METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE

OBSERVAŢIA

Observaţia este o metodă tipic descriptivă, care presupune accesul direct la

obiectulcercetat şi se foloseşte în combinaţie cu alte metode: anamneza, studiul de caz,

biografia,interviul, studiul documentelor. Observaţia presupune derularea unor evenimente şi

prezenţaunui observator care să poată lua cunoştinţă de ele. Prin observaţie nu se obţin informaţii

asupracauzelor sau consecinţelor unor fenomene sociale; de aici decurge faptul că observaţia nu

poatefi folosită în orice condiţii.

Există diferite clasificări ale acestei metode; pentru moment diferenţiem între

observaţianeştiinţifică şi cea ştiinţifică. Observaţia neştiinţifică este o observaţie întîmplătoare,

fără scop şifără un plan (grilă) care să permită înregistrarea unor reacţii.

Observaţia ştiinţifică este cea în care există un scop anterior fixat şi o grilă sau fişă

deînregistrare a fenomenelor, mai mult sau mai puţin elaborată.

Observaţia ştiinţifică poate fi de două tipuri:

- cu intervenţia cercetătorului

- fărăintervenţia cercetătorului

Cercetările în care se utilizează observaţia fără intervenţia cercetătorului sunt specifice

abordărilor cantitative şi putem considera că sunt naturale (reacţiile

subiectului nu sunt influenţate de prezenţa psihologului), neparticipative, structurate în măsura

încare există o grilă de observaţie. Aceasta constă în pre-existenţa unor

evenimente,comportamente pe care cercetătorul le aşteaptă şi pe care le va urmări.

Observaţia ştiinţifică cu intervenţia cercetătorului este specifică abordărilor calitative,

este participativă, observatorul fiind integrat în grupul de observat, de obicei nestructurată (grila

de observaţie nu este stabilită dinainte în amănunt, ci se precizează doar o serie de obiective;

informaţia se sistematizează pe măsură ce se adună), activă în măsura în care cercetătorul, fiind

integrat în grup, participă la activităţile desfăşurate de acesta.

Există o serie de avantaje ale observaţiei cu intervenţia cercetătorului:

- permite măsurarea limitelor unor comportamente prin manipularea unor evenimente

declanşatoare;

- se pot declanşa prin manipulare comportamente greu de surprins în situaţii normale;

- se pot compara efectele generate de diverse proceduri de manipulare.

Observaţia neparticipativă (cantitativă):

Etape

I. Ca în orice cercetare, primul pas îl constituie stabilirea temei şi a condiţiilor de lucru.

Fiind o abordare cantitativă, topica este riguros fixată, astfel încît sunt precizate de la început

toate elementele care urmează a fi observate. Se definesc evenimentele, categoriile, clasele

(constînd în comportamente) care prezintă interes pentru studiu, de obicei în urma unor discuţii

cu experţi. Este de dorit să se apeleze la persoane neutre şi cu experienţă în domeniu.

II. În această etapă, predominant organizaţională, este necesar să se stabilească atât

eşantionul, cît şi grupul de lucru. De asemenea, se obţin toate aprobările necesare pentru a

desfăşura o asemenea cercetare.

Selecţia eşantionului presupune apelul la proceduri clasice de eşantionare. În ce priveşte

observatorii, ei trebuie să aibă o serie de calităţi:

- un anumit nivel intelectual;

- un anumit nivel cultural;

- experienţă în domeniu;

- informaţii multiple asupra temei de cercetare;

- flexibilitate şi capacitate de adaptare;

- abilitate în colaborare şi comunicare;

- capacitatea de a urmări unităţile de observaţie (comportamentele) fixate (observatorul

nu trebuie să se lase "furat" de fapte colaterale celor fixate, indiferent cît de interesante ar fi ele).

Coordonatorul grupului de lucru apelează la un antrenament cu cei care participă la

cercetare, pentru a fi sigur că scopurile fixate sunt înţelese. În acest antrenament sunt explicate

caracteristicile populaţiei, se descriu posibilele evenimente colaterale care pot apărea,

caracteristicile unităţilor de observare, se oferă soluţii la posibilele conflicte care pot apărea, se

enumeră posibilele situaţii care generează distorsiunea comportamentelor urmărite (a unităţilor

de observare), se fac exerciţii de atenţie distributivă şi, în măsura în care se poate, exerciţii

pentru creşterea capacităţii de adaptare şi a flexibilităţii observatorilor.

III. Colectarea datelor presupune stabilirea unei grile sau fişe de observaţie. În funcţie de

tipul de grilă, există mai multe modalităţi de colectare a datelor:

- înregistrarea narativă presupune reproducerea cît mai completă a evenimentelor

urmărite; pentru aceasta se utilizează videocamera, reportofonul sau, în lipsa lor, un grup de

observatori în locul unui singur observator.

