MIHAI ZAMFIR - arhiva.bibmet.ro fileramuri ale aceluiaşi trunchi – mesajul literar. După primul...

MIHAI ZAMFIR– 70 de ani –

După primul război mondial, adică după întronarea fermă a spiritului secolu-lui al XX-lea, a urmări proza poetică înseamnă a urmări transformarea profundă aprozei; lirismul prozaistic nu mai este apanajul unei categorii discrete şi minori-tare, ci contaminează romanul, nuvela, memoriile. Lărgimea nemăsurată a ariei,incertitudinea hotarelor fac imposibilă repetarea manierei de studiu utilizate pentrusecolul al XIX-lea. În timp ce amestecul intenţionat, cufundarea în vis stăpînescproza, evocarea cu contururi ferme devine, treptat, minoritară. În secolul al XX-lea,aproape orice mare proză este poetică, după cum este dificil să se urmărească pînăîn ce grad „prozaicul“ contaminează poezia. Metodologia critică, rămasă mereu înurmă faţă de realitatea literară, recunoaşte abia de puţin timp poezia şi proza dreptramuri ale aceluiaşi trunchi – mesajul literar. După primul război mondial, apro-pierea intenţionată a poeziei de proză devenise un fenomen curent în cea mai bunăliteratură europeană. Din fapt izolat (în secolul precedent), poetizarea prozei ajun-ge componenta a însăşi definiţiei literaturii în epoca noastră.

„Proza poetică românească în secolul al XIX-lea“

1

Anul XIII, nr. 11 – noiembrie 2010 BIBLIOTECA BUCUREªTILOR

Sumar

RăsfoiriVasile BĂNCILĂ – Antinomiile Bărăganului ......................................................................2

BUCUREŞTII DE ALTĂDATĂN. IORGA – Cum au fost şi cum trebuie să fie Bucureştii .................................................3

ISTORIA CĂRŢIIBalada doamnelor de altădată, în tălmăciri şi interpretări celebre ..................................4

In memoriam ADRIAN PĂUNESCU ................................................................................6

Patrimoniu ........................................................................................................................8

AUTOGRAFE CONTEMPORANEUn pedagog de „şcoală veche“ – Constantin NICUŞAN ....................................................9

MERIDIAN BIBLIOTECONOMICDin viaţa Bibliotecii Metropolitane BucureştiGaudeamus, un târg al superlativelor ................................................................................13Marian NENCESCU – De la Cicăneşti, la Academia Română – acad. Gheorghe PĂUN ....14Atelier Internaţional Vedic la Bucureşti: succes sau provocare? ......................................15„Timpul şi Omul“ ..............................................................................................................16„Comunicare, Context, Interdisciplinaritate“ ....................................................................16„Armonia cu natura“ ........................................................................................................17

Bibliotecile lumiiBarbro WIGELL-RYYNÄNEN – Marketingul – întotdeauna pe agenda de lucru ..............18Barbro THOMAS – Bibliotecile suedeze: privire de ansamblu (I) ....................................19

Centenar Lev Tolstoi, 1828–1910Acad. Ion IANOŞI – Finalul, 1900–1910 ..........................................................................25

Comemorare Nicolae Iorga, 1871–1940Dr. Nicolae MAREŞ – Iorga despre Polonia şi cultura polonă ..........................................27Dr. Alin SPÂNU – Nicolae Iorga, Şcoala de la Văleni şi agentul nr. 197 (1909) ............29O ipoteză tulburătoare: Nicolae Iorga, victima „agenturilor“ ruseşti ..............................30

OrizonturiDr. Ion CONSTANTIN – Conferinţa Ştiinţifică Internaţională

„Lumea faţă de «Solidaritatea», 1980–1989“ ............................31MRI – 70 ............................................................................................................................33Dr. ing. Florea NEAGU – Cuvânt despre o carte de valoare ............................................34

Catalog .............................................................................................................................36

Repere Dr. Marian NENCESCU – Sfântul Mina al bucureştenilor ................................................38

Calendar ................................................................................................................................39

BIBLIOTECA BUCUREªTILOR noiembrie 2010 – Anul XIII, nr. 11

2

Răsfoiri

Antinomiile Bărăganului

Vasile BĂNCILĂ

Ceea ce e sigur pentru mine e că Spaţiul Bărăganului are labază relaţia finit-infinit, că ea e antinomia fundamentală,lucru cu atât mai de preţ cu cât această antinomie de bază,

analizată mereu, se dovedeşte fecundă, chiar se dovedeşte că ascundeo serie întreagă de alte antinomii, ceea ce îmi garantează şi mai multautenticitatea.

Cari sunt antinomiile, să zicem, derivate, ale Bărăganului? Acum câteva zeci de ani stabilisem multe asemenea cupluri

de idei, dar nu le-am redactat, aşa că acum nu-mi mai pot aduceaminte de toate; însă le pot nota pe următoarele, fără să garantez căerau toate cele gândite atunci.

1. Localism şi ubicuitate. Omul de Bărăgan e, ca orice om şimai ales ca orice ţăran, omul locului, de care se simte ataşat, satulfiind pentru el un destin. Dar, în acelaşi timp, el nu se simte izolat delume, ci se simte la el acasă pretutindeni, întrucât e în acelaşi spaţiu.Poate că şi vechii slavi, când se pierdeau de munţi etc. şi uitau câm-purile, o făceau fiindcă în ele continuau să aibă sentimentulubicuităţii. În orice caz, pentru români, scriitorul care a [re]dat celmai emoţionant simbolul acestei ubicuităţi e Panait Istrati, când avorbit de băiatul (care era chiar el, de altădată) ce alerga mereu dupăcâte un „ciulin“ al Bărăganului: zile întregi putea alerga astfel şi nuse simţea străin în spaţiu.

2. Libertate şi determinism. În Bărăgan nu eşti presat despaţiu, nu eşti diminuat de spaţiul mic, ci respiri la larg; dar, pe altăparte, nu glumeşti cu maiestatea spaţiului vast, el e un suveran onticce-şi dictează legea lui: deci, te simţi totodată liber şi dominant.

3. Centripetalism şi centrifugalism. Această antinomie de-curge din precedenta. Mi-amintesc aici de Pascal, cu splendida luimetaforă: infinitul are centrul oriunde şi circumferinţa nicăieri. Eceva în acest aforism, ce se poate aplica intuiţiei omului de Bărăgan.El se simte un centru, dar, totodată, se vede în fiecare moment dilatatspre graniţe îndepărtate.

4. Imobilism şi stihialism. Spaţiul Bărăganului e, de obicei,imobil, static; aşa-i stă bine unui suveran care, din respect, nu facefiţe de gestică ori coreografie. Şi totuşi, nicăieri ca pe Bărăgan nusunt vârtejuri mai mari – uragane cari amintesc de tunetele marine.N-am văzut niciodată la deal un vârtej atât de mare ca pe Bărăgan.Aici cei doi curenţi nu se fărâmă de nimic, se iau la trântă măreaţă:imensă baladă!

5. Geometrism şi difuzism. În zile senine (cum sunt foartemulte pe Bărăgan, unde nu apar ceţurile ce se târăsc adesea în pei-sagiul dealurilor ori munţilor), vezi pe Bărăgan (mă refer la cazulcând nu sunt sate; acesta e adevăratul Bărăgan) linia orizontului îndepărtare: perspectiva geometrică şi a gândului precis. Pe de altăparte însă, e în marea lumină a acestui spaţiu şi ceva difuz – arginttopit în cadru geometric.

6. Astronomism şi geonomism. Pe Bărăgan te simţi câteodatăîn cerul astronomic. Nopţile în acest spaţiu sunt sublime; astronomiaeste parcă un bun pământesc aici; şi totuşi, stai pe pământ. Legeaacestuia şi legea astrelor, a pământului, a cerului se privesc faţă înfaţă şi îşi stabilesc corespondenţe minunate. (Adevăratul om de Bără-gan e om cosmic.) Dacă filozofia greacă a început cu cosmologia e şifiindcă imaginea mării îi vrăjea fără să-şi dea seama pe aceşti splen-dizi ionieni. Iar marea (mai ales aceea la care mă refer) are ceva dinspaţiul Bărăganului.

7. Identitism şi ineditism. Bărăganul e un triumf al identicu-lui, dar nu şi al monotoniei; numai pentru figurile superficiale oricari, deşi locuind din întâmplare pe Bărăgan, continuă alt spaţiu în

subconştient (Blaga), Bărăganulpoate fi monoton. Pentru autenti-cul om de Bărăgan, acesta dinurmă este mereu inedit şi nu l-arda pentru nici un spaţiu din lume.Din contra, spaţiul mărginit îlpoate chiar îmbolnăvi (cazuri con-statate de medici, când ţărani deBărăgan au fost siliţi de eveni-mente să rămână între dealuri sauîntre munţi). Cine nu intuieşteineditul permanent al Bărăganuluie un exotic în el.

8. Fragilitate şi siguranţă.Se simte sigur omul în Bărăgan, înspaţiul lui, dar câteodată, exa-gerând astronomismul, vede par-că, într-o noapte cu lună, toată faţapământului ca pe o tipsie imensă,care ar putea să se răstoarne în spaţiile interastrale (mai ales iarna,când câmpul e acoperit cu zăpadă uniformă). Asta numai pentru unmoment, fiindcă în celelalte el simte spaţiul vast în care stă ca pe celmai solid fundament, dar senzaţia fragilităţii cosmice îţi rămâne ca oamintire plăcută, oarecum ca de adâncime.

9. Realism şi idealism sau, certitudine şi onirism. Realitateaşi visul sunt fraţi buni în acest spaţiu, două tacturi într-o formă.Nicăieri realitatea nu e mai decantată şi mai limpede ca pe Bărăganşi nicăieri idealitatea ei nu e mai fundată.

10. Tăcere şi muzică. Vastitatea tăcerii pe Bărăgan este co-pleşitoare: dar ea nu e simţită ca lipsă, nu e tăcerea egală, defunctă,de la oraş, unde e ori gol, ori vacarm. Tăcerea pe Bărăgan e însoţităde miriadele de mantii şi brize ale sunetului, produse de gâzele câm-pului, fermecătoriile vântului, molcom în chip normal, de undeleholdelor, de isonul complex şi nemărginit al naturii, de susurele gâr-lelor leneşe, totul topit ca într-un fel de „cenestezie“ transpusă peplanul sunetului şi al „organismului“ naturii.

11. Unul şi multiplul. Unul lui Parmenide, în acelaşi timp,acest Unu e atât de plin şi de august ilustrat de spaţiul Bărăganului,reprezintă toate probabilităţile multiplului, toată viaţa, toată germi-naţia onticului. Bărăganul e Unul, dar adună în el, ca o imensăarmonică ce se strânge, toate sunetele şi cântecele virtuale, toatesusurile şi destinele vieţii şi [h]ieroglifele existenţei...

Şi dacă aş mai purta în cercul conştiinţei intuiţia de Bărăgan,sunt sigur că ar veni şi alte antinomii. Dar mă opresc aici, căci celede mai sus sunt suficiente pentru a inspira ideea studierii spaţiului închestiune prin conceptul de dualitate sau de antinomie, sau de con-traste. Închei deocamdată aici acest capitol şi îmi iau rămas bun de laspaţiul copilăriei mele, care totuşi mă poartă în lume.

Dar trebuie să mai observ că formarea psihică a unui om înlegătură cu mediul geografic nu înseamnă numaidecât materialism.Acest mediu pune în valoare una sau alta din trăsăturile sufleteşti vir-tuale ale omului, producându-se un acord sau o opoziţie.

Vasile Băncilă, Spaţiul Bărăganului,ediţie îngrijită de Dora Mezdrea,

Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, Editura Istros – Muzeul Brăilei,

2000, pp. 186-189

3


Cum au fost şi cum trebuie să fie Bucureştii

N. IORGA

La noi însă, împietându-se necontenit asupra vechiuluioraş, cea mai mare parte din clădirile cele vechi au dis-părut. Calea Victoriei mai păstrează ceva din ele, dar

foarte puţin. Unele din aceste case au fost total transformate,cum este, spre exemplu, casa Cantacuzino, făcută de prietenulBerindei, dar o asemenea clădire nu se potriveşte deloc cuCalea Victoriei, cu toată lumina electrică care face săstrălucească ochii leilor de pe scara principală. O casă atât depretenţioasă este desigur cu mult mai potrivită cu ceea ce esteacolo astăzi, decât cu ceea ce era până acum. Pentru par-venitismul politic, reprezentat prin birourile primului mi-nistru, este tot ce poate fi mai potrivit. Ai crede că acela carea clădit-o atunci a prevăzut ce va fi mai târziu.

În afară de aceasta, mai sunt câteva case vechiboiereşti, cum este casa Manu. De câte ori trec pe acolo, măgândesc cu teamă să nu vină vreo societate anonimă care săaibă nevoie de ea şi s-o transforme, în felul în care a fost trans-formată casa lui Marghiloman, care şi ea, când a fost făcută, aînlocuit o clădire mult mai simpatică. Casa lui Marghiloman,transformată în expoziţia aceasta de automobile! Înţeleg graj-dul, care nu avea ce căuta acolo şi care s-a transformat îndepozit de automobile. Dar nimeni din noi n-ar dori calocuinţa lui, cât de modestă, să fie transformată într-un grajd,fie pentru cai, fie pentru maşini care rezumă într-însele putereaa nu ştiu câţi cai. Casele acestea boiereşti s-au păstrat în foartemică măsură. Astfel, este greoaia casă Vernescu, care nu arenici un fel de rost şi care s-a prefăcut într-un minister tot aşade banal prin acţiunea lui, cum este banal localul în care s-ainstalat.

Academia Română este instalată în două case boiereşti,care nu s-au putut lega între ele şi pe urmă s-a mai făcut şi undepozit de cărţi, monumental, dar extraordinar de urât, tocmaiîn fundul curţii. În faţă este fostul minister al justiţiei, care estetot ce poate fi mai şters. Precum vedeţi, singur grupul acestade case ale Academiei arată haosul în care am căzut; o casămai înaltă legată cu o casă mai joasă; în fund, ridicat mau-soleul acesta de cărţi, iar în faţă aşternută o faţadă fără casă,fiindcă acesta este fostul minister al justiţiei; o faţadă fărăcasă. Şi eu prefer o casă fără de faţadă care serveşte la ceva,decât o faţadă banală fără nici un fel de casă în spatele ei.

Dacă merge cineva mai departe, vede o casă particularăfoarte pretenţioasă, cu tot felul de colţi de metal, care se ridicădeasupra turnului şi, dincolo de această absurdă construcţie aministerului de finanţe, pentru ca în faţă să fie o casă gotică,aşezată strâmb, clădită de răposatul Gheorghe Ştirbei, care larândul ei se loveşte de o căsuţă mai mică aparţinând aceleiaşifamilii şi care este în legătură cu foarte armoniosul palat, darşi foarte părăsit, în ce priveşte grădina din fund, pe care l-aclădit Vodă Ştirbei.

După aceea, intră cineva în văşmăşagul de case care, de

o parte şi de alta, împodobesc – dacă se poate spune aşa – stra-da învârtecuşe care este principala arteră de circulaţie aBucureştilor.

Eu înţeleg, incontestabil, acest sacrificiu al puţinelorrămăşiţe din vechile clădiri care există; dar ar trebui să se facăo selecţie. Comisiunea Monumentelor Istorice, dacă ar aveamai mulţi funcţionari – căci nu avem funcţionari, lucrăm cufuncţionarii Ministerului Cultelor, iar în ce priveşte veniturile,sunt aşa de puţine, încât abia ne ajung ca să împiedicăm de acădea unele construcţii, – Comisiunea Monumentelor Istoricear putea să facă alegerea unor clădiri care, acestea cel puţin, sănu poată fi atinse. Eu am propus cândva lucrul acesta, darscrupulul veneratului nostru preşedinte al Camerei, domnulCicio Pop, m-a împiedicat de a prezenta un proiect de lege dininiţiativă particulară în acest scop. Probabil că şi veneratulnostru preşedinte are concepţiile sale estetice care suntdeosebite de ale noastre, după cum are o erudiţie istorică careîl inspira într-altfel decât cum ne inspiră a noastră. Eu ziceamaşa: când este o casă veche, pe care proprietarul vădit nu opoate îngriji şi repara, atunci statul are dreptul de a expropriaaceastă casă veche pentru a-i păstra caracterul de odinioară.Am procedat aşa, fără să existe o lege, cu vechea casă Can-tacuzin, devenită Moruzi, de lângă Academia Română: eravorba ca această casă să se dărâme, pentru ca pe acolo sătreacă o stradă, care ar fi mers până la gară. Vă închipuiţi câteocazii de compensaţii personale ar fi fost cu acest prilej! A-tunci noi am spus: este păcat să se dărâme această casă, ar tre-bui să-i facem oarecari reparaţii, care de altminteri s-au şifăcut. Dar s-au făcut aşa de repede, încât n-am putut interveni.Se pare că s-au găsit şi unele elemente de împodobire alecasei, care au fost acoperite cu tencuiala aceasta pe care toatălumea o vede cum cade. Fiindcă noi nu mai ştim cum să facemtencuială. Ar trebui să facem şi o şcoală de tencuială unde săse înveţe „tencuielgia“, care ar fi foarte folositoare; s-ar puteatencui multe lucruri, s-ar putea tencui şi unele obrazuri, careau nevoie de asemenea reparaţie.

Tencuiala cea veche, prin urmare, ar trebui garantatăştiinţificeşte, pentru ca, măcar în unele cazuri, să nu se între-buinţeze tencuiala aceasta nouă, făcută aşa de prost, încât nurezistă la cea dintâi umezeală de toamnă.

S-a instalat în această casă un muzeu al Bucureştilor şivă asigur că merită să fie vizitat. Eu m-am apropiat cu multăneîncredere, însă vă pot spune că ceea ce s-a făcut acolo me-rită toată lauda. S-au salvat o mulţime de obiecte preţioase, omulţime de vederi ale vechilor Bucureşti. Când se va face uncatalog ilustrat, acest catalog va fi vrednic să fie în mâinileoricărui om cult. […]

Andrei Pippidi, Bucureşti: istorie şi urbanism,Editura DominoR, Iaşi, 2002, pp. 49-51

BUCUREŞTII DE ALTĂDATĂ


4

Ediţii de autor

Balada doamnelor de altădată,în tălmăciri şi interpretări celebre

Poet sensibil, dublat de un spirit veritabilde cercetător al istoriei literare şi cultura-le, autor, între altele, al unui studiu plasti-

co-literar despre Sfântul Gheorghe-Dragonoc-tonul, Emil Niculescu (foto) este bibliotecar deprofesie, lucrând, de la absolvirea Şcolii deBiblioteconomie (promoţia 1975), la aceeaşiinstituţie – Cercul Militar din Buzău.

Pornind de la o singură poezie a lui Fran-çois Villon – Balada doamnelor de altădată/Ballade des Dames du Temps Jadis*, cu sigu-ranţă cea mai cunoscută şi mai răspândită crea-ţie lirică medievală, Emil Niculescu face oincursiune în varii spaţii culturale şi istorice, dela Viaţa lumii a lui Miron Costin la poemulNevermore de Edgar Allan Poe.

Alegând, deci, o creaţie cu profundereverberaţii culturale, Emil Niculescu trasează o

radiografie a poeziei româneşti din veacul al XX-lea, dar şi a avatarurilor temeianalizate. Având drept reper textul original, reprodus după ediţia Romulus Vul-pescu (Opurile Magistrului François Villon, adică Diata Mare, Lăsata, Adaosul,Jergul şi Baladele, tălmăcite de Romulus Vulpescu, Ed. Tineretului, 1958), dl.Niculescu selectează un număr de 13 poeţi care au realizat variante proprii ale tex-tului francez, începând de la Zoe Verbianu (Ed. Fundaţiilor Regale, 1940) până laRadu Cârneci (Revista „Argeş“, nr. 6, iunie 2005). În galeria selectă a traducăto-rilor sunt incluşi T. Arghezi („Doar viersu-acesta nu te lasă: Dar unde-s marileninsori?“), L. Blaga („Ca un refren mereu să-ţi vie-n gând: Dar unde-s zăpezilede an?“), Al. Alexianu („Spune-mi, oare, ce zăpadă/De-astă iarnă unde-o fi?“),Şt. Augustin Doinaş („S-au dus, rămâi la vorba-mi vană/Ci unde-i neaua fostu-ian?“), sau Şerban Foarţă („Doar vorba-mi are a-ţi răspunde/Ci unde-i neaua demai ieri?“) ori Radu Cârneci (Căci Doamnele sunt trecătoare/Dar unde-s iernilede-atunci?“).

Recitind câteva dintre tălmăcirile româneşti ale baladei dedicate Berthei,Thaisei, Eloisei, Eremburgăi sau Ioanei [d’Arc], Fecioara din Orléans, ne vin îngând cuvintele lui T. Arghezi, reiterate de E. Niculescu: „Sute de probleme, înaparenţă mărunte, se totalizează în personalitatea autorului ales pentru o traduce-re bună… Căci a-l munci scrisul nu e o jucărie anodină, ci o frumoasă tortură,dumnezeiască ca şi orice naştere…“ (Tudor Arghezi, „Eseuri şi tălmăciri“, înTablete de cronicar, ESPLA, 1960).

Dincolo de ecourile exegetice ale baladei, adunate cu sârg de antologator,întâlnim şi o secţiune inedită de replici şi interpretări literare, unele de natură căr-turărească, altele vădit parodice sau chiar argotice, licenţioase, reunite sub inci-tantul titlu Envoiuri, dedicaţii, cărţi de vizită.

Regăsim în aceste texte fie ecouri ale unei tinereţi boeme, cum este cea alui Ion Barbu („Ah! Unde e Grette şi Fritzi,/Şi Agnes cea lungă-n picioare/Tape-ţii, apaşii, bandiţii/Şi multe false fecioare?“ din Ion Barbu, Berthe aux grandspieds, Berlin, septembrie, 1934), ori tremolouri pe seama soartei „hoinarului ves-tit, maestru-n furtişaguri, edec vestit şi-al juzilor duşman“ (parafrază de V. Voicu-

Balada doamnelor din vremea de-odinioară

Spuneţi-mi, unde, în ce plái-s Frumoasa Floare din rîmlene, Arcipiada spun, şi Táïs, Ce-au fost mlădiţe consîngene? Echó ce auie-n poiene, De chemi la iaz au pe tăpşan, Ce-avea frumuseţi nepămîntene?... Dar unde-i neaua de mai an?

Dar prea-nţeleapta Eloisa De dragul cui, în cazne-avane, Scopit fu Avelar, şi i s-a Dat lui monahiceşti canoane? Dar Doamna poruncind cu toane Vîrît în sac, pe Buridan Să-l svîrle Senei în bulboane?... Dar unde-i neaua de mai an?

Dar Blanca-Doamna, crin de floare, Ce îngîna cu viers de zînă? Dar Bertha cu piciorul mare, Alisa, Eremburga? Pînă Şi a Ioanei d’Arc ţărînă Mucenicită la Ruan Undi-s, Fecioară-Atotstăpînă?... Dar unde-i neaua de mai an?

ÎNCHINARE

Măria Ta, să nu-ntrebi unde Au pus (de-un leat, de ieri) e-n van. Căci viersul meu îţi va răspunde: Dar unde-i neaua de mai an?

În româneşte de Romulus Vulpescu

ISTORIA CĂRŢII

5


Balada doamnelor din alte vremi

Spuneţi-mi, în ce plai nescris E Flora, splendida Romană, Şi-Arhipaida, şi Thais Ce-i fu prin sînge verişană; Echó grăind cînd umblă zvoană Pe rîu ori iaz din alt liman, Ea, în frumuseţi, nepămînteană? Ci unde-i neaua fostui an?

Unde-i cinstita Heloïs, Ce pe-Abelard, scopit, în strană De schit l-a-mpins în Saint-Denis? Din dragoste căzu-n capcană. La fel unde-i regina-avană Ce-l hărăzi pe Buridan În sac la peştii Senei hrană? Ci unde-i neaua fostui an?

Regina Blanche, crin de vis, Cîntînd cu vocea-i de sirenă, Şi Bertha grosă-n tălpi, şi-Alïs, Şi-Aremburgisa-n Maine vigană Şi-acea Lorenă, buna Ioană Ce-au ars-o-Anglejii la Rouen; Unde-s, Fecioară suverană Ci unde-i neaua fostui an?

Prinţe, de săptămîna-n goană, Sau ani, de-ntrebi în ce noian S-au dus, rămîi la vorba-mi vană: Ci unde-i neaua fostui an?

În româneşte de Ştefan Aug. Doinaş

lescu, 1942). Nu lipsesc, în calitate de autori de argotice, T. Arghezi, N. Labiş, totul culminândcu subtila parodie după Balada Meşterului Villon, zisă şi a Trupeşei Iubeţe care s-a şi petrecut,redată „diacului Vulpescu“ de „magistrul Marin L’Ensoleillé“ (Marin Sorescu, pentru cunoscă-tori): „Cum poţi opri a verii caftă/De pe colini – zorzon de nea?/Sinistră e a puicii baftă!/Deciunde e Margota mea?“ Precizarea Însoritului (Sorescu însuşi) este că în acest caz „puica“ estefemeia sau fata „căzută cloşcă“, adică îndrăgostită.

Capitolul de erudiţie cărturăresc-biblioteconomică (Magister, in aeternum) se încheie cugeniala observaţie formulată de Emil Niculescu: „Où sont les neiges d’antan este o premoniţiea eminescianului Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…“

Din raniţa magistrului Villon, ţesută cu fire de Tinereţe fără bătrâneţe, Emil Niculescua ales, între argou şi cărturărie, calea de acces spre Magnum Ethimologicum. (M. N.)

* François Villon – Ballade des Dames du Temps Jadis/Balada doamnelor de altădată, antologieşi postfaţă de Emil Niculescu, prefaţă de Radu Voinescu, Editura Vega Prod ’94, Buzău, 2007.

Ipac a hoaşcă războită Cu negi robuşti dormind pre ea A fost Margot, cea mai rîvnită Din fiţele cu malotea? Se scaldă-n ploi, belşug zoi strîns-a Şi cearc, năstrape de lichea Căci fieri de viezure-s într-însa Dar unde e Margota mea?

Şi parc-o văd, cu sînii zmăi Eşti unde viaţă, să te ciup Ce şui, căscări de budigăi Dedea-ntr-al inimii ei zdup, Şi noaptea-ntr-o lăsa năuc. Spulpări iritice avea, Ce-n jerg pofteau: „Giugiuc, giugiuc!“ Deci unde e Margota mea?

Pe cioabe de la stecla lămbii (Pe colţ de grăpi mai abitir) Pe şpăngi cu hrişcu-n sus, pe săbii

Pe greble-arici, pe glaşpapir Pe gărgăuni (ce pezevenghi!) Pe mărăcini de roşcov, da, Spre-a fantaza cu dînsa zbenghi... Deci unde e Margota mea? Toţi nurii-i unde s-au dus, başcaEa inema (parcă-i o punge), Pentru tristeţuri e ca coaşca Ce nu la gură mai ajunge. Chiar dintîi – vezi? – cărel-cărel... Cunună carii în măsea La zîtcă trosc! năzdrac tembel. Deci unde e Margota mea?

Temenea:

Cum poţi opri a verii caftă De pe colini – zorzon de nea? Sinistră e a puicii baftă! Deci unde e Margota mea?

