ANGELICA STOICA EMILIA TANASESCU

– MICROECONOMIE – CURS

Editura Fundatiei Universitare “Dunarea de Jos” GALATI, 2004

Referent stiintific

Prof. univ. dr. ec. Emil Gavrila

3

CUVÂNT ÎNAINTE

Cursul de Economie politica – Microeconomie se adreseaza îndeosebi studentilor de la specializarea Administratie Publica, dar si celor de la profilul economic, care studiaza la forma de învatamânt zi si a celui deschis la distanta, în Facultatea de Stiinte Economice si Administrative, Universitatea „Dunarea de Jos” Galati.

La baza elaborarii manualului de catre autoare, s–a situat importanta economiei politice ca disciplina fundamentala, care se preda în primul an de studiu si care, de aceea, trebuie sa ofere viitorilor specialisti cunostintele necesare aprofundarii, în anii urmatori, a unei gândiri economice avansate si dinamice.

Aspectele teoretice specifice cursului de Microeconomie, sunt tratate potrivit sistemelor metodologice existente pe plan mondial, îndeosebi din Comunitatea Europeana, adica prin îmbinarea abordarii conceptuale si explicative atât cu corelatiile, legaturile pe care fenomenele si procesele economice le presupun, cât si cu prezentarea grafica, schematica a acestora.

Partea însemnata în economia manualului, o au mecanismele fundamentale ale economiei de piata cum ar fi: utilitatea si comportamentul consumatorului; cererea si oferta; concurenta si formarea pretului pe diferitele tipuri de piete; formele fundamentale ale venitului, alaturi de care sunt celelalte repere din programa analitica necesare întelegerii macroeconomiei.

Autoarele, constiente de necesitatea perfectionarii în continuare a cursului, sunt receptive la observatiile si sugestiile în masura sa înlature eventualele lipsuri si inadvertente.

Autoarele

5

CAPITOLUL 1

ECONOMIA; LEGI, REGULI SAU PRINCIPII

ECONOMICE. RISC SI INCERTITUDINI ÎN ECONOMIA

MODERNA 1.1. TREBUINTELE SI RESURSELE ECONOMICE 1.1.1. Trebuintele umane: continut, caracteristici, structura

Nevoile sau trebuintele umane reflecta ceea ce oamenii resimt în mod

direct sau indirect ca fiindu-le necesar pentru existenta lor. Nevoile au atât o natura obiectiva, cât si subiectiva. Obiectiva, deoarece sunt generate de conditiile de viata corespunzatoare naturii sociale a productiei si gradului de civilizatie atins, iar subiectiva, deoarece ele desemneaza starea în care se afla un individ sau colectivitate, fie în raport cu ceea ce este strict necesar supravietuirii sale, fie în raport cu ceea ce este considerat necesar pentru a se integra armonios în societate.

Latura subiectiva a trebuintelor se manifesta prin dorintele oamenilor de a avea si consuma bunuri, dorinte care devin nevoi în functie de nivel de dezvoltare atins. În concluzie, pentru ca sunt proprii oamenilor, nevoile (trebuintele) au o determinare subiectiva, iar constientizate capata si natura obiectiva.

Nevoile umane se caracterizeaza prin anumite trasaturi specifice, cum ar fi: § sunt nelimitate ca numar, deoarece, pe masura dezvoltarii societatii,

oamenii îsi largesc permanent aria trebuintelor si sunt preocupati de satisfacerea cât mai buna a celor noi;

6

§ sunt limitate în capacitate (volum) si respectiv saturabile, deoarece satisfacerea unor nevoi (îndeosebi materiale) necesita doar o cantitate determinata dintr-un anumit bun;

§ sunt concurente si substituibile, întrucât unele dintre ele se dezvolta în detrimentul altora;

§ sunt complementare, întrucât se conditioneaza reciproc; § au caracter dinamic, adica evolueaza cu precadere în sensul cresterii lor; § au caracter complex si interdependent, deoarece se constituie într-un

sistem al trebuintelor. Sistemul trebuintelor poate fi structurat dupa mai multe criterii si

anume: dupa natura lor; subiectii purtatori; continutul si forma trebuintelor; locul si rolul lor în existenta si dezvoltarea omului; modul de satisfacere a nevoilor etc.

Dupa natura lor, nevoile sau trebuintele se clasifica în: § economice, care exprima necesitatile economice de consum (au o sfera

mai larga de cuprindere în comparatie cu conditiile vietii materiale); § economico-sociale, care fata de cele anterioare cuprind si nevoile rezultate

din organizarea sociala (conditiile de mediu, de aparare etc); § fiziologice, inerente oricarui individ (de locuinta, îmbracaminte, pastrarea

sanatatii); § spiritual-psihologice (morale, instructive, afective, de petrecere a timpului

liber), care apar si se diversifica pe masura progresului tehnic; § de grup, resimtite de oameni ca participanti la anumite colectivitati locale

sau nationale (de educatie, amenajarea teritoriului etc). Importanta nevoilor si necesitatea cunoasterii lor, se materializeaza în

faptul ca ele reprezinta, pentru orice societate, punctul de pornire, forta motrice, impulsul si scopul final al activitatii umane, punctul de plecare a întregii teorii a reproductiei, mobilul oricarei activitati; în esenta, motorul oricarui mecanism economic.

Nevoile umane întelese de oameni si devenite mobiluri ale confruntarii si cooperarii lor în vederea dobândirii resurselor si bunurilor necesare satisfacerii trebuintelor, reprezinta interesele economice.

7

În functie de nivelul si modul în care se manifesta, interesele se grupeaza în categorii cum ar fi: personale, ale fiecarui individ; de grup, specifice socio-grupurilor; generale, în numele carora actioneaza toti cetatenii. Ele mai pot fi: particulare (private sau individuale) si publice (de stat); curente si de perspectiva; periodice, permanente si accidentale etc.

Satisfacerea trebuintelor presupune existenta resurselor economice. 1.1.2. Resursele economice. Continut si clasificare

Resursele economice constau din totalitatea elementelor sau

premiselor directe si indirecte atrase si folosite de catre om la producerea de noi bunuri: ele reprezinta suportul consumului. De cantitatea si calitatea resurselor depinde, în mod esential, gradul în care omul îsi acopera nevoile atât la nivel individual, cât si social. Premisa primara a satisfacerii nevoilor umane este natura.

Resursele pot fi grupate în functie de mai multe criterii si anume: § dupa gradul de prelucrare în:

q originare sau primare (potentialul demografic si cel de resurse naturale);

q derivate, formate pe baza celor anterioare (masini, utilaje, cunostinte, experienta stiintifica). Cele mai importante sunt resursele naturale, fara de care nici o activitate umana nu este posibila.

Resursele naturale se clasifica: § dupa durata folosirii lor în timp se grupeaza în:

q neregenerabile sau epuizabile, din care fac parte zacamintele de combustibil fosil si minereurile;

q regenerabile (pamântul, apa, aerul); q greu regenerabile (lemnul).

§ dupa posibilitatile de recuperare sau reutilizare, resursele naturale sunt: q recuperabile, care cuprind o gama larga de resurse de materii prime; q partial recuperabile, în special cele biologice, care prin refolosiri se

degradeaza în mod treptat; q nerecuperabile, din care fac parte în special resursele energetice.

8

Cea mai generala clasificare a resurselor este gruparea acestora în: a. materiale care cuprind resursele naturale primare si pe cele

derivate lor (materii prime, utilaje etc); b. umane sau de munca, care cuprind atât pe cele umane primare

(populatia sub aspectul ei cantitativ si calitativ), cât si pe cele derivate (stoc de învatamânt, de cunostinte, de inovatii).

Resursele se caracterizeaza, în principal, prin aceea ca sunt limitate, atât în raport cu nevoile în continua crestere si posibilitatile de prelucrare, cât si cu nivelul cunoasterii la care s-a ajuns. Deoarece cresterea nevoilor nu este însotita si de o crestere similara a resurselor, orice acoperire a unor nevoi suplimentare trebuie sa se realizeze printr-o utilizare mai buna a resurselor din ce în ce mai limitate. Caracterul limitat al resurselor se atribuie atât a. limitelor naturale (cantitatilor insuficiente de resurse în raport cu

necesitatile în crestere), cât si b. limitelor economice care, prin nivelul tehnicii si al tehnologiilor de

prelucrare si costurilor implicate, devin tot mai restrictive. 1.2. ECONOMIA – FORMA PRINCIPALA A ACTIUNII SOCIALE

Activitatea economica reprezinta lupta împotriva raritatii resurselor, proces complex care reflecta faptele, comportamentele si deciziile oamenilor privitoare la atragerea si utilizarea resurselor economice, în vederea producerii, circulatiei, repartitiei si consumului de bunuri în functie de nevoile si interesele economice. Criteriul distinctiv al activitatii economice consta în lupta pentru satisfacerea trebuintelor umane nelimitate, prin folosirea unor resurse si bunuri rare, relativ limitate. Componentele sau functiile activitatii economice sunt: productia; circulatia (schimbul); repartitia; consumul, componente care devin preocupari esentiale pentru anumite verigi ale economiei si care sunt bazate pe diviziunea sociala a muncii.

Diviziunea sociala a muncii reprezinta procesul obiectiv de desprindere, diferentiere, separare si combinare a diferitelor genuri de activitati si de fixare a acestora (prin functiile îndeplinite) ca laturi inseparabile ale actiunii sociale.

9

1. Productia este activitatea economica care consta în combinarea si

utilizarea factorilor materiali si umani în vederea obtinerii de noi bunuri economice si sporirea utilitatii acestora. În functie de caracterul rezultatelor finale, productia poate fi de doua feluri, si anume: materiala si prestari de servicii. a. productia materiala reprezinta totalitatea proceselor (fizico-chimice,

biologice, economice, sociale etc) prin care obiectele naturale sau bunurile corporale, rezultate ale unor procese de productie anterioara, sunt supuse unor modificari substantiale în vederea transformarii lor în bunuri utile sau mai utile, cum ar fi: productia industriala, agricola, activitatile de constructii etc.

b. prestarile de servicii sunt acele activitati economice ale caror rezultate servesc la satisfacerea nevoilor umane (transport, activitati turistice, schimburi si comert cu bunuri, activitati de marketing, medicale, juridice etc).

2. Circulatia sau schimbul reflecta acele activitati umane care asigura deplasarea în spatiu a bunurilor materiale, trecerea lor de la o persoana la alta pe calea vânzarii-cumpararii, pastrarea si depozitarea acestora, schimbul de servicii (activitati de comunicatii, telecomunicatii, distributiv-comerciale, depozitare si pastrare).

3. Repartitia cuprinde activitatile economice prin care bunurile si serviciile sunt orientate spre destinatia lor, prin care se distribuie si redistribuie veniturile catre participantii la viata economica si între membrii societatii (plata salariilor, a profiturilor, impozitelor si taxelor, formarea resurselor investitionale si orientarea lor spre diferite domenii de activitate).

4. Consumul – scopul ultim al productiei, este actul care consta în folosirea efectiva a bunurilor, actul prin care se verifica utilitatea acestora si concordanta cu trebuintele oamenilor. Consumul poate fi intermediar si final: intermediar, care se refera la folosirea unor bunuri (materii prime, utilaje) care prin producerea altor bunuri îsi pierd caracteristicile initiale; final sau definitiv, cel care se refera la utilizarea bunurilor de consum personal si colectiv.

10

Atât activitatea economica în ansamblu cât si fiecare componenta în

parte trebuie sa se caracterizeze prin: § rationalitate si eficienta, care se manifesta prin maximizarea efectelor

utile obtinute, concomitent cu minimizarea consumului de resurse economice;

§ subordonarea fata de nevoile umane în continua crestere si diversificare. Raritatea resurselor impune costul de oportunitate, adica sacrificarea celorlalte alternative pentru producerea sau consumarea unui anumit bun.

Activitatile economice se realizeaza, potrivit diviziunii sociale a muncii si accentuarii interdependentelor dintre activitati, în plan vertical la diferite nivele, cum ar fi: microeconomic, mezoeconomic, macroeconomic si mondoeconomic.

a. Microeconomia se refera la totalitatea proceselor si fenomenelor economice structurate la nivelul unitatilor economice, al familiilor si verigilor administrativ-teritoriale de baza.

b. Mezoeconomia abordeaza si cerceteaza viata economica la nivelul ramurilor, subramurilor si zonelor economice.

c. Macroeconomia reprezinta ansamblul formelor de economie din cadrul unei tari desfasurate în unitatea lor la nivelul unitatilor, ramurilor si zonelor teritoriale, adica al întregii economii nationale.

d. Mondoeconomia reflecta ansamblul relatiilor dintre economiile nationale specifice în cadrul fiecarui tip de flux economic (comert, cooperare, relatii financiare, turism, tranzit).

Economia nationala cuprinde ansamblul activitatilor economico-sociale care se desfasoara si se întretin reciproc în cadrul unei tari, în functie de posibilitatile si interesele generale national-statale. Elementele componente la nivelul economiei nationale se structureaza în plan orizontal ca structura: tehnologica, de ramura si teritoriale.

Structura economiei nationale reflecta ansamblul elementelor componente – sfere, ramuri subramuri de productie, tipuri de tehnologie, unitati administrativ-teritoriale, relatiile dintre acestea si aspectele calitative ale elementelor structurii.

11

1. Structura tehnologica pune în evidenta genurile de tehnici si tehnologii de productie folosite, precum si relatiile dintre ele în cadrul unei tari. 2. Structura de ramura a economiei reflecta totalitatea ramurilor si subramurilor dintr-o tara, ponderea fiecareia în ansamblul acestora si relatiile multiple dintre ele. Ramurile economice sunt, în principal: industria, agricultura, silvicultura, constructiile, transporturile, telecomunicatiile, serviciile personale. În functie de ponderea si rolul detinut de diferitele ramuri si sectoare, economiile tarilor pot fi: agrare; agrar-industriale; industriale; tertiare etc. 3. Structura teritoriala evidentiaza rolul regiunilor, teritoriilor, unitatilor administrative, precum si relatiile dintre aceste într-o tara. În cadrul unei economii exista 4 sectoare economice:

§ sectorul primar (agricultura, silvicultura, piscicultura si industria extractiva);

§ secundar (industria prelucratoare, constructiile); § tertiar (transporturi, comert, telecomunicatii, servicii financiar-bancare si

de asigurari, consulting, managerial si de marketing, servicii casnice, servicii religioase);

§ cuaternar (cercetare stiintifica, dezvoltare tehnologica etc). Economia unei tari poate fi considerata moderna si eficienta atunci

când se caracterizeaza prin: § structuri tehnologice moderne în concordanta cu revolutia tehnico-

stiintifica; § unitate organica între cele doua ramuri de baza ale ei –industria si

agricultura – bazate pe tehnici si tehnologii avansate; § existenta sectorului prestator de servicii dinamic si eficient; § forme institutionale specifice economiei de piata moderne etc.

12

1.3. FENOMENELE SI PROCESELE ECONOMICE. LEGI, REGULI SAU PRINCIPII ECONOMICE

Activitatea economica se desfasoara pe baza unor legaturi de interconditionare între acte si fapte autonome, specifice, care se manifesta în mod diferit: unele la suprafata economiei, altele în profunzimile ei. Omul cunoaste nemijlocit numai acele aspecte care se manifesta la suprafata lucrurilor, aspecte numite fenomene. Fenomenul este, deci, manifestarea exterioara a esentei unui lucru care poate fi perceput nemijlocit, cum ar fi, de exemplu: bani, profit, salariu, pret, renta, dobânda etc. Fenomenele sunt strâns legate de esenta faptelor economice, a evenimentelor, a lucrurilor, iar în miscarea lor ele devin procese.

Procesul constituie un ansamblul de fenomene concepute ca un lant cauzal progresiv, o succesiune de operatii, stari sau fenomene prin care se efectueaza o lucrare sau se produce o transformare. Ele exprima transformarile cantitative, structurale si calitative în starea activitatii economice, desfasurarea acesteia în timp si spatiu (de exemplu: cresterea preturilor, modificarea ofertei sau cererii de bunuri economice, cresterea productivitatii muncii etc).

Dependentele reciproce dintre fenomenele si procesele economice si posibilitatea transformarii unora dintre ele din cauza în efect si invers, reflecta starea de dependenta mutuala.

La baza fenomenelor si proceselor economice stau interesele economice, adica ceea ce prezinta importanta sau utilitate: ele constituie stimulul activitatii economice si au la baza trebuintele umane. Legaturile de suprafata exprimate de fenomenele si procesele economice au în „spatele” lor o multitudine de alte relatii profunde si cu caracter permanent, denumite legi economice. În esenta, legile economice exprima legaturile interioare, profunde ale vietii economice; relatiile esentiale între fenomenele si procesele economice; raporturile repetabile între indivizii participanti la activitatea economica. Ele sunt expresia modului de structurare, organizare, interconditionare si functionare a diferitelor verigi ale vietii economice.

13

Cu privire la natura si rolul legilor economice, s-au conturat în timp doua conceptii mai importante. Prima, care se bazeaza pe existenta unei ordini naturale, creata de Dumnezeu, spontana si evidenta prin ea însasi. Ca atare si activitatile economice sunt guvernate de legi naturale, aceleasi care guverneaza si lumea fizica. Cea de-a doua conceptie considera ca fenomenele economice se modifica necontenit, ceea ce face ca ele sa aiba o determinare istorica. Ca atare, nu exista legi privitoare la desfasurarea vietii economice, valabile pentru toate timpurile si locurile. Obiectul cunoasterii legilor economice îl constituie fenomenele si procesele economice care au drept specific faptul ca actioneaza prin intermediul oamenilor si se bazeaza pe scopurile acestora. Ca exemple de legi economice se pot da legea cresterii productivitatii factorilor de productie, a raritatii resurselor, a cererii si ofertei, a progresului economic etc.

Legile economice se clasifica în functie de anumite criterii, si anume: 1. Dupa modul de descoperire legile pot fi: abstracte, bazate pe

metodele stiintifice de investigare si care, de aceea, sunt si exacte; empirice, descoperite si formulate pe baza experientei îndelungate.

2. Dupa durata de manifestare legile sunt: generale, care actioneaza pe tot parcursul vieti economice (legea cresterii productivitatii muncii, a raritatii resurselor etc); legi specifice, care actioneaza numai în cadrul anumitor perioade istorice parcurse de o economie (legea cererii si ofertei, a rentei, a profitului de monopol etc).

Indiferent însa de natura lor, legile economice trebuiesc temeinic cunoscute, deoarece, daca esenta si modul lor de manifestare nu s-ar cunoaste, ar fi imposibil de prevazut producerea unor fenomene în conditii determinate, iar masurile si deciziile economice ar fi adoptate si aplicate la întâmplare cu efecte nedorite. Totodata, ele informeaza (desi cu aproximatie) asupra consecintelor unui anumit fenomen economic sau anumita masura legislativa, permit prevederea tendintelor unor fenomene si orienteaza agentii economici asupra liniilor de conduita care trebuiesc urmate.

Prin esenta lor, legile economice nu limiteaza libertatea si initiativa oamenilor si actioneaza numai în anumite conditii, astfel ca agentii economici

14

pot crea câmp favorabil de actiune unor legi potrivit intereselor lor si evita astfel efectele negative sporindu-le pe cele pozitive. 1.4. STIINTA ECONOMICA. OBIECTUL DE STUDIU AL ECONOMIEI

1.4.1. Etapele formarii stiintei economice

La fel ca toate celelalte stiinte, si stiinta economica a parcurs un lung proces de formare si dezvoltare si a cunoscut astfel mai multe perioade sau etape:

1. O prima perioada a evolutiei gândirii economice cuprinde originile ei greco–romane si asiatice pâna la Adam Smith, adica pâna la sfârsitul sec. al XVIII–lea, perioada care se caracterizeaza printr–o dezvoltare lenta a gândirii economice si constituirii ei ca disciplina autonoma. S–au impus în aceasta perioada economisti de seama cum ar fi: W. Petty, cu lucrarea „Aritmetica politica”; F. Quesnay, cu „Tabloul economic”; Adam Smith, care a reusit sinteza sa „Avutia natiunilor”, dând expresie primei situatii clasice din gândirea economica.

2. Perioada urmatoare este cuprinsa între sfârsitul sec. al XVIII–lea si ultima treime a sec. al XIX–lea. A fost dominata de Scoala clasica engleza, reprezentata de D. Ricardo, T. R. Malthus, J. St. Mill.

3. Urmatoarea perioada se încadreaza între 1870 si primul razboi mondial, când a existat marea recesiune mondiala din anii ’30 si s–au impus contributiile stralucite ale Scolii istorice germane, ale marginalistilor vienezi în teoria valorii si a distributiei.

4. Este perioada care se încadreaza între anii ’20 si ’70 ai secolului XX, perioada marcata de J. M. Keynes si opera sa fundamentala „Teoria generala a ocuparii, a dobânzii si a banilor” (1936). S–au manifestat doua caracteristici esentiale ale gândirii economice: § sporirea considerabila a volumului de informatii si date statistice, ceea ce a

condus la aparitia unor tehnici si instrumente noi de analiza;

15

§ profesionalizarea mai accentuata a economistilor si specializarea lor – caracteristici care fac dificila realizarea unei noi sinteze în evolutia stiintei economice.

5. A cincea perioada a început în deceniul al optulea al secolului XX, iar stiinta economica, considerata contemporana, se afla în fata unei noi situatii clasice, unor noi realitati, în sensul ca unele din ideile, teoriile si doctrinele vechi au fost abandonate sau marginalizate.

În gândirea economica contemporana coexista si se confrunta curente cum ar fi: radical, socialist, neokeynesist, monetarist–neoclasic etc

1.4.2. Obiectul de studiu al stiintei economice, respectiv economiei politice

Stiinta economica este un ansamblu de idei si concepte abstracte de natura sa reflecte procesele si fenomenele economice. Ea cuprinde definitii si ipoteze. Stiinta economica are o istorie îndelungata, ea precede toate celelalte stiinte sociale si ale naturii (cu exceptia fizicii). În timp, stiintei economice i s-au atribuit continuturi si definitii diferite, cum ar fi: stiinta optiunilor rationale si eficiente; stiinta care studiaza comportamentul uman, ca o relatie între teluri si resurse rare, cu întrebuintari alternative; stiinta care studiaza actiunea indivizilor si grupurilor de indivizi în procesul de productie, schimb si consum al bunurilor si serviciilor, în scopul satisfacerii cu resurse limitate a cerintelor limitate ale oamenilor; stiinta care studiaza resursele limitate pentru a produce bunuri evaluabile si a le distribui pe grupe etc.

În esenta, obiectul de studiu al economiei, ca stiinta economica fundamentala, îl reprezinta activitatea îndreptata spre obtinerea unei eficiente ridicate în utilizarea factorilor de productie, în vederea satisfacerii îndestulatoare a cerintelor oamenilor. Economia politica mai poate fi definita ca stiinta care studiaza fenomenele si procesele economico-sociale, dezvaluirea esentei lor, a relatiilor stabilite între oameni în procesul productiei, schimbului, repartitiei si consumului bunurilor materiale si al serviciilor de productie. Ea elaboreaza sistemul categorial al tuturor stiintelor economice, modele de comportament economic, teze principale privind

16

functionarea economiei nationale si reprezinta suportul stiintific al politicii economice.

Întrucât economia politica permite studierea si analizarea profunda a esentei fenomenelor si proceselor economice, a realitatii vietii economico-sociale, are importanta si utilitate cognitiva. În acelasi timp, ea are si o importanta si utilitate informativa, deoarece indica atât caile cât si mijloacele care trebuiesc folosite în vederea dezvoltarii economice. Totodata, economia politica sta la baza sistemului categorial al tuturor stiintelor economice, elaboreaza modele de comportament economic si teze principale privind functionarea economiei nationale. De aceea, ea reprezinta suportul stiintific al politicii economice.

Economia politica are o strânsa legatura cu celelalte stiinte economice cu care formeaza un tot unitar, structurat pe mai multe grupe ca: § stiintele economice fundamentale, din care fac parte economia politica si

istoria doctrinelor economice; § stiintele functionale (management, marketing, contabilitate, statistica); § stiintele economice teoretico-aplicative speciale, cum ar fi circulatia

baneasca, finante-credit, calitatea produselor, precum si stiinta unitatilor economice de ramura si economia mondiala;

§ stiintele economice de granita (sociologia economica, psihologia muncii, cibernetica economica etc).

În ansamblu, stiinta economica se caracterizeaza prin aceea ca reprezinta un sistem dinamic si deschis, iar diferitele stiinte componente sunt legate între ele atât prin obiectul de studiu general, unitar, cât si prin baza teoretica si metodologica comuna si, au astfel atât o vocatie teoretica, cât si practica.

1.4.3. Metoda de cercetare a economiei politice

Sarcina oricarei stiinte, inclusiv a economiei politice, este nu de a înregistra mecanic elementele de la suprafata fenomenelor si proceselor, ci de a patrunde în esenta acestora, patrundere posibila cu ajutorul unor metode si metodologii. Metoda de cercetare constituie un ansamblu de principii,

17

procedee si tehnici de cercetare si cunoastere a realitatii, iar metodologia reprezinta un ansamblu de reguli si postulate cu ajutorul carora este posibila cercetarea respectiva. Principalele metode ale economiei politice sunt: § metoda abstractizarii stiintifice; § metoda inductiva si deductiva; § metoda analizei si sintezei etc.

Abstractizarea stiintifica reprezinta operatia efectuata pe calea gândirii abstracte prin care, în scopul patrunderii în esenta fenomenelor si proceselor economice, se înlatura ceea ce este neesential, secundar si accidental si se retine doar esentialul propriu obiectului studiat.

Inductia este modul de rationare de la particular la general, de la fapte la generalizari sintetice, iar deductia este modul de rationare de la general la particular, de la stari generale la situatii concrete.

Analiza presupune descompunerea fiecarui fenomen complex în partile sale si studierea separata a lor. Dupa operatia respectiva (menita sa simplifice întelegerea raportului dintre parti si întreg), prin sinteza se reconstituie schematic fenomenul prin intermediul asamblarii partilor componente anterior simplificate.

Din sistemul metodologic al economiei politice fac parte metodele cantitative cum ar fi: matematica, statistica, modelarea, metoda scenariilor, experimentul economic, utilizarea calculatoarelor electronice.

Indiferent însa de tipul metodei si metodologiei folosite, economia politica trebuie sa raspunda scopului sau esential ca stiinta sociala, adica, asa cum aprecia reputatul economist român Virgil N. Madgearu „sa asigure omului luarea în posesie a realului prin ratiune”.

1.5. RISC SI INCERTITUDINI ÎN ECONOMIA MODERNA

Riscul este legat de incertitudine, care reprezinta starea de nesiguranta cu privire la viitor. Nesiguranta economica are ca surse: fie caracterul obiectiv, impredictibil al unui proces, fie caracterul incomplet, aproximativ al cunostintelor existente la un moment dat.

18

Incertitudinea se refera la nesiguranta atunci când este posibila obtinerea mai multor rezultate. Spre deosebire de incertitudine, riscul se caracterizeaza: atât prin posibilitatea descrierii unei legi de probabilitate pentru rezultatele scontate, cât si prin cunoasterea acestei legi de catre agentii economici.

Incertitudinea devine posibila sursa de risc atunci când decurge dintr–o informare incompleta sau din apelarea la surse adesea incomplete. Riscul se masoara cu probabilitatea care arata în ce masura este posibila producerea unui anumit eveniment.

Riscul si probabilitatea se pot interpreta atât obiectiv, cât si subiectiv. Obiectiv, când se bazeaza pe evolutia istorica a datelor statistice, subiectiv, deoarece depinde de personalitatea fiecarui individ si reflecta mentalitatile, obiceiurile în masura în care acestea se bazeaza pe intuitie sau, dimpotriva, pe observatii minutioase în vederea luarii deciziilor.

Exista mai multe tipuri de risc, si anume: § pur sau accidental, neintentionat, dar asumat. El se refera doar la

probabilitatea agentilor economici de a pierde; § speculativ, care presupune ca agentii economici sa aiba atât posibilitatea

de a pierde, cât si de a câstiga, de aceea, în fata acestuia, este mai greu ca cineva sa se poata asigura;

§ riscul de neplata, când o firma este susceptibila de faliment; § riscul pentru inovatie, care conduce la profitul inovational suplimentar ce

rasplateste pe inovator în caz de reusita. Toate formele de risc se manifesta la mai multe nivele, cum ar fi:

§ microeconomic, sau al unitatilor de baza; § macroeconomic, care la rându–i poate fi:

q social, care provine din evenimente sociale majore ce pot conduce, spre exemplu, la somaj;

q politic, determinat de evenimente politice majore (razboi, criza etc); q economic, generat de dezvoltarea macroeconomica (inflatie etc).

§ mondoeconomic sau riscul de tara, atunci când o tara nu–si poate achita datoriile, iar ca urmare, scad sub un nivel minim admisibil încasarile în valuta. El cumuleaza si exprima sintetic totalitatea riscurilor care se manifesta într–o economie si formeaza un sistem integrat în cadrul caruia diferitele categorii de risc se interconditioneaza reciproc.

Concluzia este ca nici o activitate economica si, ca urmare, economia de piata, în ansamblul ei, nu este scutita de risc, ci dimpotriva, îl presupune.

19

CAPITOLUL 2

TRASATURILE GENERALE ALE ECONOMIEI DE SCHIMB 2.1. ECONOMIA CONCURENTIALA DE SCHIMB. SPECIALIZAREA AGENTILOR ECONOMICI – CARACTERISTICA GENERALA A ECONOMIEI DE SCHIMB Nevoile membrilor societatii pot fi satisfacute, fie din bunuri economice provenite din activitati proprii ale producatorilor, fie din produsele altor producatori obtinute prin schimb. Procesul de satisfacere a nevoilor din propriile rezultate reprezinta autoconsumul, care poate fi final sau definitiv, atunci când permite satisfacerea directa a trebuintelor sau intermediar atunci când bunurile sunt destinate producerii altor bunuri si servicii.

Autoconsumul s-a înfaptuit, mai ales, în cadrul economiei naturale, ca forma de organizare si desfasurare a activitatii economice în care nevoile de consum sunt satisfacute din rezultatele propriilor activitati, fara a apela la schimb. Opusul economiei naturale este economia de schimb ca forma de organizare si desfasurare a activitatii economice, care are ca scop crearea de bunuri destinate schimbului prin vânzare – cumparare: schimbul constituie înstrainarea rezultatelor propriei activitati în contraprestatie cu alte bunuri.

Economia naturala a predominat pâna la revolutia industriala în conditiile unui nivel scazut de dezvoltare economica; cu o eficienta redusa; cu un numar limitat de activitati, când producatorii realizau în mod izolat o gama relativ larga de bunuri economice si servicii. Ea s-a restrâns treptat, astfel ca în prezent, are o pondere mai ridicata doar în cadrul gospodariilor agricole traditionale si în tarile mai putin dezvoltate.

20

Odata cu descompunerea comunitatilor primitive si ca urmare a adâncirii diviziunii sociale a muncii s-a afirmat si s-a extins economia de schimb, care este în prezent forma universala de organizare a activitatii economice. Economia de schimb are drept caracteristici generale (sau conditii specifice de aparitie si manifestare): specializarea agentilor economici în obtinerea anumitor bunuri; autonomia, independenta agentilor economici; activitatea graviteaza în jurul pietei; legaturile economice dintre agenti se desfasoara sub forma tranzactiilor bilaterale; bunurile produse îmbraca forma de marfa; monetarizarea economiei.

Specializarea agentilor economici se bazeaza pe diviziunea sociala a muncii, ca proces obiectiv si permanent de desprindere, diferentiere si separare a diferitelor categorii de munci din ansamblul muncii sociale si fixarea acestora ca activitati specializate, de sine statatoare.

Deciziile de specializare se bazeaza atât pe avantajul absolut, cât si pe cel relativ. Agentul economic obtine avantajul absolut atunci când produce o cantitate data de bunuri cu mai putine resurse decât orice alt agent economic (sau din resursele identice, obtine o cantitate mai mare de bunuri fata de alti producatori). Astfel, de exemplu, daca 3 producatori dispun de resursele RA, RB, RC egale ca marime si identice ca structura, datorita unor abilitati proprii, fiecare poate obtine bunurile x si y, dupa cum urmeaza: § Producatorul A obtine 10x sau 5y; § Producatorul B obtine 4x sau 4y; § Producatorul C obtine 2x sau 3y sau orice alta combinatie lineara intermediara: agentul A obtine mai multe bunuri din aceleasi resurse, are deci avantaj absolut fata de ceilalti agenti.

Avantajul relativ se produce atunci când un agent economic obtine un bun cu un cost de oportunitate mai mic, comparativ cu ceilalti. Costul de oportunitate este pretuirea pe care un agent economic o acorda sanselor la care renunta atunci când face o alegere. Efectul principal al specializarii îl constituie cresterea productiei cu acelasi consum de resurse existente. Astfel, daca fiecare dintre cei 3 agenti ar produce ambele bunuri (x si y) afectând pentru fiecare doar 1/2 din resursele disponibile productia totala obtinuta ar fi:

21

+=++

2y12

2x16

RRR 321

adica 8x si 6y. Specializarea producatorului A în obtinerea bunului x si a

producatorului C în obtinerea bunului y (producatorul B se specializeaza în producerea bunului y, întrucât costul de oportunitate este identic pentru ambele bunuri) face ca productia (Q) sa fie:

y7x10Q +=

(10x produs de producatorul A; 7 y produs astfel: 4y de producatorul B si 3 y de producatorul C). Asadar, din aceleasi resurse se realizeaza un spor de productie egal cu o unitate din bunul y si cu doua unitati din bunul x.

Specializarea face ca activitatea unui agent economic sa fie dependenta de a celorlalti. Din acest motiv ea este forta coeziunii unei economii, prima conditie si trasatura a economiei de schimb, baza cooperarii si progresului tehnic.

Autonomia, independenta producatorilor se bazeaza pe o anumita forma de proprietate, în primul rând, pe proprietate particulara si consta în libertatea si dreptul agentului economic de a dispune de bunurile propriei activitati si de a le înstraina în contraprestatie. Numai cumulate, aceste doua conditii stau la baza economiei de schimb si devin caracteristici specifice ale acesteia.

Sistemele economice reprezinta tipuri specifice de organizare si reglare a activitatii economice sau mecanisme de fundamentare, adaptare si transpunere în viata a deciziilor cu privire la ce, cât, cum si pentru cine sa se produca în conditiile resurselor limitate si a trebuintelor nelimitate.

Modalitatile coerente de fundamentare, adaptare, aplicare si urmarire a deciziilor îsi gasesc reflectarea în doua sisteme teoretice de organizare si functionare a economiei si anume: sistemul sau mecanismul economiei de piata si sistemul sau mecanismul de comanda sau de economie centralizata.

22

Sistemul economiei de piata este acel mod de organizare a economiei în care raportul dintre cerere si oferta determina principiile de prioritate în producerea bunurilor, metodele de organizare si combinare a factorilor de productie, persoanele si categoriile de persoane care au acces la aceste bunuri; toate acestea, prin intermediul nivelului si dinamicii preturilor.

Caracteristicile , respectiv elementele structurale, care asigura functionalitatea economiei de piata sunt: § dreptul de proprietate asupra bunurilor economice (forta de munca, bani,

titluri etc), bazat pe pluralismul formelor de proprietate în cadrul carora ponderea principala o detine proprietatea particulara, ca suport fundamental al liberei initiative si a tuturor celorlalte libertati economice;

§ egalitatea între subiectii economici independenti si autonomi în fata legii, care se concretizeaza în libertatea acestora de a se angaja în actiuni economice în functie de interesele proprii si în asumarea riscului în decizii;

§ relatiile economice dintre agentii economici îmbraca forma tranzactiilor de piata bilaterale, libere si directe, în care fiecare agent este orientat în interesul sau în a-si alege partenerul de tranzactii;

§ existenta unui sistem generalizat de piete interdependente a satisfactorilor si prodfactorilor sau a pietelor bunurilor de consum, a bunurilor de capital, a muncii, monetara, financiara si valutara;

§ existenta unui sistem de concurenta libera si generalizata (pura sau perfecta) ca cel mai important factor al progresului economic individual si general, care asigura cooperarea prin prisma rezultatelor economice;

§ formarea libera a preturilor pe toate pietele si pentru toate categoriile de bunuri: nivelul si dinamica pretului constituie baremul de apreciere a starii economice si sursa de fundamentare a deciziilor;

§ statul economic devine atât un agent economic care respecta regulile de functionare ale economiei de piata, cât si un garant al bunei functionari economice si juridice specifice acesteia;

§ în economia de piata profitul constituie mobilul principal al activitatii economice si al aprecierii eficientei acesteia; bancile si institutiile financiare si de asigurari devin agenti economici indispensabili în economia de piata.

23

Sistemul economiei de piata si mecanismele ei de functionare dezvoltate pe baza tehnicii masiniste si a tehnologiilor moderne de fabricatie, s-au dovedit stimulente ale cresterii economice într-o masura sporita, comparativ cu celelalte sisteme si, singurele care mentin oferta înaintea cererii asigurând astfel, echilibrul cererii cu oferta. Economia de piata are si anumite inconveniente, cum ar fi: regulile ei dure bazate pe concurenta favorizeaza pe cei puternici si dezavantajeaza pe cei slabi (falimentele fac parte din aceste reguli); lupta pentru maximizarea profitului presupune minimizarea consumului de factori de productie, inclusiv a factorului munca (adica a salariului); uneori consumatorii sunt dominati de anumiti producatori, iar satisfacerea nevoilor lor este limitata de cresterea preturilor; functionarea normala a economiei de piata (datorita reglarii spontane a acesteia) genereaza crize si costuri sociale ridicate (inflatie, somaj etc).

Modelul teoretic al economiei de piata are la baza anumite fundamente ca: ideologia primordialitatii individului (homo oeconomicus) ca fiinta inteligenta si rationala (individualis mul), ghidat de interesul personal; principiul maximizarii eficientei; suprema libertate de a fi subiect al proprietatii.

Modelul teoretic al economiei de comanda îl constituie modul de fundamentare si organizare a activitatii economice în cadrul caruia raportul dintre resurse si nevoi se realizeaza prin: orientarea agentilor economici în mod centralizat si obligatoriu (coercitiv) la nivelul întregii societati; cu ajutorul aparatului de stat; limitarea proprietatii particulare si generalizarea celei colective în special de stat; folosirea planului ca factor de comanda unic si înlocuirea optiunilor libere ale agentilor economici cu comenzi transmise ierarhic, care conduc la înabusirea initiativei personale.

În decursul timpului, nici unul din modelele teoretice (sistemele sau mecanismele) de organizare a economiei de schimb, nu a functionat în forma pura, iar economia de schimb contemporana se prezinta ca sistem mixt. Realitatea economica dintr-o tara este încadrata într-unul din sisteme, în functie de preponderenta elementelor definitorii dintr-un model sau altul.

24

2.2. PROPRIETATEA PRIVATA – TRASATURA FUNDAMENTALA A ECONOMIEI DE SCHIMB Una din caracteristicile de baza ale economiei de piata consta în preponderenta proprietatii private. 2.2.1. Continutul proprietatii

Proprietatea exprima unitatea dintre obiectul si subiectul ei. Obiectul proprietatii îl formeaza bunurile sub forma unor entitati identificabile si masurabile economic. În economia de piata, prezinta interes deosebit, bunurile economice, care intra în circuitul marfar sau cel putin sunt masurabile în expresie baneasca, bunuri care fac obiectul distinctiv al proprietatii unei anumite persoane.

Subiectii proprietatii sunt fie: persoane fizice (indivizi, familii), fie persoane juridice (socio–grupuri, organizatii), care detin în proprietate exclusiva aceste bunuri, îsi exercita direct si nemijlocit drepturile asupra acestora (si statul este subiect al proprietatii).

Exista trei optici de abordare a continutului proprietatii: § juridica, considera proprietatea ca o relatie de posesiune a unui bun de

catre o persoana fizica sau juridica, titularul dispunând ca subiect activ în raport cu toate celelalte persoane ca subiecte pasive si nedeterminate;

§ filosofica, care se fundamenteaza pe ideea de personalitate umana. În relatiile de proprietate omul se implica si se realizeaza ca fiinta totala, individuala, manifestându–si responsabilitatea prin proprietatea pe care o poseda, de care dispune si o integreaza social prin folosire eficienta;

§ economica, în sensul ca proprietatea exprima relatiile între indivizi si grupuri sociale în legatura cu însusirea bunurilor existente în societate.

În general, proprietatea reprezinta totalitatea relatiilor dintre oameni în legatura cu apartenenta bunurilor, relatii reglate de normele sociale specifice diferitelor perioade istorice ale dezvoltarii societatii. Proprietatea se mai caracterizeaza prin atributele raportului economic de proprietate. În dreptul roman erau riguros consemnate dreptul de utilizare,

25

de culegere a roadelor si de dispozitie asupra unor lucruri; cu timpul, acestea s–au diversificat, astfel ca atributele în prezent sunt: § aproprierea – ca drept de dispozitie a proprietarului asupra bunului aflat în

proprietatea sa; § dreptul de posesiune asupra bunului (însusirea lui de catre o persoana); § utilizarea obiectului proprietatii în sensul unirii factorilor materiali ai

productiei cu cel uman; § însusirea roadelor date de bunurile aflate în proprietate; § dreptul de gospodarire, administrare si gestionare a obiectului proprietatii

sau dreptul de posesiune, utilizare, gospodarire, dispozitie si uzufruct. Înstrainarea obiectului proprietatii poate avea loc astfel: a totalitatii

atributelor si definitiv pe baza de contra–echivalent (prin vânzare–cumparare), precum si fara contra–echivalent, care se manifesta prin donatii, mosteniri etc; separata si temporara a anumitor atribute, care genereaza relatii economice specifice, cum ar fi: § daca se înstraineaza (transmit) atributele de posesiune si utilizare pe

diferite durate, se formeaza relatii de închiriere, locatie de gestiune, concesionare, arendare, credit etc;

§ daca se cedeaza de catre proprietar temporar atributul de administrare, se nasc raporturi manageriale;

§ daca se înstraineaza atributul de culegere a roadelor au loc raporturi de uzufruct.

2.2.2. Pluralismul formelor de proprietate

Înca pe primele trepte ale societatii românesti au coexistat mai multe forme de proprietate, un pluralism al formelor, cum ar fi: proprietatea funciara colectiva si proprietatea individuala asupra uneltelor. Treptat, a aparut si proprietatea individuala asupra pamântului, asupra uneltelor de munca, inclusiv asupra sclavului. Aparitia statului a dus la statornicirea proprietatii publice asupra pamântului. Dupa revolutia industriala, proprietatea devine preponderenta în tarile cu economie de piata, apar si se dezvolta noi forme de proprietate individuala si publica, se diversifica atributele raportului economic

26

de proprietate, indivizii au dobândit noi posibilitati de a se manifesta ca proprietari.

În prezent, coexista urmatoarele forme principale de proprietate: I. privat – particulara; II. publica; III. mixta.

