ALMA MATER MILITARIS

ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD LA CEA DE-A 59-A ANIVERSARE

rganizaţia Tratatului Atlanticului de Nord este una dintre cele mai durabile sisteme de securitate create de-a lungul timpurilor moderne, rezultat al frământărilor şi îngrijo-rărilor statelor Europei Occidentale şi ale SUA, după cel de-al Doilea Război Mondial.

Prin tratatul semnat la Washington, în 4 aprilie 1949, s-a creat o alianţă de zece state europene şi două de pe continentul nord-american, hotărâte să-şi acorde sprijin reciproc pentru apărare. Între anii 1952-1982, numărul statelor membre a crescut la 16.

Căderea „Cortinei de Fier“ s-a realizat odată cu dezmembrarea Uniunii Sovietice şi înlăturarea regimurilor comuniste din majoritatea statelor europene. Tot acum s-a destrămat şi Tratatul de la Varşovia. Întoarcerea la valorile europene a statelor foste comuniste a născut şi dorinţa acestora de integrare euroatlantică din punct de vedere instituţional. Eforturile de aderare au căpătat, în anumite momente, forma unei competiţii acerbe cu propriile reforme.

Pe de altă parte, chiar Alianţa s-a văzut nevoită să ia în considerare schimbările majore produse în arhitectura de securitate euroatlantică. Întâlnirea de la Londra, din iulie 1990, a dus la elaborarea unei Declaraţii prin care se făceau publice programele de transformare majoră a Alianţei. Se recunoştea astfel că, securitatea fiecărui aliat este legată de securitatea vecinilor. Tot acum se oferea prietenie şi cooperare foştilor adversari care puteau contribui la securitatea Alianţei. Aceste orientări s-au materializat prin promovarea politicii „uşilor deschise“ şi iniţierea unor programe de preaderare sau aderare prin Parteneriatul pentru pace, iar ulterior, în cadrul unor mecanisme perfecţionate, de genul procesului de planificare şi analiză al parteneriatului – PARP, ori Planului de acţiune pentru aderare – MAP. În două etape de extindere, în 1999 şi 2004, Alianţa a ajuns la formatul de 26 de membri, între care şi România. La Summitul de la Bucureşti, din anul 2008, au mai fost acceptate în cadrul Alianţei încă două state europene. Povestea extinderii Alianţei este una fascinantă, cu accente dramatice în multe situaţii, zeci de milioane de europeni punându-şi speranţele de mai bine în viitorul statut de aliat într-o organizaţie puternică şi credibilă.

O

ALMA MATER MILITARIS

Din 1949, NATO a avut întotdeauna o „strategie“ agreată de toate statele membre, pentru a-i direcţiona politicile şi dezvoltarea forţelor, dar numai după 1990 a apărut cerinţa de a avea un concept strategic, care să prezinte în mod transparent intenţiile de transformare a Alianţei. Conceptul Strategic, adoptat în anul 1991, a recunoscut schimbările majore produse în lume, în Europa în particular, dar şi nevoia de adaptare a politicilor şi forţelor, reafirmând unele elemente de continuitate. Scopul declarat al Alianţei a rămas apărarea membrilor săi împotriva atacurilor. Legătura transatlantică între Europa, SUA şi Canada a rămas vitală pentru relevanţa viitorului Alianţei.

Apărarea democraţiei, drepturile omului şi legalitatea au continuat să rămână inima şi sufletul Alianţei. Cu toate acestea, recunoscând schimbările pozitive produse, lumea a continuat să fie marcată de numeroase ameninţări, riscuri şi incertitudini. NATO urma nu numai să se ocupe de apărarea membrilor, dar şi să ofere un cadru de consultare pentru a contracara atât atacurile directe, cât şi astfel de ameninţări. Conceptul strategic, din anul 1991, a direcţionat politicile NATO către reducerea drastică a efectivelor şi a structurilor.

