1

Universitatea de Stat din Republica MoldovaFacultatea de Drept

Catedra Drept Internaţional şi Drept al Relaţiilor Economice Externe

Lucru individual Drept Internațional Public

Tema : ”Principiile Dreptului Internațional Public ”

A efectuat:Melnic Alexandru

Gr.210Profesor universitar :Nicolae Osmochescu

CHIŞINĂU-2015

1

Cuprins

Cuprins.............................................................................................................................................21. Notiunea de principii fundamentale ale dreptului international...............................................32. Apritia si codificarea principiilor dreptului international.........................................................43. Conţinutul juridic al principiilor fundamentale ale dreptului internaţional.............................5

3.1 Egalitatea suverana a statelor.................................................................................................53.2 Nerecurgerea la forta si la amenintarea cu forta in relatiile interstatale................................63.3 Principiul reglementării pe cale paşnică a diferendelor internationale..................................83.4 Principiul neamestecului în treburile interne ale statelor......................................................83.5 Principiul respectării dreptului popoarelor de a dispune de ele însele..................................93.6 Principiul cooperării internaţionale.....................................................................................103.7 Principiul indeplinirii cu buna-credinta a obligatiilor internationale..................................11(PACTA SUNT SERVANDA BONA FIDAE)........................................................................113.8 Integritatea teritoriala a statelor...........................................................................................123.9 Inviolabilitatea frontierei de stat..........................................................................................123.10 Garantarea si protectia drepturilor fundamentale ale omului............................................13

4. Concluzii....................................................................................................................................145. Bibliografie................................................................................................................................16

2

1. Notiunea de principii fundamentale ale dreptului international

In prezent, in cadrul comunităţii internaţionale statele intreţin intre ele o gamă variatăde relaţii economice, politice, militare, culturale, ştiinţifice etc., raporturi in cadrul cărora eleparticipă in calitate de entităţi independente, subiecte principale ale dreptului internaţional.Desfăşurarea acestor relaţii in condiţii de stabilitate şi corectitudine este condiţionată de respectarea ordinii juridice internaţionale, ordine ce se fundamentează pe existenţa anumitor principii diriguitoare.

Principiile fundamentale ale dreptului international sunt 1reguli de conduita de maxima generalitate, universal valabile si juridic obligatorii pentru subiectele de drept international, care au luat nastere prin acordul de vointa al acestora, in special al statelor. Trebuie mentionat ca utilizarea epitetului „fundamentale” distinge principiile dreptului international general, care reprezinta nucleul sistemului de drept international, de principiile specifice unor ramuri aparte ale acestuia (de pilda: principiul raspunderii penale individuale, principiul represiunii universale, principiul universalitatii drepturilor omului, principiul libertatii marilor sau cel al folosirii spatiului extraatmosferic si a corpurilore ceresti exclusiv in scopuri pasnice...).

Constituind partea esentiala a sistemului de norme de drept international, principiile fundamentale ale acestuia reprezinta criteriul legalitatii atat al celorlalte norme si principii de 1drept international, cat si ale actiunilor statelor si celorlalte subiecte de drept international in cadrul societatii internationale. Ele fac parte din categoria normelor imperative de drept international si apara valori fundamentale pentru ordinea juridica internationala, cum ar fi pacea, securitatea si cooperarea internationala.

Deosebita importanţă a principiilor, ca norme de bază ale relaţiilor interstatale, in societatea contemporană este marcată in particular de următoarele caracteristici, elemente, care scot in relief caracterul, valoarea lor perenă, actualitatea lor in viaţa internaţională.

In primul rand, principiile fundamentale reprezinta normele cele mai 2importante, principale de drept international. In procesul de creare si de realizare a normelor de drept international, interactiunea subiectelor acestuia isi gaseste sprijin mai intai in principiile sale fundamentale.

In al doilea rand ele au caracter de o maximă generalitate, atit din punct de vedere al substanţei, acoperind toate domeniile ale raporturilor pe care dreptul internaţional le reglementează, cit şi prin aplicarea lor in relaţiile interstatale. In raport cu alte principii ale dreptului internaţional, specifice unor ramuri distinct ale acestuia, ele reprezintă elementul esenţial al sistemului de drept internaţional. Drepturile şi obligaţiile care decurg din conţinutul raporturilor reglementate de acestea au, de asemenea, un caracter foarte general.

In al treilea rand, principiile fundamentale dupa sfera lor de aplicare au un caracter universal. Ele se aplica tuturor domeniilor de cooperare interstatala, atat celor traditionale, existente, cat si unor domenii noi, ce nu sunt inca regelementate prin norme specifice (de pilda, explorarea si folosirea spatiului extraatmosferic, utilizarea energiei nucleare in scopuri exclusiv pasnice). Considerăm, că aceste principii realizează intr-un fel o sinteză a ansamblului normelor de drept internaţional, generalizarea maximă a acestora, stabilind cu cea mai mare autoritate drepturi şi indatoriri cu caracter universal, menite să asigure protecţia acelor valori fundamentale, cărora toate statele le acordă o deosebită importanţă.

1Drept International Public, Eduard Serbenco, volumul I, Chișinau-2014;2 Drept International Public (Editia a III-a) , Alexandru BURIAN, Oleg BALAN, Natalia SUCEVEANU, Diana SARCU, Nicolae OSMOCHESCU, Olga DORUL, Victoria ARHILIUC, Vitalie GAMURARI, Chisinau-2009;

3

In al patrulea rand, principiile fundamentale au şi un caracter juridic. Iar faptul că ele 2au fost afirmate şi consfinţite in cele mai importante documente internaţionale ale contemporaneităţii accentuiază şi mul mult acest caracter. Ele sunt obligatorii pentru intreaga comunitate internaţională a statelor. Astfel, art. 2 pct. 6 din 3Carta ONU prevede că „Organizaţia va asigura ca statele care nu sunt membre ale Naţiunilor Unite să acţioneze in conformitate cu aceste principii, in măsura necesară menţinerii păcii şi securităţi internaţionale”.

In al cincilea rand, principiile fundamentale fac parte din categoria normelor jus cogens, ele avand astfel forta juridical suprema in raport cu celelalte si principia ale dreptului international, care trebuie sa fie in conformitate cu primele, fapt ce decurge din art. 103 al Cartei ONU, precum si din art. 53 al 4Conventiei de la Viena cu privire la dreptul tratatelor 1969. Forma lor principala de existent este cea a unor norme cutumiare unanim recunoscute.

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional apără cele mai importante valori pentru societatea internaţională, pentru participanţii la raporturile juridice internaţionale şi in general, pentru toată omenirea in ansamblul său. Valori cum ar fi pacea şi securitatea internaţională, colaborarea dintre state, egalitatea suverană a statelor dar, in special, fiinţa umană care constituie obiect al preocupărilor societăţii internaţionale contemporane, reprezintă valori protejate de principiile fundamentale ale dreptului internaţional, valori care reprezintă esenţa, miezul dreptului internaţional.

