Alphonse (Marie Louise Prat) de Lamartine, Lacul

In poeziile sale domina sentimentul comuniunii om-natura. Se contureaza un univers romantic, cu amurguri pline de nostalgii, cu inserari, stele, lacuri, vai, stanci, clopote rustice, vanturi pustiitoare.

Natura este un loc de refugiu si uitare pentru poetul obosit de asteptari si incercari. Solitar in reveliile lui, poetul iubeste soarele palid, lumina slaba, intunecimea, freamatul si taina padurii.

Capodoperă a Meditaţiilor şi a întregii poezii romantice, Lacul, de Alphonse de Lamartine, este o sublimare a tuturor problemelor existenţiale pe care le declanşează interogativ moartea femeii iubite. Textul poemului este produsul coexistenţei a două planuri: unul al rememorării faptului erotic, al descrierii cadrului natural şi al doilea al semnificaţiilor, al sentimentului comunicării cu infinitul.

Detaliile naturii care ar trebui să alcătuiască un cadru pentru iubirea pierdută sunt, de fapt, puncte de plecare în meditaţia asupra clipei irepetabile, limite terestre simbolice într-un exerciţiu de elevaţie. De altfel, şi îndrăgostiţii au aceeaşi consistenţă: două prezenţe, aproape imateriale, care se caută, se cheamă, plâng şi se consolează promiţându-şi o fericire ca un fel de panteism mistic. Dacă lacul este simplificat, esenţializat într-un detaliu emblematic şi înzestrat cu funcţia reflectării - unda -, fiinţa îndrăgostiţilor nu cunoaşte ipostaziere, nici contur, din rostul ei în lume poetul nu reţine decât participarea prin dragoste la armonia universală.

În spiritul romanticilor, poetul recurge la reprezentarea categoriei nemărginirii la nivelul existenţei („oceanul vieţii”), al timpului („timpul margini n-are”), al rătăcirii omeneşti („omul liman n-are”), al spaţiului („nu se-auzea departe”) şi al suferinţei („tot chinul”), vizând ştergerea limitelor dintre timpul etern al cosmosului şi cel subiectiv al fiinţei sau anihilarea relaţiei sacru - profan prin reorganizarea universului după legile iubirii („Cruţaţi pe-aceia care voiesc să se adore / Tot timpul vieţii lor!”).

În viziunea poetului, dragostea este resimţită ca un fapt irevocabil („Pierdute-s pentru veci?”) şi recomandată ca modus vivendi („O, să iubim!”). Practica antitezei dezvăluie o situare a fiinţei umane în cadrul efemer al vieţii („cei vii pier”) şi o plasare a naturii - simbolizată de lac - în zona eternului.

Atmosfera încărcată de mister şi vrajă apare ca un produs al cumulării imaginilor auditive („zgomotul din undă”), vizuale („aceeaşi piatră”) sau olfactive („miresmele uşoare”), precum şi al alternării picturale („noaptea nesfârşită”; „steaua cea mai albă”). Caracterul de confesiune al poemului rezultă, paradoxal, din folosirea persoanei a II-a a pronumelui, care presupune o falsă adresare către fiinţa lacului şi o autentică mărturisire a sinelui neconsolat, poetul raportându-şi deznădejdea la mânia sorţii.

Imprecis ca visul, sugestiv asemenea muzicii, stilul lamartinian are asupra cititorului efectul incantaţiilor ritualice sau ale peisajelor marine. Fiecare trop este angajat în transmiterea muzicalităţii elegiace şi în definitivarea tonului coloristic. Meditaţia asupra duratei temporale, opoziţia etern - efemer, învestirea naturii cu funcţia mărturisirii („să zică...”), viziunea iubirii, mijloacele de expresie plastico-lirice sunt dominante ale întregului volum şi argumente ale poemului.

Alphonse de Lamartine - repere biografice

Unul dintre cei mai importanţi întemeietori ai liricii franceze romantice, Alphonse de Lamartine s-a născut la 21 octombrie 1790, în orăşelul francez Mâcon, având o origine nobilă. Studiile şi le face într-un colegiu iezuit, apoi se dedică unei cariere diplomatice (este secretar la ambasada din Napoli), pe care o va părăsi în plină maturitate, implicându-se în viaţa politică.

Ca scriitor, debutează în 1818 cu o tragedie, Saul, inspirată din textul biblic şi ale cărei personaje - Saul şi David - întruchipează cele două feţe ale personalităţii sale: revolta şi resemnarea. Consacrarea în plan literar i-o aduce volumul Meditaţii poetice (1820), „succes neobişnuit şi universal”. După publicarea unui nou ciclu de poeme romantice, Armonii (1830), devine membru de onoare al Academiei Franceze.

Moartea copiilor săi îi motivează starea sufletească din poemele Jocelyn (1836), Căderea unui înger (1838), Reculegeri poetice (1839) şi îl determină să se angajeze tot mai energic în viaţa cetăţii (este ales deputat, iar în 1848 îşi depune chiar candidatura pentru preşedinţie). Ultimii ani ai unei bătrâneţi triste, dar laborioase sunt cuprinşi în scrierile autobiografice Confidenţe şi Rafael. În 1857 scrie ultimul său poem, Via şi casa, retras în castelul de la Passy, unde se va stinge la 28 februarie 1869.

Climatul epocii

Lamartine şi-a desfăşurat activitatea poetică pe fondul unei epoci pline de frământări majore şi de evenimente care i-au marcat etapele devenirii literare şi sociale. Întoarcerea Bourbonilor (1814) şi bătălia de la Waterloo (1815) îl găsesc refugiat în Elveţia, iar evenimentele revoluţiei de la 1848 îi favorizează o imensă popularitate, el fiind chiar organizatorul unui guvern provizoriu. Însă după lovitura de stat din 1851 părăseşte viaţa politică, editând ziare şi continuându-şi cariera literară.

Funcţiile diplomatice pe care le-a ocupat i-au permis stabilirea de numeroase contacte culturale, mai ales că Lamartine este contemporan cu Schopenhauer care publică în 1819 Lumea ca voinţă şi reprezentare, cu J.W. Goethe care termină în 1812 Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister, sau cu Walter Scott, ale cărui romane apar chiar în această perioadă. Şi în artele plastice se înregistrează aceeaşi efervescenţă creatoare în spiritul înnoirii: în 1819, Theodore Gericault a expus Pluta Meduzei, iar în 1820, Jean Auguste Dominique Ingres a terminat Portretul contelui Gourier, opere care au desfiinţat canoanele consacrate.

Influenţe asupra literaturii române

Influenţe evidente ale poeziei lamartiniene se pot observa în lirica peisagistică a generaţiei de poeţi de la 1848, şi mai pregnant în poezia sentimentelor individuale (Vasile Cârlova, Înserare). Sub formă livrescă, ecouri ale acestei poezii romantice apar la Ion Pillat, în Aci sosi pe vremuri, confirmând faptul că versul lui Lamartine a funcţionat ca modă literară, ca element de recuzită postromantică, în mentalitatea şi expresia unor generaţii de scriitori.