Marin Sorescu

BALADĂ A MAGISTRULUI VILLONZisă a trupeşei iubeţe Care S-au Şi Fost Petrecut

cătreBABORNIŢA

Prietenului meu,Poetul Ro. Vul.

altcum intitulată cu tituluş:Muma mîne-sa de soarte felonă

acum întîiaşi dată adusă înspre româneşte, înLăsata Secului

de către dînsul diacul

ROMUL AL LUI VULPESCU

şi tot acmu ca atare întîiiaşi oareluată în privire de însumi

MARIN L’ENSOLEILLE

şi înapoiată magistruluiîn chip de Găsită


6

In memoriam ADRIAN PĂUNESCU

„Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte aniŞi ţării mele, minima dreptate”

Prin moartea timpuriea poetului AdrianPăunescu (n. 20 iulie

1943 – d. 5 noiembrie2010), generaţia şaizecistă,neîndoielnic cea mai nume-roasă şi mai creativă dinliteratura noastră modernă,pierde una din vocile saledistincte. Se poate spune căde la moartea lui MarinPreda (16 mai 1980) şi a luiNichita Stănescu (13 de-cembrie 1983), dispariţiaunui scriitor nu a maicunoscut un impact socialsimilar, deşi am asistat cudurere la plecarea dintre noi

a lui Eugen Barbu (7 septembrie 1993), a lui Marin Sorescu (8decembrie 1996) sau a lui Ioan Alexandru (16 septembrie2000). Din păcate, puţinii şaizecişti aflaţi în viaţă sunt fie des-părţiţi de opinii politice ireconciliabile, fie suficient de su-ferinzi şi izolaţi public, astfel încât vocile lor să nu mai răz-bată în cetate. O umbră de tăcere şi suspiciune, alimentată şide câţiva critici contemporani, vădit partizani în opţiuni şisimpatii, face ca o pagină luminoasă a literaturii noastre săajungă la marele public umbrită de politicianism şi patimiminore.

La o judecată dreaptă şi nepărtinitoare a istoriei lite-rare, Adrian Păunescu rămâne în conştiinţa colectivă ca unmare poet social, comparabil cu O. Goga în clipele sale demare inspiraţie, în timp ce poezia sa de inspiraţie intimistăatinge sublimul arghezian şi, pe alocuri, transcendenţa bla-giană. Pe de altă parte, asocierea cu Eminescu reprezintă osimplă figură de stil, câtă vreme poetul însuşi, ca toţi şaizeci-ştii de altfel, abia a cutezat să ridice fruntea „la steaua singu-rătăţii sale“.

Fire romantică, furtunoasă, greu de stăpânit, A. Pău-nescu a deţinut secretul rezonanţei cu publicul, spectaculoasasa evoluţie socială, nu lipsită de orgoliul propriei valori, fiindadesea o cursă solitară, nelipsită de sarcasm. În A. Păunescuau coexistat simultan mai mulţi creatori: poetul liric, delicat şipasional, poetul social, autor de imnuri şi ode cu dedicaţiepolitică, gazetarul virulent şi justiţiar, pamfletarul distrugător.A scris de toate: de la articole politice la note de călătorie, dela gazetărie sportivă la opinii academice, de la poezie de cena-clu şi de club, la lirică contestatară. A fost, pe alocuri, cel maimare adulator (autoasumat), dar şi cel mai mare critic al siste-mului comunist. De altfel, opţiunea sa intimă şi declarată de„intelectual de stânga“ – în Occident calitatea de „gauchiste“este o etichetă curentă a intelectualului angajat – nu a inclusobligatoriu şi acceptarea fără critică a sistemului comunist,

A. Păunescu având, ca artist şi creator inspirat, puterea de a sedetaşa de modelul social pe care l-a slujit. Azi, cei care îl jude-că pe A. Păunescu prin prisma unor acte şi gesturi cvasiuitate,rămase doar în unele manuale de istorie ca exemple negativede conduită civică, uită că adevăraţii susţinători ai totalitaris-mului de tip ceauşist nu au fost neapărat scriitorii, cu A. Pău-nescu în frunte, cât „aparatul de partid“, din care au ieşit inclu-siv marii contestatari de azi.

Adrian Păunescu şi-a depăşit, de cele mai multe ori,generaţia, prin răsuflarea sa ciclopică. Grandilocvenţa, enor-mitatea, clocotul fără limite i-au alimentat verbul liric, plasân-du-l în categoria poeţilor (scriitorilor) posedaţi, testamentari,deschizători de noi orizonturi publice.

A avut parte, din timpul vieţii, de onoruri nesperate,dar şi de gesturi de ură greu de explicat. Din păcate, por-ţile Academiei Române i-au rămas închise, cu toate că, la20 iulie 2010, când a împlinit 67 de ani, academicienii IonelHaiduc şi Eugen Simion i-au înmânat „Meritul academic“. Înacelaşi an, Academia Republicii Moldova îl primea întremembrii săi de onoare. Sunt gesturi ce vor fi analizate de pos-teritate.

Până atunci, poetului dispărut dintre noi în acestnoiembrie blând îi rămâne orgoliul unei creaţii fără egal:„Oricum eu sunt mai mare decât voi/Căci v-am închis la mineîn cuvinte“, spunea cândva A. Păunescu, cel ce declara în poe-zia Sunt un om liber: „Bronzul fără formă nu va fi niciodatămonument/La fel cum libertatea fără necesitate/Nu va fi nicio-dată o creaţie.“

Redacţia „B.B.“

7


Biobibliografie

Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943 în Basarabia, unde tatăl său funcţiona ca învăţător. Ulterior, s-a mutat cu fami-lia la Bârca, judeţul Dolj. Urmează Colegiul Naţional „Carol I“ din Craiova, apoi Şcoala Centrală de fete din Bucureşti

(singurul băiat din şcoală). Întârzie înscrierea la facultate timp de trei ani, întrucât tatăl său ispăşea o pedeapsă de 15 ani deînchisoare „pentru activităţi anti-comuniste“. Debutează editorial în 1965 (Ultrasentimentele), publicând apoi succesiv Mieiiprimi (1966) şi Fântâna somnambulă (1968). Între 1966–1968 este secretarul UTC al Uniunii Scriitorilor. Are o relaţie furtu-noasă cu fostul PCR, culminând cu sancţiunea de vot de blam cu avertisment, aplicată în 1985. Între 1973–1985 este redac-tor-şef la „Flacăra“, simultan conducând cenaclul omonim. Organizează 1.615 manifestări de muzică şi poezie, antrenând sutede solişti, actori, jurnalişti, scriitori. Astăzi, mulţi dintre foştii cenaclişti au plecat la ceruri. După 1990 reînvie spiritul de cena-clu, prin „Totuşi iubirea“, fără însă a avea ecoul din trecut.

După 1990 trece printr-un moment de acută contestaţie politică, acţiune iniţiată de un grup de simpatizanţi ai PNŢ-cd,apoi revine în prim-planul vieţii publice ca vicepreşedinte al PSM, membru al Grupului Parlamentar Socialist de la ConsiliulEuropei (în 1994 este vicepreşedintele Grupului European „Stânga Unită“), candidat la preşedinţia României (1996), senator(1992–1996 al PSM şi 2000–2008 al PSD) şi preşedinte al Comisiei Senatului pentru Cultură, Culte, Artă şi Mass-Media.

A publicat peste 50 de volume de poezie, mai mult de jumătate dintre acestea după 1990. Titluri precum Bieţii lampa-gii (1993–1994) din ciclul Trilogia căruntă, Deromânizarea României (1998), Liber să sufăr (2003), Ninsoarea de adio(2005), ajungând până la Încă viu (2008) sau Libertatea de unică folosinţă (2009) sunt dovada că A. Păunescu a creat până înpragul morţii, fiind departe de a fi considerat un poet epuizat sau expirat.

De altfel, publicul încă îi apreciază creaţia, dovadă inclusiv interesul postum pentru opera sa tipărită. Integrala opereisale, Cartea cărţilor de poezie (1999, vol. I, ediţia I), este departe de a deveni o ediţie completă. Prin cele 300.000 de versuripublicate, A. Păunescu depăşeşte cantitativ Mahabharata. Oare este destul?

De la un cardiac, cordialPoezie scrisă în ziua de 31 octombrie 2010,

la Spitalul de Urgenţă Bucureşti

De-aicea, de pe patul de spital, Pe care mă găsesc de vreme lungă, Consider că e-un gest profund moral Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi, Din maxima profesorului grijă, În jurul obositei mele inimi Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind, Cu cine ştie ce bolnav aicea, Alarma mi se pare un colind Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei, Păziţi-vă şi inima, şi gândul, De nu doriţi să vină anii grei, Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial, De-a dreptul cardiac, precum se ştie, Recunoscând că patul de spital Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani, Eu însumi sunt mai omenos în toate, Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani Şi ţării mele minima dreptate.


8

Rubrică realizată de Serviciul Patrimoniu Cultural. Memorie Comunitară al Bibliotecii Metropolitane Bucureşti

N. IORGA, Byzance après Byzance: cotinuation de l’„Histoire de la vie byzantine“L’Institut d’Études Byzantines, Bucarest, 1935

Mais Byzance finira par ces Phanariotes même. Comme interprètes de la Porte, commeinformateurs dans leurs capitales voisines de la chrétienté libre, ils arrivent à s’imprégner d’undouble esprit qui est pour le byzantinisme, jusque là capable de résister à tous les dangers, délé-tère: celui de la liberté que prêche, fût-ce même dans un sens tout à fait spécial, la „philo-sophie“ française du XVIII-e siècle, ennemie des influences religieuses et des autorités histo-riques, et celui qui se dégage peu à peu de ce culte des nouvelles abstractions, de cet inter-nationalisme révolutionnaire, des nations organiques, ayant le droit et le devoir de vivre parelles-mêmes.

Ce fut, à l’aube du XIX-e siècle la mort de Byzance. Elle avait survécu à la forme im-périale chrétienne presque quatre siècles après avoir survécu mille ans à la forme premièreromaine.

N. IORGA, Correspondance diplomatique roumaine sous le roi Charles I-er(1866–1880) publiée sous les auspices du Ministère des Affaires Étrangères de Roumanie

Gamber Éditeur, Paris, 1923

Charles I-er entra en Roumanie incognito au moment où le question allemande mettaitaux prises son ancienne patrie et cette Autriche-Hongrie que Cuza avait fait mine de vouloirattaquer, même avec le concours des exilés magyars. Sa candidature ne venait pas de Bismarck,qui disposait en maître de la volonté de son roi et dont les dispositions étaient nettement hosti-les á un projet qui n’entrait pas dans son système. Deux ans plus tard, parlant á lord Loftus, lediplomate anglais, Guillaume I-er s’exprimait ainsi sur le compte de l’„aventure“ roumaine deson parent éloigné: „Dès le premier commencement il a désapprouvé l’acceptation du gouver-nement des Principautés par le prince Charles et il a fait tout ce qu’il lui était possible pour dis-suader les deux, le père et le fils, de se confier á cette entreprise aventureuse“.

N. IORGA, Chestiunea Dunării (Istorie a Europei Răsăritene în legătură cu aceastăchestie): Lecţii ţinute la Şcoala de Războiu. Tipărite după notele stenografice ale d-lui H.Stahl, pentru folosul elevilor săi

Editura Societăţii „Neamul Romănesc“, Vălenii de Munte, 1913

... utili prin calităţile noastre preţioase de muncă, de credinţă – cine nu se laudă cu supu-şii săi români? –, de vitejie – în orice armată Românii sînt cei dintâi soldaţi, – avînd înainte detoate simţul superior politic al măsurii şi conştiinţei de dreptul nostru, noi eram necesari aici.Am fost creaţi ca naţiune, prin împrejurările politice din aceste părţi, din amestecul de Traciromanisaţi şi colonişti romani îmbogăţiţi apoi cu sîngele Slavilor şi altor poporaţii care au venitîn aceste părţi, – dar şi aici cu măsură, luînd atîta cît să nu se pericliteze caracterul graiuluinostru, al conştiinţei populare, al culturii proprii –, am fost şi sîntem poporul de care Dunăreaavea nevoie. Şi am rămas aşa pînă astăzi, fiindcă nu putem fi înlocuiţi în niciun fel de condi-ţiuni prin alţii.

Patrimoniu

9


Un pedagog de „şcoală veche“ –

Constantin NICUŞAN

Modelul pedagogului „de şcoală nouă“ întrupat deCaragiale în personajul invocând un imaginardascăl ardelean, Marius Chicoş Rostogan, a

devenit pentru bucureştenii cosmopoliţi şi băşcălioşi sim-bolul educatorului lăudăros şi fudul, arogant cu cei mărunţişi servil cu copiii protipendadei. Motivaţia acestei identifi-cări portretistice ne scapă, în realitate fiind cu totulnedreaptă cu o întreagă generaţie de dascăli ardeleni de lamijlocul secolului al XIX-lea, emigranţi în Ţările Române,de la Ioan Maiorescu, părintele lui Titu Maiorescu, la Şte-fan Micle, primul rector al Universităţii ieşene. De altfel,prima şcoală publică bucureşteană, din vremea Regula-mentului Organic, poartă şi astăzi numele dascălului arde-lean Gheorghe Lazăr.

Din fericire, contactul cu mediul universitar arde-lean mi-a prilejuit şi cunoaşterea altui gen de dascăli,reprezentând „şcoala veche“, cu atât mai temeinică şi maieficientă. Unul dintre aceşti profesori care, indiferent denivelul învăţământului practicat, a ştiut să sădească, laclasă, sămânţa dragostei de adevăr şi înţelepciune esteConstantin Nicuşan.

Absolvent al Universităţii clujene, secţia Română-Franceză, C. Nicuşan (n. 18 august 1949) profesează nemijlocit la catedră de peste trei decenii, timp în care a avut suficienteprilejuri să reflecteze, inclusiv la „reforma învăţământului“, obiectiv pe cât de invocat de clasa politică, pe atât de ignorat lanivelul percepţiei publice. Dragostea pentru profesia aleasă a moştenit-o C. Nicuşan de la părinţi, la rândul lor dascăli de ţară,cu vocaţie şi simţire românească. De altfel, într-un roman cvasi-autobiografic, C. Nicuşan evocă experienţa tatălui său, ca lup-tător pe front, în calitate de ofiţer în rezervă, dar şi ca dascăl şi director de şcoală la ţară, în anii de după război. De la mama sa,a moştenit chemarea pentru literatură, muzică şi pictură, materii ce constituiau baza pregătirii la fostele şcoli normale de învă-ţători, şi cu care dascălii îşi instruiau elevii încă din primele clase. Absolvent al Şcolii Populare de Artă, director adjunct la gim-naziu, coordonator de reviste şcolare, Constantin Nicuşan trece firesc pragul amatorismului, devenind cu timpul un poet cunos-cut şi recunoscut nu doar pe meleagurile sale târgmureşene. A scris şi a publicat mai multe volume de versuri, unul chiar bilingv(român-francez) şi a fost selectat în Antologia poeţilor ardeleni Efigii lirice, îngrijită de dr. Eugeniu Nistor, redactor-şef al publi-caţiilor „Târnava“ şi „Izvoare filosofice“.

Cu un asemenea palmares literar s-a îndreptat C. Nicuşan spre filosofie. Absolvent, în 2010, al Şcolii Doctorale de laBaia Mare, cu o teză despre Lucian Blaga şi poezia de inspiraţiedemonică, C. Nicuşan face parte azi din categoria selectă a pro-fesorilor hiper-specializaţi, modele de şcoală pedagogică nouăsau veche, dar, cu siguranţă, eficientă.

Modest până la autoanulare, sensibil şi talentat, profeso-rul C. Nicuşan practică la Târgu Mureş un soi de asceză inte-lectuală ce îşi aşteaptă confirmarea. Într-o vreme a concurenţeineloiale şi a cunoştinţelor afirmate zgomotos şi sclipicios, poe-tul şi profesorul târgmureşan Constantin Nicuşan are răbdare cucontemporanii săi. El are în spate generaţii de dascăli, ce ausperat şi au muncit pentru a spori şansa învăţământului româ-nesc.

Redăm, în continuare, fragmente din creaţia filosofico-literară a lui Constantin Nicuşan, dovadă a profunzimii ideatice aunui veritabil profesor de „şcoală veche“. (CRONICAR)

Constantin Nicuşan (stânga) la susţinerea doctoratului. De ladreapta la stânga: acad. Al. Surdu, prof. univ. dr. Petru Dunca,

prof. univ. dr. Teodor Vidam şi acad. Gheorghe Vlăduţescu, Baia Mare, 13 septembrie 2010

AUTOGRAFE CONTEMPORANE


10

Lucian Blaga şi reconstrucţia filosofiei creaţiei

Dr. Constantin NICUŞAN

Doar în creaţie, Blaga concepe sensul metafizic al exis-tenţei umane. Demonicului, componentă a geniului,nu-i lipseşte dimensiunea prometeică, demiurgică, el

fiind astfel mesagerul/mediatorul dintre transcendentul divin şiimanentul uman în care îi este permis geniului să se mişte.Neputând rămâne cantonaţi doar într-un „triunghi/poligon alcunoaşterii paradisiace“ cu reprezentare în plan – reprezentareaplană nefiind agreată de Blaga – dimensiunea creaţiei, înăl-ţându-se din punctul de intersecţie al bisectoarelor sau al unorpseudo-bisectoare, ne conduce la reprezentarea spaţială a unei„piramide a creaţiei“, crescând pe axa variabilă a „cunoaşteriiluciferice“.

Dincolo de impulsul demonic şi de matricea stilistică

generatoare, Blaga intuia creaţia – în condiţia ei de dimensiunea „cunoaşterii luciferice“ – ca o trecere a intelectului în extazie,o evadare din sine, o aşezare în afara funcţiilor logice normale,o „evadare a centrului din cerc“. Dar cercul trebuie privit ca osecţiune într-o sferă în care este înscrisă „piramida creaţiei“. Şiatunci fiecare „evadare“ creatoare presupune o reconfiguraredinamică a piramidei înscrisă în „sfera cunoaşterii“ care se lăr-geşte.

În spiritul discursului filosofic blagian avem în prim-plan imaginativ o dinamică a creaţiei. În perpetuă redimensio-nare, „sfera cunoaşterii“ poate fi secţionată virtual într-o infini-tate de cercuri orientate până la limita divinului în diverse pla-nuri/orizontal, vertical, înclinat; în planul oricărui cerc găsimdesfăşurată „cunoaşterea paradisiacă“ prin intelectul enstatic.Când Blaga afirmă că fenomenul „cunoaşterii luciferice“ re-prezintă „evadarea centrului din cerc“ („impulsul saltuluiecstatic“) avem într-un caz particular „evadarea“ în acelaşi planbidimensional, cercul fiind constituent ca secţiune a sfereicorespondente la nivel spaţial. Dar „evadarea“ se realizează decele mai multe ori în altă dimensiune, situaţie în care obţinemcel puţin spaţialitatea tridimensională a „sferei cunoaşterii“, înpermanentă expansiune. Însuşi „centrul“ cercului e o metaforăîntrucât orice punct din planul cercului asupra căruia ne focali-zăm atenţia devine „centru“, iar „evadarea“ în „cunoaşterealuciferică“, care e creativă în revelarea de mistere, reprezintă defapt traseul creaţiei inspirate demonic. Toate cele expuse sinte-tizează astfel ceea ce am putea numi o „dinamică a creaţiei“.

Sub grila axiologică transmodernistă opera blagiană îşipăstrează actualitatea. Fără pretenţii de interpretare exhaustivă,Daimonion-ul socratic cu determinările lui, cel al lui Democrit –care afirmă că „sufletul este sălaşul destinului nostru (daimon)“(Democrit, Fragmente, B.171.) – şi poate în primul rând cel goet-hean, ca să punctăm doar principalele repere la care Blaga va fifăcut recurs în exerciţiul său filosofic, au avut rolul de catalizatorîn conturarea conceptului blagian de demonic cu valenţe provo-când implicaţii metafizice, de filosofia culturii, antropologice,estetice, etice, hermeneutice etc.

Cât priveşte părerea relativ la dificultăţile de receptare aoperei blagiene în contextul postmodernismului, menţionămfaptul că această din urmă orientare reprezintă doar un segmental disponibilităţilor de receptare critică aflate în registrul spi-ritualităţii contemporane, alături de „schiţe“ ale viitoarelorparadigme.

Desigur, unele exegeze invocate de noi privesc fenome-nul din perspectiva postmodernismului, postmodernism a căruiparadigmă conţine şi ea semne ale desuetudinii. Vorbim mai

degrabă acum de un „transmodernism“ în parametrii căruiaLucian Blaga îşi găseşte suficiente corespondenţe.

După toate experimentele modernismului în care transfi-gurarea era împinsă până la ieşirea din firesc, postmodernismulpe care îl putem încadra într-un prolog, într-o etapă iniţială atransmodernismului, va fi conducând spre o revenire la firesc.

O detaşare analitică ne poate chiar induce conştiinţaunui postmodernism care ne deconstruieşte fragmenţial prece-dând şi chiar activând prin provocare – sau prin declanşareaunei crize în obiect, cum ar spune Blaga – noua mentalitate atransmodernismului în care ne reconstruim într-o spiritualitateglobală, universală, în care nu pierdem deloc conturul identită-ţii, dimpotrivă, ne redefinim mai clar, conceptual şi categorialîn relaţiile transdisciplinarităţii. Exprimăm o opinie fără preten-ţia de a fi agreaţi.

Teodor Vidam, respingând „postmodernismul“ ca„orientare filosofică demolatoare“, optează în definirea para-digmei epocii noastre pentru termenul de „transmodernism“,care prin prefixul „trans“ se situează în spaţiul unor „demersurifilosofice“, (...) [iar] prin comportament întru „conformitate“,cu respingerea atât a „conformismului“ cât şi a „nonconformis-mului radical“– ca „reacţii mimetice“ vizând mai mult „moda“– „transmodernismul“ abordează fenomenele sub spectrul „uneiexaminări critice, constructive“ într-o dimensiune axiologicăavând în vedere elementele de continuitate – „sinteza între spi-ritualitatea greco-latină şi creştinism“ – alături de „valori cereflectă cerinţe ale societăţii actuale (normalitate, consistenţă,toleranţă)“.

Reconfigurând un alt ethos al lumii, pentru „un nou eon“şi revoluţionând în consecinţă, conceptualul şi categorialul filo-sofic, reactivând semantica iniţială a proprietăţii termenilor, oriînnobilându-i cu sensuri noi, asumându-şi astfel în spaţiul spiri-tual românesc un rol corespondent cu ceea ce era un Heidegger încel german, fără a reuşi însă acelaşi impact asupra postmoderni-tăţii, situându-se într-un câmp de receptare diferit, Lucian Blagaface parte din categoria acelor spirite care îşi aşteaptă seminţia –cantonată în sofianic – să-l urmeze şi să se înalţe la condiţia asu-mată de filosof, aceea a fausticului, în care nu invoci demoniculcreaţiei şi al iubirii spre a fi mântuit, ci eşti mântuit pentru că arziîn pasiunea lucifericului demiurgic şi a alterităţii.

Privind ansamblul operei blagiene în dimensiunile ei filo-sofică, aforistică, epică, lirică şi dramatică, identificăm o trataresimfonică a temei demonicului, uneori în tuşele explicitului,alteori în acordurile implicitului, pe linii melodice care împletescoximoronul, metafora, simbolul ori alegoria în tonuri fie psalmo-dice, fie imnice, în game majore ori minore, de la recitativul spe-culaţiei mitico-metafizice, la inflexiunile lirico-dramatice orisublimul componentei tragice a epicului condiţiei umane revelateca „Dumnezeu interzis“, redând omului măreţia prometeică a răs-cumpărării destinului prin suferinţă şi creaţie.

La răscrucea filosofiei culturii cu filosofia istoriei, prinideea „unui nou eon“, Blaga instituie o filosofie a Întemeierii.Meditând asupra „crizei elenismului modern“, Ion Dur aprecia-ză că „faţă în faţă cu istoria şi cultura, Blaga constata existenţaunor limite care închid şi deschid structura acestora, «senti-mentul» – nu unul obişnuit – că se sfârşeşte ceva, dar şi că înce-pe altceva. «E vorba, preciza atunci gânditorul, de un sentimentescatologic de sfârşit de lume şi de un sentiment eonic de înce-put de lume»...“

11


Paşi în pulberea mileniului

Pacea interbelică

În toamna anului 1933 tata e recrutat în armată, întâi laŞcoala de ofiţeri de rezervă la Bacău şi apoi la Regimentul82 Infanterie, de unde a fost eliberat. Din momentul morţii

bunicului, tata avea să noteze, mai târziu, „amintiri din viaţă“care ar fi trebuit să devină un „memorial“, pentru că povesteatatei era povestea zbuciumată a unei generaţii. Din cele „13“pagini de „amintiri“ rămase în manuscris, din alte notiţe dinvremea Şcolii Normale, a „apostolatului“ interbelic, a scriso-rilor din război, a caietelor din prizonierat, a rememorărilorverbale personale pe care le făcea cu mare plăcere la diferiteocazii, după întoarcerea în ţară ori din evocări ale celor carel-au cunoscut se încheagă un contur de portret al tatei: fire mo-destă şi altruistă, îndârjit ca un adevărat ardelean, gata să-şiasume mari responsabilităţi pe care le ducea la bun sfârşit cuconştiinciozitate, vizionar care depăşea uşor momentele difi-cile, sentimental în dimensiunea familiei şi a ţării, dar un mareraţional în calcularea problemelor vieţii, religios în intimitatecu divinitatea, sociabil şi generos cu cei care-i căutau priete-nia, apărător al adevărului pe care-l rostea fără menajamenteatrăgându-şi din această pricină şi antipatia celor care agreeaualte „valori“. […]

Se apropia toamna. În septembrie s-au retras. Ardealulde Nord fusese cedat Ungariei, spre indignarea tuturorromânilor. Existau trupe care refuzau să se retragă. Locuitoriiplângeau: „De ce ne lăsaţi? Cui ne lăsaţi?“ O parte a populaţieise refugia odată cu retragerea armatei. În Maramureş o unitatemilitară nu a vrut să se retragă numai după intervenţiile ener-gice ale superiorilor. Un oarecare Pop semnase cedarea dinpartea românilor la ceea ce s-a numit Diktatul de la Viena.Însuşi Hitler recunoscuse că pretenţiile Ungariei sunt exage-rate. Dar de acum va începe şantajul. Germania promiteacealaltă jumătate a Ardealului atât ungurilor cât şi românilorcu condiţia participării la viitoarele campanii ale Reich-ului.Führer-ul îşi promova astfel „noua ordine mondială“ carearunca Europa în haos.

La 1 septembrie 1940 soldaţii români au predat armeleunităţilor, după care fiecare pleca pe cont propriu. Fac drumulpe jos până la primul nod de cale ferată. […]

Mirajul RăsărituluiŞi-au continuat drumul în tăcere. Tata îşi adună gulerul

hainei spre a-şi acoperi faţa arsă parcă de gerul cumplit cares-a lăsat. Mergând spre necunoscuta destinaţie, pe cadenţapaşilor celor ce înaintau în noapte, tata revedea acum pe„ecrane interioare“ filmul celor întâmplate de la plecarea dinţară... Luptele de la Harkov, Doneţ, Izum, Oskoi, Don, Stalin-grad... Marşurile fără sfârşit din stepa rusească prin norii depraf stârniţi de paşii infanteriştilor, de maşinile de luptă, ori devânturile puternice şi uscate care răscoleau dunele de nisip dinpustiul fără o aşezare omenească, fără un copac, sub un soaretorid care acutiza nevoia cronică de apă şi repaus... Apropiereamarilor ape – râuri ori fluvii – care nu uşurau situaţia, aiciavând problema mlaştinilor, a smârcurilor înşelătoare unde teputeai scufunda cu cal ori cu maşină cu tot. Oamenii atât deextenuaţi, cu priviri pierdute, absente, gata să cadă de pepicioare care aşteptau venirea nopţii pentru a se odihni... Nopţi

care nici ele nu aduceau li-niştea, aviaţia sovieticăbombardând poziţiile osta-şilor noştri la lumina ra-chetelor ori a paraşutelorluminoase...