Principiile fundamentale au o valoare juridică egală, ne fiind supuse unei ierarhizări. Astfel, toate aceste principii au aceeaşi forţă juridică, ne putand fi invocată prioritatea unuia faţă de altul.

2. Apritia si codificarea principiilor dreptului international

In ceea ce priveste modul de aparitie si de dezvoltare a principiilor fundamentale ale dreptului international, acesta este diferit. Unele dintre ele (de pilda, principiul indeplinirii cu buna-credinta a obligatiilor internationale, cel al neamestecului in treburile interne ale altui stat) au aparut pe cale cutumiara, ca mai apoi sa fie reafirmate si dezvoltate pe cale conventionala prin tratate internationale, printre ca Carta ONU se situeaza pe primul loc. Insa deoarece Carta ONU cuprinde numai formulari generale ale principiilor fundamentale, la initiativa mai multor state europene, in anii 60 ai sec. al XX-lea in cadrul ONU au fost intreprinse lucrari de codificare a lor. Acestea au luat sfarsit odata cu adoptarea de catre Adunarea Generala a ONU la 24 octombrie 1970 a Rezolutiei nr. 2625 intitulata „5Declaratia asupra principiilor de drept international privind relatiile prietenesti si cooperarea dintre state, in conformitate cu Carta Natiunilor Unite”. Declaratia in cauza enumera urmatoarele 7 principii:

1. Principiul nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta in relatiile internationale (neagresiunii).

2. principiul reglementării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale3. principiul neamestecului in treburile interne ale altui stat sau principiul neingerinţei4. obligaţiunea statelor de a coopera unele cu altele in conformitate cu Carta ONU5. principiul egalităţii popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele insele6. principiul egalităţii suverane a statelor principiul indeplinirii cu bună credinţă de

către state a obligaţiunilor asumate in conformitate cu Carta ONU.Dorinţa statelor de a plasa ca fundament al relaţiilor lor principiile de drept internaţional

şi voinţa lor sinceră de a le respecta fără vre-o abatere şi cu bună credinţă a fost proclamatăintr-o serie de documente internaţionale din perioada postbelică.

23 Carta ONU, 19454 Conventia de la Viena 19695 Declaratia principiilor dreptului international 1970

4

3Diversificarea comunităţii internaţionale, apariţia unui număr considerabil de state, ca urmare a lichidării colonialismului,extrem de eterogene din punct de vedere politic, economic, geografic, au impus, in acelaşi timp şi necesitatea diversificării principiilor fundamentale şi dezvoltarea conţinutului acestora şi afirmarea lor in calitate de norme de conduită internaţionale.

Or enumerarea in cauza a principiilor date, deloc nu inseamna ca in dreptul international exista doar 7 principii fundamentale. 7 Declaratia din 1970 nu si-a propus sa faca o prezentare exhaustiva a acestora. Actiuni de precizare si de sistematizare a principiilor fundamentale s-au facut si in alte acte internationale: Carta drepturilor si indatoririlor economice ale statelor din 1974 si Actul Final al 8Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa de la Helsinki din 1.08.1975. Plus la acesta, unor principii apartele-au fost consacrate rezolutii speciale adoptate de Adunarea Generala a ONU.

Actul final al CSCE din 1975 cuprinde zece principii fundamentale. La cele enumerate in Declaratia din 1970 au mai fost adaugate inca trei:

1. principiul inviolabilităţii frontierelor;2. principiul integrităţii teritoriale a statelor;3. principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.Dintre aceste trei principia, numai primul nu face parte din dreptul international general,

sfera sa de aplicare fiind circumscrisa la continental European.Pe aceeaşi undă de preocupări şi tendinţe, Carta de la Paris pentru o nouă Europă, din 21noiembrie 1990 avea să reitereze importanţa celor zece principii reţinute in Actul final de la Helsinki menţionind că …”infăptuirea deplină a tuturor angajamentelor CSCE trebuie să reprezinte temelia iniţiativelor statelor europene, pentru ca naţiunile şi popoarele de pe continentul european să trăiască potrivit aspiraţiilor lor”.

In ultimii ani, in cadrul ONU se examinează dezvoltarea şi codificarea unor principii importanteale dreptului internaţional. Datorită importanţei lor covirşitoare in menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, procesul de afirmare şi dezvoltare a principiilor de drept internaţional nu este unul desăvirşit. In prezent, are loc consacrarea şi formarea unor noi principii fundamentale ale dreptului internaţional ca cel al dezarmării, protecţiei mediului inconjurător, securităţii colective, coexistenţei paşnice.

Perspectivele infăptuirii cooperării in Europa, in contextul documentelor de la Helsinki, Paris, etc., impune luarea in considerare a intereselor tuturor statelor, interese ce solicită soluţii acceptabile pentru toţi şi adoptate cu consimţămintul tuturor. Concluzia pe care o putem formula in raport cu evoluţia şi afirmarea principiilor fundamentale ale dreptului internaţional este aceea că, pe măsura creşterii complexităţii societăţii internaţionale şi a dezvoltării dreptului internaţional public, se conturează noi principii care, afirmate larg de comunitatea internaţională, pot deveni fundamentale.

9Principiile fundamentale ale dreptului international se afla intr-o permanenta dezvoltare, continutul lor imbogatindu-se in mod continuu. Dinamica principiilor se manifesta in primul rand prin incheierea de noi tratate internationale si crearea de noi norme cutumiare, menite sa concretizeze si sa completeze normele existente, prin consacrarea unor noi principii fundamentale de drept international capabile sa guverneze probleme ce se ridica in fata civilizatiei umane. Astfel, principiul respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, consacrat intr-o forma incipienta prin dispozitiile art.1 din Carta ONU a fost concretizat si dezvoltat in Pactele internationale privind drepturile omului din 1966, acestea sin urma avand ca obiect de reglementare protectia celor mai variate drepturi ale persoanei umane- civile, politice, economice, socuale si culturale.

37 Declaratia principiilor dreptului international 19708 Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa de la Helsinki din 1.08.19759 Drept International Public, Eduard Serbenco, volumul I, Chișinau-2014;

5

In ceea ce priveste consacrarea unor noi principii fundamentale ale dreptului international, in timpul de fata aree loc formarea unor astfel de principii ca cel a dezarmarii generale si totale sub un control international eficient, precum si cel al colaborarii internationale in vederea protectiei mediului ambiant.

3. Conţinutul juridic al principiilor fundamentale ale dreptului internaţional

In continuare voi face o analiză a principiilor fundamentale ale dreptului internaţional :4

3.1 Egalitatea suverana a statelor Incă din secolul al 16–lea, ca o reacţie la inegalitatea practicată şi la arbitrariul marilor

puteri s-a arătat necesitatea recunoaşterii egalităţii in drepturi a statelor. Hugo Grotius releva că principiul egalităţii intre indivizi işi găseşte expresie şi relaţiile dintre state, iar Pufendorf avea să sublinieze că egalitatea statelor este o expresie a suveranităţii lor.

