1

Miturile comunismului românesc

1. Cele două feţe ale mitologiei comuniste

2. Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului feminin

3. “Religia” cincinala- Funcţiile sărbătorilor comuniste

1.Cele două feţe ale mitologiei comuniste

Niciunei ideologii politice nu îi lipseşte o anumită încărcătură mitologică, iar cazul extrem

îl oferă acele ideologii care un sunt altceva decât mitologii transfigurate.

Lucian Boia afirmă că mitologia comunistă este deterministă şi voluntaristă, libertară şi

totalitară, democratică şi elitistă, internaţionalistă şi naţionalistă, iar la nivelul discursului istoric,

structurală şi evenimenţială. Precursorul comunismului, marxismul s-a bazat pe teoria valorii şi a

plusvalorii ca principiu determinist. Marx lua în considerare ca valoare munca fizică a

proletarului. Exploatarea clasei proletare de către capitalişti este un prim pas către societatea

comunistă, pas înfăptuit prin eliminarea păturii parazite şi exploatatoare. Dar secolul XX nu oferă

niciun punct de convergenţă cu teoria lui Marx. Intr-o astfel de ideologie, singurul izvor al

valorii luat în considerare de Marx este munca, mai exact munca fizică a proletarului( salariului

acestuia corespunde numai unei parţi a valorii create, restul revenind capitalistului; în urma

acestui proces, structura socială se simplifica, până când întreaga societate va fi asemenea unui

imens atelier, în care un pumn de capitalişti exploatează marea armată ploretară, acumulându-se

bogaţie într-un pol al societătii, şi tot mai multă sărăcie în altul).

Începuturile comunismului au apărut în ţările cele mai sărace ale lumii, Rusia, China,

Angola sau Etiopia. Prin Trotsky şi Lenin, comunismul nu mai este determinist, el devine

voluntarist. Adică o economie nouă, o societate nouă, un om nou, un mediu natural nou, nimic nu

este imposibil.

O frază uluitoare a lui Marx spunea că ¨Filozofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în

diferite moduri; important este insă de a o schimba”, ceea ce face ca proiectele lui Ceauşescu să

se integreze, absolut logic, în marele proiect ideal al comunismului. Reconstruirea, pe un plan

nou, al satelor si al oraselor, nivelarea formelor de relief, asanarea Deltei, secarea lacurilor si

inventarea altora noi păreau decizii absurde, dar se înscriu perfect în acordurile ¨Internaţionalei¨şi

ale ¨Tezelor despre Feuerbach¨.

Comunismul înfăptuit de mase pentru mase este o construcţie artificială consolidată şi

menţinută prin forţă pentru a nu se dizolva de la sine. Partidul reprezintă exponentul maselor. El

trebuie să dea un lider. Acesta devine întruchiparea partidului.Comunismul se afirmă însă ca o

teorie universalistă. Dictonul care a stat la baza acestei teorii, "Proletari din toate ţările, uniţi-vă !"

avea ca principiu lupta împotriva burgheziei din toate ţările. Clasa muncitoare trebuie să se

răscoale împotriva îmbogăţiţilor sorţii, a capitaliştilor, un om nou este egal cu alt om nou,

societatea de mâine este radioasă.

Evoluţia comunismului spre naţionalism este evidenţiată prin exacerbarea celui din urmă,

accentul nu mai cade pe viitor ci pe trecut. Modelul românesc este o ramificaţie a celui rusesc

(protocronism), astfel, în anii '50, un întreg sistem era pus la punct, potrivit căruia, cu puţine

excepţii, întreaga ştiinţă şi tehnologie mondială fuseseră create de savanţii ruşi. În istoriografia

românească, regii daci şi voievozii Evului Mediu au sfârşit prin a marginaliza pe eroii

revoluţionari ai anilor '50, luptători pentru „lumea nouă”. Mitul dacic a fost reînviat, ajungându-

se ca statul lui Burebista să prefigureze România lui Ceauşescu, iar comunismul a devenit o

utopie a viitorului, cufundându-se într-un trecut mitologizat şi în izolare.

