LOGO

Conceptul strategic al NATO şi rolul

său în asigurarea securităţii

Euro-Atlantice .

Niciodată, în întreaga sa istorie, Alianţa Nord-

Atlantică nu a rămas legată

de principii şi concepte care nu mai

corespundeau realităţilor. Încă de la înfiinţare,

NATO nu a dovedit numai putere şi solidaritate,

ci şi o imensă capacitate

de adaptabilitate, realism şi flexibilitate,

comportându-se ca o adevărată organizaţie

de securitate.

Pe 4 aprilie 1949 a fost semnat la

Washington Tratatul Atlanticului de Nord,

ca răspuns la ameninţarea URSS-ului cu

un atac împotriva aliaţilor europeni ai

SUA. Era evident ca în acea perioada,

URSS ducea o politică agresivă de

expansiune comunistă în Europa de Est.

Rolul NATO era să menţină pacea între

popoare şi să apere libertatea şi

civilizaţia individuală a statelor.

Conceptul de apărare colectivă

Stabilirea scopurilor şi misiunilor Alianţei, coroborata cu

prevederile „Legii ajutorului militar pentru apărarea

mutuală“ semnată de preşedintele Truman pe 6

octombrie 1949 şi cu aprobarea de către preşedintele

SUA, la 27 ianuarie 1950, a planului de apărare

integrată a regiunii Atlanticului de Nord. Formularea

acestei strategii NATO a fost cunoscută sub

denumirea „Conceptul strategic pentru apărarea zonei

Nord-Atlantice “. Conceptul a fost dezvoltat între

octombrie 1949 şi aprilie 1959 considerându-se că

Alianţa „a stabilit o strategie de operaţiuni la scară

largă în apărarea teritorială“.

Strategiile NATO au fost

adaptate la riscurile şi

amenintările specifice

diferitelor perioade ale

Războiului Rece, anunţul

URSS că deţine bomba cu

hidrogen (8 august 1953) şi

crearea Tratatului de la

Varşovia (14 mai 1955) au

stat la baza elaborării şi

dezvoltării strategiei

„represaliilor masive”.

Strategia “represaliilor masive”.

Strategia constituia un răspuns de

descurajare, era o strategie-ripostă.

Potrivit acesteia, NATO adopta o poziţie

clară şi fermă, bazată pe tactica

descurajării, ameninţând că va răspunde,

prin orice mijloace aflate la dispoziţia sa,

inclusiv prin folosirea armelor nucleare,

oricărui act de agresiune împotriva ţărilor

membre.

În 1967, la reuniunea Consiliului Nord

Atlantic de la Bruxelles când, în urma unor

intense dezbateri in cadrul Alianţei, Consiliul

Nord-Atlantic aproba “Raportul Harmel”

asupra viitoarelor sarcini ale Alianţei,

Comitetul de Planificare a Apărării adopta

noul concept strategic al NATO, denumit

“riposta flexibilă”.

Strategia “ripostei flexibile”

Strategia asigura o structură mai echilibrată

a forţelor NATO şi permitea o gamă mai

largă de opţiuni politico-militare, în funcţie

de complexitatea situaţiei internaţionale.

Conceptul oferea garanţia că orice fel de

act de agresiune va fi perceput ca

implicând riscuri inacceptabile şi

contracarat pe măsură.

Trecerea de la doctrina şi

strategia “represaliilor

masive” la “riposta flexibilă”

reprezentau un progres şi un

act de maturitate al Alianţei.

Aceasta era susţinută de o

tehnologie performantă

şi de un sistem al valorilor

democratice, care şi-au

dovedit, in timp, temeinicia

şi forţa.

Evoluţia orientărilor doctrinare ale Alianţei

Reuniunea de la Ottawa, din 1974, a cărei declaraţie a

fost semnată la Bruxelles la 26 iunie 1974, acorda

atenţie răspunsului la problemele ridicate de opinia

publică privind funcţiile de descurajare şi de apărare

ale NATO, la garanţia nucleară a SUA şi a prezenţei

americane in Europa. Coordonatele apărării comune

in cadrul NATO s-au modificat prin angajamentul părţii

americane de a utiliza forţele nucleare, strategice şi

tactice împotriva oricărui adversar posibil.

