UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIUFACULTATEA DE DREPTSPECIALIZARE : DREPT

Drept AdministrativNoțiunea și principiile administrației publice locale în

România

1

Cuprins

Considerații introductive…………………………………...……………………3

Principiile administrației publice locale………………….………………...…....6

Principiul autonomiei locale…………………………………………...….6 Principiul descentralizării instituțiilor publice………………………….....8 Principiul decocentrării serviciilor publice……………………….……...10 Principiul eligibiliității autoritățiilor administrației publice locale………10 Principiul legalității………………………………………………………11 Principiul consultării cetățenilor în problemele locale…….………....…13

Bibliografie…………………………………………………………………….15

2

Considerații introductive

Termenul de administraţie derivă de la latinescul "administrare" care înseamnă a servi şi este în legătură cu cuvântul "magister" care îl desemnează pe stăpân, căruia i se subordonează servitorul şi pe care acesta trebuie să-l slujească.

Administraţia publică în statul de drept reprezintă principala pârghie prin care se realizează valorile stabilite la nivelul palierului politic. Ea trebuie să fie continuă, omniprezentă, promptă şi energică, deoarece reprezintă necontenit statul, atât în interior, cât şi în exterior. În orice compartiment al vieţii sociale, procesul complex al administrării constă într-o activitate raţională şi eficientă de utilizare a resurselor umane, materiale şi financiare în scopul obţinerii unor rezultate maxime cu eforturi minime.

Statul, termen care sugerează un „nucleu central”, în realitate este o reţea de organizaţii şi instituţii centrale şi locale diverse, care se ocupă cu asigurarea ordinii şi securităţii sociale, politice şi economice a unei comunităţi naţionale date.

Administraţia este una din instituţiile publice care compun statul şi este formată, la rândul ei, din alte instituţii şi organisme permanente, cum ar fi: Banca Centrală, Poliţia, Administraţiile Financiare, etc., adică totalitatea puterilor de guvernământ asupra unui teritoriu, fără dreptul de a dispune de acesta. Astfel că, noţiunea de „administraţie publică” arată apartenenţa unei colectivităţi sau provenienţa de la o colectivitate.

În România, tranziţia spre economia de piaţă a determinat o transformare şi în calitatea administraţiei, conducând la profesionalism. Administraţia publică din ţara noastră s-a văzut confruntată în ultimii ani cu schimbări semnificative în ceea ce priveşte cadrul propriu de funcţionare, aşteptările din partea cetăţenilor, atribuţiile şi responsabilităţile. Includerea ei, cel puţin declarativ, în procesul general de reforme a făcut-o să se confrunte cu un set de dileme caracteristice întregii societăţi. Ideea de reformă, atât de frecvent vehiculată, este prea des legată de formulări generale, soluţii formale, iar procesele de conducere şi organizare nu sunt considerate atât de importante în reformarea sistemului administrativ, accentuându-se tot mai des importanţa cadrului legislativ. Nu putem nega importanţa acestuia în reforma administraţiei publice, dar ignorarea

3

necesităţii unei perspective strategice, lipsa unor preocupări constante referitoare la pregătirea managerială a responsabililor administrativi şi-a pus şi tinde să-şi pună încă amprenta asupra unor instituţii administrative, activitatea cărora este prea puţin bazată pe iniţiativă şi flexibilitate.

Guvernul, ministerele, consiliile locale, primarii diferitelor localităţi, şi aşa mai departe sunt organe de stat competente să ia măsuri şi să emită dispoziţii cu caracter obligatoriu; ele sunt autorităţi ale administraţiei publice însă diferă prin competenţa teritorială care poate fi extinsă pe întreg teritoriu naţional sau pe teritoriul unităţii administrative unde au fost alese.

Administraţia publică locală este reglementată prin dispoziţiile constituţionale ale art. 120-123, patru articole care prevăd principiile de bază (art. 120), autorităţile comunale şi oraşeneşti (art. 121), consiliul judeţean (122) şi prefectul (123).

Potrivit art. 3 alin. (3) din Constituția României teritoriul statului nostru este organizat în următoarele unități administrativ-teritoriale: comune, orașe și județe. În condițiile legii, unele orașe sunt declarate municipii.

