NAŢIONALISMUL ÎNTRE DOCTRINĂ ŞI IDEOLOGIE

Iulian CHIFU

Naţionalismul este o doctrină relativ nouă, dacă luăm în seamă momentul cînd a fost formulat şi introdus în politică, în economie, în dreptul internaţional public, în sociologie. Istoricii atribuie paternitatea acestei doctrine ideilor lansate de revoluţia franceză şi o suprapun ca perioadă secolelor 19-20. În zilele noastre, un număr de doctrinari califică naţionalismul fie ca o ideologie revolută a unei perioade istorice, fie ca o doctrină ce-şi încheie existenţa după 1947, odată cu renunţarea la principiul naţionalităţilor în tratatele internaţionale de pace. Din contra, alţi doctrinari relevă că naţionalismul ca doctrină va exista atît timp cît constituţiile şi dreptul internaţional vor consacra state naţionale, cît se va vorbi despre instituţii naţionale ale unui stat sau ale altuia, despre simboluri naţionale, cultură şi spiritualitate naţională, adică atît timp cît naţiunile vor juca un rol în guvernarea comunităţii umane.

1. Aspecte ale naţionalismului în viziuni spiritualiste, materialiste, voluntariste

În definirea doctrinei naţionaliste, filosofia politică a pledat pentru mai multe tipuri de interpretări, în funcţie de sensul dat termenului de naţiune. Naţionalismul devine astfel doctrina ce are la bază existenţa, afirmarea şi rolul central al naţiunii care trebuie să beneficieze de un stat, organizat potrivit specificităţii naţiunii. Astfel, Ernest Renan, într-o conferinţă susţinută la Sorbona pe tema "Qu' est ce qu'une nation?" abordează o definiţie de pe poziţii spiritualiste, vorbind despre naţiune ca "principiu spiritual, rezultanta complicaţiilor adînci ale istoriei, reprezentînd o familie spirituală şi nu un grup determinat de configuraţia solului" . Principiul spiritual este sufletul naţiunii. Definiţii spiritualiste au formulat Jules Michelet - "unitatea spirituală alcătuieşte naţiunea", trăsătură de unire între trecutul şi prezentul unei comunităţi spirituale - , Boutroux, Al. Fouille. Rabindranath Tagore acordă naţiunii reprezentare materialistă, drept uniune politică şi economică a unui popor ca forţă organizată. Naţiunea este bazată pe spaţiul geografic pe mediul fizic, pe teritoriu şi pe frontiere, pe condiţii şi factori economici. Mussolini, lansează naţionalismul voluntarist, o combinaţie între spiritualismul lui Renan şi voluntarism. El pune accentul pe voinţa de afirmare a puterii naţionale. Naţiunea care se mulţumeşte să se bucure paşnic de unicul său destin este îmbătrînită, muribundă. O naţiune

tînără, viguroasă, conştientă de misiunea satinde să-şi impună voinţa şi puterea de a îndeplini idealul său reînnoit de forţele coordonate şi disciplinate.