Principiul dat presupune respectarea suveranitatii tuturor statelor si egalitatii lor in cadrul relatiilor international. Printre principiile enuntate de 10Carta ONU in art.2 principiul egalitatii suverane sta pe primul loc :” Organizatia este intemeiata pe principiul egalitatii suverane a tuturor membrilor ei”. Ulterior, acest principiu a fost reafirmat si dezvoltat in art. III din Carta OUA, in Carta OSA (art.3, lit.b), in actele altor organizatii internationale, in Declaratia principiilor de drept international din 1970, in Actul final de la Helsinki din 1975, precum si intr-o multime de alte tratate internationale bi- si multilaterale.

Una din consecinţele principale ale egalităţii suverane o reprezintă inalienabilitatea şi indivizibilitatea teritoriului de stat. Inalienabilitatea semnifică ca prerogativele esenţiale ale suveranităţii nu pot fi cedate sau transferate, iar prin indivizibilitate se inţelege că atributele suveranităţii nu pot fi fragmentate, nu pot aparţine mai multor titular.

11Principiul egalitatii suverane a statului se caracterizeaza prin urmatoarele: statele sunt obligate sa respecte egalitatea suverana si specificul fiecaruia dintre

ele, precum si toate drepturile inerente suveranitatii. Fiecare stat are indatorirea de a respecta personalitatea altor state. Toate statele dispun de drepturi si obligatii egale. Fiecare stat este in drept sa participe la organizatii si tratate internationale. Integritatea teritoriala si independenta politica a statului sunt inalienabile. Fiecare stat are obligatia de a respecta pe deplin si cu buna-credinta obligatiile

sale internationale, precum si sa convetuiasca in pace cu alte state.Fiind o pare integrantă a dreptului internaţional, principiul egalităţii in drepturi a statelor

implică nulitatea tratatelor inegale impuse de statele puternice unui stat mai slab prin utilizareainegalităţii de fapt existente intre părţile contractante. Tocmai de aceea se impune respectareade către toţi şi faţă de toţi a principiului egalităţii in drepturi a statelor, mari, mijlocii, mici, secere luarea de poziţii decisive impotriva oricărei incălcări a drepturilor popoarelor, condamnareaagresiunii sub orice formă, repudierea forţei, pentru primatul dreptului in relaţiile internaţionale, respectarea egalităţii in relaţiile dintre state.

Pe cale de conescinta, vreau sa precizez ca prin consacrarea acestor principii in calitate de principii fundamentale ale dreptului internaţional public, fiecare stat, indiferent de sistemul său politic economic, nivel de dezvoltare etc., se bucură de conţinutul juridic al acestora, de

410 Carta ONU, 194511 Drept International Public, Note de curs, Vitalii Slonovschi, Cahul – 2013;

6

protecţia lor, prin simplu fapt că el există ca entitate cu personalitate juridică internaţională, adică in calitatea lui de subiect de drept internaţional.

3.2 Nerecurgerea la forta si la amenintarea cu forta in relatiile interstatale

Acest principiu, fiind initial consacrat sub denumirea de 12principiul interdictiei recurgerii la razboiul de agresiune, a aparut in dreptul international in perioada dintre cele doua rozboaie mondiale. Prin afirmarea principiului neagresiunii s-a repudiat dreptul statelor de a porni razboaie de agresiune, drept consfintit in perioadele anterioare de dezvoltare a dreptului international, cand razboiul era mijlocul dominant de rezolvare a diferendelor dintre state.

In virtutea acestui principiu, in prezent războiul este considerat cea mai gravă crimă internaţională. Primul act care consacră acest principiu este Pactul General de renunţare la război ca instrument al politicii naţionale a statelor din 27 august 1928, cunoscut şi sub denumirea de 13Pactul Biand-Kellogg. Acest pact condamnă războiul ca mijloc de reglementare a diferendelor internaţionale şi renunţare la război ca instrument de politică naţională in relaţiile reciproce dintre state (art.1). Astfel, războiul de agresiune este scos in afara legii internaţionale, iar dreptul internaţional se transformă dintr-un drept al războiului intr-un drept al păcii.

Un moment crucial in evoluţia dreptului internaţional o are semnarea la Paris a Pactului Briand-Kellog. După Pactul Briand Kellog mai putem aminti un alt instrument juridic internaţional care con damnă agresiunea şi anume Tratatul de neagresiune şi conciliere, semnat la Rio de Janeiro, la 10 octombrie1933, denumit şi Pactul Saaveda Lamas, după numele ministrului de externe argentinian.

14Carta ONU defineşte in art. 2, principiul neagresiunii astfel: „Toţi membrii organizaţiei se vor abţine, in relaţiile internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau folosirea ei, atat impotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, cat şi in alt mod incompatibil cu scopurile ONU”.5

Din prevederile Cartei ONU, a 16Declaraţiei din 1970, ale 15Actului Final de la Helsinki din 1975 şi a altor acte internaţionale rezultă că prin termenul de forţă trebuie să se inţeleagă nu doar forţa armată, ci orice act de constrangere economică, politică sau de altă natură exercitat de un stat impotriva altui stat, şi care aduce atingeri grave independenţei statului respectiv, păcii şi securităţii internaţionale. Prin urmare, agresiunea economică şi cea ideologică, pot crea pericole la fel de mari pentru independenţa, şi inăsi existenţa a statelor ameninţate şi atacate, ca şi cea militară.

Astfel, definiţia agresiunii, adoptată de Adunarea Generală in 1974, arată că prin agresiuneaarmată se inţelege folosirea forţei armate de către un stat impotriva suveranităţii teritoriale sau independenţei politice a altui stat, sau in orice altă manieră incompatibilă cu Carta ONU,după cum se prevede in prezenta definiţie”(art.1). Pentru calificarea agresorului se aplică regula priorităţii in timp,adică cine a comis primul actele de agresiune este considerat agresor”.

Definiţia din 1974 enumeră anumite acte, care săvarşite cu prioritate in timp constituie acte de agresiune. Această enumerare nu are caracter ehaustiv ci doar unul explicativ, lăsand in sarcina Consiliului de Securitate al ONU să completeze lista actelor concrete de agresiune enumerate de ea.