I. Proprietatea privat–particulara , ocupa locul central în sistemul

proprietatii în tarile cu economie de piata. Ceea ce defineste proprietatea privata într–o economie de piata este dominatia a trei principii juridice esentiale: § orice drept de proprietate nu poate fi decât un atribut al persoanelor definit

prin drepturi individuale si personale; § orice drept privind posesiunea, utilizarea sau transferul unei resurse nu

poate face obiectul mai multor proprietati simultane si concurente; § orice drept legal recunoscut unui individ constituie „bun privat” care poate

fi liber cedat sau transferat în profitul altor persoane. Proprietatea privat–particulara ia formele:

I. Proprietatea privat particulara

1. Individuala 2. Individual–asociativa 3. Privat particulara de familie 4. Privat asociativa

II. Proprietatea de stat

1. Proprietatea statului central § Privata; § Publica;

2. Proprietatea administratiilor locale § Privata; § Publica;

III. Proprietatea mixta

3. Proprietatea privat-publica nationala § a statului central; § a statelor care fac parte din federatie; § a statelor nationale

4. Proprietatea privat-publica multinationala

Fig. 2.1. Formele proprietatii

27

§ individuala, atunci când un anume proprietar detine factori de productie pe care îi utilizeaza cu lucratori salariati (non–proprietari);

§ individual–asociativa sau privat asociativa, organizata sub forma unor societati de capitaluri;

§ privat–particulara de familie; § privat – asociativa.

II. Proprietatea publica (de stat) care este prezenta în proportii diferite în toate tarile lumii si se caracterizeaza prin aceea ca bunurile (investitionale, îndeosebi) se afla în proprietatea organizatiilor statale, ca subiect de proprietate. Se constituie si functioneaza la mai multe nivele, si anume: a statului central (federativ, unional sau unitar); a statelor ce fac parte din federatie sau uniune; ale diferitelor administratii publice locale.

III. Proprietatea mixta, consta din combinarea în forme si proportii diferite a celor doua forme de proprietate aratate (privata si publica).

Caracteristicile pluralismului formelor de proprietate constau în: ele sunt compatibile (nu se exclud reciproc), compatibilitate care îsi gaseste sens si suport în cresterea eficientei economice si modernizarea aparatului tehnic de productie al societatii; dezvoltarea proprietatii individuale provenite din munca este pe deplin compatibila cu manifestarea personalitatii umane, iar pe seama acesteia se lichideaza premisele existentei proprietatii înstrainate, indiferent de formele ei istorice (iobagista, feudala, monopolist–capitalista sau monopolist–socialista de stat); formele de proprietate se afla într–o permanenta competitie si participa la procesul concurential general; îsi modifica ponderea si rolul în functie de dezvoltarea generala a tarii si de optiunea politica a popoarelor etc; în prezent are loc cresterea rolului proprietatii particular – private folosite individual sau colectiv.

Sensul general al evolutiei fiecarei forme si a schimbarii raportului între acestea este în final unul pozitiv, fiind dat de progresul economico–social.

28

2.3. ECONOMIA MONETARA DE SCHIMB. BANII, ELEMENT MAJOR AL VIETII ECONOMICE 2.3.1. Continutul banilor

Economiile moderne au la baza banii, ca element cheie al economiei de schimb. Banii sunt un acord, o conventie sociala prin care se convine asupra instrumentelor general acceptate de mijlocire a schimbului si de stingere a datoriilor persoanelor fizice si juridice; instrument detinut si schimbat pe bunuri sau alte monede nationale, împrumutat sau conservat. Aceasta, deoarece banii au anumite caracteristici: ei sunt general acceptati de comunitatea respectiva; dispun de o putere de cumparare usor transmisibila (putând fi oricând convertiti în alte bunuri); sunt concretizati în hârtie–moneda, piesa metalica sau în cifra înscrisa în conturile unei banci.

Detinerea banilor are semnificatia unei comenzi generale asupra resurselor care pot fi utilizate în scopul realizarii diferitelor interese. Posesorul unor asemenea instrumente, detine atât putere economica, cât si juridica, adica putere de decizie si capacitate de lichidare a datoriilor.

În toate economiile, banii au anumite trasaturi specifice, cum ar fi: caracter obiectiv al instrumentului general acceptat de generatiile de locuitori ai unei tari; natura banilor ca instrument social nu este dependenta de corpul lor material, ci de functiile sociale îndeplinite de ei; dematerializarea banilor si trecerea de la un instrument monetar la altul a facilitat tranzactiile de piata si fluxurile economice în general; functiile banilor se bazeaza pe încrederea pe care o au fata de ei posesorii efectivi sau potentiali, încredere care se manifesta în interiorul unei natiuni (unele instrumente monetare cum ar fi aurul pot fi utilizate si în afara frontierelor devenind bani universali); instrumentele monetare au caracter nedeterminat, general si imediat. Nedeterminat, deoarece permit achitarea oricaror datorii sau vânzarea–cumpararea oricarui bun sau serviciu; general, deoarece sunt acceptate în orice loc si în orice moment în comunitatea monetara; imediat, deoarece transformarea lor permite reglarea instantanee si definitiva a vânzarii–cumpararii si a datoriilor.

29

2.3.2. Geneza si evolutia banilor

Instrumentele de mijlocire a schimbului au evoluat în timp astfel: în societatile primitive omul îsi procura direct din natura cele necesare traiului. Mai târziu, când omul s–a specializat în producerea anumitor bunuri, nevoile de alte bunuri s–au realizat prin intermediul trocului, ca prima forma a schimbului de marfuri fara mijlocitor, situatie caracteristica civilizatiei primitive (trocul era însa particularizat si deci nu avea valoare universala).

Trecerea la economia de schimb (la schimburile dezvoltate si permanente) a facut necesara aparitia banilor. Banii au cunoscut în dezvoltarea lor anumite etape:

Banii marfa constituiti din obiecte si metale pretioase. Aurul, ca valoare de întrebuintare, este folosit pentru obiecte de lux precum si în electronica, electrotehnic, medicina etc; datorita proprietatilor lui, aurul a început sa îndeplineasca si functia sociala de bani universali (moneda de aur s–a batut mai întâi de printi si de stat). Deoarece banii au o existenta efemera, trecatoare în mâinile agentilor economici, ei s–au înlocuit cu timpul cu bani (semne ale valorii) din materiale comune.

Banii de hârtie si metalici (moneda divizionara) Banii de hârtie exista sub doua forme si anume: biletele de banca

(bancnote, bani de credit sau moneda de hârtie) si banii de hârtie propriu–zisa (sau hârtie moneda). Biletele de banca înlocuiesc în procesul circulatiei banii la purtator, se bucura de încrederea unanima, sunt emise pe baza unor garantii certe si reale (aur si creante comerciale) care reprezinta bunuri economice. La începutul existentei acestei forme, suma bancnotelor nu putea sa depaseasca stocul de metal pretios detinut de bancile care le emiteau. În ultimele decenii, biletele de banca nu mai sunt convertibile în aur si se emit nu atât pentru operatii comerciale, cât mai ales pentru tranzactii care nu au la baza garantii certe si reale.

Banii de hârtie (hârtie moneda) sunt înscrisuri care în procesul circulatiei înlocuiesc banii cu acoperire în bunuri reale. Trasaturile definitorii ale acestor înscrisuri sunt opuse celor ale biletelor de banca în sensul ca hârtia respectiva nu este convertibila, circula în virtutea unui curs fortat decretat de

30

stat, nu este acoperita cu metal pretios, se emite de regula pentru finantarea cheltuielilor neproductive, militare si a deficitelor bugetare cronice. Ei semnifica doar cantitatea de bunuri materiale si servicii care pot fi procurate cu ajutorul banilor.

O noua etapa în evolutia banilor s–a deschis odata cu utilizarea banilor de cont (moneda scripturala) conditionata de existenta unor depozite bancare (provizioane) ca baza pentru emiterea de cecuri, pentru efectuarea diverselor varsaminte, pentru utilizarea cartelelor magnetice. Instrumentele moderne de reglementare a platilor în ultima perioada sunt cartile de credit, facilitatile de casa, liniile automate de credit, creditele confirmate etc.

2.3.3. Rolul si functiile banilor

Banii contemporani îndeplinesc urmatoarele functii de baza, cum ar fi de mijlocitor al schimbului de marfuri; de masura a activitatilor economice; de rezerva a valorii si mijloc de economisire; mijloc de plata.

În functia de mijlocitor al schimbului banii sparg trocul, adica asigura descompunerea lui în doua acte independente: vânzarea si cumpararea, ceea ce înseamna despartirea în timp si spatiu a acestora. Totodata, banii asigura fluiditatea schimburilor, conectarea normala a nenumaratelor elemente ale retelei de fluxuri complexe dintre agentii economici si permit evaluarea schimburilor si comparabilitatea acestora. În conditiile cresterii preturilor, o cantitate anumita de bani nu mai are în momente diferite aceeasi semnificatie economica pentru utilizator; are loc, astfel, reducerea puterii de cumparare a banilor (de aceea, în unele ocazii se mai recurge si la troc).

Banii, ca instrument de masura a activitatilor economice, reprezinta o unitate de calcul – unitate etalon – care permite masurarea si compararea utilitatii bunurilor eterogene. Marimea utilitatii bunurilor se exprima în pretul lor în bani, sau printr–un raport al unei cantitati de bani fata de o cantitate de bunuri. Ca etalon al valorilor trecute, prezente sau viitoare, banii trebuie sa aiba o putere de cumparare constanta.

Banii, ca rezerva a valorii si mijloc de economisire , reflecta proprietatea lor de a pastra si conserva valorile pe o perioada nedefinita, fara

31

pierderi. Ei sunt folositi cu prioritate ca mijloc de economisire, existând astfel posibilitatea transformarii lor în active reale. Economisirea trebuie sa se bazeze pe încrederea celor ce îi detin, cum ca utilitatea ce le–o ofera bunurile la a caror achizitionare se renunta la un moment dat, va fi regasita, cel putin în aceeasi masura, în viitor, în momentul în care se utilizeaza efectiv fondurile. În cazul utilizarii creditului, debitorul trebuie sa aiba certitudinea ca nu va fi obligat sa restituie în timp o valoare superioara celei pe care a împrumutat–o. Banii se constituie, astfel, într–un instrument de legatura între prezent si viitor.

Banii, ca mijloc de plata, sunt utilizati la executarea unor clauze contractuale ale agentilor economici, totodata statul se achita de angajamentele sale fata de terti. Functia respectiva apare cu prilejul achitarii marfurilor vândute pe credit si, în general, a creditului, a impozitelor etc.

Functiile banilor constituie un tot unitar între care exista numeroase interdependente. Exercitarea functiilor de catre bani este posibila, deoarece banii au acea calitate comuna de a constitui lichiditate prin excelenta; ei se manifesta ca purtatori de alegere, deoarece toate bunurile, cu exceptia banilor, au o destinatie speciala si se caracterizeaza printr–o relativa rigiditate: banii, dimpotriva, pot servi la alegerea oricarui bun în societate.

Importanta cu totul deosebita a banilor în economia de piata contemporana manifestata prin functiile acestora, l–a determinat pe Paul Samuelson, laureat al premiului Nobel pentru economie, sa–i aprecieze drept „sângele care iriga sistemul economic”. 2.4. PIATA – EXPRESIE GENERALA A RELATIILOR DE VÂNZARE–CUMPARARE

Piata, în sens general, este locul de întâlnire dintre oferta vânzatorilor si cererea cumparatorilor; prima constituie forma de manifestare a productiei în conditiile economiei de piata; a doua exprima nevoile umane solvabile, însotite de capacitatea omului de a cumpara marfurile dorite, convenabile pentru el. Actele de vânzare–cumparare, împreuna cu fenomenele legate de

32

manifestarea obiectului ofertei si cererii, se afla în conexiune si cu spatiul si timpul în care se desfasoara.

Piata are o multitudine de functii economico–sociale, dintre care mai importante: § verifica în ultima instanta concordanta sau neconcordanta dintre volumul,

structura si calitatea ofertei (productiei), cu nivel structura si calitatea cererii (a nevoilor umane);

§ ofera informatii obiective, ieftine si rapide tuturor agentilor economici. Piata s–a extins si dezvoltat în concordanta directa cu dezvoltarea

factorilor de productie, cu cresterea productivitatii muncii si randamentul utilizarii factorilor; generalizarea pietei nu este suficienta însa, pentru a exista economia de piata, piata nefiind nici capitalista, nici socialista.

Piata se caracterizeaza prin: dimensiunea puterii economice a participantilor (atomicitatea, arata ca subiectii au aceeasi importanta; molecularitatea, semnifica gruparea care face ca subiectii sa fie inegali); comportamentul subiectilor, caracterizat prin libertate, mobilitate si fluiditate în toate initiativele si reactiile; gradul de cunoastere a mediului economic de catre subiectii pietei (transparenta sau opacitate) etc.

Pietele se clasifica dupa mai multe criterii si au astfel, mai multe forme: § natura economica a bunurilor (piata satisfactorilor si prodfactorilor); § forma obiectelor schimbului (piata bunurilor omogene–uniforme si

eterogene–diversificate); § starea obiectelor supuse vânzarii – cumpararii (piata reala si fictiva sau

bursiera); § cadrul desfasurarii relatiilor de schimb (piete locale, regionale nationale,

internationale, mondiala – unica si inseparabila); § timpul în care se transfera obiectul pietei (piata la termen, disponibila

pentru livrare, la vedere); § numarul si importanta participantilor (piata cu concurenta perfecta sau

pura si piata cu concurenta imperfecta); § în functie de raportul dintre cererea si oferta unui bun sau categorii de

bunuri (piata vânzatorului, a cumparatorului);

33

Cele mai importante piete sunt, însa, piata bunurilor de consum si piata factorilor de productie din care fac parte: cea a capitalului (bunuri investitionale, titluri de proprietate pe termen lung); financiara (resurselor banesti temporar disponibile); resurselor naturale (petrol, gaze); monetara; a muncii; a informaticii etc.

Perspectivele pietei difera în functie de gradul de dezvoltare a tarilor: sunt, astfel, tari în care se pune problema perfectionarii pietei; unele în care se construieste sistemul pietelor; altele în care se modernizeaza functionarea lor. „Orice tara – apreciaza Friedman – are o economie de piata. Întrebarea este ce fel de piata ? Este vorba de piata colectivista sau socialista, de una particulara sau de o economie de piata particulara libera”.

34

CAPITOLUL 3

ECONOMIA DE PIATA MODERNA 3.1. ECONOMIILE MODERNE CONTEMPORANE – ECONOMII MIXTE

Oamenii au fost obligati sa caute si sa gaseasca raspunsuri la diferite probleme cum ar fi: § Cine este, respectiv cine poate fi subiectul principal al economiei ? Cui îi

apartine initiativa si responsabilitatea organizarii acesteia ? (Sefului de familie, stapânului feudal, întreprinzatorului, autoritatii publice ?)

§ Ce si cât urmeaza sa se produca ? În ce mediu economic si politic se realizeaza unitatea nevoi umane - resurse economice ?

§ Care este finalitatea social-umana a activitatii economice ? (Productie de dragul dezvoltarii sau productie ca mijloc de realizare adecvata a scopului ei firesc: satisfacerea nevoilor, asigurarea placerii de a trai)

§ Cu ce tehnica se produce ? Cu ce metode si forme organizational - juridice sunt puse în miscare eforturile umane si cum sunt recompensate acestea ?

Reflectarea acestor variante de organizare a economiei, generalizarea teoretica a acestora s-a realizat prin termeni ca: forma de organizare si desfasurare; tipuri de economie; mecanism economic; regim economic; sistem economic etc.

Sistemul economic este un model teoretic de analiza a realitatii, o abstractie stiintifica. El reprezinta un ansamblu de forme, relatii si princip ii promovate de o tara în politica sa economica interna si externa. În functie de anumite criterii partiale, economiile trecute si actuale au fost grupate în:

35

deschise si închise; descentralizate si centralizate; capitaliste si socialiste (colectiviste) ; artizanale si industriale; de piata, libere si dirijiste.

În conditiile de dupa aparitia statelor nationale si, mai ales, dupa cel de-al doilea razboi mondial, unul dintre cele mai semnificative criterii de clasificare a sistemelor si regimurilor economice este raportul dintre mecanismele reglatoare ale acestora si gradul de libertate pe care ele îl asigura indivizilor si statelor (tarilor). Pe baza acestui criteriu, s-au conturat doua modele teoretice de analiza a economiilor actuale: sistemul de piata libera; sistemul de comanda, centralizat.

Elementele interdependente – structurate în proportii diferite care caracterizeaza economia de piata, ca sistem economic real mixt, sunt: § reglarea vietii economice se realizeaza mai ales prin mecanismele pietei,

dar si prin interventia organelor statului democrat; § alaturi de productia de marfuri, de economia de schimb monetar, continua

sa existe economia naturala si schimbul direct de bunuri (barter economy); § agentii economici elementari mici si mijlocii coexista cu marile corporatii

si administratiile publice, aceste din urma având tendinte monopoliste sau oligopoliste;

§ sectorul privat-particular se întrepatrunde cu cel public, respectiv unitatile apartinând celor doua sectoare se concureaza între ele;

§ statul, devenit agent economic autonom, încearca sa reglementeze, în mod democratic, mecanismele economice de functionare si în general, sa influenteze comportamentul tuturor agentilor economici, indiferent de tipul de proprietate.

Realitatea economica dintr-o tara sau alta poate fi încadrata într-un sistem sau altul, în raport cu preponderenta pe care o au unele sau altele din mecanismele si structurile specifice celor doua modele teoretice de analiza.

Economia de piata, ca sistem real mixt, se caracterizeaza prin urmatoarele: § pluralismul formelor de proprietate, egale în fata legii, în cadrul carora

ponderea principala o detine proprietatea privata, care îsi pune pecetea asupra tuturor formelor si relatiilor de proprietate;

36

§ interesul personal si raporturile de piata bilaterale reprezinta impulsul activitatii economice; profitul este mobilul direct principal;

§ piata concurentiala este reglatorul principal al activitatii economice, cu toate ca activitatile economice se deruleaza si sub incidenta traditiei si a justitiei sociale;

§ majoritatea preturilor se formeaza în mod liber, pe baza mecanismelor pietei; acestea îsi pun amprenta si asupra celor administrate;

§ în economia de piata predomina structurile tehnico-economice moderne; se mentine însa pluralismul tehnologic;

§ statul democrat de drept vegheaza respectarea regulilor de functionare a pietei, ca si asupra institutiilor juridice si economice.

Economia de piata moderna se prezinta cel putin sub forma urmatoarelor tipuri: § anglo-saxon (neoliberal, cu cea mai mare reticenta fata de interventia

statului în economie si în viata întreprinderilor); § vest-european, în special francez, cu pronuntata tenta dirijista; § paternalist de piata, cu puternice elemente traditionale si nationale; § social - de piata, care îmbina exigentele pietei cu armonia sociala; § nordic – european, bazat pe cooperarea între sectorul privat-productiv si

cel public, prestator de servicii sociale; § orientata spre exterior, dependenta de valorificarea resurselor interne pe

pietele externe. 3.2. AGENTII ECONOMICI

Economia unei tari implica activitatea unui numar foarte mare de unitati (subiecti sau agenti economici) care efectueaza operatii complexe de natura diferita pentru a produce, a finanta, a asigura, a redistribui si a consuma bunuri. Uzine si fabrici de toate genurile, santiere, exploatari forestiere, ferme agricole, întreprinderi de transport, magazine, banci, societati de asigurare, administratii publice, gospodarii sau menaje etc, sunt componente ale economiei, subiecti ai activitatii economice.

37

Termenul de agent economic se foloseste în acceptiunea de subiect economic, centru de decizie economica sau financiara, actor economic etc. Însa oricare ar fi termenul folosit, sensul general este acela de participant la viata economica.

Agentii economici sunt persoane sau grupuri de persoane fizice si / sau juridice, care, în calitate de participanti la viata economica, îndeplinesc roluri si au comportamente economice similare.

Pentru caracterizarea fluxurilor ce intervin în procesele de productie si de utilizare a bunurilor, agentii economici sunt grupati dupa criteriul de ramura, respectiv pe tipuri de activitati. Ramurile reunesc unitatile cu productie omogena care produc exclusiv un produs sau o grupa de produse. Criteriul de ramura pune în evidenta relatiile de ordin tehnico-economic în productie si de echilibrare a resurselor, independent de contextul institutional în care subiectii economici îsi desfasoara activitatea.

Gruparea agentilor economici dupa criteriul institutional permite evidentierea fluxurilor reale si monetare ce caracterizeaza circuitul în ansamblu al activitati economice. Un agent economic reprezinta o unitate institutionala daca dispune de autonomie de decizie în exercitarea functiei sale principale. Potrivit criteriului institutional, în economia de piata se manifesta în principal urmatoarele categorii de agenti economici: întreprinderile, gospodariile sau menajele, institutiile de credit si asigurari, administratiile publice si cele private, restul lumii (strainatatea).

Întreprinderile (firmele) grupeaza toate unitatile institutionale a caror functie consta în producerea de bunuri materiale si servicii destinate pietei. Din aceasta categorie de agenti economici fac parte: societatile de capital, cooperativele si asociatiile cu personalitate juridica si alte institutii care produc pentru piata, ele alcatuind, în principal, sectorul productiv al economiei de piata. Veniturile acestor agenti economici provin din vânzarea productiei, iar scopul activitatii este obtinerea de profit, de aici si denumirea de „sectorul afaceri”.

Gospodariile (menajele) reprezinta agentul economic care exprima, în principal, calitatea de consumator de bunuri personale. Acest sector cuprinde

38

toate entitatile care, ca unitati institutionale, realizeaza venituri si organizeaza folosirea lor pentru a cumpara si consuma bunurile de care au nevoie, pentru a face economii etc.: familii, celibatari, diferite comunitati consumatoare. Veniturile menajelor provin din salariile persoanelor angajate, din titluri de proprietate, precum si din transferurile efectuate de celelalte sectoare. Menajele se prezinta sub forma a numeroase categorii socio-profesionale: salariati, fermieri, mici întreprinzatori, pensionari, manageri, liber-profesionisti, proprietari de valori mobiliare si imobiliare etc.

Institutiile de credit si societatile de asigurari reprezinta toate unitatile institutionale (private, publice si mixte) a caror functie principala consta în aceea de intermediar financiar între ceilalti agenti economici. Ele colecteaza, transforma si redistribuie disponibilitatile financiare, sau (în cazul celor de asigurare) transforma riscurile individuale în riscuri colective. Din aceasta grupa de agenti economici fac parte: bancile, societatile de asigurari, casele de pensii, de ajutor reciproc, casele de economii si consemnatiuni etc. Resursele principale ale acestor unitati sunt constituite din fondurile provenite din angajamente contractate (depuneri la vedere si la termen), dobânzi primite, primele de asigurare etc.

Administratiile publice exercita, în principal, functia de redistribuire a venitului si a avutiei pe baza serviciilor nonmarfare prestate pentru colectivitati.

Din aceasta categorie de agenti economici fac parte administratiile centrale si locale de stat si toate celelalte institutii publice, care presteaza servicii nonmarfare pentru colectivitati, cum sunt cele din sistemul învatamântului public, protectiei sociale, justitiei, infrastructurile publice rutiere, portuare etc. Veniturile acestui sector provin, în majoritate, din varsamintele obligatorii efectuate de catre unitatile care apartin celorlalte sectoare, direct sau indirect.

Administratiile private grupeaza organismele private fara scop lucrativ (organizatii, asociatii, fundatii etc) care au ca functie principala prestarile de servicii nonmarfare pentru grupurile respective sau colectivitati

39

specifice de menaje. Resursele lor financiare provin, mai ales, din contributii voluntare, cotizatii, venituri pe proprietati etc.

Strainatatea (exteriorul sau restul lumii) desemneaza celelalte economii nationale si unitatile autonome (nerezidente), cu care agentii economici interni intra în tranzactii economice, precum si administratiile straine si internationale aflate pe teritoriul tarii de referinta.

Pentru caracterizarea la un nivel mai analitic a activitatii si comportamentului agentilor din cadrul unei economii nationale, se poate recurge la descompunerea sectoarelor economice în subsectoare dupa criterii proprii fiecarui sector si în functie de scopurile analizei întreprinse. De exemplu, sectorul productiv, pe subsectoare cu productie omogena, dupa dimensiunile întreprinderii; sectorul menaje dupa criteriul teritorial, ocupatia capului de familie s.a.m.d. 3.3. FORMELE PRINCIPALE DE ORGANIZARE A AFACERILOR

Într-o economie organizata catre piata, agentii economici din sectorul afacerilor –respectiv firmele – cunosc forme tipice de organizare: firme individuale sau de familie, firme de tip asociativ, companii publice sau private etc. Fiecareia dintre aceste forme de organizare a afacerilor îi corespunde un anumit regim economic si juridic de functionare pentru firmele care o adopta. Optiunea pentru o anumita forma de organizare revine, în principiu, subiectilor care – în calitate de întreprinzatori sau de proprietari – initiaza sau opereaza o activitate economica în sectorul afacerilor; subiectii respectivi aleg acea forma de organizare care, în raport cu cadrul legal existent, le apare ca cea mai favorabila promovarii intereselor lor privind dezvoltarea afacerii respective. Raportarea la cadrul legal existent reprezinta o conditionare deosebit de importanta în demersul de a înfiinta sau de a modifica statutul unei firme; aceasta deoarece, spre a putea fi autorizata sa functioneze, orice firma trebuie sa fie, în prealabil, înregistrata ca persoana juridica, si implicit abilitata sa-si asume angajamente contractuale.

Regimul economico-juridic al marii majoritati a firmelor din sectorul afacerilor este cel de societate comerciala; denumirea arata ca

40

asemenea firme lucreaza pentru piata si participa în mod autonom la realizarea de tranzactii pe baze comerciale.

O societate comerciala se individualizeaza prin obiectul sau propriu de activitate, precum si prin caracteristicile sale referitoare la forma de proprietate si la modul lor de organizare; astfel, în delimitarea formelor concrete de existenta a societatilor comerciale este necesar sa se tina seama de: a. natura raspunderii pe care si-o asuma subiectii proprietatii în raport

cu obligatiile firmei; sub acest aspect se disting urmatoarele situatii: § raspunderea nelimitata, în baza careia subiectii angajeaza averea

lor personala, în caz de insolvabilitate a firmei sau de producere a unor prejudicii, respectiv pierderi;

§ raspunderea limitata, în baza careia subiectii nu sunt angajati în caz de pierderi sau prejudicii, decât pe masura aportului lor la capitalul firmei respective;

b. raportul dintre drepturile si obligatiile subiectilor pe de o parte si cele ale firmei – ca persoana juridica, pe de alta parte; sub acest aspect se disting urmatoarele variante: § societati de persoane, în cadrul carora aportul subiectilor ia forma

de parti sociale si este netransmisibil; § societati de capitaluri, al caror capital social nu poate coborî sub o

anumita limita, iar aportul subiectilor ia forma subscrierii de valoare si care este transmisibil.

Tipurile de societati comerciale întâlnite cel mai frecvent în tarile cu o economie de piata, definite ca atare si în legislatia româneasca actuala, sunt urmatoarele:

§ firma individuala; § firma asociativa; § societatea pe actiuni. Firma individuala îmbraca, de regula, forma unor întreprinderi

administrate si operate pe cont propriu de catre însisi proprietarii lor; acestia ajutati eventual de membrii familiei sau de câtiva angajati presteaza si

41

întregul volum de munca de executie aferent functionarii firmelor. Premisa constituirii unor astfel de firme o reprezinta libera initiativa a subiectilor interesati sa-si puna în valoare în mod autonom propriile competente profesionale si manageriale într-un domeniu dat; obiectul de activitate al unor asemenea firme este limitat la gama operatiilor ce pot fi efectiv executate în mod calificat în cadrul lor (de exemplu, în sfera comertului cu amanuntul, a prestarilor de servicii, a producerii de bunuri în serie mica sau unicate etc). Firmele din aceasta categorie functioneaza pe baza proprietatii privat-individuale asupra activelor.

Firma individuala prezinta avantajul flexibilitatii si adaptabilitatii la cerintele pietei, al mobilitatii în ceea ce priveste gama activitatilor sale si locul de functionare; deciziile de reorientare a profilului sau de reamplasare a unei asemenea firme sunt posibil de adoptat si aplicat pe termen scurt, initiativa întreprinzatorului are aria cea mai larga de manifestare. Raspunderea celui ce detine o asemenea firma este nelimitata.

Firma individuala este, de regula, o întreprindere de talie mica si, de aceea, este relativ vulnerabila fata de fluctuatiile conjuncturale ale pietei. Posibilitatile ei de dezvoltare sunt, de asemenea, limitate, depinzând de creditele bancare, mai greu de obtinut, tocmai datorita riscurilor crescute si dificultatilor de a folosi ca garanti activele firmei.

Firma de tip asociativ este o societate de persoane al carei patrimoniu se constituie prin aportul mai multor asociati, numarul total maxim al acestora fiind stabilit prin lege. Aportul asociatilor se poate concretiza atât în bani, cât si în natura, toti participând în mod direct la administrarea firmei. Raspunderea asociatilor în raport cu obligatiile firmei este nelimitata.

Forma de proprietate ce sta la baza unui asemenea tip de societate comerciala este cea privat-asociativa. Viabilitatea tipului de firma privat-asociativa decurge din avantajele concentrarii de capital prin aportul asociatilor si din cooperarea acestora, ei folosindu-si competentele complementare în realizarea unei activitati omogene. Principalul dezavantaj al firmei de tip asociativ rezida în potentialul de conflict între asociati, ce poate perturba activitatea firmei si chiar periclita existenta ei.

42

Societatea pe actiuni este cea mai reprezentativa forma de societate comerciala din categoria întreprinderilor de talie mijlocie si mare. Capitalul ei social se formeaza prin aportul actionarilor, persoane fizice si juridice; subscriind fiecare o anumita fractiune din capitalul social sub forma de titluri de valoarea (actiuni) emise de o anumita societate, acestia devin co-proprietari, proportional cu aportul lor.

Activele societatilor pe actiuni sunt proprietatea privata a actionarilor; când actionarul unic este statul, societatile pe actiuni respective se afla în proprietatea publica. Societatea pe actiuni este o societate de capital, iar raspunderea actionarilor este limitata la suma subscrisa sub forma de actiuni.

În baza calitatii de co-proprietari, actionarii exercita, direct sau prin reprezentatii alesi de ei – conducerea generala a societatilor pe actiuni la care au subscris capital; lor le revine adoptarea deciziilor majore, cum sunt: repartizarea profitului pe destinatii, suplimentarea capitalului social prin emiterea de noi actiuni, eventuala fuziune cu o alta societate, dizolvarea societatii etc. În economia contemporana, gestiunea firmei, ca activitate specializata cu caracter de conceptie, presupune, din partea celor ce o presteaza, o competenta profesionala distincta; din acest motiv, practica a consacrat separarea atributelor de manager fata de cele de proprietar drept esenta a „revolutiei manageriale”. În aceste conditii, la nivelul societatilor pe actiuni functioneaza un consiliu de administratie si un numar de directori executivi, desemnati de catre actionari din rândul specialistilor în management; acestia sunt împuternici sa exercite, în mod autonom si pe baze profesionale, administrarea societatii pe actiuni în interesul proprietarilor ei. Administrarea societatilor pe actiuni presupune, în aceste conditii, cheltuieli relativ ridicate. În acelasi timp, ele dispun de posibilitati extinse de dezvoltare, prin reinvestirea unei parti din propriul profit, dar si prin atragerea de capital suplimentar, ca urmare a plasarii unor noi actiuni. O gestiune competenta a acestor societati le poate asigura cresterea valorii de piata a actiunilor emise, ca expresie a încrederii investitorilor în perspectivele lor de profitabilitate.

Pe lânga societatile comerciale, legislatia dintr-o serie de tari, între care si România, prevede organizarea, în anumite domenii de activitate de interes

43

general, a unor întreprinderi cu caracter de regii publice. Asemenea întreprinderi, al caror patrimoniu face obiectul proprietatii publice, au ca titular statul, municipalitatile, comunele etc, functioneaza tot pentru piata (ca si societatile comerciale); ele au autonomie în gestionarea activitatii proprii si sunt create în situatiile în care organizarea de societati comerciale nu ar putea asigura satisfacerea în conditii normale a cererii; în categoria domeniilor în care activeaza regiile publice pot fi încadrate, de exemplu: întreprinderile de transport public urban, care necesita subventionare constanta din partea statului, unitati de productie legata de apararea nationala; companii de transport feroviar si aerian; companii care se ocupa de dezvoltarea sau exploatarea unor infrastructuri sau utilitati de interes public. Existenta unor asemenea regii publice, ca si a diverselor tipuri de societati comerciale, constituie o reflectare a pluralismului formelor de proprietate care caracterizeaza economiile de piata contemporane. 3.4. FLUXUL PRINCIPAL AL VENITURILOR SI CHELTUIELILOR ÎN ECONOMIE

Fluxurile economice reprezinta actele continue de vânzare-cumparare de bunuri si servicii financiare, de resurse de munca etc.

Multitudinea operatiilor si tranzactiilor ce au loc între agentii economici formeaza în derularea lor un circuit economic. Acesta poate avea ipotetic forma unui circuit închis, daca se considera ca pentru fiecare agent economic sau sector institutional marimea fluxurilor intrate este egala cu marimea fluxurilor iesite.

Elementele care definesc circuitul economic sunt: activitatile economice, subiectii economici, tranzactiile si obiectul acestora. Daca se considera ca menajele cheltuiesc integral venitul lor pentru cumpararea de bunuri de consum (bunuri care reprezinta întreaga productie a firmelor) si se face abstractie de tranzactiile din interiorul fiecarui sector, fluxul circular al activitatii economice ce se formeaza între întreprinderi si gospodarii (menaje) cuprinde:

44

1. Fluxuri reale, respectiv fluxurile de bunuri de consum si pe cele de servicii ale factorilor de productie. Ele arata ca menajele pun la dispozitia firmelor servicii ale factorilor, iar acestea furnizeaza menajelor bunurile de care au nevoie. Resursele sau factorii de productie reprezinta intrarile (input-urile) în circuitul economic, iar utilizarea lor în activitatea economica de catre întreprinderi se concretizeaza în bunuri materiale si servicii de consum – output-ul circuitului economic (iesirile de bunuri si servicii).

2. Fluxurile reale de bunuri si servicii ale factorilor sunt însotite de alternativ de fluxuri de venituri si fluxuri de cheltuieli, respectiv fluxuri monetare.

Astfel, plata serviciilor factorilor reprezinta venituri pentru menaje si cheltuieli pentru întreprinderi, iar cheltuielile menajelor pentru cumparare de bunuri de consum reprezinta venituri pentru firme. Menajele si firmele participa simultan atât pe piata resurselor sau factorilor de productie, cât si pe piata bunurilor de consum, îndeplinind simultan rolul de cumparatori si de vânzatori. Astfel, pe piata factorilor, întreprinderile se afla în pozitia cumparatorului, a purtatorului cererii, iar menajele de partea ofertei, vânzând serviciile resurselor lor firmelor producatoare. Pe piata bunurilor, aceste pozitii se inverseaza : întreprinderile se gasesc în postura vânzatorului, iar menajele de partea cererii, cumparând bunuri produse si oferite de firma.

În realitate, atât la nivelul menajelor, cât si la cel al firmelor, veniturile obtinute nu se consuma integral, o parte din ele fiind economisite si investite.

Întreprinderi (FIRME)

GOSPODARII (Menaje)

Venituri: salarii, rente, dobânzi

Serviciile factorilor: munca, pamânt, capital

cerere

oferta

Cheltuieli pentru bunuri de consum

oferta

cerere

Fig. 3.1. Schema generala a circuitului economic

45

Operatiile si tranzactiile care iau nastere în procesul de mobilizare, transferare si redistribuire a disponibilitatilor financiare nu se realizeaza direct între agentii economici apartinând celor doua sectoare institutionale – întreprinderi si gospodarii. Aceste tranzactii sunt mijlocite de sectorul financiar-bancar, a carui functie este aceea de intermediar financiar între ceilalti agenti economici.

În desfasurarea vietii economice intervine si sectorul public, care, în calitate de agent economic, exercita functia de redistribuire a veniturilor. Fluxurile de intrare catre acest agent economic, respectiv veniturile, au ca sursa impozitele si taxele, iar fluxurile de iesiri, respectiv cheltuielile, constau din plati de transfer catre celelalte sectoare. Prin natura operatiilor la care dau nastere (de redistribuire a veniturilor) aceste tranzactii sunt unilaterale, ca fluxuri într-un singur sens, ce conduc la cresterea veniturilor agentului economic care primeste si diminuarea veniturilor celui care face transferul.

În cadrul unei economii deschise, un rol important în activitatea economica, îl detin tranzactiile cu strainatatea, îndeosebi sub forma exportului si importului de bunuri economice. Exportul de bunuri este o sursa de venituri, iar cu ocazia importului au loc fluxuri de cheltuieli în sens opus. Daca exportul este egal cu importul, va fi influentata numai compozitia (structura) fluxurilor (de bunuri) în cadrul circuitului din economia nationala. 3.5. REZULTATELE ACTIVITATII DESFASURATE LA NIVEL MICROECONOMIC. INDICATORI DE EXPRIMARE SI EVALUARE

Eforturile facute de întreprindere se concretizeaza în cheltuieli de productie curente (costuri) si în noi dotari tehnice pe baza investitiilor. Efectele activitatilor la nivel microeconomic sunt cunoscute sub denumirea generica de rezultate microeconomice, de iesiri (output-uri) de bunuri economice.

Rezultatele microeconomice se regasesc la nivelul întreprinderii ca efecte primare si directe, adica ca bunuri corporale si incorporale. Caracterul util sau inutil al bunurilor oferite este apreciat prin mecanismul pietei, aceasta

46

fiind cea care judeca, în ultima instanta, daca productia s-a desfasurat sau nu în concordanta cu nevoile umane.

Rezultatele economice se masoara în unitati fizice, natural-conventionale si valorice.

Unitatile fizice (bucati, m, t) exprima legatura directa între volumul consumului de factori de productie si cantitatea rezultatelor obtinute; asemenea unitati de masura se pot aplica doar în cazul productiei omogene.

Unitatile natural-conventionale (cai putere, puterea calorica a surselor primare de energie) se folosesc pentru masurarea productiei de bunuri de acelasi tip, dar cu caracteristici diferite (tractoare diferite ca putere).

Unitatile monetare (leu, dolar, euro) sunt acelea care fac posibila aducerea la acelasi numitor a tuturor categoriilor de rezultate economice. În întreprinderile cu activitati eterogene, aceste unitati de masura sunt singurele posibile de folosit.

Rezultatele microeconomice monetare se clasifica, în raport de gradul lor de cuprindere în globale, finale, nou-create si nete.

Rezultatele globale constau din suma baneasca a bunurilor economice (cantitatile fizice înmultite cu pretul de vânzare) obtinute de agentii economici producatori într-un orizont de timp (an, trimestru). Indicatorul principal de masurare a unor asemenea rezultate este cifra de afaceri (încasarile totale sau vânzarile totale). Cifra de afaceri consta în suma încasarilor unui agent economic (producator) din actele de comert efectuate într-o perioada de timp, încasari facute la pretul pietei. Indicatorul respectiv masoara performantele economice brute ale întreprinderii, el confirmând ca produsele corespund doleantelor clientilor.

Rezultatele finale exprima suma preturilor bunurilor ajunse în ultimul stadiu al circuitului lor economic; ele nu cuprind consumurile intermediare. Indicatorul principal folosit pentru a masura astfel de rezultate este valoarea adaugata, indicator care arata contributia productiva a fiecarui agent economic. Valoarea adaugata consta în suplimentul de valoare încorporata materiilor prime, energiei, combustibilului si apei tehnologice, pe care întreprinderea le plateste catre terti. La nivelul unei întreprinderi, valoarea

47

adaugata reprezinta diferenta dintre vânzarile (încasarile) si achizitiile (platile) sale; dintre ceea ce ea încaseaza de la clienti si ceea ce plateste catre furnizorii sai.

Daca valoarea adaugata bruta însumeaza ansamblul recompenselor factorilor de productie, cea neta se calculeaza prin scaderea din aceasta a impozitelor indirecte.

Rezultatele banesti nete se exprima si se masoara prin beneficiu (profit) care poate fi: § brut – înainte de plata impozitului direct pe profit si § net – dupa plata impozitului respectiv.

Indiferent de caracterul activitatii economice producatoare si de felul exprimarii lor (globale, finale, nete), rezultatele activitatilor întreprinderilor sunt numite produse (bunuri materiale si servicii) si pot fi totale, medii si marginale.

Produsul total exprima rezultatele de ansamblu ale folosirii tuturor factorilor de productie într-o unitate de timp. Fiind vorba de forma sa monetara, acest indicator se întrebuinteaza sinonim cu cel de încasari totale si de vânzari totale.

Produsul mediu (unitar) masoara masa de productie ce se obtine, în medie, prin folosirea unei unitati fizice de factor de productie sau a unei unitati banesti de factori de productie.

Produsul marginal arata sporul de productie (indiferent de felul de masurare) ce se obtine prin folosirea ultimei unitati dintr-un anumit factor de productie, din multitudinea celor folositi.

Printr-o operatie specifica si foarte complexa de agregare (însumarea de un anumit fel) a rezultatelor activitatilor privite la nivel microeconomic se obtin rezultatele macroeconomice. De pilda, linia de agregare cea mai semnificativa a rezultatelor micro în rezultate macro este cea prin care se trece de la valorile adaugate în unitatile individuale la valoarea adaugata într-o tara si într-un orizont de timp (PIB).

48

CAPITOLUL 4 BUNURILE ECONOMICE. UTILITATEA ECONOMICA. PREFERINTELE SI ALEGEREA CONSUMATORULUI 4.1. BUNURILE ECONOMICE. TIPOLOGIA BUNURILOR ECONOMICE

Satisfacerea nevoilor are loc prin consumul de bunuri. Bunurile sunt acele elemente corporale sau incorporale apte sa satisfaca o nevoie si care, de aceea, devin utile individului sau societatii.

Ele se clasifica din mai multe puncte de vedere: § din punctul de vedere al analizei economice, pot fi: libere, adica puse la

dispozitie de natura, abundente fata de nevoi si a caror folosire se face gratuit si economice, care se gasesc în cantitati limitate, pentru care se consuma factori de productie, si se procura prin echivalent în compensatie. Bunurile economice sunt de o mare diversitate si se structureaza : q dupa destinatie, în bunuri de productie sau prodfactori, din care fac

parte, în general, cele investitionale si bunuri de consum sau satisfactori, care pot fi la rândul lor atât de folosinta curenta, cât si îndelungata;

q dupa forma, sunt: corporale, respectiv bunurile materiale; incorporale sau serviciile; informatiile, sub diferitele lor forme;

q dupa modalitatile de circulatie apar ca: marfare, care trec de la un subiect la altul prin vânzare–cumparare si nemarfare, care circula fara a fi marfuri;

49

q în functie de modul de utilizare pot fi: complementare, daca trebuie utilizate împreuna (autovehicule si carburanti) sau substituibile, când beneficiarul poate sa aleaga între mai multe bunuri (zahar, zaharina, miere de albine etc);

q în functie de modul cum rezulta din procesul tehnologic , mai pot fi: principale, obtinute prioritar în urma unei activitati si secundare (derivate) rezultate alaturi de bunul principal;

q în functie de posibilitatile de multiplicare sunt: reproductibile, realizabile într–un numar oricât de mare de exemplare si nereproductibile sau unicate;

q dupa gradul de prelucrare în cadrul unei perioade date sunt: primare sau preluate de–a gata din natura; intermediare, aflate în diferite faze succesive de prelucrare; finale, care în intervalul dat de timp nu mai sunt supuse prelucrarii;

q dupa modul de fixare a lor în spatiu sunt: mobiliare si imobiliare. O alta clasificare a bunurilor are în vedere gruparea acestora în bunuri

publice si private. Cele publice sunt acelea de care oricine poate beneficia în societate în aceeasi masura, iar cele private sunt cele pentru care oferta se reduce odata cu consumarea acestora de catre un agent dat.