2. Principiul naţionalităţilor

Elemente ale doctrinei naţionaliste sînt consemnate încă din secolul al X-lea, la Nicefor Phokas, domnitorul Lombardiei. Joacob Szadek, savant polonez, a formulat la 3 iulie 1464, la conferinţa păcii de la Thorn, în prezenţa Papei, elemente ale doctrine naţionaliste. Niccolo Machiavelli, precursorul ideii de unitate a Italiei, vorbeşte despre "cetăţean al unei patrii în care el trebuie să se integreze". Marchizul d'Argenson, ministru de externe al Franţei lui Ludovic al XV-lea vroia să organizeze, în sec. al XVIII-lea, Italia în confederaţie naţională, expulzînd Austria din provinciile de peste Alpi. Revoluţionarii francezi Volney, Jallet, Robespierre şi abatele Gregoire au susţinut drepturile naţiunilor ca un corolar al drepturilor omului. Volney a prezentat Adunării Constituante, la 18 mai 1790, proiectul declaraţiei drepturilor naţiunilor iar Maximilien Robespierre a susţinut teza liberei determinări a naţiunii. Napoleon I a schiţat proiectele de distrugere a imperiului austriac, restaurare a Poloniei, unitate a Italiei. Heinrich Luden (1780-1847), profesor de istorie la Universitatea din Jena, lansează lucrarea "Algemeine Geschichte der Staaten und Volker" în care afirmă că fiecare naţiune trebuie să aibă un stat naţional drept cadru. Abatele de Lamennais lansează în 1830 proiectul emancipării naţiunilor printr-o cruciadă patronată de Papa. Giuseppe Mazzini publică în 1834 studiul "Cosmopolitism şi naţionalitate", afirmîndu-se drept susţinător fervent al principiului naţionalităţilor. Alphonse de Lamartine, ministru de externe al Franţei în 1948, lansează Proclamaţia către miniştri plenipotenţiari străini în Franţa în care anunţă oficial respectul Republicii Franceze faţă de naţiunile străine, avertizînd asupra sprijinului direct al Franţei în crearea şi recunoaşterea statelor naţionale. Acestora li se adaugă Jean Jacques Rousseau, Jules Michelet, Voltaire şi alţii. Pasquale Stanislavo Mancini este considerat părintele doctrinei naţionaliste prin formularea principiului naţionalităţilor care vorbeşte despre necesitatea înlocuirii dreptului statelor şi a imperiilor de sine stătătoare şi atotputernice cu dreptul naţiunii - expresie a voinţei colective de constituire a unei comunităţi sociale ideale, capabilă să asigure membrilor săi o viaţă comună prosperă şi liniştită, pe baza conştiinţei şi voinţei colective întărită de legitimitatea unei comunităţi spirituale şi istorice cu identitate distinctă, dată de devenirea comună a membrilor săi . Naţionalismul se bazează pe două

principii, principiul naţionalităţilor, deci al suprapunerii organizării statale peste naţiunile preexistente, şi principiul liberei dispoziţiuni a popoarelor, respectiv suveranitatea poporului şi legea naţionalităţilor drept postulate ale autodeterminării. Principiului lui Kant privitor la acordarea de libertăţi tuturor oamenilor, Mancini i-a suprapus principiul acordării de libertăţi tuturor popoarelor pe baza dreptului naţionalităţilor. Marea problemă a doctrinarilor naţionalismului a fost tocmai definirea identităţii naţiunii ca stadiu intermediar al comunităţii umane între familie şi întreaga umanitate. Emile Boutroux susţinea că "problema care este creată de principiul naţionalităţilor este aceea de a şti dacă un anumit grup de oameni este într-adevăr o naţiune, o conştiinţă şi o persoană morală".

3. Elemente constitutive ale naţiunii

Naţionalismul ca doctrină este credinţă că un anumit grup de indivizi reprezintă o comunitate naturală, numită naţiune, care ar trebui să trăiască într-un sistem politic unic, să fie independent şi să aibă dreptul să solicite un standard egal cu a celorlalte grupuri de acelaşi tip din lume. Este doctrina care afirmă preminenţa interesului naţiunii în raport cu interesele de grup, de clasă, a indivizilor ce o compun. Este o mişcare a indivizilor ce doresc să-şi impună predominanţa naţiunii căreia îi aparţin în toate domeniile.Deoarece doctrina naţionalistă, naţionalismul, îşi află originile în definirea termenului de naţiune, ca expresie existenţială a sa, este important de văzut care sînt principiile constitutive ale naţiunii. Diferiţii doctrinari s-au raportat la o serie de principii comune, existînd însă şi diferenţe de abordare. Astfel, în cadrul elementelor comune, acestea sînt rasa (etnia), limba, moravuri, obiceiuri şi tradiţii, instinctul naţional şi conştiinţa naţională, teritoriul. Rasa este definită în sens de origine şi caracteristică etnică deci nu expresia caracteristicilor somatice ci a celor etnice. Limba comună este un alt principiu definitoriu, moravurile, obiceiurile şi tradiţiile comune definesc un folclor, o cultură populară, vulgară, comună, ca element de identitate şi de legitimare a identităţii de comunitate. Instinctul naţional şi conştiinţa naţională sînt forme distincte manifestate prin reacţii de solidaritate a unei comunităţi cu indivizi ce-şi simt o origine comună şi o devenire comună, respectiv care conştientizează această legătură intrinsecă dintre ei. Teritoriul este reflectarea materială a ariei de răspîndire a unei naţiuni şi are dimensiunea spirituală în sensul larg de casă a comunităţii, loc de dezvoltare a vieţii proprii şi a strămoşilor, a istoriei proprii, legătura comunităţii naţionale cu teritoriul său fiind dată de morţii îngropaţi în pămîntul teritoriului naţional.