Dacă din august1942, trupele române şi ger-mane au ajuns în suburbiileStalingradului după câtevasăptămâni de urmărire aruşilor pe care nu-i puteaiajunge, ori opuneau o slabărezistenţă, unde este expli-caţia – se întreba tata – căacel fluturat „Blietz-Krieg“a dat faliment? […]

Odiseea captivităţiiDupă ce au ocolit Stalingradul, prizonierii au aşteptat,

de dimineaţa de la ora 5 până seara la ora 6, vaporul care să-itreacă pe malul celălalt al Volgăi. Atât pe chei cât şi pe vaporau murit jumătate dintre prizonieri. Era un ger năprasnic. Pri-zonierii masaţi pe puntea vasului, în curentul fluviului,îngheţau realmente. Tata se plimba tot timpul pentru a nudegera. Avea camarazi cărora le îngheţaseră degetele de lamâini şi de la picioare, ulterior trebuind a le fi amputate. Înspecial italienii erau mai sensibili la frigul „rusesc“. Subali-mentaţi, măcinaţi de frig şi boală ei invocau „în final“ fiinţamamei apoi se lăsau pe punte murind de hipotermie sub ochiineputincioşi ai celorlalţi... „Mamma! Mamma!“ ultimelecuvinte ale tinerilor italieni muribunzi vor răsuna multă vremeîn urechile tatei... Pe puntea vasului fiind atârnată o oaieîngheţată, prizonierii rupeau seul de pe ea spre a-şi potolifoamea. Santinelele îi alungau, ei reveneau, iarăşi erau alun-gaţi... Finalmente acest du-te-vino i-a salvat de la îngheţ. Cânds-au dat jos de pe vapor au fost obligaţi să descarce morţii. Peun muribund tata îl ia în spate, îl duce o sută de metri, dupăcare, acesta murind, îl aruncă în şanţ. […]

Erau zilele în care tata va suporta greu rămânerea încaptivitate... În convorbirea cu un coleg, învăţător şi el, tata sedestăinuie: „E revoltător! Pe toţi prizonierii – italieni, nemţi,spanioli – îi trimit acasă, numai pe noi, nu. Ruşii sunt nişteticăloşi!... Iar conducerea noastră de la Bucureşti, dezintere-sată ori trădătoare a intereselor noastre naţionale…“ După ojumătate de oră, e chemat la poartă unde e întrebat dacă e ade-vărat ce a spus... Îşi dădu seama imediat că a fost „turnat“ şirăspunde tranşant: „Nu e adevărat!“... E trimis înapoi labaracă... În galeria personajelor tipice, tata a mai adăugat pe„învăţătorul turnător“, probabil un alt viitor activist în Româ-nia comunizată. […]

Constantin Nicuşan Micu, Paşi în pulberea mileniului,

Editura Tipomur, Târgu Mureş, 2003, pp. 27, 35, 64-65, 72-73, 87


12

În vămile sufletului

Tu eşti rana mea dinspre lume – neînţeleasă.Va trebui să învăţ a trăi fără tinelângă universul comprimat într-o lacrimă.Îmi cern tulburarea speranţei în zbatere – respiraţia caldă a paradisului curgeîn visul paralel vieţii sau în moarte.

Les douanes du cœur

Tu es ma blessure du côté du monde – incomprise.Je devrai apprendre à vivre sans toiprès de l’universe comprimé dans une larme.Le trouble de mon espoir sombre dans le chagrin – le souffle chaud du paradis s’écouledans la mort ou dans le rêve parallèle à la vie.

Versuri reproduse din volumele: Constantin Nicuşan Micu, În vămile sufletului: poeme, antologie/Les douanes du cœur: poèmes,anthologie, versiunea în limba franceză de Ileana Sandu, Editura Ardealul, Târgu Mureş, 2005, pp. 12-13, 54-55; Efigii lirice: Dela Nistru pân’ la Tisa, antologie de texte poetice publicate în revistele „Târnava“ şi „Izvoare filosofice“ (1991–2009), coordonare,selecţie şi cuvânt înainte de Eugeniu Nistor, Editura Ardealul, Târgu Mureş, 2009, p. 118.

Lectură de seară

Din noaptea – ramură înflorită Se desprinde Câte o petală de lumină. Tu desprinzi câte un poem –Mă iubeşte, Nu mă iubeşte... Dar se face târziu Atât de târziu Încât trebuie să murim. Închei pe rând corolele filelor Legate între coperţile Palmelor tale Şi le pui în biblioteca Din rafturile inimii Apoi te culci lângă mine În acelaşi râu.

Phoenix

Cu aripi de văpaiecenuşa o spulberde pe ţărmul sărutului.Orizont unduindAscunde plecarea ta.

Phoenix

Aux ailes ardentesJe dissipe la cendresur le bord du baiser.L’horizon ondoyantCache ton départ.

MAURICE UTRILLO

1883–1955

55 de ani de la moarte

Les Moulins de la Galette

13


Din viaţa Bibliotecii Metropolitane Bucureşti

Gaudeamus, un târg al superlativelor

Cea de-a XVII-a ediţie a Târgului Internaţional Gaudea-

mus – Carte de învăţătură, găzduită de pavilionulRomexpo, între 18 – 22 noiembrie 2010, constituie, sub

toate privinţele, un târg al superlativelor: 380 de expozanţi, peste500 de evenimente editoriale oficiale, cinci zile de desfăşurare, înloc de patru, incluzând ziua de luni, 22 noiembrie, şi peste100.000 de vizitatori plătitori.

Aşadar, Gaudeamus rămâne o premieră perpetuă ce ade-vereşte ideea că şi în România piaţa media este în expansiune.Deocamdată, Galaxia Gutenberg nu a fost depăşită de GalaxiaGoogle. Practic, fiecare expozant a avut parte de „felia lui detort“, ceea ce, în esenţă, indică succesul comercial al unui aseme-nea demers.

Nefiind an electoral, au lipsit mai marii zilei. Aufost, în schimb, cinci zile de shopping de carte, un regalpentru pricepuţi şi ageamii, dar mai ales pentru cei dor-nici să-şi vadă idolii media pe viu, direct printre raf-turile de cărţi. Ceea ce putem remarca la ediţia din acestan este ingeniozitatea managerială a negustorilor decarte: de la personaje îmbrăcate în ţinute arhaice şi rătă-cind printre cumpărători, la „cartea de 5 lei“, sau stan-durile studiate, în stil „feng-shui“. La polul opus s-aaflat cartea de artă sau Anatomia lui Grey, valorândcâteva sute de lei.

Ca de obicei, Humanitas, Polirom şi RAO şi-auadjudecat topul vânzărilor, atrăgând mai ales cu remake-uri (volumul Aer cu diamante al lui Cărtărescu, Iaru,Stratan şi Coşovei, reeditat la Humanitas, a ţinut capul deafiş). În rest, Blandiana, Neagu Djuvara, Radu Paraschi-vescu şi noul idol de la „Adevărul“, Cartianu, „au ruptgura târgului“ cu lucrări pe gustul comun. În aceastăcompanie selectă şi eclectică s-a situat şi cafegiul Flores-cu, îmbrăcat negustoreşte, care a făcut ce ştie el mai bine

– a vândut cafea la suprapreţ, în loc de poveşti măsluite.La concurenţă, principesa Margareta şi consortul Raduau reuşit să convingă 600 de persoane să cumpere Cartea

regală de bucate.Beneficiind de un spaţiu de expunere generos, dar

şi de o logistică eficientă, Biblioteca MetropolitanăBucureşti a organizat trei sesiuni de lansări de carte, ofe-rind publicului opt titluri, între care trei lucrări originale.Se remarcă Romanul de familie al lui Ion Brad, volumulal II-lea, Oameni şi javre, al trilogiei lui Niculae Gheran,Arta de a fi păgubaş, Alianţa româno-polonă între des-

trămare şi solidaritate (1938–1939) de Nicolae Mareş,precum şi cartea colegului nostru, dr. Ion Constantin,Gherman Pântea între mit şi realitate, primar al Odesseiîntre 1941–1944. De un real interes s-au bucurat şi reedi-tările. Nume precum acad. Virgil Cândea (Mărturii româ-

neşti peste hotare, serie nouă, I, Albania – Etiopia) sauIulian Antonescu (Nelinişti medievale, tălmăciri din liri-ca franceză medievală) pot constitui oricând garanţiaunei selecţii editoriale de calitate, efectuată şi de colegulnostru, dr. Alexandru Diţă. Oaspeţii standului BiblioteciiMetropolitane Bucureşti, acad. Răzvan Theodorescu,

ambasador Nicolae Mareş, George Potra, directorul FundaţieiEuropene Titulescu, prof. univ. dr. Cristian Troncotă, reprezintădovada interesului de care biblioteca se bucură în rândul comuni-tăţii intelectuale.

Gazdă a manifestărilor derulate sub sigla BiblioteciiMetropolitane Bucureşti, dr. Florin Rotaru, directorul general alinstituţiei, a insistat pe ideea coerenţei demersului nostru cultural,sprijinit din plin de autorităţile competente. Cu acest suport, pre-zenţa Bibliotecii Metropolitane Bucureşti la ediţia a XVII-a aTârgului Gaudeamus constituie, cu mici şi inerente scăpări orga-nizatorice, o reuşită. (CRONICAR)

Acad. Răzvan Theodorescu şi amintirea unei vechi prietenii:

Iulian Antonescu, poetul şi ctitorul de muzee

Dr. Ion Constantin (centru), în dialog cu dr. Florin Rotaru,

director general al Bibliotecii Metropolitane Bucureşti

MERIDIAN BIBLIOTECONOMIC


14

De la Cicăneşti, la Academia Română – acad. Gheorghe PĂUN

Miercuri, 3 noiembrie 2010, Sala „Mircea Eliade“ a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti a găzduit lansareavolumului autobiografic al acad. Gheorghe Păun, Privind peste umăr. Memorii premature.Au rostit alocuţiuni acad. Solomon Marcus, scriitorii Dinu Săraru, Paula Romanescu, Ion M. Ştefan şi pu-

blicistul Alexandru Mironov. La manifestare a participat un public numeros, cititori ai bibliotecii, cercetători de la Institutul de Matema-

tică „Simion Stoilow“ al Academiei Române, oaspeţi de la Piteşti şi Curtea de Argeş.Gazdă şi moderator al acţiunii a fost dr. Florin Rotaru, director general al Bibliotecii Metropolitane

Bucureşti, care a relevat, în intervenţia sa, rolul formativ al bibliotecii în constituirea personalităţii, cu trimiteredirectă la destinul intelectual al acad. Gheorghe Păun.

Judecată prin prisma teoriei literare, cartea dlui acad.Gheorghe Păun, Privind peste umăr. Memorii prema-ture (Seria Literapia, Colecţia Memorii, Ed. Tiparg,

Piteşti, 2010), se încadrează doar parţial în genul memoria-listic. Aceasta pentru că memoriile, jurnalele şi, în general,tot ce ţine de „scrisul invers“, în răspăr, este destinat înde-obşte posterităţii, atunci când faptele invocate nu mai potproduce emoţii sociale sau interumane. Spre a evita parcăacest inconvenient, dl. Păun priveşte „peste umăr“, tratân-du-şi memoriile ca pe o parte a drumului vieţii, pe care încănu l-a irosit complet.

În fapt, nici nu s-ar putea altfel, câtă vreme acad. Gh.Păun este, biologic vorbind, un om tânăr (va împlini 60 deani pe 6 decembrie anul acesta), fiind, deci, fie un „bătrânprecoce“, cum îi place să se alinte, fie, mai degrabă, un tânărînţelept.

Revenind la motivaţiile gestului Domniei sale de a-şiface publice câteva observaţii de viaţă acumulate până în pra-gul unei vârste simbolice, regăsim atât pasiunea matematicia-nului pentru paranteze, dar şi a omului de geniu – termenul nueste deloc gratuit – pentru joc şi joacă. Scrise parcă „dinjoacă“, Memoriile premature se situează, matematic vorbind,la graniţa dintre joc şi non-joc, sau, cum bine observa Gh.Păun parafrazându-l pe Huizinga, cu al său Homo ludens, cândcultura însăşi este un mare joc, nu doar rezultatul este un joc,ci toate componentele sale sunt o joacă.

Rezultatul este că oamenii, indiferent de poziţia socia-lă sau culturală, sunt forţaţi să „intre în joc“, după principiulbrâncuşian: „Atunci când nu mai suntem copii, suntem dejamorţi“. Acest adevăr, relevat de matematicianul Gh. Păun,reprezintă, aşadar, o mare şansă pentru umanitate, căci joculoferă atât libertatea perpetuă a descoperirii, cât şi recompensamuncii.

Dacă matematicienii „colecţionează hobby-uri“ de totfelul, de la bufniţe-bibelou la informaţii despre tehnologia

morilor de vânt (în carteregăsim un pasaj savurosîn care savantul Păunîncearcă, interogând in-clusiv pe ghizii de muzeu,să afle motivul pentru caremorile de vânt din Olandase învârt obligatoriu însensul invers ácelor deceasornic, sfidând parcă olege a reversibilităţii ce seaplică atât în natură, cât şiştiinţă), ar părea că hobby-ul preferat al dlui Păun –mai există şi altele, pe carele las pe seama cititorilorsă le descopere – rămâneliteratura, cu toate com-ponentele sale: scris, citit, vorbit (între altele, dl. Păun este şiun desăvârşit orator).

Iniţiind colecţia „Biblioteca ludică“ a Editurii Tehni-ce, publicând peste o duzină de cărţi „de cultură“, girândreviste şi susţinând, adesea din bani proprii, cluburi şi reu-niuni profesionale, dl. Păun nu urmăreşte strict un beneficiumaterial concret, aşa cum s-ar crede şi cum ar fi firesc pânăla un punct.

Între „a fi“ şi „a avea“, dl. Păun alege a treia cale, ceaa lui „a face“, refuzând, la propriu şi la figurat, „să stea“. Filo-sofic vorbind, reversul „stării de a sta“ este arderea intensă şidefinitivă, este potenţialitatea faptelor de excepţie de care dl.Păun face din plin dovadă.

Originar de pe meleaguri argeşene, născut la 6decembrie 1950 în comuna Cicăneşti, Gheorghe Păun abeneficiat, de mic, de „minte bună“, calitate încăpătoareîndeajuns în spaţiul ţărănesc de unde provine, atât ca să-i

Viaţa cărţilor

15


deschidă drumul către „carte“, dar mai ales să reuşească întoate, de la alegerea consoartei, croitul gospodăriei şi creşte-rea copiilor. Cu mintea bună, sănătate şi noroc, cerinţe invo-cate adesea în rugăciunile creştineşti, învăţate de la MaicaMare (bunica maternă juca în comunităţile arhaice rolulMaicii Natură), a reuşit Gheorghe Păun să ajungă inclusivla... Academia Română, dar şi să-şi facă un nume în comu-nitatea ştiinţifică internaţională.

Rând pe rând, absolvent al Liceului „Vlaicu Vodă“ dinCurtea de Argeş (azi Colegiu Naţional), al Facultăţii de Mate-matică a Universităţii bucureştene, doctor în matematici la 27de ani, cu o teză despre Simularea proceselor economice, gira-tă de academicianul profesor Solomon Marcus, dl. GheorghePăun a străbătut anii comunismului la fel ca mulţi contempo-rani, muncind, sperând şi năzuind, fiind încadrat ca matemati-cian la Centrul de Calcul de la CEPECA şi apoi, din 1990, laInstitutul de Matematică al Academiei, instituţie unde, formal,funcţionează şi azi. În paralel, după 1990 lucrează ca fellow-ship şi visiting professor la universităţile din Magdenburg(Germania), Turku (Finlanda), Leiden (Olanda), Taragona şiSevilla (Spania), ca şi la alte universităţi de prestigiu de pepatru continente. Laureat al Premiului „Gheorghe Lazăr“ alAcademiei Române, în 1981, membru corespondent, din1997, al Academiei Române, dar şi al Academiei Europei(2006), doctor honoris causa al Universităţii Sileziene din

Cehia şi al Academiei Internaţionale de Informatizare, dl.acad. Gh. Păun a fost nominalizat, în 1999, la Premiul deExcelenţă în Cultură, iar în 2008 este distins cu Premiul „Gri-gore Moisil“ oferit de Asociaţia pentru Promovarea Educaţieiîn Informatica Economică.

Lista titlurilor şi distincţiilor primite de dl. Gh. Păuneste deopotrivă impresionantă şi pilduitoare. Între acestea, laloc de suflet se situează calitatea de cetăţean de onoare aloraşului Curtea de Argeş, unde şi locuieşte atunci când nucălătoreşte pe mapamond, dar şi al comunei natale, Cică-neşti.

Sintetizând, Memoriile premature ale academicianuluiGh. Păun reprezintă o formă de eliberare. Încărcat de o expe-rienţă de viaţă şi profesională unică, autorul, mai aproape cuun pas de bătrâneţe, se confesează pentru a se degaja de trecut.Expunându-se de timpuriu comentariilor, inclusiv critice,autorul se vindecă pe căi naturale de pericolul infatuării. Sau,cum ar spune un adept declarat al s.f.-ului, cum este Domniasa, va veni o vreme când o simplă injecţie cu celule potrivitene va reda nu doar echilibrul somatic, dar mai ales „minteabună“, idealul ţăranului, cum se vrea Domnia sa, ajuns pe căicinstite la Academia Română.

Marian NENCESCU

Atelier Internaţional Vedic la Bucureşti: succes sau provocare?

Recent, dl. prof. dr. Jan E.M. Houben, directorul de Studii al Centrului „Surse şi istorie ale tradiţiilor sanscrite“ din cadrulŞcolii Practice de Studii Superioare, Sorbona, Franţa, a informat opinia publică despre organizarea la Bucureşti, în anul2011, a celui de-al V-lea Atelier Internaţional Vedic.Iată conţinutul scrisorii trimisă de dl. Jan Houben dlui dr. Florin Rotaru, director general al Bibliotecii Metropolitane

Bucureşti:

Domnule Director,Dragi colegi,

După cum ştiţi, dintre cele trei oraşe care au candidat – Oxford, Marburg şi Bucureşti – capitala României a fost alea-să să găzduiască cel de-al V-lea Atelier Internaţional Vedic, eveniment indologic comparabil doar cu Conferinţa Internaţio-nală de Studii Altaice (cu excepţia domeniului de cercetare, care are obiective mult mai precise). Alegerea Bucureştiului pen-tru a găzdui reuniunea din 2011 a fost confirmată şi comunicată de către prof. Michael Witzel, cel care a organizat la Har-vard, în 1989, prima manifestare de acest profil (a doua a avut loc la Kyoto, în 1999, a treia, la Leiden, Olanda, în 2002, lacare am fost co-organizator, iar a patra manifestare la Austin, în 2007). Evenimentul de la Bucureşti este un prim dar remar-cabil succes pentru tânărul colectiv al Centrului de Studii Euro-Asiatice şi Afro-Asiatice, ca şi pentru specialiştii în studiiorientale de la Bucureşti.

Felicit Biblioteca Metropolitană Bucureşti, în cadrul căreia funcţionează Centrului de Studii Euro-Asiatice şi Afro-Asiatice, şi sunt convins că, împreună, vom putea face faţă acestei provocări şi vom putea obţine un nou rezultat bun pentrudepartamentul de cercetare de la Bucureşti.

Cordial,Jan Houben

Aşadar, succes sau provocare, cel de-al V-lea Atelier Internaţional Vedic se va desfăşura la Bucureşti, în 2011, gazdă aacestei prestigioase manifestări urmând să fie Biblioteca Metropolitană Bucureşti, prin structurile sale de profil, inclusiv Cen-trul de Studii Euro-Asiatice şi Afro-Asiatice. (Redacţia „B.B.“)


16

„Timpul şi Omul“,

ediţia a XII-a

Muzeul Ceasului „Nicolae Si-mache“ din Ploieşti, secţie aMuzeului Judeţean de Istorie şi

Arheologie Prahova, este, de peste treidecenii, un simbol public naţional, singu-ra instituţie muzeală de acest gen din ţaranoastră, exceptând colecţiile private,devenite, în ultimii ani, adevărate labora-toare ştiinţifice şi tehnice. Înfiinţat la sfâr-şitul anilor ’60 de un muzeograf, fost avo-cat local, Nicolae Simache, muzeul orga-nizează anual Simpozionul Naţional„Timpul şi Omul“, veritabil punct deîntâlnire a unor zone de preocupare diver-să, de la restauratori de ceasuri, de mână,de interior, cele de turn sau ceasurile degară, la muzeografi, literaţi şi chiar filo-sofi. Acestora din urmă li s-a rezervat osecţiune specială, „Timpul în conceptefilosofice, literare şi religioase“, ce atrageun mare număr de persoane interesate deevoluţia şi interpretarea conceptului filo-sofic de timp.

Anul acesta, organizatorii, doamna Elisabeta Savu,directoarea secţiei, şi colegele domniei sale, muzeografe şirestauratoare de ceasuri de colecţie, au invitat să susţină con-ferinţa inaugurală a sesiunii pe dl. acad. Gheorghe Păun. Con-

ferinţa domniei sale, Despre timp în

bioinformatică, „decriptată“ printr-o in-troducere binevenită a colegului nostrudin Biblioteca Metropolitană Bucureşti,dl. Marian Nencescu, a deschis caleaunor abordări originale a problemei tim-pului, în special în fizica cuantică.

În afara celor peste 50 de comu-nicări, organizatorii au oferit participan-ţilor posibilitatea de a admira, la faţalocului, o colecţie de ceasuri, dar şi dealte obiecte cu valoare muzeistică, apar-ţinând dlui Doru Fărcuş, din Băicoi, jud.Prahova.

Dialogul dintre participanţi, mu-zeografi, istorici de artă, restauratori şicolecţionarul Doru Fărcuş a evidenţiatnoi aspecte legate de această pasiune,deopotrivă culturală şi comercială. Înfapt, astăzi, muzeele mizează mult pemanagementul cultural, iar ignorarea

acestor concepte poate conduce, cum este şi cazul altor obiec-tive muzeistice din Prahova, la un veritabil dezastru cultural.Parteneriatul instituţiilor publice cu colecţionarii privaţi poateconstitui oricând o şansă de salvare a patrimoniului.

CRONICAR

Manifestări ştiinţifice naţionale

„Comunicare, Context, Interdisciplinaritate“,ediţia I

Pledoarie pentru adevăr

Prima ediţie a Conferinţei cu participare internaţională„Comunicare, Context, Interdisciplinaritate“, găzduităde Universitatea „Petru Maior“ din Târgu Mureş, Fa-

cultatea de Ştiinţe şi Litere, şi-a deschis vineri, 19 noiembrie,lucrările în Aula Magna a Universităţii ce a împlinit, chiar înzilele manifestării, 50 de ani de atestare. Deşi este o instituţiede învăţământ aparent tânără, Universitatea „Petru Maior“, cucei 6.000 de studenţi, complet integraţi în Procesul Bologna,se situează în topul naţional al instituţiilor similare, alături dealte embleme ale Almei Mater locale: Medicina şi Academiade Teatru. În esenţă, sloganul „O universitate pentru comuni-tate“ îşi găseşte, în opinia rectorului instituţiei, prof. univ. dr.

ing. Liviu Marian, suficientă justificare în fapte: „Avantajulde a avea la Târgu Mureş un sistem pluridisciplinar integratoferă argumente pentru ideea că tinerii au încredere în Uni-versitatea «Petru Maior». În fapt, accesul liber la bursele de

studiu Erasmus este garanţia calităţii învăţământului mu-reşan.“

În context, Facultatea de Ştiinţe şi Litere, reprezentatăcu aplomb ştiinţific de dr. Iulian Boldea, decan şi cunoscut cri-tic şi istoric literar, oferă personalului didactic, cercetătorilor,accesul la perfecţionare şi afirmare, inclusiv prin organizareaacestei prime manifestări autorizate ARACIS, dovadă a recu-noaşterii profesionale, inclusiv în plan extern.

La reuniunea din plen, desfăşurată în prezenţa a câtevasute de intelectuali, mass-media şi studenţi, au susţinut comu-nicări, alături de prefectul judeţului Mureş, dl. Marius Paşca-nu, academicienii bucureşteni Al. Surdu şi Gh. Vlăduţescu. Auurmat la microfon şi dezbateri peste 60 de cercetători din zececentre universitare ale ţării, dar şi oaspeţi din Franţa, Belgia,Grecia şi Moldova.

Biblioteca Metropolitană Bucureşti a fost reprezentată

17


de dr. Marian Nencescu, redactor-şef al revistei„Biblioteca Bucureştilor“, care a susţinut comu-nicarea De ce nu avem p.r.-işti credibili?

Alte teme de larg interes au vizat pledoariapentru cultivarea limbii române (conf. dr. IoanDănilă, Despre lingvistică şi mass-media), analizadin perspectivă semiotică a mijloacelor de comuni-care (conf. dr. Eva Szekely, Perspective semioticeîn educarea competenţelor comunicative) saurolul televiziunii în educaţia tinerilor (dr. MarianaGorczyca, Banalitatea televiziunii şi diagnosticullui Bourdieu). Cu argumente temeinice, lector dr.Eugeniu Nistor a analizat emisiunea „La porţileceriului“, realizator Grigore Leşe.

Tonul dezbaterilor şi analizelor a fost susţi-nut de acad. Al. Surdu (Teoria pentadică a comu-nicării), dar şi de acad. Gh. Vlăduţescu, al căruidiscurs despre Pedagogia comunicării a încălzitinimile auditoriului, alcătuit în principal din practi-cieni ai pedagogiei aplicate. Reţinem, între altele,ideea că scopul dialogului didactic este întregulproces educaţional, iar nu secvenţele individuale.Ca un memento pentru o societate bulversatăinclusiv de lipsa de valori şi modele, profesorulVlăduţescu, dascăl de peste patru decenii la Uni-versitatea din Bucureşti, Facultatea de Filosofie, a reiteratideea că în dialog nu există victorie, comunicarea în sinedând sens disputei. Riscul insularizării, al închiderii întrecercuri şi ziduri artificiale, este imens, iar în acest plan inclu-siv filosofia, ca ştiinţă fundamentală, suferă, plătind azi pre-ţul politizării din trecut.

Pentru a cita un ziar local, „LitArt“, manifestarea dela Târgu Mureş ne conduce spre un adevăr fundamental

ce riscă să devină o problemă de conştiinţă: în judecareaunui eveniment, fie cultural, politic sau cetăţenesc, nu trebuiesă fii nici rău, nici bun, ci să spui adevărul. Este îndemnulvalabil de la Titu Maiorescu până în zilele noastre, în sensul că„fără cultură poate trăi un popor, dar cu o falsă cultură, nicio-dată“.

CRONICAR

Acad. Al. Surdu şi acad. Gh. Vlăduţescu, copreşedinţi ai manifestării de la Târgu Mureş.

Instantaneu din Aula Magna a Universităţii „Petru Maior“

„Armonia cu natura“

Miercuri, 17 noiembrie a.c., în organizareaAmbasadei Federaţiei Ruse la Bucureşti,Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, Mu-

zeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“ şi Fundaţieide Binefacere „Arta viitorului“ din Rusia, a avut locvernisajul expoziţiei de artă plastică contemporană„Armonia cu natura“.

Participanţii au fost laureaţi ai „Săptămânii deartă rusă“, care au transpus în lucrările lor de pictură şigrafică peisaje inspirate de regiunea Rusiei Centrale.

Vernisajul a fost onorat la Bucureşti de repre-zentanţii Ambasadei Federaţiei Ruse, de directorulMuzeului de grafică populară din Moscova, acad. Vic-tor Penzin, şi de preşedintele Fundaţiei de Binefacere„Arta viitorului“, Feodor Filkov. A fost prezent dr. Flo-rin Rotaru, director general al Bibliotecii Metropolita-ne Bucureşti. La vernisaj au luat parte artistele plasticeLjubava Victorova, Marina Semenova şi Tatiana Pro-tosova.

Expoziţia a fost deschisă între 17 – 21 noiem-brie la Muzeul Costumului Popular, Secţie a MuzeuluiNaţional al Satului „Dimitrie Gusti“, din Palatul Parla-mentului.

Dr. Paula Popoiu la vernisajul expoziţiei găzduită de Palatul Parlamentului


18

Bibliotecile lumii

Marketingul – întotdeauna pe agenda de lucru

Barbro WIGELL-RYYNÄNENConsilier în biblioteconomie

Ministerul Educaţiei şi Culturii, Finlanda

Este binecunoscut faptul că majoritatea locuitorilor nusunt familiarizaţi cu serviciile oferite de bibliotecalocală. Cei care frecventează biblioteca sunt, desigur,

conştienţi de serviciile pe care le folosesc, dar nu de toate ser-viciile existente. Iar cei care nu frecventează biblioteca nucunosc prea multe. Revine aceeaşi problemă: bibliotecile tre-buie să înveţe să se promoveze, trebuie să-i informeze pelocuitori şi pe factorii de decizie despre diversele servicii pusela dispoziţie.