.

Reuniunea de la – 1980. Sub acţiunea invaziei sovietice in

Afganistan (decembrie 1979),

Evoluţia orientărilor doctrinare ale Alianţei

Reuniunea de la Bruxelles – 1983. Declaraţia ţărilor membre

ale NATO, întrunite la Bruxelles, exprimă dorinţa Alianţei de a

fi privită ca o organizaţie de apărare a statelor şi cere URSS

să respecte interesele NATO legate de securitate,

deschiderea faţă de Tratatul de la Varşovia creând ca bază

stabilirea de relaţii echilibrate, constructive, de reală

destindere a raporturilor.

Reuniunea de la Washington – 1984. In textul declaraţiei se

regăsesc probleme generale privind raporturilor dintre Est şi

Vest, scopul politic al Alianţei fiind crearea de raporturi stabile

prin intermediul dialogului şi cooperării. Erau condamnate

creşterea armamentului sovietic de toate categoriile,

invadarea Afganistanului şi presiunile exercitate asupra

Poloniei.

Evoluţia orientărilor doctrinare ale Alianţei

Summitul de la Londra din 1990 a declarat încheierea

războiului rece, moment prielnic pentru NATO de a întinde o

mană Estului.

Summitul de la Roma din 1991 a definit contururile unui nou

NATO şi a generat o nouă concepţie strategică.

Summitul NATO de la Madrid 1997. Republica Cehă, Ungaria

şi Polonia au fost invitate să înceapă discuţiile de aderare.

Simultan, liderii aliaţi au reafirmat deschiderea Alianţei faţă de

alte ţări şi au convenit să continue şi să lărgească întâlnirile

de dialog intens cu ţările partenere interesate. In 1997, a fost

stabilită relaţia NATO-Rusia şi NATO-Ucraina pe o bază

instituţională solidă.

Summitul de la Washington din 1999.

Criza din Kosovo a fost punctul principal

de pe ordinea de zi a evenimentului. A

fost sistematizată o mare parte a

experienţei NATO din Balcani şi a fost

abordat viitorul printr-o nouă concepţie

strategică. Au fost adăugate, cu acest

prilej, ca principale sarcini de apărare

colectivă gestionarea crizelor şi

Parteneriatul pentru Pace. S-a afirmat, de

asemenea, că, pentru prima oară in

istoria sa modernă, Europa este unită in

jurul valorilor comune de pace şi

stabilitate, democraţie şi respectarea

drepturilor omului, pieţe de desfacere şi

comerţ liber.

Evoluţia orientărilor doctrinare ale Alianţei

Summitul NATO de la Praga din 2002. Şapte ţări

au fost invitate să adere la NATO: Bulgaria,

Estonia, Letonia, Lituania, Romania, Slovacia şi

Slovenia. Lărgirea NATO a contribuit la

consolidarea continuităţii teritoriului Alianţei şi la

extinderea spaţiului de stabilitate şi securitate al

NATO de la Marea Baltică la Marea Neagră. Au

fost analizate toate aspectele adaptării Alianţei

la evoluţia mediului de securitate global, precum

şi răspunsul la pericolul reprezentat de terorism.

Evoluţia orientărilor doctrinare ale Alianţei

Summitul de la Istanbul din 2004 a consolidat angajamentul

NATO pentru construirea păcii in Afganistan şi a deschis un

nou capitol de cooperare cu ţările din regiunea extinsă a

Orientului Mijlociu. Şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre

ale Alianţei au luat o serie de decizii importante privind

extinderea operaţiei NATO in Afganistan: lupta împotriva

terorismului, neproliferarea armelor de distrugere in masă,

consolidarea stabilităţii in Balcani, întărirea cooperării in cadrul

Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic, consolidarea

Dialogului Mediteranean şi lansarea Iniţiativei de Cooperare

de la Istanbul, acordarea de asistenţă autorităţilor irakiene in

vederea pregătirii forţelor şi instituţiilor de securitate.