Delimitarea teritorială a comunelor, orașelor și județelor se stabilește prin lege. Orice modificare a limitelor teritoriale ale acestora se poate face numai prin lege și cu consultarea cetățenilor din unitățile administrativ-teritoriale respective, prin referendum. Aceste unități administrativ-teritoriale au personalitate juridică.

Unitățile administrativ-teritoriale au organe proprii de conducere care se ocupă cu soluționarea problemelor de interes local, acestea fiind consiliile localeși primarii. Consiliile locale sunt autorități deliberative, iar primarii sunt autorități executive.

La nivel județean funcționează consiliile județene care coordonează activitatea consiliilor comunale și orășenești în vederea realizării serviciilor publice de interes județean. În relațiile dintre consiliile locale și dintre acestea și consiliile județene nu există raporturi de subordonare. De asemenea, nici între autoritățile administrației publice locale și cele ale administrației centralenu există raporturi de subordonare.

Administraţia publică locală, conform dispoziţiilor constituţionale ale articolului 120-123 pune în evidenţă existenţa a două componente:serviciile publice centrale desconcentrate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, inclusiv prefectul, pe care îl considerăm serviciu desconcentrat, ales şi autorităţile administrative autonome ale comunelor, oraşelor şi judeţelor care constituie administraţia publică locală (aleasă).

4

Cu alte cuvinte, Constituţia României se limitează să precizeze care sunt autorităţile administrative autonome locale, autorităţile administraţiei de stat pe care le regăsim la nivelul teritorial precum şi principiile care se găsesc la baza raporturilor dintre acestea

Rolul administraţiei publice locale, este de a rezolva treburile publice şi a asigura, în acest cadru, interesele colectivităţilor locale, conform nevoilor şi cerinţelor exprimate de acestea, strâns legate de specificul unităţii administrativ – teritoriale de care ele aparţin.

Caracteristicile administraţiei publice locale sunt:

structură administrativă autonomă - permite colectivităţilor locale să-şi rezolve treburile publice locale prin autorităţi administrative proprii, sub controlul autorităţilor centrale;

administraţia publică locală are la baza organizării şi funcţionării sale principiul descentralizării şi al autonomiei locale;

cuprinde în sfera sa autorităţile administrative autonome: comunale, orăşeneşti şi judeţene, consiliile locale şi primarii, dar şi viceprimarii, consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean, administratorii publici, precum şi serviciile publice organizate în subordinea ori sub autoritatea acestor autorităţi publice locale;

raporturile dintre administraţia publică organizată la nivelul comunelor şi oraşelor şi cea de la nivelul judeţului au la bază principiile autonomiei, legalităţii, responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii în rezolvarea problemelor comune;

relaţiile administraţiei publice locale cu administraţia publică centrală de specialitate şi, respectiv, cu serviciile publice deconcentrate ale acesteia, sunt relaţii specifice de colaborare, cooperare şi conlucrare, ce se constituie într-un regim de co-administrare;

administraţia publică locală rezolvă treburile publice locale şi realizează servicii publice de interes judeţean, prin autorităţi administrative, alese, şi prin referendum local, în condiţiile legii;

administraţia publică locală reprezintă un concept ce desemnează un corp de funcţionari publici care prestează servicii publice pentru colectivitatea naţională şi pentru colectivităţile locale.

5

Principiile administrației publice locale

Principiile administraţiei publice locale exprimă o serie de trăsături generale, acestea având rolul de a asigura o construcţie unitară a sistemului, în special în procesul de elaborare a normelor de drept, având şi o dimensiune cognitivă, contribuind la mai buna cunoaştere a sistemului.

Principiile de bază ale administraţiei publice locale sunt stipulate in textele Constituţiei revizuite şi în Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001. Din cele două texte de lege rezultă cele şase principii de bază. Aplicarea acestor principii nu poate aduce atingere caracterului de stat naţional, unitar şi indivizibil al României.