Bibliotecile mari şi bogate în resurse pot dispune de opersoană specializată în promovare, care a studiat marketingulsau a lucrat în domeniu, dar bibliotecile mici trebuie să se des-curce singure. Ele trebuie să poată crea imagini, aşa cum seîntâmplă în lumea publicităţii, chiar dacă promovarea uneibiblioteci nu presupune vânzarea unor vise de frumuseţe şifericire, ci promovarea unor informaţii legate de semnificaţiabibliotecii în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor.

Cum se pot realiza website-urile, posterele sau foilevolante de reclamă care să ofere o informaţie concisă, com-prehensivă şi care să creeze o imagine bună? Sloganurile suntutile, dar nu sunt de ajuns. Suntem zilnic bombardaţi cu totfelul de produse din partea agenţiilor de publicitate; tot maimulte reclame ostentative sunt necesare pentru a ne atrageatenţia.

În toate ţările scandinave, şi în multe alte ţări, activită-ţile de bibliotecă se bazează pe legislaţia de profil şi pe politi-cile naţionale, ceea ce înseamnă că toate bibliotecile din ţarăsunt practic aceleaşi şi la acelaşi nivel, oferind aceleaşi tipuride servicii. Serviciile de bibliotecă pot fi, în acest fel, promo-vate la nivel naţional, şi într-adevăr, acest lucru se face în aso-ciere cu diferitele campanii duse de autorităţi şi de asociaţiilebibliotecare.

Potrivit celei de-a treia strategii vizând societateainformaţională, din Finlanda (2007–2015), bibliotecile suntvalori naţionale, deoarece ele oferă, pe lângă serviciile tradi-ţionale, o îndrumare în dobândirea competenţelor necesare însocietatea informaţională. În programul campaniei primului-ministru legată de societatea informaţională, „Finlanda înreţele“, personalul bibliotecii a fost promovat ca experţi îninformaţia on-line. Cetăţenii au dobândit nu numai compe-tenţe necesare navigării pe Internet ca rezultat al acestei cam-panii, dar au conştientizat faptul că bibliotecile oferă Internetgratuit şi un personal orientat pe servicii, având autoritate înidentificarea conţinuturilor reţelei informaţiei. Un buletin de

ştiri la TV prezentând serviciile Internet în biblioteci a fostcreat în cadrul acestei campanii şi a fost difuzat de câteva ori,în timpul serii. Includerea bibliotecilor în această campanienu a fost suficient explicată, dar difuzarea masivă a informa-ţiei a meritat cu siguranţă efortul.

Bibliotecile mici nu au multe resurse pentru marketing.La nivel local este necesar un tip de marketing complet dife-rit, care să fie destinat locuitorilor din aria de competenţă, ofe-rind informaţii despre materialele şi serviciile respectivei bi-blioteci, programul pentru utilizatori, expoziţii şi alte activi-tăţi. Este mult mai dificil pentru bibliotecile din oraşele marisă obţină spaţiu de publicare în ziare, dar este mult mai uşorca acestea să abordeze ziare locale atunci când doresc să anun-ţe o noutate.

„Întotdeauna pregătiţi“ poate fi sloganul de marketing:pregătiţi să prezentaţi utilizatorilor şi non-utilizatorilor infor-maţii despre serviciile oferite, pregătiţi să investiţi în website-uri şi în produse tipărite, pregătiţi să daţi interviuri şi comuni-cate de presă. În ultimii ani, în Scandinavia au existat cazuri încare sloganuri ostentative şi distractive promovând noi curen-te în bibliotecă au primit proteste din partea utilizatorilor, amass-media şi a asociaţiilor scriitorilor; mesajul bibliotecii afost înţeles greşit.

Pe termen lung, consider că şi aceste tipuri de „scanda-luri“ sunt în favoarea bibliotecii. Nevoia de a discuta despre cefel de bibliotecă ne dorim este un lucru pozitiv. Este bine capersonalul să poată spune că bibliotecile trebuie să se dezvol-te odată cu mediul şi cu viaţa cotidiană. Este bine totodată săse producă din partea factorilor de decizie şi de influenţă oanumită atitudine, şi chiar biblioteca să poată deveni „media-atractivă“…

Desigur, ar fi mai bine dacă discuţiile de tip emoţionalar fi folosite, de exemplu, pentru promovarea noilor facilităţide bibliotecă, a documentelor sau a programelor specifice,precum şi pentru susţinerea eforturilor de reformare a perso-nalului bibliotecar.

Din „Scandinavian Public Library Quarterly“,nr. 1/2010, p. 3

Traducere de Gabriela TOMA

19


Bibliotecile suedeze: privire de ansamblu(I)

Barbro THOMAS

Asociaţia Bibliotecilor Suedeze

Infrastructura bibliotecilor suedeze este bine dezvoltată. Oparte substanţială a populaţiei frecventează biblioteca.Articolul oferă o vedere de ansamblu asupra dezvoltării

bibliotecilor publice, a bibliotecilor universitare şi cele alecolegiilor universitare. Sunt menţionate colecţii speciale alebibliotecilor. Este prezentată şi Legea Bibliotecilor din 1997.Este o privire de ansamblu asupra politicii naţionale privindbeletristica şi sistemul de remuneraţie pentru scriitorii, tradu-cătorii şi ilustratorii suedezi. Noua structură naţională, încare Biblioteca Naţională apare ca autoritatea coordonatoareatât pentru bibliotecile academice, cât şi pentru cele publice,constituie partea concluzivă a articolului, subliniind că legă-tura dintre bibliotecile publice şi cele de cercetare se va con-solida.

Cuvinte-cheieBibliotecile suedeze, depozitul legal, legislaţia de

bibliotecă, utilizatorii de bibliotecă, politica naţională în bele-tristică, dreptul de împrumut public, Clasificarea ZecimalăDewey.

IntroducereSistemul bibliotecar suedez este o reţea bine dezvolta-

tă la nivel naţional. Aceasta cuprinde 290 de sisteme de biblio-teci publice, cu peste 2.000 de puncte de lucru, cu aproxima-tiv 4.000 de biblioteci şcolare, 115 biblioteci pentru medici şipacienţi, o Bibliotecă Naţională, 39 de biblioteci universitareşi ale colegiilor universitare şi aproape 40 de biblioteci spe-ciale, cu aproape 200 de puncte de lucru, 20 de bibliotecidistrictuale, trei centre de împrumut şi o bibliotecă-depozit.Există, de asemenea, o bibliotecă pentru cărţi audio, Bibliote-ca Suedeză a Cărţilor Audio şi Braille.

Bibliotecile publice şi cele şcolare sunt finanţate deautorităţile locale, bibliotecile districtuale, în principal de con-siliile districtuale, iar sistemul bibliotecilor de cercetare estefinanţat, direct şi indirect, de către stat. Cheltuielile publicetotale pentru biblioteci pot fi estimate la aproape 6 miliarde decoroane suedeze anual. Legea Bibliotecilor din 1997 a creatsarcini şi responsabilităţi pentru bibliotecile bugetare.

Utilizatorii de bibliotecăSuedia este o naţiune care citeşte, unde există o lungă

şi puternică tradiţie de lectură. Aproape 60% din populaţiereprezintă utilizatori de bibliotecă. De asemenea, bibliotecileuniversitare şi bibliotecile colegiilor universitare sunt extremde frecventate. Există, desigur, o legătură puternică între stan-dardele bibliotecii unei naţiuni şi utilizarea bibliotecii. Un sis-tem bibliotecar bine dezvoltat atrage mai mulţi utilizatoridecât unul în declin. Sistemul bibliotecar suedez, fiind perfor-mant, a contribuit, fără îndoială, la menţinerea şi dezvoltareainteresului pentru lectură. Standardul bibliotecii publice nueste singura premisă pentru încurajarea lecturii şi a interesului

pentru literatură. Alţi factori importanţi sunt nivelul educaţieişi cel al alfabetizării. Pentru a încuraja cititorii trebuie să exis-te un material de lectură, cu alte cuvinte, o producţie de carteadaptabilă şi canale de distribuţie eficiente sunt condiţiilenecesare. Acest lucru este valabil şi pentru standardul generalde viaţă. Explicaţia constă în faptul că în ţările care au iernilungi şi întunecate interesul pentru lectură este mai puternicdecât în ţările unde există condiţii climatice confortabile.Datorită electricităţii şi invenţiei lui Edison, serile de iarnăîntunecate au devenit perfecte pentru citit.

În urmă cu câteva decenii, bibliotecile publice şi celeacademice au putut opera în circuite deopotrivă separate şicomune. Utilizatorii de bibliotecă pot fi cu uşurinţă împărţiţiîn două mari grupe: publicul general şi savanţii. Bibliotecilepublice se găsesc în aproape fiecare oraş şi în satele mari de laţară. Numărul de universităţi şi, în consecinţă, de biblioteciuniversitare a fost limitat, fiind situate departe de marea majo-ritate a populaţiei.

Pe vremea aceea, majoritatea populaţiei părăsea şcoaladupă ce termina 6 sau 7 ani de şcolarizare obligatorie. O partea tinerilor avea o pregătire profesională, şi aceasta era sfârşi-tul educaţiei. Majoritatea nu se întorcea în sala de clasă. Edu-caţia era asociată cu vârsta timpurie, fiind percepută ca un eve-niment ce avea loc odată pentru totdeauna. Educaţia, odatăcâştigată, se credea că durează o viaţă întreagă.

Nivelul şcolarizării obligatorii a crescut cu timpul şis-a ajuns la educaţia superioară. Ca o consecinţă, a devenit totmai dificil de a diviza utilizatorii de bibliotecă în utilizatori aibibliotecii publice şi cei ai bibliotecii de cercetare. Acum 50de ani, aproape 90% din populaţie a beneficiat de şcolarizareobligatorie de şapte ani. 10% a continuat liceul şi un procentmult mai mic a continuat universitatea. Astăzi, situaţia estemai mult sau mai puţin schimbatp. Aproape 95% din popula-ţia tânără continuă liceul şi numai 10% nu o face. Potrivit poli-ticii guvernamentale, 50% din populaţia tânără ar trebui săcontinue liceul. Cifrele din 2006 arată că 54,5% din tinerele cuvârsta între 20 şi 24 de ani şi un procent de 40,5% din tinerişi-au continuat studiile după liceu. Această revoluţie educaţio-nală a avut, desigur, un impact asupra bibliotecilor. Până în1970, educaţia universitară a fost acordată în doar câtevalocuri. Astăzi, educaţia superioară este descentralizată, fiindoferită în doar 40 de oraşe. În plus, este un sistem performantde educaţie la distanţă. Aceasta înseamnă că educaţia univer-sitară este accesibilă în fiecare colţ de ţară. Mai mult, unnumăr tot mai mare de studenţi ai universităţilor locale frec-ventează biblioteca publică.

Drept urmare, funcţionarea a două sisteme de bibliote-că în circuit închis nu mai are sens, astfel că distincţia întregrupurile de utilizatori a devenit tot mai vagă. Bibliotecilepublice sunt astăzi extrem de frecventate de studenţi, încâtuneori se creează conflicte în privinţa serviciilor pentru publi-cul general. (Oricare ar fi acesta). Bibliotecile universitaresunt, în principiu, deschise publicului şi nu se rezumă la mem-


20

brii comunităţii academice. Până în prezent, bibliotecile aca-demice nu au experimentat o frecvenţă foarte mare din parteapublicului general, cu excepţia împrumuturilor interbibliote-care, pentru care bibliotecile universitare sunt obligate, prinlegislaţie, să pună, în mod gratuit, la dispoziţia bibliotecilorpublice documente din colecţiile lor, să coopereze cu bibliote-cile publice şi şcolare şi să le susţină în eforturile lor de a oferiutilizatorilor servicii de calitate.

Bibliotecile finanţate din banii publici sunt deschise, înprincipiu, tuturor. Aceasta înseamnă că publicul general ar tre-bui să poată folosi Biblioteca Naţională şi bibliotecile univer-sitare, iar bibliotecile care servesc publicul general ar trebui săpoată primi studenţi. Utilizatorii nu mai ţin cont foarte multcare este biblioteca potrivită. Ei preferă să frecventeze biblio-teca cea mai apropiată sau cea mai confortabilă, indiferent decadrul administrativ sau financiar. Până acum, studenţii augăsit drumul spre biblioteca publică, în timp ce publicul gene-ral – dar nu în aceeaşi măsură – şi-a găsit drum către institu-ţiile academice.

Utilizarea Bibliotecii Naţionale a trecut prin maimulte etape. Ea este situată în partea centrală şi atractivă acapitalei Stockholm. În trecut a fost un sanctuar pentru căr-turari, astăzi este populată de studenţi, iar publicul generaleste un utilizator frecvent. Uneori apar conflicte, deoareceutilizatorii tradiţionali nu sunt întotdeauna încântaţi denumărul noilor veniţi.

Potrivit statisticilor curente, 290 de sisteme de biblio-tecă publică numără, anual, 2,6 milioane de utilizatori, cerealizează 68 de milioane de vizite şi împrumută 70 demilioane de documente. Pentru o populaţie de 9 milioane,aceasta înseamnă 7,6 împrumuturi pe cap de locuitor. În con-text internaţional, este o cifră cu adevărat ridicată, chiar dacănu este cea mai mare dintre cele care s-au raportat. (Cifreledin Danemarca şi Finlanda sunt mult mai mari). Aproapejumătate din împrumuturile din bibliotecile publice suntcărţi pentru copii. Sondajele au evidenţiat că aproape 90%dintre copiii până în 13 ani sunt utilizatori de bibliotecă. Înafară de împrumuturile de la bibliotecile publice, biblioteci-le şcolare estimează 3,1 milioane de împrumuturi pe an.(Dacă standardele bibliotecii şcolare ar fi ridicate, rata deîmprumut ar fi putut fi mai mare).

Numărul studenţilor universităţii este în jur de400.000. În plus, 90.000 de persoane participă la educaţia uni-versitară la distanţă. Studenţii realizează 63.000 de vizite pe zila bibliotecile universităţii. Anual, ei împrumută 3,2 milioanede documente tipărite şi descarcă mai mult de 4 milioane decărţi electronice şi alte materiale. Aceasta înseamnă mai multde 30 de împrumuturi pe student în fiecare an şi în jur de 32de descărcări per capita.

Există o tendinţă ca numărul împrumuturilor şi al vizi-telor să scadă, nu în mod dramatic, dar sesizabil. Utilizareabibliotecilor s-a modificat. Numărul împrumuturilor materia-lelor tipărite este în scădere, în timp ce utilizarea resurselorelectronice este în creştere. Până acum, această tendinţă eraevidentă mai ales în bibliotecile academice, unde utilizarearesurselor electronice este acum mai mare decât utilizarea căr-ţilor, periodicelor şi a altor materiale tradiţionale.

Dezvoltarea tehnologiilor informaţionale şi de comu-nicare a făcut mai dificilă împărţirea populaţiei în grupuri binedefinite. Informaţia bibliografică, documentele full text şimaterialele digitizate pot fi descărcate din orice bibliotecă din

ţară şi din străinătate. Bibliotecile şi utilizatorii lor se asea-mănă din ce în ce mai mult.

Toate acestea indică faptul că legătura dintre bibliotecitrebuie îmbunătăţită. Sunt două exemple importante pentrudezvoltarea ulterioară. În două oraşe de mărime medie (Här-nösand şi Visby) s-au deschis acum câţiva ani noi biblioteci.Sub acelaşi acoperiş se află biblioteca universitară, bibliotecapublică şi cea districtuală.

Dezvoltarea bibliotecii publiceBiblioteca publică suedeză are o tradiţie bogată a

educaţiei pentru toţi. Şcolarizarea obligatorie a fost introdu-să printr-o lege din 1842, care a reglementat activitateabibliotecilor parohiale. Vicarii erau responsabili pentru înfi-inţarea bibliotecilor parohiale, destinate a promova lectura.(Competenţele de lectură erau iniţial necesare pentru a stu-dia Biblia şi alte cărţi religioase). Colecţiile bibliotecii paro-hiale conţineau cărţi de religie, de gospodărie şi agricultură,cu scopul de a oferi populaţiei sfaturi morale şi practice. Ori-cum, bibliotecile parohiale depindeau de entuziasmul indivi-dual. Acest entuziasm a dispărut treptat. La sfârşitul secolu-lui al XIX-lea, era evident faptul că bibliotecile parohialeerau incapabile şi uneori nedoritoare să facă faţă provocări-lor unor noi cerinţe. Astfel, domeniul a fost deschis pentru onouă generaţie de entuziaşti.

La începutul secolului al XX-lea, mişcările populares-au intensificat. Ele au condus la schimbări de mentalitate, laapariţia de biserici nonconformiste şi la mişcări sociale.

La nivel naţional a fost creată o reţea de biblioteci,

Biblioteca Regală a Suediei

21


organizată în jurul ideii de cerc de studiu, cu rol important înprocesul democratic. Ideea care a stat la baza creării acesteireţele a fost de a oferi accesul la educaţie şi cultură pentruclasele defavorizate. Mişcarea a avut o misiune şi o funcţiesociale. Cunoaşterea a fost văzută ca o condiţie necesarăpentru a îmbunătăţi standardul de viaţă al clasei muncitoareşi a o pregăti pentru integrarea în viaţa politică. Accesul laeducaţie şi lectură avea rolul de a-i preveni pe oameni în pri-vinţa consumului de alcool.

Biblioteca publică modernăTrecerea la un sistem modern de bibliotecă publică a

început în primii ani ai secolului al XX-lea, pornind de lamodelul unei biblioteci publice americane. Bibliotecile ar tre-bui să fie deschise tuturor, să ofere acces liber la raft şi lacolecţii, acestea trebuind să aibă un profil enciclopedic. Mode-lul american a fost adus în Suedia de doamna Valfrid Palm-gren, care avusese oportunitatea de a face o călătorie de studiuîn Statele Unite. Ea a fost impresionată de ceea ce a învăţat,iar în raportul său a argumentat cu tărie că biblioteca ar trebuisă fie un serviciu public, condus de autorităţile locale. Ar tre-bui să existe un suport centralizat, precum şi standarde naţio-nale. Bibliotecile ar trebui să fie bunuri publice, şi nu insti-tuţii de asistenţă socială pentru cei mai săraci. Bibliotecile artrebui să fie deschise pentru toată lumea, în condiţii asemănă-toare. Accesul liber la raft ar facilita căutarea. Toate bibliote-cile ar trebui să aibă un departament cu publicaţii destinatecopiilor şi tinerilor. În toate bibliotecile ar trebui să activezepersonal specializat. În 1912, doamna Palmgren a fost însărci-nată de guvern să coordoneze un sondaj despre situaţia biblio-tecii publice suedeze. Raportul său a fost adoptat de Parlamentşi a format baza pentru dezvoltarea serviciului biblioteciipublice moderne.

Între anii 1950 şi 1970, bibliotecile publice suedeze aucunoscut o dezvoltare fundamentală pe toate planurile: colec-ţiile s-au diversificat, circulaţia documentelor a crescut, numă-rul personalului s-a mărit, au apărut noi servicii, au fost inau-gurate noi clădiri de bibliotecă. Din cauza restricţiilor econo-mice, dezvoltarea a încetinit în 1980. De atunci, ea a fost mailentă. În ultimii 30 de ani, au existat creşteri şi descreşteri, darpe ansamblu, bibliotecile publice au cunoscut schimbări pozi-tive. Chiar dacă ratele de circulaţie au cunoscut o descreştereanuală, bibliotecile publice sunt frecventate din plin. Pot exis-ta mai multe motive pentru scăderea ratelor circulaţiei. Din1970, numărul unităţilor de bibliotecă au fost treptat reduse.Pe de altă parte, cărţile au devenit tot mai accesibile. Datorităabolirii normelor stricte în comerţul de profil, cărţile pot fiachiziţionate de oriunde, nu doar din librării. Explozia de cartebroşată, începută în 1960, a continuat, iar un volum imens decarte broşată, accesibilă aproape pentru toată lumea, este de-acum disponibilă nu doar în librării, ci şi în depozite, băcănii,staţiile de tren, chioşcuri şi pe Internet. Bestseller-urile inter-naţionale pot fi cumpărate la preţuri relativ mici. Internetul aînlocuit întrucâtva nevoia de a consulta colecţia de referinţe abibliotecii.

Copiii sunt utilizatorii de bibliotecă cei mai prezenţi.Motivul poate fi faptul că serviciile departamentelor pentrucopii au o prioritate evidentă în toate bibliotecile.

Potrivit Legii Bibliotecilor din 1997, fiecare autoritatelocală trebuie să aibă o bibliotecă publică. Aceasta înseamnăca toate cele 290 de autorităţi locale să aibă un sistem public

de bibliotecă. Numărul total al punctelor de lectură depăşeşte2.000, dintre care 554 sunt biblioteci şcolare şi publice inte-grate. Colecţia totală conţine aproximativ 40 de milioane decărţi şi 3 milioane de documente audio-video, iar achiziţiaanuală este de cca. 2 milioane de exemplare. Bibliotecile oferăacces la peste 3.000 de baze de date comerciale, iar locaţiilesunt echipate cu 6.000 de computere cu acces la Internet. (Aşacum am menţionat mai sus, numărul utilizatorilor ajunge la2,6 milioane. Numărul vizitelor în bibliotecă se estimează a fide 68 de milioane pe an. Rata anuală a circulaţiei este de 69 demilioane de împrumuturi, o medie de 7,6 împrumuturi pe capde locuitor anual).

La sfârşitul anilor ’90, aproape fiecare bibliotecăimportantă şi-a desfăşurat activitatea în locaţii noi. Boom-ulconstrucţiilor experimentat în anii ’70 şi ’80 pare să fi scăzut,dar serviciul de bibliotecă nu este unul static. Locaţiile trebu-ie să fie renovate, remobilate, noi spaţii trebuie să fie con-struite pentru a adapta serviciile la nevoile curente. Factoriieconomici pot, în orice caz, să îngreuneze procesul. Un alt fac-tor restrictiv este planul procedural, care întâmpină ezitări şidezacorduri. Cu toate acestea, în anul 2000, noi biblioteci şi-au deschis porţile, de exemplu în 2006, când biblioteca publi-că din Halmstad, după 30 de ani de proceduri de planificare,s-a mutat într-o locaţie nouă şi bine proiectată. Un exempludin nord este noua Casă de Cultură din Luleå, deschisă în2007, având săli de expoziţii şi concerte, facilităţi pentru orga-nizarea de conferinţe şi întâlniri, un restaurant, o cafenea şi obibliotecă publică.

În Stockholm, planificarea unei noi biblioteci a fost demult timp pe agenda de lucru. (Procedura a ajuns la final înprezent). Principala bibliotecă din Stockholm, proiectată defaimosul arhitect suedez Gunnar Asplund, s-a deschis în1928. Biblioteca este astăzi neîncăpătoare şi demodată. Exis-tă o nevoie acută pentru noi locaţii pentru a satisface nevoilepublicului. A construi o nouă bibliotecă metropolitană este, înorice caz, o provocare. Costurile reprezintă factorul restrictiv,depăşit doar de problema posibilităţii de extindere şi recon-struire a unei biblioteci care a atins statutul de sanctuar.Aceasta este adevărata provocare.

Bibliotecile şcolareÎn ultimii 40 de ani, bibliotecile şcolare au fost subiec-

tul unor investigaţii şi sondaje. Rezultatul acestor eforturi nu afost copleşitor. Bibliotecile şcolare, ca şi bibliotecile publice,sunt responsabilitatea autorităţilor locale. În timp ce bibliote-cile publice s-au dezvoltat destul de bine, bibliotecile şcolareau rămas, în general, în urmă. Potrivit Legii Bibliotecilor, artrebui să existe biblioteci şcolare repartizate astfel încât să sti-muleze interesul elevilor pentru lectură şi literatură şi, de ase-menea, să promoveze materiale pentru educaţie.

Statisticile pentru bibliotecile şcolare sunt departe dea fi satisfăcătoare. Potrivit unui sondaj statistic realizat deConsiliul Suedez al Artelor în 2008, 67% dintre elevi auacces la o bibliotecă publică, în timp ce 18% (250.000 deelevi) nu au acces la nici o bibliotecă publică. Din 1960 aexistat un curent pentru a înfiinţa biblioteci cu dublă utili-zare, ceea ce înseamnă combinarea bibliotecilor şcolare şi acelor publice. Astăzi, mai mult de 500 de biblioteci publicesunt şi biblioteci şcolare. Destul de des, bibliotecile publice,benevol sau nu, funcţionează ca substitute pentru biblioteci-le şcolare. Legea Bibliotecilor din 1997 nu a adus nimic în


22

plus până acum. Potrivit unui pro-iect de lege la nivel guvernamentaldin 2009, prevederile privind biblio-tecile şcolare vor fi transferate în2010 din Legea Bibliotecilor în legi-slaţia privind învăţământul. Rămânede văzut dacă aceasta va ajuta la îm-bunătăţirea standardelor biblioteciişcolare.

Infrastructură şi reţeaPentru a susţine un sistem de

bibliotecă publică există 20 de biblio-teci districtuale, trei centre de împru-mut, un centru de împrumut pentrumateriale în limbi străine şi o biblio-tecă-depozit.

Înfiinţarea bibliotecilor dis-trictuale a început în 1930, iar siste-mul a fost desăvârşit în 1950. El aformat baza pentru sistemul naţionalpentru împrumut interbibliotecar încadrul sectorului bibliotecii publice.Prima sarcină a bibliotecilor districtuale a fost să sprijinebibliotecile publice mai mici din regiunea lor cu depozite decarte şi împrumuturi interbibliotecare.

Ceea ce trebuie reţinut este faptul că în acea perioadăSuedia avea un sistem cu mai mult de 2.200 de autorităţilocale, majoritatea cu resurse foarte limitate pentru a oferi unserviciu de bibliotecă satisfăcător. Fuzionarea din anii ’50 şi’70 a redus numărul autorităţilor locale la 290. Ideea care astat la baza sistemului de bibliotecă districtuală a fost creareaunei infrastructuri naţionale cu scopul de a asigura că toţicetăţenii beneficiază de acces egal la cunoaştere şi cultură. Oaltă sarcină pentru bibliotecile districtuale a fost, potrivitmodelului american, să coordoneze inspecţii pentru a asi-gura că autorităţile locale îndeplinesc condiţiile cerute de sis-temul de stat.

Sarcinile bibliotecilor districtuale s-au schimbat trep-tat, pe măsură ce autorităţile locale au devenit unităţi adminis-trative mai mari şi, ca o consecinţă, capacitatea lor de a con-duce un serviciu public s-a îmbunătăţit. Astăzi, cele 20 de sis-teme de biblioteci districtuale sprijină bibliotecile publicelocale cu cărţi şi alte tipuri de publicaţii, dar împrumuturileinterbibliotecare individuale au înlocuit circulaţia depozitelorde carte. Bibliotecile districtuale au încurajat cooperarea şidezvoltarea prin proiecte de dezvoltare regională şi interregio-nală, precum dezvoltarea tehnologiilor informaţionale şi decomunicare, instruirea profesională, promovarea lecturii, dez-voltarea serviciilor publice pentru diferite grupuri-ţintă, edu-caţia continuă ş.a. Ele au expertiză profesională în diferitedomenii, de exemplu, în ceea ce priveşte serviciile de biblio-tecă pentru copii şi dezvoltarea tehnologiilor informaţionale şide comunicare.

În anii ’60, în sistemul bibliotecilor districtuale au fostînfiinţate trei centre de împrumut. Serviciul centrelor deîmprumut se baza pe colecţii enciclopedice din bibliotecilemari ale oraşelor Malmö, Stockholm şi Umeå. Bibliotecilegazdă şi-au pus la dispoziţie colecţiile pentru împrumuturiinterbibliotecare pentru bibliotecile publice din aceste trei

oraşe. Serviciul a fost şi este plătit de stat. În anii ’80, în Umeåa fost înfiinţată o bibliotecă cu statut de depozit naţional, iar înanii ’90, un centru de împrumut pentru literatură în limbi stră-ine a fost deschis în Stockholm.