16Actele prevăzute de definiţia agresiunii din 1974 sunt următoarele:

512 Drept International Public, Eduard Serbenco, volumul I, Chișinau-2014;13 Drept International Public (Editia a III-a) , Alexandru BURIAN, Oleg BALAN, Natalia SUCEVEANU, Diana SARCU, Nicolae OSMOCHESCU, Olga DORUL, Victoria ARHILIUC, Vitalie GAMURARI, Chisinau-2009;14 Carta ONU, 194515 Actului Final de la Helsinki din 197516 Declaratia din 1970

7

a. invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către forţele armate ale altui stat, sau orice ocupaţie militară, chiar temporară, rezultand dintr-o astfel de invazie sau un astfel de atac, sau orice anexare prin folosirea forţei a teritoriului unui stat sau a unei părţi din teritoriul său;b. bombardarea de către forţele armate ale unui stat a teritoriului altui stat, sau folosireaoricăror arme de către un stat impotriva teritoriului altui stat;c. blocada navală a porturilor şi coastelor unui stat de către forţele armate ale altui stat;d. atacarea de către forţele armate ale unui stat a forţelor armate terestre, navale, sau aeriene ale altui stat sau a marinei ori aviaţiei civile a acestuia;e. folosirea forţelor armate ale unui stat, care sunt staţionate pe teritoriul altui stat, cu acordula cestuia, contrar condiţiilor prevăzute in acord sau orice prelungire a şederii acestor forţe armate pe teritoriul statului după expirarea acordului;f. fapta unui stat de a admite ca teritoriul său, pe care l-a pus la dispoziţia altui stat, să fie folosit de către acesta din urmă pentru a comite un act de agresiune impotriva unui stat terţ;

Definiţia agresiunii precizează că nici un considerent de orice natură ar fi el, politică, economică, militară, nu poate justifica agresiunea.

Dreptul internaţional actual, admite in mod cu totul excepţional trei cazuri cand se poate recurge la forţă in relaţiile internaţionale:1. dreptul la autoapărare individuală sau colectivă. In cazul in care un stat agresor atacă unalt stat, acesta din urmă are dreptul inerent la legitima apărare, in virtutea art. 51 al 6Cartei ONU acest drept se exercită pană cand Consiliul de Securitate va lua măsuri necesare pentru restabilirea păcii şi securităţii internaţionale;2. măsuri colective de constrangere. Atunci cand se constată o ameninţare la adresa păcii, o incălcare a păcii, sau un act de agresiune, Consiliul de Securitate in virtutea unei Rezoluţii, poatedispune crearea forţelor multinaţionale care să lupte impotriva celor care periclitează pacea şi securitatea internaţională;3. dreptul popoarelor aflate sub dominaţie colonială, de a lupta pentru dobandireaindependenţei. Acest drept a fost reflectat in Declaraţia privind acordarea independenţei ţărilorşi popoarelor coloniale, din 1960.

In ciuda largii sale consacrari si afirmari, principiul nerecurgerii la forta si la amenintarea cu forta nu o singura data a fost incalcat. Guvernele ce au nascocit acest principiu, pentru justificarea actiunilor la care au recurs, au invocat o serie intreaga de motive, cum ar fi dreptul la autoaparare, protectia intereselor lor nationale supreme, protectia propriilor cetateni aflati in stare de pericol in strainatate... Este semnificativ faptul ca asemenea incercari au fost respinse de alte state si condamnate de 17Adunarea Generala sau de Consiliul de Securitate a ONU. Printre actiunile condamnate sunt : introducerea trupelor sovietice in Afganistan in 1979, interventia americana in Panama 1989, actiunile intreprinse de trupele fortelor armate ale Federatiei Ruse din stanga Nistrului in primavara-vara anului 1992 impotriva integritatii teritoriale a 18Republicii Moldova.

Aceste exemple vin sa confirme faptul ca chiar daca cele mai puternice state ale lumii, pe langa ca au responsabilitatea cea mai mare de a respecta principiile date, uneori le si mai incalca, insa in pofida acestui fapt ele nicidecum nu reduc din importanta vitala a acestor principii.

3.3 Principiul reglementării pe cale paşnică a diferendelor internationale

Acest principiu este strans legat cu principiul tratat anterior adica cu cel de nerecurgere la forta si la amenintarea cu forta. In conformitate cu principiul tratat de noi, statele sunt obligate sa rezolve diferendele internationale dintre ele numai prin mijloace pasnice. 19Dreptul statelor de a

617 Carta ONU, 194518 Drept International Public, Eduard Serbenco, volumul I, Chișinau-201419 Drept International Public, Stefan Tarca, București

8

solutiona pe cale pasnica diferendele aparute decurge din diferite reglementari pertinente din acea epoca. Ideea interzicerii războiului ca modalitate de desfăşurare a relaţiilor internaţionale o găsim exprimată pentru prima dată in istoria omenirii, in lucrarea lui Thomas Morus, „Utopia”, apărută in 1516.

Primele incercări de eliminare a războiului ca mijloc de reglementare a diferendelor dintrestate şi de impunere a mijloacelor paşnice a avut loc la finele secolului al 19-lea. Conferinţele dela Haga din anul 1899 şi 1907 reunite sub auspiciile „Păcii, dezarmării şi arbitrajului”, au reuşit doar in privinţa perfecţionării procedurilor diplomatice de reglementare a diferendelor. In planul normativ al unor instituţii ale dreptului internaţional, ideea interzicerii războiului ca mijloc de desfăşurare a relaţiilor internaţionale, a apărut pentru prima dată, in Pactul Societăţii Naţiunilor.

Prin urmare, revine Cartei ONU şi altor documente internaţionale, adoptate in baza acesteia,meritul de a fi completat Pactul Ligii Naţiunilor, cit şi Tratatul multilateral pentru renunţare la război ca instrument al politicii naţionale a statelor, cunoscut sub denumirea de 20Briand-Kellog, şi de a afirma şi proclama nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa şi reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale, in calitate de principii fundamentale ale dreptului internaţionalcontemporan.

In afirmarea principiului soluţionării paşnice a diferendelor, semnarea la San Francisco la 26iunie 1945 a Cartei ONU şi a Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie la inchierea Conferinţei Internaţionale pentru Organizaţia Internaţională, şi intrarea acesteia in vigoare la 24 octombrie 1945, a reprezentat prin caracterul său de tratat internaţional un moment crucial. Chiar in primul articol al Cartei, care defineşte scopurile Organizaţiei Naţiunile Unite işi propun „să infăptuiască, prin mijloace paşnice, şi in conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o incălcare a păcii”.

3.4 Principiul neamestecului în treburile interne ale statelor

Principiul neintervenţiei statelor in afacerile interne ale altor state este un principiu fundamental al dreptului internaţional contemporan. El este recunoscut a fi unul din mijloacele de limitare şi consacrare, in dreptul internaţional şi in relaţiile internaţionale, a suveranităţii şi independenţei participanţilor la relaţiile internaţionale. Intervenţia a existat ca un drept recunoscut şi obişnuit de-a lungul secolelor antichităţii şi evului mediu, cand principi şi conducători victorioşi au cucerit popoare libere pentru a le supune controlului lor.