Pe lîngă acestea, diferiţi autori atribuie naţiunii şi alte elemente constitutive speciale: comunitatea de religie (religie dominantă), comunitatea de aspiraţii, spiritul de solidaritate şi de fraternitate, forţa morală şi cultul patriei, principiul monarhic ( dinastic ) şi democratic.

4. Principiile naţionalismului

Elementele constitutive ale naţiunii au indus în doctrina naţionalistă o serie de principii: principiul rasei, principiul etnic, principiul limitei etnigrafice, principiul dreptului istoric, principiul liberei dispoziţiuni a popoarelor (dreptul la autodeterminare) şi principiul plebiscitului. Dacă asupra primelor două nu vom insista, fiind reflectări exacte ale elementelor constitutive ale naţiunii, celelalte presupun o dezvoltare suplimentară. Astfel, principiul limitei etnografice presupune întinderea statului pînă la limitele teritoriale ale existenţei naţiunii, a etniei. Principiul dreptului istoric este dat de existenţa naţiunii ca element băştinaş pe teritoriul său, a posesiunii pe toată perioada existenţei sale sau într-un trecut istoric asupra teritoriului unde este băştinaşă, iar intrarea teritoriului în cadrul altui stat s-a produs prin anexare, forţă sau intimidare. Principiul liberei dispoziţiuni a popoarelor (dreptul la autodeterminare) presupune dreptul şi obligaţia naţiunii de a-şi organiza propriul stat în limitele teritoriale date de principiul etnic şi în baza dreptului dat de principiul naţionalităţilor. În sfîrşit, principiul plebiscitului permite consemnarea voinţei comunităţii naţionale în cauză ca expresie a instinctului naţional ajuns în stadiul de conştiinţă naţională prin plebiscit, act suficient pentru a legitima dreptul naţiunii la un stat cu organizare proprie. Doctrina naţionalistă evidenţiază şi o serie de antagonisme doctrinare fundamentale: principiul dreptului istoric izvorît din posesiunea îndelungată a unui teritoriu şi de guvernarea îndelungată a unei naţiuni - "timpul scurs nu transformă niciodată violenţa în drept" (Mamiani)-, principiul legitimităţii - dreptul monarhiilor de posesiune asupra teritoriilor şi de guvernare a naţiunilor (Talleyrand), - principiul echilibrului static - elaborat de marile puteri în 1815, la Congresul de la Viena, pentru a justifica necesitatea menţinerii imperiilor drept echilibru al celorlalte imperii şi imperativ în menţinerea păcii - principiul inegalităţii raselor şi a naţiunilor - care presupune privarea de drepturi a anumitor naţiuni în detrimentul altora, inclusiv al subordonării raselor (naţiunilor) inferioare celor superioare ( Le Play - "Reforme sociale")- şi principiul superiorităţii statului asupra naţiunilor şi naţionalităţilor - opus principiului autodeterminării, consacră menţinerea cu orice preţ a statelor existente la un moment dat, în ciuda voinţei naţiunilor ( Maurice Block - "L'Europe politique et sociale").