Astăzi, biblioteca districtuală şi centrele de împrumutau format baza pentru infrastructura bibliotecii publice şi aujucat un rol important în reţeaua bibliotecii publice naţionale.Treptat, autorităţile regionale şi-au asumat mai multe respon-sabilităţi pentru bibliotecile districtuale, iar subvenţiile guver-namentale finanţează parţial sistemul. Cifrele curente arată căbibliotecile districtuale sunt finanţate într-un procent de 75%din fonduri regionale, iar 25% de către stat.

Cooperarea între bibliotecile de cercetare cunoaşte olungă tradiţie. Un catalog naţional comun (AK Accessions-katalog för svenska forskningsbibliotek) a fost creat în 1886,în care majoritatea bibliotecilor de cercetare şi-au anunţatachiziţiile din literatura străină. În acelaşi timp, au fostîncheiate acorduri privind împrumuturile interbibliotecare.În anii ’60, ’70 şi ’80, unele autorităţi au avut drept misiunecoordonarea informaţiilor ştiinţifice şi tehnice. În 1988,Biblioteca Naţională a fost însărcinată cu această respon-sabilitate, iar Departamentului pentru Cooperare Naţională is-a încredinţat misiunea de coordonare şi dezvoltare a asigu-rării informaţiei la nivelul sistemului universitar. Departa-mentul pentru Cooperare Naţională a jucat un rol de îndru-mare în negocierea acordurilor centrale de licenţă în numeleuniversităţilor suedeze. Departamentul a jucat, de asemenea,un rol de îndrumare în dezvoltarea accesului liber şi în efor-turile de a facilita accesul la materialele ştiinţifice şi de alttip. Departamentul oferă subvenţii pentru proiecte de dez-voltare pentru bibliotecile de cercetare pentru a îmbunătăţiaccesul la informaţie. În 1972, catalogul comun a fost auto-matizat în contextul lansării Sistemului Informatic deBibliotecă (LIBRIS). Din anii ’80, catalogul automatizat ainclus documente suedeze. Biblioteca Naţională găzduieştesistemul din 1988, fiind responsabilă pentru administrare şidezvoltare. Sistemul a fost dezvoltat şi perfecţionat, iarastăzi este una dintre cele mai importante surse pentru infor-

Biblioteca Publică din Luleå

23


maţia bibliografică. LIBRIS conţine mai mult de 6 milioanede titluri din peste 300 de biblioteci. În urma unei deciziiguvernamentale, LIBRIS a devenit accesibil publicului on-line, în mod gratuit, în 1997.

Numărul căutărilor a depăşit 12 milioane anual. Siste-mul oferă acces la documente full text şi la materiale digitiza-te. Procedura avansată pentru împrumutul inter-bibliotecar cucerere automată a fost o poveste de succes, fiind utilizată deaproape 1.300 de biblioteci, dintre care o treime sunt bibliotecipublice.

Potrivit Legii Serviciilor bibliotecare, bibliotecile dis-trictuale, centrele de împrumut, bibliotecile universitare şi celeale colegiilor universitare, bibliotecile de cercetare şi altebiblioteci înfiinţate de stat ar trebui să pună gratuit la dispozi-ţie literatură bibliotecilor publice, să coopereze cu bibliotecileşcolare şi cele publice şi să le susţină în eforturile de a oferiutilizatorilor servicii de calitate.

Împrumuturile interbibliotecare reprezintă o partemică din totalul circulaţiei, sau 0,6% din circulaţia totală abibliotecilor publice şi 1,1% din circulaţia în bibliotecile decercetare.

Numărul total de împrumuturi interbibliotecare este înjur de 1,5 milioane pe an. Bibliotecile publice împrumutămateriale în cadrul sistemului, dar, în aceeaşi măsură, din sis-temul bibliotecilor de cercetare, în timp ce bibliotecile univer-sitare şi cele de cercetare împrumută, în principal, unele de laaltele. Volumul împrumutului interbibliotecar arată o tendinţăde descreştere, explicată prin faptul că un număr crescând deperiodice sunt disponibile în format electronic. În ianuarieanul trecut, a fost prezentat un sondaj despre împrumutulinterbibliotecar, ceea ce va conduce la o revizuire a principii-lor şi direcţiilor de urmat.

Introducerea Clasificării DeweyUna dintre cele mai radicale probleme curente este

faptul că bibliotecile suedeze sunt pe cale să-şi schimbeschema de clasificare. Majoritatea bibliotecilor folosescschema de clasificare suedeză SAB, de la lansarea acesteiaîn 1920. Pe măsură ce serviciile de bibliotecă s-au inter-naţionalizat, a devenit tot mai nepotrivită utilizarea sistemu-lui naţional de clasificare. Acesta este motivul pentru careBiblioteca Naţională a luat decizia să înlocuiască SAB cuDewey. Multe biblioteci de cercetare au luat deja decizia deschimbare. Interesate sunt şi bibliotecile publice.

Schimbarea va facilita utilizarea informaţiei biblio-grafice internaţionale fără reclasificare. Biblioteca Naţiona-lă este responsabilă pentru introducerea Clasificării Zecima-le Dewey în bibliotecile suedeze, estimată a avea loc în anii2011–2012.

Schimbarea punctuală, în fiecare bibliotecă nu esteparte a proiectului, dar ea va fi planificată, implementată şifinanţată de către biblioteca implicată în proiect.

Politica naţională în beletristicăLimba suedeză este vorbită de aproape 9 milioane de

oameni. Menţinerea diversităţii în publicarea de cărţi pentru unmic grup-ţintă întâmpină unele dificultăţi. Dezvoltarea pieţeimedia internaţionale, cu o concentrare tot mai mare a bestseller-urilor, este o ameninţare severă, în special pentru limbile mino-ritare.

În anii ’60, a existat o preocupare politică intensă pen-

tru viitorul pieţei de carte suedeze. Preţurile cărţilor au cres-cut, iar editorii şi librarii au avut de înfruntat câteva probleme.O comisie guvernamentală s-a reunit pentru a examina situa-ţia şi pentru a sugera un program, cu scopul de a susţine diver-sitatea în producţia de carte. Unul dintre rezultate a fost căsubvenţiile de stat pentru producţia de carte au fost introduseîn 1975. Subvenţiile urmau a fi administrate de ConsiliulSuedez al Artelor, care fusese înfiinţat în 1974 ca o recoman-dare a comisiei guvernamentale privind politica culturalănaţională.

Scopurile şi obiectivele politicii naţionale în beletris-tică erau – şi sunt – legate de crearea unei varietăţi pentru lite-ratura de calitate disponibilă populaţiei. Aceasta implica des-chidere şi calitate în publicare, cu scopul de a satisface intere-sele şi nevoile individuale de lectură. Intenţia era de a garantacititorului un spectru larg de literatură de calitate în limba sue-deză, care nu ar fi disponibilă fără sprijinul statului.

Subvenţiile menţionate acoperă aproape 800 de titluri.Potrivit Bibliografiei Naţionale Suedeze, aproape 15.000 detitluri din literatura generală sunt publicate în Suedia în fie-care an. Selecţia titlurilor pentru subvenţiile de stat este deci-să de grupuri de specialişti independenţi. Criteriul selecţieieste calitatea, iar titlul trebuie să fie publicat înainte ca apli-caţia să poată fi îndeplinită. Aceasta se întâmplă pentru aevita ca statul să aibă un impact în mod indirect în privinţa aceea ce ar trebui publicat. Sistemul datează de aproape 30 deani şi a fost, fără îndoială, un stimulent pe piaţa editorială acărţii.

Cu toate acestea, sistemul a fost pus sub semnul îndo-ielii pentru susţinerea doar a producţiei literare, nu şi a distri-buţiei titlurilor. Multe dintre titlurile care au beneficiat desuport financiar nu au fost disponibile în bibliotecile publicemici sau medii sau în librăriile din provincie. Acesta este unuldintre motivele pentru care ministrul Culturii a organizat ocomisie pentru a conduce un sondaj despre situaţia literaturiişi lecturii. În 1998, proiectul de lege guvernamental a fostadoptat de Parlament, care a garantat distribuţia titlurilor careau primit susţinere de publicare. În 1999 a fost introdus siste-mul de susţinere pentru distribuţie. Aceasta a însemnat că unexemplar din fiecare titlu care a primit susţinere este distribuitîn cele 290 de sisteme de bibliotecă publică. Astfel, fiecare sis-tem de bibliotecă primeşte gratuit aproape 800 de titluri în fie-care an, pentru a le adăuga colecţiei sau pentru a le utiliza înpromovarea cărţii. Un total de aproape 250.000 de exemplaresunt distribuite în fiecare an. (Sistemul suedez este un modelmodificat al tipului norvegian de susţinere a literaturii care afost introdus în anii ’60).

Nivelul TVA suedeze este, în mod comparativ, ridicat, îngeneral de 25%. Nivelul ridicat al TVA a fost aplicat la cărţi.Câţiva reprezentanţi ai domeniului beletristic au pus la îndoialăfaptul că documentele-carte erau tratate ca oricare alte bunuri deconsum şi au arătat că nivelul ridicat al TVA a contribuit la pre-ţurile mari ale cărţii suedeze. Comisia s-a reunit pentru a exami-na dacă documentele-carte ar putea fi excluse de la aplicareanivelului general al TVA. Drept urmare, în 2002, TVA pentrucărţi a fost redusă cu 6%. Rezultatul imediat a fost că preţurile lacarte au scăzut, iar achiziţia de carte a cunoscut o creştere. Refor-ma TVA s-a întâmplat să se producă în condiţiile economicefavorabile, ceea ce, de asemenea, poate să fi contribuit la creşte-rea achiziţiei de carte. Curentul pozitiv s-a schimbat în 2008,fiind explicat prin criza globală intensificată.


24

Dreptul de împrumut publicOperele autorilor destinate unui public de 9 milioane

de cititori potenţiali întâmpină unele dificultăţi în a le asiguraun trai decent doar din scris. Chiar şi cele mai populare cărţisunt, în contextul internaţional, tipărite în ediţii foarte limi-tate. Există, desigur, un număr de autori suedezi care suntpublicaţi şi traduşi la nivel internaţional, dar foarte puţine cărţiau statut de bestseller internaţional, cum sunt cele ale lui StiegLarsson şi Henning Mankell.

Un segment al politicii naţionale în beletristică sebazează pe remuneraţia împrumutului pentru autorii suedezi.

Sistemul a fost introdus în 1954, când statul şi-a asu-mat răspunderea de a oferi remuneraţia pentru împrumutulpublic. Potrivit legislaţiei privind copyright-ul, autorul aredreptul la indemnizaţie fie că opera sa este utilizată sau nu.Există, totuşi, excepţii la acest principiu. De exemplu, înmomentul în care o carte este împrumutată, poate fi distri-buită în mod gratuit. Aceasta înseamnă că bibliotecile audreptul de a o împrumuta. Excepţia se bazează pe scopu-rile politicii culturale de a permite utilizarea gratuită înbiblioteci.

Indemnizaţia este plătită autorilor, traducătorilor şiilustratorilor pentru împrumutul în bibliotecile şcolare şipublice. Indemnizaţia se bazează pe numărul de împrumuturişi utilizarea colecţiilor de referinţă. Operele trebuie să fiescrise în limba suedeză, traduse în sau din limba suedeză, saude autori care au cetăţenie permanentă în Suedia.

Dreptul de împrumut public este parte a politicii cultu-rale naţionale. Fondurile sunt garantate de stat şi administratede Fondul Scriitorului Suedez. În 2009, fondul a ajuns la 121milioane de coroane suedeze, echivalentul a 120.000 de euro.Din 1985, fondul alocat indemnizaţiei a fost subiect de nego-ciere între Asociaţia Scriitorilor Suedezi şi guvern. Fondul cal-culează indemnizaţia bazată pe frecvenţa împrumuturilor căr-ţilor în bibliotecă şi plăteşte mai departe autorilor şi traducă-torilor în mod individual. Datele sunt colectate din sistemeleelectronice de bibliotecă din Suedia. Indemnizaţia este plătităca remuneraţie bazată pe împrumut şi sub forma alocării uneiburse pentru lucrare.

Indemnizaţia pentru autorii individuali, bazată pe frec-venţa împrumutului, arată o variaţie de la 1.520 la 220.000 decoroane suedeze (152 – 22.000 de euro) la nivel anual. În jurde 3.100 de autori şi în jur de 1.100 de traducători primescremuneraţie.

Sistemul de remuneraţie ajută mulţi autori să câştigedin scris. În orice caz, nimeni nu câştigă o avere din acest sis-tem, nici măcar autorii care sunt în fruntea listei topului 200,realizat de Fondul Scriitorului Suedez.

Pentru mulţi ani, Astrid Lindgren, autoarea de cărţipentru copii, a fost în topul listei cu aproape 1,1 milioane deîmprumuturi. Lista este dominată în mod cert de autorii care

scriu pentru copii. (Ceea ce reflectă faptul că copiii sunt utili-zatorii frecvenţi ai bibliotecii).

Chiar şi scriitorii de crime fiction se regăsesc în top, întimp ce Doris Lessing, câştigătoarea Premiului Nobel în 2007,este pe locul 146 din listă, cu 96.000 de împrumuturi, iar câş-tigătoarea suedeză a Premiului Nobel în 1909, Selma Lager-löf, se află pe locul 190, cu 77.000 de împrumuturi. Ceea cereiese din această listă este faptul că utilizatorii suedezi debibliotecă preferă literatura suedeză: 62% din titlurile listeisunt ale autorilor suedezi, 11% sunt autori englezi şi ameri-cani, 7% sunt autori din Scandinavia, 6% provin din restulEuropei şi numai 3% reprezintă traduceri din restul lumii.

Din „IFLA Journal“, Vol. 36 (iunie 2010), Nr. 2, pp.111-130

Traducere de Gabriela TOMA

Biblioteca Publică din Gothenburg

25


Centenar Lev Tolstoi, 1828–1910

Lev Tolstoi – 100 de ani de posteritate

S-au împlinit, la 20 noiembrie, 100 de ani de la moartea lui Lev Tolstoi (n. 9 septembrie 1828 – d. 20 noiembrie 1910). Caşi în alte cazuri, centenarul Tolstoi a trecut cvasineobservat în România, la fel ca şi în Rusia. Fenomenul nu este întâm-

plător, după cum observa un critic rus, Pavel Bassinky, cel mai recent exeget tolstoian: „Tolstoi deranjează în Rusia la fel demult ca şi la moartea sa de acum 100 de ani. Comemorarea sa ar trebui să reflecte ce a făcut Rusia în ultimul secol, ceea cenimeni nu vrea să facă. În intervalul scurs de la dispariţia fizică a lui Tolstoi, moartea sa a fost percepută drept un simbol alpieirii vechii Rusii.“ Un lucru rămâne cert: Tolstoi este mai apreciat în Occident decât în ţara sa natală, fenomen ce poate fiaplicat inclusiv în privinţa valorilor româneşti.

Astăzi, Lev Tolstoi este perceput în egală măsură ca romancier, dar şi ca moralist. Concepţia sa politică, susţinută pânăla moarte, a fost opoziţia faţă de orice formă de stat totalitar. „Tolstoi iubea adevărul, iar astăzi asistăm la prea multă min-ciună şi ipocrizie“, spunea Vladimir Tolstoi, un urmaş al scriitorului, directorul muzeului de la Iasnaia Poliana.

Filosofia de viaţă practicată de Tolstoi în ultima parte a vieţii, bazată pe ascetism şi nonviolenţă, pare azi inactuală. Arenunţa la avere şi a trăi liber era un mesaj ce poate fi uşor confundat cu anarhia. Acesta este, în principal, motivul pentrucare Tolstoi este azi privit cu suspiciune, cu toate că romanele sale, în special Război şi pace şi Anna Karenina, continuă săfie considerate ca aparţinând vârstei de aur a literaturii ruse.

Astăzi, când chipul lui Tolstoi mai poate fi admirat doar în filmul lui Michael Hoffman, The Last Station (Ultima sta-ţie), putem reflecta la motivele ocultării sale: Tolstoi a displăcut atât autorităţilor, cât şi Bisericii oficiale. În acest sens, lipsaşi azi a unei cruci pe mormântul său de la Iasnaia Poliana e o dovadă de intoleranţă extremă. Cazul Tolstoi este o lecţie pecare statele de tip totalitar mai au mult până s-o înveţe. (Redacţia „B.B.“)

Finalul, 1900–1910

Acad. Ion IANOŞI

La 4 dimineaţa scrie scrisoarea de adio către soţia sa,apoi îi trezeşte pe Makoviţki şi pe Alexandra Lvovna,încep să-şi împacheteze lucrurile şi împreună cu

Makoviţki pleacă la halta Şciokino. Aşteaptă un ceas şi jumă-tate trenul, pe care îl iau în direcţia Şamordino, gubernia Ka-luga. În drum schimbă trenul din Gorbaciovo, ajung la Ko-zelsk şi de acolo la Optina Pustîn[i]. Schitul Optina esteprimul său popas. Aici recapitulează peripeţiile acestei nopţi şizile, cu multe detalii (una interferată cu experienţa prinţuluiNehliudov din Învierea: „Călătoria de la Gorbaciovo învagonul de a 3-a, înţesat de oameni muncitori – foarte instruc-tivă şi bună, deşi am receptat-o destul de slab“ şi, de parcă, oconcluzie: ,,Poate greşesc, justificându-mă, dar am impresiacă m-am salvat, că l-am salvat nu pe Lev Nikolaevici, ci ceeace uneori şi măcar puţin-puţintel există în mine.“ (J. 28 X)

Din scrisoarea de adio lăsată Sofiei Andreevna: „Ple-carea mea te va amărî. Îmi pare rău de acest lucru, dar înţelegeşi crede-mă că nu puteam face altfel. Situaţia mea în casădevine, a devenit insuportabilă. În afara tuturor celorlalte, numai pot să trăiesc în luxul în care am trăit, şi fac ceea ce fac deobicei bătrânii de vârsta mea: pleacă din viaţa mondenă, pen-tru a-şi trăi în singurătate şi linişte ultimele zile ale vieţii.“Apoi o roagă să nu vină după el, dacă descoperă unde se află,căci venirea ei n-ar face decât să înrăutăţească situaţia amân-durora, fără să-i schimbe cu nimic decizia. Îi mulţumeşte pen-tru viaţa cinstită dusă alături de el timp de 48 de ani, cere să-lierte, o iartă şi el pentru reciprocele lor vini. O sfătuieşte să seîmpace cu noua ei situaţie şi să nu aibă vreun sentiment rău

faţă de el. Poate ţine legătura cu el prin Saşa (Alexandra), fărăsă încerce să afle unde s-a stabilit.

Când Alexandra i-a comunicat, la orele 11, mamei ple-carea lui Lev Nikolaevici, Sofia Andreevna încearcă o sinu-cidere, aruncându-se în eleşteu, dar a fost salvată.

Tolstoi îi scrie Alexandrei câteva rânduri din Şciokino,despre plecarea lui, probabilă, la Optina, şi cu mesajul cătreCertkov ca acesta să-i publice declaraţia către ziare dacă îndecurs de o săptămână nu va contramanda acest lucru. (Evorba despre „Scrisoarea către redacţie“ din 22 X.) Apoi îiscrie din Kozelsk despre felul în care au călătorit în clasa a3-a („a fost incomod, dar sufleteşte foarte plăcut şi instruc-tiv“); vor pleca, „dacă mai trăim“, în Şamordino, unde să-i şiscrie şi să-i trimeată „cărţile pe care le-am început, Montaigne,Nikolaev, volumul 2 din Dostoievski, Une vie“ – adicăEseurile, un volum de filosofie religioasă apărut la Geneva,Fraţii Karamazov II şi romanul lui Maupassant. Lui Certkovsă-i transmită că se bucură, dar se şi teme de ceea ce a făcut;şi va căuta să descrie subiectele viselor sale şi a scrierilor saleartistice care îşi cer drepturile. Ambele scrisori sunt datate 28X. A treia, din 29, provine din schitul Optina: „Mă străduiescsă fac numai ceea ce nu pot să nu fac şi să nu fac ceea ce aşputea să nu fac“; speră că Serghei şi Tatiana vor avea bunăinfluenţă asupra mamei lor, spunându-i tot ce trebuie, inclusivcă acţiunile ei „sunt astfel, încât par să urmărească făţiş sco-pul de a mă ucide“, fără să-i comunice, desigur, „că doresc unsingur lucru – să mă eliberez de ea, de această minciună, deprefăcătorie şi furia de care îi e pătrunsă întreaga fiinţă“. Tot


26

de acolo şi în aceeaşi zi îi scrie şi lui Certkov: „Fie ce-o fi.Numai de-aş păcătui cât mai puţin cu putinţă“; îi e milă deSaşa, Serioja, Tania (Alexandra, Serghei, Tatiana), de Cert-kov-i „şi cel mai mult chiar de ea. Numai de n-aş amestecaaceastă milă cu rancune. Şi cu asta nu mă pot lăuda“.

„Jurnal numai pentru mine“ conţine tot pe data de 29X ultima însemnare: „Numai de n-aş păcătui. Şi de n-aş avearăutate. Acum n-am.“ Jurnalul propriu-zis are o însemnare pe29 X şi încă trei ulterioare (din 30 X, 31 X şi 3 XI).

De la mănăstirea de bărbaţi din Optina (unde mai fu-sese în ’77, ’81 şi 1900), Tolstoi pleacă pe 29 X spre Şamor-dino – împreună cu Makoviţki şi cu secretarul lui Certkov, H.P. Sergheenko, sosit între timp – unde ajunge către seară. Aici,într-o mănăstire de maici, trăieşte sora lui, Maria Nicolaevna,călugărită sub numele de Maria. ,,Maşenka“ îl primeşte bine,cu „compasiune“. 30 X: vine la Şamordino Alexandra, îiaduce scrisori de la ai săi (numai Serghei îi aprobă plecarea) şide la soţia care îi cere iertare şi îl imploră să se întoarcă.Refuză categoric, în ultima scrisoare pe care i-o trimite (fiindscrisă în timpul nopţii, e datată 30-31 X): „Întâlnirea noastrăşi cu atât mai mult întoarcerea mea este acum cu desăvârşireimposibilă“. Argumentează această primă frază şi, după ce oanunţă că pleacă mai departe, nu spune unde, încheie astfel:„S-ar putea ca lunile care ne-au mai rămas de trăit să fie maiimportante decât toţi anii trăiţi până acum, şi de aceea ele tre-buiesc trăite bine.“

Are ideea să plece la Novocerkassk şi de acolo în Bul-garia. În 31 X mai scrie, din Şamordino, câteva scrisori: copi-ilor Serioja şi Tania, cu mulţumiri pentru bunăvoinţa lor faţăde el; surorii – şi fiicei acesteia –, de asemenea cu gratitudine;lui Certkov, cu bune sentimente şi câteva rugăminţi practice.De teama venirii soţiei, pleacă precipitat din Şamordino,împreună cu Makoviţki. Se urcă în tren la Kozelsk fără bilete,pe care le cumpără la halta Volovo – cu destinaţia Rostov peDon, unde însă nu mai ajung. Pe drum se îmbolnăveşte, arefrisoane, temperatură. La 6,35 seara îşi întrerupe călătoria îngara Astapovo. Şeful gării, I. I. Ozolin, îi oferă spre găzduirepropria sa locuinţă.

1 XI. Îi trimite lui Certkov o telegramă iscălită cunumele „conspirativ“ dinainte stabilit, Nikolaev. Apoi, larugămintea lui, Alexandra îi telegrafiază lui Certkov să vină laAstapovo. Tot ei îi dictează cugetări despre Dumnezeu şi oscrisoare „dragilor mei copii, Serioja şi Tania“, cerându-leiertare că nu pe ei i-a chemat, ci pe Certkov („El şi-a închinatviaţa slujirii cauzei căreia i-am slujit şi eu în ultimii 40 de anidin viaţă“), asigurându-i de iubirea lui şi rugându-i să încerces-o liniştească pe Sofia Andreevna, „faţă de care am cel maisincer sentiment de compasiune şi dragoste“. E ultima luiscrisoare. Medicii pun diagnosticul de pneumonie.

2 XI. Sosesc după-amiază Certkov şi Sergheenko, searaSerghei, iar aproape de miezul nopţii, cu un tren special, SofiaAndreevna, fiica sa Tatiana şi fiii Andrei şi Mihail, cu alţimedici.

3 XI. La un consiliu de familie copiii iau hotărârea,bazată pe voinţa tatălui lor şi recomandarea medicilor, de a oîmpiedica pe Sofia Andreevna să-l vadă. Tolstoi discută cu

Certkov despre publicareaCercului lecturilor, Certkovîi citeşte ziarele din 2 XI şiscrisorile sosite între timp.O primeşte pe fiica saTatiana. Sosesc şi fiul săuIlia, Goldenweiser, alţi prie-teni. Face o ultimă în-semnare de jurnal, încheiatăastfel: „Iată şi planul meu.Fais ce que doit, adv... Şitotul e spre binele altora,dar, în primul rând, al meu.“Noaptea începe delirul.

4 XI. Pentru a-l li-nişti, Certkov îi citeşte dinCercul lecturilor. Nu i searată telegrama mitropolitului Antoni din Petersburg în care ise propune reîntoarcerea în sânul Bisericii pravoslavnice.

5 XI. Soseşte în secret vice-directorul Departamentuluipoliţiei. Arhiereul din Riazan interzice slujba religioasă încazul decesului. Alţi doi trimişi ai Sfântului Sinod încearcăsă-l vadă pentru a-l converti. Alexandra Lvovna le interziceaccesul la tatăl ei.

6 XI. Inima îi slăbeşte treptat. Ultimele cuvinte – con-semnate de Alexandra şi Serghei: „Adevărul... Iubesc multe...Ei cum... [variantă: Ei toţi...]“

7 XI. (20 XI, după stilul nou). Noaptea are un nou atacde cord. I se administrează morfină. În jurul orei 5 dimineaţai se admite Sofiei Andreevna să-l vadă; dar Lev Nicolaevici efără cunoştinţă. Moare la ora 6 şi 5 minute. La 8,30 începepelerinajul în faţa corpului său neînsufleţit. Arhiereul Parfeni,venit special din Tula, se interesează dacă Tolstoi nu şi-aexprimat cumva înainte de moarte dorinţa de a reveni în sânulBisericii pravoslavnice. Vice-directorul Departamentuluipoliţiei anunţă insuccesul lui Parfeni: nimeni din familia scri-itorului nu confirmă dorinţa împăcării lui Tolstoi cu Biserica.Parfeni pleacă din Astapovo fără să fi părăsit vagonul de trenîn care venise. La orele 12 are loc prima ceremonie de doliu.Se cântă Veşnica pomenire.

8 XI. La 13,15 pleacă din Astapovo trenul cu sicriul luiTolstoi.

9 XI. La 6,30 dimineaţa soseşte în staţiunea Zaseka. Îlîntâmpină mii de oameni, cântă Veşnica pomenire, sicriul edus la Iasnaia Poliana, unde sosesc la orele 11. Între 11 şi 15oamenii îşi iau rămas-bun de la Tolstoi. La orele 15 are locînhumarea în pădurea Zakaz, în locul dorit de el – acolo unde,potrivit poveştii fratelui său Nikolenka, e îngropată „nuieluşaverde“, pe care era scris mijlocul de a-i face pe toţi oameniilumii fericiţi!