21In doctrina de drept internaţional public principiul neamestecului in treburile interne ale altui stat a fost afirmat in sec. XVII-lea, de Hugo Grotius, in lucrarea 7“De jure belli ac pacis”. Acest principiu este consacrat in art. 15 din Pactul Ligii Naţiunilor, dar numai ca regulă de procedură limitată la aplicarea in activitatea Consiliului Ligii, cu privire la reglementarea diferendelor dintre state. Convenţia de la Montevideo asupra drepturilor şi obligaţiilor statelor din 1933 a consacrat şi ea principiul neintervenţiei, iar un protocol adiţional la această convenţie, semnat la Buenos Aires in 1937, a precizat chiar că este inadmisibilă orice formă de intervenţiei, direct indirectă şi indiferent de motivul invocat. După cel de-al doilea război mondial acest principiu a fost consacrat in art.2. p.7 al Cartei ONU, precum şi in statutele altor organizaţii internaţionale cum ar fi Pactul Ligii Arabe, Carta OSA, Carta OUA, 22Convenţiile de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice şi din 1963 cu privire la relaţiile consulare.

720 Drept International Public (Editia a III-a) , Alexandru BURIAN, Oleg BALAN, Natalia SUCEVEANU, Diana SARCU, Nicolae OSMOCHESCU, Olga DORUL, Victoria ARHILIUC, Vitalie GAMURARI, Chisinau-2009;21 Drept International Public, Note de curs, Vitalii Slonovschi, Cahul – 2013;22 Conventia de la Viena 1961

9

Conform acestor documente, nici un stat sau grup de state nu are dreptul de a interveni în mod direct sau indirect, indiferent de motiv, în treburile interne sau externe ale oricărui alt stat. În temeiul acestui principiu, care decurge din caracterul exclusiv al suveranităţii teritoriale, sunt interzise intervenţia directă sau indirectă ca şi ameninţări sub diferite forme contra personalităţii unui stat, ori contra elementelor sale politice, economice şi culturale.

3.5 Principiul respectării dreptului popoarelor de a dispune de ele însele

Principiul autodeterminării este un principiu nou al dreptului internaţional, care a cunoscut o consacrare şi o dezvoltare mai accentuată odată cu intensificarea luptei de eliberare naţională şi creşterea dorinţei popoarelor şi naţiunilor la independenţă, găsindu-şi iniţial expresia in principiulnaţionalităţilor. In virtutea acestui principiu, toate popoarele şi naţiunile au dreptul de a determina in mod liber statutul lor politic, economic social şi cultural.

238Principiul autodeterminării a fost fundamentat in declaraţia preşedintelui W.Wilson, din

22 ianuarie 1917, in care se menţiona că o pace trainică nu se poate edifica decit pe consimţămintulpopoarelor. Ceva mai tirziu, tot el avea să menţioneze că autodeterminarea nu este un simplu fapt, ci un principiu imperativ.

Dreptul popoarelor de a-şi hotări singure soarta este consacrat in primul rand in CartaONU, in Rezoluţia Adunării Generale a ONU din 1960 referitoare la acordarea independenţeiţărilor şi popoarelor din colonii, in Declaraţia din 1970, in Actul Final de la Helsinki, in Pacteleinternaţionale cu privire la drepturile civile şi politice din 1966, precum şi in alte documente internaţionale.

Pactele privind drepturile omului din 1966, art.1, consacă dreptul la autodeterminare alpopoarelor, stabilind că „supunerea popoarelor la o subjugare, dominaţie şi exploatare străineconstituie o incălcare a drepturilor fundamentale ale omului, este contrară Cartei ONU şi compromite cauza păcii şi cooperării mondiale” şi că „Toate popoarele au dreptul de a dispune in mod liber de ele insele etc.”.

Potrivit 24Actului Final de la Helsinki din 1975, potrivit căruia popoarele „au dreptul in deplină libertate de a determina, aşa cum doresc, statutul lor politic intern şi extern, fără nici un amestec din afară şi de a infăptui conform voinţei lor dezvoltarea lor politică, economică, socială şi culturală”.

Astfel, dreptul popoarelor de a dispune de ele insele implică următoarele drepturi fundamentale ale lor:a. dreptul popoarelor asuprite de a se constitui in stat propriu şi independent;b. dreptul popoarelor asuprite de a lupta impotriva dominaţiei străine şi caracterul legal alacestei lupte;c. dreptul de a beneficia de protecţia dreptului internaţional;d. dreptul de a stabili relaţii oficiale cu state şi de a participa la organizaţii internaţionale, deregulă cu statut de observator;e. dreptul de a-şi alege şi dezvolta in mod liber sistemul lor economic, politic şi social;f. dreptul la libera exploatare a resurselor şi bogăţiilor sale minerale etc.

Iar, cele mai importante obligaţii care le revin statelor in vederea respectării dreptului popoarelor de a dispune de ele insele sunt următoarele:- obligaţia statelor de a respecta acest drept in conformitate cu dispoziţiile Cartei ONU;- statele sunt obligate să acorde ajutor ONU in vederea achitării acesteia de răspunderile pecare i le conferă 25Carta ONU in privinţa aplicării acestui principiu;- obligaţia statelor de a se abţine de la orice măsură de constrangere care ar priva popoarele

823 Drept International Public (Editia a III-a) , Alexandru BURIAN, Oleg BALAN, Natalia SUCEVEANU, Diana SARCU, Nicolae OSMOCHESCU, Olga DORUL, Victoria ARHILIUC, Vitalie GAMURARI, Chisinau-2009;24 Actului Final de la Helsinki din 197525 Carta ONU, 1945

10

de acest drept.In concluzie vreau sa spun ca dreptul popoarelor la autodeterminare este, un drept

permanent şi imprescriptibil, cuprinzând atât aspectele externe, stabilirea statutului politic faţă de alte popoare şi alte state, cât şi cele interne, referitoare la dezvoltarea societăţii sub toate aspectele.

3.6 Principiul cooperării internaţionale

Existenta acestui principiu se datoreaza accentuarii existentelor interdependentelor existente in societatea internationala sub diferite aspecte – politic, social, economic, dezvoltarii largi a relatiilor internationale, in special a celor economice, precum si aprofundarii diviziunii internationale a muncii. Imperativele economice si politice ale cooperarii statelor in vederea asigurarii pacii si securitatii internationale, cresterii bunastarii popoarelor, dezvoltarii culturii, protectiei mediului, anume acestea au fost premisele consacrarii acestui principiu.

26Dreptul de cooperare rezultă nemijlocit din dreptul statelor la existenţă, suveranitate, independenţă, securitate etc. Potrivit acestui temei legal fiecare stat are dreptul de a stabili raporturi de cooperare bilaterală cu ceilalţi membri ai comunităţii internaţionale, de a participa la proiecte, iniţiative de cooperare, instituţionalizată sau temporară, pe plan regional, continental, sau mondial.

Acest principiu a fost inscris printre principiile de bază ale Cartei ONU, in care se precizează că trebuie să se realizeze cooperarea internaţională in rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, precum şi in incurajarea şi promovarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, fără deosebire de rasă, sex, limbă ori religie.

Astfel, Declaraţia Adunării Generale din 1970 prevede: „Statele, oricare ar fi deosebirile existente intre sistemele lor politice, economice şi sociale, au obligaţia de a coopera unele cu altele in diversele domenii ale relaţiilor internaţionale.”