5. Părinţii ideologiilor naţionaliste

Dacă însuşi conceptul de doctrină naţionalistă este contestat în planul doctrinelor politice de unii autori care lasă să se presupună existenţa a doar unui număr de ideologii naţionaliste parazitare - fără însă a nega asemenea doctrine în domeniul dreptului, sociologiei şi economiei - în ceea ce priveşte naţionalismul ca ideologie, majoritatea autorilor recunosc existenţa mai multor tipuri de naţionalisme ca ideologie. La origine, doctrinele naţionaliste s-au situat în siajul a patru clasici: Charles Peguy, Charles Maurras, Maurice Barres şi Johannes Fichte. Charles Peguy (1873-1914) lansează teoria unui naţionalism umanist, creştin, deschis, al cărui suport este voinţa de a păzi Franţa de distrugerea unui viitor război prin salvarea universului tradiţional, creuzet al intervenţiilor diverse, trasformat specific. Peguy a dat un fundament republican naţionalismului său.Charles Maurras (1868-1952) fundamentează naţionalismul integral, bazat pe monarhie, reinterpretînd istoria Franţei şi ajungînd la concluzia că monarhia reprezintă singurul regim de care Franţa are nevoie. Patria este identificată cu naţiunea şi cu regele, monarhia ereditară fiind garanţia stabilităţii politice, regele avînd puteri depline, fără a fi jenat de un Parlament. Astfel Maurras pretinde că elimină disputele poliţiei, lăcomia aleşilor, voinţa lor de putere personală. Monarhul absolut nu poate fi tiran, în concepţia sa, deoarece reprezintă naţiunea, conduce pentru binele comun şi nu din capriciu personal.Maurice Barres (1862-1928) asimilează naţiunea patriei tradiţionale, pericolul fiind tot ceea ce este străin.El vede un stat complet descentralizat, cu o mare autonomie regiunilor, reunite într-o federaţie reprezentată prin persoana regelui. Coeziunea socială este posibilă prin influenţa religiei catolice din cauza "moralei înguste şi intransigente a catolicismului ca principiu organizator".Johannes Fichte (1762-1841) dă naştere unui naţionalism rasist determinat de necesitatea renaşterii naţiunii germane, pentru a se elibera de sub tirania lui Napoleon I. El vorbeşte despre "misiunea Germaniei în civilizarea lumii", o misiune superioară, care face din rasa germană o rasă superioară. Naţionalismul este dezvoltat pe criteriu lingvistic, germana fiind considerată cea mai pură limbă, perfectă, superioară celorlalte. Rolul său este unic în viitorul umanităţii pe care trebuie să o îndrume. Fichte fundamentează "cruciada împotriva a tot ceea ce denaturează naţiunea germană şi care atacă puritatea ei". Rasa germană rămasă pură este destinată să conducă lumea.

Aici îşi are originea teoria arianismului, a rasei superioare dezvoltată de pangermanism şi nazism. Naţionalismul ca ideologie este definit simplist drept ideologie a burgheziei, care susţine interesele burgheziei ca interese ale întregii naţiuni, una dintre cele mai puternice ideologii ale lumii contemporane şi subliniază importanţa naţiunilor în dezvoltarea socială.Caracterul naţional este un factor de diferenţiere între fiinţele umane. Unitatea politică şi unitatea naţională devin concruente, în caz contrar lipsa concurenţei duce la sentimente de frustrare şi la mişcări naţionaliste. Naţionalismul solicită independenţa de stat a regiunii cuprinse între frontierele etnice, cere indivizilor loialitate faţă de naţiunea lor şi se opune cosmopolitismului.

6. O încercare de clasificare a ideologiilor naţionaliste

Doctrina naţionalistă avînd la bază principiile despre care am vorbit mai sus, a dat naştere, în diferite momente istorice, la multiple ideologii naţionaliste în funcţie de existenţa naţiunii cu toate prerogativele sale, de împlinirea sa în modul în care acest lucru a fost interpretat de diferiţii teoreticieni în diferite momente istorice sau conjuncturi politice, în funcţie de nivelul de afirmare al naţiunii şi ţelul pe care şi l-au propus teoreticienii şi, mai nou, în funcţie de decelarea unor tendinţe sau duşmani ai existenţei naţiunii, a tendinţelor de supranaţionalizare şi autonomizare, necesitatea unei atitudini conservatoare din partea celor ce apără în continuare rolul naţiunii ca entitate pe scena politică. În baza acestor criterii, am catalogat mai multe tipologii ale diferitelor ideologii naţionaliste, uneori unele dintre ele fiind fundamental opuse.

a. Egalitatea sau inegalitatea naţiunilorIdeologiile naţionaliste privesc naţiunea în centrul cărora se nasc drept egală cu celelalte naţiuni sau superioară celorlalte naţiuni. În primul caz absenţa unor prerogative ale naţiunii-stat propriu, teritoriu propriu suprapus răspîndirii etnice, existenţa în acelaşi stat a unei naţiuni dominante- duce la necesitatea luptei pentru constituirea naţiunii cu toate aceste prerogatiove, respectiv a luptei contra unei alte naţiuni- cazul statelor multinaţionale, a imperiilor - pentru dobîndirea acestor prerogative. În cazul deţinerii tuturor prerogativelor fundamentale, ideologiile vorbesc despre afirmarea naţiunii - competiţia susţinerii valorilor proprii şi a propriei identităţi în concurenţă cu celelalte naţiuni. În al doilea caz, în sfîrşit, promovarea ideii de naţiune superioară dă naştere formulării unor drepturi suplimentare a propriei naţiuni peste ale altora sau în detrimentul altora.