La Summitul de la Washington, din anul 1999, s-a elaborat un nou concept strategic adaptat realităţilor de astăzi, dar şi o nouă perspectivă de abordare a politicilor de securitate în secolul al XXI-lea. Conceptul reafirmă importanţa legăturii transatlantice, nevoia dezvoltării capabilităţilor, utilitatea mecanismelor de prevenire a conflictelor şi management al crizelor, consolidarea parteneriatelor, cooperării şi dialogului, extinderea controlului armamentelor, intensificarea măsurilor în domeniile dezarmării şi neproliferării armelor nucleare. În acest sens, Alianţa a lansat parteneriatul strategic cu Rusia şi cu Ucraina ca forum de cooperare în aspectele securităţii globale.

În prezent, Alianţa parcurge un intens proces de transformare a cărei esenţă o constituie dezvoltarea capabilităţilor necesare pentru a putea face faţă unei game mai largi de ameninţări venite la adresa securităţii membrilor săi. Pentru aplicarea acestor deziderate s-a luat decizia creării unei structuri de forţe cu capacitate ridicată de dislocare, întrebuinţare şi susţinere, dezvoltarea şi implementarea conceptului Forţei de Răspuns a NATO, revizuirea structurii de comandă, folosirea capacităţilor facilitate de reţea – NNEC, dezvoltarea logisticii multinaţionale sunt numai câteva din direcţiile în care se desfăşoară transformarea.

Programele majore, care includ sistemul de supraveghere a spaţiului terestru, capabilităţile sporite CBRN, apărarea aeriană a forţelor în teatrele de operaţii, apărarea antirachetă şi iniţiativele privind forţele speciale constituie o altă direcţie a transformării.

Summitul de la Riga a lansat o nouă iniţiativă, de genul răspunsului NATO împotriva terorismului, în sensul abordării cuprinzătoare a operaţiilor, asigurându-se sprijinul militar în acţiunile de stabilizare şi

ALMA MATER MILITARIS

reconstrucţie şi securitate energetică. Alături de acestea, preocuparea de extindere a parteneriatelor, inclusiv în zone mai puţin prietenoase, va spori dimensiunea NATO de actor major în problemele de securitate, apărare şi cooperare globale.

Dimensiunea majoră a NATO este dată de operaţiile şi misiunile curente, care, desfăşurate sub egida Naţiunilor Unite, dau legitimitate şi credibilitate Alianţei. Operaţiile din Balcanii de Vest, operaţia ISAF din Afganistan, operaţia Active Endeavour din Marea Mediterană, misiunea de instruire din Irak, sprijinul Uniunii Africane în Sudan, misiunile umanitare, încheiate, din Pakistan şi Florida – SUA au confirmat hotărârea NATO de a se implica în problemele legate de securitatea globală.

România s-a alăturat Alianţei Nord-Atlantice în anul 2004. La 2 aprilie 2004, a avut loc ceremonialul de înălţare a Drapelului Naţional al României la Cartierul General al NATO din Bruxelles, marcând în acest fel, calitatea de membru cu drepturi depline în cadrul Alianţei. Acest ceremonial, în afara solemnităţii sale, a constituit şi recunoaşterea atâtor eforturi şi sacrificii făcute de militarii Armatei României în lungul drum al aderării. De la aderare până la acest moment aniversar, Armata României a constituit una din instituţiile naţionale, prin care calitatea de aliat credibil a căpătat substanţă, credibilitate, vizibilitate şi recunoaştere.

Cel mai evident exemplu îl constituie, fără îndoială, contribuţiile cu forţe şi capabilităţi la operaţiile şi misiunile care s-au desfăşurat, ori care sunt în curs de desfăşurare. În viitor, aceste contribuţii vor deveni mai predictibile şi mai articulate, prin strategia de angajare cu forţe în afara teritoriului naţional.

Prezenţei în teatrele de operaţii i se adaugă participarea activă în cadrul Comitetului Militar al NATO şi a comitetelor subordonate acestuia, la fundamentarea recomandărilor militare şi a expertizei pentru fundamentarea deciziilor Consiliului Nord-Atlantic, la dezvoltarea conceptelor şi la implementarea acestora. Dând coerenţă demersurilor politice naţionale în cadrul Alianţei, procesul de transformare al Armatei României se desfăşoară sincronizat cu cel al acesteia, venind în întâmpinarea aşteptărilor aliaţilor.

Stud. OVIDIU-ADRIAN MARIN