Carta drepturilor şi indatoririlor economice ale statelor din 1974 consideră cooperarea reală dintre state, bazată pe luarea in considerare impreună a problemelor economice internaţionale şi acţiunea comună in scopul soluţionării lor ca fiind indispensabilă pentru indeplinirea dorinţei intregii comunităţi internaţionale de a realiza o dezvoltare justă şi raţională a tuturor regiunilor lumii.

9

27Actul Final de la Helsinki precum şi Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990consacră acest principiu in termenii relataţi mai sus, iar cel din urmă document afirmă dorinţa semnatarilor de a coopera pentru intărirea increderii dintre state şi promovarea controlului asupra inarmării şi dezarmării.

Analizand natura juridica a principiului cooperării internaţionale putem evidenţia principalele aspecte ale acestuia:- statele sunt obligate să coopereze intre ele in vederea menţinerii păcii şi securităţiiinternaţionale;- statele trebuie să coopereze pentru a asigura respectarea universală şi aplicarea drepturiloromului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, precum şi eliminarea discriminării rasiale şi intoleranţei religioase sub toate formele lor;- in relaţiile lor internaţionale statele trebuie să se conducă in domeniile economic, social,cultural, tehnic şi comercial in conformitate cu principiile egalităţii suverane şi neimixtiunii;

926 Drept International Public (Editia a III-a) , Alexandru BURIAN, Oleg BALAN, Natalia SUCEVEANU, Diana SARCU, Nicolae OSMOCHESCU, Olga DORUL, Victoria ARHILIUC, Vitalie GAMURARI, Chisinau-2009;27 Drept International Public, Eduard Serbenco, volumul I, Chișinau-2014;

11

- statele membre ale ONU sunt obligate să acţioneze atat impreună, cat şi individual, in cooperare cu ONU, conform dispoziţiilor pertinente ale Cartei; - cooperarea in domeniul dezarmării generale şi complete etc.

Dacă in trecut cooperarea era facultativă, in prezent ea este o datorie a statelor, impusă deprocesul de adaptare a dreptului internaţional la structurile şi la cerinţele actuale ale relaţiilor internaţionale. Mai mult ca atat, fiecare stat este liber, dar in acelasi timp obligat din cauza realitatii existente in alegerea formelor de cooperare international si a modului in care intentioneaza sa-si organizeze relatiile sale de cooperare cu celelalte state.

Existenta fara cooperare in present se soldeaza cu izolare si lipsa evolutiei.

3.7 Principiul indeplinirii cu buna-credinta a obligatiilor internationale

(PACTA SUNT SERVANDA BONA FIDAE)

2810Acesta reprezintă unul dintre cele mai vechi şi mai importante principii de drept

internaţional, care vizează dezvoltarea unor relaţii trainice şi ordonate între state. Esenţa acestui principiu constă în respectarea şi executarea cu bună credinţă a tratatelor în vigoare, în scopul menţinerii ordinei de drept pe care el o consacră, a păcii şi securităţii internaţionale.

Dacă in epocile istorice indepărtate respectarea angajamentelor asumate se fundamenta pe percepte religioase, incheierea tratatelor era insoţită de anumite ritualuri religioase, cu anii, forţa obligatorie incepe să rezulte din ideea de bună credinţă, ca o obligaţie de onestitate, ca o indatorire de onoare, de respectare a cuvintului dat. Nicolae Titulescu avea să arate că „tratatele trebuie considerate ca sfinte de către state, acestea constituind un imperativ al păcii şi securităţii, iar violarea obligaţiilor asumate in mod liber constituie o violare a dreptului ginţilor, o manifestare a dispreţului faţă de cuvintul dat, faţă de sanctitatea tratatelor”.134

Diversificarea relaţiilor internaţionale, schimbarea tot mai accentuată a valorilor mate ria le şi morale, extinderea şi aprofundarea cooperării popoarelor cu prilejul accentuării inter de pendenţelor contemporane, pun in lumină cu o acurateţe deosebită necesitatea respectării cu sfinţenie a angajamentelor asumate prin tratate, acorduri, sau inţelegeri stabilite dintre state.

Deşi, acest principiu este foarte vechi, el a fost relativ recent consacrat in preambulul Pactului Ligii Naţiunilor şi in preambulul 29Cartei ONU care subliniază obligaţiunea statelor membre de a indeplini cu bună-credinţă obligaţiile asumate potrivit Cartei ONU. O etapă importantă in creionarea acestui principiu a constituit-o Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1969, care stipulează: ”orice tratat in vigoare leagă părţile şi trebuie executat de ele cu bună credinţă”.

Declaraţia principiilor din 1970, prevede respectarea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate conform Cartei ONU, urmează apoi obligaţiile ce decurg din principiile şi regulile general recunoscute ale dreptului internaţional, apoi cele asumate prin acorduri internaţionale in conformitate cu aceste principii şi reguli.

Actul Final de la Helsinki precizează că statele „in exercitarea drepturilor lor suverane, inclusiv drepturile de a-şi stabili legile şi reglementările, trebuie să se conformeze obligaţiilor juridice care le revin in virtutea dreptului internaţional…”.

Cat despre legislaţia RM acest principiu este consacrat in 30Legea privind tratatele internaţionale ale RM, art. 19 care prevede: „Tratatele internaţionale se execută cu bună-credinţă, in conformitate cu principiul pacta sunt servanda. Republica Moldova nu poate invoca prevederile legislaţiei sale interne ca justificare a neexecutării unui tratat la care este parte”.

1028 Drept International Public (Editia a III-a) , Alexandru BURIAN, Oleg BALAN, Natalia SUCEVEANU, Diana SARCU, Nicolae OSMOCHESCU, Olga DORUL, Victoria ARHILIUC, Vitalie GAMURARI, Chisinau-2009;29 Carta ONU, 1945;30 Legea privind tratatele internaţionale ale RM;

12

In concluzie, trebuie să menţionăm că prin conţinutul şi finalitatea sa, principiul pacta sunt servanda prezintă o importanţă deosebită, in special in contextul relaţiilor internaţionale actuale, pentru realizarea şi dezvoltarea unor raporturi normale intre toate statele, membre ale comunităţii internaţionale.

3.8 Integritatea teritoriala a statelor

Teritoriul este o conditie inalienabila de existenta a statului, de aceea statele acorda o atentie speciala asigurarii integritatii acestuia. Principiul integritatii teritoriale a statelor este unul dintre principiile fundamentale ale dreptului international, consacrat in art.2 (4) din Carta ONU, potrivit caruia membrii Organizatiei sunt obligati sa se abtina de la amenintarea cu forta sau de la folosirea acesteia impotriva integritatii teritoriale a altui stat.

In Declaratia principiilor dreptului international din 1970, acest principiu nu era conacrat ca fiind un principiu aparte, iar intelesul si continutul acestuia reiesea din intermediul altor principii. In Declaratia din 1970 se stipula ca teritoriul unui stat nu poate face obiectul unei ocupatii militare rezultand cu folosirea fortei cu incalcarea dispozitiilor Cartei ONU.