b. De la promovarea naţiunii la lupta cu alte naţiuniAcest criteriu vizează în special modul de interpretare teoretic al identităţii unei naţiuni: afirmarea propriei identităţi, prin reliefarea caracteristicilor şi elementelor proprii naţiunii în cauză, sau negarea calităţilor celorlalte naţiuni, sublinierea diferenţelor faţă de ele prin definirea propriei identităţi în raport cu identitatea celorlalte naţiuni. Criteriul mai poate vorbi despre identitatea în sine sau contra celorlalţi.

c. Naţionalism antiimperialist şi anticolonialistEste clasic în cazul naţiunilor subordonate imperiilor sau parte a coloniilor unui stat, naţiuni ce doresc să-şi dobîndească fie o autonomie largă, fie suveranitatea totală într-un stat care să coincidă cît mai bine cu frontierele etnice. Naţionalismul mişcărilor de eliberare din diferitele colonii şi cel al Fronturilor Populare din statele neruse ale fostei URSS pot fi privite drept exemple clare ale acestui tip de naţionalism.

d. Menţinerea sau modificarea frontierelorDin acest punct de vedere ideologiile naţionaliste se poziţionează diferit în raport cu situaţia negociată a frontierelor existente. Unele acceptă tratatele existente, transpunînd în alt plan încercarea de control asupra spaţiului etnic, în celălalt caz fiind vorba despre principiul revizionist al modificării frontierei existente şi al reajustării, la anumite perioade de timp, a frontierelor în funcţie de situaţia etnică existentă.

e. Politica ofensivă sau defensivă a frontierei: Tendinţa oricărui tip de naţionalism este extinderea frontierei statului pînă la acoperirea spaţiului etnic al naţiunii. Dacă teritorial acest punct nu poate fi acoperit, există elemnete de control transfrontalier de altă natură care se vehiculează- control economic, spiritual, cultural. Din acest punct de vedere, ideologiile naţionaliste se împart în cele ofensive şi cele defensive, de apărare a minorităţilor şi promovare a identităţii lor în statele vecine. Dacă privim frontiera drept o categorie sociologică, de spaţiu de contact între două naţiuni şi nu de linie geografică ce dă conţinut noţiunii juridice de graniţă, ofensiva etnică transfrontalieră se realizează prin mişcări de populaţie în zonele de contact, schimbările etnice pe căi legale şi creşterea caităţii profesionale şi spirituale a populaţiei din zona de frontieră, în timp ce caracterul defensiv sau de conservare al frontierei preexistente se manifestă prin susţinerea recunoaşterii şi afirmării minorităţii proprii din staltele vecine.

f. Naţionalisme autonomiste şi segregaţioniste. Naţionalismul regionalUn alt tip de naţionalism susţine constituirea, afirmarea şi fiinţarea unor grupuri disctincte ale unei naţiuni care să-şi propună să fie recunoscute şi legitimate ca naţiuni în sine, respectiv ca identităţi distincte de naţiunea ce a dat naştere statului, fie că este vorba despre reprezentanţii unei minorităţi a altei naţiuni vecine în propriul stat - naţionalisme autonomiste - fie de un grup din naţiunea majoritară care îşi construieşte artificial o identitate naţională pentru a solicita ulterior acordarea prerogativelor naţiunii - naţionalisme segregaţioniste. Cînd legitimarea identităţii unui grup segregaţionist se referă la o regiune ce a fost, în istoria formării statului naţional, o provincie, avem de a face cu naţionalismul regional sau regionalism.

g. Naţionalisme unioniste şi integraţionisteO altă categorie de formule naţionaliste sînt cele referitoare la reunificarea unui stat din două entităţi politice preexistente. Ideologiile se pot cala pe două tipuri distincte de reunificare a celor două structuri într-una singură prin unire sau prin integrarea unuia dintre state în structurile celuilalt stat.