2

2. Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului feminine

Comunismul a afectat întreaga naţiune, inclusiv istoria femeilor din România. Punctul

culminant al acestei istorii, momentul în care aceasta îşi evidenţiează existenţa paralelă şi de sine

stătătoare, este toamna anului 1966, când se interzice prin lege întreruperea deliberate a sarcinii

pentru femeile având mai puţin de 4 copii şi mai puţin de 40 de ani.

Zoe Petre spune ca România se singularizează prin politica ei demografică faţă de celălalte

state socialiste care şi-au întemeiat ideologia condiţiei feminine pe temele egalităţii complete a

sexelor, cel puţin la origine. Interdicţiile regimului Ceauşescu reprezintă un contrast, în măsura în

care reiau temele tradiţionale ale familiei indivizibile şi procreatoare, concomitant cu măsuri

oficiale şi mai ales cu penalizări pentru celibate şi pentru absenţa copiiilor.

În opinia sa, această istorie are două părţi, iar prima este cea de emancipare ostentativă a

femeii în societăţile est-europene comunizate după cel de-al doilea război mondial. Statele

socialiste nu urmăresc exemplul celorlalte state, care nu dau naştere unei mişcări de emancipare,

ci recuperează în imaginar rourile tradiţionale ale sexelor( bărbatul triumfător se reintegrează în

universal familial traditional). În registrul realului, comuniştii nu urmăreau eliberarea efectivă a

femeii, ci disponibilizarea unei forţe de muncă suplimentare pentru marile proiecte industrial, dar

şi limitarea drastică a autonomiei nucleului familial, deci destructurarea si neantificarea acestuia.

Modelul unei egalităţi mecanice a sexelor este instalat în discursul mobilizator al anilor ’50,

cu eroinizarea femeilor practicând meserii traditional masculine, dar si cu laicizarea brutală a

căsătoriei, cu facilitarea divorţului. În faţa ameninţării acesteia represive, cele mai multe familii

au reacţionat prin întărirea solidarităţii care le unea, iar femeile şi-au asumat dificila povară de a

continua să joace rolul traditional de soţie şi de mama, adăugându-i si rolul social masculinizat pe

care îl impunea regimul: muncind dublu, suferind pe cont propriu şi în numele familiilor lor,

pentru că nu îşi denunţau şoţii sau munceau până la epuizare pentru a putea să-şi susţină familia;

cele mai multe femei au supravieţuit emancipării la care fuseseră supuse.

Adevărata esenţă a acestei silnice emancipări socialiste este dubla aservire a femeii, în

câmpul muncii şi în lupta cotidiană pentru supravieţuirea familiei, iar venirea la putere a lui

Nicolae Ceauşescu în acest context părea de bun augur, dat fiind faptul că apărea împreuna cu

soţia sa, semn ce denota normalitate.

Cea de-a doua parte a istoriei femeilor din România se constituie după anul 1966, când

interdicţia represivă şi neaşteptată a avorturilor, a modificat brusc acest peisaj( o societate în care

un avort costa cât echivalentul a două zile de muncă s-a schimbat într-o societate plină de

procurori si delatori, dar şi un nou tip de corupţie în corpul medical). Efectele sociale ale acestei

decizii luate pentru beneficiul politicii de partid şi de stat sunt evidente şi în ziua de azi, dar au

fost o component masivă a crizei din anii ’80, când această generaţie( crescută într-o societate

fragil economică şi incapabilă să asigure dezvoltarea necesară) se apropria de vârsta adultă.

Aceasta interdicţie, împreuna cu sancţionarea celibatului( deocamdată pecuniară) şi cu blocarea

sistematică a mecanismelor divorţului, făcea parte dintr-un dispozitiv politico- ideologic care

punea în practică o component a politicii tradiţionaliste inaugurate la Congresul al IX-lea, şi care

se va dezvolta ca national- comunism.

Politica demografică echivalează, în opinia lui Zoe Petre, cu un viol colectiv, iar faptul că

acesta se realizează în numele naţiunii îl situează în precednţa directă a violului etnic efectiv, aşa

cum s-a întâmplat în Bosnia( o purificare etnică prin acceptarea întreruperilor de sarcină la

femeile de origine maghiară sau ţigănească sau la cele cu un partener străin). În anii ’80, nicio

femeie nu avea acces la actul medical fără o consultație obstretică, iar în marile întreprinderi,

3

femeile erau supuse lunar la un control pentru a fi obligate să accepte sarcina. În acest context,

statul care obliga la procreere recunoştea că aceasta nu avea obiect, dând o lege prin care

certificatele de naștere se eliberau la minimum o luna de la naștere pentru a diminua numărul

statistic al deceselor la nou-născuți.