Integritatea teritorială este 3111consecinţa firească a suveranităţii statelor şi implică puterea

deplină asupra unui spaţiu geografic determinat. În dreptul internaţional public principiul integrităţii teritoriale a statelor semnifică, pe de-o parte, dreptul statului la inviolabilitatea şi intangibilitatea teritoriului asupra căruia îşi exercită suveranitatea, iar pe de altă parte, obligaţia celorlalte state de a se abţine de la orice încălcare a acestui drept.

Principiul integrităţii teritoriale nu a putut fi consacrat în dreptul internaţional, atâta timp cât războiul de agresiune, cuceririle şi anexiunile, orice dobândire de teritorii prin forţă erau considerate licite, şi cât au predominat concepţii patrimoniale asupra teritoriului.

Integritatea teritorială este strâns legată de alte principii fundamentale şi îndeosebi de principiul suveranităţii şi nerecurgerii la forţă. Integritatea teritorială este un corolar al suveranităţii teritoriale a statelor. Această suveranitate trebuie să fie respectată de celelalte state, de unde rezultă inviolabilitatea şi integritatea teritoriului acestora.

Respectarea principiului dat nu impiedica statele pe baza de acord de vointa si in virtutea reciprocitatii sa admita folosirea propriului teritoriu in anumite scopuri limitate, cum ar fi tranzitul feroviar, rutier, aerian, sau sa procedeze la modificari teritoriale, cu acordul populatiei exprimat pe cale plebiscitara.

3.9 Inviolabilitatea frontierei de stat

Acest principiu, vine sa intregeasca principiul integritatii teritoriale. Astfel, respectarea frontierelor de stat este o conditie indispensabila de convetuire pasnica a statelor.

In 32Declaratia principiilor dreptului international din 1970 continutul acestui principiu este expus ca a parte a principiului nerecurgerii la forta si la amenintarea cu forta : „Orice stat are obligatia de a nu recurge la amenintarea cu forta sau la folosirea fortei pentru a viola frontierele internationale existente ale unui stat sau ca mijloc de rezolvare a diferendelor internationale, inclusiv diferendele teritoriale si problemele referitoare la frontierele statelor”.

Din acest citat, reiese ca interdictia se refera la incalcarea frontierelor prin recurgerea la forta sau prin amenintarea cu forta, insa statelor nu li se cere recunoasterea reciproca a frontierelorsi refuzul posibilelor pretentii teritoriale. Faptul ca existenta acestora se prezuma este

1131 Drept International Public, Eduard Serbenco, volumul I, Chișinau-2014;32 Declaratia principiilor dreptului international din 1970;

13

constat in acea parte a obligatiilor enuntate ce se refera la reglementarea pasnica a diferendelor teritoriale.

In 3312Actul final de la Helsinki din 1975, principiul inviolabilitatii frontierei de stat, a fost

formulat ca fiind un principiu de sine statator, iar continutul acestuia se extinde, depasind astfel limitele stabilite de principiul nerecurgerii la forta si la amenintarea cu forta.

Insemnatatea principiului inviolabilitatii frontierei de stat pentru cooperarea pasnica dintre state, a impus dreptului international sa acorde asigurarii acestuia o atentie sporita. 34Conventia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1969, a adoptat o reglementare restrictiva referitor la incetarea valabilitatii unui tratat international in caz de schimbare fundamentala a imprejurarilor in care a fist incheiat acesta. Cu toate acestea, dreptul tratatelor nu admite invocarea schimbarii fundamentale a inprejurarilor in cazul unui tratat de stabilire a frontierelor dintre state art.62(al.2,lit.a), iar Conventia de la Viena cu privire la succesiunea statelor in materie de tratate din 1978, a consacrat regula cutumiara potrivat careia in situatiile de succesiune a unui tratat de stabilire a frontierelor, acesta nu poate fi modificat (art.11, lit.a).

3.10 Garantarea si protectia drepturilor fundamentale ale omului

Principiul respectării drepturilor omului este relativ nou, căpătand valenţe deosebite dupăadoptarea Declaraţiei universale a drepturilor omului. Prima consacrare oficială a drepturiloromului apare in SUA, la 12 iunie 1776, in 35Declaraţia drepturilor, care consfinţea dreptul omului la viaţă şi la libertate. Carta ONU conţine şi ea unele dispoziţii care denotă preocuparea societăţii internaţionale in respectarea şi garantarea drepturilor omului.

Evoluţia dreptului internaţional a condus, în a doua jumătate a secolului XX, la elaborarea unui ansamblu de reglementări coerente, unele cu caracter universal, altele pe plan regional, unele cu conţinut global, altele specifice, referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

Carta ONU a stabilit ca obiectiv al Organizaţiei, în acelaşi timp cu menţinerea păcii şi securităţii şi dezvoltarea de relaţii paşnice între naţiuni, înfăptuirea colaborării în soluţionarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului faţă de toate persoanele, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Între atribuţiile Adunării Generale s-a prevăzut iniţierea de studii şi adresarea de recomandări cu scopul de a sprijini înfăptuirea drepturilor şi libertăţilor omului pentru toţi.

Primul document internaţional de ansamblu în acest domeniu, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, a enunţat un standard minim, o concepţie comună despre drepturile şi libertăţile omului, un set de cuprinzător de drepturi politice, civile, economice, sociale şi culturale.

Deşi a fost adoptată printr-o rezoluţie a Adunării Generale a ONU şi nu printr-un tratat internaţional, multe din normele înscrise în Declaraţie au devenit norme cutumiare, cu aplicare universală, au fost reluate în numeroase tratate internaţionale universale şi regionale, precum şi în constituţiile unor ţări. În literatura de specialitate s-a arătat că reprezentând un principiu de drept internaţional cu valoare imperativă, de jus cogens, principiul respectării universale a drepturilor omului obligă toate statele, în aceeaşi măsură.

In cadrul ONU, insă, organele sale principale au preocupări tot mai pregnante in protecţiadrepturilor omului, creandu-şi mai multe organe subsidiare in domeniu. Ca de pildă, ECOSOC -ul işi creează in 1946 Comisia pentru drepturile omului, precum şi comitetele speciale de experţi,iar Secretariatul – Centrul pentru drepturile omului. Afară de aceasta, instituţiile specializate ale

1233 Actul final de la Helsinki din 1975;34 Conventia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1969; 35 Declaratia Drepturilor Omului;

14

ONU desfăşoară o activitate asiduă in vederea garantării respectării drepturilor omului. 3613Dintre

acestea putem enumera:a. Organizaţia internaţională a muncii;b. Organizaţia naţiunilor unite pentru cultură educaţie şi ştiinţă;c. Organizaţia naţiunilor unite pentru alimentaţie şi agricultură;d. Organizaţia mondială a sănătăţii;e. Organizaţia aviaţie civile internaţionale.