Ion Ianoşi, Tolstoi. Romanul unei drame,Editura Teora, Bucureşti, 1998, pp. 514-517

27


Iorga despre Polonia şi cultura polonă

Dr. Nicolae MAREŞDiplomat

Studii şi documente

Aapărut, anul acesta, volumul X din colecţia „Nicolae Iorga, Studii şi documente“,îngrijită de istoricul dr. Constantin Buşe şi medicul C. Găucan, generos iniţiator şisponsor al Clubului istoricilor „N. Iorga“ de la Vălenii de Munte. Desfăşurate anual,

în lunile iunie şi noiembrie, date cu conţinut aniversar pentru N. Iorga, reuniunile clubului auatras de-a lungul timpului numeroşi istorici şi publicişti consacraţi, dar şi cercetători tineri,dornici de afirmare. Condiţia participării la aceste reuniuni este comunicarea unor informa-ţii de interes, dacă se poate inedite sau mai puţin valorificate, despre viaţa şi opera mareluisavant. O iniţiativă ce părea la început oarecum romantică, având chiar un iz veleitar, în con-textul în care autorităţile locale de la Vălenii de Munte organizează în paralel Şcoala de vară,manifestare ce poartă, la rândul ei, numele lui Iorga. Treptat, Clubul istoricilor s-a impus însănu doar prin colaborările de marcă, cât prin caracterul deschis, cvasi-oficial al reuniunilor.În fapt, spiritul acestor reuniuni reproduce adevărata Şcoală de Vară iorgistă, iar cadrulfamilial pus la dispoziţie de doctorul Găucan este cu totul propice preocupărilor ştiinţifice.

Meritul principal al Clubului este acela de a redacta şi tipări (cu sprijinul Universi-tăţii din Bucureşti, dar şi prin eforturile d-rului Găucan) cele zece volume enunţate, însumândcu totul peste 5.000 de pagini tipărite, un corpus cu totul remarcabil, atât ca volum de muncă,dar şi ca spirit emulativ. În fapt, într-o vreme când Iorga rămâne totuşi un istoric ocultat, cândUniversitatea Bucureşti refuză să primească denumirea celui mai celebru profesor care a ono-rat-o, membru şi doctor honoris causa al unor instituţii similare cu mult mai prestigioase, iniţiativa d-lor Buşe şi Găucan rămâneun exemplu încă neegalat.

A evoca numele tuturor colaboratorilor care, în cei zece ani de când a început tipărirea, au onorat cu semnătura lor lucra-rea amintită este o încercare riscantă. Nume importante de academicieni, istorici, cercetători, dar şi istorici în curs de afirmare auparticipat la cel puţin una din şedinţele Clubului şi au publicat în volum. Mulţi au fost chiar la toate reuniunile, ceea ce, să recu-noaştem, e o performanţă.

Consemnez, totuşi, faptul că mulţi cercetători ce activează în cadrul Bibliotecii Metropolitane Bucureşti au fost, de-a lun-gul timpului, prezenţi la Vălenii de Munte, iar nume ce apar frecvent în paginile „Bibliotecii Bucureştilor“ semnează şi în anuarulClubului. Anul acesta, în luna iunie, la Clubul Diplomaţilor „N. Titulescu“ din Bucureşti, d-nii prof. univ. dr. C. Buşe şi dr. C. Gău-can au anunţat intenţia de a suspenda seria volumelor. Poate că a fost o decizie de moment. Cititorii aşteaptă încă noi apariţii, lafel cum istoricii nu pot renunţa la obişnuinţa de a vizita, anual, Clubul de la Vălenii de Munte. (CRONICAR)

Nicolae Iorga a fost un mare îndrăgostit de cultura, istoriaşi poporul polonez, de aici şi sintagma de filopolon carei-a fost deseori atribuită. „Dascălul naţiunii“ a dovedit şi

a mărturisit această simpatie în cele mai inedite prilejuri, inclusivîn scrierile şi în publicistica sa. Şi n-au fost puţini polonezii carel-au apreciat în timpul vieţii sale; i s-a acordat de timpuriu titlulde membru de onoare al Academiei de Ştiinţe din Cracovia, în1924, cât şi cel de doctor honoris causa al mai multor universi-tăţi poloneze.

Nicolae Iorga era primit în „ţara Jagielonilor“ regeşte,meritele sale fiind cunoscute atât în mediul universitar, cât şi depublicul larg. La rândul său, istoricul îşi uimea colegii şi publi-cul cu erudiţia nemaiîntâlnită. A participat, în august 1933, laCongresul internaţional al istoricilor, organizat în capitalaPoloniei, fiind printre stelele mediatice ale reuniunii, ca vice-preşedinte al Comitetului internaţional de organizare, alături decontele Bronisław Dembiński, despre care întotdeauna a avutcuvinte de apreciere pentru reputaţia colegului său, asupra căro-ra vom reveni.

De altfel, în turneul pe care l-a făcut în 1924 la Varşovia,Vilnius, Poznań, Cracovia şi Lwów a ţinut şi câte trei conferinţela fiecare universitate, rodul gândurilor şi reflecţiilor sale desprePolonia fiind concentrat în florilegiul intitulat Note polone, publi-cat în colecţia „Biblioteca pentru toţi“, din anul 1925, lucrare ces-ar cuveni retipărită.

Ca fenomen de receptare a polonităţii în lume, poloneziiar trebui să traducă şi să retipărească această lucrare, mai ales cămulţi dintre contemporanii noştri vistulani ştiu prea puţin sau mainimic despre Iorga. Iar în ultima vreme, pe meleagurile polone-ze, atât de elogiate de Iorga, nici nu se mai aminteşte de el.

Steagul polon...Încerc să spicuiesc din miile de fişe, făcute timp de dece-

nii, câteva editoriale ale lui Iorga despre Polonia şi polonezi. Încep cu Steagul polon – în „Neamul Românesc“ (nr.

112/1917), publicat în timpul Primului Război Mondial, cândsoarta Poloniei era încă nepecetluită, părerile liderilor polonezilegate de viitorul ţării lor fiind foarte împărţite, să nu spun divi-

Comemorare Nicolae Iorga, 1871–1940: 70 de ani de la moarte


28

zate. Gândurile istoricului despre acest simbol alb-roşu al Polo-niei, atât de drag naţiunii poloneze, pe care Iorga îl păstra prin-tre lucrurile cele mai de preţ, ca pe un trofeu de suflet, primitfiind de la profesorul polonez Tokarski, cel care l-a învăţat lagimnaziul din Botoşani istoria, franceza şi latina, insuflându-i şidragostea pentru polonitate, n-au fost uitate niciodată. În plinrăzboi surprinde cu marea-i sensibilitate manifestarea soldaţilorpolonezi înregimentaţi printre milionul de militari ruşi, veniţiparcă mai degrabă să ne prăduiască decât pentru a ne ajuta înlupta împotriva puterilor centrale, care ocupaseră cea mai partedin teritoriul României.

„La Galaţi s-a ridicat steagul polon, al vulturului alb carea biruit de atâtea ori crucea de pradă a Teutonilor şi a păzitRăsăritul întreg – şi cel rusesc şi cel românesc – de cucerirea ger-mană. El a fâlfâit mândru şi liber, aclamat cu entuziasm de nobiliisoldaţi în arme cu ochii plini de lacrimi la vedenia ţării lor ieşitedin mormânt. Şi a găsit de la început un tovarăş în steagulRomâniei, care şi el s-a zbătut şi se zbate încă pe atâtea câmpuride mucenicie ale poporului înfăţişat de dânsul. Unul lângă altulîn frăţească apropiere, ele ne-au anunţat nouă o garanţie deviitor pentru poporul nostru chinuit şi sacrificat: un vecin de carene leagă atâtea tradiţii mai vechi, pe lângă elemente esenţiale însufletul însuşi al acestor două naţiuni, de o gingaşă simţire, de opornire devotată către ideal, de un adânc despreţ faţă de silacopleşitoare a materiei brute.

Acest steag polon noi îl cunoaştem. El a fost multă vremeascuns în casele noastre, atunci când, la capătul unei revoluţiinenorocite, el era urmărit împreună cu ultimele rămăşiţe sânge-rate ale apărătorilor săi, cărora noi le-am deschis larg, cu totriscul nostru, ce nu era mic, porţile unei frăţeşti ospitalităţi. Întrepatru păreţi româneşti a stat el, păzit cu sfinţenie pentru ziua ceamare care trebuia să vie, şi o ştiu Polonii cari în muzeul dinSviţera au între chipurile luptătorilor şi martirilor lor şi chipulocrotitor desinteresat al lui Cuza-Vodă.“ („Neamul Românesc“,nr. 112/1917)

Iar „Neamul Românesc“ era citit cu sufletul la gură demilitarii români, aşa cum va mărturisi peste ani marele publicistPamfil Şeicaru.

„Boemul“ Piekarski şi marele pictor SmigelschiMai ştie, oare, cineva azi, chiar şi în Polonia, cine a fost

graficianul şi pictorul Rola Piekarski (1857–1909)? Nicolae Iorga este cel care ne-a lăsat o mărurie pioasă

despre acest artist important al tinereţii sale, slujitor al tiparului,precum Wyspiański în ţara sa natală, care se identifică cu artadecorativă în publicistica românească la începutul secolului alXX-lea.

La moartea artistului, în octombrie 1909, Iorga scrie unnecrolog plin de simţire despre acest „om ciudat!“, „adăpostit lanoi, venit Dumnezeu ştie de unde şi de ce“. Boemul acesta mai tottimpul cu păhăruţul alături, „era de mirare câte le ştia!“ „Era unfoarte talentat pictor decorativ. Foile lui de titlu în culori tari şilinii aspre nu erau lipsite de un deosebit simţ al împodobirii. Casade editură «Minerva» îi datoreşte mult. Şi noi toţi cei care amtipărit la dânsa. Desemnurile lui Piekarski au chemat publicul lacitirea cărţilor noastre“.

Iată cuvintele cu care Iorga încheie necrologul: „Unde eacuma, i-i desigur mai bine pribeagului. Aici pe pământ a avutmult amar. Şi în clipele când era singur cu dânsul, singur şi cumintea limpede, va fi curs, într-o tresărire de mândrie, şi o lacri-mă asupra suferinţelor lui, pentru care şi el era vinovat – întrealtele, fiindcă aşa-l lăsase Dumnezeu“. (Nicolae Iorga, Oameni

care au fost, EdituraMinerva, BPT nr. 368,vol. 1, p. 221).

Într-o altă îm-prejurare, Iorga scriedespre un alt artist plas-tic, Octavian Smigel-schi, român, născut laLudoş, dar cu rădăcinipoloneze. Tatăl său eradescendent al unei fami-lii nobile poloneze, refu-giat în Ardeal în 1850, înurma evenimentelor de la1848–1849. Mama sa,Ana Sebastian, era aro-mâncă.

Pentru a înţelegemai bine în întregimemesajul lui Iorga, men-ţionăm că Octavian Smigelschi, după o solidă pregătire în arteleplastice, realizată şi la Budapesta, a efectuat în 1904 o călătoriede studii la monumentele de artă veche din Ţara Românească,Moldova şi Bucovina. A fost acesta un bun şi fericit prilej pentruSmigelschi pentru a se inspira în executarea picturilor ce se aflăîn numeroase biserici transilvane, printre altele şi cele realizate înCatedrala mitropolitană din Sibiu, fiind în fapt un predecesor allui Costin Petrescu, în frescă.

În pomenirea cordială pe care Nicolae Ioraga i-o face,neîntrecutul istoric aminteşte că la Blaj „zac amorţite pe veciemâinile făcătoare de minuni ale marelui pictor Octavian Smi-gelschi“.

Literatul precizează că portretul nu l-a ispitit pe artist, cutoate că a lăsat numeroase pânze demne de luat în seamă, amadăuga noi. Cred că a făcut Iorga digresiunea respectivă pentru atrece mai uşor la constatarea că, „de la început la sfârşit acestfrate de canonic (referire la Victor Szmigelski, 1856–1918, profe-sor şi canonic greco-catolic la Blaj), trăit între preoţi, după cerăsărise în umbra turnurilor bisericii celei mari din Blaj, a statîntre icoanele mari, curate sfinte şi altfel decât prin cununa de aura celor cu care legea creştină a umplut cuprinsurile nesfârşite alecerurilor. Astfel viaţa lui a fost de la un capăt la altul numai orugăciune; ea s-a desfăşurat sub ochii dumnezeirii care se făceavăzută pentru alţii prin degetele lui cucernice“.

Relevând că el a fost un altfel de meşter decât contem-poranii săi, Iorga subliniază dăruirea şi efortul pe care îl făceaartistul Smigelschi, înzestrat cu „o conştiinţă pioasă faţă delucrul său, închis cu totul în gândul celor ce avea să facă, avânddoar putinţa de a vădi printr-un zâmbet marea-i iubire pentru ceimai de aproape ai lui, iar, încolo, stângaci şi tăcut, venind ca oumbră şi dispărând fără să-i prinzi de veste – aşa a fost el. Întreo sută de oameni de talent din zilele noastre, unul dacă-l vei găsiastfel“.

Iată, aşadar, un medalion caracteristic pentru forţa deexprimare a lui Iorga, care zugrăvindu-i chipul şi pasiunea,surprinde – am spune într-o acoladă de mare simpatie – o im-presie cutremurătoare: „N-avea cincizeci de ani şi putea sălucreze încă foarte mult. Îţi pare aşa de rău că de acum înainteaceasta nu se mai poate şi că trebuie să vie celălalt care se vanaşte în alt veac“. Astfel, într-o frază, eseistul pune în luminăopera epocală a artistului, exprimându-şi durerea că „a lăsat ţăr-nei degetele de lut care-l împiedicase până atunci de a crea desă-vârşirea, din care şi dânsul astăzi face parte“. (ibidem, op. cit.,pp. 323-325).

29


Nicolae Iorga, Şcoala de la Văleni şi agentul nr. 197 (1909)

Dr. Alin SPÂNUCentrul de Studii Euro-Atlantice, Bucureşti

Fiind un formator de opinie, Nicolae Iorga a dezvoltat laVăleni, începând din 1908, proiecte alternative, în carecursurile teoretice au fost îmbinate cu aplicaţii practice,

cum ar fi plimbări pe munte, vizitarea unor mănăstiri sau locuriistorice şi organizarea unor spectacole de teatru din repertoriulnaţional. Un asemenea succes de public, combinat cu un posibilsucces electoral, nu a scăpat organelor de siguranţă naţională.Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Naţionale (DPSG) din Minis-terul de Interne a decis ca, la Şcoala de vară de la Vălenii deMunte din 1909, să infiltreze un agent care să monitorizezeevoluţia activităţilor, participanţii şi modul de abordare asubiectelor prezentate. Agentul de siguranţă nr. 197 trebuie să fifost un tânăr cu studii superioare, inteligent, cult, cu abilităţisociale şi, evident, cunoscut de Nicolae Iorga, pentru a fi accep-tat să participe la Văleni.

Primul raport al agentului datează din 10 iulie 1909 şi atratat începerea cursurilor, subiectele prezentate de conferenţiarişi informaţii despre numărul şi provenienţa participanţilor. Ast-fel, din 2 iulie 1909 au fost deschise ciclurile de conferinţe decătre Nicolae Iorga, despre originea poeziei populare şi abaladelor, Vasile Bagrea (Liceul Naţional din Iaşi), cu tema„Epocile însemnate din literatura europeană“ şi Nicolae Do-brescu (Facultatea de Teologie din Bucureşti), care s-a referit laînceputurile, evoluţia şi reprezentanţii de seamă ai Bisericiiromâne. Auditoriul celor doi a fost „foarte variat“, fiind alcă-tuit din opt liceeni (din Ploieşti şi Iaşi), circa 50 de studenţi (16din Bucureşti, 7 din Iaşi, 12 bucovineni şi 11 ardeleni) învăţă-tori, ofiţeri, localnici şi turişti. Erau aşteptaţi să sosească profe-sorul A. C. Cuza cu 20 de studenţi din Iaşi şi Bucovina, precumşi un număr de studenţi ardeleni, însă aceştia din urmă dis-puneau de mijloace materiale reduse şi, din cauza piedicilorpuse de autorităţile austro-ungare, intenţionau să treacă înRomânia cu paşapoarte false.

La 12 iulie 1909, un nou raport a cuprins date despreconferenţiarii, auditoriul şi programul educaţional de la Văleni.Cei care s-au adresat publicului au fost sublocotenentul Con-stantin Zagoriţ, cu luptele lui Mihai Viteazul pe Valea Telea-jenului, diaconul Constantin Popescu a vorbit despre muzicapopulară, iar Ion Răducanu s-a referit la rolul cooperaţiei înviaţa economică. Numărul celor interesaţi de cursuri era încreştere şi „zilnic, sosesc studenţi din Ardeal şi Bucovina“, iardin celelalte regiuni „mai ales institutori“. Programul, în afaracursurilor, a cuprins excursii la mănăstirile Zamfira şi Verbila,punerea în scenă a unor piese de Vasile Alecsandri şi partici-parea la o serbare organizată la Ploieşti.

În perioada respectivă se afla în dezbatere publică orga-nizarea unui congres studenţesc la Iaşi, acţiune la care ministrulCultelor şi Instrucţiunii Publice, Spiru Haret, se opunea. Agen-tul de siguranţă nr. 197, fiind de aceeaşi vârstă cu studenţii şicunoscând ideile acestora, s-a dovedit un bun cunoscător alproblemei prin analiza efectuată. „Trebuie să băgăm de seamă– a menţionat acesta într-un raport către conducerea DPSG – că,dacă congresul e izvorât din intenţii bune şi dacă s-a înrădăci-nat adânc în spiritul studenţilor noştri, apoi oprirea lui e un rău,

căci se va crea o atitudine duşmănoasă a studenţimii faţă dedomnul ministru Haret“.

Peste o săptămână, la 19 iulie 1909, un alt material tri-mis la Bucureşti a abordat, pe larg, sosirea profesorului A. C.Cuza şi subiectul cursurilor susţinute de acesta la Văleni. La 18iulie 1909 profesorul ieşean a sosit, fiind aşteptat la gară de 70de cursanţi şi „un mare public din localitate“, după care, „acla-mat cu deosebită simpatie“, a fost condus cu cântece şi urale lalocuinţa lui Nicolae Iorga. A. C. Cuza a vorbit publicului despre„Economia politică naţională“ (trei cursuri) şi „Însemnătateacursurilor din Văleni din punct de vedere naţional“. La primasusţinere au asistat 120 de persoane, iar subiectul s-a axat pe ocomparaţie a statisticilor publice din 1904–1906 în care, „prinprobe extrem de convingătoare“, s-au arătat cauzele înmulţiriipopulaţiei evreieşti în dauna celei creştine. Conform profesoru-lui, cauza principală ar fi fost „starea culturală şi experienţavieţii mai temeinice la jidani, precum şi felul uşor de viaţă, neis-tovitor, pe care îl au“. De asemenea, după răpirea Bucovinei decătre Imperiul austriac (1775), „elementul jidănesc s-a revărsatasupra Moldovei“, a acaparat industria şi comerţul „sfidândorice lege românească“. În plus, un alt factor favorizant a fostşi lupta partidelor politice, care „nu se ocupă decât de căpă-tuirea partizanilor“, ceea ce a erodat interesul şi eforturile pen-tru sprijinul şi apărarea drepturilor românilor. Alături de acestaau mai vorbit Nicoale Iorga, despre originea neamului românesc(au asistat peste 300 de persoane), Nicolae Ciotori cu „Gimnas-tica suedeză“, Ştefan Bogdan, care a prezentat ultimeledescoperiri în chimie, şi dr. Mihail Manicatide cu subiectul„Boli contagioase şi efectele lor“.

Pe baza datelor furnizate de agentul nr. 197, la 23 iulie1909, DPSG a întocmit o notă pentru primul ministru, Ion I. C.Brătianu, privind activitatea desfăşurată la Vălenii de Munte deNicolae Iorga. Istoricul a fost prezentat ca iniţiatorul „uneiAcademii populare pentru răspândirea culturii generale şi, înspecial, pentru cunoaşterea formelor de manifestare ale vieţiinaţionale a românilor de pretutindeni“. Prin acţiunile între-prinse s-au deschis liste de subscripţii pentru construirea unormonumente, s-a dezvoltat lupta naţională a românilor ardeleni şis-a câştigat admiraţia basarabenilor, mai ales după expulzareaistoricului de autorităţile ţariste, în 1905. Conform aprecieriiDPSG, în 1909, însemnătatea manifestării de la Văleni a constatîn întâlnirea studenţilor din toate regiunile locuite de români, cuun dublu avantaj: pe de o parte, întreţinerea acestora era puţincostisitoare, iar pe de altă parte, numărul şi caracterul cursurilorpredate dezvoltau conştiinţa naţională şi menţineau în actuali-tate idealurile politice ale românilor. Concluzia materialuluitrimis către şeful guvernului a fost una pertinentă şi, parţial, va-labilă şi astăzi: „Crearea unei atmosfere culturale, stabilirea delegături sufleteşti care să ducă, pe nesimţite, la unitatea cultu-rală şi sufletească a neamului şi să-1 apere împotriva ele-mentelor străine vrăjmaşe, acesta este scopul cursurilor ce seţin pe vacanţă la Vălenii de Munte“. Dar, pe de altă parte, DPSGa avertizat că rezultatul acestei acţiuni „poate degenera“ dacămişcările pe care le creează erau scăpate de sub control.


30

Într-un articol publicat în „Totuşi iubirea“ (nr. 24, iunie1993), prof. Ion Coja lansează o ipoteză tulburătoare:„commando-ul“ legionar condus de Traian Boieru, care

l-a asasinat, după cum se ştie, pe N. Iorga, nu ar fi acţionat laordinele şi voinţa Legiunii, ci la ordin străin, mai precis al„agenturilor“ ruseşti (sovietice), care funcţionau din plin înRomânia anilor ’40. Ipoteza lui Ion Coja, reluată şi argumen-tată în volumul Legionarii noştri, conduce spre ideea căîmprejurările asasinării lui N. Iorga sunt departe de a fi deslu-şite, existând date şi informaţii ce ar putea conduce spre ideeaunui asasinat pus la cale din străinătate.

Dar, iată faptele: în anul 1999, un anume Toma Petres-cu, pensionar din Constanţa, declara în mod oficial un faptincredibil. Cităm din articolul apărut în cotidianul „Românialiberă“, seria Aldine, nr. 169/26.06.1999:

„DECLARAŢIE

Subsemnatul X… X… în vârstă de… ani, domiciliatîn…, perfect conştient de însemnătatea afirmaţiilor pe care,înainte de a închide ochii, doresc să le fac, declar următoa-rele, în legătură cu moartea tragică a marelui român şi isto-ric Nicolae Iorga, pe care eu şi generaţia mea l-am respectatşi l-am iubit ca pe un mare dascăl al neamului românesc:

Am fost bun prieten cu răposatul general Nicolae Dra-gomir, născut la Odobeşti, fiu de oameni mari naţionalişti şide o corectitudine exemplară. Acest general a fost ministrulcoordonării în timpul guvernării ilustrului mareşal Anto-nescu, motiv pentru care a fost arestat de comunişti fiind pre-dat autorităţilor ruseşti, care l-au deportat în Siberia, unde apătimit timp de 10 ani. În Siberia, generalul Dragomir a fosttovarăş de suferinţă cu un general rus, fost membru al CC alPCUS, căzut în dizgraţia lui Stalin. Acest general rus, al căruinume, din pricina vârstei mele înaintate, nu-l mai ţin minte,i-a făcut generalului Dragomir dezvăluiri extrem de intere-sante în legătură cu împrejurările în care a fost asasinatmarele profesor Nicolae Iorga, susţinând că persoanele carel-au ucis pe Iorga nu erau propriu-zis legionari, ci agenţi aiURSS introduşi în mişcarea legionară. De nenumărate ori fos-tul general rus l-a contrazis pe Nicuşor Dragomir, afirmândcă a fost de faţă când s-a luat hotărârea asasinării lui Nico-lae Iorga. Iorga era o personalitate de un uriaş prestigiu euro-pean, a cărui poziţie consecvent patriotică era incomodă pen-tru planurile drăceşti ale lui Stalin, planuri care vizau încă deatunci ocuparea României. Îl citez pe Nicuşor Dragomir:«Generalul rus mi-a spus că aş fi idiot dacă aş continua săcred că legionarii l-au ucis pe Iorga. Pe oricine ar fi ucis ruşiiîn România, pe toţi românii dacă i-ar fi împuşcat, Occidentul

nu ar fi reacţionat aşa cum era de aşteptat să reacţionezeatunci când ruşii l-ar fi omorât pe Iorga!»

Însuşi generalul rus se arăta cutremurat şi indignat decaracterul diabolic al diversiunii comuniste îndreptate împo-triva conştiinţei naţionale româneşti. Succesul acestei maşi-naţiuni s-a bazat pe trădătorii de neam de teapa acelui odiosBoieru din Constanţa, unealtă a agresiunii bolşevice asupraneamului românesc. Generalul Nicuşor Dragomir a povestitaceste lucruri şi în puşcăria de la Jilava, de faţă fiind sub-semnatul, avocatul Nicu Miloiu, doctorul Popescu Vişină dinPloieşti şi un preot protopop de la Drăgăşani, al cărui numel-am uitat. De asemenea, a povestit toate acestea şi în fami-lia sa.

Dau această declaraţie de faţă fiind soţia mea şi d-lprofesor Ion Coja şi precizez că am povestit până acum la toţiprietenii mei despre aceste lucruri aflate de la generalul Dra-gomir.“

După ce dezvăluie numele complet al martorului, IonCoja explică pentru cititorii jurnalului „Totuşi iubirea“ moti-vele pentru care este convins că Toma Petrescu spune adevă-rul: generalul Nicolae Dragomir, la care se face referire îndeclaraţie, este o persoană publică, fost deţinut politic, neim-plicat în mişcarea legionară; atât în timpul guvernării Anto-nescu, dar şi sub regimul comunist, nu au existat tentativereale de a se cerceta împrejurările morţii lui N. Iorga; anu-mite elemente biografice conduc spre ideea că Traian Boieru afost în realitate un privilegiat, atât al regimului antonescian,cât şi al comuniştilor.

Emigrant în 1941 în Germania, Boieru, originar dinConstanţa, apare după război în compania Guvernului din exil,locuind mai mult la Viena, unde se ştie că acţiona şi o puter-nică reţea sovietică de spionaj. Cu toate că nu se ferea să iasăîn public, Boieru era lăsat în pace. Mai mult, rudele sale dinConstanţa primesc la finele anilor ’50 permisiunea de a emi-gra în Occident, într-o vreme când, se ştie, atât foştii legionari,cât şi alţi membri marcanţi ai regimului Antonescu zăceau înpuşcării.

Aceste argumente întăresc declaraţiile generaluluiNicolae Dragomir. Există însă şi alte fapte ce, coroborate, nepot conduce spre o asemenea ipoteză: se ştie că ruşii au ordo-nat şi executat masacrul de la Katyń şi totuşi, până târziu, lamijlocul anilor ’60, opinia publică era convinsă că fasciştii aucomis acel măcel. Tăcerea şi colaborarea vinovată a Occiden-tului cu regimul lui Stalin au făcut ca multe fapte credibile, darniciodată dovedite, să pară verosimile. Rămâne ca pe viitor,odată cu deschiderea arhivelor KGB, să fie desluşit şi misterulasasinării lui N. Iorga. (Redacţia „B.B.“)

O ipoteză tulburătoare: Nicolae Iorga, victima „agenturilor“ ruseşti

31


Orizonturi

Conferinţa Ştiinţifică Internaţională „Lumea faţă de «Solidaritatea», 1980–1989“

Wrocław, 21 – 23 octombrie 2010

Dr. Ion CONSTANTIN

În organizarea Institutului Memoriei Naţionale (InstytutPamięci Narodowej – IPN), sub înaltul patronaj al preşe-dintelui oraşului Wrocław, Rafał Dutkiewicz, în zilele de

21 – 23 octombrie 2010, s-au desfăşurat în această localitatelucrările Conferinţei Ştiinţifice Internaţionale „Lumea faţă de«Solidaritatea», 1980–1989“. Consacrată împlinirii a 30 deani de la crearea Sindicatului Liber şi Independent polonez,conferinţa a fost una dintre cele mai importante manifestăriştiinţifice pe acest subiect, din ultimele decenii, bucurându-sede participarea a numeroşi specialişti din diverse ţări ale lumii.Ampla semnificaţie a conferinţei a fost subliniată în deschide-rea lucrărilor atât de către Rafał Dutkiewicz, cât şi de Dr.Łukasz Kamiński, director al Biroului de Educaţie Publică dincadrul IPN.