Indiferent de natura lor, pentru a satisface o nevoie, bunurile trebuie sa aiba utilitate economica, adica sa se bucure de aprecierea consumatorilor. Pentru ca unui bun sa i se atribuie utilitate, trebuie sa îndeplineasca concomitent mai multe conditii, printre care: § sa existe o relatie dinainte stabilita si identificabila între proprietatile

bunului si una din nevoile umane; § relatiile respective trebuie sa fie cunoscute si întelese de oameni; § oamenii sa aiba capacitatea de a folosi efectiv diferitele bunuri.

50

4.2. UTILITATEA ECONOMICA. MASURAREA UTILITATII. FORMELE UTILITATII. 4.2.1. Utilitatea economica. Masurarea utilitatii

Utilitatea apare atât în sens tehnic, cât si economic. Sub aspect tehnic, ea reprezinta însusirea, capacitatea unui bun de a satisface o nevoie a individului, a productiei sau a societatii, proprietate care se exprima prin caracteristicile fiecarui bun sau clase omogene de bunuri si servicii (caracteristicile sub forma de gust, miros, culoare, parametrii tehnici, economici, de design etc). Sub aspect economic utilitatea presupune raportarea ei la o anumita nevoie.

Utilitatea se poate aprecia (masura) prin doua modalitati, si anume: masurarea cardinala si masurarea ordinala.

Masurarea cardinala presupune ca un consumator acorda fiecarei cantitati dintr–un bun o utilitate mai mare sau mai mica exprimata printr–un anumit numar de utili. De exemplu, un consumator acorda pentru o pâine, ca unitati de utilitate, 4 utili, iar pentru doua pâini 6 utili, ceea ce înseamna ca utilitatea a doua pâini este doar de 1,5 ori mai mare decât pentru o pâine.

Masurarea ordinala presupune asezarea diferitelor bunuri într–o anumita ordine, în raport cu preferintele consumatorului. Astfel, daca se prefera de catre un consumator un kilogram de carne fata de un kilogram de struguri sau un kilogram de brânzeturi, ordinea preferintelor va fi: carne, struguri, brânzeturi. 4.2.2. Formele utilitatii

Utilitatea economica apare sub formele: individuala, totala si aditionala sau marginala.

1. Utilitatea economica individuala sau unitara (Ui sau OA) se manifesta atunci când fiecare unitate dintr–o multime de bunuri economice omogene, identice calitativ si încadrate în dimensiunea nevoii de consum are

51

aceeasi utilitate economica. Astfel, elementele x1, x2, ..., xj care apartin multimii X în care X = x1 + x2 + ... + xj au utilitati individuale, u1, u2, ..., uj egale între ele, u1 = u2 = ... = uj.

Într–un sistem de axe unde pe abscisa sunt trecute elementele multimii, iar pe ordonata utilitatea economica individuala, aceasta din urma va fi reprezentata grafic în figura 4.1.

2. Utilitatea economica totala (Ut) a unei multimi se determina atât ca

produs între utilitatea individuala (ui), aceeasi pentru fiecare element, si

numarul de unitati care alcatuiesc multimea xj, adica: Ut = ui ⋅ xi, cât si ca

suma a utilitatilor individuale, adica: ∑==

n

1iiuUt , ceea ce, într–un sistem de

axe prezentat în figura 4.2., reprezinta suprafata OABC.

X

Uj

0 x1

Ui

Fig. 4.1. Utilitatea economica individuala

x2 x3

U3 U2 U1 U4 U5

x4 x5

X

U

0 1

A

Fig. 4.2. Utilitatea economica totala 2 3

B

4 5 C

Ut

52

Daca utilitatea individuala sau unitara reprezinta satisfactia pe care o

aduce o portiune (doza) dintr–un bun consumat de catre individ, acel segment

al unei anumite nevoi umane care poate fi acoperit, satisfacut sau stins prin

consumarea unei cantitati date dintr–un bun, utilitatea totala reprezinta

satisfactia resimtita în urma consumului unor cantitati succesive dintr–un bun

într–o perioada data.

Reprezentarea grafica a curbelor utilitatii individuale si a celei totale

este redata în figura 4.3. si figura 4.4.

u1

u2

u3 u4

u5 u6

u7

u8

u9

u10

u11

C

B A

0

100

90

80

70

60

50

40

30

20

10

I II III IV V VI VII VIII IX X XI X

Fig. 4.3. Curba utilitatii individuale si aria acesteia

53

3. Utilitatea aditionala sau marginala este satisfactia aditionala

resimtita sau conferita de un consumator fiecarei unitati sau doze suplimentare dintr–o multime de bunuri omogene; ea este pozitiva dar descrescatoare. Astfel, utilitatile (dozele) x1, x2, ..., xj din bunul X au utilitatile individuale u1, u2, ..., uj diferite, pozitive dar descrescatoare (u1> u2> ...> uj). Daca, de exemplu, din bunul X (grâu) se afla la dispozitia cumparatorului 11 unitati (doze sau kilograme), iar din acestea numai 10 sunt necesare pentru satisfacerea nevoilor de hrana, seminte, alimentatia pasarilor de curte, a pasarilor de apartament, rezerve, restituirea unei datorii etc, atunci, pentru fiecare unitate din oferta de grâu exista o utilitate diferita. Prima unitate destinata hranei familiei are utilitatea cea mai ridicata, urmatoarele doze, deoarece raspund unei nevoi mai putin stringente, reprezinta pentru consumator si utilitate aditionala din ce în ce mai redusa, iar ultima unitate, deoarece depaseste nevoile, are utilitatea 0, asa cum rezulta din tabelul urmator.

D

A

B

F

H

J

Ut

0

700

600

500

400

300

200

100

I II III IV V VI VII VIII IX X XI X

Fig. 4.4. Curba utilitatii totale

L N

G

C

E

I

K

M O

R

54

Tabelul nr. 4.1.

Unitatea (doza) consumata

Utilitatea individuala (Ui)

Utilitatea totala a consumului cumulat (Ut)

1 100 100 2 90 190 3 80 270 4 75 345 5 70 415 6 65 480 7 50 530 8 30 560 9 20 580 10 10 590 11 0 590

Modificarea utilitatii aditionale se apreciaza cu utilitatea marginala. Aprecierea utilitatii are un caracter eminamente individual si

subiectiv, deoarece este diferita de la un individ la altul. Ea depinde de raportul pe care fiecare îl stabileste între proprietatile unui bun si intensitatea nevoilor sale. Mai mult chiar, aceeasi persoana apreciaza ca unitati sau doze dintr–un bun au utilitati economice diferite, în functie de cantitatea si momentul când acestea îi sunt disponibile. Astfel, de exemplu, dublarea cantitatii de carne consumata de o persoana într–o saptamâna conduce la cresterea satisfactiei, dar nu în aceeasi proportie cu cantitatea consumata; utilitatea celui de–al doilea kilogram de carne fiind mai redusa decât a primului.

În acest sens Alfred Marshall apreciaza ca „marimea intensitatii unei placeri descreste progresiv pâna la saturare daca este satisfacuta în mod continuu. Aceasta înseamna ca utilitatea primei unitati (doze) dintr–un bun economic este mai ridicata si, se reduce succesiv, treptat cu fiecare noua doza (unitate) de bun, care se confrunta cu o nevoie în descrestere”. În concluzie, utilitatea aditionala conferita de consumator fiecarei unitati sau doze suplimentare dintr–o multime de bunuri omogene este pozitiva dar descrescatoare (asa cum rezulta din tabelul 4.1.).

55

4.3. UTILITATEA MARGINALA. CORELATIA DINTRE UTILITATEA TOTALA SI UTILITATEA MARGINALA. LEGEA UTILITATII MARGINALE. EGALIZAREA UTILITATII MARGINALE PE UNITATEA MONETARA 4.3.1. Utilitatea marginala. Legea utilitatii marginale descrescânde

Utilitatea marginala reprezinta variatia utilitatii totale (∆Ut) care rezulta

prin cresterea cu o unitate (∆x) a cantitatii dintr–un bun consumat (Q) în conditiile în care consumul celorlalte bunuri este dat si acelasi.

Se poate determina în doua moduri, si anume :

q

∆==∆→

∆∆

= UtU,1xxUt

Um m sau QxUt

xQxQUtUt

01

01

∆∆=

−−

q Umx = Ut(x) – Ut(x–1) În acest sens, legea utilitatii marginale descrescânde a lui H.H. Gossen

arata ca „atunci când cantitatea consumata dintr–un produs creste, utilitatea marginala a produsului (adica utilitatea suplimentara adaugata de ultima utilitate) tinde sa se diminueze”.

Dependenta dintre utilitatea totala si utilitatea marginala poate fi stabilita pe baza unor date cuprinzând baremele pentru consumul de anumite produse de catre un consumator.

Tabelul nr. 4.2.

Cantitati consumate Utilitate totala Utilitate

marginala 0 0 - 1 7 7 2 11 4 3 13 2 4 14 1 5 14 0 6 13 -1

În concluzie, daca avem în vedere utilitatea totala, cea marginala si

cantitatea consumata dintr-un bun, constatam ca atunci când cantitatea

56

consumata din bunul respectiv a sporit cu o unitate, utilitatea marginala adica utilitatea suplimentara adaugata de ultima unitate consumata tinde sa se diminueze pâna la 0, corespunzator punctului de satietate la care utilitatea marginala este nula. Deci, utilitatea totala si cea marginala se afla într-o dependenta specifica de volumul consumului individual dintr-un bun omogen.

Reprezentarea grafica a evolutiei utilitatii totale si a celei marginale pentru bunul x, potrivit datelor din tabelul 4.2., este redata în figura 4.5.

Din grafic se constata ca, atunci când utilitatea totala atinge nivelul

maxim, utilitatea marginala este 0 (Umg = 0). Evolutia celor doua curbe semnifica existenta unei portiuni din curba utilitatii totale care este convexa (0X’), punct din care utilitatea marginala descreste. În momentul în care cantitatea X corespunde utilitatii marginale maxime, curba utilitatii totale descreste; dupa portiunea OX’ urmeaza portiunea curbei utilitatii totale, care

O 1 2 3 4 5 6 Q(x) -1

Ut si Umg

14

13

11

7

4

2

1

0

Umg

Ut

Fig. 4.5. Evolutia utilitatii totale si a celei marginale

X’

X’’

57

este concava (X’X’’), iar la acest nivel, exprimat de X’’, utilitatii totale maxime îi corespunde utilitatea marginala 0. Atunci când curba utilitatii marginale înregistreaza valori negative, utilitatea totala creste în cote descrescatoare. 4.3.2. Egalizarea utilitatii marginale pe unitatea monetara

Un consumator continua sa cumpere un produs anume atât timp cât satisfactia ce i-o ofera ultima unitate consumata, egaleaza sau excede utilitatea marginala rezultata din aceeasi cheltuiala pentru un alt produs. Teoria se bazeaza pe urmatoarele ipoteze: § consumatorul încearca întotdeauna sa-si maximizeze satisfactia în limitele

resurselor sale banesti; § consumatorul cunoaste sursele alternative pentru satisfactia nevoilor sale; § consumatorul actioneaza întotdeauna într-o maniera rationala.

Deci, ca titular de venituri, consumatorul urmeaza ca cumpere acele produse care, la o suma egala, îi vor asigura maximum de satisfactie. El va aloca sumele pentru achizitionarea variantelor de bunuri (x, y, w) astfel încât cheltuirea veniturilor (V), sa corespunda raporturilor egale dintre utilitatile marginale (Um) si preturile produselor (P).

adica: Py

UmyPx

Umx= sau

PyPx

UmyUmx

=

În concluzie, un consumator obtine maximum de utilitate în conditiile

venitului disponibil dat, atunci când raportul utilitate marginala pret unitar al celor doua sau trei bunuri este egal sau când raportul dintre utilitatile marginale ale celor doua bunuri este egal cu cel dintre preturile lor unitare.

Legea utilitatii marginale egale pe unitatea monetara arata ca fiecare bun este cerut pâna la punctul în care utilitatea marginala a unitatii monetare cheltuite pentru acest bun este aceeasi ca si utilitatea marginala a utilitatii monetare cheltuite pentru oricare alt bun: acest punct (consum) este numit

58

nivelul comun de utilitate marginala, respectiv principiul echivalentei utilitatii marginale. Totodata, consumatorul, prin utilizarea unor cantitati suplimentare dintr–un bun, constata ca utilitatea totala creste, deoarece la baza cererii consumatorului se afla utilitatea marginala a marfii care depinde de cea totala. Expresia preferintei individului, urmarit în momentul deciziei de cumparare este asadar maximizarea satisfactiei sale prin consumarea bunului. 4.4. PROGRAMELE DE CONSUM. PREFERINTELE SI ALEGEREA CONSUMATORULUI 4.4.1. Programele de consum

Ca fiinte rationale, consumatorii îsi stabilesc în fiecare moment al existentei, unul sau mai multe programe (retete de consum), adica îsi ordoneaza rational preferintele. Comportamentul rational al consumatorului presupune luarea deciziilor pe baza unor axiome, cum sunt: comparatia, tranzitivitatea, insaturatia (lacomia), convexitatea forte. § Axioma comparatiei presupune alegerea consumatorului din utilizarile

alternative în folosire a doua bunuri: bunul A si bunul B. El alege o singura varianta din cele trei posibile: a. prefera bunul A bunului B; b. prefera bunul B bunului A; c. este indiferent fata de cele doua bunuri, alegând, dupa inspiratie, ori bunul A ori bunul B.

§ Tranzitivitatea optiunii de la un bun la altul se manifesta atunci când un consumator prefera bunul C bunului B si pe A bunului B, ceea ce înseamna ca el prefera bunul A bunului C.

§ Axioma cantitatii sau insaturatiei reprezinta optiunea pentru cea mai mare cantitate, atunci când bunurile alternative în consum au aceeasi utilitate; mai este denumita si axioma lacomiei.

§ Axioma convexitatii forte se refera la faptul ca un consumator prefera combinatii echilibrate între bunuri, în locul celor extremale (foarte mult dintr–un bun si foarte putin sau deloc din altul).

59

Pe baza ordonarii preferintelor si a criteriilor de fundamentare a deciziilor, consumatorii îsi formuleaza programele de consum. Un program de consum da expresie: sistemului de nevoi ale consumatorului, obisnuintei, gusturilor si preferintelor sale; disponibilitatii în timp si spatiu al diferitelor bunuri; utilitatii pe care el o acorda diferitelor cantitati (doze) din bunurile x, y, z, w. Deci, programele sau retetele de consum, reprezinta specificarea unor cantitati anumite din bunuri diferite x, y, z, w, care îi asigura unui consumator dat o anumita utilitate (satisfactie agregata).

Programele de consum sunt prezentate în graficul din figura 4.6. În sistemul de axe XOY diverse programe de consum sunt reprezentate

prin punctele P1, P2, P3, P4, care arata combinatii între cantitati diferite din bunurile x si y. Ele dau continut programelor de consum echivalente. Caracteristica de „echivalente” a programelor de consum decurge din faptul ca fiecare dintre acestea asigura consumatorului aceeasi utilitate agregata (aceeasi satisfactie). Deci, UA(P1) = UA(P2) = UA(P3) = UA(P4).

y 8 6

4,5

3,2

0 1 2 3 4 x

P1(x+8y)

P2(2x+6y)

P3(3x+4,5y)

P4(4x+3,2y)

A

B

Fig. 4.6. Curba de indiferenta în consum

C

D

E

F

P’1 P1’’

60

Programele de consum sunt influentate de o multitudine de factori, cum ar fi: statutul social al consumatorului; situatia familiala; orientarea consumului prin mass-media etc.

Programul fiecarui consumator este individual si subiectiv. Doua sau mai multe programe de consum sunt echivalente numai în situatia în care combinatiile respective asigura consumatorului aceeasi utilitate agregata, iar consumatorul nu are preferinte pentru unul sau altul din program. 4.4.2. Curbele de indiferenta în consum

Curba AB din grafic care uneste ansamblul combinatiilor din bunurile x si y, care furnizeaza consumatorului aceeasi satisfactie sau utilitate agregata se numeste curba de indiferenta. Curbele de indiferenta CD si EF exprima fiecare în parte programe de consum echivalente. Exista în practica economica si programe de consum concurente, adica retete de consum care, în combinatii adecvate între cantitatile din bunurile x si y pot conduce la utilitati agregate mai mari sau mai mici fata de cele de referinta. În exemplul nostru P1 se concureaza cu P1’ si cu P1’’ etc.

Ansamblul curbelor de indiferenta care dau expresie programelor de consum concurente imaginate de catre consumator, formeaza harta curbelor de indiferenta (portiunea hasurata).

Principiul curbei de indiferenta se explica prin faptul ca suplimentarea consumului duce la sporirea utilitatii. Pentru a ramâne pe curba de indiferenta, o crestere a consumului dintr–un bun, care va asigura un spor de utilitate, va fi contracarat printr–o scadere a consumului din celalalt bun care va însemna un minus corespunzator de utilitate. Aceasta întrepatrundere explica si forma descrescatoare a curbei.

Proprietatile curbei de indiferenta sunt: § o curba mai înalta (mai deplasata în dreapta sus), exprima un nivel de

utilitate mai mare; § curbele din cadrul aceleiasi familii de curbe de indiferenta nu se

intersecteaza niciodata; ele nu pot lua forma unor cercuri concentrice;

61

§ acele curbe în care se respecta axiomele preferintelor au forme convexe, cu înclinatia negativa, sau au rate descrescatoare de substituire a bunurilor;

4.4.3. Rata marginala de substitutie

Cantitatea dintr–un bun economic la care consumatorul este dispus sa renunte în schimbul unei cantitati suplimentare din alt bun cu conditia pastrarii aceluiasi nivel de satisfactie (de utilitate agregata), se numeste rata marginala de substituire si se determina potrivit relatiei:

RMSy/x = (–∆y/∆x)

În cazul programelor reflectate în graficul 4.6., fata de P1 în P2 pentru o unitate suplimentara din x s–a renuntat la 2y, respectiv în P3 la 1,5 y, iar în P4 la 1,3y. În acest caz,

RMS P2 = (–2y/x); RMSP3 = (–1,5y/x); RMSP4 = (–1,3y/x).

Pentru a asigura aceeasi utilitate agregata trebuie ca utilitatea marginala realizata pe baza suplimentarii consumului din bunul x (Umx) sa fie egala cu utilitatea marginala la care se renunta prin micsorarea consumului din bunul y (Umy), ceea ce face ca:

Umx = (–Umy), iar RMSy/x = Umx/Umy. 4.4.4. Echilibrul si alegerea consumatorului. Constrângerea bugetara. Surplusul consumatorului

Optimizarea procesului de alegere în functie de preferintele consumatorului reflecta echilibrul consumatorului. Consumatorul, în decizia de alegere între doua sau mai multe bunuri se confrunta cu doua restrictii si anume: venitul disponibil si pretul bunurilor.

Consumatorul, ca fiinta rationala, va alege acele combinari de bunuri care îi vor aduce maximum de satisfactie în limita resurselor banesti de care

62

dispune. Maximizarea utilitatii consumatorului se atinge atunci când acesta alege cantitatile de marfuri ale caror preturi sunt accesibile la nivelul maxim dat al bugetului sau când urmareste ca venitul destinat consumului sa fie cheltuit integral.

Consumatorul, fiind pus în fata alegerii între doua sau mai multe variante, sau doua sau mai multe marfuri (x si y), al caror pret este Px si Py, va decide în functie de venitul sau (V), astfel încât venitul sa fie integral cheltuit pe achizitionarea celor doua bunuri x si y, adica: V = x Px + y Py. Daca un consumator are un buget de 100 u.m., iar Px = 2 si py = 4, poate cumpara fie 50 bunuri x, fie 25 bunuri y sau alta combinatie între ele (26x = 26 ⋅ 2 = 52 plus 12y = 12 ⋅ 4 = 48) el nu poate cumpara mai mult, fiind

constrâns bugetar de cele 100 u.m. de care dispune (52+48=100). Prin urmare, maximizarea utilitatii consumatorului se produce atunci

când el alege acea cantitate de bunuri ale caror preturi sunt accesibile la nivelul dat al bugetului, adica, daca cheltuieste integral venitul si realizeaza cea mai mare utilitate posibila.

Echilibrul consumatorului constituie acea varianta de repartizare a venitului spre retete de achizitie, care îi asigura maximum de satisfactie, de utilitate agregata, comparativ cu oricare alta varianta. El se asigura prin programul de consum a carui curba de indiferenta este tangenta la dreapta bugetului.

25

20

15

10 5 0

5 10 15 20 25 30 35 40 45 50

C

Program optim = 26x+12y

y

x

A

B

D

F

G E

Fig. 4.7. Linia bugetului

63

Când preturile se modifica, se schimba si linia bugetului si respectiv si

echilibrul consumatorului. Daca vom considera ca, în cazul combinarii celor doua bunuri x si y, se modifica numai pretul bunului x, iar al bunului y ramâne constant, se va deplasa si dreapta bugetului spre dreapta, asa cum rezulta din graficul de mai jos.

Surplusul consumatorului (Sc) reprezinta diferenta dintre pretul maxim acceptat si dorit de consumator, pentru fiecare unitate de bun si pretul pietei pentru bunul respectiv sau surplusul pe care îl poate obtine participantul consumator la schimb. Daca pretul pietei (de echilibru) este notat cu pe, cantitatea de unitati achizitionate cu n, iar pretul maxim acceptat (platit) pentru fiecare unitate de produs, în functie de utilitatea lui, cu pu, atunci surplusul consumatorului poate fi determinat cu relatia:

∑ −==

n

1ueu )pp(Sc

La nivelul pietei unui anumit bun, surplusul consumatorului se obtine

prin agregarea surplusurilor individuale. El se poate modifica atât sub influenta pretului (în sensul cresterii sau a scaderii) si a cantitatii consumate, cât si a combinarii produselor în anumite cantitati sau doze.

Curbe de indiferenta U0

H0

Y Y0

Px0 Px1 x

U1 H1

Fig. 4.8. Modificarea echilibrului în conditiile reduceri i pretului x

64

CAPITOLUL 5

FACTORII DE PRODUCTIE 5.1. CARACTERIZAREA GENERALA A FACTORILOR DE PRODUCTIE. MOBILITATEA FACTORILOR DE PRODUCTIE

Activitatile din economie au ca premisa materiala resursele economice definite ca ansamblu al mijloacelor susceptibile de a fi valorificate în producerea de bunuri si servicii. Munca, solul si mineralele, resursele informationale, activitatile de organizare etc sunt considerate resurse economice.

Factorii de productie sunt organic legati de resursele economice si reprezinta potentialul de resurse productive atrase si utilizate în circuitul economic. Din diversitatea factorilor de productie fac parte: munca, instrumentele de productie, informatia si tehnologia, energia, obiectele supuse prelucrarii, unele elemente ale naturii, abilitatea întreprinzatorului etc. Cei mai importanti factori de productie sunt: munca, pamântul, respectiv natura si capitalul.

În economia de piata, factorii de productie au urmatoarele caracteristici: § se afla în posesiunea diversilor agenti economici; § întreprinzatorul îsi asuma fie în mod direct, fie în mod indirect riscul si

libertatea utilizarii lor în activitati impuse de piata si cu respectarea reglementarilor existente, în conditiile remunerarii acestora (a factorilor de productie) la pretul lor;

§ sunt utilizati în scopul obtinerii de venituri.

65

Locul si rolul factorilor de productie, precum si modul în care ei se

combina difera atât în timp, cât si în spatiu. În timp, atât sub influenta progresului tehnic, cât si a modificarilor în

volumul, amploarea si structura trebuintelor, iar în spatiu, ca urmare a logicii interne si particularitatilor activitatii la care participa.

Corespunzator acestei evolutii, la începutul dezvoltarii societatii au existat numai doi factori si anume: munca si pamântul (natura), care pot fi considerati ca factori primari si originari ai productiei, din unirea carora oamenii îsi asigurau trebuintele si, în general, existenta. Mai târziu, a aparut capitalul, ca factor derivat al productiei, a carui afirmare este legata de perioada în care echipamentele de productie au dobândit o importanta tot mai mare pentru activitatea economica.

În epoca moderna la cei trei factori clasici s–au adaugat abilitatea întreprinzatorului, drept capacitatea agentului economic de a combina în modul cel mai eficient natura, munca si capitalul sau; capacitatea si initiativa de a produce noi bunuri si de a gasi noi cai de comercializarea a bunurilor.

În ultima perioada, studiile privind abordarea factorilor de productie pun în evidenta faptul ca vechea clasificare a acestora nu mai este satisfacatoare, fiind necesara reconsiderarea vechilor clasificari si definitii prin includeri pe lista acestor factori a unor noi categorii, cum ar fi: capitalul uman (potentialul de cunostinte productive obtinute prin investitii) alaturi de capitalul fizic si resursele informationale sau potentialul creativitatii stiintifice si tehnologice.

Factorii de productie reprezinta intrarile (input–urile) în sistemul economic, iar utilizarea lor în activitatea productiva care se concretizeaza în bunuri materiale si servicii, reprezinta iesirile sau output–urile sistemului economic. Intrarile de factori de productie si iesirile de bunuri si servicii constituie fluxurile reale, care sunt însotite de fluxuri monetare (de venituri si cheltuieli).

Resursele economice trebuiesc analizate atât ca stocuri sau potential existent la un moment care constituie avutia nationala, cât si ca fluxuri în

66

procesul atragerii si folosirii lor ca factori de productie. Avutia nationala reprezinta ansamblul resurselor umane, materiale si spirituale de care dispune un popor la un moment dat. Sursa acesteia este natura si munca depusa de–a lungul timpului de catre generatiile de oameni care s–au succedat pe teritoriul national.

Avutia nationala este constituita de regula din urmatoarele componente: § resursele naturale – utilizate sau utilizabile în procesul de productie din

care fac parte: fondul agricol pe categorii de folosinta, fondul forestier, apele si potentialul hidroenergetic, stocul cinegetic si piscicol, rezervele de substante minerale utile etc. Resursele naturale pot fi de mai multe feluri si anume: regenerabile si neregenerabile; abundente si deficitare; recuperabile si nerecuperabile etc;

§ resursele de munca sau factorul uman al productiei, reflecta capacitatea oamenilor de a munci, abilitatea înnascuta sau îndemânarea, cunostintele care împreuna cu traditiile si experienta în productie constituie principala acumulare în avutia nationala si cel mai important „produs pastrat al muncii”. În determinarea resurselor de munca, o importanta deosebita o are structura populatiei pe ramura, categorii profesionale, forme de învatamânt, potentialul de viata activa etc;

§ bunurile materiale sau bogatia materiala acumulata prin munca, include: capitalul fix productiv (aparatul tehnic de productie) ca instrument principal a sporirii avutiei al carui rol depinde de dimensiunile si varietatea în care se prezinta, dar mai ales de calitatile sale bazate pe cele mai noi cuceriri ale revolutiei stiintifico–tehnice; stocurile materiale pentru productie; bunurile din inventarul casnic, gospodaresc si personal al populatiei; rezervele de bunuri de consum; mijloacele financiar–valutare etc;

§ bunurile spirituale sau potentialul creativ al natiunii ca avutie spirituala acumulata care cuprinde: potentialul de stiinta si tehnologie (brevete si licente pentru inventii, inovatii, tehnologie de productie etc); stocul de învatamânt, stocul de informatii, cel al sanatatii publice, fondul de cultura si civilizatie, cum ar fi: operele de arta si celelalte creatii spirituale. Avutia

67

nationala este atât rezultat al productiei sociale, cât si punct de plecare în reluarea acesteia, fapt pentru care bunurile materiale si spirituale create si acumulate de societate reprezinta componenta cea mai dinamica a avutiei nationale.

Ansamblul elementelor avutiei nationale intrate, sau care pot fi atrase în circuitul economic, în calitate de factori de productie constituie potentialul economic al unei tari, care, în functie de sfera de cuprindere si posibilitatile efective de punere în valoare a componentelor sale, poate fi exprimat în doua acceptiuni de baza si anume, ca potential valorificabil si ca potential atras. Astfel, daca este luat în considerare întregul complex de resurse economice susceptibile de a fi utilizate în producerea de bunuri si servicii rezulta potentialul economic valorificabil.

În cadrul oricarei economii, într–o anumita perioada, intervin anumite restrictii de natura tehnica, economica si sociala care fac ca o parte din componentele potentialului economic valorificabil sa nu poate fi utilizata sau sa ramâna în stoc în rezerva în vederea utilizarii viitoare. De aceea, potentialul atras în circuitul economic reprezinta numai o parte a potentialului economic valorificabil: diferenta fata de cel atras constituie resurse neutilizate sau factori aflati în stare latenta, nevalorificati.

În practica economica sporeste preocuparea pentru evaluarea sintetica a avutiei nationale în expresie monetara, în vederea efectuarii unor comparatii în timp si cu alte tari. Problemele continutului avutiei nationale si ale evaluarii acesteia au preocupat numerosi economisti români din prima jumatate a secolului nostru. 5.2. MUNCA – FACTOR DE PRODUCTIE PRIMAR SI DETERMINANT Munca, factor originar de productie, reprezinta activitatea umana specifica manuala si intelectuala prin care oamenii transforma resursele brute din natura în bunuri materiale si servicii.

68

Munca este factorul activ si determinant prin care are loc antrenarea celorlalti factori: pamânt si capital, precum si combinarea si perfectionarea lor. Munca ocupa primul si cel mai important loc în ansamblul factorilor de productie, deoarece oamenii, cu experienta lor constituie: § producatorii tuturor bunurilor materiale si spirituale; § cei care concep si pun în miscare echipamentele de productie; § initiatorii si înfaptuitorii procesului de transformare a resurselor brute din

natura si de creare a noi bunuri si servicii; § realizatorii formelor sociale în care se desfasoara procesul de productie; § proprietarii factorilor de productie si beneficiarii bunurilor si serviciilor

create. În esenta, populatia are o dubla pozitie, si anume: aceea de principal factor de productie, adica de producator, precum si aceea de destinatar virtual al rezultatelor productiei, adica de consumator.

În procesul de productie are loc atât antrenarea si consumul de energie fizica si intelectuala, cât si efortul de creativitate. Factorul munca are un aspect tridimensional si anume, cantitativ, structural si calitativ, necesita luarea în considerare a modificarilor survenite sub aceste aspecte.

1. Sub aspect cantitativ munca trebuie analizata începând cu potentialul demografic, ca totalitate a populatiei unei tari si a capacitatii ei de a crea bunuri materiale si servicii. Dimensiunea populatiei depinde de miscarea sa naturala adica de mortalitate si natalitate, din compararea carora rezulta sporul natural al populatiei.

Cele mai importante categorii demo–economice sunt: populatia totala, care cuprinde populatia tânara pâna la 14–16 ani (în functie de legislatia în vigoare a unei tari); populatia în vârsta de munca sau efectivul resurselor de munca si populatia care a depasit vârsta de munca.

Efectivul resurselor de munca reprezinta totalitatea persoanelor în limitele legale de munca si apte de munca. Limitele legale ale vârstei de munca difera pe tari: în tara noastra este – la barbati de între 16–60 (62) ani, iar la femei între 16 – 55 (57) ani. La rândul ei, populatia în vârsta de munca poate fi apta si inapta de munca – cea inapta, care din motive obiective nu

69

poate presta activitati socialmente utile. Populatia apta de munca se împarte în populatia activa si inactiva; ocupata si neocupata.

Populatia activa cuprinde pe toti membrii apti de munca ai societatii, cu vârsta cuprinsa între limitele legale de munca si ocupata în diferite activitati din cadrul tuturor formelor de proprietate, la care se adauga elevii, studentii, militarii în termen, cei aflati în curs de schimbare a locului de munca, somerii. La o marime data a populatiei totale, ponderea populatiei active în total depinde de evolutia demografica anterioara, durata scolarizarii, structura pe sexe a populatiei, statutul social al femeii, reglementarile privind vârsta de pensionare, normalitatea, respectiv gradul de infirmitate a populatiei etc.

Populatia ocupata cuprinde toate acele persoane care au un loc de munca si presteaza efectiv o munca. Dinamica populatiei ocupate si ponderea ei în totalul populatiei depinde de mai multi factori, printre care: capacitatea economiei nationale de a crea noi locuri de munca; raportul dintre cererea si oferta de brate de munca si motivatia participarii la munca. Somajul, respectiv amploarea lui, corecteaza în permanenta raportul dintre populatia ocupata si cea apta de munca.

Ponderea populatiei active în totalul populatiei globului a înregistrat scaderi în perioada postbelica de la 42% la 40%, atât ca urmare a unor cauze de ordin demografic, cât si de ordin economic. Avem în vedere întinerirea populatiei în tarile în curs de dezvoltare si îmbatrânirea ei în cele dezvoltate; scaderea mortalitatii infantile si prelungirea duratei medii de viata; nevoia de cunostinte din ce în ce mai complexe si de aceea prelungirea duratei de scolarizare si a mobilitatii profesionale. In paralel, s–a redus continuu durata saptamânii de munca (într–un secol a scazut la aproape jumatate, iar în ultimele decenii de la 48 ore saptamânal la 40–42 ore si chiar 35 de ore saptamânal).

2. Structura populatiei active reprezinta distributia de ocupatie a resurselor de munca pe ramuri si sectoare de activitate, potrivit progresului stiintific si nivelului de dezvoltare economica. Pentru evidentierea unor astfel de modificari, indicatorul cel mai folosit este repartitia populatiei pe

70

sectoarele de activitate – primar, secundar, tertiar si cuaternar. Evolutia pe termen lung arata ca populatia activa din sectorul primar s–a diminuat continuu, cea din sectorul secundar s–a dezvoltat si apoi restrâns, iar din sectoarele tertiar si cuaternar a sporit continuu.

Structura populatiei ocupate mai poate fi urmarita pe ramurile si subramurile economiei nationale, pe profesii, pe medii (rural si urban) pe niveluri de calificare etc. Ea reflecta diferitele forme si aspecte ale diviziunii muncii, a carui dezvoltare, sub impulsul progresului stiintei si tehnicii genereaza valorificarea mai buna a potentialului de munca al societatii.

3. Calitatea factorului munca depinde, pe de o parte de nivelul de cultura generala si instruire profesionala, iar pe de alta parte de nivelul de dezvoltare economica a tarii. În timp, s–a trecut treptat de la efortul fizic preponderent în productie, la afirmarea tot mai puternica a efortului intelectual. Prin automatizare, robotizare si informatizarea productiei, locul si rolul omului în economie se schimba, în sensul ca munca creativa devine factorul determinant al vietii economice. Asa se face ca, în prezent, creste tot mai mult rolul muncii complexe, superior calificate si, în consecinta, sporeste si necesitatea perfectionarii pregatirii profesionale prin: reciclarea si îmbogatirea cunostintelor; însusirea noilor realizari ale stiintei si tehnicii din specialitatea respectiva; policalificarea sau chiar schimbarea calificarii în raport cu cerintele postului ocupat, interesul si perspectivele salariatilor.

Odata cu îmbunatatirea continutului calitativ al muncii si al rodniciei ei are loc si tendinta obiectiva de reducere a timpului afectat muncii si, concomitent, de crestere a timpului liber pe durata vietii omului. 5.3. NATURA, FACTOR ORIGINAR DE PRODUCTIE. RESURSELE NATURALE

Pamântul sau factorul natural al productiei se refera la toate resursele brute din natura care pot fi folosite la producerea bunurilor si serviciilor, resurse cum ar fi: solul, aerul, mineralele, apa, lemnul brut, râurile navigabile etc, denumite generic pamânt sau factor natural al productiei.

71

Importanta cu totul deosebita a pamântului ca factor de productie consta în aceea ca el este cadrul de desfasurare si punctul de pornire al întregii activitati umane. Pamântul da producatorului locul pe care sta (locus standi) si procesului sau de munca câmpul de actiune (field of employment). În sens restrâns pamântul se identifica cu fondul funciar care include terenurile arabile, pe cele forestiere, luciul apelor interioare, celelalte suprafete terestre. Pamântul este limitat fizic si de aceea tinde sa devina restrictiv, fapt care poate fi compensat printr–o utilizare rationala.

În tara noastra, fondul funciar national (indiferent de destinatie, de proprietate si în folosinta cui se afla) cuprinde cca. 15.000 mii ha suprafata agricola din care: cca. 10.000 mii ha arabil.

Însusirile specifice solului, care îi confera acestuia calitatea de important factor de productie consta în faptul ca el reprezinta: suport si mediu de viata pentru toate plantele terestre; sursa primara de elemente nutritive; rezervor principal de energie a organismelor vii; receptor si regulator al umiditatii în sistemul sol – apa – planta. Toate aceste caracteristici definesc potentialul productiv al pamântului si nu pot fi înlocuite cu altceva. Permanenta transformare si transferare a formelor de substanta si energie în cadrul solului si în raport cu mediul înconjurator, face ca pamântul sa fie un corp viu, o resursa cu potential de productie regenerabil.

Utilizate nerational, rezervele de substante nutritive organice si minerale acumulate în sol se pot epuiza treptat, iar solul se degradeaza pâna la completa lui distrugere; de aceea, utilizarea rationala a întregului fond funciar capata semnificatii deosebite în conditiile cresterii demografice. Pamântul ramâne principalul factor al procesului de productie agricol si singura resursa naturala de producere a alimentelor si a altor materii prime de provenienta agro–silvica. În cadrul factorului natural, un rol important revine resurselor de apa, mai ales ca pe glob, numai cca. 1% din cantitatea totala de apa este constituita din apa dulce. Daca avem în vedere numai resursele care se formeaza pe teritoriul tarii, România se situeaza la un nivel scazut, adica de numai 1600 m.c./locuitor, iar Dunarea are cca. 10.000 m.c. anual/locuitor.

72

Resursele minerale constituie o alta componenta esentiala a factorilor de productie. Ele pot fi structurate în functie de mai multe criterii, si anume: din punctul de vedere al gradului de cunoastere, în resurse certe si ipotetice; în functie de posibilitatile de exploatare, în resurse exploatabile sau economice si neexploatabile sau neeconomice; în functie de continutul lor, în resurse sarace si bogate în substante utile etc. Raportul dintre stocul de resurse minerale existente la un moment dat si consumul anual de asemenea resurse, atât pe total cât si pe diferite categorii de resurse, reprezinta gradul de asigurare a productiei cu resursele respective, exprimat în numar de ani. 5.4. CAPITALUL – FACTOR DE PRODUCTIE DERIVAT 5.4.1. Definirea capitalului; circuitul si rotatia capitalului

Ca factor de productie, capitalul reprezinta ansamblul bunurilor economice acumulate (eterogene si reproductibile), a caror utilizare prin reîntoarcerea lor în procesul de productie, face posibila sporirea randamentului factorilor primari de productie, sau cel putin duce la usurarea muncii. Prin natura lor, bunurile care formeaza capitalul nu pot fi consumate direct de om, nu pot servi direct la satisfacerea unei nevoi personale, ci, indirect, prin intermediul bunurilor si serviciilor, la producerea carora participa bunurile respective, alaturi de ceilalti factori. Din punctul de vedere al utilizarii sale tehnico–productive si investitionale, capitalul poarta denumirea de capital real sau productiv, care cuprinde bunurile reproductibile

Capitalul real sau productiv îmbraca si forma de capital nominal, constituit din toate elementele patrimoniului întreprinderii (bunuri, bani, creante etc) în care intra si capitalul fictiv, format din hârtii de valoare, sub forma de actiuni, obligatiuni, titluri funciare, care aduc detinatorului dividende, dobânda, renta.

Capitalul tehnic, dupa modul specific în care se consuma, îsi transmite valoarea si se înlocuiesc elementele componente, se grupeaza în: capital fix si capital circulant.

73

Capitalul fix este acea parte a capitalului productiv (real, tehnic) format din: constructii, ca partea pasiva, cum ar fi: cladiri, hale, instalatii industriale, magazine comerciale, infrastructura materiala din agricultura etc) si echipamente productive ca parte activa, formate din: utilaje, masini–unelte, agregate si instalatii de lucru, mecanisme si dispozitive de reglare, mijloace de transport etc. Capitalul fix se caracterizeaza printr–o anumita rigiditate în utilizare, adica prin caracterul limitat al destinatiilor sale alternative.

Capitalul circulant reprezinta partea capitalului productiv, care se consuma în întregime în decursul unui ciclu de productie si, de aceea, trebuie înlocuit cu fiecare nou ciclu economic. El include: materiile prime, materialele de baza si auxiliare, energia, combustibilul, semifabricatele etc, care, în general, nu pot fi utilizate de mai multe ori. Bunurile, în general, devin capital fix sau circulant numai atunci când sunt atrase în activitatea productiva, în scopul obtinerii de profit.

Bunurile capital nu pot fi identificate cu factorul material al productiei, adica cu mijloacele de productie, care includ toate elementele materiale ale productiei, inclusiv cele naturale.

Capitalul (fix si circulant) este un capital în functiune, iar în miscarea lui trece prin mai multe stadii si îndeplineste un circuit si o rotatie.

Circuitul capitalului reprezinta trecerea succesiva a acestuia prin trei stadii ale fluxului circulant (aprovizionare, productie si desfacere) si îmbracarea succesiva a trei forme functionale: de bani, bunuri capital si marfa. Stadiul I al circuitului îl constituie procesul prin care banii sau capitalul lichid B se transforma în capital productiv (Kp), prin cumpararea unor bunuri de capital necesare productiei. Stadiul al II–lea în constituie utilizarea si transformarea capitalului productiv (în combinatie cu ceilalti factori de productie si sub influenta muncii) în bunuri destinate vânzarii pe piata, ca marfuri (M’). Stadiul al III–lea al circuitului capitalului consta în transformarea acestuia din forma marfa (M’) în forma baneasca (B’), unde B’ = B (bani initiali) + b (valoarea neta adaugata la valoarea bunurilor capital consumat sub forma de profit sau venit al întreprinzatorului).

74

În unitatea lor, cele trei stadii formeaza circuitul capitalului, care schematic poate fi astfel reprezentat:

B ....................Kp – P – M’...................... B’

Stadii Stadiul I Stadiul II Stadiul III (aprovizionare) (productiv) (desfacere)

în care: B – capital banesc; Kp – capital productiv (fix si circulant), P – productia; M’ – capital marfa; B’ – bani

Primul stadiu (B............Kp) se desfasoara în sfera circulatiei si

presupune transformarea capitalului banesc (B) în capital productiv (Kp) prin cumpararea acestuia din urma si îndeplineste functia de aprovizionare cu factori de productie. Stadiul al doilea (Kp – P – M’) are loc în sfera productiei, proces în care capitalul productiv (Kp) se transforma în capital marfa (M’). Stadiul al treilea (M’..............B’) se desfasoara tot în sfera circulatiei, capitalul marfa se retransforma în capital banesc (împreuna, stadiul aprovizionarii si al desfacerii constituie sfera circulatiei).