37Respectarea drepturilor omului are un caracter universal şi capătă din ce in ce mai mult un caracter de generalitate, impunindu-se celor mai diverse domenii ale raporturilor dintre state. In inţelegerile la care ajung statele in domenii cum sunt dezarmarea, energia nucleară, mediul ambiant, relaţiile economice, dreptul maritim, dreptul cosmic etc., statele nu mai pot adopta soluţii care ar ignora sau nesocoti drepturile şi libertăţile fundamentale le omului.

De fapt, in virtutea acestui principiu statelor le revin şi o serie de obligaţii de drept internaţional cum ar fi de pildă:- obligaţia statelor de a respecta standardele internaţionale privind drepturile omului;- obligaţia de a nu permite nici un fel de incălcare a drepturilor omului, creand mijloace judiciarela indemana celor ale căror drepturi au fost incălcate;- să se preocupe de asigurarea pentru toţi oamenii a unui nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii şi bunăstării lor, preocupandu-se de adoptarea măsurilor sociale necesare;- să asigure minorităţilor naţionale dreptul de a se asocia, de a duce impreună o viaţă spiritual şi de a-şi prezerva identitatea etnică, lingvistică şi religioasă;- obligaţia de a informa cu bună credinţă forumurile internaţionale in legătură cu modul in care statele respectă şi aplică convenţiile internaţionale privind drepturile omului, manifestand o receptivitate faţă de sugestiile şi propunerile altor state, faţă de recomandările organizaţiilor internaţionale.

În concluzie, se poate aprecia că principiile fundamentale ale dreptului internaţional constituie un ansamblu, un adevărat sistem, fiind strâns corelate, atât în ce priveşte conţinutul, cât şi procesul aplicării lor. Aşa, de pildă, unele elemente ale unui principiu sunt reluate de un alt principiu, însă dintr-un alt unghi (cum ar fi relaţia dintre suveranitate, integritate teritorială, neamestec etc.). De cele mai multe ori ele se completează şi se întregesc reciproc; nici un principiu nu poate fi aplicat făcându-se abstracţie de conţinutul celorlalte. Nu este posibil nici a invoca un principiu, încălcând alte principii. Tocmai de aceea documentele internaţionale prevăd că toate aceste principii reprezintă un tot unitar, că fiecare dintre ele se interpretează şi se aplică în contextul celorlalte, în scopul favorizării şi garantării legalităţii internaţionale.

4. Concluzii

Ce intelegem noi prin sintagma „principii ale dreptului international publica”?1336 Drept International Public, Note de curs, Vitalii Slonovschi, Cahul – 2013;37 Drept International Public, Eduard Serbenco, volumul I, Chișinau-2014;

15

Conceptul de principiu înseamnă, în primul rând, izvor primordia l; cauză primară; adevăr fundamenta l; regulă de acţiune ce se bazează pe o judecată de valoare ş i care constituie un model, o regulă sau un scop; un drept pe care se bazează alte drepturi sau din care derivă alte drepturi; regulă generală de orientare. Trebuie mentionat ca utilizarea epitetului „fundamentale” distinge principiile dreptului international general, care reprezinta nucleul sistemului de drept international, de principiile specifice unor ramuri aparte ale acestuia.

Referindu-ne la consacrarea principiilor dreptului internaţional public menţionăm, în primul rând, că sediul acestora se află în Carta Naţiunilor Unite, ca şi în alte documente cu vocaţie de universalitate.

Declaraţia privind principiile de drept internaţional referitoare la relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state, conform Cartei Naţiunilor Unite (adoptată în 1970), dezvoltă conţinutul a şapte principii, care odata cu trecerea timpului se dezvolta, evolueaza odata cu umanitatea.

In ultimii ani, in cadrul ONU se examinează dezvoltarea şi codificarea unor principii importante ale dreptului internaţional. Datorită importanţei lor covirşitoare in menţinerea păcii şisecurităţii internaţionale, procesul de afirmare şi dezvoltare a principiilor de drept internaţionalnu este unul desăvirşit. In prezent, are loc consacrarea şi formarea unor noi principii fundamentale ale dreptului internaţional ca cel al dezarmării, protecţiei mediului inconjurător, securităţii colective, coexistenţei paşnice.

Perspectivele infăptuirii cooperării in Europa, in contextul documentelor de la Helsinki, Paris, etc., impune luarea in considerare a intereselor tuturor statelor, interese ce solicită soluţiiacceptabile pentru toţi şi adoptate cu consimţămintul tuturor.

Concluzia pe care o putem formula in raport cu evoluţia şi afirmarea principiilor fundamentale ale dreptului internaţional este aceea că, pe măsura creşterii complexităţii societăţiiinternaţionale şi a dezvoltării dreptului internaţional public, se conturează noi principii care,afirmate larg de comunitatea internaţională, pot deveni fundamentale.

În concluzie, se poate aprecia că principiile fundamentale ale dreptului internaţional constituie un ansamblu, un adevărat sistem, fiind strâns corelate, atât în ce priveşte conţinutul, cât şi procesul aplicării lor. Aşa, de pildă, unele elemente ale unui principiu sunt reluate de un alt principiu, însă dintr-un alt unghi (cum ar fi relaţia dintre suveranitate, integritate teritorială, neamestec etc.). De cele mai multe ori ele se completează şi se întregesc reciproc; nici un principiu nu poate fi aplicat făcându-se abstracţie de conţinutul celorlalte. Nu este posibil nici a invoca un principiu, încălcând alte principii. Tocmai de aceea documentele internaţionale prevăd că toate aceste principii reprezintă un tot unitar, că fiecare dintre ele se interpretează şi se aplică în contextul celorlalte, în scopul favorizării şi garantării legalităţii internaţionale.

16

5. Bibliografie

1. Carta ONU, adoptata la 26 iunie 1945;2. Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948;3. Declaratia principiilor de drept international din 1970;4. Actul final al CSCE din 1975;5. Conventia de la Viena cu privire la relatiile diplomatice si consulare din 1961 si 1963;6. CONSTITUȚIA REPUBLICII MOLDOVA, 29.07.1994, publicat : 12.08.1994 în

Monitorul Oficial Nr. 1, data intrarii in vigoare : 27.08.19947. Legea cu privire la frontiera de stat a Republicii Moldova, Lege nr. 215 din  04.11.2011;8. Drept International Public (Editia a III-a) , Alexandru BURIAN, Oleg BALAN, Natalia

SUCEVEANU, Diana SARCU, Nicolae OSMOCHESCU, Olga DORUL, Victoria ARHILIUC, Vitalie GAMURARI, Chisinau-2009;

9. Drept International Public, Note de curs, Vitalii Slonovschi, Cahul – 2013;10. Drept International Public, Eduard Serbenco, volumul I, Chișinau-2014;11. Drept International Public, Stefan Tarca, București12. https://studentpolitologie.wordpress.com/2011/01/12/curs-drept-international/

17