- scalele de evaluare pot fi:

- nominale - ne vom raporta la anumite categorii ale stimulului care trebuie

măsurate;

- scale de tip check-list;

- scale ordinale, în care se acordă valori diferitelor evenimente care apar în

cazul unităţilor de observaţie şi se marchează valorile care diferă faţă de cea

stabilită drept reper;

- scale de interval, în care se precizează şi diferenţele dintre două evenimente.

IV. Analiza datelor şi redactarea raportului de cercetare

Analiza datelor este de tip statistic. Raportul respectă anumite standarde ale comunităţii

ştiinţifice; există posibilitatea de a nu respecta aceste standarde, dacă studiul este comandat şi

plătit de cineva care doreşte o altă modalitate de prezentare a datelor.

Krüger (1987) enumeră o serie de avantaje ale observaţiei:

- este o procedură puţin complicată şi ieftină;

- permite obţinerea de informaţii atunci cînd respondenţii nu sunt capabili să le ofere

(cazul copiilor, al persoanelor care nu vorbesc etc.);

- studiază evenimentele aşa cum sunt ele în realitate;

- oferă informaţii directe, neprelucrate, neinterpretate, în sensul că datele obţinute nu pot fi

bănuite de a avea un indice de dezirabilitate socială, cum sunt cele obţinute prin chestionar,

interviu etc.

- permite colectarea de informaţii multiple, chiar dacă uneori ele sunt greu de prelucrat.

Limite ale observaţiei:

- nu poate fi utilizată atunci cînd scopul este studiul comportamentelor grupurilor mari;

- nu poate oferi informaţii despre trecut, viitor sau evenimente neaşteptate;

- este inadecvată pentru determinarea unor fenomene concrete cum ar fi violenţa în

familie;

- datele obţinute pot fi influenţate de subiectivitatea observatorului;

- un observator nepregătit poate oferi informaţii neconsistente, neimportante sau poate

să inducă comportamente celor observaţi.

Prevenirea acestor neajunsuri se poate face printr-un design bine stabilit, prin selecţia

observatorilor şi a asistenţilor pe criterii bine stabilite şi prin antrenament.

Observaţia participativă (de tip calitativ)

Este folosită atunci cînd dorim informaţii multiple şi complete asupra unei comunităţi.

Este frecvent utilizată în studiile de antropologie şi etnografie.

Observaţia participativă presupune o serie de tehnici cu ajutorul cărora se stabileşte între

cercetători şi grupul de cercetat o relaţie ştiinţifică în care se conjugă principiile unei anchete

intensive cu principiile unei activităţi de observaţie.

Această formă de observaţie presupune o relaţie directă şi de durată cu subiecţii

cercetării şi, spre deosebire de observaţia neparticipativă, presupune comunicarea directă dintre

observatori şi observaţi, ceea ce înseamnă eforturi pentru a învăţa sistemul de comunicare al

grupului de cercetat. Respectînd această condiţie se evită o serie de capcane şi de informaţii

superficiale. Un aspect important este faptul că participînd direct la activitatea grupului,

implicarea cercetătorului poate fi foarte mare, astfel încît informaţiile culese să nu mai fie

obiective. Obiectivitatea este unul din ţelurile constant prezente în gîndul unui cercetător care

apelează la această metodă. Ea este necesară şi atunci cînd se alcătuieşte raportul de cercetare;

pentru aceasta este necesar ca, în perioada culegerii de date, să se facă apel la o serie de tehnici

de înregistrare a informaţiilor (prin jurnal de teren, fişe descriptive, inventare), care trebuie să

îndeplinească condiţia obiectivităţii, iar la întocmirea raportului datele trebuie preluate exact cum

apar ele în aceste jurnale sau fişe.

Tipuri şi metode de cercetare

În cercetările socio-umane, termenul metodă are diferite accepţiuni. Uneori are un înţeles mai

larg (metodă statistică, dialectică etc.), alteori are un sens mai restrîns (observaţie, anchetă etc).

Clasificarea metodelor de cercetare se face în funcţie de diverse criterii: (1) criteriul temporal,

(2) criteriul de reactivitate, (3) caracteristicile intrinseci ale metodei, (4) locul şi rolul ocupat în

procesul cercetării, (5) scopurile cercetării.

În funcţie de criteriul temporal, se disting:

Cercetări transversale, care determină relaţiile dintre laturile sau aspectele unui

fenomen psihic la un moment dat. (Exemplu: responsabilitatea la studenţii din anul I psihologie.)

Metode utilizate: observaţia, ancheta, testul.

Cercetări orizontale pe eşantioane succesive independente, în care se măsoară aceeaşi

caracteristică psihică în cîţiva ani succesivi.

Metode utilizate: observaţia, ancheta, testul.

Studiile longitudinale, care presupun măsurarea evoluţiei fenomenelor în timp, de

obicei pe termen de 10 ani sau, mai rar, cu pas de 10 ani; subiecţii sunt aceiaşi şi asupra lor se fac

evaluări comparative.