Din cele trei forme functionale numai forma bunurilor capital constituie capital real si functioneaza în calitate de factor de productie. Banii si marfurile functioneaza drept capital numai în legatura cu capitalul productiv si exprima forme variate ale acestuia. Fluxul circular al capitalului nu se întrerupe odata cu efectuarea unui circuit; reluarea permanenta, neîntrerupta a acestuia reprezinta rotatia capitalului, iar timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet reprezinta durata de rotatie a capitalului caracterizata de numarul de rotatii care se efectueaza într–un an.

Rotatia capitalului are anumiti indicatori specifici cum ar fi:

§ coeficientul vitezei de rotatie a capitalului circulant, care se determina cu

relatia: KMCA

Vrk = , în care Vrk – numarul de rotatii efectuate într–un an;

CA – cifra de afaceri; KM – soldul mediu al capitalului circulant;

75

§ durata unei rotatii a capitalului circulant exprimata în zile potrivit relatiei:

rkrk V

AD = , în care Drk – durata în zile a unei rotatii a capitalului circulant;

A – anul calendaristic, format din 365 zile; § viteza de rotatie a capitalului este influentata de factori cum ar fi: structura

capitalului productiv utilizat, respectiv componenta fixa si circulanta a acestuia; modernizarea proceselor tehnologice de productie; micsorarea ponderii constructiilor (a partii pasive) în totalul capitalului fix etc;

§ necesarul relativ de capital fix, care se determina astfel: QK t , în care Kt –

capitalul fix si Q – volumul productiei. 5.4.2. Formarea si modificarea capitalului fix

Formarea capitalului are loc prin intermediul investitiilor, ca totalitate a cheltuielilor efectuate de agentii economici pentru crearea de noi capacitati de productie, refacerea, ameliorarea si dezvoltarea capacitatilor de productie existente. Investitia totala, facuta pentru o anumita perioada, atât pentru constructii, cât si pentru achizitionarea de noi echipamente de productie, poate fi bruta, care contribuie la formarea bruta a capitalului fix, când are drept sursa atât amortizarea capitalului fix în functiune, cât si acumularea neta de capital ca parte a venitului obtinut; neta, când are drept sursa numai acumularea de capital si contribuie la formarea neta a capitalului. Formarea bruta a capitalului cuprinde: formarea bruta de capital fix si variatia stocurilor de capital circulant, ca diferenta între intrarile în stocuri si iesirile din stocuri, în cursul unei perioade. Stocurile contin toate bunurile care se gasesc în posesia întreprinderii.

Un proces economic specific utilizarii capitalului fix îl reprezinta modificarea acestuia prin scoaterea din functiune a lui, ca rezultat al deprecierii, datorita uzurii fizice si morale. Uzura fizica a capitalului fix, reprezinta pierderea treptata a proprietatilor lui tehnice de exploatare, atât ca urmare a folosirii productive, cât si a actiunii agentilor naturali. Ea duce la pierderea treptata a valorii bunurilor capital, a carei echivalent se include în

76

costul de productie sub forma amortizarii. Recuperarea uzurii prin cost face posibila constituirea fondului de amortizare pe seama caruia se înlocuiesc fondurile fixe la scoaterea lor din functiune.

Uzura morala reprezinta deprecierea morala sau pierderea valorii de schimb a capitalului fix sau uzura involuntara a acestuia. Baza ei este progresul tehnic însotit de cresterea productivitatii muncii si a randamentului noilor echipamente. Aceasta face ca valoarea de schimb a capitalului sa se modifice, unele echipamente sa se învecheasca tehnic si economic, devenind astfel, necesara înlocuirea capitalului fix vechi, depreciat moral, cu echipamente noi, înainte de a se uza fizic complet.

Expresia valorica a uzurii îmbraca forma de amortizare care se constituie în fondul de amortizare, potrivit relatiei:

TdrK

UKsauAK fff

+−= , în care: AK sau UK – amortizarea sau uzura

capitalului fix, Kf – valoarea de inventar (sau initiala a capitalului fix); r – valoarea reziduala (ramasa), adica cea recuperata dupa scoaterea din functiune a capitalului fix; d – cheltuielile cu demontarea sau demolarea capitalului fix la scoaterea din uz a acestuia, T – timpul de functionare în ani a capitalului fix.

În economia de piata exista mai multe metode de amortizare si anume: § liniara, ca amortizare în cote egale în fiecare an, pe întreaga durata de

functionare a capitalului fix; § progresiva, ca amortizare în rate crescatoare pe întreaga perioada de

functionare a capitalului fix; § degresiva, în sensul ca rata amortizarii creste în prima perioada a

intervalului si descreste în perioada ultima. Fiecare metoda are avantaje dar si dezavantaje: cea degresiva, de

exemplu, permite recuperarea rapida a valorii capitalului fix, ceea ce în conditiile promovarii rapida a progresului tehnic este un fapt pozitiv. Fondul de amortizare este utilizat pentru: înlocuirea capitalului fix dupa scoaterea acestuia din functiune; largirea dimensiunilor sale sau cresterea performantelor calitative.

77

Gradul de depreciere a capitalului fix reflecta starea acestuia la un

moment dat si se determina cu indicatori specifici, cum ar fi: § coeficientul sau cota de amortizare a capitalului fix, care se calculeaza

potrivit relatiei: 100KAKCA

f

⋅= , în care: CA – coeficientul amortizarii,

AK sau UK – amortizarea sau uzura capitalului fix; Kf – valoarea de inventar sau initiala a capitalului fix;

§ coeficientul starii fizice (sau al starii de utilitate) a capitalului fix, care se

determina potrivit relatiei: 100KKC

f

rf ⋅= , în care Cf – coeficientul starii

fizice; Kr – valoarea ramasa de amortizat a capitalului fix; Kf – valoarea de inventar a capitalului fix.

Schematic, starea capitalului fix la un moment dat poate fi reprodusa astfel:

Capitalul fix

Parte a profitului

Amortizarea (fond)

Amortizarea (proces)

Uzura fizica si morala

Înlocuiri

Modernizari

Investitii noi

Intrari (input–uri)

Iesiri (output–uri)

Fig. 5.1. Modificarea capitalului fix

78

Starea capitalului fix este influentata atât de structura acestuia cât si de

gradul de dezvoltare economica. Pe masura dezvoltarii economice, sporeste ponderea capitalului fix activ si scade ponderea constructiilor în totalul acestuia, structura capitalului fix activ se modifica în sensul ca sporeste rapid ponderea echipamentelor cu grad ridicat de automatizare si a celor care îndeplinesc functii de control si reglare; se accelereaza reînnoirea si întinerirea capitalului fix; are loc totodata accelerarea mobilitatii capitalului fix, a miscarii acestuia. Mobilitatea capitalului fix se apreciaza cu indicatorii: § coeficientul intrarii sau punerii în functiune de capital fix

( 100K

PKCt

ti ⋅= );

§ coeficientul iesirilor sau scoaterii din functiune de capital fix

( 100K

SKCt

ts ⋅= ) unde: PKt – volumul punerii în functiune de capital fix;

Kt – stocul de capital fix; SKt – volumul scoaterii din functiune ca urmare a deprecierii capitalului;

§ stocul de capital fix: Kt1 = Kt0+ (PKt – SKt). Caracterul si amploarea mobilitatii capitalului sunt determinate de:

nivelul dezvoltarii economice; potentialul cercetarii stiintifice si reînnoirii tehnice si tehnologice, destinatia amortizarii, politicile în domeniul investitiilor.

Stocul de capital fix la valoarea initiala

(Kt)

Capital fix supus

amortizarii (Ka)

Capital fix amortizat

integral (Ka.i.)

Uzura capitalului fix (Kt)

Valoarea ramasa a capitalului fix

(Kr)

Uzura capitalului fix supus

amortizarii (Us.a.)

Fig. 5.2. Starea capitalului fix

79

5.5. COMBINAREA SI SUBSTITUIREA FACTORILOR DE PRODUCTIE. LEGEA RANDAMENTELOR DESCRESCÂNDE. IZOCUANTE. RATA MARGINALA DE SUBSTITUIRE

Utilizarea factorilor de productie ca proces premergator consumarii lor presupune o anumita combinare.

Combinarea factorilor de productie constituie un mod specific de unire a acestora din punctul de vedere cantitativ, structural si calitativ. Ea depinde de: natura activitatii ce se desfasoara, nevoile de bunuri si servicii în domeniul respectiv; conditiile tehnice de productie; abilitatea întreprinzatorului; cele mai noi cuceriri ale managementului si marketingului.

Combinarea este determinata de caracterul relativ limitat al factorilor de productie si de amplificarea si diversificarea crescânda a trebuintelor si presupune existenta mai multor posibilitati de a ajunge la acelasi rezultat. Combinarea factorilor de productie este expresia a doua laturi proprii oricarei activitati: una tehnica si alta economica. Tehnica, adica unirea resurselor de munca de o anumita structura si calificare cu masini, instalatii, materii prime etc specifice domeniului respectiv; economica, în sensul ca orice activitate necesita costuri minime si profit maxim.

Combinarea este posibila, urmare a divizibilitatii si adaptabilitatii factorilor de productie. Divizibilitatea unui factor de productie înseamna capacitatea de a se împarti (divide) în unitati simple, în subunitati omogene fara a fi afectata calitatea factorului respectiv. De exemplu, factorul munca se poate divide în unitati omogene de timp de munca, numar de salariati de o anumita calificare etc, iar pamântul în unitati de suprafata, în timp ce un baraj – o centrala atomica – este imposibil de divizat.

Adaptabilitatea reprezinta capacitatea de asociere a unei unitati dintr–un factor de productie cu mai multe unitati din alt factor (un lucrator poate lucra la o masina sau la mai multe). Când factorii se caracterizeaza prin divizibilitate si adaptabilitate au loc procese de complementaritate si substituire a lor. Complementaritatea este procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative, structurale si calitative ale factorilor de productie, care participa la producerea unui anumit bun economic. La o productie data, un

80

anumit factor se asociaza doar cu o cantitate determinata din ceilalti factori, luându–se în considerare atât volumul, structura si calitatea lor, cât si latura tehnica si cea economica a combinarii.

Substituirea sau substituibilitatea factorilor de productie este posibilitatea de a înlocui o cantitate data dintr–un factor printr–o cantitate data dintr–un alt factor, în conditiile mentinerii aceluiasi nivel al productiei.

Substituirea (substitutia) poate fi: § imperfecta, când are loc cresterea progresiva a volumului dintr–o resursa

abundenta ceruta de reducerea cu o unitate a resursei rare; § perfecta , când volumul input–ului, unei resurse abundente, pentru a

compensa cu o unitate reducerea input–ului unei resurse rare, ramâne constant în toate combinatiile posibile; sunt si situatii când resursele nu se pot substitui, ci trebuie folosite împreuna în proportii fixe.

Pentru un anumit nivel al productiei (Q) este necesara combinarea unei cantitati date de munca (L) cu o cantitate determinata de capital (K), productia este astfel functie de munca si capital: Q = f(L, K). Functia de productie desemneaza relatia între productia unui bun si cantitatile din diferiti factori necesari pentru productia obtinuta; dintre intrarile si iesirile de factori. Cu ajutorul ei se apreciaza eficienta relativa a factorilor de productie; contributia lor la cresterea productiei, precum si posibilitatile substituirii factorilor, urmarindu–se minimizarea costurilor si maximizarea profiturilor.

Daca unul din factori se anuleaza, se anuleaza si functia de productie : F(0,K) = f(L,0)=0. Daca unul din factori ramâne neschimbat, iar celalalt se modifica, se modifica si functia respectiva.

Izocuanta reprezinta ansamblul combinatiilor posibile între doi sau mai multi factori de productie care pot fi folositi pentru obtinerea aceluiasi volum de productie.

Daca presupunem factorii de productie K (capitalul) si L (munca) în care functia de productie este continua si derivabila, exista o infinitate de combinatii între cei doi factori si, deci, de solutii pentru a obtine un volum de productie dat; infinitatea de izocuante formeaza harta izocuantelor.

81

La baza combinarii factorilor de productie se afla legea productivitatii

marginale descrescânde care presupune alegerea variantei optime de combinare si substituire a factorilor ce asigura realizarea volumului de productie cu cel mai redus cost. Optimizarea sau optimul se realizeaza atunci când raportul dintre productivitatea marginala a factorului munca si productivitatea marginala a factorului capital este egala cu raportul dintre

pretul muncii si pretul capitalului, adica: K

L

mg

mg

PP

KWLW

= .

Legea randamentelor descrescânde reflecta relatia care exista între volumul productiei obtinute si schimbarile factorilor de productie, între productia aditionala si factorii aditionali utilizati. Randamentele pot fi: de scara constanta; de scara crescatoare; de scara descrescatoare. Randamentele de scara constanta au loc atunci când o anumita crestere a productiei necesita o marire corespunzatoare a factorilor; randamentele de scara crescatoare au loc atunci când o crestere într–o anumita proportie a volumului productiei cere o marire mai putin decât proportionala a cantitatii de factori de productie; randamentele de scara descrescatoare au loc atunci când o anumita marire a volumului productiei (a rezultatelor) obtinute implica o crestere mai mult decât proportionala a cantitatii factorilor.

Masura în care poate fi mentinuta productia când un factor este înlocuit cu altul, respectiv cresterea sau descresterea utilizarii unui factor în comparatie cu altul reprezinta elasticitatea substituirii care se masoara cu

II

I

III

10 30 60 L

K

60 50 40

0 L

K

Q3 Q2 Q1

Fig. 5.3. Izocuanta productiei Fig. 5.4. Harta izocuantelor

82

ajutorul coeficientului elasticitatii substituirii. El arata cu câte procente trebuie sa creasca valoarea raportului dintre nivelul factorului x si cel al factorului y, atunci când raportul dintre productivitatea marginala a factorului y si cel al factorului x creste cu un procent, astfel încât productia sa ramâna constanta. Rata marginala de substituire se determina cu relatiile:

§ yx

Rms x/y ∆∆

−= (semnul minus arata ca unul din factori creste, iar celalalt

scade);

§ daca aplicam regulile de derivare, obtinem: )K(f)L(f

dLdK

Rms x/y =−= ;

§ daca utilizam productivitatile marginale ale factorilor: ymg

xmgx/y W

WRms = .

Elasticitatea substituirii poate fi pozitiva pentru toate combinatiile normale ale factorilor de productie si variaza de la 0 la infinit, în functie de usurinta cu care unul din factori se poate înlocui cu altul, la o productie data.

83

CAPITOLUL 6

COSTURILE DE PRODUCTIE. COMPORTAMENTUL PRODUCATORULUI 6.1. CONTINUTUL COSTULUI DE PRODUCTIE. FUNCTIILE COSTULUI 6.1.1. Continutul costului

Costul de productie reflecta consumul factorilor de productie, consum care înseamna întrebuintarea nemijlocita a acestora la productia de bunuri materiale si servicii, în cadrul careia resursele economice alocate se regasesc într–o forma naturala concreta si / sau valorica, adica în preturile rezultatelor obtinute.

Factorii de productie se consuma într–un mod specific, astfel: § consumul factorului munca presupune utilizarea potentialului de munca

al lucratorilor, ca agenti activi ai productiei, potrivit specializarii si nivelului de calificare, si se regaseste în rezultatele ce se obtin numai valoric, în expresie baneasca prin salarii;

§ consumul bunurilor capital, factor de productie derivat, caracterizat de cele doua componente: capitalul fix se consuma treptat în mai multe acte de productie într–o perioada mai îndelungata si se regasesc în bunurile produse numai valoric prin amortizare. Capitalului circulant se consuma integral în fiecare act de productie si se regaseste în bunurile obtinute atât valoric (prin preturile lor), cât si material (în forma transformata). Consumul resurselor naturale se reflecta în rezultatele obtinute valoric

84

prin pretul pamântului (în agricultura, mai ales) si material (minereuri, petrol etc).

Consumul factorilor de productie este : atât pe întreaga productie de un anumit fel, denumit si consum global, cât si pe unitatea de produs (bucata, tona etc), denumit consum unitar. Pe termen scurt consumul de factori ramâne constant; pe termen lung el este variabil (cresterea cantitatii de factori consumati trebuie însotita însa si de sporirea randamentelor ce se obtin în utilizarea lor).

Evaluarea în bani a consumului de factori este reflectata de costul de productie.

Costul de productie reprezinta totalitatea cheltuielilor corespunzatoare consumului de factori de productie, pe care producatorii le efectueaza atât pentru producerea propriu–zisa de bunuri materiale si servicii, cât si pentru vânzarea – desfacerea acestora, sau pentru prestarea de diferite servicii. Costul de productie este deci suma cheltuielilor fabricantului destinata producerii de bunuri economice sau ansamblul cheltuielilor necesare obtinerii si desfacerii acesteia.

Ca importanta, costul de productie este un indicator economic cu o larga sfera de utilizare, deoarece: § se determina la nivelul unitatilor producatoare de bunuri materiale

(industrie, agricultura, constructii, silvicultura etc), precum si al celor prestatoare de servicii;

§ este un indicator economic cu mare forta de oglindire a calitatii activitatii întrucât prin raportarea rezultatelor la costuri se cunoaste eficienta folosirii resurselor alocate;

§ reprezinta un criteriu de fundamentare a optiunilor si deciziilor fiecarui producator: în cazul în care efectele sau rezultatele variantelor de proiect sunt identice, criteriul de alegere a variantei optime îl reprezinta nivelul mai scazut al costului.

85

Costul este legat direct de pretul de vânzare, relatia dintre cost si pret fiind de la parte la întreg. Costul de productie pe produs (Cpu sau CTM) este diferenta dintre pretul de vânzare (Pv) si profit (pr):

Cpu = Pv – pr (CTM)

Costul de productie apare astfel, nu numai drept cauza a pretului, ci si

rezultat al lui, deoarece preturile la care sunt cumparati factorii de productie si care constituie elemente de cost cuprind si profitul.

6.1.2. Functiile costului

Functiile costului de productie în cadrul unitatilor economice sunt: a. Functia de masurare si evaluare a activitatilor economice, care

consta în comensurarea cu ajutorul acestuia a cheltuielilor necesare obtinerii productiei si a veniturilor rezultate, precum si a corelatiilor între eforturile depuse si efectele rezultate.

b. Functia de productie se refera la faptul ca el joaca un rol important în realizarea conceptiei constructive si tehnologice a productiei pe baza inovarilor si inventiilor.

c. Functia de cercetare – dezvoltare se refera la faptul ca noile tehnologii si produse apar ca efect al cercetarii, astfel încât, cu cât raportul între tehnologiile noi si costuri este mai mare, cu atât functia respectiva se manifesta mai pregnant.

d. Functia de personal se refera la compararea între costurile cu pregatirea fortei de munca, pe de o parte, si sporirea productivitatii si a calitatii bunurilor, pe de alta parte.

e. Functia comerciala evidentiaza efectul benefic al cheltuielilor facute cu livrarea la timp a bunurilor si asigurarea preturilor de desfacere.

86

f. Functia financiar contabila pune în evidenta cheltuielile care se fac pentru asigurarea fondurilor banesti necesare activitatii în dependenta cu marimea, structura si calitatea bunurilor presupuse de o activitate rentabila.

g. Functia de optimizare presupune asigurarea si determinarea costului celui mai mic ce revine unui nivel maxim al productiei.

h. Functia de control si reglare este cea prin care se evidentiaza modul de fundamentare a deciziilor de politica economica.

Costul de productie, prin functiile sale, reprezinta un indicator factorial, rezultativ si de eficienta si de aceea, extrem de util în luarea deciziilor. 6.2. MARIMEA SI STRUCTURA COSTULUI. COSTUL DE PRODUCTIE PE TERMEN SCURT SI TIMPUL ECONOMIC AL COSTULUI. COSTUL DE PRODUCTIE PE TERMEN LUNG 6.2.1. Marimea si categoriile de costuri

Marimea costului de productie reprezinta totalitatea cheltuielilor (plati si evaluari) în unitati monetare, efectuate de un producator – întreprinzator pentru producerea si desfacerea bunurilor care fac obiectul activitatii sale. Marimea costului poate fi calculata pe unitatea de produs (unitar, mediu); pe o masa de productie omogena (cost al productiei); pe productia totala eterogena, într–un orizont de timp – an, trimestru etc.

Elementele componente ale costului de productie pot fi grupate în functie de mai multe criterii, cum ar fi: § în literatura si practica economica se utilizeaza: costul explicit – care

consta din cheltuielile necesare facute cu procurarea factorilor de productie din afara întreprinderii si pe care producatorul le efectueaza pentru fiecare ciclu de productie; costul implicit – care include cheltuielile inerente productiei, care nu presupun plati catre terti si care se fac pe seama resurselor proprii ale unitatii în cauza (amortizarea, munca proprietarului si întreprinzatorului, dobânda cuvenita capitalului propriu). Costul productiei însumeaza atât costul explicit, cât si pe cel implicit. Costul

87

contabil cuprinde costul explicit si amortizarea (aceasta din urma facând parte din costul implicit).

§ în functie de procesul tehnologic , în costuri de baza sau tehnologice (materii prime, salariile personalului productiv, amortizarea, combustibilul, energia, apa tehnologica) si costuri de regie, de organizare si de conducere (salariile personalului de conducere, de administratie, cheltuielile generale de birou etc);

§ dupa gradul de omogenitate , respectiv complexitate al diferitelor componente, sunt: costuri simple sau monoelementare (materiile prime, salariile platite pentru un anumit produs sau proces tehnologic) si costuri complexe sau polielementare (reparatiile capitale);

§ în functie de purtatorul de cost, respectiv posibilitatile de repartizare si includere a lor pe unitatea de produs, sunt: directe, adica identificabile si masurabile în momentul efectuarii lor pe fiecare produs si indirecte, cele colectate pe locurile de efectuare si apoi repartizate cu anumite chei de repartitie (marimea amortizarii sau a salariilor directe) asupra produselor la sfârsitul perioadei de gestiune;

§ dupa momentul consumarii factorilor, sunt: curente, aferente perioadei în care are loc producerea bunurilor, preliminate, care se efectueaza în viitor (concediile de odihna) si anticipate, drept plati în avans;

§ dupa natura activitatii, sunt: productive, ocazionate de procesele rationale de productie si neproductive, rezultate din proasta gestionare a factorilor de productie;

§ dupa volumul fizic al productiei, sunt: variabile si fixe. În practica economica mai exista si alte categorii de costuri, cum ar fi:

al sansei sacrificate; al optiunii sau a oportunitatii; al informatiei; al timpului; cel ecologic; al stiintei; al instruirii si producerii de idei; al administratiei, restructurarii si retehnologizarii, al competitivitatii; al tranzitiei la economia de piata, al sanatatii publice, somajului etc.

6.2.2. Analiza costului pe termen scurt

Termenul scurt, în analiza costului, este intervalul în care un producator poate mari productia doar în limitele capacitatilor de productie existente; nu poate schimba proportia dintre factorii de productie sau tipul de tehnologie.

88

Pe termen scurt, costul poate fi: global, mediu si marginal. A. Costul global (CG), la rândul lui poate fi : 1 – global fix (CGF),

2 – global variabil (CGV) ; 3 – global total (CGT). 1. Costul global fix (CGF) se refera la factorii de productie consumati

de întreprindere în cantitate fixa, în decursul unei perioade, modificarea lor se realizeaza într–un timp mai îndelungat. Ele sunt independente de volumul productiei si se realizeaza, chiar daca firma nu produce nimic. Sunt formate din chirii, asigurari, dobânzi, cheltuielile cu salariile personalului administrativ si de conducere, încalzirea unitatii etc. Mai poarta denumirea si de costuri constante.

2. Costul global variabil (CGV) este cel care variaza odata cu volumul fizic al productiei (cantitatea de produse obtinute), cum ar fi: materiile prime, materialele, energia, apa, salariilor personalului direct productiv; unele dintre aceste preturi sunt direct proportionale cu productia, altele evolueaza în acelasi sens, dar în ritmuri diferite si mai poarta denumirea de costuri variabile.

3. Costul global total (CGT) consta din însumarea costurilor fixe si a celor variabile; pe termen scurt modificarea acestora este rezultatul exclusiv al schimbarilor survenite în costurile variabile (CGT = CGF + CGV). Relatiile de marime dintre elementele costurilor globale rezulta din figura 6.1.

Daca avem în vedere atât costurile de fabricatie (P) cât si pe cele de distributie (D), atunci:

CGT = CGF (CFP + CFD) + CGV (CVP + CVD)

0

CG

Q

CGT

CGV

CGF

0 Q

CGV

CGF

CGT

Fig. 6.1. Evolutia costurilor globale

1 2 3 4 5

89

B. Costul mediu (unitar) – CMu rezulta din împartirea costului global

la productie omogena obtinuta (CMu = CGT/Q). Ele sunt calculate pe unitatea de produs sau de serviciu si pot fi: 1 – cost mediu fix (CMF); 2 – cost mediu variabil (CMV); 3 – cost mediu total (CMT). 1. Costul mediu fix (CMF) se calculeaza prin raportarea costului global fix la productia obtinuta (CMF = CGF/Q). 2. Costul mediu variabil (CMV) se calculeaza ca raport între costul global variabil si productia obtinuta (CMV = CGV/Q). 3. Costul mediu total (CMT) reprezinta suma costurilor medii fixe si a celor medii variabile sau raportul dintre costul global total si productia obtinuta (CMT = CMF + CMV sau CMT = CGT/Q).

C. Costul marginal (Cmg) reprezinta sporul de cheltuieli totale antrenat de obtinerea unei unitati suplimentare de produs; masoara variatia costului total la variatia infinit de mica a cantitatii de produse.

QCTG

Cmg∆

∆=

în care: ∆Q = 1; Cmg = ∆CTG.

Si acest cost poate fi, la rându–i, compus din cost fix marginal (CFmg) si cost variabil marginal (CVmg). El are o mare importanta în luarea deciziilor privind marirea productiei, deoarece, venitul suplimentar obtinut prin vânzarea sporului de productie respectiv trebuie sa fie mai mare decât costul suplimentar. 6.2.3. Analiza costului de productie pe termen lung

Pe termen lung, evolutia costurilor este determinata de:

§ cresterea sau concentrarea productiei, cât si de § sporirea randamentele factorilor de productie.

Astfel: 1. Daca volumul productiei creste, se produc situatiile:

90

q costul fix total ramâne constant, în timp ce costul fix mediu se reduce cel mai mult;

q costul variabil total creste, iar cel variabil mediu poate sa se reduca;

q costul global total se mareste, iar costul total mediu se poate micsora. Reducerea costului mediu are loc atunci când rezultatul obtinut pe unitatea de produs devanseaza cresterea costurilor globale; în caz contrar se înregistreaza cresteri ale costurilor medii.

În cazul scaderii volumului productiei situatia este inversa. 2. Daca avem în vedere relatia dintre randament si costul mediu se

constata: q la randamente crescatoare într–un ritm mai mare decât

sporirea costurilor totale, corespund costuri medii descrescatoare;

q la randamente descrescatoare corespund costuri medii crescatoare;

q la randamente constante costurile medii ramân constante.

Pe termen lung, perioada în care sunt posibile modificari în scara

productiei atât pe baza unui „mod tehnologic de capital intensiv” (multe

y

x 0 P/1 P/2 P/3

Fig. 6.2. Curba costurilor pe termen lung

C

b

c

d

a

C’

91

masini si putini muncitori) si /sau a unui „mod tehnologic de munca intensiv” (multi muncitori si putine masini), punctele de intersectie dintre costuri si cresterea productiei se grupeaza în jurul curbei de forma C–C’. Curba porneste de la un nivel ridicat al costurilor, corespunzator unui nivel scazut al productiei, coboara odata cu cresterea productiei, se mentine la nivel constant si, în cele din urma, costurile se reduc, iar curba descreste. Explicatia consta în principal prin efectele diferite pe care le au elementele costului (fixe, variabile, directe, indirecte) asupra dinamicii generale a costurilor, stiut fiind ca în timp ce costurile fixe ramân neschimbate fata de evolutia productiei, cele variabile sunt sensibile la o astfel de evolutie. 6.3. OPTIMUL PRODUCATORULUI. MAXIMIZAREA PRODUCTIEI PENTRU UN COST DAT SI MINIMIZAREA COSTULUI DE PRODUCTIE PENTRU O PRODUCTIE DATA Optimul producatorului presupune orientarea producatorului spre cresterea volumului productiei sau a scaderii ei, în functie de evolutia costului marginal si a încasarilor marginale; profitul este maxim atunci când încasarea marginala este egala cu costul marginal.

Producatorul trebuie sa determine combinatiile optime pentru a produce cea mai mare cantitate dintr-un bun, tinând cont de constrângerea bugetara, respectiv existenta unui volum dat de cheltuieli.

Presupunem ca firma dispune de un anumit buget (B), iar preturile de achizitie ale factorilor de munca si capital sunt PL si respectiv PK.

Constrângerea bugetara este data de ecuatia:

B = PL · L + PK · K sau KK

L

PBL

PPK +−=

Aceasta este ecuatia unei drepte cu panta negativa (K în functie de L), numita dreapta de buget sau dreapta izocostului, care evidentiaza ansamblul combinatiilor posibile de factori de productie pe care firma poate sa-i achizitioneze cheltuind integral bugetul.

Grafic dreapta bugetului se prezinta astfel:

92

Combinatiile din grafic (L1, K1) si (L2, K2) ale factorilor de munca si de capital antreneaza acelasi cost pentru firma. Alegerea unei metode în cadrul analizei productiei înseamna alegerea celei mai bune combinari a factorilor de productie pentru producerea unui bun, tinând seama de: maximizarea productiei pentru un cost dat si minimizarea costurilor de productie pentru o productie data.

Daca avem în vedere functia de productie Q = f(L,K), si presupunem ca pentru maximizarea productiei pentru un cost dat, producatorul utilizeaza doi factori de productie K si L, iar agentul economic nu influenteaza prin actiunea sa pretul bunurilor realizate si nici pe cel al factorilor de productie, atunci linia bugetului este reprezentata de dreapta PS, iar câmpul de alegere a producatorului se situeaza la OPS, asa cum rezulta din graficul 6.4.

0 L1 L2 B/PL L

K

B/PK

K1

K2

Fig. 6.3. Dreapta bugetului

P

M Q3 Q2 Q1 S

L

L1

0 K1 K

Fig. 6.4. Productia optima (maxima)

93

Productia optima (maxima) se situeaza în punctul M, care determina doua lucruri: nivelul productiei maxime pe care o poate efectua producatorul; combinatia de factori cea mai eficienta, care va fi utilizata pentru aceasta productie.

În conditii de echilibru, respectiv de optim, raportul dintre productivitatea marginala a factorului munca si productivitatea marginala a factorului capital trebuie sa fie egal cu raportul dintre preturile celor doi factori, adica:

Daca producatorul are drept obiectiv minimizarea costului pentru o productie data, considerata productia cea mai mare cu costurile cele mai mici, în conditiile constrângerii bugetare, trebuie sa actioneze astfel încât:

Min CP = PL · L + PK · K

Pentru producator optiunea este alegerea cantitatilor de factori de productie L si K, care permite obtinerea volumului de productie dat la costurile cele mai mici.

6.4. CALEA DE EXPANSIUNE. SURPLUSUL PRODUCATORULUI. PRAGUL RENTABILITATII

6.4.1. Calea de expansiune si surplusul producatorului

Pentru fiecare nivel al constrângerii bugetare se determina un punct optim. Daca avem în vedere mai multe constrângeri, atunci linia care uneste

K

L

mgK

mgL

PP

WW

=

MinCp – costul minim; PL – productia corespunzatoare factorului munca; PL – productia corespunzatoare factorului capital; L – munca; K – capitalul

94

aceste puncte reprezinta calea de expansiune a firmei si reflecta cresterea cantitatilor din factorii de productie utilizati, pe masura sporirii productiei.

Presupunem trei situatii, si anume:

a. cresterea cantitatii din cei doi factori este proportionala cu cresterea productiei;

b. creste mai rapid factorul capital în raport cu factorul munca;

c. cresterea mai rapida a factorului munca în raport cu capitalul.

Din punct de vedere grafic situatiile sunt prezentate astfel:

Daca avem în vedere pretul de echilibru PE si costul marginal Cmg, surplusul producatorului (surplusul de venit) SP se va determina potrivit relatiei:

SP = PE – Cmg

6.4.2. Pragul rentabilitatii

Pragul de rentabilitate (Pgr) sau punctul mort al întreprinderii indica acel volum al productiei sau al cifrei de afaceri, de la care pornind, producatorul obtine profit. În acest punct, încasarile totale (It) sunt egale cu costul total global (CT), iar profitul este nul. Astfel, Pgr = It = CT.

Încasarile producatorilor sunt:

0 C1 C2 C3

Q2 Q1

Q3

K

Q2 Q1

Q3

0

K

C1 C2 C3 0 C1 C2 C3

Q2 Q1

Q3

K

Fig. 6.5.a. Cresterea proportionala a factorilor

de productie utilizati

Fig. 6.5.b. Cresterea mai rapida a factorului capital

în raport cu munca

Fig. 6.5.c. Cresterea mai rapida a factorului munca

în raport cu capitalul

95

§ totale (It) – ca suma totala obtinuta din desfacerea produselor si care se determina ca produs între pretul unitar (Pu) si volumul productiei (Q), astfel: It = Pu x Q;

§ medii pe unitatea de bun vândut, echivalente cu pretul mediu si se

determina cu relatia: Q

PuQQIt

Im == ;

§ marginale (Img), ca variatie a încasarii totale antrenate de cresterea cu o unitate a cantitatii vândute sau sporul de încasare pe unitatea suplimentara

(aditionala) de volum al desfacerii: 01

01

MMItIt

MItgIm

−−

=∆∆= .

În functie de modul în care evolueaza costul variabil global, se disting doua modalitati de determinare a nivelului pragului de rentabilitate si anume: metoda liniara, care are loc atunci când costul variabil global evolueaza direct proportional cu volumul productiei si metoda neliniara, când costul variabil global are o evolutie neproportionala fata de volumul productiei, ceea ce imprima si costului total global o evolutie neliniara.

Daca ne referim la determinarea pragului rentabilitatii, urmarind volumul productiei, în unitati fizice, care urmeaza sa se realizeze la acest nivel, atunci relatia de calcul este urmatoarea:

în care Pgr = cantitatea de produse la nivel de prag; CFT = cost fix total; Pvu = pret de vânzare unitar; Cvu = cost variabil unitar. Aceasta relatie este pe deplin aplicabila, în conditiile în care costurile variabile evolueaza în mod direct proportional cu volumul productiei si unde productia este specializata.

Pragul rentabilitatii se mai poate determina, daca avem în vedere

unitatea de produs, utilizând relatia:

vu

vmvu

FT

PCP

CPgr−

=

vuvu

FT

CPCPgr−

=

96

în care: Cvm = cost variabil mediu sau unitar.

Grafic, pragul rentabilitatii se poate exprima astfel:

Pentru depasirea punctului mort este necesar sa se actioneze atât asupra ofertei cât si asupra costului.

Cifra de afaceri

0 QPgr Q

CF

CV

CT = CF + CV

CA = p · Q

Profit

Pierderi

Fig. 6.6. Pragul de rentabilitate

97

CAPITOLUL 7

PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCTIE 7.1. CONCEPTUL SI TIPOLOGIA PRODUCTIVITATII

Rationalitatea economica la nivelul fiecarui agent impune ca resursele sa fie utilizate deplin si eficient. Eficienta în sens general se exprima potrivit relatiei:

depuse eforturiobtinutesau asteptate rezultate

=Ef sau invers

Eficienta se exprima prin productivitatea sau randamentul factorilor de

productie. Productivitatea este un concept care arata eficienta sau randamentul cu care sunt utilizati factorii de productie în procesul de producere a bunurilor si serviciilor, respectiv corelatia dintre rezultatele obtinute si eforturile depuse pentru obtinerea rezultatelor respective. Productivitatea îmbraca mai multe forme si se exprima printr–o varietate de indicatori, în functie de mai multe criterii:

A. Din punctul de vedere al ariei de cuprindere a indicatorilor, poate fi: § productivitatea globala, ca expresie a combinarii si utilizarii tuturor

factorilor de productie, se determina astfel:

q )Cc()Kb()La(

QsauMPgf ⋅+⋅+⋅

= , în care M (Q) – suma încasata din

vânzarea marfurilor sau productia fizica realizata; a, b, c – pretul

98

factorilor de productie utilizati; L, Kf, C – cantitatea utilizata din cei trei factori de productie (munca, capital fix sau pamânt).

q productivitatea globala medie, Pg, se poate calcula si ca raport între volumul factorilor utilizati si productia fizica sau valorica realizata:

QsauM)Cc()Kb()La(Pg f ⋅+⋅+⋅=

Prima relatie, exprima rezultatele obtinute la unitatea de factori consumati, iar cea de–a doua relatie factorii consumati pe unitatea de rezultat;

§ productivitatea valorii adaugate: )Cc()Kb()La(

VAPf

VA ⋅+⋅+⋅= .

Aceasta se poate calcula numai în expresie valorica si poate fi maximala, atunci când rezulta din combinarea optima a factorilor utilizati;

§ productivitatea partiala sau a fiecarui factor de productie exprima productia ce se obtine cu o unitate de factor de productie utilizat sau cantitatea de factori utilizati ce revine la unitatea de productie. Ea poate fi deci productivitatea muncii, a capitalului (total, fix si circulant), a consumului intermediar sau a factorului natura (pamânt), potrivit relatiei:

CsauKsauLQsauMP )C,K,L(P = sau

QsauMCsauKsauLP )C,K,L(P = .

B. Din punctul de vedere al nivelului activitatii la care se refera se disting: § productivitatea individuala la nivelul întreprinderii si al subunitatilor

acestora pâna la locul de munca; § productivitatea la nivelul ramurii si subramurii economice; § productivitatea la nivelul economiei nationale (sociala).

C. Dupa forma de exprimare se deosebesc: § productivitatea fizica, denumita si reala, care se determina raportând

productia de bunuri de consum sau bunuri de productie la factorii de productie consumati, fie în unitati fizice (tone, metri, litri), fie în unitati natural–conventionale;

99

§ productivitatea valorica (monetara) care se determina ca raport între valoarea productiei realizate si valoarea factorilor de productie consumati.

D. Dupa modul de calcul al indicatorilor, deosebim: § productivitatea medie; § productivitatea marginala, se calculeaza astfel:

C) K, L, fi poatecare ∆∆∆∆∆

=(F

QPm ; în care ∆Q = Q1–Q0, iar ∆F = F1 – F0.

Între productia obtinuta, productivitatea medie (mijlocie) si cea marginala, exista o anumita relatie de interdependenta, care poate fi prezentata potrivit datelor din tabelul urmator.

Calculul productivitatii medii si marginale

Tabelul nr. 7.1.

Factorul munca, L

Productia obtinuta, Q

Productivitatea medie a factorului munca

Q/L

Productivitatea marginala a factorului

munca ∆Q/∆L 0 0 0 0 1 43 43 43 2 160 80 117 3 351 117 191 4 600 150 249 5 875 175 275 6 1152 192 277 7 1372 196 220 8 1536 192 164 9 1656 184 120

7.2. LEGEA RANDAMENTELOR NEPROPORTIONALE

Legea randamentelor neproportionale mai poarta denumirea si de legea lui Turgot, prezentata în legatura cu exploatarea de tip agricol, care arata ca: „samânta aruncata într–un pamânt natural fertil, dar fara alta preparare, va fi de la început aproape complet pierduta. Daca i se adauga o singura unitate dintr–un alt factor, munca, atunci produsul va fi mai puternic; o a doua sau a treia unitate va putea fi nu dublata si triplata, chiar împatrita si înzecita: produsul care se obtine apare, astfel, într–o proportie mult mai mare decât

100

înainte si aceasta pâna într–un anumit punct, unde produsul obtinut va fi cel mai mare posibil de comparat cu ceea ce a fost înainte. Peste acest punct, produsele vor creste înca, dar din ce în ce mai putin, pâna când pamântul va fi complet epuizat si asta nu va putea sa mai ajute cu nimic produsul” .

Legea randamentelor neproportionale, este generala (actioneaza în toate domeniile) si se poate formula astfel: daca o productie oarecare reclama utilizarea a doi sau mai multi factori de productie si daca se adauga progresiv aceeasi doza la cantitatea folosita dintr–un factor, în timp ce cantitatea altor factori nu se schimba, produsul marginal al factorului variabil creste pâna la un anumit punct, produsul total continua sa creasca, dar în cote descrescatoare.

Randamentele descrescatoare privesc doar productia marginala a factorului variabil, iar legea randamentelor neproportionale este denumita uneori si legea descresterii produsului marginal.

Exemplu de descrestere a produsului marginal Tabelul nr. 7.2

Unitati de factor fix

Unitati de factor variabil

Productia totala

Produsul marginal al factorului variabil

Produsul mediu al factorului variabil

30 0 0 0 0 30 1 10 10 10 30 2 26 16 13 30 3 57 31 19 30 4 92 35 23 30 5 125 33 25 30 6 150 25 25 30 7 168 18 24 30 8 176 8 22 30 9 176 0 19 30 10 170 –6 17

Analiza datelor din tabel conduce la concluziile: productia totala nu

creste indefinit, iar înainte chiar de a începe sa se diminueze, ratele de crestere încep sa scada; când produsul total creste cu o cota din ce în ce mai mare, produsul marginal al factorului variabil se mareste, iar atunci când produsul total creste la o cota din ce în ce mai mica, produsul marginal descreste, când produsul total scade, produsul marginal este negativ; produsul mediu creste mai întâi putin mai încet decât produsul marginal, atinge apoi un maximum

101

unde este egal cu produsul marginal, dupa care descreste putin mai încet decât produsul marginal.

7.3. PRODUCTIVITATEA MUNCII SI RANDAMENTUL CAPITALULUI – PRODUCTIVITATI PARTIALE 7.3.1. Productivitatea muncii

Productivitatea muncii exprima rodnicia muncii omenesti în procesul de producere a bunurilor materiale. Ea poate fi interpretata atât ca forta productiva a muncii, cât si ca eficienta a muncii. Forta productiva a muncii reflecta capacitatea fortei de munca de a crea într–o perioada de timp un anumit volum de bunuri si de a presta anumite servicii. Productivitatea muncii exprima practic eficienta cu care este consumata munca. De obicei, eficienta muncii se identifica cu productivitatea muncii; ele se deosebesc totusi, deoarece sporirea productiei unor produse inutile poate mari productivitatea dar reduce eficienta. Productivitatea muncii este doar aparenta, deoarece nu se cunoaste cu exactitate aportul fortei de munca, în combinatie cu ceilalti factori de productie.