h. De la purificarea etnică la supunere etnică (rasistă)- şovinism, xenofobie, antisemitismO altă temă generatoare a nuanţelor ideologiilor naţionaliste este cea referitoare la relaţiile cu minorităţile etnice trăitoare în acelaşi spaţiu geografic (etnic). O serie de naţionalisme acceptă legitimitatea de băştinaşi locuritorilor de alte naţii, ajunşi prin voinţă proprie, prin acordul statului gazdă în condiţii grele de exil, din vitregiile istoriei, pe acelaşi spaţiu. Minoritatea este considerată pe aceeaşi poziţie cu naţionalitatea majoritară. O altă parte separă populaţia în băştinaşi şi alogeni, invocînd condiţii istorice de timp a prezenţei minorităţii pe teritoriu. ªi aceste categorii recunosc drepturile egale ale tuturor cetăţenilor, de orice naţionalitate, dorind fie integrarea minorităţilor în cultura şi tradiţiile poporului băştinaş, fie menţinerea identităţii minorităţii dar în condiţiile loialităţii faţă de statul gazdă. Aceste tipuri de naţionalisme prevăd însă întîietatea majoritarilor la conducerea statului, excluzînd o altă variantă. În fine, există naţionalismele care dobîndesc nuanţe şovine şi xenofobe atunci cînd, pe diferite motivaţii, găsesc în minorităţi cauza tuturor relelor din propriul stat sau chiar luptă pentru puritatea etnică, pentru eliminarea minorităţii fie prin încurajarea plecării ei, fie prin legi discriminatorii, în funcţie de etnie.

i. Naţionalism creştin şi naţionalism ateuDeşi părerile politologilor sînt împărţite, părerea generală fiind aceea a asocierii statului naţional cu o religie naţională, oricare ar fi ea, fără a exclude neapărat existenţa altor religii, există cazuri de naţionalisme construite pe structuri atee ( vezi cazul Italiei fasciste al lui Musolini ). Construirea naţionalismului prin subordonarea sa religiei duce la naţionalisme fundamentaliste (integrisme) ale căror principale trăsături sînt subordonarea structurilor statului faţă de şeful religios al comunităţii şi excluderea oricăror alte religii, cutume, obiceiuri. Natura religiei în cauză nu are neapărat legătură cu existenţa sau non-existenţa naţionalismelor religioase fundamentaliste.

j. Naţionalism monarhic(dinastic) şi republicanLa origine, principiul monarhic (dinastic) şi democraţia erau cele două componente obligatorii a oricărei ideologii naţionaliste. Dacă coexistarea naţionalismelor cu dictaturile au devenit o evidenţă în pragul celui de-al doilea război mondial, modelele naţionalismului republican mistic al lui Charles Peguy dăinuie încă de la începutul secolului.

k. Naţionalisme economice şi protecţionismulReprezintă cantonarea ideologiei naţionaliste exclusiv în chestiuni economice, de promovare a propriei producţii, a protecţionismului şi încurajării producţiei autohtone. În plan politic elementele acestui tip de ideologie se pot combina cu orice alt tip de doctrină politică

l. Naţionalismul juridic şi principiul subordonării legislativeEste o categorie de naţionalisme care se rezumă exclusiv la aspectele juridice în raport cu legislaţia internaţională, consacrînd prevalarea dreptului naţional pe teritoriul statului indiferent de locul unde s-a petrecut încălcarea legii, de naţionalitatea sau cetăţenia celui în cauză, de legislaţia altor foruri internaţionale sau de hotărîri ale altor instanţe în speţa în cauză. El se combină cu refuzul extrădării, condamnarea în contumacie şi executarea sentinţelor chiar şi dincolo de hotarele statului.

m. Naţionalism anti-integraţionist (antiinternaţionalist) - poziţia faţă de suveranitateCuprinde nuanţele ideologiilor naţionaliste de la antiunionism şi autonomism pînă la euroscepticism, izolaţionism, antifederalism şi interguvernamentalism şi pînă la refuzul de a ceda oricare tip de suveranitate a statului în raport cu instanţe internaţionale sau supranaţionale care adoptă

hotărîri altfel decît prin consens. Naţionalismele antiintegraţioniste merg cu renunţarea la diverse prerogative ale naţiunii şi statului naţional pînă la nuanţe ce se rezumă la a apăra exclusiv cultura naţională şi identitatea spirituală ca unică raţiune a supravieţuirii statului şi naţiunii.

n. Supranaţionalismele - naţionalism federal, naţionalism statal, naţionalism suprastatal

Acest tip de naţionalism ţine de necesitatea legitimării identităţii unui grup supranaţional şi se defineşte prin construirea unei "supranaţionalităţi": federală-cehoslovacă, sovietică, iugoslavă, americană - statală, prin construirea unei "naţionalităţi" oricărui stat recunoscut pe plan internaţional - moldovenismul şi alte statalisme - sau suprastatal - cazul naţionalismului european, a panslavismului, panortodoxismului, pangermanismului.