Astfel potrivit art. 120 alin.(1) din Constituție și art. 2 alin.(1) din Legea nr. 215/2001 administrația publică locală se organizează și funcționează în temeiul următoarelor principii:

Principiul autonomiei localeConceptul de autonomie locală definește dreptul autorității administrației

publice locale de a hotărî, cu respectarea legii, în toate probleme de interes local, cu excepția celor care sunt date prin lege în competența altor organe.

De asemenea, prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii.

Acest drept se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile judeţene, autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pe baza scrutinului de listă şi a scrutinului uninominal, precum şi a candidaturilor independente.

Acest concept este definit și în art.3 parag.1 din Carta europeana a autonomiei locale, care prevede că prin autonomie locală se înțelege dreptul și capacitatea efectivă ale autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona în cadrul legii, în nume propriu și în interesul populației locale, o parte importantă a treburilor publice.

Conceptul de autonomie locală potrivit legislației interne (Legea 215/2001), este aproape identic cu textul de lege din Carta europeană a autonomiei locale. Astfel prin autonomie locală se înțelege ”dreptul și

6

capacitatea efectivă ale autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii”.

Totuși putem constata unele nuanțări ale conceptului de autonomie locală din legea internă față de aceeași noțiune consacrată în reglementarea internațională. Astfel prin art. 3 alin. (1) din Legea 215/2001 se prevede că autoritățile publice locale acționează în numele colectivității locale, nu în nume propriu, așa cum se arată în art. 3 parag. 1 din Cartă.

Dintr-un alt punct de vedere observăm că atât legea internă, cât și cea internațională recunosc autorităților publice locale o competență generală în rezolvarea treburilor publice care interesează colectivitățile locale.

În concluzie, reglementările legale interne și internaționale privind definirea și delimitarea sferei conceptului de autonomie locală sunt în deplină concordanță și se completează reciproc.

Potrivit acestor reglementări legale, autonomia locală reprezintă nu numai un principiu de organizare și funcționare a administrației publice, cu și un drept al autorităților publice locale, care se exercită de către acestea, în numele și în interesul unităților administrativ-teritoriale.

Autonomia locală este numai administrativă și financiară, nu și politică.Prin aceasta nu se poate aduce atingere caracterului de stat național, unitar și indivizibil al României.

Revenind la legislația internă, în cuprinsul Legii 215/2001 se specifică faptul că autonomia locală privește două aspecte:

Organizarea și funcționarea administrației publice locale. Sub acest aspect, autonomia locală se manifestă în principal prin: aprobarea statutului comunelor sau orașelor, aprobarea regulamentului de funcționare a consiliului local, înființarea de instituții și agenți economici, organizarea de servicii publice locale ale comunei sau orașului.

Gestionarea sub proprie responsabilitate a resurselor care aparțin unităților administrativ teritoriale.

Sub acest aspect, autonomia locală se exprimă prin: elaborarea și aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli, dreptul de a institui și a percepe taxe și impozite locale, administrarea domeniului public și privat al comunei și orașului.

7

Concluzionând putem spune că autonomia locală este un principiu constituţional, care conferă dreptul colectivităţilor locale de a-şi rezolva singure problemele locale, în cadrul legii şi al statului unitar.

Principiul descentralizării serviciilor publiceAcest principiu a fost consacrat, în mod expres, în art.120 alin.1 din

Constituția României, în urma revizuirii acesteia prin Legea nr. 429/2003.Noțiunea de descentralizare consacrată de Constituție reprezintă descentralizarea administrativ- teritorială, adică recunoașterea în cadrul teritoriului statului a unităților administrativ-teritoriale cu personalitate juridică proprie și cu statut de subiecte de drept distincte.

Însă acest principiu a fost definit ulterior de legiuitorul ordinar prin art. 2 lot. I) din Legea- cadru nr. 195/2006 care prevede că ”descentralizarea reprezintă transferul de competență administrativă și financiară de la nivelul administrației publice centrale la nivelul administrației publice locale sau către sectorul privat”. Sintagma ”sector privat” are în vedere delegarea unor servicii publice de către administrația publică centrală în favoarea unor agenți economici sau organisme cu caracter nonprofir, însă acest transfer de competențe nu este relevant pentru definirea descentralizării administrativ-teritoriale.