3. “Religia” cincinala- Funcţiile sărbătorilor comuniste

În timpul comunismului, România era declarată un stat ateist şi poate că şi incapacitatea de

a crea un sistem simbolic şi ritualistic unificator și credibil a dus la eșecul acestui regim politic,

deși s-a încercat: ideologia care afirma că religia este „opiumul poporului” nu a desființat

sărbătorile religioase, ci le-a înlocuit cu cele comuniste.

Orice sărbătoare, ritual îndeplinește mai multe funcții importante: creează și legitimează

identitatea și activitatea unor grupuri, fie ele majoritare sau minoritare; ritualurile consolidează

sentimentul de apartenență, de solidaritate, formează și influențează gândirea politică a omului de

rând, acționând ca o alternativă la folosirea forței pentru a susține că ordinea socială existentă

este si singura posibilă.

Pericolul pentru creatorii și manipulatorii de ritualuri este că, acolo unde discrepanța dintre

ideologie și realitate este prea mare, sistemul tinde să devină inacceptabil, adică sărbătoarea nu

este integrată tradiției grupului sau națiunii. Din acest motiv, cele mai „eficiente” sărbători din

România socialistă erau aniversările istorice pre-comuniste( Unirea Principatelor, Marea Unire,

Declarația de Independență etc.), care trezeau un ecou mai profund în sufletele românești decât

Ziua Cosmonauților sau Revoluția din Octombrie.

Există cinci tipuri principale de „momente” în care se recurge la ritualuri, în orice societate :

- Momentele de cotitură în viața personală: naștere, majorat, căsătorie, moarte

- Momente de inițiere în grupuri sau instituții

- Aniversări istorice

- Momente de necaz

- Sărbători legate de anotimpuri și lucrări agricole

Prima categorie de sărbători se refugiează, în perioada comunistă, în sânul familiei,

botezurile, nunțile, înmormântările erau teoretic doar pentru cetățenii înapoiați, dar practic

existau multe cadre de partide care participau la astfel de ritualuri. Numărul ritualurilor de inițiere

în colective sociale și politice crește spectaculos în comunism( organizațiile Şoimii Patriei,

Pionierilor și însuși Partidul aveau ceremonii specifice pentru admiterea de noi membri).

Sărbătorile istorice din majoritatea statelor comuniste erau aniversări politico- militare și

revoluționare de dată recentă ( formarea partidului comunist, greve și răscoale muncitorești și

țărănești, victoria împotriva fascismului etc.). Într-un stat ateist nu se putea recurge la superstiții

în momentele de necaz, dar vânătoarea de bărbați s-a menținut prin delațiuni, scrisori anonime,

cereri de excludere din partid, critici si autocritici, sau prin ceremonialul denunțărilor colective și

proceselor publice. Sărbătorile calendaristice au fost menținute în măsura în care ele sunt legate

de muncă( Ziua Recoltei) și li se vor alătura o mulțime de sărbători secundare, fără prea mare

importanță sau influență, decât atunci când sunt subliniate de conducători( Ziua Armatei, Ziua

Internațională a Teatrului, Ziua Copilului etc.).

Sărbătorile sovietice

4

1917- 1923: apariția sărbătorilor bolșevice Înainte de a propaga orice tip de sărbătoare populară s-a trecut la reforma calendaristică, iar

trecerea de la calendarul Iulian la cel Gregorian a fost contestată de Biserică, care și-a păstrat

vechiul calendar. Spre sfârșitul lui 1918, sărbătorile tradiționale ortodoxe au fost declarate

ilegale, dar consiliile locale aveau dreptul de a alege până la opt zile de odihnă cu conținut

religios, mai ales în mediile rurale, iar marile sărbători creștine, Crăciunul și Paștele, erau

eclipsate de evenimentele apropiate: Anul Nou și 1Mai. Participarea la aceste sărbători era

voluntară, spontană, grupuri de „oameni ai muncii” întrecându-se să prezinte o paradă, o machetă

sau o defilare cât mai reușită.