Criteriul de reactivitate priveşte gradul de intervenţie al cercetătorului asupra

subiectului. În funcţie de acest criteriu se disting:

Cercetările experimentale, în care cercetătorul intervine şi determină anumite reacţii ale

subiectului;

Cercetările cvasi-experimentale, în care cercetătorul este prezent, dar nu intervine activ în

generarea unor reacţii (exemplu: sondajul de opinie).

Cercetările observaţionale, în care cercetătorul nu intervine deloc (observaţia, studiul

documentelor oficiale, al biografiilor etc.)

În funcţie de caracteristicile intrinseci ale metodei, se disting:

- Metode şi cercetări cantitative, şi

- Metode şi cercetări calitative.

În funcţie de locul şi rolul ocupat în procesul cercetării, se disting:

- Metode de culegere a informaţiilor (observaţie, experiment, test);

- Metode de prelucrare a informaţiilor

- Metode de interpretare a informaţiilor.

În funcţie de scopul cercetării, se disting:

- Metode şi cercetări descriptive;

- Metode şi cercetări predictive (studiul corelaţional);

- Metode şi cercetări explicative.

Reguli specifice:

I. Implicarea

A Piette preciza că "observaţia participativă, ca modalitate de acces la

informaţiile care structurează valorile unei societăţi poate fi considerată mai degrabă o formă de

socializare decît o formă de participare de tip afectiv şi psihologic".

Diferenţa dintre participare şi socializare vizează gradul de implicare. Participarea

presupune preluarea de valori şi integrarea lor fără discernămînt, în timp ce socializarea

presupune comunicarea cu cei cu care lucrezi şi efortul de a-i înţelege.

În raport cu observaţia participativă, se pune întrebarea legată de distanţă, de gradul

optim de integrare într-un grup, care să permită obţinerea de informaţii corecte, valide. Fie că se

situează la periferia grupului, fie că se poziţionează central în grup, observatorul are şanse să

ajungă la informaţii corecte, atunci cînd nu uită scopul cercetării şi dispune de o serie de

informaţii generale privitoare la populaţia respectivă.

În aceste condiţii, persoanelor care să participe la o cercetare cu observaţie participativă

trebuie să fie alese dintre persoanele care se pot integra în comunitatea de observat, pentru a

putea obţine un maximum de informaţie. De asemenea, este necesară comunicarea directă între

observator şi cei observaţi, ceea ce presupune cunoaşterea limbajului folosit de populaţia

cercetată.

II. Completitudinea.

Scopul unor cercetări bazate pe observaţia participativă este

descrierea cît mai completă a situaţiei / situaţiilor şi a caracteristicilor grupului observat.

Completitudinea informaţiilor înseamnă că accentul cade pe detalii, care reprezintă

argumente în favoarea unei afirmaţii generale.

III. Neutralitatea.

Derivă din presupunerea conform căreia orice interpretare făcută de un

om asupra unei structuri umane este o deformare. Pornind de la această presupunere, într-o

observaţie participativă cercetătorul trebuie să încerce să aibă o atitudine complet neutră, să

noteze şi să reproducă informaţiile aşa cum le primeşte, fără nici un fel de interpretare. Dacă în

etapa de teren (culegerea datelor) se apelează la jurnale, reportofon etc., mijloace care asigură un

grad ridicat de obiectivitate, riscul de a nu mai fi obiectiv apare în faza de redactare a raportului,

fază care presupune interpretări şi rearanjări ale informaţiilor.

IV. Validitatea.

Pentru a obţine informaţii valide, este necesar să se verifice informaţiile

pe măsura culegerii lor. Degajarea unui principiu sau a unei legităţi de bază se obţine pe măsură

ce înaintăm în cercetare. Oricărei informaţii i se acordă valoare pe parcursul cercetării, şi nu în

final.

Validitatea rezultatelor se mai raportează şi la eşantionul cercetat. Dacă în studiile

cantitative numărul participanţilor este foarte important, în cazul cercetărilor calitative nu

contează atît numărul de participanţi, cît densitatea informaţiilor obţinute. Ca urmare, în

observaţia participativă se apelează la aşa-numiţii "informatori", persoane avizate, bune

cunoscătoare ale caracteristicilor grupului de cercetat şi care dispun de o capacitate crescută de

înţelegere şi interpretare, astfel încît să poată oferi informaţii corecte despre grupul respectiv.

Corectitudinea informaţiilor mai depinde şi de nivelul de cultură a informatorilor, cît şi de

capacităţile lor intuitive. Rolul informatorilor este de a orienta cercetătorul spre aspecte pe care o

persoană din exteriorul grupului nu le poate percepe. De asemenea, tot ei pot oferi o serie de

explicaţii datelor de observaţie şi pot valida informaţiile culese de persoana exterioară grupului.

BIBLIOGRAFIE

ANDREI COSMOVICI - “PSIHOLOGIE GENERALĂ”, editura Polirom