Summitul NATO de la Riga

Din 2006 a fost numit “summitul transformării”. Printre cele

mai mari realizări ale summitului s-a numărat

reafirmarea respectării angajamentelor asumate în

Afganistan de către cele 26 de state membre ale NATO.

Principalele ameninţări la adresa securităţii NATO sunt

terorismul, proliferarea armelor nucleare, statele

instabile, crizele regionale, abuzul în folosirea noilor

tehnologii şi blocarea accesului la resursele vitale. Cele

26 de state membre au semnat Declaraţia de la Riga, în

care se face referire la Tratatul privind forţele armate

convenţionale din Europa ca fundament al securităţii

europene.

Summitul NATO de la Bucureşti

Din 2-4 aprilie 2008, iar mesajul generic reflectă

unitatea NATO şi solidaritatea transatlantică, de

a se adapta la noile ameninţări ale secolului XXI.

Summitul a analizat progresele Alianţei în

implementarea iniţiativelor de la Riga, modul

de conducere a operaţiilor şi a misiunilor.

Obiectivele NATO au fost abordate dintr-o perspectivă realistă,

concentrându-se asupra domeniilor in care pot fi realizate progrese

la nivelul Alianţei, astfel: soluţii practice pentru Afganistan,

extinderea Alianţei, reforma parteneriatului NATO, cooperarea cu alte

organizaţii internaţionale, parteneriatul strategic cu UE şi ONU,

superioritate informaţională, supraveghere aeriană, forţe speciale,

securitatea Mării Negre şi cea energetică, extinderea scutului

antirachetă.

Conceptul strategic al NATO şi securitatea globală

Odată cu trecerea in secolul XXI, NATO şi ONU

au devenit parteneri in iniţiativa de construire a

securităţii la nivel global. Potenţialul acestei

relaţii este imens, scopul ambelor organizaţii

constând în a promova pacea şi securitatea, a

încuraja relaţiile de prietenie între state, prin

cooperare, precum şi de a acţiona, atunci când

este necesar, ca răspuns la provocările aduse la

adresa păcii şi securităţii mondiale.

S-a demonstrat că acţiunile

colective răspund cel mai bine unei

multitudini de obstacole. Deci,

putem afirma că singura modalitate

de a răspunde prompt noilor

ameninţări cum ar fi proliferarea

armelor de distrugere in masă şi

terorismul, cu un pregnant caracter

transnaţional. Ce se manifestă la

început de secol XXI este

concentrarea pe realizarea unor

mecanisme funcţionale de

securitate interne şi internaţionale.

NATO a dovedit pană acum

cu succes rolul de catalizator

în procesul generării de forţe

multinaţionale eficiente -

precum SFOR în Bosnia-

Herţegovina şi KFOR in

Kosovo - capabile să asigure

implementarea acordurilor de

pace şi să pună bazele

stabilităţii viitoare in zonele

de conflict aflate pe teritoriul

euro-atlantic.

Cooperarea cu ONU rămâne

controversată, în condiţiile în care,

pe de o parte, unii dintre aliaţi, în

special cei europeni, consideră că

atribuie o mai mare legitimitate

operaţiilor NATO, dar, pe de altă

parte, ridică semne de întrebare

vizavi de existenţa unor valori

comune la nivelul Consiliului de

Securitate, din care fac parte Rusia

şi China.

NATO este o alianţă de succes, cea

mai eficientă şi de succes din istoria

omenirii. Prin lărgirea şi transformarea

sa, ca răspuns la perpetua evoluţie a

realităţii socio-economice, Alianţa

participă la asigurarea securităţii şi

libertăţii viitoarelor generaţii ale

comunităţii euroatlantice, precum şi la

pacea şi securitatea globală .

Andrei Plop vă

mulţumeşte

pentru atenţie