1924-1928: birocratizarea sărbătorilor

Dupa moartea lui Lenin, disciplina, stabilitatea, ierarhizarea si naționalismul erau noile

concepte cheie pentru a facilita trecerea de la popularitatea lui Lenin la conducerea triumviratului

Zinoviev, Kamenev și Stalin. Sărbătorile erau văzute ca un instrument de propagandă sau un mod

ca masele să-și dovedească loialitatea, iar participarea devine obligatorie.

1928-1953: epoca stalinistă

Se începe o campanie antireligioasă de proporții: biserici desfințate, preoți arestați, până și

Anul Nou șters de pe calendarul sărbătorilor legale. Sub pretextul de a asigura un flux continuu

de producție se va renunța chiar și la ziua de odihnă de duminică, iar în 1941, Stalin va ajunge la

o înțelegere cu biserica ortodoxă și persecuțiile nu vor mai atinge proporții spectaculoase. În

schimb, în 1936-1946, își fac apariția pe calendar o serie de sărbători de cinstire a unor grupuri

profesionale: Ziua Căilor Ferate, Ziua Marinei, Ziua Aviației, Ziua Artileriei, Ziua Tanchiștilor,

Ziua Minerilor etc.

1953-1985: epoca post- stalinistă

Sărbătorile introduse de Stalin au fost preluate și dezvoltate de urmașii săi, mărindu-se

numărul de sărbători consacrate unor grupuri profesionale, fiind considerate mobilizatoare fiindcă

„fruntașii” din aceste domenii erau evidențiați, fotografiați pentru gazeta de perete, li se înmânau

flori și diplome, poate chiar medalii.

În concluzie, multidutinea de sărbători comuniste nu a avut efectul dorit din două motive:

fiindcă aceste sărbători coexistau cu cele religioase, dar nu au reușit să le înlocuiască si pentru că

sărbătorile comuniste nu au reușit să creeze solidaritate și unitate, ci au accentuat diferențele

sociale, individualismul și pluralismul.

În România, s-a pus accentul pe anumie sărbători și anume cele creatoare de identitate

națională: Unirea lui Mihai Viteazul, Unirea Principatelor, Marea Unire, Războiul de

Independență etc. O sărbătoare foarte apreciată era 1Mai, fiind considerată ca o mini-vacanță care

coincidea uneori cu Paștele. O sărbătoare care atingea un apogeu grotesc în vremea lui Ceaușescu

era Ziua Copilului( 1 Iunie) care pomenea de copiii- viitorul țării. Orice sărbătoare devenea prilej

de omagiere a conducătorului țării, dar și a soției sale( Ziua Femeii sau Ziua Copilului erau ocazii

evidente pentru a omagia calitățile de soție, mamă și tovarășă a primei doamne a țării), dar și alte

sărbători erau folosite ca pretext pentru a introduce numele lui Ceaușescu în șirul personalităților

ale istoriei naționale. În mod paradoxal, numărul sărbătorilor crește în țara noastră, spre

deosebire de U.R.S.S. , unde o data cu lansarea cultului lui Stalin, numărul acestora scade; posibil

ca Stalin să nu fi suportat concurența.

Cu toată greutatea sa, acest sistem nu a fost suficient de flexibil și de adaptabil la cerințele

oamenilor și nici suficient de subtil și persuasiv ca să se impună complet.

5

Bibliografie:

1. Boia, Lucian, Cele două fețe ale mitologiei comuniste, în L. Boia- Miturile

comunismului românesc,(1995), Ed. Universității București

2. Petre, Zoe, Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului feminine, în L. Boia-

Miturile comunismului românesc, ( 1995), Ed. Universității București

3. Ducaru, Sanda I., “Religia” cincinală- Funcțiile sărbătorilor comuniste, în în L.

Boia- Miturile comunismului românesc,(1995), Ed. Universității București

Cristescu- Simion Laura

Grupa 4

An II

Facultatea de Jurnalism și Ştiintele Comunicării

Universitatea din București