La prima sesiune, având ca temă Uniunea Sovietică,iar ca moderator pe Dr. Łukasz Kamiński, au fost prezentatereferate precum: Prof. Mark Kramer (SUA): Uniunea Sovie-tică, Tratatul de la Varşovia şi criza din Polonia, 1980 –1981; Prof. Anthony Kemp-Weich (Marea Britanie): Reacţiasovietică faţă de „Solidaritatea“, 1980–1989; Dr. PeterIskenderov (Federaţia Rusă): Influenţa mişcării „Solidarita-tea“ asupra statului sovietic şi a opiniei publice din URSS;Dr. Miklós Mitrovits (Ungaria): Poziţia conducerii sovieticefaţă de criza poloneză. De ce Armata Sovietică nu a intrat înPolonia în anii 1980–1981?; Dr. Levan Berzenishvilli (Geor-gia): „Solidaritatea“ în Gulag şi printre disidenţi; Doc. Nata-lia Minenkova (Ucraina): „Solidaritatea“ şi mişcarea disi-denţilor ucraineni; Prof. Olena Shanovska (Ucraina): Influen-ţa opoziţiei culturale politice din Polonia şi Ucraina asuprarezultatului rezistenţei faţă de regimurile comuniste; Zbig-niew Wojnowski (Marea Britanie): Beneficiari şi victime:„Solidaritatea“ poloneză şi patriotismul sovietic în Ucraina,1980–1982.

Cea de-a doua sesiune – Ţările Satelite a fost modera-tă de Dr. Alfred Reisch (Ungaria) şi a dezbătut următoarelereferate: Prof. Kostadin Grozev (Bulgaria): Mişcarea „Soli-daritatea“ în documentele serviciilor speciale bulgare,1980–1981; Dr. Ion Constantin (România): Românii şi „Soli-daritatea“; Dr. Jaroslaw Tarasiński (Polonia): Reacţiile înR.D. Germană cu privire la înfiinţarea şi activitatea Sindica-tului Liber şi Independent „Solidaritatea“; Dr. Bernd Schä-fer (Germania): STASI, Biserica Catolică şi „Solidaritatea“,1978–1989; Dr. Petr Blažek (Republica Cehă): Cehoslovaciafaţă de „Solidaritatea“; Dr. János Tischler (Ungaria): Reac-ţiile puterii şi ale opoziţiei ungare faţă de „Solidaritatea“,1980–1982; Mihaela Toader (România): „Solidaritatea“ înpresa exilului românesc; Dr. Marek Czerwiński (Polonia):

Presa din URSS, Cehoslovacia şi R.D. Germană faţă de eve-nimentele din Polonia, în anii 1980–1981.

Aceste două sesiuni de comunicări au fost urmate deprima serie a discuţiilor panel pe tema acţiunilor organizaţiilordin străinătate care au sprijinit „Solidaritatea“, cu participarealui Marcin Frybes (Franţa), Adam Kiernik (SUA), JolantaNitosławska (Mexic), Joanna Pilarska (Polonia) şi JakubŚwięcicki (Suedia).

În cadrul celor de-a treia şi a patra sesiuni – EuropaOccidentală, având ca moderatori pe Dr. Petre Opriş (Româ-nia), Dr. hab. Paweł Jaworski (Polonia) şi Prof. Klaus Mis-geld (Suedia), au fost prezentate referatele: Dr. José MariaFaraldo (Spania): Spania şi „Solidaritatea“. Principaleleparticularităţi ale percepţiei, consecinţele exilului; Dr. Jani-na Osses-Frei (Austria): Ajutorul Austriei pentru „Solidari-tatea“, la începutul anilor ’80; Prof. Maria Pasztor (Polo-nia): Mişcarea sindicală italiană şi „Solidaritatea“ (august1980 – iulie 1983); Prof. Jacek Tebinka (Polonia): Politicaguvernului Margaret Thacher faţă de Polonia în anii1980–1989; Marek Kunicki-Goldfinger (Polonia): AcţiunileComitetului francez „Solidarité“ Franţa–Polonia şi implica-rea societăţii franceze în ajutorarea Poloniei şi „Solidarită-ţii“ în anii 1980–1990; Christie Miedema (Olanda): Solida-rizarea olandeză cu „Solidaritatea“ şi Biroul Informativ al„Solidarităţii“ din Amsterdam; Alexandra Gerota (Franţa):Mişcarea „Solidaritatea“ în opinia publică franceză,1980–1989; Dominick Pick (Polonia): Republica FederalăGermania şi „Solidaritatea“. Reacţia social-democraţilor şia sindicatelor vest-germane faţă de înfiinţarea „Solidarită-ţii“ şi introducerea legii marţiale; Kamil Dworaczek (Polo-nia): Contacte ale Asociaţiilor Studenţilor Independenţi cuorganizaţiile studenţilor din străinătate, în anii 1980–1981;Dr. Patryk Pleskot (Polonia): Gesturi puternice, fapte modes-te. Diplomaţia Franţei faţă de „Solidaritatea“ (1980–1989);Dr. Kim Christiaens (Belgia): Domenii de colaborare? Con-federaţia Internaţională a Sindicatelor Libere (ICFTU) şiConfederaţia Mondială a Muncii (WCL) faţă de înfiinţarea,suspendarea şi interzicerea activităţii „Solidarităţii“,1980–1989; Prof. Idesbald Goddeeris (Belgia): OrganizaţiaInternaţională a Muncii şi „Solidaritatea“; Dr. Bernd Rother(Germania): Sentimente amestecate – reacţia social-demo-craţilor vest-europeni faţă de „Solidaritatea“; Dr. RobertBrier (Germania): „Comunismul este fascism“. Reacţia inte-lectualilor occidentali faţă de criza din Polonia, 1981–1982;Prof. Klaus Misgeld (Suedia): O solidaritate complicată –legăturile sindicatelor suedeze cu „Solidaritatea“; Dr. Ste-fan Ekecrantz (Suedia): Înţelegerea „Solidarităţii“ – inter-


32

pretările ideologice ale activiştilor suedezi, 1980–1981;Prof. Karl Molin (Suedia): Percepţia crizei poloneze. Diplo-maţii suedezi despre mişcarea „Solidarităţii“, 1980–1981;Dr. hab. Paweł Jaworski (Polonia): Suedia faţă de starea derăzboi din Polonia; Prof. Bent Boel (Danemarca) – Dane-marca şi solidarizarea cu „Solidaritatea“, 1980–1989 – atâtde aproape şi, totuşi, atât de departe; Dr. Jussi Jalonen (Fin-landa): Solidaritatea, finlandizarea şi realpolitica – poziţiaFinlandei faţă de asociaţiile profesionale poloneze în anii’80; Dr. Frank Georgi (Franţa): Autosugestia – mitul socia-lismului automanagerial şi „entuziasmul francez“ faţă de„Solidaritatea“; Dr. Andrzej Grajewski (Polonia): ScaunulApostolic faţă de mişcarea „Solidarităţii“ în anii1980–1989.

La a cincea sesiune – Ţările extraeuropene, având camoderator pe Dr. Patryk Pleskot (Polonia), au fost prezenta-te următoarele comunicări: Prof. Jakub Tyszkiewicz (Polo-nia) – Politica Statelor Unite faţă de Polonia, 1980–1989;Dr. Gregory Domber (SUA): National Endowment of Demo-cracy şi reţeaua sprijinului american pentru „Solidaritatea“,1984–1989; Marcin Frybes (Franţa): Americanii faţă de„Solidaritatea“, 1980–1989. Lane Kirkland şi sindicateleAFL-CIO, mişcarea social-politică POMOST şi comiteteleCSSO, KPA şi membrii administraţiei preşedintelui RonaldReagan – ce au făcut ei împreună?; Prof. Bernard Cook(SUA): Biserica Catolică din Statele Unite şi „Solidarita-

tea“; Eric Chenoweth (SUA): Rolul AFL-CIO înorganizarea sprijinului financiar, moral şi politicfaţă de „Solidaritatea“; Fatih Tokatli (Turcia):„Solidaritatea“ în opinia publică turcă: democra-ţia, statul şi dezbaterile intelectuale despre Polo-nia, în Turcia; Dr. Małgorzata Bonikowska (Cana-da): Reacţiile sociale şi politice faţă de „Solidari-tatea“, în Canada; Prof. Rakesh Batabyal (India):Lupta pentru hegemonie. Locul mişcării poloneze„Solidaritatea“ în memoria indienilor; Prof. PéterVámos (Ungaria): Mişcarea „Solidaritatea“ şiChina, 1980–1989.

Ultima sesiune – cea de-a şasea – Emigraţiapoloneză, având ca moderator pe Dr. Krzysztof Per-sak, a avut în dezbatere următoarele referate: Dr.hab. Joanna Wojdon (Polonia): Polonezii americanifaţă de „Solidaritatea“, 1980–1989; Dr. Piotr Kar-dela (Polonia): Asociaţia Combatanţilor Polonezi înStatele Unite faţă de „Solidaritatea“; Dr. PatrykPolec (Canada): Acceptarea şi adaptarea la provo-cări: mişcarea „Solidaritatea“ şi emigranţii „Soli-darităţii“ în societatea canadiană şi polono-cana-diană, 1980–2005; Prof. Krzysztof Tarka (Polonia):Polonezii londonezi faţă de „Solidaritatea“,1980–1981; Dr. Paweł Wolak (Polonia): Uniunea

Refugiaţilor Polonezi din Germania faţă de emigraţia „Soli-darităţii“; Dr. Janusz Wróbel (Polonia) şi Izabela Iwanowska(SUA): Polonezii şi americanii din Chicago faţă de fenomenul„Solidarităţii“, 1980–1989.

A urmat partea a doua a discuţiilor pe tema ajutoruluidin străinătate faţă de „Solidaritatea“, la care au participat: Dr.Łukasz Kamiński (Polonia), Mirosław Domińczyk (Polonia),Irena Lasota (SUA), Marek Rohr-Garztecki (Polonia), JanAxel Stoltz (Suedia).

Conferinţa Ştiinţifică Internaţională „Lumea faţă de«Solidaritatea», 1980–1989“ a reprezentat o manifestare şti-inţifică de excepţie, în cadrul căreia au fost abordate pe toatefaţetele aspecte esenţiale referitoare la apariţia, evoluţia şivictoria Sindicatului Liber polonez „Solidaritatea“, fenomencare a avut o însemnătate uriaşă nu numai pentru istoriaPoloniei contemporane, dar a marcat şi destinul întregiiEurope. Nu au lipsit dezbaterile asupra unor subiecte maidelicate privind modul în care au fost folosite fondurile alo-cate din Occident pentru sprijinirea mişcării de opoziţie anti-comunistă din Polonia, aspectele de corupţie rezultate înlegătură cu acestea, implicarea atât a serviciilor de speciali-tate ale regimului comunist din Polonia, cât şi a celor dinURSS în deturnarea în folosul propriu a ajutoarelor primitedin străinătate ş.a.

Lucrările conferinţei vor fi editate în cadrul unui volumce urmează să apară, prin grija IPN, în cursul anului viitor.

Lech Wałęsa şi Bronisław Geremek, lideri ai Sindicatului „Solidaritatea“, la negocieri. Magdalenka, 7 martie 1989

33


MRI – 70

Puţini sunt scriitorii ale căror iniţiale pot deveni un reper public. Este cazul lui Mir-cea Radu Iacoban, pe scurt MRI, a cărui aniversare, la împlinirea vârstei de 70 ani,a trecut, din păcate, aproape neobservată de opinia publică, preocupată mai degra-

bă de frivolităţi şi inutilităţi decât de aspectele esenţiale ale cotidianului.Născut la 19 februarie 1940 într-o familie de intelectuali moldoveni (tatăl, jurist şi

artist plastic amator, mama, învăţătoare), MRI a urmat liceul la Suceava, apoi Filologia laIaşi. Lucrează încă din studenţie în presa vremii, fiind încadrat, în 1966, la „Cronica“, pri-mul cotidian ce apărea în capitala Moldovei după 1944. Debutul publicistic are loc în 1962(cu volumul de proze scurte Estudiantina), urmând după 1968 o serie de volume de publi-cistică, rod al activităţii curente de reporter (Cu microfonul în buzunar, 1969, Lumea într-o picătură, 1971, Altfel despre sport, 1972).

În 1969 este numit director al Editurii Junimea, fiind şi unul dintre cei mai longe-vivi editori din acele vremuri (aproximativ un deceniu), atunci ca şi azi, tulburi şi nesigu-re. A girat editarea a nu mai puţin de 1.400 de titluri de carte, tirajele cumulate depăşind14 milioane exemplare. Aproape că nu este scriitor important al vremii care să nu fi publi-cat la Junimea şi nu e casă de român fără o carte apărută la Iaşi.

Din 1979 trece la cârma Teatrului Naţional din Iaşi, având, la data respectivă, şitrei „sateliţi“ – Filarmonica „Moldova“, Opera şi Teatrul pentru tineret „Luceafărul“. Ulterior se adaugă şi Teatrul de laSuceava. Într-o vreme când se încerca experimentul „autofinanţării“ culturale, MRI rezistă economic aproape 11 ani, făcânddin arta scenică ieşeană un reper naţional. Este vremea când practică el însuşi genul dramatic, piese precum Tango la Nisa,Sâmbătă la Veritas, Stress, Hardughia sau Iva-Diva fiind jucate, concomitent, la Bucureşti, Cluj-Napoca, Craiova, Bacău,Piatra Neamţ ş.a. Totodată, teatre din fosta URSS, Germania de Est sau Cehoslovacia aveau în repertoriu piese semnateMRI.

După 1990 este înlăturat abuziv de la direcţia Teatrului Naţional din Iaşi, dar câştigă, prin concurs, în 1994, postul dedirector la „Luceafărul“. Pentru o scurtă perioadă este şi corespondent de presă, la Chişinău, al publicaţiei „Românul“. Conti-nuă seria publicistică cu volume precum Puterea ingrată la români (1990) sau O cronică a Basarabiei (vol. I în 1995, vol. IIîn 1999). În total, MRI a publicat peste 30 de cărţi, cele mai recente apărând la finele anului 2009 (Printre cărţi).

Jurnalist, scriitor de ficţiune, cronicar sportiv şi temut polemist, MRI face parte din galeria scriitorilor totali, un feno-men natural exploziv şi expansiv.

Într-o vreme când ne pierdem cu uşurinţă nu doar reperele, cât şi la modul fizic scriitorii cei mai reprezentativi, MRIrămâne un exemplu de longevitate şi creativitate. Azi, breasla scriitorilor ieşeni, pe care a condus-o timp de 18 ani, se rapor-tează tot mai rar la MRI. Singurii aliaţi ai săi rămân însă cititorii, inclusiv cei ai Bibliotecii Metropolitane Bucureşti.

CRONICAR


34

Paşi spre o economie naţională stabilă

Ne punem adesea întrebarea: mai poate fi stopat declinul economiei româneşti? Mai avem, oare, şanse de reabilitare şi chiar derelansare economică? Parţial, răspunsul îl aflăm răsfoind lucrarea d-lui Dionysius Fota, purtând un titlu pe cât de necomer-

cial, pe atât de incitant – Dionysius Fota, Măsuri complexe de stopare a crizei şi soluţii de reabilitare a economiei naţionale, Edi-tura Academiei Oamenilor de Ştiinţă, Bucureşti, 2010. Cunoscut mai ales peste hotare, în special în Germania, ţară unde s-a stabilitdupă 1950, dl. Fota este specialist în probleme de macroeconomie şi utilizare a resurselor energetice. Studiile sale de specialitate(în special Cum se ruinează o economie naţională prin importuri pe datorie şi polarizarea societăţii între bogaţi şi săraci, publicat în1977, dar mai ales Introducere în macroeconomia comparată şi Criza economică din România anului 2009) i-au adus, pe lângărecunoaştere, şi premiul „Nicolae Georgescu-Roegen“ al Academiei Române.

În esenţă, cartea analizează fenomenul economic, în mod sistematic, pornind de la cauzele procesului de sărăcire, identifi-cate de autor în fenomenul de dezindustrializare. Primul capitol, „Erori de guvernare care au grăbit dezindustrializarea economieinaţionale“, dovedeşte riguros, cu fapte şi cifre, acest fenomen, pornind de la teza fundamentală, dezvoltată inclusiv într-un eseu pu-blicat în ziarul „Economistul“ din 10 mai 1999, privind „Tranziţia, o perpetuă confuzie şi rătăcire istorică“. Opinia d-lui Fota estecă principala cauză a căderii din rău în mai rău rămâne, în ţara noastră, renunţarea la specialişti şi înlocuirea acestora cu „suro-gate de miniştri“.

Concluzia este dureroasă pentru România actuală: „România a fost dirijată indirect pe calea dezindustrializării […]fenomen care a determinat reducerea numărului de locuitori producători de venit naţional şi creşterea numărului de consumatori devenituri de la buget.“

În ce priveşte „măsurile de redresare a economiei autohtone“, autorul face apel la opiniile cunoscutului om politic şi eco-nomist Mihail Manoilescu, cel care susţinea încă din anii ’30 ai secolului trecut că unica şansă de redresare rămâne schimbul inter-naţional de bunuri şi servicii. Teza continuă ceea ce susţine şi majoritatea economiştilor moderni: responsabilii politici trebuie săvizeze crearea unor premise de egalitate economică. Contrar, omenirea riscă să intre într-un imperiu global, unde noii „asasini eco-nomici“ au toate pârghiile să subjuge ţările mici sau cele ce deţin resurse.

În concluzie, cartea d-lui Dionysius Fota dă mai mult de gândit cititorilor români decât lasă impresia la prima vedere. Eaeste o ilustrare a unui principiu geopolitic susţinut de John Adams, unul dintre părinţii fondatori ai statului american şi caresusţinea: „O naţiune poate fi înrobită în două moduri: prin sabie şi prin îndatorare.“

Cuvânt despre o carte de valoare

Dr. ing. Florea NEAGUVicepreşedinte al

Societăţii Inginerilor de Petrol şi Gaze

Descoperirea cutremurătoare din vara trecută a priete-

nului dlui Constantin Stoiciu („Cultura“, 2 septem-

brie 2010) cum că România nu mai există ne este

explicată pe îndelete şi convingător. Dispariţia ţării noastre

este văzută ca un proces întins pe o durată de ani buni, încetul

cu încetul, asigurându-i-se o moarte programată, aşa încât, azi,

pentru cei mulţi, România nu-i decât o iluzie, e vorbă în vânt.

Altfel n-ar fi de înţeles cum de suportăm dispreţul şi batjocu-

ra pungaşilor, când ni sunt arşi copiii în maternitate, când ne

mor bătrânii în spitale infecte, când profesorii şi medicii sunt

alungaţi din ţară, când ciobanii ard lâna de la oi până la ulti-

mul fir.

Mi-am amintit de notiţele de jurnalist din data de 23

august crt., trimise din Canada, după ce am citit cartea dlui

Dionysius Fota, Măsuri complexe de stopare a crizei şi soluţiide reabilitare a economiei naţionale. Ed. Academia Oamenilor

de Ştiinţă din România, Bucureşti, 2010. Concizia eseului dlui

Constantin Stoiciu cu titlul Mai există România? m-a făcut să

cred că un asemenea eseu diagnostic de stare ar fi putut sta ca

prefaţă la cartea de o rară profunzime a dlui D. Fota.

Cartea Măsuri complexe de stopare a crizei are acea rară

calitate a publicaţiilor din ultimii ani că răspunde unei cerinţe

sociale de largă întindere în ţara noastră, cerinţă formulată con-

cis de către autor, „Cum să se relanseze economia naţională“ (p.

105). Cartea este o verigă din lanţul în care au intrat cărţile ace-

luiaşi autor, Cum se ruinează o economie naţională, Introduce-re în macroeconomia comparată şi Criza economică din Româ-nia anului 2009.

Partea de diagnostic de stare a economiei naţionale fun-

damentează procesul de sărăcire a României prin dezindustria-lizare, proces dovedit riguros prin fapte şi cifre.

Un capitol de mare valoare demonstrativă, vreau să

cred, este „Erori de guvernare care au grăbit dezindustrializarea

economiei naţionale“ (pp. 28-64), în care se ilustrează prin date

adevărul formulat de către sociologul american John Noisbitt,

în 1982, că „Programarea strategică este lipsită de valoare dacă

nu există mai întâi o viziune strategică“ (p. 28). Aici autorul

face dovada neprofesionalismului în arta guvernării în lipsa

unei viziuni clare asupra dezvoltării economiei naţionale, con-

siderându-se ca fiind suficient de clare eufemismele „stat de

drept“, „economie de piaţă“. Aici mi se pare potrivit a aminti

cititorilor noştri de eseul Tranziţia, ca perpetuă confuzie şirătăcire istorică („Economistul“, 10 mai 1999), în care rătăci-

rea este explicată tocmai prin lipsa modelului la care să se

ajungă de la modelul de plecare, cunoscut ca fiind cel al eco-

nomiei de comandă (A). Tocmai necunoaşterea celui de al doi-

35


Sursele imaginilor: p. 4: Emil Niculescu; pp. 9, 13, 17 (Instantaneu din Aula Magna): Redacţia „B.B.“; p. 12: Ileana Şoldea, Pictori dinMontmartre, Editura Meridiane, Buc., 1986; p. 17: Sergiu Găbureac, BMB; p. 28: Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, Editura Tineretului, Buc.,1968; p. 32: Ion Constantin, Din istoria Poloniei şi a relaţiilor româno-polone, cuvânt înainte de prof. univ. dr. Georgeta Filitti, Editura BibliotecaBucureştilor, Buc., 2005; p. 33: „Mircea Radu Iacoban – 70“; p. 38: Atlas-ghid: Istoria şi arhitectura lăcaşurilor de cult din Bucureşti din cele maivechi timpuri până în anul 2000, volumul II: Biserici ortodoxe, coordonare volum Arh. Lucia Stoica, Arh. Neculai Ionescu-Ginea, Editura Ergorom’79, Buc., 2000, p. 287; coperta II: http://www.cartearomaneasca.ro/images/autori/zamfir_mihai.jpg; coperta III: http://en.wikipedia.org/wiki/File:Leo_Tolstoy_seated.jpg; coperta IV: arhiva Redacţiei „B.B.“.

Sursele citatelor: coperta II: Mihai Zamfir, Proza românească în secolul al XIX-lea, Editura Minerva, Buc., 1971, p. 375; coperta III: LevTolstoi, Jurnal, Vol. I (1847–1895), în româneşte de Janina Ianoşi, prefaţă, tabel cronologic, note şi comentarii de Ion Ianoşi, Editura Univers, Buc.,1975, p. 402; coperta IV: arhiva Redacţiei „B.B.“.

lea model (B) aruncă în aer orice idee de proces de tranziţie.Tranziţie la ce? „Din cauza absenţei unei strategii de dezvolta-re pentru obţinerea de venituri, în contextul în care punerea înpractică a unor «surogate» de strategie (indicată în programeleimpuse de FMI) a dus la dezindustrializare, la înjumătăţirealocurilor de muncă şi la fărămiţarea agriculturii…“ (p. 28).

„Realizarea reformelor economice, scrie dl. D. Fota lap. 29, de după anul 1989 în fostele ţări socialiste, prin tacticide terapie de şoc, după recomandările tânărului de 35 de aniJeffrey D. Sachs de la Universitatea Harvard din SUA, a fost oaberaţie, pe care el însuşi a recunoscut-o în anul 2005.“ (TheEnd of Poverty, Penguin Press, New York, 2005).

Capitolul 3, „Cunoaşterea cauzelor crizei…“ poate,cred, fi prezentat succint, citându-l pe autor (p. 69): „Principa-la cauză a căderii din rău în mai rău s-a datorat, în primul rând,numirii unor surogate de miniştri aleşi din lumea politică deatunci a ţării, în locul unor specialişti…“ Iar cu două pagini maiîncolo aflăm că „… România a fost dirijată indirect pe caleadezindustrializării şi desfiinţării locurilor de muncă care adeterminat reducerea numărului de locuitori producători devenit naţional şi creşterea numărului de consumatori de venituride la buget“ (p. 71).

De un interes deosebit pentru cititorii revistei noastreeste „Valorificarea potenţialului ţării de resurse naturale“ (p.141) în care se înfăţişează măsuri şi acţiuni îndreptate împotri-va actului de sărăcire a ţării, ca în grupa 8 (p. 142) să se prezinte„Măsuri de redresare a industriei autohtone“.

O valoare deosebită a cărţii dlui D. Fota este cuprinsăîn filonul nr. 7 – Economia speculativă – în care este formulat:„Cel mai mare fapt negativ care rezultă din acest model deeconomie, care în mod practic nu mai este de piaţă, este acelaal subminării până la desfiinţare a concurenţei, instaurareaputerii monopolurilor, desfiinţarea locurilor de muncă şi pola-rizarea societăţii în bogaţi şi săraci“ (p. 167). Analiza stăriiRomâniei, întreprinsă în valoarea lucrării de care ne ocupăm,identifică procesul de dezindustrializare, proces mai mult saumai puţin spontan, şi ne duce la concluziile marelui înaintaş,Mihail Manoilescu, strălucit inginer, om politic, diplomat şirămas în istoria gândirii româneşti drept cel mai mare econo-mist. În discursul la Mesaj, ţinut în ziua de 3 decembrie 1935,deplângea starea de dezordine din stat şi conchidea că „amfăcut teoria nepotrivirii între statul democratic şi imperativeleeconomice şi sociale ale vremii…“ (Memorii, II, p. 375). Camai încolo, profesorul de „Economie Politică – organizare şiraţionalizare“ de la „Polizu“ să ne prevină că cea mai rentabi-lă invenţie nu e „maşina de cusut, nici locomotiva, ci schim-bul internaţional unu contra zece“, iar agricultura apare ca opuşcă veche, industria ca o mitralieră (Memorii, II, p. 383).

Stăpânirea obiectului cerce-tat prin formulări literare,cum ar fi cele citate mai sus,unde concizia egalează clari-tatea, pare a fi recunoştinţaprofesorului de economiepolitică şi raţionalizarea faţăde dascălul său, Mihai Emi-nescu, în ale gândirii eco-nomice. M. Manoilescu a şipublicat un eseu intitulatEminescu – economist: Fru-museţea şi conţinutul lim-bajului eminescian pot figăsite şi într-o exprimaredirectă la tema dezindustria-lizării, lăsată de poet înmanuscris (v. Opere, vol. IX, p. 478): „Sunt acum două feliuride esterminări, cea prin sabie, sigur cea mai puţin eficace şicea prin sărăcire, care este cea adoptată de politica economi-că a Occidentului şi care este cu putinţă atuncea când unneam răsărit la soare fără civilizaţie economică imitează cacopiii formele intelectuale ale culturii străine, fără a crea ală-turi corelatul acelei culturi, industria şi meseriile“. Mai clar,mai cuprinzător nici că se putea prezenta mecanica extermină-rii, în execuţia ei contemporană, deşi gândul filosofului a fostaşternut pe hârtie în decembrie 1876.

O altă formulare, asemănătoare celei eminesciene, amaflat-o nu demult dintr-o conferinţă publică a americanuluiJohn Perkins, care, cu amabilitate, mi-a trimis-o şi mie, şi încare aflăm că: „Noi, asasinii economici, suntem de fapt respon-sabili pentru crearea primului imperiu global. Noi lucrăm înmulte moduri diferite dar, probabil, cel mai frecvent este săgăsim o ţară care are resurse, cum ar fi petrolul… şi apoi aran-jăm un împrumut uriaş acelei ţări de la Banca Mondială sau unadin celelalte organizaţii de acest tip“.

Conferinţa publică a dlui John Perkins are un început, pefrontispiciul căruia este adusă în faţa cititorilor convingerea deorientare geopolitică a celui de al doilea preşedinte al SUA(1797–1801), unul dintre părinţii fondatori ai statului american,John Adams (1735–1826), ce prin profunzime şi concizie expli-că nu numai conceptul de bază al politicii statului nord-ameri-can, dar conferă şi măsura valorii cărţii pe care s-a învrednicitdl. D. Fota să o ofere cititorilor români. Iată citatul din JohnAdams:

„Există două căi de a cuceri şi a înrobi o naţie. Una esteprin sabie şi alta prin îndatorare.“


36

Grigore ZANC, ... Să-i faci pe alţii să vadă ceea ce nu ştiu că văd...: interviuri acordate şi

răspunsuri la anchete ale unor publicaţii culturale

Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2010, 153 p.