Productivitatea muncii se determina de asemenea, atât ca productivitate medie, cât si ca productivitate marginala. Productivitatea medie a muncii se reflecta: fie prin cantitatea si calitatea bunurilor obtinute cu

Produs mediu

Produs marginal

Fig. 7.1. Produsul mediu si produsul marginal

0

102

o unitate de munca si rezulta nivelul de maxim al acesteia; fie prin cheltuiala cu munca ce revine pe unitatea de bun economic si rezulta nivelul de minim al ei. Astfel:

QL

PsauLQ

P LL == ,

în care Q – volumul productiei, L – factorul munca.

Productivitatea marginala a muncii reprezinta productia suplimentara care rezulta din utilizarea unei cantitati suplimentare de munca, ceilalti factori ramânând neschimbati, si se calculeaza cu relatiile:

01

01mL LL

QQLQP

−−

=∆∆=

sau derivata functiei de productie în raport cu factorul munca, astfel:

dLdQ

PmL = . Ca posibilitati de exprimare, productivitatea muncii se poate

exprima în raport cu: § productia în unitati naturale, natural conventionale, valorice: § cheltuielile de munca – în unitati de timp si în numar de salariati.

Productivitatea în unitati naturale reflecta exact gradul de eficienta a muncii, dar are o aplicabilitate limitata numai la productia omogena. Când se produc bunuri materiale cu caracteristici diferite dar de acelasi tip, se foloseste metoda unitatilor natural–conventionale, care asigura conditii unitare de masura pentru toate produsele de acelasi tip. Pentru aprecierea nivelului productivitatii pentru toate genurile de produse si a comparabilitatii între ramuri si la nivelul întregii economii, se foloseste exprimarea valorica.

Productivitatea muncii se poate calcula pe ora, zi, luna, trimestru, an, pe un lucrator si la nivelul unitatii economice, ramurii sau al întregii economii nationale. La nivelul economiei nationale, la determinarea productivitatii muncii sociale, se ia în calcul produsul intern brut sau venitul national si

103

numarul de lucratori si exprima gradul de utilizare a fortelor economice din punctul de vedere national. 7.3.2. Randamentul capitalului

Randamentul, productivitatea sau eficienta capitalului este pus, de

asemenea, în evidenta cu ajutorul mai multor indicatori si anume: § coeficientul capitalului, care poate fi mediu si marginal:

q coeficientul mediu al capitalului exprima necesarul de capital pentru obtinerea unei unitati de efect (produs), dupa relatia:

QK

CK = ;

q coeficientul marginal al capitalului se calculeaza ca raport între cresterea volumului capitalului utilizat si cresterea productiei într–

un interval de timp, potrivit relatiei: 01

01mK QQ

KKQKC

−−

=∆∆= ;

§ productivitatea sau eficienta capitalului este inversul coeficientului capitalului si exprima marimea efectului sau a rezultatului ce revine la unitatea de efort facut cu capitalul utilizat si se apreciaza astfel:

q productivitatea medie a capitalului: KQ

PK = ;

q productivitatea marginala a capitalului: 01

01mK KK

QQKQP

−−

=∆∆= , care

poate avea orice sens (de crestere, scadere, stagnare); q productivitatea sau randamentul viitor al capitalului:

0

01

0VK K

QQK

QP−

=∆= .

Toti indicatorii pot fi calculati la nivel microeconomic (al unei unitati economice sau a unui loc de munca); la nivel mezoeconomic (a unui sector, ramuri sau subramuri de activitate); la nivel macroeconomic (national sau social). Între productivitatea muncii si productivitatea capitalului, prima este cea mai importanta, cresterea ei fiind semnul real si clar al prosperitatii

104

omenesti. Productivitatea capitalului este de natura secundara, întrucât capitalul este o creatie a omului, a muncii omenesti.

Randamentul, productivitatea sau eficienta factorului de productie natura, pamânt, poate fi calculata aproape în mod asemanator cu a celorlalti factori. În acest caz, trebuie sa se tina seama de particularitatile acestuia, ca dar al naturii si cel mai limitat, restrictiv factor, ceea ce impune necesitatea protejarii, conservarii si utilizarii lui rationale. Eficienta factorului natural vizeaza atât efectele sub forma sporului de productie, cât si pe cele privind gospodarirea si protejarea resurselor, pastrarea echilibrului ecologic si a starii de sanatate a populatiei.

7.4. RELATIILE DINTRE PRODUCTIVITATEA MUNCII SI PRODUCTIVITATEA CAPITALULUI. CRESTEREA PRODUCTIVITATII MUNCII. SURPLUSUL DE PRODUCTIVITATE

Relatia functionala dintre productie si cantitatea, respectiv combinarea factorilor de productie pe de o parte, precum si dintre productivitatile partiale ale factorilor depinde de orizontul de timp în care acestea se realizeaza; pe termen scurt, între productiile efective si cantitatile de munca utilizate nu exista o relatie stabila, deoarece actioneaza mai mult complementaritatea factorilor de productie si mai putin substituibilitatea lor. La un moment dat, nu poate fi modificata sensibil productia doar pe seama sporirii capitalului, în conditiile în care ceilalti factori ramân neschimbati. La un nivel dat, al tehnicii si înzestrarii muncii, angajarea de lucratori suplimentari nu conduce automat la sporirea productiei. Productia va spori categoric însa, daca în locul unor lucratori manuali se vor folosi masini unelte împreuna cu servantii acestora. Pe termen mediu si lung, în masura în care se modifica tehnologiile are loc substituirea muncii prin capital si cresterea, astfel, a productiei pe unitatea de munca pe seama sporirii rodniciei atât a factorului munca, cât si a factorului capital, deci pe seama cresterii productivitatii.

Legea cresterii productivitatii se aplica, în general, pe seama eficientei si randamentului muncii.

105

Cresterea productivitatii muncii este generala si are caracter legic; ea reprezinta procesul prin care acelasi volum de munca se concretizeaza într–o masa mai mare de bunuri si servicii sau invers, aceeasi masa de bunuri si servicii se realizeaza cu un volum mai mic de munca consumata. Ea presupune o schimbare în factorii de productie, în modul de combinare a lor si cel de desfasurare a procesului de munca, potrivit careia o cantitate data de munca dobândeste forta de a produce o cantitate mai mare de produse sau se obtine aceeasi cantitate de productie, dar de o calitate superioara în conditiile mentinerii consumului de munca pe unitatea de produs sau chiar al scaderii lui.

Necesitatea economisirii timpului de munca si al cresterii productivitatii muncii este generata de: amplificarea si diversificarea necesitatilor; marirea timpului destinat dezvoltarii stiintei si culturii; ridicarea nivelului de pregatire profesionala etc.

Cresterea productivitatii muncii, a capitalului sau a naturii etc se apreciaza cu ajutorul indicelui productivitatii, potrivit relatiei : IP = P1 / P0 x 100, în care IP – indicele productivitatii; P1 – productivitatea în perioada curenta; P0 – productivitatea în perioada de baza.

Asupra cresterii productivitatii muncii si ca urmare reducerii costului de productie, actioneaza o multitudine de factori, care pot fi: naturali (conditiile de clima, fertilitate, adâncimea sau bogatia zacamintelor); tehnici (nivelul în stiinta si tehnica la un moment dat, tehnologia adoptata etc); economici (mai buna organizare a productiei si a muncii, ridicarea calificarii, cointeresarea în munca etc); sociali (conditiile de munca si de viata, responsabilitatea în munca, nivelul de justitie, legile civile, politice etc); psihologici (motivatia în munca, satisfactia oferita de munca, climatul relatiilor de munca si a vietii de familie); structurali (structura pe produse, pe sortimente de productie, pe subramuri, ramuri etc), factori ce decurg din gradul de integrare a economiei nationale în economia mondiala.

Cei mai importanti factori sunt progresul în stiinta si tehnica; cresterea calificarii si a perfectionarii profesionale; revolutia manageriala.

Efectele cresterii productivitatii muncii si a celorlalti factori sunt:

106

§ pentru producator: economisirea volumului factorilor de productie

consumati; reducerea costului de productie; cresterea volumului productiei; ridicarea competitivitatii bunurilor obtinute; sporirea profiturilor;

§ pentru consumator: cresterea salariului nominal si a celui real; economisirea timpului de munca si cresterea timpului liber.

În concluzie, cresterea productivitatii factorilor de productie afecteaza în mod pozitiv atât pe producatorii bunurilor materiale, cât si pe consumatorii acestora.

Surplusul de productivitate globala sau de câstig, se determina: fie ca diferenta între productivitatea curenta si productivitatea de baza potrivit relatiei: SWgl = P1 – P0, în care SWgl – surplus de productivitate globala (de câstig); P1 – productivitatea curenta; P0 – productivitatea de baza; fie scazând din excedentul productiei realizate într–o perioada de timp, excedentul de factori consumati.

Repartitia câstigului de productivitate are un caracter legic si presupune ca: sporul total de venituri sa se adapteze sporului total de productivitate; veniturile distribuite sa fie mai mici decât cele obtinute din sporul de productivitate; sa se asigure o corelatie echitabila între sporurile de venituri din sectorul productiv (comercial) si cele din sectorul social–cultural.

Repartizarea surplusului de productivitate se face între factorii care au contribuit la obtinerea lui, adica factorului munca, capital, natura (pamânt), ceea ce duce la: scaderea pretului de vânzare catre clienti; ridicarea pretului de cumparare al factorilor de productie la furnizor; ridicarea salariului orar al personalului; sporirea dobânzii la cei care acorda împrumuturi; ridicarea beneficiului proprietarului etc.

În concluzie, surplusul de productivitate global reprezinta un câstig fata de ineficacitatea unei combinari a factorilor de productie si un mod de analiza a comportamentului producatorului.

107

CAPITOLUL 8

CEREREA SI OFERTA 8.1. CEREREA. FORMELE CERERII

Cererea, ca expresie a preferintei cumparatorilor, poate fi: § separata sau individuala, drept cantitate dintr–o anumita marfa dorita

care poate fi cumparata de un individ într–o perioada determinata de timp la un pret unitar dat;

§ ca cerere de piata sau totala, drept însumare a tuturor cererilor cumparatorilor care exprima raporturile în legatura cu cantitatea maxima dintr–un anumit bun care, la pretul maxim, este dorita si poate fi cumparata.

În functie de natura bunurilor care fac obiectul cererii se disting: § cerere pentru bunuri substituibile (uleiul de masline cu cel de floarea

soarelui); § cerere pentru bunuri complementare (autoturisme si benzina, care se

presupun reciproc); § cerere derivata (cererea de faina este determinata de cea pentru pâine) etc.

Marimea si dinamica cererii sunt determinate, în principal, de nivelul si dinamica preturilor care reprezinta si cauza extinderii sau contractiei cererii, care este ilustrata în tabelul de mai jos:

108

Tabelul nr. 8.1.

Pretul unitar al bunului x

Cantitatea ceruta C Unitati/saptamâna

300 200 250 400 200 600 150 800 100 1000 50 1200

Grafic, relatia dintre cerere si pret se prezinta astfel:

Functia cererii în aceasta situatie este: C0 = 1400 – 4P 1200 = 1400 – 200 Raporturile de cauzalitate dintre modificarea pretului unitar al unui bun

si schimbarea cantitatii cerute constituie continutul legii generale a cererii, potrivit careia: § cresterea pretului unitar al unui bun determina reducerea cantitatii cerute

din bunul respectiv;

P

Q 0

50

100

150

200

250

300

200 400 600 800 1000 1200

extinderea cererii

contractia cererii

Fig. 8.1. Efectul modificarii pretului asupra cantitatii cerute

109

§ reducerea pretului unitar al unui bun determina cresterea cantitatii cerute din bunul respectiv.

Totodata, cresterea pretului poate fi însotita si de o crestere a cantitatii cerute, urmare a cresterii veniturilor, a numarului de cumparatori, a preferintei cumparatorilor etc, caz în care legea cererii se verifica, deoarece aceasta reflecta numai relatiile de cauzalitate dintre evolutia pretului si cantitatea ceruta, facând abstractie de alti factori sau conditii. 8.2. ELASTICITATEA CERERII. CONDITIILE CERERII. FACTORII CARE INFLUENTEAZA CEREREA

Cresterea sau reducerea cererii determina, la o anumita oferta, o modificare a pretului unitar al unui anumit bun, aspect care poate fi reprezentat prin tabelul care urmeaza:

Cresterea sau reducerea cererii la un anumit nivel al pretului

Tabelul nr. 8.2.

Pretul unitar Cererea initiala (C0) Unitati / sapt.

Cerere marita C1 Unitati / sapt.

Cererea redusa C2 Unitati / sapt.

300 200 300 100 250 400 500 300 200 600 700 500 150 800 900 700 100 1000 1100 900 50 1200 1300 1100

Functia cererii în acest caz va fi:

§ C0 = 1400 – 4P; § C1 = 1500 – 4P; § C2 = 1300 – 4P.

Sub forma de grafic, situatia se prezinta astfel:

110

În graficul de mai sus este ilustrat faptul ca, la un anumit nivel al

pretului (P0), cantitatea ceruta initial era Q0. La o crestere a cererii cantitatea ceruta devine Q1, iar la o reducere a ei, cantitatea devine Q2.

Principalii factori sau conditii ale cererii sunt: 1. modificarea veniturilor banesti ale consumatorilor; 2. modificarea preturilor altor marfuri; 3. numarul de cumparatori; 4. preferintele cumparatorilor; 5. previziunile privind evolutia pretului si a venitului.

1. Modificarea veniturilor banesti ale cumparatorilor În functie de veniturile banesti ale cumparatorilor, bunurile pot fi

normale si inferioare. Bunurile normale sunt cele a caror cerere creste odata cu sporirea veniturilor, iar bunurile inferioare sunt cele a caror cerere se reduce odata cu cresterea veniturilor. Altfel spus: § în cazul bunurilor normale, între evolutia veniturilor si a cererii exista o

relatie directa, pozitiva; § în cazul bunurilor inferioare, între cele doua elemente exista o relatie

inversa, negativa, în sensul ca majorarea veniturilor conduce la o reducere a cererii si invers.

2. Modificarea preturilor altor bunuri:

Q

P

0 Q2

P0

Fig. 8.2. Modificarea cererii la un pret dat

Q0 Q1

C1 C0

C2

111

§ daca bunurile sunt substituibile (diferite categorii de ulei), adica bunul A cu bunul B, între modificarea pretului bunului A si evolutia cererii pentru bunul B exista o relatie pozitiva, directa;

§ în cazul în care bunurile x si y sunt complementare (autoturisme si benzina) între modificarea pretului bunului x si evolutia cererii pentru bunul y exista o relatie inversa, negativa.

3. Numarul de cumparatori are o relatie directa, pozitiva cu cererea. 5. Previziunile privind evolutia preturilor si a veniturilor

cumparatorilor. Când se prevede o crestere a preturilor pentru un anumit bun (celelalte conditii ramânând constante), creste si cererea si invers.

Daca se cunoaste proportia fiecarui factor prin însumarea algebrica a acestora, va rezulta modificarea totala a cererii la un nivel dat al pretului.

Elasticitatea cererii exprima sensibilitatea acesteia la modificarea pretului bunului, a venitului cumparatorului sau a altei conditii a cererii. Se masoara cu ajutorul coeficientului elasticitatii Ecpx. 1. Daca avem în vedere modificarea pretului, atunci Ecpx:

A. 0

01

0

01

00cpx P

PP:

CCC

PP:

CCE

−−−=∆∆−=

B. ( )( ) 0

0

0

0cpx C

PPC

100PP100CC

P%C%E ⋅

∆∆−=

∆∆

−=∆∆−=

C. 2/)PP(

P:2/)CC(

CE1010

cpx +∆

+∆−=

unde:

–∆C – proportia modificarii cererii;

C1 – cererea initiala; ∆P – proportia modificarii pretului;

P1 – pretul initial. Cererea, în functie de marimea coeficientului de elasticitate, poate

înregistra mai multe forme si poate fi, astfel, de mai multe feluri:

112

§ cerere elastica, când Ecpx > 1; § cerere inelastica, când Ecpx < 1; § cerere cu elasticitate unitara, când Ecpx = 1,

§ cerere perfect elastica, când Ecpx → ∞;

§ cerere perfect inelastica, când Ecpx = 0. 2. Daca avem în vedere venitul cumparatorului (când ceilalti factori ramân neschimbati) coeficientul elasticitatii cererii se prezinta sub forma:

Ecpx = %∆C / %∆V

în care :

∆C – modificarea cererii;

∆V – modificarea venitului.

Pot exista situatiile: § când Ecpx > 1, iar venitul creste, ponderea cheltuielilor pentru marfa x în

cheltuielile totale va creste; § când Ecpx < 1, iar venitul creste, ponderea cheltuielilor pentru marfa x în

cheltuielile totale se vor reduce. În general, procentul modificarii ponderii cheltuielilor pentru marfa x

în totalul venitului consumatorului va avea forma: (Ecvx – 1) ⋅ % ∆VT, în care

%∆VT este procentul modificarii venitului. 3. Coeficientul elasticitatii cererii pentru marfa x în functie de modificarea pretului altor bunuri, de exemplu y si z, în conditiile în care ceilalti factori care determina cererea pentru marfa respectiva nu se modifica, se calculeaza astfel:

Ecpx (y), (z) = % ∆Cx / % ∆P (y), (z)

unde: P – pretul bunului y, respectiv z. Exista situatiile:

a. când creste cererea pentru bunul x, datorita majorarii pretului la bunul y, atunci bunul y poate fi substituit cu bunul x, iar Ecpx (y) > 0;

113

b. când scade cererea pentru bunul x datorita majorarii pretului la bunul z, adica cumparatorii cumpara mai putin din bunul x, atunci bunul z este complementar bunului x, iar Ecpx (z) < 0. Elasticitatea cererii în functie de pret depinde, de numerosi factori,

printre care cei mai importanti sunt: 1. ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al

familiei; 2. gradul de substituire în consum a bunurilor; 3. gradul necesitatii în consum; 4. durata perioadei de timp de la modificarea pretului.

1. Ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul de familie are o relatie directa, pozitiva cu elasticitatea cererii. Astfel, cu cât ponderea cheltuielilor pentru cumpararea unui bun este mai mare, cu atât Ecpx este mai mare si invers (celelalte conditii ramânând constante). Daca, de exemplu, bunul x are o pondere de 30% în bugetul unei persoane, iar bunul y doar de 5%, iar preturile celor doua bunuri se majoreaza cu acelasi procent, adica de 10%, atunci cererea pentru bunul x se va reduce cu mai mult de 10% (de exemplu, cu 15%, iar Ecpx = 1,5), în timp ce cererea pentru bunul y se va reduce cu mai putin de 10% (adica cu 8%, iar Ecpx = 0,8).

Cresterea diferentelor dintre veniturile banesti determina modificari în ponderile cheltuielilor pentru diferite categorii de bunuri; în concluzie, pe masura ce veniturile banesti cresc, ponderea cheltuielilor pentru bunurile alimentare se reduce (procentul pentru alimente este mult mai mare în cheltuielile persoanelor cu venituri reduse).

2. Gradul de substituire a bunurilor. Acesta are, comparativ cu evolutia cererii, o relatie directa, pozitiva. Astfel, coeficientul elasticitatii cererii este cu atât mai mare cu cât gradul de substituire este mai ridicat si invers. De exemplu:

a. daca este foarte greu ca în consum bunul A sa fie substituit cu alte bunuri, iar pretul bunului A creste cu 50%, cererea pentru bunul respectiv se va reduce cu mai putin de 50%, de exemplu cu 20% (Ecpx = 0,4);

114

b. în situatia în care bunul A poate fi substituit cu usurinta cu alte bunuri disponibile pe piata si cu proprietati similare sau apropiate al caror pret nu s–a modificat, cererea pentru bunul A se va reduce cu un procent mai mare de 50%, de exemplu cu 75% (Ecpx =1,5);

3. Gradul necesitatii în consum. Din punctul de vedere al naturii trebuintelor satisfacute, bunurile pot fi grupate în doua categorii, si anume:

a. bunuri necesare sau vitale, care au, în general, o cerere inelastica iar Ecp este mai mare decât coeficientul pentru bunurile de lux;

b. bunuri de lux, care au o cerere elastica, al caror coeficient este mai mic decât cel al bunurilor necesare, vitale.

În cadrul fiecarei categorii de bunuri exista diferente între nivelul coeficientului elasticitatii cererii în functie de pretul acestora.

4. Durata perioadei de timp de la modificarea pretului. Daca pretul bunului A se dubleaza, cererea pentru bunul respectiv într–o perioada scurta se va reduce cu un procent mult mai mare, de exemplu, cu 120% (Ecp = 1,2).

Cunoasterea influentei acestor factori asupra elasticitatii cererii în functie de modificarea pretului prezinta importanta si pentru estimarea venitului total încasat de întreprinzator, venit care este egal cu produsul dintre cantitatea bunurilor vândute (Q) si pretul de vânzare unitar al bunului (P):

VT = Q x P În acest caz, veniturile totale sunt egale cu cheltuielile totale si

respectiv cu totalul vânzarilor. Relatiile dintre nivelul coeficientului elasticitatii cererii la pret (Ecp) si

venitul total încasat (VT) sunt prezentate în tabelul de mai jos:

Efectul modificarii pretului asupra venitului încasat Tabelul nr. 8.3.

Ecp AP Ecp > 1 Ecp = 1 Ecp < 1

Cresterea pretului VT scade VT ramâne constant VT creste

Reducerea pretului VT creste VT ramâne constant VT scade

115

Procentul modificarii venitului total este egal cu (1– Ecp) x procentul modificarii pretului, si se întâlnesc situatiile: § daca Ecp > 1, între modificarea pretului si a VT exista un raport invers, o

relatie negativa; § daca Ecp< 1, între modificarea pretului si a VT exista un raport direct, o

relatie pozitiva; § daca Ecp = 1, venitul total nu se modifica, indiferent de sensul schimbarii

pretului. Cunoasterea formei de elasticitate este importanta, deoarece daca se

practica preturi mai scazute, maximizarea profitului este posibila numai în situatia unei cereri elastice. 8.3. OFERTA. LEGEA OFERTEI. CONDITIILE MARIMII SI DINAMICII OFERTEI 8.3.1. Continutul ofertei; legea ofertei

Oferta, ca si cererea se prezinta atât ca oferta separata sau individuala, cât si ca oferta de piata. Oferta individuala reprezinta cantitatea maxima dintr–un bun pe care un vânzator intentioneaza sa o vânda într–o perioada determinata, la un anumit pret. Oferta de piata rezulta din însumarea cantitatilor oferite, la acelasi pret, de catre toti vânzatorii. Ea exprima relatii referitoare la: § cantitatea maxima dintr–un anumit bun, pe care vânzatorii doresc sa o

vânda la un anumit pret unitar; § pretul unitar minim, acceptat de vânzator pentru o cantitate dintr–un

anumit bun pe care ei doresc sa–l vânda. În functie de natura bunurilor, oferta poate fi:

§ oferta de bunuri independente (de calculatoare, autoturisme, confectii etc); § oferta complementara, adica de bunuri principale si secundare, când din

productie rezulta mai multe categorii de bunuri;

116

§ oferta mixta, când mai multe bunuri oferite satisfac o anumita cerere (cafea, ceai, lapte etc).

Modificarea pretului de pe piata unui bun determina extinderea sau contractia ofertei în asa fel încât fiecarui nivel de pret îi va corespunde o anumita cantitate oferita. Daca pretul creste, oferta se va extinde, iar daca pret scade, oferta se contracta, astfel încât se reduce cantitatea oferita.

Exemplu de modificare a ofertei, în functie de pret. Tabelul nr. 8.4

Pretul unitar (u.m.)

Cantitatea oferita (unitati/sapt)

300 1400 250 1200 200 1000 150 800 100 600 50 400

Grafic, relatia dintre oferta si pret se prezinta astfel:

Functia ofertei în aceasta situatia este: Q0 = 200 + 4P; 400 = 200+200. Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea pretului si cantitatea

oferita constituie continutul legii generale a ofertei, corespunzator careia:

P

Q 0

50

100

150

200

250

300

400

contractia ofertei

Fig. 8.3. Efectul modificarii pretului asupra cantitatii ofertei

600 800 1000 1200 1400

extinderea ofertei

117

§ cresterea pretului determina cresterea cantitatii oferite; § reducerea pretului determina si reducerea cantitatii oferite.

Presupunând ca ceilalti factori care determina modificarea ofertei si care constituie conditiile ofertei nu se schimba, rezulta ca, între evolutia pretului si cantitatea oferita exista o relatie directa, pozitiva. 8.3.2. Conditiile marimii si dinamicii ofertei

Pe piata unui anumit bun, daca diferitele niveluri de preturi nu se modifica, oferta poate creste sau poate sa se reduca în raport cu cantitatea oferita initial la un nivel dat al pretului, în sensurile prezentate în tabelul urmator:

Modificarea ofertei la un pret dat Tabelul nr. 8.5

Pret unitar Cantitatea oferita initial (Q0) unit/sapt.

Oferta marita (Q1) unit/sapt.

Oferta scazuta (Q2) unit./sapt

300 1400 1500 1300 250 1200 1300 1100 200 1000 1100 900 150 800 900 700 100 600 700 500 50 400 500 300

Situatia poate fi reprezentata printr-o functie de forma: Q0 = 200 + 4P;

Q1 = 300 + 4P; Q2 = 100 + 4P. Modificarea cantitatii oferite (a productiei) la acelasi nivel al pretului

este determinata de o serie de factori sau conditii ale ofertei care sunt: § costul productiei (între cost si cantitatea oferita exista o relatie inversa

negativa); § pretul altor bunuri, având în vedere ca o cantitate determinata de resurse

poate fi utilizata pentru obtinerea a doua – trei bunuri (x si y). Astfel, daca pretul bunului x se reduce, o parte a resurselor este folosita pentru

118

producerea bunului y al carui pret nu s–a schimbat si, ca atare, va creste si oferta bunului y;

§ numarul producatorilor si a firmelor care produc acelasi bun, care are o relatie directa pozitiva cu modificarea ofertei. Astfel, daca productia firmelor vechi nu se modifica si noi firme intra în industria respectiva, oferta va creste, iar daca unele firme dau faliment oferta va scadea;

§ taxele si subsidiile în sensul ca taxele majorate pe profitul unei firme vor reduce productia si oferta si invers. Privind subventiile, daca acestea cresc, va creste si oferta, dupa cum daca vor scaderea se va reduce si productia, respectiv oferta;

§ previziunile privind evolutia preturilor se afla într–o relatie inversa, negativa cu evolutia preturilor;

§ evenimentele social politice si naturale pot favoriza sau, dimpotriva, atenua evolutia productiei si a ofertei;

§ posibilitatile de stocare a bunurilor care au o relatie directa pozitiva cu modificarea pretului în sensul ca, daca un bun poate fi stocat si pastrat o perioada de timp, elasticitatea ofertei în functie de pretul bunului creste si invers. Totodata, însa, se ia în considerare si costul stocarii, cost care se adauga la pretul bunurilor cumparate, cu care oferta se afla într–o relatie inversa.

Prin însumarea algebrica absoluta sau relativa, a influentei fiecarui factor, rezulta modificarea totala a ofertei unui anumit bun la un nivel dat al pretului. 8.4. ELASTICITATEA OFERTEI. IMPORTANTA FACTORULUI TIMP

Elasticitatea ofertei exprima dimensiunea sau gradul modificarii ofertei

în functie atât de schimbarea pretului, cât si a oricareia din conditiile ofertei si se exprima prin coeficientul elasticitatii ofertei, care se determina, în principal, cu relatiile:

119

00op P

P:O

OE ∆∆= sau P%O%

Eop ∆∆

= sau 2/)PP(

P:2/)OO(

OE1010

op +∆

+∆=

În functie de nivelul coeficientului elasticitatii ofertei la pret, formele

ofertei si a elasticitatii în general, pot fi: § oferta elastica, când unui anumit procent de modificare a pretului unitar îi

corespunde o modificare mai mare a ofertei (Eop > 1); § oferta cu elasticitate unitara, când unui procent de modificare a pretului îi

corespunde unul similar de schimbare a ofertei (Eop = 1); § oferta inelastica, când procentul modificarii ofertei este mai mic decât

procentul modificarii pretului (Eop < 1); § oferta perfect elastica (caz extrem), concept teoretic care nu exista în

realitate si care presupune ca, la un pret dat, oferta creste la infinit,

deoarece ∆P/P0 = 0 (Eop → ∞);

§ oferta perfect inelastica (caz extrem), când la orice modificare a pretului oferta nu se modifica, deoarece ∆O/O0 = 0 (Eop = 0).

Daca pretul bunului x se majoreaza (iar celelalte conditii ale ofertei ramân constante) forma elasticitatii ofertei depinde de durata perioadei de timp care a trecut de la modificarea pretului. În acest sens, exista trei perioade, si anume: § perioada pietei, care se caracterizeaza printr–o durata scurta de timp

trecuta de la modificarea pretului si respectiv cresterea cererii, perioada în care ofertantii se afla în imposibilitatea cresterii productiei, oferta fiind perfect inelastica (∆O/O0 = 0);

§ perioada scurta de timp trecuta de la modificarea pretului, care imprima ofertei caracter inelastic; în conditiile cresterii pretului bunului x, urmare a cresterii cererii, poate spori cantitatea oferita prin utilizarea unui volum mai mare de resurse disponibile, dar procentul cresterii cantitatii oferite este mai mic decât procentul de sporire a pretului.

§ perioada lunga de timp trecuta de la modificarea pretului si a cererii care asigura posibilitatea unei oferte elastice a bunului, deoarece producatorii pot spori cantitatea factorilor de productie atât prin efectuarea de investitii,

120

cât si prin intrarea de noi firme în industria respectiva. În aceasta situatie, procentul cresterii cantitatii oferite este mai mare decât cel de crestere a pretului.

8.5. ECHILIBRUL PIETEI

Nivelul pretului pe piata unui bun, la o anumita oferta, se modifica în functie atât de schimbarea cererii cât si a ofertei, dupa cum rezulta din tabelul 8.6. si 8.7.

Modificarea cererii Modificarea ofertei Tabelul nr. 8.6. Tabelul nr. 8.7.

Pretul u.m. / unitate

Oferta initiala O0,

(unitati)

Cererea initiala C0 (unitati)

Cererea marita C1 (unitati)

Pretul u.m. / unitate

Cererea initiala C0 (unitati)

Oferta initiala O0 (unitati)

Oferta marita O1 (unitati)

300 1400 200 600 300 200 1400 1800

250 1200 400 800 250 400 1200 1600

200 1000 600 1000 200 600 1000 1400 150 800 800 1200 150 800 800 1200

100 600 1000 1400 100 1000 600 1000 50 400 1200 1600 50 1200 400 800

Daca avem în vedere modificarea cererii, din analiza tabelului 8.6. se

desprind concluziile: § la pretul de 150 u.m./unitate, cantitatea oferita este egala cu cea ceruta, se

afla temporar în echilibru: O0 = 200 + 4P; § urmare a cresterii cererii, pretul de echilibru se ridica la nivelul de 200

u.m./unitate, iar piata a intrat într–un nou echilibru: O0 = 200 + 4P; C1 = 1800 – 4P;

§ cresterea cererii are loc în conditiile unei oferte inelastice, în sensul ca pretul sporeste cu 33% (de la 150 la 200), iar cantitatea oferita numai cu 25% (de la 800 la 1000), veniturile totale încasate cresc si ele de la 120.000 u.m. (800 x 150) la 200.000 u.m. (1000 x 200).

Daca avem în vedere modificarea ofertei, din analiza tabelului 8.7., se desprind concluziile:

121

§ în conditiile unei cereri elastice, se înregistreaza o crestere a ofertei (variabila independenta), pretul (variabila dependenta) se va reduce într–o proportie mai mica decât proportia cresterii ofertei. În aceasta situatie cererea se va extinde, iar veniturile totale încasate vor creste;

§ daca se înregistreaza o crestere a ofertei în conditiile unei cereri inelastice, procentul de crestere a ofertei va fi devansat de cel al reducerii pretului, ceea ce va conduce la extinderea cererii. Veniturile totale încasate din vânzarea bunului vor scadea.

Daca avem în vedere modificarea celor doua forte ale pietei – cererea si oferta – datorita schimbarii unor factori specifici care poarta denumirea de factorii sau conditiile cererii si ofertei, rezulta anumite ipoteze cum ar fi: § o crestere a cererii (conditiile ofertei ramânând neschimbate) sau o

reducere a ofertei (conditiile cererii ramânând neschimbate), ar conduce la cresterea pretului;

§ o reducere a cererii (conditiile ofertei ramânând constante) sau o crestere a ofertei (conditiile cererii fiind considerate constante) vor determina o reducere a pretului.

Ipotezele respective pot fi considerate ca axiome ale unei alte legi economice si anume, a legii cererii si ofertei, potrivit careia: § pretul de pe piata este determinat de miscarea celor doua forte opuse –

cererea si oferta; § pretul de pe piata oricarui bun tinde permanent spre un nivel de echilibru,

nivel la care cantitatea oferita este egala cu cea ceruta. În situatia în care cantitatea oferita este egala cu cea ceruta nu se manifesta tendinta de modificare a pretului, piata se afla în echilibru; cantitatea, la egalitatea cererii cu oferta, este considerata cantitate de echilibru, pretul pietei este considerat pret de echilibru. Echilibrul însa este temporar, deoarece se manifesta pe o perioada scurta de timp, în care conditiile productiei bunului respectiv nu se modifica, iar nivelul costului ramâne constant.

122

CAPITOLUL 9

CONCURENTA SI PRETUL. PIATA CU CONCURENTA PERFECTA. PRETUL DE ECHILIBRU 9.1. CONCURENTA. CONTINUT. TIPURI DE PIATA CONCURENTIALA 9.1.1. Continutul concurentei

Proprietatea particulara genereaza libera initiativa în manifestarea cererii si a ofertei. Forma activa a liberei initiative este concurenta, care reprezinta confruntarea specifica dintre agentii economici, vânzatori sau ofertanti, pentru a atrage de partea lor clientela, adica pe cumparatori sau solicitanti. Ea exprima comportamentul specific, interesat al tuturor subiectilor de proprietate în conditiile economiei de piata. Concurenta are importante functii economice, în sensul ca, asigura producatorilor profiturile asteptate, iar cumparatorilor satisfacerea nevoilor resimtite de ei si întemeiate pe realizarea economica; de aceea, concurenta poate fi considerata calea de satisfacere a intereselor tuturor participantilor la viata economica.

Instrumentele luptei de concurenta sunt atât de natura economica, cât si extraeconomica. Unele dintre acestea pot fi legale, altele nelegale. Printre instrumentele economice, sunt: § reducerea costurilor bunurilor sub cele ale concurentilor; § reducerea preturilor de vânzare; § ridicarea calitatii bunurilor materiale si a serviciilor; § acordarea unor facilitati clientilor etc.

123

Printre instrumentele extraeconomice amintim: § furnizarea de informatii generale pentru toti clientii; § sponsorizarea unor actiuni sociale de interes local si national; § exercitarea de presiuni morale; § specularea cu promptitudine a unor situatii critice (razboaie, crize etc); § eludarea legilor tarii etc.

În functie de instrumentele luptei de concurenta, ea poate fi: § loiala, legala sau corecta; § neloiala, nelegala sau incorecta.

Concurenta loiala se caracterizeaza prin folosirea nediscriminatorie de catre vânzatori a unora dintre instrumentele economice amintite, în conditiile accesului liber pe piata si ale deplinei posibilitati de cunoastere a mijloacelor de reglementare a relatiilor de vânzare–cumparare. Concurenta neloiala consta în marirea artificiala a propriilor produse, acordarea de stimulente deosebite clientilor, utilizarea unor mijloace extraeconomice de patrundere si mentinere pe piata etc.

Concurenta, prin rolul sau important este adesea apreciata ca legea economica cu cel mai mare rol în realizarea progresului tehnico–economic.

Functiile mecanismului concurential sunt: § stimuleaza progresul general, prin emulatie si competitie, profituri

convenabile pentru toti agentii; § favorizeaza pe cei abili si elimina din câmpul concurentei si de pe piata pe

cei care nu sunt mobili la noile cerinte ale pietei; § reduce pretul de vânzare, fiind potrivnica scumpetei (profiturile mai mari

sunt obtinute prin sporirea volumului desfacerilor); § contribuie la egalizarea progresiva a veniturilor si a conditiilor de viata la

nivelul celor mai ridicate etc. Mecanismele concurentei difera pe perioade, tari si piete, existând mai

multe tipuri de concurenta, sub influenta unor factori, cum ar fi: § numarul si puterea economica a participantilor; § gradul de diferentiere a bunului care satisface o anumita nevoie umana;

124

§ facilitatile acordate sau restrictiile ridicate în calea celor ce vor sa intre pe piata sau într–o ramura de activitate;

§ gradul de transparenta a pietei; § nivelul general al dezvoltarii economice; § raportul dintre oferta si cererea de bunuri; § complexitatea si functionalitatea retelei pietelor într–o tara sau pentru o

marfa; § conjunctura politica interna si internationala.

9.1.2. Tipuri de piata concurentiala

Piata cu concurenta perfecta sau pura presupune un asemenea raport de piata, încât toti vânzatorii (producatorii) pot sa–si vânda toata productia la pretul pietei, fara ca vreunul din ei si toti împreuna sa–l poata influenta hotarâtor, iar cumparatorii sa poate cumpara ceea ce au nevoie si cât doresc din fiecare bun, la acelasi pret al pietei, fara a–l putea modifica dupa vointa lor.

Piata cu concurenta monopolistica constituie o varianta a pietei concurentiale, care pastreaza trasaturile pietei cu concurenta perfecta, cu exceptia omogenitatii produselor, înlocuita cu diferentierea acestora, astfel încât cumparatorii au posibilitatea sa aleaga produsul pe care îl doresc, iar vânzatorii pot sa–si impuna pretul sau cantitatea vânduta prin politica noilor sortimente de produse care sunt deosebite de cele vechi.

Piata cu concurenta imperfecta se manifesta atunci când agentii economici pot sa influenteze prin actiunile lor unilaterale nivelul preturilor, raportul dintre cererea si oferta de bunuri, în intentia de a obtine profituri mari si stabile.

Numeroasele forme ale acestei pietei se diferentiaza în functie de categoria agentilor economici. Astfel, privind vânzatorii: § daca un vânzator domina în relatiile sale cu cumparatorii si–si impune

conditiile de pret sau calitate, relatia de piata este denumita monopol;

125

§ duopol când piata este dominata de doi vânzatori care ofera bunuri similare unui mare numar de cumparatori, relativ egali ca putere economica;

§ oligopol, ca cele mai raspândite forme de piata imperfecta, dominata de câtiva producatori, de regula de talie mare.

Piata poate fi dominata si de cumparatorii puternici, unul, doi sau câtiva, si apare astfel, piata de monopson, duopson, oligopson; monopsonul de exemplu, se refera la achizitiile de armament de catre stat. În procesul concurentei imperfecte este implicat si statul, care : adopta legi ale derularii normale a concurentei, ia masuri pentru a preveni tendintele monopolistice ale unor agenti, se implica în sanctionarea eventualelor încalcari ale legii concurentei loiale etc.

În tarile cu economie de piata consolidata, nu exista nici concurenta pura, nici monopol absolut, ci combinatie de concurenta imperfecta si monopol controlat. 9.2. PRETUL – CONCEPT, FUNCTII, TIPURI DE PRETURI SI MODALITATI DE FORMARE 9.2.1. Continutul categoriei economice de pret

Odata cu aparitia schimbului s–a intuit ca pretul masoara ceva, dar câteva milenii nu s–a stiut ce anume. Astfel, Aristotel arata ca preturile exprima comensurabilitatea marfurilor, iar mult mai târziu Adam Smith a afirmat ca munca este masura reala a valorii de schimb a tuturor marfurilor. Teoria preturilor a fost dezvoltata de D. Ricardo care a elaborat un tratat asupra valorii ca substanta comuna a marfurilor si a surprins aspecte esentiale ale formarii preturilor. În esenta, unele lucrari privitoare la preturi polemizeaza cu conceptiile clasice care axeaza formarea preturilor pe consumul de munca sociala, în timp ce altele le ignora.

Preturile, ca evaluari concrete la care circula bunurile, reprezinta cea mai complexa forma de masurare economica denumita si monetara sau baneasca. Pretul exprima cantitatea de moneda care trebuie platita

126

pentru achizitionarea (cumpararea) unor bunuri materiale si servicii, în cadrul tranzactiilor bilaterale de piata.

Pretul constituie cea mai complexa componenta a mecanismului pietei, deoarece el este instrumentul care permite manifestarea celorlalte componente ale pietei si are rolul major în ansamblul procesului de reglare economica, de alocare a resurselor si de orientare a optiunilor si deciziilor agentilor economici. În cadrul economiei de piata, toate procesele economice si sociale sunt într–un fel sau altul, influentate de pret, adica de marimea acestuia. Cea mai importanta problema economica o reprezinta formarea si determinarea marimii pretului. Unii teoreticieni reduc acest proces la aspecte de suprafata, cum ar fi: modul de negociere, acordul juridic dintre parti, pretul bunului similar practicat pe alte piete, reglementarile cu privire al impozitare etc.

În realitate, formarea preturilor constituie un proces foarte complex, deoarece este rezultatul confruntarii intereselor economice ale purtatorilor cererii si respectiv ofertei, interese formate sub influenta semnalelor transmise de evolutia conditiilor productiei si ale pietei. Marimea (nivelul si miscarea preturilor) sunt influentate de o multitudine de factori interni si externi, cum ar fi: § factorii interni se refera cu precadere la raportul dintre cererea si oferta

de bunuri. Relatia cerere–oferta–pret trebuie apreciata în dublu sens, adica modificarea nivelului preturilor poate fi uneori cauza, alteori efect al schimbarilor ce au loc în evolutia cererii si ofertei; q din partea cererii actioneaza: utilitatea bunului achizitionat de catre

cumparator; capacitatea de plata a cumparatorului; costul cumpararii bunului respectiv din alte piete etc.

q din partea ofertei actioneaza: marimea costului de productie (unitare si totale); pretul bunurilor practicate pe alte piete; structura ofertei si gradul de cunoastere a nevoilor cumparatorilor etc.

§ pe ansamblul cererii si ofertei, actioneaza jocul liber al pietei, factorii monetari, cererea si oferta de moneda nationala si de valuta, echilibrul pietei etc.

127

Factorii interni ai pietei se interconditioneaza reciproc, iar ponderea si importanta lor difera în timp si pe tari. Astfel, pe termen scurt, deoarece oferta (productia) nu se poate modifica substantial, cererea constituie factorul principal al formarii pretului. Pe termen lung, dimpotriva, oferta reprezinta factorul predominant al evolutiei preturilor.