Statornicind coordonatele juridice generale ale procesului de descentralizare în administraţia publică, legea-cadru în materie consacră principiile şi regulile generale ale acestui proces şi cadrul instituţional în care se desfăşoară.

Cu privire la principii, sunt prevazute următoarele şase : Principiul subsidiarităţii; Principiul asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor

transferate; Principiul responsabilităţii autorităţilor administraţiei publice locale în

raport cu competenţele ce le revin; Principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil, predictibil,

bazat pe criterii şi reguli obiective; Principiul echităţii şi cel al constrâgerii bugetare.

În ceea ce privește regulile generale ale procesului de descentralizare, legea prevede că : Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale au obligaţia să tranfere competenţe pe care le exercită în prezent autorităţilor administraţiei locale de la nivelul judeţelor,

8

comunelor sau oraşelor, după caz, respectând principiul subsidiarităţii care constă în exercitarea competenţelor de către autorităţile administraţiei publice locale, situate la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetăţean şi care dispune capacitatea administrativă necesară.

Transferul de competenţe se face concomitent cu asigurarea resurselor necesare exercitării acestora. Exercitarea competenţelor se face numai după transmiterea resurselor financiare necesare. Finanţarea competenţelor delegate este asigurată în totalitate de către administraţia publică centrală.

În încheiere putem enumera câteva avantaje și dezavantaje privind principiul descentralizării.

Printre avantaje putem enumera:

Creșterea operativității in ceea ce privește măsurile şi deciziile ce pot fi luate de către autorităţile administraţiei publice locale;

Resursele materiale şi financiare pot fi folosite cu mai mare eficienţă şi pot să răspundă unor nevoi prioritare;

Alegerea sau numirea funcţionarilor publici, pe un termen limitat, fapt ce înlătură în măsură mai mare fenomenele birocratice şi rutiniere în activitatea locală;

Participarea locuitorilor la desemnarea autorităţilor administraţiei publice locale.

Dezavantaje ale descentralizării:

Acţiunea puterii centrale este mai îngreunată într-un regim puternic descentralizat;

Alegerea autorităţilor descentralizate introduce în administraţia locală politica de partid, care acaparează şi viciază totul;

Riscul ca în localităţile mici, să nu fie găsiți buni specialişti în administrația publică;

9

Principiul deconcentrării serviciilor publice.Acest principiu constă în transferarea unora din atribuțiile autorităților

administrației publice central de specialitate către un serviciu determinat al lor în unitățile administrative-teritoriale. Astfel în județe sunt organizate serviciile publice descentralizate ale ministerelor și a celorlalte organe central. Aceste servicii au personalitate juridică , au competență materială specializată și sunt supuse controlului ierarhic exercitat de autoritățile publice central.

Prin Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006, deconcentratrea este definită ca redistribuirea de competenţe administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu.

Nu toate ministerele îşi organizează în teritoriu astfel de servicii publice, întrucât atribuţiile unora se realizează în concret, doar la nivelul întregii ţări, nu şi al unităţilor administrativ-teritoriale (ex. Ministerului Afacerilor Externe). Însă, unele ministere îşi organizează astfel de servicii publice nu numai la nivelul judeţelor, ci şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor (cazul Ministerului Finanţelor Publice).

Organizarea unor servicii publice deconcentrate are, totuşi, pe planul afirmării autonomiei locale, un efect şi o semnificaţie mai redusă decât descentralizarea.

Putem specifica şi faptul că principiul deconcentrării serviciilor publice este prevăzut de norma constituţională după principiul descentralizării şi cel al autonomiei locale. Acest lucru are o semnificaţie proprie, prin faptul că serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlate organe centrale sunt legate structural şi organic de administraţia statului, nu de autorităţile administraţiei publice locale, între ele şi aceste autorităţi publice neexistând juridic nicio legătură, deşi serviciile publice deconcentrate îşi exervită atrubuţiile în domenii car interesează direct colectivităţile locale şi, deci, autorităţile administraţiei publice locale.

Principiul eligibilității autoritățiilor administrației publice locale.

