EpidemiologieRăspîndit pe întregul glob, oreionul apare endemic sau în epidemii (colectivităţi şcolare şi militare). Receptivitatea este generală. Ca vîrstă, creionul apare în a doua copilărie, la adolescenţi şi la adulţi tineri. Epidemiile izbucnite în insule, unde nu a mai apărut oreion de mult timp, au îmbolnăvit şi adulţii în vîrstă de peste 50 de ani, afectînd 85-88% din populaţieIncidenţa maximă a oreionului survine iarna şi primăvara (vezi fio. 93). Nou-născuţii din mame imune prezintă o imunitate pasivă, care dispare după cîteva luni. Creionul apare doar in mod excepţional sub vîrstă de 1 an. Sursele de infecţie sunt bolnavii şi persoanele cu infecţii inaparente. Transmiterea se face direct prin picături Flugge şi, mai rar, indirect prin obiecte proaspăt contaminate. Perioada de contagiune începe cu circa 6 zile înainte de apariţia simptomelor clinice. Experimental, s-a do-vedit că virusul începe să fie excretat prin salivă între a 11-a şi a 15-a zi de la expunere şi continuă apoi în cursul perioadei de stare, timp de 9- 10 zile. Transmiterea bolii necesită un contact prelungit (familii, internate, locuinţe comune). PatogeniePoarta de intrare a oreionului este mucoasa

faringiană şi respiratorie; virusul trece apoi în sînge (viremie de scurtă durată). Infecţia urliană este generală (altădată se credea că virusul ajunge în parotidă prin canalul Stenon).Prezenţa virusului în salivă arata numai o cale de eliminare a acestuia. Virusul urlian se localizează, preferenţial, în anumite organe: glande salivare, testicul, pancreas, ţesut ner-vos(poate fi izolat din aceste organe, din L.C.R. şi din   sistemul   nervos). Anticorpii faţă de virusul urlian încep să apară după a 10-a zi de boală; Imunitatea dobandita durează toată viaţa (apare după boala clinică şi după infecţii inaparente). Reîmbolnăvirile sunt excepţionale. Parotiditele „recidivante" au de obicei alte cauze, ca, de exemplu, virusul coriomeningitic, virusul Coxsackie sau infecţii bacteriene cu germeni cu patogenitate redusă. Anatomopatologic, s-au descris leziuni difuze în diferite ţesuturi glandulare şi în sistemul nervos central (congestie, edem interstiţial, infiltraţie celulară cu mononu-cleare: limfocite şi plasmocite). Glandele salivare şi pancreasul prezintă aspecte de infecţie eatarală. Biopsia testiculară în or-hită  arată  inflamaţia  celulelor  germinale cu infiltraţie şi edem puternic în ţesutul mterstiţial, eu exsudat serofibrinos, ceea ce poate crea, prin compresiunea celulelor tubilor seminiferi, o necroză a acestora, cu atrofie ulterioară a straturilor celulare. In sistemul nervos, se constată infiltraţii celulare predominant perivasculare şi un proces de demielinizare perivascuiară. Meningita urliană prezintă modificări de tipul meningitei aseptice acute

(limfocitare). în mielita şi în encefalita urliană, se constată şi leziuni neuronale.  

Vaccin anti-oreion - despre oreion, diagnostic, contraindicaţii şi

precauţii la vaccinare

● Vizualizări: 6631Oreionul este o afectiune virala acuta. Parotidita si orhita au fost descrise de Hipocrat in secolul 5 î.e.n.. In 1934, Johnson si Goodpasture au aratat ca oreionul poate fi transmis de la pacientii infectati la maimutele rhesus si au demonstrat ca oreionul a fost cauzat de un agent filtrabil prezent in saliva. 

S-a demonstrat ulterior ca acest agent este un virus. Oreionul a cauzat frecvent epidemii in randurile personalului militar inainte de aparitia vaccinurilor si a fost una din cele mai raspandite cauze de meningita aseptica si surditate sensorineurala la copii. In timpul Primului Razboi Mondial, numai gripa si gonoreea erau cele mai frecvente cazuri de spitalizare in randul soldatilor. In 2006, o epidemie de oreion aparuta in mai multe state a cauzat peste 6.000 de cazuri raportate.

Virusul oreionului

Virusul oreionului este un paramixovirus din acelasi grup ca si virusul paragripei si al bolii de Newscastle. Virusurile paragripei si al bolii de Newcastle produc anticorpi care interactioneaza cu virusul oreionului. Virusul are un genom ARN monocatenar.

Virusul poate fi izolat sau propagat pe culturi de diverse

tesuturi provenite de la om si maimuta si pe oua embrionate. Virusul a fost recuperat din saliva, lichid cefalorahidian, urina, sange, lapte si tesuturi infectate provenite de la pacienti cu oreion. Virusul oreionului este inactivat rapid de formalina, eter, cloroform, caldura si lumina ultravioleta.  

Diagnosticul de laborator

Diagnosticul oreionului este de obicei suspectat pe baza manifestarilor clinice, in special in prezenta parotiditei.Virusul oreionului poate fi izolat din probele clinice. Proba preferata pentru izolarea virusului este cea recoltata din ductul parotidian, sau ductul unei alte glande salivare afectate. Se recomanda colectarea de probe virale de la persoanele suspectate de oreion. Virusul oreionului poate fi detectat si prin reactia de polimerizare in lant (PCR).

Serologia este cea mai simpla metoda de confirmare a infectiei cu virusul oreionului, iar testul EIA (enzyme immunoassay) este cel mai utilizat. EIA este disponibil la scara larga si este mult mai sensibil decat orice alte teste serologice. Acesta este disponibil si pentru IgM si pentru IgG. Anticorpii IgM devin de obicei detectabili in primele cateva zile de boala si ating un varf la aproximativ o saptamana de la debut.

Cu toate acestea, ca si in cazul rujeolei si rubeolei, oreionul IgM poate fi tranzitoriu sau poate sa nu apara la persoanele care au fost vaccinate cu orice numar de doze de vaccin care contine oreion. Serurile pentru testarea IgM trebuie recoltate cat mai curand posibil dupa instalarea simptomelor, sau ca probele din faza acuta pentru seroconversia IgG. Serurile din faza de convalescenta trebuie recoltate 2 saptamani mai tarziu.

Un test serologic negativ, in special la o persoana vaccinata, nu trebuie utilizat pentru eliminarea unui diagnostic de oreion, deoarece testele nu sunt suficient de sensibile pentru detectarea infectiei la toate persoanele cu boala clinica. In absenta altui diagnostic, o persoana care respecta definitia cazului clinic trebuie raportata ca fiind caz de oreion.

ProfilaxieSusVaccinul impotriva oreionului face parte din triplul vaccin ROR care mai cuprinde vaccinul antirubeola si antirujeola. Beneficiile acestui vaccin depasesc cu mult riscurile sale. Pana nu de mult se credea ca acest vaccin produce autism(boala in care copilul are deficiente majore de comunicare, fiind izolat intr-o lume a sa), dar studii recente au demonstrat ca nu exista un asemenea risc. De asemenea riscul de reactii alergice asociate cu vaccinul antioreion este extrem de scazut. Daca se va efectua o calatorie intr-o tara in care oreionul este raspandit, este bine sa se verifice statusul imunitar al individului (daca persoana respectiva are anticorpi protectori impotriva virusului care produce oreionul).