Asupra preturilor actioneaza si factori exogeni (externi sau exteriori agentului economic), printre care, mai importanti sunt: interventia indirecta a puterii guvernamentale atât asupra marimii si calitatii ofertei, cât si a cererii; interventia statului prin masuri de mentinere a unor echilibre social–economice si atenuare a unor eventuale tensiuni; comportamentul unor giganti economici cu situatie de monopol, oligopol, monpson etc. În cele din urma, prin jocul liber al cererii si ofertei, are loc formarea definitiva a preturilor pe diferitele categorii de piete. 9.2.2. Functiile pretului

Pretul, ca principal mesaj de reglare a mecanismului economic, de semnalizare a starii sistemului economic si anticipare a evolutiei sale reprezinta nu numai o categorie valorica, ci si o importanta pârghie economica, prin intermediul careia se realizeaza anumite obiective economice si sociale. Rolul esential al pretului, în cadrul mecanismelor economice, este pus în evidenta de functiile îndeplinite de acesta, ca: § functia de calcul si masurare a cheltuielilor si rezultatelor, care consta

în faptul ca, prin preturi, capata expresie baneasca indicatorii care caracterizeaza activitatea economico–sociala. Preturile servesc în aceasta functie la: evidentierea dimensiunilor cantitative si structural calitative a evolutiei diverselor activitati; analiza si fundamentarea deciziilor privind introducerea noilor tehnologii; repartizarea si utilizarea resurselor; participarea în cadrul circuitului economic mondial;

§ functia de informare a producatorilor privind evolutia cerintelor pietei, consta în faptul ca, prin pret se transmit, rapid si fara dificultati, tuturor agentilor economici informatii privind: raportul cerere–oferta;

128

presiunile care exista pe piata; raritatea sau abundenta factorilor de productie. Totodata, pretul ofera indicii privind activitatile economice, inventiile mai profitabile etc. El masoara, astfel „tensiunile” de raritate a bunurilor si serviciilor, a factorilor de productie si constituie „un sistem de semnale”, care coordoneaza deciziile agentilor economici;

§ functia de stimulare a intereselor agentilor economici producatori. Pretul constituie un element motivational puternic al actiunilor producatorilor si a optiunilor consumatorilor, actionând în directii cum ar fi: orientarea intereselor vânzatorilor în directia producerii anumitor produse; perfectionarea conditiilor de productie; ridicarea calitatii bunurilor; îmbunatatirea structurii productiei în functie de cerintele reale ale pietei etc. Orienteaza, de asemenea, optiunile consumatorilor si prin aceasta dirijeaza presiunea lor asupra producatorilor;

§ functia de recuperare a costurilor si de recompensare a întreprinzatorilor se realizeaza întrucât, din activitatea economica, fiecare agent îsi recupereaza prin nivelul pretului în primul rând cheltuielile de productie si obtine si un venit individual. Venitul individual depinde de diferenta dintre preturile primite pentru bunurile materiale sau serviciile vândute si preturile platite pentru procurarea factorilor de productie;

§ functia de redistribuire a veniturilor. Marimea venitului individual depinde de nivelul pretului. Producatorii realizeaza însa, în conditii diferite, aceleasi produse, iar cei cu costuri mai mici obtin venituri mai mari. Acest mecanism determina distribuirea si redistribuirea veniturilor producatorilor între diferitele categorii ale acestora;

§ functia de masurare a puterii de cumparare a veniturilor nominale decurge din faptul ca masa bunurilor care poate fi procurata de populatie depinde concomitent atât de suma veniturilor nominale, cât si de nivelul pretului bunurilor. Veniturile reale (salariile reale) se afla în raport invers proportional cu preturile bunurilor materiale si tarifele serviciilor de consum.

129

Pretul îndeplineste functiile respective, deoarece se caracterizeaza prin aceea ca are o puternica încarcatura informationala; este eficient întrucât mesajele sale pot fi transmise rapid catre alti agenti economici; presupune veridicitatea, prin masurarea cât mai exacta atât a veniturilor, cât si a cheltuielilor pe care le reprezinta. 9.2.3. Tipuri de preturi pe piata interna si externa

A. Pe piata interna, se formeaza diferite categorii de preturi ale bunurilor si serviciilor, ca: § preturi libere, care se stabilesc în genere pe piata cu concurenta perfecta

si sunt determinate de mecanismul cererii si al ofertei; ele iau forma preturilor de echilibru, care se stabilesc la egalitatea dintre cantitatea ceruta si cea vânduta si evolueaza în functie de modificarile care intervin în domeniul cererii si al ofertei;

§ în conditiile concurentei imperfecte se manifesta un anumit control al preturilor, aparând astfel preturile administrate. Ele se abat de la pretul de echilibru, abateri care nu sunt în permanenta într–un singur sens, întrucât dezechilibrele dintre cerere si oferta, pe timp îndelungat, afecteaza negativ eficienta utilizarii resurselor si satisfacerea cerintelor societatii, influente care modifica si marimea pretului.

§ din punctul de vedere al nivelului la care sunt stabilite sunt: preturile unice al caror nivel este fix si preturi cu limite de variatie stabilita, formate pe baza unor reglementari;

§ din punctul de vedere al naturii si obiectului pietei, exista: preturi ale bunurilor materiale si serviciilor; preturi ale factorilor de productie si preturi (cursuri) ale hârtiilor de valoare;

§ din punctul de vedere al domeniului economic unde se formeaza, pot fi: preturi industriale, agricole, tarife de servicii etc.

§ în functie de stadiul schimbului, sunt: en-gros si en-detail.

130

B. Pe piata mondiala, cele mai cunoscute preturi sunt: de bursa (cotatia la bursa), de licitatie; de lista; de tranzactie (cel efectiv realizat în momentul vânzarii–cumpararii marfii); indexat (cel practicat de OPEC pentru vânzarea petrolului); ajustat (prevazut în contract si care se corecteaza ulterior); director (care se formeaza pe piata principala a unui produs sau pe piata cu cel mai mare volum de desfacere); de piata (care se formeaza si se modifica în functie de raportul dintre cerere si oferta); stabilite pe baza unor reglementari internationale (în cadrul unor grupari de state pentru comercializarea unor marfuri de mare importanta) etc. 9.3. PIATA CU CONCURENTA PERFECTA. PRETUL DE ECHILIBRU. CARACTERIZAREA PIETEI CU CONCURENTA PERFECTA

Piata cu concurenta perfecta se bazeaza pe anumite premise, cum ar fi: atomicitatea participantilor la tranzactii; omogenitatea bunurilor; intrarea libera a agentilor economici într–o activitate sau pe piata; elasticitatea si fluiditatea cererii si ofertei în raport cu modificarea pretului; transparenta perfecta a informatiilor pietei privitoare la cantitatile oferite si cerute, la calitatea bunurilor, la pret etc. Acest tip nu exista în realitate, dar poate servi ca model teoretic de analiza a mecanismului pietei concurentiale.

Pe piata cu concurenta perfecta pretul se formeaza la nivelul punctului de echilibru dintre curbele cererii si ale ofertei, situatie în care cantitatea ceruta este egala cu cea oferita. În conditiile unei asemenea piete exista situatiile: § orice producator îsi poate vinde toate marfurile la pretul initial al pietei,

deoarece se presupune ca cererea este perfect elastica; § producatorii pot dubla pretul si sa nu vânda nimic; § producatorii pot parasi piata, fara ca prin aceasta sa influenteze pretul

bunurilor respective. Egalitatea dintre cantitatile cerute cu cele oferite constituie rezultatul

practicarii unui anumit nivel al pretului de vânzare în conditiile concordantei parametrilor cererii si ofertei de bunuri.

131

Exemplu de formare a pretului de echilibru:

Formarea pretului de echilibru Tabelul nr. 9.1.

Pretul, u.m./kg

Cantitati cerute, mil.

kg

Cantitati oferite, mil. kg

Consecintele evolutiei cererii si

ofertei asupra pretului

Consecintele preturilor asupra cantitatii cerute

Consecintele preturilor

asupra cantitatii oferite

80 3,0 11,0 Reducere Crestere Reducere 70 4,0 10,0 Reducere Crestere Reducere 60 5,0 8,4 Reducere Crestere Reducere 50 6,3 6,3 Pret de echilibru Egalitate Egalitate 40 8,0 5,0 Crestere Reducere Crestere 30 9,5 3,0 Crestere Reducere Crestere 20 12,0 0,3 Crestere Reducere Crestere

Datele reflecta: la pretul unitar de 50–80 u.m./kg, concurenta se

desfasoara între producatori, deoarece exista excedent de oferta care exercita presiuni asupra pretului; la preturile de 20–40 u.m./kg, concurenta se exercita între cumparatori, deoarece exista excedent de cerere, iar presiunile se fac asupra acesteia.

Asadar, modificarea pretului are efecte diferite asupra cantitatilor cerute si oferite. La 80 u.m./kg cantitatile cerute sunt mult mai mici decât cele oferite, ceea ce determina ofertantii sa ia decizia de reducere a pretului; diminuarea pretului amelioreaza situatia vânzarilor, deoarece cantitatile cerute sporesc; concurenta dintre producatori exercita în continuare presiuni asupra pretului care se va reduce la 50 u.m./kg, situatie în care cantitatile cerute sunt egale cu cele oferite.

La pretul de 30 u.m./kg cantitatea oferita este foarte mica (doar de 3 mil. kg), fapt pentru care se exercita presiuni de catre cererea nesatisfacuta asupra pretului, care va conduce la cresterea acestuia pâna la 50 u.m./kg, situatie în care piata se afla din nou în echilibru. În concluzie, interactiunea dintre oferta si cerere se finalizeaza în fixarea unui pret la care ofertantii si cumparatorii doresc sau pot sa vânda si sa cumpere aceeasi cantitate de bunuri. Când pretul se fixeaza deasupra celui de echilibru, cantitatea ceruta este inferioara celei oferite, iar excedentul de oferta exercita presiuni

132

asupra reducerii pretului (în directia celui de echilibru). Când se creeaza excedent de cerere pretul se redimensioneaza, urcând pâna aproape de cel de echilibru.

Echilibrul de pe o piata cu concurenta perfecta poate fi: § partial, când se are în vedere situatia pe o singura piata, celelalte piete

fiind considerate constante; § general, care presupune un ansamblu de preturi care egaleaza cererea si

oferta pe toate pietele. Pretul de echilibru are anumite caracteristici esentiale cum ar fi:

§ apare spontan ca rezultat al jocului liber al fortelor pietei si reprezinta acel nivel la care are loc egalizarea cantitatilor cerute din bunul respectiv cu cele oferite;

§ formarea pretului unui bun este dependenta si de situatia celorlalte piete considerate interdependente, adica de pretul de echilibru al celorlalte bunuri;

§ echilibrul pietei este doar temporar, deoarece piata respectiva nu presupune absenta oricaror schimbari în raportul dintre fortele acesteia;

§ la pretul de echilibru se vinde si se cumpara cea mai mare cantitate din bunul respectiv, asa cum rezulta din figura 9.1.

QE Q

O

C

P PE

Fig. 9.1. Pretul de echilibru

O – oferta C – cererea Q – cantitatea efectiva QE – cantitatea de echilibru P – pretul efectiv PE – pretul de echilibru

133

9.4. ECHILIBRUL PIETEI PE TERMEN SCURT SI LUNG. OPTIUNEA PRODUCATORULUI

Din punctul de vedere al timpului exista mai multe modalitati de analiza a formarii pretului de echilibru, si anume:

a. Perioada foarte scurta în cadrul careia se face abstractie de costul de productie si se considera ca evolutia ofertei depinde numai de reactiile producatorului în legatura cu pretul pietei;

b. Perioada relativ scurta în cadrul careia producatorii pot modifica dimensiunile ofertei lor, prin schimbarea volumului factorului munca, dar nu pot interveni asupra capitalului, iar pretul care caracterizeaza aceasta perioada este considerat cel normal, durabil sau stabil, nu pret al pietei sau cel curent. În aceasta situatie, producatorii pot vinde orice cantitate de produse la acelasi pret, deoarece, prin definitie, oferta lor nu are nici o influenta asupra pretului; nu are loc nici o modificare a pretului unitatilor aditionale de produse.

Pozitia cea mai buna a ofertei se defineste prin egalitatea dintre: costul marginal, venitul marginal si pretul de vânzare.

Echilibrul pietei pe termen scurt presupune existenta unui numar semnificativ de mare de agenti economici producatori si vânzatori, sub actiunea mai multor factori care modifica atât cererea cât si oferta. In cazul cererii, factorii sunt: modificarea veniturilor cumparatorilor; a preferintelor acestora; schimbari survenite în preturile bunurilor substituibile sau complementare. În cazul ofertei, influenteaza schimbarile din preturile factorilor de productie; înlocuirea tehnologiilor; variatia numarului producatorilor etc.

c. Perioada lunga de timp presupune o asemenea dimensiune, încât producatorii pot modifica volumul ofertei atât prin schimbarea factorului munca, cât si a capitalului fix în urma unor investitii efectuate. Conditia de echilibru pe termen lung a firmei aflate în concurenta perfecta o reprezinta egalitatea dintre costul marginal, pretul de vânzare si costul mediu minim.

Asadar, în conditiile concurentei perfecte, pretul pietei poate fi diferit de cel de echilibru numai în perioade scurte, oferta se adapteaza automat la

134

cerintele consumatorului si se asigura astfel echilibrul atât pe piata bunurilor de consum, cât si pe aceea a factorilor de productie, iar producatorii vor opta în continuare în functie de nivelul acesteia.

Pentru a explica echilibrul pietei pe termen lung, trebuie sa avem în vedere doua conditii:

§ sa se obtina un profit maxim;

§ profiturile economice sa ajunga la zero si, deci, echilibrul pe termen lung sa fie realizat atunci când nu mai exista nici un motiv pentru firme de a intra sau de a iesi de pe piata sau de a-si extinde sau restrânge productia.

Daca toate firmele sunt identice si produc în aceleasi conditii normale (în termenii echilibrului partial si cu conditia ca intrarea sau iesirea firmelor de pe piata sa nu afecteze pretul factorilor de productie), grafic, echilibrul pietei pe termen lung poate fi reprezentat astfel:

Din graficul 9.2. se observa ca pretul pietei P1 este superior costului mediu (CTM) al firmei. În acest caz, noi firme vor intra în ramura, deoarece prima conditie se realizeaza, adica costul marginal este egal cu pretul de vânzare si se asigura astfel profitul maxim pentru fiecare producator.

CTM=minim

Cmg

Qm Q

P Pm

Om

O2 O1

0 Q1 Q2 Qm Q

P P1

P2

Pm

Qm Q2 Q1 Q

CTM

Cmg

Fig. 9.2. Echilibrul pietei pe termen lung

a. b. c.

135

Intrarea unor noi firme va spori oferta de la Q1 la Q2, pretul se va reduce la P2 (un nou pret de echilibru), cantitatea oferita la acest pret de catre fiecare firma va fi mai mica decât în primul caz. Si la acest nivel, pretul de vânzare este mai mare decât costul mediu al firmei, dar se pastreaza egalitatea Pv = Cmg, la un nivel de productie mai mic; situatie va determina patrunderea, în continuare, în ramura, a altor firme pâna când profiturile se vor anula. Grafic, acest aspect se va petrece când dreapta pretului Pm (pretul de vânzare minim) va fi tangenta costului mediu în punctul de minim al acestuia: prin acest punct trece atât curba costului marginal, cât si curba costului mediu de productie, adica

P = Cmg = CTMminim

În acest caz se realizeaza si cea de–a doua conditie a echilibrului pe termen lung, profiturile economice ajung la valori nule, ceea ce atrage dupa sine retragerea de pe piata a firmelor. Altfel spus, echilibrul pe termen lung se situeaza la acel nivel al pretului de echilibru unde costul marginal este egal cu pretul de echilibru si unde nici o firma nu mai este interesata sa paraseasca sau sa patrunda în ramura; cererea si oferta se egalizeaza, iar supraprofiturile dispar.

136

CAPITOLUL 10

PIATA DE MONOPOL. PIATA CU CONCURENTA DE OLIGOPOL. POLITICI DE PRETURI 10.1. PIATA DE MONOPOL. CEREREA SI VENITURILE FIRMEI DE MONOPOL

Piata cu concurenta perfecta este o piata model, în sensul ca nici un agent economic nu poate influenta pretul sau schimba semnificativ productia, respectiv cererea totala. În realitate, unele firme detin puterea de a influenta pretul si productia, influenta prezenta si în conditiile pietei de monopol, caz în care un singur producator care dispune de întreaga oferta dintr–o ramura de activitate dicteaza conditiile pietei. Situatia de monopol este diversa: sunt monopoluri private si /sau publice; naturale sau legale, cum ar fi dreptul de autor, legile de patent etc; obiective sau subiective (psihologice). Exista si cazuri în care monopolul îsi exercita numai în aparenta dominatia absoluta asupra pietei, deoarece: § existenta monopolului absolut nu poate fi sustinuta întrucât exercitarea

dictatului, prin fixarea pretului de monopol modifica dimensiunile cererii în sens contrar celui asteptat;

§ sunt înlocuitori pentru orice bun economic, ceea ce duce la concurenta produselor substituibile; monopolul influenteaza cererea prin reclama, dar nu o poate schimba fundamental, întrucât ea depinde si de gusturile, veniturile, asteptarile consumatorilor;

137

§ pozitia de monopol a unei anumite firme este zdruncinata (pusa sub semnul întrebarii) datorita schimbarilor ce survin pe pietele regionale si internationale;

§ dominatia pietei de catre monopol se loveste de reactiile consumatorilor si chiar de reglementarile privind protectia acestora;

§ monopolistii pot avea retineri (scrupule) ce decurg din convingerile lor etice, religioase etc.

Monopolul caracterizeaza acea situatie de piata pe care se ofera, se vinde un bun, care nu poate fi substituit rapid si în masura mare. Altfel spus, monopolul aduce la piata un bun, a carui cerere are o elasticitate încrucisata foarte slaba, în raport cu preturile celorlalte bunuri.

Spre deosebire de piata cu concurenta perfecta, în conditiile pietei de monopol firma are posibilitatea de a stabili atât pretul, cât si cantitatea de bunuri care urmeaza a fi produsa si vânduta. Pretul practicat de firma monopolista este un pret fixat, cert sau controlat. În practica economica, monopolul mai poarta denumirea si de simplu (fiind un singur furnizor), iar analiza formarii pretului se face doar la nivelul ramurii, întrucât se considera ca firma acapareaza toata ramura. În acest caz, cererea pentru bunul unei firme monopoliste este egala cu cererea pietei. Deoarece controleaza atât cererea cât si oferta, monopolul actioneaza în interesul sau egoist si în detrimentul consumatorului, ceea ce face ca elasticitatea cererii în raport de pret sa fie imperfecta , iar curba cererii normale sa aiba o panta negativa. Venitul marginal este mai mic decât pretul de vânzare fixat de monopol (invers, pretul de monopol este mai mare decât venitul marginal).

În functie de elasticitatea cererii, se face alegerea monopolului, iar relatiile dintre venitul marginal si formele elasticitatii cererii sunt de tipul: § Ec/p>1, Vmg >0; § Ec/p = 1, Vmg = 0; § Ec/p <1, Vmg < 0.

Conditia respectiva poate fi reprezentata grafic cu o curba a cererii de piata (D) cu panta negativa. Pentru a spori venitul firma monopolista încearca sa vânda mai multe produse (∆Q). Pentru a se încadra însa în limitele cererii

138

agregate, firma va micsora pretul (∆P). În aceasta situatie, venitul marginal al

firmei monopoliste (obtinut din sporirea cantitatilor vândute de la Q0 la Q1),

rezulta din relatia: ∆V = (Q0⋅∆P) + ∆Q(P0 – ∆P). Întrucât ∆P reprezinta o

scadere a pretului, marimea sa se ia cu semnul negativ. Situatia respectiva poate fi prezentata grafic, astfel:

Daca se tine seama ca ∆Q reprezinta o crestere egala cu o unitate de

produs (∆Q=1), atunci ∆V semnifica venitul marginal:

Vmg = (1 ⋅ P1) – (Q0 ⋅ ∆P) ⇒ Vmg = P1 – Q0 ⋅ ∆P 10.2. MAXIMIZAREA PROFITULUI PE PIATA DE MONOPOL. PRETURILE DE MONOPOL DISCRIMINATORII. COSTURILE SOCIALE

Pe piata cu concurenta perfecta, pretul este fixat în functie de: nivelul cererii de marfuri (cu care pretul are o relatie inversa); nivelul ofertei (cu care pretul are o relatie directa); marimea costului de productie (care poate fi influentata si de factori din afara firmei).

Monopolul fixeaza însa pretul în functie de marimea venitului marginal si de evolutia costului marginal. Firma stabileste mai întâi nivelul optim al

D

0 Q0 Q1 Q

P

P0

P1

–∆P

∆Q

Fig. 10.1. Panta cererii–ofertei pe o piata de monopol

139

productiei, nivel care îi asigura fie maximum de profit, fie minimum de pierderi. Decizia respectiva se bazeaza pe principii cum ar fi: § diferenta dintre venitul total si costul total trebuie sa fie maxima (daca se

urmareste maximizarea profitului) sau diferenta dintre costul total si venitul total sa fie minima (daca se urmareste minimizarea pierderii);

§ venitul marginal trebuie sa fie egal cu costul marginal care se afla la nivelul sau minim, chiar daca are o tenta de crestere.

Principiile respective, sunt surprinse în datele din tabelul urmator:

Tabelul nr. 10.1. Cantitatea

(Q), mii buc.

Pretul (Venit

mediu) P

Venitul total Vt =

(PxQ)

Costul total Ct

Profitul (Pr) =

(Vt–Ct)

Venitul marginal

Vmg

Costul marginal

Cmg

Raportul Vmg/Cmg

0 0 0 105 –105 – – – 1 100 100 95 5 100 –10 Vmg>Cmg 2 90 180 120 60 80 25 Vmg>Cmg 3 80 240 170 70 60 50 Vmg>Cmg 4 70 280 210 70 40 40 Vmg=Cmg 5 60 300 240 60 20 30 Vmg<Cmg 6 50 300 275 25 0 35 Vmg<Cmg 7 40 280 320 –40 –20 45 Vmg<Cmg

Rezulta din exemplu numeric ca firma monopolista poate alege una din

variantele: a. fixarea unui pret de regula mai mare (cantitatea vânduta fiind determinata

de cererea totala a pietei); un pret prea ridicat însa îndeparteaza cumparatorii de bunul scumpit, ceea ce va conduce la reducerea productiei;

b. stabilirea cantitatilor care urmeaza a fi produse si vândute (productia are însa o limita superioara generata de cererea pietei si nivelul pretului. De regula, sporirea productiei si a ofertei conduce la reducerea pretului). De aceea, se pune problema gasirii acelor conditii fundamentale necesare si suficiente pentru: a maximiza profitul; a realiza pretul de echilibru pe o piata de monopol.

Maximizarea profitului înseamna a alege acel volum de productie care sa asigura diferenta maxima între venitul total si costul total de

140

tipul: Pr=Vt–Cp →max. Profitul este maxim atunci când venitul marginal

este egal cu costul marginal (Vmg=Cmg); la acest nivel productia firmei va fi optima.

Din punct de vedere grafic, situatia respectiva se prezinta astfel:

Productia corespunzatoare profitului maxim este Q1. Ea este productia de echilibru, deoarece producatorul nu este interesat sa o modifice, decât daca se schimba cererea sau conditiile de productie. Aici se realizeaza conditia Vmg = Cmg.

Pentru o productie inferioara lui Q1, ultima unitate de productie va fi vânduta la un pret superior costului mediu, iar producatorul ar fi tentat sa creasca productia, deoarece profiturile marginale sunt pozitive (Vmg > Cmg). În schimb, decizia de crestere a productiei dincolo de Q1 conduce la profituri marginale negative (Vmg < Cmg) si, deci, la o reducere a profitului.

Pretul la care vor fi vândute produsele este cel corespunzator productiei Q1, care se afla pe curba cererii, iar la acest nivel de productie, pretul este superior costului mediu. Profitul total este reprezentat de suprafata hasurata (dreptunghiul P1EACp) si este egal cu produsul dintre profitul mediu (Pv –

CTM) si productia realizata (Q): (Pr = Q ⋅ PrM).

CTM

0 Q1 Q

Vmg C(p)

Cmg

E

Pret Venit Cmg

P1

Cp A

Fig. 10.2. Maximizarea profitului de monopol

P1 – pret de echilibru Cp – costul de productie Q1 – cantitatea de echilibru C(p) – curba cererii (productia) E – echilibrul producatorului (pietei)

141

Monopolul obtine nu numai profituri normale, ci si supraprofituri. Acest lucru exercita o atractie pentru noi firme. Daca monopolul este deschis, firma dezvolta o strategie de contracarare a noilor veniti, iar, în caz de insucces, îsi poate pierde pozitia de monopol.

Deciziile luate de monopol în legatura cu nivelul productiei si pretul de vânzare difera în functie de factorul timp: pe o perioada scurta de timp, productia este optima în acel punct al ei la care venitul marginal este egal cu costul marginal (cu condit ia ca pretul sa fie egal sau mai mare decât costul mediu variabil); pe o perioada lunga de timp, optimizarea productiei presupune respectarea principiului general (Vmg=Cmg) însotit de existenta unui pret egal sau mai mare decât costul mediu total (P ≥ CMT).

Principiile se verifica atât în situatia în care se urmareste maximizarea profitului, cât si în aceea în care vizeaza minimizarea pierderii.

Pe piata de monopol preturile sunt discriminatorii; discriminarea prin pret apare atunci când produsele sunt vândute la preturi diferite, fara a fi justificate si prin costuri diferite. În acest sens, unele monopoluri sunt constrânse sa vânda întreaga cantitate la un pret unic, altele pot beneficia de preturi diferite pentru aceleasi bunuri, astfel încât reducerea de pret generata de o cantitate suplimentara vânduta nu se aplica întregii cantitati vândute, ci doar celei suplimentare, fapt pentru care discriminarea este preferata.

Posibilitatea ei rezida în doua conditii: prima se refera la imposibilitatea revinderii produsului de catre cumparatori, a doua priveste posibilitatea gruparii consumatorilor în categorii distincte, în functie de elasticitatea cererii lor.

Astfel, în cazul consumarii bunurilor cu elasticitate ridicata la pret achizitiile se vor diminua, iar preturile se vor reduce, pe când în cazul celor cu o elasticitate mai slaba a cererii la pret preturile vor fi mai ridicate, întrucât cresterea acestora nu îi deranjeaza prea mult.

Existenta monopolurilor constituie pentru restul societatii o pierdere sociala care se apreciaza cu ajutorul costurilor sociale, ca

142

diferenta între suma algebrica dintre câstigul sub forma profitului de monopol pe de o parte si pierderea totala suferita de consumatori prin practicarea preturilor ridicate de monopol: Cs = PM – Pm, în care Cs – costuri sociale; PM – preturile de monopol; Pm – pretul mediu.

10.3. CARACTERIZAREA PIETEI CU CONCURENTA DE OLIGOPOL

Oligopolul si piata de oligopol caracterizeaza economia de piata contemporana cu unitati eterogene si inegale economic în cadrul carora marile firme fixeaza preturile. În acest sistem de piata un numar mic de firme mari, care produc bunuri similare sau diferentiate, asigura cea mai mare parte a ofertei unui anumit bun solicitat de numerosi cumparatori. Piata activeaza mai ales în domenii ca industria automobilelor, a otelului, aluminiului, aparate electrice, sapunuri, bauturi alcoolice; este specifica deci unui cerc restrâns de producatori, dar cu putere economica mare (pondere mare în oferta totala).

Piata de oligopol este principala piata cu concurenta imperfecta si se caracterizeaza prin trasaturi specifice ca:

§ numar restrâns al firmelor care domina piata unui bun si deci, grad ridicat de concentrare economica în ramura sau domeniul dominat de acestia;

§ firmele respective nu folosesc politica reducerii unilaterale a pretului în confruntarea cu concurentii (nu folosesc dumping–ul), ci recurg la modalitati specifice de a câstiga pozitii pe piata (înnoirea si diversificarea produselor, acorduri cu privire la împartirea pietelor, reclama, design îmbunatatit etc);

§ existenta unor restrictii financiare, economice, tehnice în calea intrarii de noi firme în ramurile si sectoarele dominate de diferite firme.

Elementele caracteristice pietei de oligopol se întâlnesc în proportii diferite, astfel încât, exista mai multe tendinte sau comportamente, cum ar fi: (a) de confruntare deschisa între firme sau de comportament necooperant; (b) de cooperare între ele sau comportament cooperant. Exista, dupa unii autori, si forma a treia de comportament, (c) în care firma de oligopol decide sa

143

ignore capacitatea de influentare a pietei, deoarece pretul mai mare decât costul mediu elimina, pe termen lung, concurenta.

a. Situatia de confruntare deschisa înseamna împartirea pietei între firmele de oligopol, atât pe termen scurt, cât si pe termen lung, în care oligopolul urmareste sa-si pastreze partea sa de piata si, eventual, sa o extinda prin preturi sau prin diferentierea produselor.

Privind razboiul preturilor, se ajunge la un sir de reduceri alternative si continue de catre firmele rivale, ceea ce conduce chiar la disparitia profiturilor suplimentare, respectiv, realizarea de profituri normale.

Diferentierea produselor este o confruntare mai extinsa deoarece metoda preturilor trebuie sa respecte întelegerile anterioare între firme. Atunci când firmele din oligopol îsi dau seama ca profiturile depind de actiunea lor conjugata, iar confruntarea este defavorabila fiecareia, ele sunt dispuse sa coopereze.

b. Cooperarea dintre oligopoluri consta în stabilirea de comun acord a preturilor, a ofertei totale de marfuri (cotei de productie). Cooperarea se poate realiza în acorduri (1) explicite si (2) implicite (secrete).

1. Acordul explicit se manifesta prin existenta cartelului care reprezinta un grup de firme independente, ce produc bunuri similare si actioneaza împreuna pentru a creste pretul si a stabili volumul productiei; masurile comune se iau în cadrul cartelului; firmele actioneaza în sensul maximizarii profiturilor însumate si nu a celor individuale.

2. În cazul întelegerilor tacite (implicite), se disting firme dominante care hotarasc pe piata, hotarâri acceptate de restul firmelor, care sunt de talie mica. Daca firma mica nu respecta regulile impuse de firma dominanta, poate fi eliminata de pe piata prin razboiul preturilor. În cazul întelegerilor secrete mai multe firme se angajeaza sa se retina de la competitie, de la împartirea pietelor si sunt de acord sa stabileasca un nivel avantajos al preturilor. Atât timp cât acordul este respectat, el se dovedeste a fi avantajos participantilor. În caz de încetare a acordurilor sau a aparitiei neîntelegerilor, pot sa apara masuri represive din partea unora, soldate cu pierderi si chiar cu excluderea de pe piata.

144

10.4. FORMAREA PRETULUI PE DIFERITE PIETE OLIGOPOLISTE

În cadrul diferitelor forme de oligopol, atât oferta cât si pretul se formeaza în modalitati diferite. Astfel:

1. Daca în cadrul unei ramuri exista un cartel în care se produc bunuri omogene de catre mai multe firme, fiecare cu cote egale de piata, si daca firmele se aprovizioneaza cu resursele necesare la acelasi pret, iar costul lor marginal este identic, pretul si profitul vor fi de tipul celui rezultat din grafic.

Astfel, pe ordonata exista doua preturi P1 si P2; pretul P1 este dat de

concurenta perfecta pe baza conditiei Pv = Cmg = CTMminim, pret la care toate firmele realizeaza profituri normale (eliminându-se supraprofiturile). Daca firmele se constituie în cartel, conditia de maximizare a profitului, este aceeasi ca la monopol, adica venitul marginal trebuie sa fie egal cu costul marginal (Vmg = Cmg ) Firmele vor vinde produsele la un nou pret P2 mai mare decât P1, iar cantitatea produsa de fiecare firma va fi Q2, care reprezinta cota de productie a fiecarui membru al cartelului.

Daca firmele din cartel vor fi de acord cu reducerea productiei, atunci cresterea pretului la nivelul P2 va fi asigurata, iar profiturile vor fi maxime

0 Q1 Q2 Q

surplus când toate firmele maximizeaza vânzarile la pretul cartelului

Venit marginal

Cererea

Cmg = Vmg

Cost marginal

Pret Cost

Venit

P2

P1

Fig. 10.3. Pretul si profitul pe piata oligopolista în conditii de cartel

145

atunci când costul marginal al fiecarui producator (egal între ele) vor fi egale cu venitul marginal.

La pretul P2, fiecare producator obtine profit, iar acestea însumate vor fi maxime. Productia ramurii va fi Q1 deoarece costul marginal este egal cu venitul marginal si inferior pretului de vânzare. Dincolo de acest punct, venitul marginal al ramurii este depasit de costul marginal, iar profitul total începe sa scada.

Daca toate firmele sunt dispuse la respectarea acordului, si urmaresc maximizarea profiturilor însumate, atunci nici una din firme nu va consimti la cresterea productiei proprii. Existenta unor profituri ridicate obtinute de cartel constituie un punct de atractie pentru alte firme ceea ce face ca firmele cartelate sa adopta strategii comune împotriva noilor veniti.

2. În conditiile unei firme dominante apare pretul conducator, deoarece firma respectiva ofera cea mai mare parte a unui anumit bun pe piata. Ea alege acel volum de productie la nivelul caruia costul marginal este egal cu venitul marginal, nivel care îi asigura profit maxim. Firma dominanta îsi fixeaza pretul pe acest principiu, ceea ce face ca si celelalte firme sa se raporteze la pretul respectiv, deoarece este în avantajul lor.

Întrucât firma dominanta detine suprematia numai pe o parte însemnata a pietei, profitul sau suplimentar este mai mic decât cel încasat de un monopol. La o asemenea situatie s-ar ajunge daca ar reduce pretul la nivelul costului total mediu sau chiar sub acest nivel. O asemenea strategie este riscanta întrucât încalca legea si, în acelasi timp, intra în contradictie cu regulile pietei oligopoliste. Firmele care nu reusesc sa-si alinieze costul marginal si costul total mediu la nivelul pretului conducator, sunt aduse în stadiu de faliment. 10.5. STATUL SI PRETURILE. POLITICI DE PRETURI

Implicarea statului în formarea preturilor a existat odata cu primele forme de concentrare a capitalului si au evoluat diferit pe tari, în functie de conditiile concrete ale fiecareia, particularitatile mecanismului economic

146

adoptat si amploarea interventiei statului. Prin interventia sa în formarea pretului statul urmareste, în principal: prevenirea sau atenuarea unor dificultati economice si sociale; asigurarea stabilitatii economice; sporirea eficientei în utilizarea factorilor de productie; protejarea economiei nationale; armonizarea intereselor tuturor categoriilor de producatori si ale acestora, cu interesele consumatorilor.

Interventia statului rezulta din responsabilitatea pe care acesta o are în dubla sa calitate: de agent economic si de reprezentant al intereselor de ansamblu ale societatii în raport cu partenerii economici interni si externi.

Statul intervine în formarea preturilor prin intermediul unor categorii de masuri, de natura: § economica, precum:

q asigurarea unor preturi avantajoase la materiile prime de baza, la instalatii si la utilajele produse de întreprinderile de stat;

q acordarea sau sustinerea actiunii de procurare de catre firme, mai mult sau mai putin gratuita, a unor licente, patente sau tehnologii cu ajutorul statului;

q sustinerea cu subventii a unor produse de interes national (cereale, energie electrica), precum si garantarea veniturilor minime ale producatorilor agricoli;

q achizitionarea de catre stat a unor cantitati de materii prime, de cereale etc, la preturi garantate de stat, si folosirea lor atunci când preturile cresc;

q acordarea de credite ieftine, în vederea încurajarii activitatii economice; § administrative, ca:

q stabilirea unui salariu minim garantat, dimensionarea si negocierea lui cu partenerii sociali;

q înghetarea preturilor în anumite situatii justificate; q controlul asupra componentelor pretului; q stabilirea de catre stat a preturilor la unele bunuri;

§ legislative, ca: q stabilirea de reglementari juridice privind tranzactiile comerciale;

147

q adoptarea codului comercial; q controlul si supravegherea modului de aplicare, de respectare a legilor

privitoare la regulile de desfasurare a concurentei si la mecanismul formarii pretului; Pretul reprezinta una din pârghiile folosite de autoritatea publica pentru

stavilirea unor tendinte monopoliste si oligopliste, pentru asigurarea unor echilibre partiale si temporare, pentru orientarea dezvoltarii economico–sociale. În problema formarii pretului, statul poate promova fie politica pretului maxim, fie politica pretului minim, situatii prezentate în graficele urmatoare:

Prin fixarea pretului maxim se urmareste atât cresterea cererii si a

consumului, cât si a ofertei. În vederea obtinerii efectului dorit este necesar ca pretul maxim sa se situeze sub nivelul celui de echilibru (PM < PE). Procesul respectiv este reflectat în figura 10.4. În aceasta situatie, linia pretului maxim intersecteaza cele doua curbe (ale cererii – C si ale ofertei – O) în punctele M0 si Mc ale caror coordonate pe abscisa sunt Q0 si cantitatea oferite Qc la pretul maxim PM cu conditia ca cererea sa creasca (Qc >Q0). Pretul maxim antreneaza cu timpul un efect invers si anume: penurie de produse si

M0

E

C Mc

O

0 Q0 QE Qc Q

PE

PM E

C

O

0 Qc QE Qo Q

Pm

PE

Fig. 10.4. Politica pretului maxim

Fig. 10.5. Politica pretului minim

Mc Mo

148

imposibilitatea consumatorilor de a–si procura bunurile în cauza, ceea ce obliga la protejarea acestora prin asigurarea pietei cu bunurile cerute de ei.

În ceea ce priveste politica pretului minim scopul urmarit de guverne este acela de a stimula dezvoltarea si mentine echilibrul pietei prin interzicerea vânzarii bunurilor si servic iilor sub un anumit pret, numit pret prag sau pret minim. Politica îsi atinge scopul numai atunci când nivelul acestui pret este mai mare decât cel de echilibru, asa cum rezulta din figura 10.5.). Pretul minim (Pm), deasupra celui de echilibru conduce la modificarea atât a cantitatii cerute fata de cea de echilibru (Qc<QE), cât si a cantitatii oferite fata de cea de echilibru (Qc<Q0). Apare astfel, un excedent de oferta fata de cerere, ceea ce înseamna ca masura guvernamentala si–a atins scopul. În acest caz statul trebuie sa caute piete pentru produsele suplimentare sau sa achizitioneze cantitatea excedentara prin venituri garantate, facilitati fiscale acordate etc.

Pe plan mondial exista cel putin trei tipuri de politici practicate de catre stat în domeniul preturilor si anume: § politici care limiteaza interventia puterii publice la un numar redus de

produse si în domenii prioritare (fie de sustinere a preturilor la produsele agricole, fie de limitare a cresterii lor la produsele industriale si servicii);

§ politici bazate pe existenta concomitenta a unui sector reglementat, relativ important si a unui sector liber sau doar simplu supravegheat;

§ politici care tind sa imprime o disciplina riguroasa de ansamblu a preturilor pe timp îndelungat, specifice mai ales economiilor cu un grad mai ridicat de dirijism.

Indiferent însa de natura politicilor adoptate de stat în domeniul preturilor, în economia de piata libera acestea trebuie sa fie formate liber, pe baza cererii si a ofertei, deoarece numai astfel îsi pot manifesta functiile si influenta pozitiv întregul mecanism economic.

149

CAPITOLUL 11

SALARIUL – VENIT FUNDAMENTAL 11.1. SALARIUL – GENEZA, TEORII ASUPRA SALARIULUI

Termenul de salariu provine de la latinescul salarium, ca suma platita fiecarui soldat roman pentru cumpararea sarii; soldat care primea suma respectiva în virtutea dependentei sale; oamenii liberi nu primeau salarium. În esenta, salariul este un venit însusit prin munca.

Esenta si dinamica salariului sunt legate de economia de schimb si de necesitatea întretinerii fortei de munca salariate. În legatura cu natura salariului, în timp s-au conturat o diversitate de conceptii, cum ar fi: § unii teoreticieni l-au considerat ca totalitate a veniturilor obtinute prin

munca, ceea ce extinde conceptul respectiv mai putin justificat si la veniturile provenite din munca ale micilor producatori sau a liber-profesionistilor care nu-si însusesc salariul;

§ o alta categorie de gânditori l-au considerat prin prisma relatiilor sociale prilejuite de salariu, ca fiind plati rezultate din închirierea fortei de munca, iar salariul ca chirie sau pretul muncii;

§ P.A. Samuelson aprecia ca: „omul este mai mult decât o marfa si-si închiriaza serviciile pe baza unui pret care este de la distanta, cel mai important pret”.

În economiile dezvoltate, salariul reprezinta cea mai frecventa forma de venit pe care o îmbraca o mare parte a veniturilor nationale. În toate tarile dezvoltate, salariul conditioneaza situatia economica a unui mare numar de locuitori: salariatii reprezinta între 65 si 93% din forta de munca ocupata.

150

Conceptiile cu privire la salariu si substanta acestuia sunt: moniste si dualiste. Potrivit conceptiilor moniste, substanta salariului se explica prin faptul ca forta de munca se vinde sau se închiriaza de salariat, astfel încât salariul ar depinde de un singur factor care ar putea fi, dupa unii, costul formarii resurselor de munca, care asigura strictul necesar pentru întretinerea salariatului si a familiei sale. Fr. Lassale aprecia ca „salariul mediu nu depaseste întretinerea existentei muncitorilor si reproducerea speciei, iar cresterea salariilor peste o anumita limita atrage si cresterea casatoriilor, a natalitatii, a populatiei”, care conduce la saracirea membrilor societatii.

O alta teorie monista explica substanta salariului prin productivitatea muncii, salariul fiind astfel generat, nu de costul fortei de munca, ci de rezultatul folosirii ei. O varianta moderna a acestei teorii este teoria salariului de eficienta, care conduce la concluzia ca salariul-productivitate constituie mobilul diferentierii salariilor. Alti adepti ai teoriei moniste considera ca natura salariului este generata de „capitalul cultural”, care se formeaza prin intermediul celui economic (cheltuieli cu cresterea si pregatirea fortei de munca). Capitalul cultural capata sensul de cunostinte stiintifice dobândite prin învatamânt, cultura, experienta profesionala; o varianta a acestei teorii este teoria „capitalului uman” (stocul de experienta acumulata de lucratori).

Conceptiile dualiste despre substanta salariului considera ca, la baza acestuia s-ar situa atât costul fortei de munca, cât si productivitatea (eficienta) muncii, salariul fiind astfel o parte din produsul muncii determinat de productivitatea muncii.

Salariul este, astfel, partea din valoarea nou creata în unitatea economica sau din venitul national, care se creeaza în procesul muncii, distribuita în mod direct salariatilor pentru participarea lor la activitatea economica, mai ales sub forma baneasca (uneori si sub forma naturala), asa încât acesta sa duca o viata normala, ai carei parametri evolueaza continuu. Pentru caracterizarea vietii normale se folosesc conceptele de nivel de trai, calitatea vietii, bunastare etc. Salariul se plateste dupa îndeplinirea muncii, dar în functie si de rezultatele ei.

151

Din punctul de vedere al activitatii economice, adica al faptului ca munca în calitate de factor de productie nu lipseste niciodata, salariul reprezinta un cost, o componenta a costului total. Din punctul de vedere al faptului ca bunurile si serviciile rezultate din orice activitate prin preturi pe piata se transforma în bani, în venit care apoi se împarte între toti cei care au contribuit la realizarea acestora, salariului reprezinta venitul care revine celor care au depus munca.