Principiul eligibilităţii nu este stabilit în mod expres de normele legii fundamentale, ci indirect prin dispoziţiile art. 121 alin. 1 şi art. 122 alin. 2 din Constituţia României, care specifică faptul că autorităţile administraţiei publice locale, consiliile locale, primarii şi consiliul judeţean, sunt alese în condiţiile legii. Aceste autorități se aleg prin vot universal, egal, direct, secret și liber

10

exprimat în condițiile Legii nr.64/2004 privind alegerea autoritățiilor administrației publice locale.

Consiliile locale şi judeţene se aleg pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza reprezentării proporţionale, în cadrul unui scrutin de listă.

Primarii comunelor şi ai oraşelor sunt aleşi pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza scrutinului uninominal.

Această modalitate democratică de alegere a autorităţilor locale, sistemul reprezentării proporţionale, în cazul consiliilor şi a scrutinului uninominal, în cel al primarilor, stabilită de legiuitorul organic, este mai înainte de toate, o opţiune politică.

Candidaturile pentru autorităţile publice locale sunt propuse de către partidele politice constituite potrivit legii, ele reprezentând, pentru alegătorii locali, adevărate garanţii şi opţiuni clare. Sunt permise şi candidaturi independente,acestea fiind condiționate însă de prezentarea unei liste de susţinători. Numărul de susținători necesari pentru a candida, fiind diferit de la o funcție la alta, ținând cont de numărul candidaților înscriși pe listele electorale sau de rangul localității respective.

De remarcat este și faptul că eligibilitatea autorităţilor locale primește mai ales conotaţii politice dar şi sociale cu totul deosebite care derivă, mai înainte de toate, din natura juridică a acestora, astfel că ele, nefiind autorităţi statale, nu vor exercita decât voinţa cetăţenilor din unitatea administrativ-teritorială în care sunt alese.

Un alt aspect necesar ce poate fi remarcat, ca o consecinţă a principiului eligibilităţii, se referă la faptul că autorităţile locale, odată alese, în conformitate cu legea, devin autorităţi locale reprezentative, recunoscute implicit şi de către stat, ceea ce poate face ca actele şi acţiunile lor să poată produce efecte juridice încadrate în ordinea juridică a statului.

Principiul legalității

Principiul legalităţii este considerat a fi cel mai important, pe baza principiu, administraţia urmează a se supune legii, conformându-se acesteia şi neputând acţiona in afara ei. Astfel principiul legalităţii reprezintă acea regulă fundamentală de drept în temeiul căreia toate subiectele de drept, persoane fizice si juridice, autoritaţi de stat şi organizaţii neguvernamentale, funcţionari şi cetaţeni, străini etc.,au îndatorirea de a respecta Constituţia, legile şi celelalte

11

acte juridice, normative şi individuale, întemeiate pe lege şi aplicabile raporturilor sociale la care participă.

Potrivit susţinerilor din doctrină, acest principiu este alcătuit din două elemente:

obligaţia de conformitate cu legea ; obligaţia de iniţiativa pentru a asigura aplicarea legii.

Din obligaţia de conformitate cu legea reiese că administraţia nu poate lua măsuri care să fie contrare legii. În activitățiile pe care le desfășoară, autorităţile administraţiei trebuie să respecte normele juridice, ceea ce constituie o garanţie importantă în primul rând pentru cetăţeni. Este cât se poate de normal ca în statul de drept acţiunile administraţiei să se desfăşoare după reguli de drept prestabilite şi nu în mod arbitrar.

Conform obligaţiei de iniţiativă pentru a asigura aplicarea legii, administraţia trebuie să ia măsuri pentru realizarea normelor juridice. Mai concret, administraţia este obligată să vegheze ca legea să nu rămână inaplicabilă, întrucât dacă administraţia nu ia măsurile generale de aplicare, legea rămâne literă moartă.Totodată, administraţia are obligaţia de iniţiativă pentru executarea hotărârilor judecătoreşti