Motivul republicării acestor interviuri, în ciuda intervalelor mari de timp care le separă,uneori de decenii, dar mai cu seamă a separării produse prin trecerea de la un sistem social-politicla altul, constă în faptul că termenii în care autorul vede şi revendică rolul şi condiţia culturii, a crea-torului de cultură, nu numai că nu şi-au pierdut relevanţa de la o perioadă la alta, ci devin alarmanţişi dramatici în condiţiile realităţilor post-decembrie ’89. Căci, profitând de anomia post-decembristăşi sfidând sistemul criteriilor valorice, diverşi complexaţi, ipocriţi şi cabotini, care tânjeau să accea-dă la rolul de elită intelectuală, au declanşat adevărate campanii de discreditare a tuturor valorilorconsacrate şi de manipulare grosolană a opiniei publice, sub masca anticomunismului. Autorul

Catalog

Ion BRAD, Romanul de familie


Toată nădejdea ei rămânea Axente, cel de-al treilea dintre nepoţi, agronomul. El era omulpământului, ca şi tatăl său Octavian, ca şi bunicul său Artimon, ca toţi moşii şi strămoşii lor, carefăcuseră din familia Borceştilor o cetate greu de învins în asediul prelungit al timpului. Nume multe,bărbaţi mulţi, cunoscuţi şi necunoscuţi, umbrele lor tutelare, care, cine ştie de ce, ţineau să se înmul-ţească, să-şi adune liniştile şi neliniştile ancestrale cât mai aproape de sufletele celor tineri, să le trea-că, în primul rând, prin fiinţa fragilă a lui Veanu.

Nelinişti medievale

Traduceri de Iulian Antonescu, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2010, 186 p.

Există în acest volum de „nelinişti medievale“ tălmăciri superbe care destramă, odată maimult, absurda prejudecată a „evului întunecat“. Invit cititorul să parcurgă cutare versuri „pentru ple-carea în cruciadă“, cutare plângere a luptei de la Hastings – cea care, în 1066, aducea Anglia substăpânirea normanzilor – sau „Cântecul lui Lancelot“. Şi exemplele s-ar putea înmulţi cu alte pildede poezie provensală, galeză, catalană sau scandinavă, unde versuri cizelate în româneşte ne aduc înminte siluete de femei maure sau de corăbii vikinge, deopotrivă.

De dincolo de mormânt, prietenul nostru Iulian Antonescu ne trimite mesajul său din urmă.Este unul al frumuseţii verbului românesc, al culturii şi al istoriei profunde pe care le-a slujit, inspi-rat, până la capăt. Răzvan Theodorescu

Niculae GHERAN, Arta de a fi păgubaş, Vol. 2: Oameni şi javre


Mă gândesc la Josefini şi la noii ispravnici culturali, cu şi fără de carte, obligaţi să adminis-treze o largă reţea de instituţii artistice cu o părticică din buget, ornată oficial cu un zero, urmatde-o virgulă şi cifre mici. Ca organizator, Aurică a realizat tot ce şi-a propus. Nimeni n-a putut să-istea în cale. Închid ochii şi mi-l închipui printre marii circari ai vieţii noastre politice. În dialog cu ei,niciun răzvan, nicio vidră, caramitră, ori muscă, n-ar fi putut obţine mai mulţi bani pentru cultură cael. Îi storcea şi din piatră seacă. N-avea mamă, n-avea tată, când era nevoit să-şi apere breasla. Nus-ar fi mulţumit niciodată cu firimiturile căzute de la masa îmbogăţiţilor de tranziţie. La bariera din-tre vremi, în marele Circ cu saltimbanci o mie, s-ar fi dovedit maître.

37


Ion CRÎNGUŞ, Ion GIURCĂ, Cedarea şi evacuarea Cadrilaterului în anul 1940

Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2010, 410 p.

... spre deosebire de Basarabia, nordul Bucovinei şi părţii de nord-vest a ţării, cedate în urma

ultimatumurilor sovietice din 26 şi 28 iunie 1940 şi Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, Cadri-

laterul a fost evacuat în baza unui tratat care a reglementat, în urma negocierilor, condiţiile în care

se ceda acest teritoriu şi se efectua schimbul de populaţie. [...]

Evacuarea acestui teritoriu cedat Bulgariei, acţiune amplă şi complexă, pregătită şi executată

în lunile august – septembrie 1940, nu a făcut obiectul unui studiu amplu, care să redea reala dimen-

siune a operaţiunilor în care au fost angajaţi factori de concepţie, decizie şi execuţie din structuri cen-

trale şi locale, majoritatea ministerelor, cu preponderenţă ale apărării, de interne şi transporturilor.

Fondul arhivistic naţional este deţinătorul a două lucrări în care este abordată problematica evacuă-

rii Cadrilaterului, în principal a componentei militare existente în acel spaţiu. Autorii

Ion CONSTANTIN, Gherman Pântea între mit şi realitate

Cuvânt înainte de Mircea Druc, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2010, 384 p.

Mişcarea de eliberare naţională în teritoriile răpite de imperiul sovietic merită o atenţie cres-

cândă. Sunt imperios necesare condiţii şi resurse materiale pentru cercetare şi un efort conjugat al

comunităţii ştiinţifice din întreg spaţiul românesc. Istoricii, sociologii, juriştii, psihologii, economiştii,

politologii au datoria profesională şi morală de a investiga absolut toate aspectele deznaţionalizării

românilor. [...] Consider că autorul merită tot respectul: profesionalism, documentare vastă, inedită.

Sper ca monografiile sale, având la bază valorificarea arhivelor, să ajungă şi material didactic la

facultăţile de istorie. Mircea Druc

Nicolae MAREŞ, Alianţa româno-polonă între destrămare şi solidaritate (1938–1939)


Noua carte reprezintă o contribuţie importantă şi meritorie a domnului Mareş la istoriografia

relaţiilor istorice româno-polone. Ea a rezultat având la temei bogatele cunoştinţe ale autorului, dar

şi talentul de care dă dovadă în expunerea cursivă şi plăcută a unor pagini de istorie de accentuat

interes. Lucrarea ilustrează un moment tragic al istoriei părţii continentului european căruia îi apar-

ţin atât românii cât şi polonezii, dar şi pagini de prietenie care nu se cuvin a fi uitate de generaţiile

următoare. Dan Berindei

Ion C. PETRESCU, Mihai Viteazul şi arta diplomaţiei

Ediţia a X-a, revizuită şi adăugită, Editura Premier, Ploieşti, 2010, 320 p.

Născut dintr-o necesitate strategică şi politică, pregătit însă de o lungă evoluţie istorică, pla-

nul lui Mihai Viteazul avea să se înfăptuiască treptat în conjuncturi politice extrem de primejdioase

pentru domn, ca o reacţie românească la planurile dominatoare străine.

Arta diplomatică a lui Mihai Viteazul a rezultat din conştiinţa clară a obiectivului urmărit şi

ea a constat în: iniţiative de a negocia, rapiditatea convorbirilor, capacitatea de a traduce în faptă

acordurile încheiate şi de a le încadra într-un context european, adaptabilitatea la frecventele schim-

bări de situaţii intervenite între parteneri. Prof. univ. dr. doc. Ştefan Ştefănescu

Volume publicate de Biblioteca Metropolitană Bucureşti şi de Editurile Conphys, Râmnicu Vâlcea şi Premier, Ploieşti


38

Repere

CALENDARUL LUNILORSfântul Mina al bucureştenilor

Dr. Marian NENCESCU

Ziua de 11 noiem-brie constituiapentru vechii bu-

cureşteni o sărbătoarecu totul specială. Nu-mită, paradoxal, şi Săr-bătoarea hoţilor (a tâl-harilor), ziua de Sfân-tul Mina era dedicată înspecial celor care avu-seseră de pătimit de peurma hoţilor şi, prinextindere, a tuturor rău-făcătorilor: ucigaşi, tâl-hari etc.

Aşadar, o săr-bătoare a păgubaşilor,în primul rând, devine,printr-o transformareinexplicabilă, o zi dedi-cată rugăciunilor publi-ce pentru descoperirea răufăcătorilor, plecând de la credin-ţa că Sfântul Mina ar avea astfel de calităţi. Şi cum înBucureşti există puţine biserici cu hramul acestui sfânt, pe11 noiembrie bucureştenii fac coadă la moaştele şi la icoa-na omonime.

Ctitorie a boierului Vergu şi a soţiei sale Ancuţa, celdespre care istoricul C. Ionnescu-Gion ne spune că era iscu-sit în treburi de taină ale domnitorului Constantin Brânco-veanu, biserica situată la intersecţia Căii Călăraşilor cuactualul bulevard C. Coposu a fost înălţată, după cum putemciti pe pisania de la intrare, începând cu 1725, septembrie 4,„în zilele domnitorului Nicolae Alexandru“.

În martie 1847, când a avut loc la Bucureşti Focul celMare (în ajunul Paştelui), incendiu devastator ce a năruit otreime din suprafaţa construită a oraşului, Biserica SfântulMina a avut de suferit daune parţiale. Cu acest prilej a fostadusă de la fosta Biserică Stelea, arsă la incendiu, icoanaSfântului Mina, salvată în mod miraculos. Trei decenii maitârziu, cu contribuţia bănească a negustorilor braşoveni dinBucureşti, sunt achiziţionate de la Sfântul Munte Athos părţidin moaştele Sfântului Mina şi aşezate lângă icoane.

Astăzi, biserica se mai numeşte şi Sfântul Mina-

Robescu, în cinstea fos-tului primar al Bucureş-tilor, Constantin I. Ro-bescu (1839–1920), celcare la 1900 a procedatla prima restaurare com-pletă a lăcaşului. În amin-tirea sa, strada pe careeste amplasată biserica îipoartă astăzi numele.

În vechime, Sfân-tul Mina era frecventatcu precădere de femei,care aveau obiceiul să li-pească de sfeşnice lumâ-nări cu capul întors, însperanţa că astfel li sevor întoarce bunurile fu-rate. În aceeaşi categoriemistico-ritualică se si-tuează şi acatistele şi

blestemele pentru a feri de învrăjbiri, moarte de om şi, îngeneral, tot ce avea o conotaţie vindicativă.

Precizăm că, pe vremuri, tagma hoţilor era recunos-cută public, mai ales că majoritatea tâlharilor practica unelereguli stricte. Astfel, nu se fura sâmbăta şi duminica, nu seatingea nimeni de averea bisericii şi, prin extindere, debunurile popii, ale văduvei, orfanului, cerşetorului sau gra-videi. Cei care încălcau acest pact nescris îşi atrăgeau afuri-senia Sfântului Mina. De altfel, vechea societate patriarhalăavea un contract nescris cu hoţii, care se referea în special labunurile mobile. Astfel, oamenii respectabili practicau mici„ciupeli“, de la… furtul miresei până la gravida pofticioasăcare mai culegea un măr sau altă fructă din livada vecinului.

În fapt, Sfântul Mina nu avea în sarcină aceste obice-iuri, aparent nevinovate.

Ce legătură este însă între Sfântul Mina, cel născut înEgipt (lângă Memphis) în secolul al III-lea şi decapitat înGrecia pentru mărturisirea credinţei în Hristos, şi hoţi estegreu de stabilit. Rămâne însă vie în mentalul colectiv teamade hoţi şi tâlhari şi, poate, pe alocuri, pocăinţa pentru astfelde păcate.

Biserica Sfântul Mina – „Vergului“, faţada sudică, spre Bulevardul C. Coposu

39


¨ 1 noiembrie 1770. 240 de ani de la naşterea lui Constantin Diacono-vici Loga, pedagog, scriitor (1 nov. 1770 – 12 nov. 1850)¨ 1 noiembrie 1835. 175 de ani de la apariţia publicaţiei „Gazeta Tea-trului Naţional“, sub conducerea lui Ion Heliade Rădulescu ¨ 2 noiembrie 1950. 60 de ani de la moartea scriitorului englez GeorgeBernard Shaw, Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 1925 (26 iul.1856 – 2 nov. 1950)¨ 2 noiembrie 1975. 35 de ani de la moartea poetului, prozatorului,cineastului italian Pier Paolo Pasolini (5 mart. 1922 – 2 nov. 1975)¨ 3 noiembrie 1500. 510 ani de la naşterea lui Benvenuto Cellini, scul-ptor, pictor italian (3 nov. 1500 – 13 febr. 1571)¨ 4 noiembrie 1970. 40 de ani de la moartea scriitorului Tudor Muşa-tescu (22 febr. 1903 – 4 nov. 1970)¨ 5 noiembrie 1880. 130 de ani de la naşterea scriitorului MihailSadoveanu (5 nov. 1880 – 19 oct. 1961)¨ 5 noiembrie 1925. 85 de ani de la moartea astronomului NicolaeCoculescu, fondatorul Observatorului Astronomic din Bucureşti, în 1908(31 iul. 1866 – 5 nov. 1925)¨ 5 noiembrie 1955. 55 de ani de la moartea pictorului francez MauriceUtrillo (26 dec. 1883 – 5 nov. 1955)¨ 6 noiembrie 1880. 130 de ani de la naşterea scriitorului austriac RobertMusil (6 nov. 1880 – 15 apr. 1942)¨ 6 noiembrie 1910. 100 de ani de la moartea lui Gheorghe Panu, istoric,critic literar, memorialist, publicist (9 mart. 1848 – 6 nov. 1910)¨ 6 noiembrie 1940. 70 de ani de la naşterea criticului şi istoricului literar,traducătorului Mihai Zamfir¨ 7 noiembrie 1855. 155 de ani de la naşterea fizicianului americanEdwin Herbert Hall (7 nov. 1855 – 20 nov. 1938)¨ 7 noiembrie 1880. 130 de ani de la moartea lui Alexandru Zanne, zia-rist, traducător, inginer șef al Bucureştilor în perioada 1863–1864, direc-tor al Arhivelor Statului (20 iul. 1821 – 7 nov. 1880)¨ 7 noiembrie 1940. 70 de ani de la naşterea actriţei Dorina Lazăr¨ 7 noiembrie 1990. 20 de ani de la moartea scriitorului englez LawrenceDurrell (27 febr. 1912 – 7 nov. 1990)¨ 8 noiembrie 1935. 75 de ani de la naşterea scriitorului Dumitru Bălăeţ(8 nov. 1935 – 5 febr. 2009)¨ 9 – 12 noiembrie 1330. 680 de ani de la Bătălia de la Posada¨ 9 noiembrie 1930. 80 de ani de la naşterea poetului, publicistului AurelRău¨ 10 noiembrie 1895. 115 ani de la moartea scriitorului AlexandruOdobescu (23 iun. 1834 – 10 nov. 1895)¨ 10 noiembrie 1940. 70 de ani de la naşterea regizorului TudorMărăscu¨ 10 noiembrie 1945. 65 de ani de la naşterea poetului George Ţărnea(10 nov. 1945 – 2 mai 2003)¨ 11 noiembrie 1855. 155 de ani de la moartea filosofului danez SørenKierkegaard (5 mai 1813 – 11 nov. 1855)¨ 11 noiembrie 1910. 100 de ani de la naşterea dramaturgului MihailDavidoglu (11 nov. 1910 – 17 aug. 1987)¨ 11 noiembrie 1930. 80 de ani de la naşterea regizorului Mircea Mure-şan¨ 11 noiembrie 1950. 60 de ani de la naşterea poetului Mircea Dinescu¨ 12 noiembrie 1840. 170 de ani de la naşterea sculptorului francezAuguste Rodin (12 nov. 1840 – 17 nov. 1917)¨ 12 noiembrie 1950. 60 de ani de la naşterea scriitorului Mircea Nedel-ciu (12 nov. 1950 – 12 iul. 1999)¨13 noiembrie 1850. 160 de ani de la naşterea scriitorului englez RobertStevenson (13 nov. 1850 – 3 dec. 1894)¨ 13 noiembrie 1950. 60 de ani de la naşterea poetei Ioana Crăciunescu¨ 13 noiembrie 1955. 55 de ani de la moartea scriitorului RomulusCioflec (23 mart. 1882 – 13 nov. 1955)¨ 14 noiembrie 1840. 170 de ani de la naşterea pictorului francez ClaudeMonet (14 nov. 1840 – 5 dec. 1926)¨ 15 noiembrie 1630. 380 de ani de la moartea matematicianului, astro-nomului german Johannes Kepler (27 dec. 1571 – 15 nov. 1630) ¨ 15 noiembrie 1845. 165 de ani de la naşterea filosofului Vasile Conta(15 nov. 1845 – 22 apr. 1882)

¨ 15 noiembrie 1910. 100 de ani de la naşterea lui Ion Lucian Murnu,artist plastic (15 nov. 1910 – 1984)¨ 16 noiembrie 2000. 10 ani de la moartea criticului literar LaurenţiuUlici (6 mai 1943 – 16 nov. 2000)¨ 18 noiembrie 1860. 150 de ani de la naşterea lui Ignacy Jan Pade-rewski, pianist, compozitor, om politic polonez (18 nov. 1860 – 29 iun.1941)¨ 18 noiembrie 1935. 75 de ani de la naşterea regizorului Cornel Todea¨ 19 noiembrie 1900. 110 ani de la naşterea scriitoarei germane AnnaSeghers (19 nov. 1900 – 1 iun. 1983)¨ 19 noiembrie 1940. 70 de ani de la moartea lui Ion Inculeţ, om politicdin Basarabia (8 apr. 1884 – 19 nov. 1940) ¨ 20 noiembrie 1910. 100 de ani de la moartea scriitorului rus LevTolstoi (9 sept. 1828 – 20 nov. 1910)¨ 21 noiembrie 1895. 115 ani de la naşterea tenorului TraianGrozăvescu (21 nov. 1895 – 15 febr. 1927)¨ 21 noiembrie 1910. 100 de ani de la naşterea scriitorului Theodor Con-stantin (21 nov. 1910 – 29 aug. 1975)¨ 21 noiembrie 1930. 80 de ani de la naşterea lui Ion Gheţie, lingvist,prozator (21 nov. 1930 – 11 mai 2004)¨ 23 noiembrie 1920. 90 de ani de la naşterea poetului, traducătoruluiPaul Celan (23 nov. 1920 – 20 apr. 1970)¨ 23 noiembrie 1885. 125 de ani de la naşterea istoricului Nicolae A.Constantinescu (23 nov. 1885 – 15 iul. 1971)¨ 23 noiembrie 1905. 105 ani de la naşterea lui Petru Comarnescu, criticliterar şi de artă, eseist, memorialist, traducător (23 nov. 1905 – 27 nov.1970)¨ 24 noiembrie 1920. 90 de ani de la moartea scriitorului AlexandruMacedonski (14 mart. 1854 – 24 nov. 1920)¨ 25 noiembrie 1845. 165 de ani de la naşterea scriitorului portughezJosé Maria de Eça de Queiroz (25 nov. 1845 – 16 aug. 1900)¨ 25 noiembrie 1885. 125 de ani de la moartea scriitorului GrigoreAlexandrescu (22 febr. 1814 – 25 nov. 1885)¨ 25 noiembrie 1950. 60 de ani de la moartea scriitorului danez Johan-nes Vilhelm Jensen, Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 1944 (20ian. 1873 – 25 nov. 1950)¨ 25 noiembrie 1970. 40 de ani de la moartea scriitorului japonez YukioMishima (14 ian. 1925 – 25 nov. 1970)¨ 26 noiembrie 1855. 155 de ani de la moartea poetului polonez AdamMickiewicz (24 dec. 1798 – 26 nov. 1855)¨ 26 noiembrie 1970. 40 de ani de la moartea lui Vladimir Streinu, poet,traducător, eseist, critic şi istoric literar (23 mai 1902 – 26 nov. 1970)¨ 27 noiembrie 1865. 145 de ani de la naşterea poetului columbian JoséAsunción Silva (27 nov. 1865 – 23 mai 1896)¨ 27 noiembrie 1885. 125 de ani de la naşterea scriitorului LiviuRebreanu (27 nov. 1885 – 1 sept. 1944) ¨ 27 noiembrie 1895. 115 ani de la moartea scriitorului francezAlexandre Dumas-fiul (27 iul. 1824 – 27 nov. 1895)¨ 27 noiembrie 1940. 70 de ani de la moartea istoricului Nicolae Iorga(17 ian. 1871 – 27 nov. 1940)¨ 27 noiembrie 1940. 70 de ani de la moartea lui Virgil Madgearu,economist, sociolog, om politic (14 dec. 1887 – 27 nov. 1940)¨ 27 noiembrie 1955. 55 de ani de la moartea compozitorului elveţianArthur Honegger (10 mart. 1892 – 27 nov. 1955)¨ 28 noiembrie 1880. 130 de ani de la naşterea poetului rus AleksandrBlok (28 nov. 1880 – 7 aug. 1921)¨ 29 noiembrie 1880. 130 de ani de la naşterea scriitorului, publicistuluiN. D. Cocea (29 nov. 1880 – 1 febr. 1949)¨ 30 noiembrie 1860. 150 de ani de la naşterea lui Vasile G. Morţun,publicist, om politic (30 nov. 1860 – 30 iul. 1919)¨ 30 noiembrie 1900. 115 ani de la moartea scriitorului irlandez OscarWilde (16 oct. 1854 – 30 nov. 1900)¨ 30 noiembrie 1930. 80 de ani de la naşterea traducătorului AndreiBantaş (30 nov. 1930 – 1997)¨ 30 noiembrie 1935. 75 de ani de la moartea scriitorului, criticuluiliterar, traducătorului portughez Fernando Pessoa (13 iun. 1888 – 30 nov.1935)

Calendar

noiembrie 2010


40

REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA

Str. Tache D. Ionescu nr. 4, Sector 1

Tel./Fax: 021 316.36.25; 021 539.65.40

E-mail: [email protected]

Web: www.bibliotecametropolitana.ro

www.dacoromanica.ro

Numele ......................................................................................................................................................................................Prenumele .................................................................................................................................................................................Adresa .......................................................................................................................................................................................Cod.................... Telefon...............................Solicit abonarea la revista BIBLIOTECA BUCUREŞTILOR pe o perioadă de ............. luni.Adresa: Str. Tache D. Ionescu nr. 4, Sector 1, Cod poştal 010354, Bucureşti.Anexez chitanţa de plată a sumei de ........................... RON în contul dvs. nr. RO82 RNCB 0072 0497 1003 0001 BCR Sector 1. C.U.I. 10141341.

Asociaţia noastră ABIDOR şi Biblioteca Metropolitană Bucureşti sunt singurele reprezentante din România, în calitate demembre, în asociaţiile INTAMEL şi EBLIDA începând cu anul 1998. Astfel, revista noastră este unica publicaţie care vă oferăultimele noutăţi din comunitatea internaţională a bibliotecilor.

Administraţia noastră face, prin plata directă sau prin mandat poştal, abonamente la revista lunară BIBLIOTECA BUCUREŞTILOR.Preţul unui număr este de 12 RON. Preţul unui abonament anual (12 numere) este de 144 RON. Primul an de apariţie: 1998.

Director: Florin ROTARUDirector artistic: Mircea DUMITRESCU

Redacţia: Ion HOREA (redactor-şef onorific), Georgeta FILITTI, Iulia MACARIE (secretar de redacţie),

Marian NENCESCU (redactor-şef), Florin PREDA, Gabriela TOMA, Radu VLĂDUŢ

Tipărit la Tipografia COPERTEX

Redacţia revistei BIBLIOTECA BUCUREŞTILOR respectă opţiunile autorilor cu privire la normele ortografice

ContentsVasile BĂNCILĂ – Antinomies of Bărăgan ..................................................................................................................................2N. IORGA – How Was Bucharest and How Has To Be ............................................................................................................3History of the Book – François Villon’s Ballade des Dames du Temps Jadis ..........................................................................4In memoriam ADRIAN PĂUNESCU ..........................................................................................................................................6Bucharest Metropolitan Library – Old Books ............................................................................................................................8Contemporary Autographs – An “Old School” Teacher – Constantin NICUŞAN ..................................................................9Gaudeamus, A Book Fair of Superlatives ..................................................................................................................................13Marian NENCESCU – From Cicăneşti to the Romanian Academy – Academician Gheorghe PĂUN ....................................14International Vedic Workshop in Bucharest: Success or Chalenge? ..........................................................................................15National Symposium “Time and Man” in Ploieşti ..................................................................................................................16International Conference “Communication, Context, Interdisciplinarity” in Târgu Mureş ......................................................16Contemporary Russian Painting Exhibition in Bucharest ........................................................................................................17Barbro WIGELL-RYYNÄNEN – Marketing – Always on the Agenda ......................................................................................18Barbro THOMAS – Swedish Libraries: An Overview (I) ..........................................................................................................19Leo Tolstoy’s Centenary, 1828–1910

Acad. Ion IANOŞI – The Death, 1900–1910 ..........................................................................................................................25Nicolae Iorga’s Commemoration, 1871–1940

Dr. Nicolae MAREŞ – Iorga on Poland and Polish Culture ....................................................................................................27Dr. Alin SPÂNU – Nicolae Iorga, the School of Văleni and Agent No. 197 (1909) ..............................................................29An Exciting Hypothesis: Nicolae Iorga, Victim of Russian Agents ......................................................................................30

Dr. Ion CONSTANTIN – International Scientific Conference “The World Towards ‘Solidarity’ Movement, 1980–1989” ....31Mircea Radu Iacoban – 70 ........................................................................................................................................................33Dr. Florea NEAGU – Word on a Valuable Book ......................................................................................................................34Bucharest Metropolitan Library – New Books ........................................................................................................................36Dr. Marian NENCESCU – Calendar of Months – Saint Mina of Bucharest People ..............................................................38Cultural Calendar – November 2010 ........................................................................................................................................39

ABONAMENT LA

BIBLIOTECA BUCUREŞTILOR

ISSN 1454-0487

CUPON

LEV TOLSTOI1828–1910

100 de ani de la moarte

O operă artistică este aceea care îi molipseşte pe oameni, îi aduce pe toţi laaceeaşi stare de spirit. În forţa de a influenţa şi de a subordona toţi oamenii uneiaşi aceleiaşi stări de spirit, nimic nu egalează cauza vieţii şi, în cele din urmă, întrea-ga viaţă omenească. Eh, dacă oamenii ar înţelege întreaga semnificaţie şi întreagaforţă a acestei opere de artă care e propria lor viaţă! Dacă măcar ar dădăci-o la felde grijuliu şi ar depune toate eforturile pentru a nu o strica cu ceva şi pentru a oproduce în toată splendoarea ei posibilă! Dar aşa, noi dădăcim o reflectare a vieţii,iar viaţa propriu-zisă o desconsiderăm. Indiferent însă de vrem acest lucru sau nu,ea este o operă de artă, pentru că acţionează asupra celorlalţi oameni, este contem-plată de ei.

„Jurnal“

În româneşte de Janina Ianoşi

DUMITRU BĂLĂEŢ1935–2009

75 de ani de la naştere

Melancolie

Veni-voi odată şi-odată la voi să vă spun, fără înconjur, bucuriile mele, tristeţea mea fără leac, dorinţa de bine, împlinirea prin faptă-universală; munţii mei stau de strajă tăcuţi îndoielilor voastre, neliniştilor care cutremură moartea din temelii, cînd alunecă ondulat, luminos ca un rîu, delirat de lună, şirul cuvintelor pe hîrtia albă.Dar atunci fi-va poate tîrziu, prin galerii în urma căutătorilor picură ca o clepsidră destinul, precum clinchetul rezultat din ciocnirea legilor cu întîmplarea în această fărîmă de lut, în această stea, în acest vis ciudat al metamorfozelor.

Din arhiva „Bibliotecii Bucureştilor“

MIHAI ZAMFIR - arhiva.bibmet.ro fileramuri ale aceluiaşi trunchi – mesajul literar. După primul...

Documents

Transcript of MIHAI ZAMFIR - arhiva.bibmet.ro fileramuri ale aceluiaşi trunchi – mesajul literar. După primul...