În practica economica salariul este de mai multe feluri: § dupa modalitatile de constituire, salariul poate fi: individual (sau personal),

colectiv si social; q salariul individual revine fiecarui posesor al muncii în functie atât

de aportul sau, cât si de rezultatele muncii. Pentru stimularea salariatilor sau pentru realizarea de catre unii dintre ei a unui venit minim considerat rezonabil intervin si celelalte forme ale salariului, colectiv si social;

q salariul colectiv este atribuit în suma globala tuturor salariatilor unei unitati economice fie ca participare la rezultatele sale (profituri), fie prin alte facilitati;

q salariul social este partea de venit national pe care societatea în ansamblul ei o acorda pentru a spori veniturile unor categorii de salariati sau numai ale unor grupuri din cadrul acestora, care se confrunta cu riscuri mai mari (accidente de munca, boli profesionale, somaj).

§ din punctul de vedere al salariatului, salariul este nominal si real. q salariul nominal este suma de bani pe care salariatul o primeste de

la unitate atunci când el lucreaza. Marimea lui depinde de numerosi factori, cum ar fi: valoarea fortei de munca sau pretul fortei de munca care se stabileste pe piata muncii prin mecanismul cererii si ofertei; evolutia economica, având în vedere ca în perioadele de avânt economic atât cererea de forta de munca cât si salariul cresc; evolutia inflatiei care mareste dimensiunea salariului nominal;

152

politica de salarizare practicata într-o tara cum ar fi nivelul salariului pentru barbati, femei sau pe regiuni etc;

q salariul real constituie cantitatea de bunuri si servicii care poate fi cumparata la un moment dat cu salariul nominal (cantitate diferita pe perioade, tari, piete). Salariul real este determinat atât de marimea salariului nominal (cu care este direct proportional) cât si de nivelul preturilor sau costul pietei (cu care este invers proportional). El reflecta puterea de cumparare a salariului nominal.

Salariul real poate fi determinat cu relatiile:

100CS

Sv

nr ⋅= ; 100

IpIS

IS nr ⋅=

în care: Sr – salariul real Sn – salariul nominal Cv – indicele preturilor (costul vietii) ISr – indicele salariului real; ISn – indicele salariului nominal; Ip – indicele pretului.

Astfel, de exemplu, daca în anul curent salariul nominal a sporit cu 20% fata de cel precedent, care era de 90.000 u.m., iar preturile bunurilor de consum au crescut cu 30%, atunci:

§ marimea salariului nominal este de 108.000 u.m.

⋅

10090000120

;

§ salariul real este egal cu cel nominal minus partea datorata pierderilor

rezultate din cresterea preturilor de 27000 u.m.

⋅

1009000030

,

108000 u.m. – 27000 u.m. (sau 90000 u.m. – 10% diferenta dintre cresterea preturilor si salariul nominal = 9000 u.m.); pentru ca salariul real sa ramâna constant, cel nominal în anul curent trebuie sa fie egal cu salariul nominal din anul precedent plus o parte care sa acopere cresterea preturilor, adica: 90000 u.m. + 27000 u.m. = 117000 u.m.

153

Egalitatea dintre cererea si oferta de munca pe piata muncii sta la baza altei forme a salariului, si anume salariul de echilibru, care corespunde pretului de echilibru de pe piata bunurilor si serviciilor.

Ca elemente ale costului de productie, cheltuielile salariale sau simplu, salariile, sunt de mai multe feluri si anume: de baza si suplimentare. Salariile de baza se compun din: salariile platite în cazurile în care munca se desfasoara în mediu vatamator sanatatii, pentru plata orelor suplimentare peste programul normal de lucru, premiile platite potrivit sistemului de stimulare materiala, platile suplimentare pentru munca desfasurata pentru munca pe timp de noapte.

Salariile suplimentare cuprind sumele platite personalului întreprinderii pe timp nelucrat (concediu de odihna, sporuri de vechime în câmpul muncii). Suma totala a salariilor de baza si suplimentare formeaza fondul de salarii.

Ca marime, salariul mai poate fi: minim, mediu si maxim. La nivelul macroeconomic se stabileste salariul mediu pe economie, potrivit relatiei:

SME = C’p ⋅ K⋅n

în care: SME – salariul mediu pe economie; C’p – cheltuielile totale medii ce revin pe o persoana, de regula pe un an, recalculate la preturile din ultima luna a perioadei pentru care se stabileste SME; K – ponderea pe care o au salariile în totalul cheltuielilor unei familii de salariat; n – numarul de persoane care se afla în întretinerea salariatului dintr–o familie.

În ultima perioada, în toate tarile se trece tot mai mult la regimul salariilor dependente de beneficiu sau la remunerarea fluctuanta la care salariatii primesc un salariu de baza relativ mic, dar la care se adauga partea care revine din beneficiu.

154

11.2. FORMELE DE SALARIZARE

Formele de salarizare sunt modalitati prin care se determina marimea salariilor (partea din venitul national sau din produsul muncii) ce revine salariatilor, precum si dinamica acestora. Ele realizeaza legatura dintre marimea rezultatelor muncii, partea care revine salariatilor si activitatea depusa de ei.

În practica economica se cunosc trei forme principale de salarizare si anume: § salarizarea dupa timpul lucrat (pe unitatea de timp) sau în regie; § salarizarea în acord sau cu bucata ; § salarizarea mixta.

În conditiile economiei de piata, bazata pe larga autonomie si pluralism economic, fiecare forma de salarizare se practica într-o diversitate de variante, în functie de volumul activitatilor, respectiv a produsului muncii si de modul cum se înfaptuieste stimularea participarii la munca. Fiecare forma realizeaza într-un mod specific legatura dintre participarea la munca, rezultatul muncii si salariul si releva în forme proprii cantitatea, calitatea si însemnatatea activitatii depuse.

Salarizarea în regie sau dupa timpul lucrat asigura remunerarea salariatilor dupa timpul lucrat fara a se preciza expres cantitatea de munca pe care trebuie depusa în unitatea de timp, dar subîntelegându-se ca un anumit volum de munca trebuie depus.

În aceasta forma, fiecarui salariat i se stabileste ce are de facut si raspunderile în munca în functie de calificarea si locul sau în diviziunea muncii. Unitatea renunta la salariatul care nu depune munca minima si, în acelasi timp, recompenseaza suplimentar prin premii, gratificatii, cadouri sau diferite servicii pe cei ce depun munci suplimentare sau de mai buna calitate.

Marimea salariului în aceasta forma este determinata atât de timpul lucrat, cât si de salariul pe unitatea de timp si se practica în activitati în care calitatea are o importanta deosebita, unde lipsa de omogenitate a lucrarilor

155

(operatiilor) face dificila aprecierea muncii necesare pentru fiecare lucrare, acolo unde lucrarile sunt foarte variate în timp.

Salarizarea în acord consta în remunerarea pe baza timpului necesar pentru executarea unei operatii, activitati, produs fara ca durata timpului sa fie fixata expres. Ea este preferabila formei de salarizare în regie, deoarece: § releva mai bine legatura dintre marimea salariului si munca depusa; § tinde sa sporeasca productivitatea salariatului (exprimata în unitati fizice); § diminueaza cheltuielile întreprinderii prin renuntarea la supraveghetorii

necesari în cazul salarizarii în regie. Salarizarea în acord este însa si contestata, întrucât goana dupa cantitate

se poate face în detrimentul calitatii, duce la oboseala salariatului, iar acolo unde diviziunea sociala a muncii este extinsa, iar lista operatiilor lunga, complicata si variabila, este foarte dificila stabilirea unor tarife care asigura salariu egal la efort egal.

Acordul este de mai multe feluri, si anume: § în functie de conditiile concrete de organizare a muncii si de modul

cum se realizeaza stimularea în munca, poate fi: q individual; q colectiv (pe echipe); q global (la nivelul unitatii), fiecare forma cu avantajele si

dezavantajele proprii; § în functie de tariful aplicat pe o operatie, activitate sau produs, acordul

poate fi: q simplu; q progresiv; q regresiv si se practica potrivit interesului unitatii de a realiza un

anumit volum de produse într-o perioada de timp. Salarizarea în remiza sau cote procentuale si pe baza de norme de munca sunt variante ale salarizarii în acord.

Salarizarea mixta consta în remunerarea fixa pe unitatea de timp (zi de munca) si diferentiata în functie de conditiile tehnice, tehnologice si de organizare, astfel ca marimea salariului devine variabila ca în cazul salarizarii

156

în acord. Salariul pe o zi este ridicat si poate fi obtinut exceptional doar de salariatii cu aptitudini deosebite. Pentru marea masa a salariatilor el reprezinta un stimul la munca suplimentara. Salariul fiecaruia, dupa aceasta forma, variaza, de regula, în jos de la nivelul maxim, spre deosebire de salarizarea în acord unde variaza în sus. Este foarte raspândita aceasta forma de salarizare în industria constructoare de masini.

Aplicarea diferitelor forme de salarizare este contestata de salariati (sau de întreprindere) ceea ce a condus la îmbunatatirea lor prin actiuni specifice de: corectare; participare; socializare.

Corectarea priveste cresterea sigurantei posesorului fortei de munca prin cai, cum ar fi: § mentinerea salariului peste un minim vital sau decent; § adaptarea rapida a salariului la dinamica pretului si la inflatie în general; § aplicarea unor scari mobile (indexarea salariilor sau miscarea

compensatorie a salariilor fata de preturi si inflatie); § atenuarea disparitatilor dintre salariile la munca egala din diferitele

sectoare (public, cooperatist, privat, mixt) acordarea de sporuri sau prime pentru: conditii de munca mai dificile, responsabilitati în domeniul conducerii, aport deosebit la cantitatea si calitatea activitatii realizate, la economia de munca si materii prime, materiale etc.

Participarea presupune admiterea salariatilor la repartizarea (împartirea) beneficiilor obtinute de unitatea în care îsi desfasoara activitatea, ceea ce conduce la atenuarea contradictiilor dintre interesele salariatilor si ale unitatii, dintre cele de grup si personal. Participarea poate fi de mai multe feluri, si anume: § directa, la beneficii prin cote parti de beneficii sau ca supliment la salarii

(supliment diferit pe meserii sau cantitatea si calitatea munci depuse), care se aplica potrivit unei anumite scari de ierarhizare;

§ prin facilitati acordate salariatilor pentru cumpararea de actiuni la întreprinderea la care lucreaza primite în contul beneficiilor sau chiar gratuit;

157

§ printr-o cota proportionala cu cifra de afaceri (rezultatele obtinute) distribuite tuturor salariatilor, dar asigurata din beneficiu.

Socializarea consta în asigurarea unui surplus de salarii (peste cel pentru munca depusa) care se aplica numai unui grup de salariati în situatii mai grele, care nu pot face fata numai cu salariul pentru munca depusa are drept forme: salariul familial (alocatii pentru copii, ajutor la nastere etc) si social (care a fost analizat). 11. 3. MARIMEA SI DINAMICA SALARIULUI A. Marimea salariului

În legatura cu marimea salariului s-au conturat, în timp, pareri potrivit carora aceasta ar fi determinata: § de nivelul si dinamica productivitatii muncii (potrivit doctrinei

marginaliste si a liberalismului economic); § ar fi stabilit aprioric, astfel încât sa asigure cele mai bune conditii de viata

(potrivit doctrinei marxiste); § exclusiv în functie de raportul dintre cererea si oferta fortei de munca

(potrivit doctrinei keynesiste). Marimea salariului are, în mod obiectiv, doua limite: minima, care

situeaza salariul cel putin la nivelul costului fortei de munca; maxima reprezentata de întregul venit national creat pe baza productivitatii muncii în momentul depunerii muncii. La stabilirea marimii salariului se mai au în vedere si interesele personale regasite în efectul de substituire si efectul de venit.

Efectul de substituire reflecta faptul ca interesul de a avea (obtine) un venit cât mai mare îl determina pe salariat sa depuna munca suplimentara, astfel ca timpul liber în care se reface forta de munca scade (corespunzator cresc dificultatile de refacere a fortei de munca). Efectul de substituire arata ca o parte din timpul liber este înlocuit cu cel de munca.

158

Efectul de venit se manifesta atunci când salariul atinge o marime care conduce la nivel de trai ridicat apropiat de aspiratiile salariatului si, în consecinta, acesta renunta la munca suplimentara, uneori chiar la o parte din munca prevazuta de un program normal în favoarea timpului liber.

Efectul de substituire imprima salariului o tendinta de crestere în timp ce efectul de venit o tendinta de stagnare sau limitare.

Marimea salariului este supusa permanent unor procese obiective contradictorii, cum ar fi: § de diferentiere; § de apropiere, respectiv de egalizare.

Din punctul de vedere al posesorului fortei de munca, diferentierile au la baza: calitatile diferite ale fortei de munca între indivizi; caracterul muncii (grea, usoara, mediu toxic); productivitatea diferita a muncii, diferentieri care pun de acord munca depusa cu marimea salariului, astfel ca la o munca egala depusa în aceleasi conditii se obtin salarii egale. Diferentele rezultate din calitatea muncii diferita nu se pot egaliza. În conditiile aceleiasi calificari diferentele se restrâng, dar nu dispar, ci determina o anumita apropiere între marimea salariului (eventuala egalizare se loveste de opozitia atât a salariatilor, cât si a patronilor).

Egalizarea salariilor în functie de eficienta muncii depuse se realizeaza numai daca la o munca egala corespunde si o eficienta egala. În concluzie, o egalizare între salariile încasate de posesorii fortei de munca este posibila atunci când la o munca egala depusa în conditii similare se obtine o eficienta egala. Existenta unor diferentieri este asadar obiectiva si are caracter stimulativ pentru pregatirea angajatilor. Totodata, aceasta este si în interesul celor ce utilizeaza forta de munca de a angaja pe lucratorul cu eficienta (productivitatea) cea mai mare.

În fixarea marimii salariului un rol important revine si raporturilor care se stabilesc între posesorii factorilor de productie în legatura cu împartirea rezultatelor obtinute din activitatile realizate sub forma salariului, dobânzii, rentei si profitului: partea fiecaruia, desi nu este neaparat proportionala cu aportul si forta sa, nu se poate rupe totusi de acestea. Împartirea rezultatelor

159

obtinute este expresia unor contradictii între posesorii factorilor de productie, întrucât, cu cât partea unuia dintre acestia este mai mare, cu atât partea celuilalt este mai mica. B. Dinamica salariului

Salariul este o marime dinamica care difera pe tari, domenii si întreprinderi si care are tendinta generala de crestere. Factorii principali care actioneaza asupra marimii salariilor sunt: § costul resurselor de munca; § intensitatea muncii; § productivitatea muncii; § raportul dintre cererea si oferta de munca; § necesitatea scaderii somajului pe seama cresterii fortei de munca; § dinamica preturilor; § gradul de organizare în sindicate si capacitatea acestora de a obtine câstig

de cauza si de a dialoga cu factorul guvernamental; § migratia internationala a fortei de munca; § legislatia cu privire la miscarea sindicala si revendicativa adoptata în

fiecare tara. Costul resurselor de munca cuprinde cheltuielile cu întretinerea

(hrana, îmbracamintea, locuinta) si instruirea, respectiv calificarea salariatului si familiei sale, a caror dinamica genereaza o miscare similara si a salariului. Întârzierea ajustarii salariului în functie de miscarea cheltuielilor cu întretinerea fortei de munca, atrage nemultumirile salariatilor si, corespunzator, declansarea sau amplificarea miscarilor revendicative.

Intensitatea sau intensificarea muncii difera pe tari, în functie de numerosi factori, cum ar fi: § nivelul de înzestrare tehnica a muncii; § gradul de organizare si conducere a productiei si a muncii; § nivelul calificarii; § traditiile în munca etc.

160

Munca mai intensiva dintr-o anumita tara sau a unui lucrator, produce în unitatea de timp mai multa valoare comparativ cu munca mai putin intensiva; în acest fel, o parte corespunzator mai mare din valoarea nou creata revine salariatului; cresterea productivitatii muncii reprezinta factorul de baza al cresterii salariilor.

Corelatia dintre productivitatea muncii si dinamica salariului, care se manifesta sub forma necesitatii cresterii mai rapide a productivitatii muncii în raport cu cresterea salariului, reprezinta un instrument de cointeresare si folosire eficienta a fortei de munca si contribuie la realizarea echilibrului dintre dezvoltarea economica a unei tari si ocuparea fortei de munca. Sporirea productivitatii muncii, potrivit corelatiei amintite, reflecta faptul ca munca mai eficienta constituie unica sursa de crestere a salariului pe de o parte, iar cresterea salariului în functie de sporul de productivitate contribuie la cointeresarea lucratorilor si cresterea aportului lor la sporirea productivitatii muncii pe de alta parte.

Raportul dintre cererea si oferta de munca influenteaza dinamica salariului în sensul ca, pe termen scurt cererea de munca este invariabila, iar oferta se formeaza în decursul unui timp îndelungat necesar în vederea cresterii si instruirii unei generatii, astfel ca incidenta raportului cerere-oferta de munca asupra dinamicii salariilor trebuie privita mai ales pe termen lung.

Necesitatea diminuarii somajului influenteaza dinamica salariului, deoarece presupune trecerea de la un salariu fix la o remunerare în care posesorii fortei de munca încaseaza un salariu de baza mic, dar la care se adauga si partea care le revine din beneficiu. În asemenea situatii întreprinderea poate angaja lucratori pâna când produsul marginal (valoarea nou creata în medie pe salariat) va fi egal cu salariul de baza, deci sporirea numarului de lucratori se realizeaza, în general, pe seama diminuarii salariului tuturor lucratorilor pâna la nivelul celui de baza.

Relatia dintre dinamica salariilor si dinamica preturilor priveste atât salariul nominal cât si pe cel real, în sensul ca la o anumita crestere a preturilor, salariatii actioneaza în vederea cresterii remunerarii care se înfaptuieste mai ales prin intermediul indexarii salariilor.

161

Ceilalti factori ai dinamicii salariului enumerati, actioneaza asupra marimii remunerarii mai ales în mod indirect si în functie de situatiile la momentul respectiv, pe termene în general limitate.

Influenta factorilor asupra salariului este contradictorie, dar tendinta generala ramâne cea de sporire a salariilor.

162

CAPITOLUL 12

DOBÂNDA 12.1. CREDITUL – CONCEPT, FUNCTII, TIPURI

Creditul presupune schimburi de bunuri actuale contra unor bunuri viitoare, cu scopul de a sustine o afacere prezenta, de a asigura consumul actual. Spre deosebire de celelalte schimburi, în cadrul creditului prestatia si contraprestatia sunt separate în timp si spatiu; el implica doua categorii de persoane: creditorii si debitorii.

Creditul consta în transmiterea de bunuri pe un timp limitat fixat dinainte, numit scadenta, contra unei sume de bani – dobânda. Acest act de încredere a creditorului în debitor se refera la schimbarea unui bun în natura sau în bani contra unei promisiuni de rambursare a acestui bun. Creditul este un mijloc de corelare a posibilitatilor de finantare existente în societate cu nevoile productiei si ale consumului. Aparitia relatiei dintre creditor si debitor este legata de existenta concomitenta a unor agenti economici care dispun de resurse banesti temporar disponibile si a altora care au nevoi suplimentare de astfel de resurse. Apare astfel o piata a creditului în cadrul careia se confrunta oferta si cererea de credit, îndeosebi de credite sub forma de bani.

Institutiile de credit joaca un rol intermediar între creditorii si debitorii originari, potentiali. Ele primesc plasamentele agentilor economici si acorda credite altor agenti – celor care au nevoie de resurse banesti. Este de retinut faptul ca, daca o categorie de agenti economici este global deficitara (întreprinderile) o alta este global excedentara (menajele). Un agent economic

163

luat individual poate avea, la un moment dat, fie excedent, fie deficit de resurse banesti.

Prin însasi natura lui, creditul îndeplineste o serie de functii social-economice pozitive, cum ar fi:

a. Înlesneste sporirea capitalului real favorizând o mai buna utilizare a factorilor existenti. În fond, o suma economisita de agentul A pe care acesta nu o poate întrebuinta cu folos si profesional, este transmisa lui B, care, având nevoie de aceasta suma la momentul dat, o utilizeaza direct sau indirect în activitati economice.

b. Contribuie la concentrarea activitatilor economice în unitati mari: faciliteaza distribuirea si redistribuirea resurselor banesti între diferite întreprinderi si ramuri economice, orientându-le spre unitatile mai bine situate pe piata.

c. Accelereaza tranzactiile comerciale. Creditul usureaza desfacerea marfurilor pe scara mare. Comerciantul detailist obtine marfuri pe credit în schimbul unui efect comercial (o polita, de pilda), pe care comerciantul angrosist o poate sconta la o banca.

d. Sporeste viteza de rotatie a monedei si contribuie la dimensionarea ei.

e. Exercita o influenta benefica asupra consumului prin sansa cumpararii pe credit si a platii în rate a unor bunuri de folosinta îndelungata.

Creditul poate fi grupat dupa mai multe criterii, cum sunt: forma de proprietate a destinatarului; durata acordarii împrumutului; modalitatea garantarii; destinatia (scopul) etc. § dupa forma de proprietate a destinatarului, creditul poate fi: privat

(când se acorda persoanelor particulare, întreprinderilor private – persoane fizice si / sau juridice); public (se acorda administratiilor publice de stat si societatilor de drept public).

§ în functie de durata pentru care se acorda creditul, acesta poate fi: la vedere si pe termen. Acesta din urma poate fi pe termen scurt (pâna la un an), pe termen mediu (3-5 ani) si pe termen lung (peste 5 ani).

164

§ din punctul de vedere al modalitatii de garantare a creditului, poate fi: personal (se acorda pe baza de încredere personala) si real (debitorul primindu-l pe baza de garantii prin angajarea patrimoniului sau). Garantiile sunt de mai multe feluri:

q credit pe amanet (garantia consta dintr-un bun imobiliar); q credit lombard (hârtiile de valoare, respectiv efectele private sau

publice se constituie în garantie); q credit pe ipoteca (acesta fiind garantat cu bunuri imobiliare –

constructii, terenuri, cladiri). § dupa scopul urmarit de debitori, exista:

q credit de consum acordat gospodariilor familiale pentru sustinerea cheltuielilor de consum curente pe seama unor venituri viitoare;

q credit de productie solicitat pentru sustinerea, modernizarea si potentarea activitatilor economice.

Creditul de consum presupune transferuri de venituri dintr-o perioada în alta; venituri viitoare sunt aduse în prezent pentru sporirea consumului personal. Scopul creditului de productie este de a pune direct în miscare activitatea unei unitati economice.

Creditul de productie cunoaste urmatoarele forme: q de exploatare (solicitat si acordat pe termen scurt pentru procurarea

semintelor, a materiilor prime, pentru plata salariilor etc); q de modernizare, care serveste la înzestrarea întreprinderii cu unelte,

masini, la realizarea unor obiective de îmbunatatiri funciare; q de investitii, adica acele sume împrumutate pe termen lung pentru

cumpararea de terenuri, construirea de noi unitati economice si dezvoltarea celor existente.

12.2. DOBÂNDA: CONCEPT SI MODALITATI DE EXISTENTA

Dobânda este o forma de venit foarte raspândita în economia de piata. Ea reprezinta acea parte de venit creata în întreprindere sau societate, care revine factorului capital. Dobânda apare, de fapt, atunci când posesorul

165

transfera capitalul sau prin împrumut unui întreprinzator. Concret, este vorba de capitalul „lichid”, respectiv de capitalul aflat sub forma baneasca.

Dar existenta capitalului lichid nu este suficienta pentru explicarea dobânzii. Pentru întelegerea dobânzii trebuie avut în vedere ca posesorul de capital lichid renunta la folosirea lui si îl da cu împrumut celui care are nevoie pentru efectuarea unor afaceri. Noul posesor care, de fapt, este un întreprinzator, transforma capitalul lichid în capital fizic si cu ajutorul acestuia obtine cantitati sporite de bunuri si servicii. Cei care împrumuta, platesc pentru dreptul de folosinta a capitalului împrumutat o dobânda. Deci, dobânda este pretul platit de debitor creditorului pentru dreptul de folosire a capitalului dat cu împrumut pâna la scadenta.

Daca dobânda este pretul platit pentru factorul capital, atunci ea poate fi socotita ca o forma de venit însusita de proprietarul oricarui capital antrenat într-o afacere, reprezentând un surplus, un venit suplimentar în raportul cu capitalul folosit, fapt posibil numai într–o economie eficienta.

La început, dobânda a fost generata de împrumuturi pentru consum, iar odata cu dezvoltarea societatii dobânda a îmbracat forma unui venit rezultat dintr-o activitate economica eficienta.

In timp, dobânzii i s–au atribuit explicatii diferite ca: § pret sau recompensa a spiritului de economie (deoarece este atribuita

capitalului ca parte din venit necheltuit în scopul consumului personal); § chirie platita pentru capitalul folosit într–o activitate; § pret pentru riscul antrenarii capitalului într–o actiune, operatiune; § pret platit pentru suma de bani (capitalul) folosit într–o afacere si care nu

este însusit prin munca; § venitul cuvenit pentru a treia mare categorie de factori de productie –

capitalul etc. Capitalul de împrumut poate sa provina din economiile populatiei care

se concentreaza în institutiile bancare; economiile firmelor; disponibilitatile banesti ale institutiilor bancare destinate în acest scop; economiile guvernului care apar când veniturile bugetare sunt mai mari decât cheltuielile.

166

12.3. MASA SI RATA DOBÂNZII. DINAMICA DOBÂNZII 12.3.1. Masa si rata dobânzii

Marimea dobânzii se exprima cu ajutorul a doi indicatori si anume: masa dobânzii (D) si rata dobânzii (d’). Daca avem în vedere ca dobânda poate fi simpla si capitalizata, atunci: § în cazul dobânzii simple: masa dobânzii (D) reprezinta diferenta dintre

capitalul restituit (Sn) si cel luat cu împrumut (Cî) potrivit relatiei: D = Sn – Cî iar rata dobânzii se calculeaza ca raport între masa dobânzii si

capitalul împrumutat, potrivit relatiei 100CîD

'd ⋅= , de unde rezulta ca masa

dobânzii este: D = d’ x Cî x n, unde n este numarul de ani sau fractiuni dintr–un an.

În practica economica, dobânda simpla este mai rar întâlnita, ea constituie doar punctul de plecare pentru calcularea dobânzii compuse sau capitalizate.

§ în cazul dobânzii compuse masa dobânzii se calculeaza potrivit relatiei: D = Sn – S0, de unde Sn = S0 (1+d)n, iar S0 = Sn / (1+d)n, în care D este dobânda compusa; Sn este suma care revine proprietarului dupa n ani de folosire, formata din capitalul avansat (S0) si dobânda cuvenita (D).

În marime relativa, rata dobânzii compuse se determina potrivit relatiei d’ = (1 + d)n . Daca, de exemplu, se acorda cu împrumut 10.000 u.m. cu o dobânda de 10% pe timp de 5 ani, Sn = 10000 (1+10)5. Deci: Sn = 16.105,10, de unde D = 16105,10 – 10000 = 6105,10 u.m. În situatia în care utilizarea capitalului are loc în conditii de risc, dobânda se majoreaza cu plati suplimentare care maresc suma încasata de proprietar. 12.3.2. Formele dobânzii

Formele dobânzii difera în functie de anumite criterii, astfel: § din punctul de vedere al sferei sau ariei de cuprindere exista:

167

q dobânda în sens restrâns, ca excedent, care revine proprietarului de capital dat cu împrumut;

q dobânda în sens larg, ca excedent care revine proprietarului oricarui capital utilizat în conditii normale (nu numai a celui acordat cu împrumut), sens care ramâne operational în economia moderna de piata. Între cele doua forme nu trebuie facute deosebiri, deoarece tot capitalul utilizat aduce venit: deosebirea consta în modul în care se intra în posesia platii acesteia. Astfel, daca agentul economic este si proprietarul capitalului semnificatia sumei cuvenite este impropriu denumita profit, deoarece întreprinzatorul si proprietarul capitalului nu sunt totuna, dedublarea este evidenta la capitalul împrumutat, întrucât fiecare dintre cele doua calitati apartine altui agent economic,

§ daca avem în vedere influenta inflatiei, dobânda poate fi: q nominala, apreciata cu rata nominala (i); q reala sau de piata, apreciata cu rata reala a acesteia (r). Daca

consideram rata inflatiei egala cu π, atunci când nu exista inflatie i = r,

iar când exista inflatie, i = r + π. Daca rata reala a dobânzii este constanta, adica independenta de cresterea inflatiei, fiecare procent de

crestere a lui π, se transforma si într–un procent de crestere a ratei

nominale a dobânzii (i), astfel încât i = r + βπ, în care β = 1. Daca

procentul inflationist exista, atunci r = i – π;

§ dobânda este un venit impozabil, ceea ce impune distinctie între dobânda nominala, considerata ca venit nominal efectiv (i) (sau brut) si dobânda

neta (r*) rezultata dupa plata impozitului. În concluzie, r* = i-λ, în care λ

este rata taxelor sau impozitelor, în procente. Influenta inflatiei asupra ratei dobânzii nominale este de tipul:

( )λ−π

+=i

ri .

§ formele de existenta a dobânzii pe piata monetara difera în functie de termenele pentru care se acorda creditul. Astfel: 1. la creditele pe termen scurt sunt:

168

q dobânda aplicata împrumuturilor, pe care bancile le contracteaza atât între ele cât si cu banca centrala (este dobânda practicata efectiv pe piata monetara);

q dobânda bancara de baza, practicata la remunerarea certificatelor de depozit sau a bonurilor de trezorerie;

q dobânda aplicata întreprinderilor de catre banci si alte institutii financiare, egala cu dobânda bancara de baza plus un agio în functie de tipul de credit si situatia economica a debitorului;

q dobânda perceputa la operatiile de scontare a efectelor de comert, numita si taxa de scont comerciala; iar cea încasata (respectiv platita) pentru operatiunile de reescontare poarta denumirea de taxa de scont oficiala (taxa de reescont).

2. la creditele pe termen scurt si mediu se practica dobânda corelata ca marime pentru remunerarea diferitelor forme de plasament pentru depozitele la vedere si la termen, constituite la banci si la casele de economii. 3. la creditele pe termen lung se practica dobânzile: q pe piata obligatiunilor, care sunt în general fixe; q pe piata actiunilor detinute la societatile pe actiuni sub forma

dividendului sau alte forme de remunerare procentuala. În cazul creditului monetar–bancar pe termen scurt ratele dobânzilor

sunt fixate, dupa cum urmeaza: § cele platite de banci – partial de bancile respective, si partial de Consiliul

National al Creditului; § cele platite de diversi debitori bancilor depind de costurile depozitelor

bancare, ratele de scont practicate de bancile centrale, de oferta si cererea de lichiditati etc.

12.3.3. Dinamica dobânzii

Dobânda, la fel ca alte forme de venit, este o forma de venit variabila. Miscarea ei depinde de o multitudine de procese economice, sociale si politice

169

din cadrul fiecarei economii. Marimea dobânzii, ca si a ratei ei oscileaza între doua limite: una maxima, alta minima. Maxima, care teoretic, poate prelua toate formele de venit care se formeaza prin utilizarea unui capital care poate fi de 100%; minima, care teoretic, poate fi egala cu 0, adica la acel nivel care îl multumeste pe creditor. Nivelul concret al ratei dobânzii se constituie între aceste doua rate. Rata difera în timp, pe tari si zone economice fiind volatila si instabila, ceea ce are ample implicatii asupra: § economiilor nationale si a celei mondiale, în sensul ca avantajeaza sau nu

debitorii sau creditorii din diferite tari; § fluxurilor de capital international, pe care le modifica în diferitele sensuri; § prilejuieste operatiuni speculative.

Totusi, datorita amplificarii si diversificarii relatiilor economice internationale se constata tot mai mult o apropiere între nivelurile ratei dobânzii din diferite tari, precum si o tendinta a evolutiei acesteia în acelasi sens, dar în ritmuri diferite.

Marimea dobânzii este influentata de factori interni, specifici fiecarei tari, precum si de factori externi, internationali.

A. Dintre factorii interni, amintim: § raportul dintre cererea si oferta de capital. Cererea de capital

reprezinta nevoile de capital banesc la un moment dat necesar pentru: investitii; acoperirea functionarii capitalului împrumutat; plata ratelor sau anuitatilor acestora, formarea de rezerve; pentru consum. Oferta de capital constituie disponibilul de capital banesc la un moment dat sau pe o perioada si care poate proveni din: economiile formate în timp; capitalul eliberat dintr–un împrumut sau folosirea anterioara; transformarea sumelor inactive, a imobilizarilor în lichiditati active; împrumuturi bancare nete; capitaluri care devin disponibile pe o perioada mai îndelungata etc.

Cererea si oferta de capital pot fi pe termen scurt si lung. Cresterea cererii mareste rata dobânzii, dar si invers, rata dobânzii influenteaza cererea de capital, influenta care depinde de conjunctura economica. Astfel:

170

q în situatia de boom economic creste cererea de capital, sporeste si rata dobânzii, sporeste corespunzator si oferta care ramâne putin în urma cererii, se diminueaza riscul, ceea ce în final conduce la scaderea ratei dobânzii;

q în situatia de recesiune oferta are tendinta sa creasca, deoarece se reduce activitatea economica si cererea de bani, ceea ce ar trebui sa conduca la scaderea dobânzii, dar, deoarece creste incertitudinea utilizarii capitalului, dobânda sporeste.

§ al doilea factor îl reprezinta inflatia; de regula, rata dobânzii se majoreaza cu rata inflatiei, atunci când se anticipeaza o evolutie pozitiva a ei. Nivelul inflatiei mai poarta denumirea de premiu sau compensatie pentru scaderea

puterii de cumparare a banilor. Rezulta ca: i = r* + π⋅a;

§ al treilea factor îl reprezinta modul cum se încheie bugetul de stat si cum se acopera deficitul constatat.

q daca deficitul este finantat prin împrumut public, nu sporeste masa baneasca, dar poate creste cererea de credite cu efecte asupra ratei dobânzii în sensul majorarii lor;

q daca pentru acoperirea deficitului statul se împrumuta la banca de emisiune, creste cantitatea de moneda, sporeste oferta, scade si rata dobânzii care poate fi contracarata prin cresterea investitiilor;

§ alt factor îl constituie cresterea salariilor care atrage cresterea cererii de capital, dar numai atunci când salariile sporesc pe seama impulsionarii investitiilor, urmare a scaderii dobânzii, ceea ce în final conduce la ridicarea ratei dobânzii;

§ rata dobânzii mai este influentata de randamentul capitalului sau a investitiilor efectuate cu sumele împrumutate, deoarece pe piata cererea si oferta globala de capital se satisfac pentru toate proiectele al caror

randament este superior sau egal cu rata dobânzii, astfel încât Wn ≥ i, în care Wn – randamentul capitalului sau investitiei, i – rata dobânzii. Astfel, daca rata dobânzii creste, numarul proiectelor de investitii se va reduce.

171

În esenta, factorii de scadere a ratei dobânzii, mai ales a celei în sens restrâns, sunt: cresterea generala a economiilor si a ofertei de capital; scaderea relativa a productivitatii capitalului; masurile antiinflationiste promovate de guvern; sporirea gradului de autofinantare a întreprinderilor etc.

Factorii de crestere a ratei dobânzii sunt: sporirea costurilor serviciului bancar; emigrarea capitalurilor flotante si a banilor fierbinti; marile descoperiri si investitii; aparitia de noi nevoi care sporesc înclinatia spre investitii; razboaiele si bulversarile sociale etc.

B. Factorul extern actioneaza asupra dobânzii prin intermediul dezvoltarii schimburilor internationale si se apreciaza cu indicatori specifici: § raportul de schimb (e); § paritatea ratelor dobânzii (p).

Raportul de schimb între monedele a doua tari (A si B) se determina

astfel: Bdin tara monetara unitateo Adin tara monetareunitatix

e = . El va creste pentru moneda tarii A,

când valoarea raportului sporeste, iar pentru tara B, când valoarea raportului descreste.

Paritatea ratelor dobânzii (p) se determina cu relatiile: p = iA / iB sau p = iA – iB, unde iA – rata dobânzii nominale în tara A, iar iB – rata dobânzii nominale în tara B.

Agentii economici îsi vor plasa capitalurile în felul urmator: § când i este constant, în tara unde se anticipeaza ca e va creste; § când e este constant în tara unde se anticipeaza ca i este mai mare; § când iA > iB si eA > eB în tara A; § când iA < iB si eA < eB în tara B, § când iA > iB si eA < eB în tara A sau B care asigura câstigul cel mai mare.

Mentinerea paritatii ratelor dobânzii din cele doua tari si a raportului de schimb pentru monedele respective face ca agentilor economici sa le fie indiferent în ce moneda plaseaza capitalul.

Factorul extern influenteaza marimea dobânzii si prin intermediul egalizarii randamentelor globale sub aspect pecuniar care se manifesta în relatia dintre paritatea dobânzii si raportul de schimb sub forma egalitatii diferentei dintre ratele dobânzilor si aprecierea (cresterea raportului de

172

schimb) sau deprecierea (scaderea) monedei tarii respective, sub forma: iA – iB = (ea – e) / e, în care ea – raportul de schimb anticipat între monedele tarilor A si B; e – raportul de schimb existent între monedele tarilor respective în momentul în care se realizeaza anticiparea.

În concluzie, marimea si dinamica dobânzii si a ratei sale de schimb este rezultatul actiunii concomitente a unor factori obiectivi si subiectivi, contradictorii si convergenti. Efectele cumulative ale reducerii ratei dobânzii sunt: § stimuleaza cererea de capital; § contribuie la cresterea veniturilor celor ocupati în domeniile în care se

cheltuieste capitalul respectiv; § producatorii economisesc o parte din venit, iar pe cealalta parte o vor

cheltui pentru bunuri de consum, ceea ce duce si la cresterea productiei acestor bunuri etc.

Marimea si dinamica dobânzii are drept însemnatate faptul ca, pe termen scurt influenteaza repartizarea factorilor de productie (care exista în cantitati limitate), orientându–i spre domenii eficiente; pe termen lung stimuleaza publicul sa renunte la consumuri curente pentru a spori stocul de capital.

173

CAPITOLUL 13

PROFITUL 13.1. CONTROVERSE PRIVIND SUBSTANTA PROFITULUI. DEFINIREA CONCEPTULUI DE PROFIT

Rationalitatea activitatii economice arata producerea de profit. Termenul de profit provine de la latinescul proficere – a progresa, a da rezultate, a produce profit.

Profitul sau beneficiul este privit ca fiind câstigul realizat în forma baneasca de catre cei care organizeaza o actiune, operatiune sau activitate economica. Toate activitatile lucrative au ca scop obtinerea de profit care constituie si materia impozabila; în afara profitului nu exista nici o alta forma de venit. Cu privire la continutul categoriei de profit exista mai multe puncte de vedere conturate în doua curente teoretice de gândire economica. Astfel: § un curent cuprinde opiniile dupa care veniturile (în concluzie si profitul)

apar ca o recompensa a factorilor de productie; § altele, conform carora profitul este munca însusita gratuit de catre cei care

poseda capitalul, pe seama celor care îsi închiriaza sau îsi vând capacitatea de munca.

Explicatiile date profitului în timp au fost de: dobânda; salariu pentru un anumit fel de munca (conducere, coordonare); recompensa pentru incertitudinile tehnice si economice; rezultat al actiunii de forta sau putere dusa de proprietari pe pietele de marfuri si de factori de productie; rezultat al exploatarii furnizorilor prin preturi scazute si al cumparatorilor prin preturi

174

ridicate; surplus care nu se cuvine proprietarilor unitatilor, ci fortei de munca care a contribuit la crearea acestora. Profitul provine din diferenta dintre venitul obtinut de o firma si costul de productie al acesteia; el este excedentul pretului de vânzare peste costul de productie.

Profitul, ca principala forma de venit îndeplineste numeroase functii atât la nivel microeconomic, cât si macroeconomic.

1. La nivel microeconomic: stimuleaza initiativa si acceptarea riscului pentru cei ce–l urmaresc ca scop al activitatii lor; incita la sporirea eforturilor productive; cultiva spiritul de economie.

2. La nivel macroeconomic, pe seama profitului: se constituie bugetul de stat (impozitul pe profit fiind principala sursa a acestuia), se creeaza noi locuri de munca, se asigura functionarea activitatilor neeconomice dar necesare întregii economii etc.

13.2. PROFITUL ECONOMIC SI SURSELE LUI. TIPURILE DE PROFIT 13.2.1. Tipurile de profit

Pentru analiza economica a activitatii unei întreprinderi, cunoasterea continutului termenelor de (a) profit contabil, (b) profit economic, (c) profit normal, (d) profit pur sau supraprofit are mare importanta.

a. Profitul contabil reprezinta excedentul de venit net peste costul contabil, si este denumit si oficial, legislativ si statistic. Se calculeaza pe baza costului contabil care reprezinta toate cheltuielile efectuate de întreprindere si rezultate din evidenta contabila a acesteia. Marimea costului contabil este influentata de impunerea fiscala care se face prin reglementari juridice. Potrivit legislatiei în vigoare profitul contabil se determina ca diferenta între activul de bilant de la sfârsitul anului fiscal si activele de la începutul anului fiscal. Din profitul contabil se scad: aportul capitalului social operat în cursul anului; veniturile stabilite prin lege, care sunt neimpozabile; alte sume de bani încasate care au fost deja impozitate. La suma obtinuta se adauga cheltuielile

175

nedeductibile si alte elemente prevazute de lege. Profitul contabil poate fi brut, înainte de plata impozitului si net, dupa plata impozitului.

b. Profitul economic reprezinta diferenta dintre venitul total al firmei (încasarile totale) si costurile de oportunitate ale tuturor intrarilor (factorilor) utilizate într–o perioada de timp. Profitul contabil, ca si cel economic poate fi privit ca profit normal si ca supraprofit.

c. Profitul normal consta dintr–un minim de profit pe care o firma trebuie sa–l obtina în scopul de a ramâne în functiune. În acest caz, venitul total încasat de firma este egal cu costurile totale de oportunitate si corespunde venitului care ar reveni întreprinzatorului daca ar închiria capitalul sau altui întreprinzator, sau daca ar lucra ca salariat la acesta.

d. Profitul pur sau supraprofitul este un excedent de profit fata de cel normal (profitul pur), adica venit net, care depaseste costul total de oportunitate. El este folosit pentru a caracteriza acele firme care au rate de profit ce depasesc minimum necesar pentru a ramâne în ramura.

În practica curenta profitul apare ca o suma globala care poate fi formata din componentele: (a) profit legitim sau legal; (b) profit nelegitim sau nelegal, alaturi de care mai exista forme ca: (c) profitul admis; (d) profitul mijlociu; (e) profitul mediu etc.