Într-o societate democratică respectarea legilor constituie o cerinţă obiectivă, dar şi una subiectivă, întrucât dreptul ,expresie a intereselor şi voinţei sociale generale, reprezintă mijlocul indispensabil pentru asigurarea desfăşurării ordonate a vieţii în toate manifestările ei. Pe de altă parte, respectarea unui sistem de drept democratic este posibilă şi necesară întrucât aceasta, fiind expresia unei reale voinţe populare interesează imensa majoritate a indivizilor umani la respectarea unor reguli care, în ultimă instanţă, corespund pe deplin şi nevoilor lor. În acest context, orice încălcare a legii înseamnă şi o nesocotire a voinţei generale şi a interesului fiecăruia, ceea ce afectează însăşi esenţa democratică a dreptului. De altfel, întreaga dezvoltare şi stabilitate democratică presupun aşezarea fermă, într-un stat de drept, a întregii vieţi sociale pe bază de legi şi de norme a căror respectare constituie o cerinţă obiectivă pentru întreaga evoluţie socială.

Principiul legalităţii este subliniat în importante acte normative, precum Constituţia art.1-5 unde se arată că respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ca o îndatorire fundamentală, ca şi în alte coduri, legi, iar întrucât este un principiu fundamental al întregului sistem de drept se

12

regăseşte şi la nivelul tuturor ramurilor juridice în cadrul cărora acţionează prin modalităţi specifice determinate de particularităţile respectivelor raporturi.

Asigurarea acţiunii acestui principiu de către şi în cadrul administraţiei publice are în vedere atât activitatea juridică cât şi cea nejuridică a acesteia, fie în privinţa raporturilor executive interne, din cadrul ei, fie a celor externe stabilite în afara ei cu terţii.

Principiul legalităţii îl întâlnim în cadrul activităţii executive cu caracter juridic unde caracterizează procesul de edictare sau de elaborare a normelor de drept, cât şi procesul de realizare a acestora. Activitatea normativă a puterii executive este călăuzită de supremaţia legii, principiul în virtutea căruia legea este actul cu forţa juridică absolută - depăşită doar de Constituţie – toate celelalte acte de reglementare, inclusiv cele administrative, având forţă juridică inferioară şi trebuind să fie subordonate şi conforme cu ea.

Garantarea respectării acestui principiu este asigurată prin consacrarea prin lege a răspunderilor juridice şi aplicarea de sancţiuni-disciplinare, administrative, contravenţionale, materiale, penale, după caz, autorităţile administraţiei publice locale şi/sau funcţionarilor acestora atunci când conduita şi acţiunile (actele) lor nesocotesc prescripţiile legii.

Principiul consultării cetațenilor în probleme locale de interes deosebit

Acest principiu este și el consacrat în mod expres de lege. Astfel, art.22 din Legea nr.215/2001 dispune că orice modificare a limitelor unităților administrativ-teritoriale se poate efectua numai în temeiul legii și cu consultarea prealabilă a locuitorilor acestota prin referendum, care se organizează potrivit legii.

Ca spriji pentru aceste afirmaţii sunt prevederile art. 3 al Cartei europene a autonomiei locale, la care România este parte contractantă din 1994, care, definind caracteristicile esenţiale ale autonomiei locale, arată că drepturile, în domeniul autonomiei locale, trebuie să fie exercitate de autorităţi locale alese, însă aceste dispoziţii „nu pot aduce atingere, în niciun fel, posibilităţii de a recurge la adunări cetăţeneşti, referendum sau orice altă formă de participare directă a cetăţenilor, acolo unde aceasta este prevăzută de lege.

Consultarea cetăţenilor este principiul care ar trebui să asigure că cetăţenii sunt implicaţi în procesul de formulare a politicilor publice şi în luarea deciziilor

13

privind comunitatea. Consultarea cetăţenilor este mai ales utilă pentru a identifica priorităţile şi nevoile colectivităţii, dar şi pentru a decide şi a alege între opţiunile de soluţionare a unei probleme.

14

Bibliografie

1. Anton Trăilescu- Drept administrativ, Ediția a 4-a, rev.,-București, Editura C.H. Beck, 2010.

2. Ovidiu Podaru,Drept administrativ- Curs universitar, București,Editura Hamangiu, 2010.

3. Ioan Santai, Drept administrativ și știința administrației,vol-1, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007.

4. Constituția României din 21 noiembrie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României.

5. Legea administraţiei publice locale nr.215/2001 publicată în Monitorul Oficial al României.

15