Fig. 13.1. Relatiile de marime dintre formele principale de profit

VENITUL FIRMEI (încasari totale)

COSTUL ECONOMIC (1) (explicit si implicit)

COSTUL ECONOMIC (2)

COSTUL CONTABIL

PROFITUL ECONOMIC (1)

PROFITUL ECONOMIC (2)

PROFITUL CONTABIL

176

a. Profitul legitim sau legal este cel obtinut prin respectarea reglementarilor legale, inclusiv a metodologiei de calcul si este format din: veniturile însusite ca urmare a progreselor economice si tehnice (utilaje mai perfectionate si mai ieftine; produse noi si îmbunatatite; organizarea superioara a activitatii economice etc); sumele dobândite prin evitarea (depasirea sau învingerea) riscului asumat în activitatea economica (riscul drept conditie a oricarei activitati); economisirea costurilor de productie ca principal motor al dezvoltarii.

b. Profitul nelegitim (nelegal) este cel obtinut prin încalcarea legalitatii, cum ar fi: umflarea costurilor de productie; practicarea de cote de profit peste cele admise, sustragerea de la plata impozitelor si taxelor; efectuarea de duble înregistrari etc, aspecte care pot sau nu sa fie descoperite. Daca sunt descoperite, fie se preiau la bugetul de stat, fie se restituie celor în dauna carora a fost obtinut profitul. Componenta nelegitima îmbraca mai multe forme concrete si anume: de renta funciara, profit de monopol, economiile la costurile de productie pe seama politicilor vamale protectioniste; câstiguri suplimentare conjuncturale, determinate de inflatie etc. Unitatile care obtin profit nelegitim îl realizeaza si pe cel legitim, reciproca nu este valabila. c. Profitul admis este cel ramas dupa plata impozitelor (considerat si net), care depinde nu atât de factorii economici, cât mai ales de decizia autoritatilor si politica statului de a asigura un anumit nivel al profitului pe ramuri, subramuri, categorii de firma si produse. Profitul obtinut este mai mic decât cel legal sau admis, cu impozitul. d. Profitul mediu se determina ca medie aritmetica a profiturilor unitatilor dintr–o ramura sau la nivelul economiei nationale, fara a avea o semnificatie anume. e. Profitul mijlociu se obtine în lupta pentru maximizarea profitului, a masei si ratei acestuia si are loc ca urmare a migratiei capitalurilor între ramuri (desi exista anumite limite generate de monopolul tehnologic, natural al firmelor).

177

f. Profitul ca element final sau rezidual este diferenta dintre venitul total si costuri adica ceea ce ramâne dupa ce se scad sume care reprezinta profituri necuvenite; profitul ca venit rezidual este, deci un profit cuvenit; g. Profitul ca remuneratie implicita a factorilor de productie reprezinta întregul venit sub forma de salarii, dobânda, renta si profitul care revine posesorului factorilor de productie. În situatia în care întreprinzatorul este posesorul tuturor factorilor îsi va însusi întregul câstig, în timp ce, daca nu dispune de unul din factorii de productie (capital, pamânt) îsi va însusi doar diferenta. 13.2.2. Repartitia profitului Repartitia profitului este reglementata prin legi speciale sau prin statutele diferitelor societati si asociatii de persoane si capitaluri.

Profitul net al societatilor pe actiuni se repartizeaza, mai întâi, pentru constituirea fondurilor unitatii în diferite cote sau procente, fonduri ca: § pentru constituirea rezervelor (a provizioanelor); § fixarea cotei parti de profit folosita pentru remuneratia si tantiemele

managerilor sau administratorilor; § pentru dimensionarea autofinantarii, a beneficiilor nedistribuite, respectiv

asa–ziselor economii fortate; § fondul pentru primele exceptionale, atribuite unor salariati; § delimitarea partii de profit ce se constituie în dividende.

Ordinea constituirii veniturilor derivate din profitul net genereaza dispute, întrucât multi actionari ar dori ca întreg profitul net sa li se împarta sub forma de dividende, unii dintre ei nu mai doresc sa contribuie la fondul de rezerva; altii considera ca este în spiritul libertatii lor de actiune sa participe la acest fond cu cât apreciaza ca este mai avantajos pentru ei. Întreprinzatorii si managerii administratori încearca sa aloce o cota cât mai mare pentru dezvoltare, salariatii doresc sa participe într–o masura mai ridicata la împartirea profitului etc.

178

13.3. MASA SI RATA PROFITULUI

Profitul poate fi apreciat ca marime cu doi indicatori si anume: masa si rata profitului.

Masa profitului reprezinta suma totala dobândita sub forma de profit de un agent economic, ramura, economie, sau pe produs ca diferenta între pretul de vânzare si costul de productie: Pr = M – Cp, în care Pr – profitul, M – pretul de vânzare (cifra de afaceri), Cp – costul de productie. Masa profitului reprezinta, ca importanta, criteriul hotarâtor al selectionarii produselor care urmeaza sa fie fabricate si asigurarea, astfel, a structurii productiei. Masa profitului este întotdeauna o marime pozitiva.

Rata profitului se determina ca raport procentual între masa profitului (Pr) si costurile de productie (Cp), sau volumul capitalului utilizat (K), sau cifra de afaceri (CA), potrivit relatiilor:

100CpPr

'pr ⋅= ; 100KPr

'pr ⋅= ; 100CAPr

'pr ⋅=

unde: Cp – costul de productie; K – volumul capitalului utilizat; CA – cifra de afaceri.

Rata profitului reprezinta gradul de rentabilitate al unitatilor pe produs, pe ramura sau economie si sta la baza oricarei decizii privind activitatea lucrativa.

Marimea si dinamica masei si ratei profitului este influentata de numerosi factori, cum ar fi: § nivelul productivitatii muncii care influenteaza volumul rezultatelor si,

implicit, a masei profitului în mod direct proportional; § nivelul pretului de vânzare care actioneaza pozitiv atunci când acesta

sporeste în conditiile reducerii costului; § marimea costului de productie care, prin scaderea lui, duce la cresterea

masei profitului; § volumul, structura si calitatea productiei, care actioneaza atât separat cât si

simultan. Masa profitului este direct proportionala cu cresterea volumului

179

productiei (daca costurile sunt constante sau se reduc); structura productiei influenteaza pozitiv profitul când exista o pondere ridicata a produselor cu un profit mare pe unitatea de produs; calitatea produselor influenteaza masa profitului deoarece produsele superioare au un pret mai ridicat.

Cele trei elemente – volumul, structura si calitatea produselor – pot avea o actiune convergenta sau dimpotriva.

§ viteza de rotatie a capitalului: cu cât acest timp este mai mic, cu atât firma, la acelasi capital consumat obtine un profit mai ridicat, fapt pentru care firma urmareste ca în decurs de un an capitalul sa efectueze mai multe rotatii;

§ structura capitalului, adica modul în care acesta se împarte în fix, circulant sau componente ale acestora. În general, cresterea profitului se realizeaza prin economisirea componentelor capitalului, îndeosebi a celui circulant.

13.4. MAXIMIZAREA PROFITULUI PE DIFERITE PIETE

Importanta atât pentru economie cât si pentru agentii economici este maximizarea profitului, care, din punctul de vedere al producatorului, va fi diferenta dintre încasarile totale sau cifra de afaceri (cantitatea vânduta

înmultita cu pretul: Q⋅p) si costurile de productie – Cp: Pr = p ⋅ Q – Cp. Daca Q este functie de (x si y), iar Cp suma valorii factorilor care îl determina, atunci:

Cp = xpx + ypy si : Cp

)ypxp(pQ

)y,x(pFPr yx +

−= .

Maximizarea profitului poate fi obtinuta si analizata atât în conditiile

pietei cu concurenta perfecta, cât si în conditiile pietei de monopol. Pe piata cu concurenta perfecta, conditia maximizarii profitului este

data de relatia: PE = Cmg, unde PE – pretul de echilibru; Cmg – costul marginal. Grafic, relatia dintre Cmg si PE se prezinta astfel:

180

în care dreapta OA este cantitatea de echilibru care permite obtinerea profitului celui mai ridicat. La aceasta cantitate PE = Cmg, iar curba costului marginal intersecteaza dreapta pretului de vânzare (de echilibru) stabilit pe piata.

Profitul reprezinta diferenta dintre PE (pretul de pe piata), adica punctul de intersectie al costului marginal, atât cu (a) pretul de echilibru, cât si cu (b) costul total mediu – CTM. La intersectia CTM cu Cmg, CTM este minim si inferior pretului de echilibru, adica PE < CTM, cu situatiile:

A. Daca productia este mai mare decât segmentul OA, atunci ultima unitate de produs poate fi vânduta la un pret inferior costului de productie, ceea ce va face ca linia curbei CTM sa fie deasupra liniei costului de echilibru.

B. Daca productia va fi inferioara segmentului OA, ultima unitate de productie va fi vânduta la un pret superior CTM, iar producatorul va avea posibilitatea sa creasca productia. Situatiile respective vor orienta spre echilibru segmentul OA. Daca pretul de echilibru va fi egal cu Cmg si CTM, profitul va fi nul.

0 A

B C CTM

Cmg

PE Cp

Cost mediu minim

Fig.13.2. Maximizarea profitului pe piata cu concurenta perfecta

181

Pe piata de monopol conditia fundamentala a maximizarii profitului o reprezinta egalitatea dintre venitul marginal Vmg si costul marginal Cmg si, inferior pretului de vânzare, asa cum rezulta din graficul urmator.

În concluzie, productia corespunzatoare profitului maxim Q (nivel care corespunde si punctului de echilibru) se modifica numai atunci când se schimba atât cererea cât si conditiile de productie. Graficul arata, de asemenea, ca pretul de vânzare este superior costului marginal (Cmg) si respectiv costului total mediu (CTM); profitul este reprezentat de dreptunghiul PMEACp si se calculeaza ponderând productia realizata Q cu pretul mediul de monopol sau cu profitul (PM – CTM), iar profitul include atât pe cel normal, cât si supraprofitul.

Indiferent de natura pietei, profitul este maxim în functie de pretul de vânzare si costul de productie, atunci când productivitatea marginala a fiecarui factor, exprimata valoric, este egala cu pretul sau, ceea ce va însemna ca: producatorul va utiliza un factor de productie (sau toti factorii), în cantitati tot mai mari, atâta timp cât încasarile care decurg din utilizarea unor cantitati suplimentare din acel factor (sau toti factorii) vor fi superioare pretului pietei platit pentru factorul (factorii) respectiv, sau costului platit pentru cantitatea suplimentara cu care a sporit consumul acelui (acelor) factor.

C(p)=cererea pietei

Vmg=venit marginal

0 Q

E (echilibru)

A

CTM

Cmg

PM Cp

Profit total

Fig.13.3. Profitul maxim pe piata de monopol

182

CAPITOLUL 14

RENTA – FORMA IMPORTANTA DE VENIT ÎN ECONOMIA DE PIATA 14.1. NATURA RENTEI. CONCEPTII PRIVIND SUBSTANTA RENTEI

Renta este o categorie economica cu ampla utilizare si felurite semnificatii; problemele continutului ei, a formelor si rolului în viata economica se afla de peste doua secole în atentia majoritatii scolilor, doctrinelor si curentelor economice.

În decursul timpului s–au impus doua mari categorii de conceptii sau scoli cu privire la natura si formele rentei si anume:

A. Scoala clasica, care limita spatiul de manifestare a rentei la

agricultura, ca urmare a rolului acesteia în acea vreme si care s–ar datora „darniciei naturii.” Astfel: § W. Petty considera renta drept surplusul obtinut de pe un teren dupa ce s–

au scazut atât cheltuielile cu exploatarea lui, cât si cele cu întretinerea lucratorilor agricoli; marime acesteia ar depinde de cererea si pretul produselor;

§ Fiziocratii cu reprezentantul de seama F. Quesnay aprecia ca renta este rezultatul fortelor naturii care face ca bogatia creata sa o întreaca pe cea consumata; fapt pentru care unii au propus confiscarea rentei prin impozit si transformarea ei într–un avantaj al întregii societati;

183

§ A. Smith pune renta pe seama pretului produselor agricole care se formeaza (spre deosebire de industrie), pe baza celor mai mari cheltuieli cu obtinerea productiei agricole;

§ D. Ricardo o atribuia fertilitatii inegale a terenurilor agricole în conditiile unei cereri în crestere de produse; renta fiind, asadar, o parte din produsul pamântului care se plateste proprietarului funciar;

§ J. B. Say a conceput renta potrivit teoriei trinitare în sensul ca ea revine factorului de productie natura.

B. Scoala marginalista fundamenteaza renta pe legea randamentelor

neproportionale si respectiv, productivitatea marginala si considera ca are aplicabilitate nu numai în agricultura, ci în toate domeniile de activitate.

În România s–au preocupat de problematica rentei reputati economisti, cum ar fi: Ion Ionescu de la Brad, P.S. Aurelian, S. Zeletin, V. Madgearu etc care s–au referit, cu precadere, la renta diferentiala drept categorie economica atribuita legii fertilitatii descrescânde a solului; renta funciara a pamântului a fost considerata în acele vremuri ca „infrastructura economica” pe care se sprijinea propasirea tarii.

În economia contemporana, renta este considerata ca fenomen comun tuturor formelor de activitate economica si reprezinta: venitul posesorului oricarui factor de productie a carui oferta este rigida sau foarte putin elastica. Pentru utilizarea factorului respectiv (daca este alta persoana decât detinatorul acestuia) renta constituie plata pentru folosirea temporara a acestuia. În functie de natura ofertei (rigida sau mai putin rigida), renta poate fi atât venit stabil, cât si fluctuant. Deficitul de oferta face ca renta sa fie totusi obtinuta în mod temporar. 14.2. FORMAREA RENTEI PE BAZA LEGII RANDAMENTELOR NEPROPORTIONALE

Potrivit scolii marginaliste, la baza formarii rentei se afla legea randamentelor neproportionale, cunoscute initial sub denumirea de „lege a fertilitatii descrescânde” (actiunea ei era restrânsa numai la agricultura). Sub

184

influenta progresului tehnic, însa, toti factorii de productie se afla sub semnul randamentelor neproportionale, randamentele descrescatoare fiind o forma a acestora. Practica arata ca folosirea unor fractiuni egale din acelasi factor de productie asigura randamente diferite ceea ce va face ca întreprinzatorul sa obtina si productii diferite.

Prima cantitate consumata dintr–un factor de productie are randament mai ridicat (peste cel mediu). Diferenta dintre randamentul efectiv realizat si cel mediu reprezinta renta în expresie fizica, care în cazul fractiunii aditionale T1 este mai mare decât cea obtinuta cu fractiunea T2, în timp ce fractiunea T3 are un randament la nivelul celui mediu si nu mai asigura surplusul reprezentat de renta. Întreprinzatorul va folosi doze aditionale pâna când produsul obtinut este suficient pentru a compensa capitalul consumat (cel tehnic), salariile si respectiv profitul, toate în expresie fizica. Aceasta este doza limita de folosire a factorului respectiv.

Produsul care se realizeaza cu dozele anterioare de factori, în raport cu ultima doza aditionala, reprezinta renta aferenta acestor doze. Daca obtinerea rentei este conditionata de randamentele neproportionale, marimea ei depinde de volumul productiei marginale realizata prin folosirea unei cantitati suplimentare dintr–un factor de productie. Aceasta are o evolutie inegala, oscilanta, deoarece creste, stationeaza sau scade, în functie de proportia în care se combina factorul variabil cu ceilalti factori constanti.

Un exemplu de formare a rentei funciare, pe diferite categorii de terenuri cultivate cu grâu este prezentat în tabelul 14.1.

Dependenta rentei de marimea productiei marginale corespunzatoare dozei

suplimentare din factorul variabil utilizat Tabelul nr. 14.1

Categorii de terenuri Nr. crt. Indicator 1 2 3 4 5

1 Cheltuieli de capital efectuate 5000 10000 15000 20000 25000

2 Doze aditionale de cheltuieli cu îngrasamintele 5000 5000 5000 5000 5000

3 Suprafata cultivata (ha) 1 1 1 1 1 4 Randamentul marginal 8 10 7 5 4

5 Productia necesara pentru acoperirea cheltuielilor aditionale

5 5 5 5 5

6 Renta (R4 – R5) 3 5 2 0 –1

185

Excedentul sau surplusul de produse care poate fi obtinut în urma folosirii unui factor de productie cu calitati superioare celor medii constituie forma materiala a rentei. Venitul realizat de catre detinatorul unui factor a

carui oferta este inelastica si insensibila la ridicarea pretului de vânzare poarta denumirea de renta economica . Cu cât oferta totala este mai rigida,

cu atât renta economica este mai mare.

Dupa cum se observa, la un volum al ofertei de factori perfect inelastic (OF) pretul de procurare (P1) depaseste pretul de echilibru (PE), pret care corespunde unei oferte corespunzatoare cu cererea. Suprafata PE P1 ME reprezinta marimea rentei pe care o încaseaza detinatorul factorului de productie respectiv. 14.3. RENTA FUNCIARA. MECANISMUL FORMARII RENTEI FUNCIARE 14.3.1. Mecanismul formarii rentei funciare

Renta funciara îsi are originea în raritatea pamânturilor fertile si

insuficienta ofertei de a satisface cererea în crestere. Oferta inelastica ridica pretul produselor agricole la nivelul care asigura ca toate categoriile de teren luate în cultura, indiferent de calitate, sa furnizeze detinatorilor lor un venit

Q

P

0 F Oferta rigida

P1

PE

0

0

C

C

E

M RENTA

Fig. 14.1. Marimea rentei economice

186

sub forma de renta. Luarea în cultura a terenurilor cu fertilitate mai redusa, determina obtinerea de randamente mai reduse la un consum egal de factori (fata de terenurile bune). Aceasta relatie specifica dintre rezultate si efort se reflecta practic în legea fertilitatii neproportionale.

Pretul ridicat al pamântului agricol (rezultat din confruntarea cererii în crestere cu oferta foarte putin elastica) asigura excedentul de venit peste profitul normal, excedent care revine proprietarului terenului sub forma rentei funciare.

Formarea rentei funciare pe diferitele categorii de terenuri

Tabelul nr. 14.2.

Categorii de teren

Consum de factori

(F/ha)

Productia obtinuta (Kg/ha)

Cost mediu (F/kg)

Profit normal (20%) la cost

Pret vânzare (F/kg)

Valoarea încasata (F/ha)

Renta (F/ha)

Slabe 3000 3000 1 600 1,5 4500 900

Bune 3000 4000 0,75 600 1,5 6000 2400 Foarte bune 3000 5000 0,60 600 1,5 7500 3900

TOTAL 9000 12000 – 1800 – 18000 7200

Potrivit exemplului luat, terenurile slabe dau productia cea mai mica si

la costurile cele mai ridicate. Cererea depaseste însa oferta, ceea ce permite ridicarea pretului de vânzare la 1,5 u.m./kg, pret care recupereaza cheltuielile individuale mai mari efectuate pe terenurile slabe, acopera profitul normal si asigura si excedent de 900 u.m./ha, ceea ce reprezinta renta cuvenita proprietarului funciar. Proprietarii celorlalte categorii de teren încaseaza o renta superioara, deoarece obtin, la acelasi consum de factori, productii mai mari. Daca cererea ar fi mai redusa pretul ar scadea si nu ar asigura proprietarului funciar nici o renta.

Renta constituie un venit care revine proprietarului terenului în virtutea monopolului pe care îl detine asupra acestuia si de la care sunt exclusi ceilalti agenti economici. Ea este platita de arendas proprietarului terenului si se constituie ca element al costului de productie.

187

14.3.2. Categorii ale rentei funciare

În agricultura se obtin mai multe categorii de renta, cum ar fi: § renta absoluta se încaseaza de toti proprietarii funciari, indiferent de

calitatea terenului obtinut. În agricultura, cu cât oferta este mai abundenta, cu atât pretul coboara diminuând veniturile producatorilor, ceea ce face necesara interventia puterii publice a statului, care sa asigure producatorilor agricoli mentinerea pe termen lung a paritatii dintre preturile produselor agricole (în general, reduse) cu a celor neagricole (de obicei mari).

Statul intervine în stabilirea veniturilor fermierilor prin cai specifice ca:

q fixarea unor preturi la produsele agricole cu oferta mare, preturi superioare celor de echilibru (stabilite la egalitatea cererii cu oferta);

q cumpararea de catre stat la preturi de sustinere, a excedentului de oferta, în perioadele de recoltare, si revinderea acestuia în perioadele de penurie;

q acordarea unor subventii producatorilor agricoli, ca diferenta dintre pretul mai mare pretins de acestia, pentru produsele comercializate si cel mai mic, platit de consumator. Potrivit exemplului (tabelul 14.2.), proprietarii terenurilor slabe

obtin renta absoluta de 900 u.m. Renta apare atât ca marime absoluta, egala cu diferenta dintre

pretul de vânzare al produselor agricole si costul lor plus profitul normal, cât si ca marime relativa, care se determina raportând renta absoluta la veniturile aduse de terenul arendat (în procente), potrivit relatiei:

100VR

Rr ⋅= , în care: Rr – rata rentei; R – marimea absoluta a rentei; V –

veniturile aduse de terenul arendat. § renta diferentiala I, care provine din diferenta de fertilitate dintre terenuri

si este numita si renta de fertilitate. Este rezultatul cheltuielilor mai reduse cu care se obtin produsele pe terenurile fertile, în conditiile în care pretul de vânzare este determinat de cheltuielile produsului mai scump

188

realizat pe terenurile mai slabe; este caracteristica agriculturii extensive. Potrivit tabelului 14.2. proprietarii terenurilor bune obtin atât renta absoluta de 900 u.m., cât si diferentiala I de 1500 u.m. (inclusa în 2400 u.m.);

§ renta diferentiala II, specifice agriculturii intensive, se formeaza ca diferenta între randamentul a doua sau mai multe investitii succesive (sau simultane) de capital si munca, efectuate pe suprafete diferite de capital si munca. Potrivit datelor din tabelul 14.2., proprietarii terenurilor foarte bune obtin: renta absoluta de 900 u.m., renta diferentiala I de 1500 u.m. si renta diferentiala II de 1500 u.m. (total 3900 u.m.);

§ renta de monopol este supraprofitul realizat de posesorul unor suprafete de teren cu însusiri speciale pe care se obtin cantitati reduse de produse cu calitati deosebite, ceea ce permite ca prin pretul ridicat de vânzare (pret de monopol) sa se obtina un excedent peste profitul normal, ce revine proprietarului funciar (elemente de monopol pot exista atât pe cai naturale, cât si artificiale).

§ renta de pozitie rezulta din diferentele existente între terenuri în privinta distantei la care se gasesc fata de : centre de aprovizionare, de desfacere sau fata de caile de comunicatii (ale caror productii se realizeaza cu preturi mai mici).

14.3.3. Alte forme ale rentei (în afara celei funciare) § renta miniera, însusita de proprietarii care detin mine sau sonde cu

continut bogat care pot fi exploatate cu cheltuieli unitare mai reduse si realizeaza astfel, un supraprofit care ia forma rentei miniere. Baza ei naturala este generata de raritatea unor astfel de mine si insuficienta ofertei de produse miniere fata de cererea în crestere;

§ renta de constructie este obtinuta de proprietarii terenurilor de constructie mai bine echipate cu apa, mijloace de transport, energie sau situate în centrul localitatilor si arendate sau vândute la preturi mai ridicate (care cuprind si un venit suplimentar sub forma de renta). Marimea ei depinde

189

de raportul între cererea si oferta în constructii, iar dezvoltarea urbanisticii antreneaza chirii mai mari, cresterea preturilor suprafetelor de teren centrale etc;

§ renta consumatorului sau surplus al consumatorului, se obtine atunci când acesta achita bunurile cumparate la un pret mai mic decât ar fi dispus sa plateasca; ea corespunde pretului ultimei unitati consumate, respectiv utilitatii marginale mai reduse;

§ renta vânzatorului se realizeaza atunci când vânzatorul reuseste sa desfaca produsul la un pret mai ridicat decât estimase anterior;

§ renta de abilitate sau de îndemânare este încasata de cei cu aptitudini si calitati profesionale exceptionale, cu spirit de prevedere si capacitati manageriale, care primesc salarii mai mari sau de catre întreprinzatorii care obtin profituri mai ridicate, când oferta este inelastica la marimea cererii;

§ renta de raritate este rezultatul limitarii resurselor economice datorita conditiilor naturale sau a unor elemente de monopol create si întretinute artificial (oferta mai mica ridica pretul peste cel de echilibru);

§ quasirenta constituie venitul adus de un factor de productie a carui oferta este temporar deficitara;

§ renta de transfer se creeaza în urma modificarii destinatiei unui factor de productie care asigura un venit mai mare comparativ cu utilizarile anterioare. Este rezultatul alegerii întreprinzatorului între mai multe alternative de utilizare a unui factor de productie;

§ renta industriala sau comerciala se obtine atunci când marile firme care folosesc anumite elemente de monopol îsi aliniaza pretul initial mai mic la pretul mai ridicat practicat de firmele mici, care nu pot supravietui decât practicând preturi mai ridicate;

§ renta conjuncturala se obtine când întreprinzatorii au posibilitatea sa stocheze marfurile o perioada (când preturile sunt mai reduse) si sa vânda produsele în momentul când, datorita penuriei, preturile cresc.

190

14.4. ARENDA SI PRETUL PAMÂNTULUI

Arenda, ca forma de venit, se obtine numai atunci când proprietarii funciari îsi încredinteaza pamânturile – îsi arendeaza deci terenurile – unor terte persoane în vederea utilizarii lor temporare. Arendarea este întelegerea contractuala prin care proprietarul funciar, care devine „arendator” cedeaza pe o durata determinata dreptul de folosinta a unor suprafete de terenuri unor alte persoane denumite „arendas” în schimbul unor sume de bani, care ia forma de arenda.

Arenda reprezinta suma de bani platita de arendas proprietarului funciar pentru obtinerea temporara a dreptului de a exploata terenul si constituie parte a cheltuielilor de productie, un element al costului. Arenda cuprinde, pe lânga renta funciara (sub toate formele ei), si amortismentul pentru investitiile realizate de proprietarul funciar, respectiv dobânda la capitalul investit.

Pamântul, initial a fost dar al naturii, dar prin amenajari ulterioare devine pamânt – capital, care încorporeaza si elemente ce dau valoare. Pretul pamântului se poate determina potrivit rentei anuale capitalizate la dobânda zilei sau la cea asteptata. Daca se presupune o renta R = 10000 u.m. si o rata a dobânzii d’ = 10%, atunci pretul pamântului se determina potrivit relatiei:

.m.u000.100%10

10000'd

RPp ===

în care: Pp – pretul pamântului; R – renta; d’ – dobânda practicata pe piata.

Pretul pamântului este determinat de o multitudine de factori, atât cu actiune directa cât si indirecta, cum ar fi: § cererea si oferta de terenuri agricole în conditiile unei oferte inelastice,

rigide si insensibile la variatia pretului. Astfel, o ridicare a pretului pamântului nu mareste oferta (dar nici invers). Concurenta se deplaseaza, de aceea, de pe terenul ofertei pe cel al cererii, adica între cei care doresc sa cumpere terenuri, ceea ce face ca pretul pamântului sa evolueze în

191

raport de miscarea cererii agentilor care sunt dispusi sa faca investitii în agricultura;

§ cererea si oferta de produse agricole. Marirea cererii de produse agricole mareste si cererea de pamânt si respectiv scumpirea acestuia. Agentii prefera sa cumpere terenuri agricole atunci când pretul acestora este redus, situatie posibila când produsele agricole se ieftinesc, iar conjunctura pentru afaceri agricole este mai putin favorabila. În alternativa inversa, este mai convenabila luarea pamântului în arenda decât cumpararea lui;

§ marimea si evolutia rentei. Cu cât renta este mai mare, cu atât si pretul pamântului este mai ridicat. Oferta de terenuri fiind rigida nu influenteaza semnificativ evolutia acestora: conditia principala ramâne dorinta agentilor de a investi în terenuri agricole;

§ posibilitatea folosintelor alternative ale pamântului în agricultura, silvicultura, constructii, asezari urbane sau rurale etc. Folosinta care asigura pretul cel mai ridicat influenteaza si pretul terenurilor cu celelalte folosinte în sensul ridicarii acestuia. Astfel, proprietarii funciari accepta sa nu modifice destinatia agrara a terenurilor detinute numai cu conditia realizarii unui venit comparabil cu cel obtinut în alternativa modificarii destinatiei acestuia,

§ rata dobânzii bancare . Dobânda constituie una din alternativele foarte posibile de utilizare a capitalului afectat cumpararii de pamânt. Proprietarul terenului va pretinde la vânzarea acestuia o suma egala cu capitalul care, depus la banca cu dobânda zilei, îi aduce un venit anual egal cu renta obtinuta în situatia în care arendeaza pamântul;

§ ameliorarea pozitiei terenurilor agricole ca urmare a realizarii de infrastructuri care ofera posibilitati mai bune de exploatare a terenurilor, chiar daca proprietarul nu a avut nici o contributie la efectuarea lor.

Analiza pretului pamântului pe perioade mai mari, releva o tendinta clara de crestere, urmare a maririi considerabile a capitalului investit în pamânt; a sporirii cererii pentru terenuri (mai ales a celor cu destinatie neagricola); a cresterii inflatiei prezenta în toate tarile.

192

ÎNTREBARI SI GRILE Capitolul 1. Economia: legi, reguli sau principii economice. Risc si incertitudini în economia moderna 1. Explicati în ce consta caracterul limitat al resurselor în raport cu nevoile. 2. Diviziunea sociala a muncii care sta la baza specializarii agentilor economici reprezinta un proces obiectiv: explicati aceasta caracteristica. 3. Care este obiectul de studiu al economiei, ca stiinta economica fundamentala. 4. Nevoile umane se caracterizeaza prin trasaturi specifice, cum ar fi:

a. sunt limitate ca numar, întrucât oamenii nu-si largesc permanent trebuintele;

b. sunt limitate în capacitate (volum), deoarece satisfacerea unei nevoi (îndeosebi materiale) necesita doar o cantitate determinata dintr-un anumit bun;

c. sunt neconcurente dar substituibile, în sensul ca unele se dezvolta în detrimentul altora;

d. se conditioneaza reciproc, deci sunt complementare; e. au caracter dinamic, adica evolueaza cu precadere în sensul cresterii

lor; f. au caracter complex si interdependent, deoarece se constituie într-un

sistem al trebuintelor. A = b+c; B = c+d; C = b+d+e; D = c+d+e; E = C+f Raspuns: E

5. Economia politica este stiinta care studiaza: a. comportamentul managerilor în afara procesului de productie; b. fenomenele si procesele economico-sociale si dezvaluie esenta lor; c. relatiile politice dintr-o societate în dinamica lor;

193

d. relatiile dintre oameni în procesul productiei, schimbului, repartitiei si consumului, bunurilor materiale si serviciilor de productie;

e. resursele limitate ale societatii necesare producerii bunurilor de calitate pentru anumite paturi sociale;

f. b+d. Raspuns: f.

6. Continutul legilor economica consta în faptul ca ele exprima anumite raporturi sau legaturi cum ar fi:

a. legaturile de suprafata ale diferitelor laturi economice; b. aspectele calitative ale activitatii economice; c. legaturile interioare, profunde ale vietii economice; d. dependentele reciproce dintre fenomenele si procesele politice; e. relatiile esentiale dintre fenomenele si procesele economice; f. raporturile repetabile între indivizii participanti la activitatea

economica; g. c+e+f.

Raspuns: g.

Capitolul 2. Trasaturile generale ale economiei de schimb 1. Economia naturala, predominanta pâna la revolutia industriala, a existat în anumite conditii pe care trebuie sa le identificati. 2. Explicati continutul proprietatii si enuntati atributele raportului economic de proprietate. 3. În ce constau rolul si functiile banilor. 4. Enuntati criteriile dupa care se clasifica pietele si, respectiv, formele acestora. 5. Caracteristicile generale (conditiile specifice de aparitie si manifestare) ale economiei de schimb sunt:

a. autonomia si independenta agentilor economici; b. legaturile dintre agentii economici sunt reglementate de stat; c. specializarea agentilor economici în obtinerea anumitor bunuri; d. activitatea economica graviteaza în jurul pietei;

194

e. rezultatele activitatii economice trebuie exprimate atât cantitativ, cât si calitativ;

f. bunurile produse îmbraca forma de marfa; g. monetarizarea economiei.

A = a+b+c; B = b+c+d; C = a+c+d; D = b+c+d; E = C+f+g Raspuns: E

6. Banii contemporani îndeplinesc functii de baza, cum ar fi: a. instrument de mentinere a ordinii publice; b. mijlocitori ai schimbului; c. instrument de masura a activitatii economice; d. intermediari între patronat si sindicate în vederea rezolvarii

conflictelor de munca; e. rezerva a valorii si mijloc de economisire; f. mijloc de plata.

A = a+b; B = b+c; C = b+c+e; D = C+f; E = a+D Raspuns : D

7. Costul de oportunitate reprezinta: a. totalitatea cheltuielilor materiale necesare producerii unui bun; b. ansamblul cheltuielilor cu munca trecuta – materializata si cu munca

vie, realizate de o unitate; c. pretuirea pe care un agent economic o acorda sanselor la care

renunta atunci când face o alegere; d. pretuirea pe care agentii economici o acorda sanselor de reusita în

viata; e. nu se calculeaza cost de oportunitate.

Raspuns: c.

Capitolul 3. Economia de piata moderna 1. Tipurile de societati comerciale întâlnite cel mai frecvent în tarile cu economie de piata sunt: firma individuala, firma asociativa, societatile pe actiuni, regiile autonome. Aratati continutul acestora.

195

2. Explicati esenta rezultatelor la nivel microeconomic, atât sub raport fizic, cât si monetar. 3. Ce reprezinta agentii economici si cum sunt grupati ei dupa criteriul institutional ? 4. Dintre raspunsurile urmatoare, marcati prin ce se caracterizeaza economia d piata:

a. piata concurentiala este reglatorul principal al activitatii economice; b. în economia de piata predomina structurile tehnico-economice

moderne; c. statul democrat de drept, vegheaza la respectarea regulilor de

functionare a pietei, institutiilor juridice si economice; d. majoritatea preturilor se formeaza în mod liber; e. a+b+c+d.

Raspuns: e.

5. În functie de gradul lor de cuprindere, rezultatele monetare la nivel microeconomic se clasifica în categoriile:

a. partiale; b. globale; c. finale; d. nou create; e. primare; f. nete.

A = a+b+c; B = b+c; C = b+c+d; D = B+e; E = C+f. Raspuns: E

6. Valoarea adaugata, ca parte a rezultatelor finale, consta în: a. suplimentul de valoare încorporata în cheltuielile materiale si cele

cu munca vie; b. surplusul de valoare peste cheltuielile cu consumul de capital fix; c. suplimentul de valoare încorporata în cheltuielile materiale pe care

întreprinderea le plateste catre terti; d. valoarea care se adauga la cifra de afaceri.

Raspuns: c.

196

Capitolul 4. Bunurile economice. Utilitatea economica. Preferintele si alegerea consumatorului 1. Care sunt modalitatile de apreciere (masurare) a utilitatii ? 2. Analizati si prezentati grafic formele utilitatii. 3. Explicati continutul si modul de determinare a utilitatii marginale. 4. Ce reprezinta si care este relatia de calcul a surplusului consumatorului ? 5. Bunurile economice, ca elemente corporale sau incorporale apte sa satisfaca o nevoie, se structureaza din mai multe puncte de vedere, si anume:

a. fixarea în spatiu; b. destinatie si forma; c. modul de utilizare si gradul de prelucrare; d. modalitatile de circulatie; e. modul cum rezulta din procesul tehnologic; f. posibilitatile de prelucrare; g. a+b+c+d+e+f.

Raspuns: g.

6. Continutul legii utilitatii marginale descrescânde al lui H. H. Gossen arata ca:

a. atunci când cantitatea consumata dintr-un produs creste, sporeste în aceeasi masura si utilitatea marginala a produsului;

b. utilitatea marginala a produsului descreste în aceeasi masura cu descresterea cantitatii consumate;

c. atunci când cantitatea consumata dintr-un produs creste, utilitatea marginala a produsului… tinde sa se diminueze;

d. nu exista nici o legatura între evolutia cantitatii consumate dintr-un bun si utilitatea marginala rezultata.

Raspuns: c.

7. Harta curbelor de indiferenta în consum reprezinta: a. treapta care uneste ansamblul combinatiilor de bunuri ce furnizeaza

consumatorului aceeasi utilitate agregata; b. ansamblul curbelor de indiferenta care dau expresie programelor de

consum echivalente ce asigura consumatorului aceeasi utilitate;

197

c. ansamblul curbelor de indiferenta care dau expresie programelor de consum concurente imaginate de consumator;

d. exista curbe de indiferenta în consum, dar nu se formeaza o harta a acestora;

e. în teoria economica nu exista curbe de indiferenta si, ca urmare, nici harta a acestora.

Raspuns: c.

8. Echilibrul consumatorului semnifica acea varianta de repartizare a venitului spre retete de achizitii care îi asigura consumatorului:

a. aceeasi satisfactie (utilitate agregata); b. cea mai mica satisfactie (utilitate agregata); c. economii bugetare cât mai mari; d. maximum de satisfactie (utilitate agregata); e. egalitate între veniturile obtinute si cheltuielile efectuate.

Raspuns: d.

Capitolul 5. Factorii de productie 1. Enuntati principalii factori de productie si explicati continutul lor în economia de piata. 2. În ce consta caracteristica de „activ si determinant” al factorului munca ? 3. Circuitul capitalului presupune trecerea succesiva a acestuia prin trei stadii economice si îmbracarea succesiva a trei forme functionale. Explicati si reprezentati schematic circuitul capitalului. 4. Analizati modificarea si deprecierea capitalului fix, continutul uzurii si amortizarii acestuia. 5. Ce reprezinta si care sunt indicatorii gradului de depreciere a capitalului fix? 6. Aprecierea ca munca ocupa primul si cel mai important loc în ansamblul factorilor de productie se bazeaza pe faptul ca oamenii, cu experienta lor, constituie:

a. proprietarii factorilor de productie, producatorii si beneficiarii tuturor rezultatelor muncii;

198

b. cei care concep si pun în miscare echipamentele de productie; c. initiatorii si înfaptuitorii procesului de transformare a resurselor

brute din natura si de creare de noi bunuri si servicii; d. realizatorii formelor sociale în care se desfasoara procesul de

productie; e. nici un raspuns anterior nu este corect.

A = a+b+c; B = b+c+d; C = c+e; D = A+d; E = A+e. Raspuns: D.

7. Aspectul tridimensional al factorilor de productie se refera la: a. marimea acestora; b. cantitatea sau volumul lor; c. structura sau distributia resurselor pe ramuri si sectoare de activitate; d. calitatea sau eficienta utilizarii acestora; e. categoriile de resurse economice; f. a+b+c; g. b+c+d.

Raspuns: g.

8. Paralela dintre uzura fizica si amortizarea capitalului consta în faptul ca: a. amortizarea reflecta deprecierea morala a capitalului; b. uzura fizica reprezinta pierderea treptata a proprietatilor tehnice de

exploatare a utilajelor; c. uzura fizica se refera la pierderea valorii de schimb a capitalului; d. amortizarea constituie expresia valorica a uzurii; e. b+d.

Raspuns: e.

9. Alegerea variantei optime de combinare si substituire a factorilor de productie presupune obtinerea unui volum dat de productie cu cel mai redus cost si se realizeaza atunci când:

a. productivitatea marginala a factorului munca si a factorului capital sunt egale;

b. productivitatea factorului munca si a factorului capital sunt egale cu raportul dintre pretul muncii si cel al pamântului;

199

c. productivitatile marginale ale factorilor munca si capital este egale cu raportul dintre cele doua preturi ale factorilor respectivi;

d. productivitatile partiale ale factorilor munca si capital sunt egale; e. producatorii si consumatorii ajung la întelegere privind pretul de

vânzare a bunului. Raspuns: c.

Capitolul 6. Costurile de productie. Comportamentul producatorului 1. Costul de productie este un indicator economic cu larga sfera de utilizare: explicati importanta si functiile costului. 2. Care sunt categoriile de costuri pe termen scurt? 3. Explicati calea de expansiune si surplusul producatorului. 4. Aratati cu privire la pragul de rentabilitate continutul, relatia de calcul si graficul acestuia. 5. Pragul de rentabilitate sau punctul mort al întreprinderii indica acel volum al productiei sau cifrei de afaceri, de la care pornind, producatorul obtine profit, punct caracterizat de egalitatea între:

a. încasarile totale si profitul mediu; b. costul total si profitul marginal; c. încasarile totale si costul total global; d. încasarile medii si cele marginale; e. cifra de afaceri si costul produsului.

Raspuns: e.

6. Pe termen lung, evolutia costurilor este determinata atât de cresterea sau concentrarea productiei, cât si de sporirea randamentelor factorilor de productie. Astfel, daca volumul productiei creste, pot exista situatiile:

a. costul fix total creste pe masura cresterii costului fix mediu; b. costul variabil total creste, iar cel variabil mediu se poate reduce; c. costul fix total ramâne constant, în timp ce costul fix mediu se

reduce cel mai mult; d. costul global total se mareste, iar costul total mediu se poate

micsora;

200

e. nu exista nici o legatura între costurile medii si cele globale. A = a+b; B = b+c; C = b+c+d; D = A+e; E = B+e. Raspuns: C.

7. Care din raspunsurile de mai jos sunt exacte, daca avem în vedere relatia dintre randamentul consumului factorilor de productie si costul mediu al bunului rezultat?

a. la randamente crescatoare, într-un ritm mai mare decât sporirea costurilor totale, corespund costuri medii descrescatoare:

b. la randamente constante, costurile medii sunt crescatoare; c. la randamente descrescatoare corespund costuri medii crescatoare; d. la randamente constate costurile medii ramân constante; e. nu exista nici o relatie între randamentele consumului factorilor de

productie si costurile medii rezultate. A = a+b; B = c+d; C = a+b+c; D = a+c+d; E = c+d+e. Raspuns: D.

Capitolul 7. Productivitatea factorilor de productie 1. Prezentati indicatorii productivitatii din principalele puncte de vedere. 2. Randamentul capitalului este pus în evidenta de mai multi indicatori. Care sunt acestia? 3. Enuntati factorii si efectele cresterii productivitatii muncii. 4. Privind aria de cuprindere, productivitatea îmbraca mai multe forme, printre care:

a. fizica; b. partiala; c. marginala; d. globala; e. a valorii adaugate.

A = a+b; B = b+c; C = b+d; D = C+e; E = d+e. Raspuns: D.

201

5. Productivitatea muncii, ca eficienta cu care este consumata munca si care se poate calcula pe ora, zi, luna, trimestru, an, poate fi determinata la alte nivele, cum ar fi:

a. al economiei nationale; b. al unitatii economice; c. al ramurii de activitate; d. pe un lucrator; e. a+b+c+d

Raspuns: e.

6. Marcati din raspunsurile urmatoare natura factorilor care actioneaza asupra productivitatii muncii:

a. naturali; b. materiali; c. tehnici si economici; d. sociali si psihologici; e. structurali.

A = a+b; B = c+d; C = d+e; D = A+B; E = a+c+C Raspuns: E.

7. În ce mod cresterea productivitatii muncii si a randamentului celorlalti factori de productie afecteaza atât pe producator, cât si pe consumator ?

a. creste atât volumul productiei, cât si competitivitatea bunurilor si serviciilor realizate;

b. se reduce costul de productie si se economisesc astfel factorii de productie;

c. creste salariul nominal si cel real; d. sporesc dobânzile la creditele acordate de banci; e. are loc economisirea timpului de munca si cresterea timpului liber.

A = a+b; B = b+c; C = c+d; D = c+e; E = A + D Raspuns: E.

8. Surplusul de productivitate globala sau de câstig se determina ca diferenta între:

a. pretul si costul produsului; b. productia globala si cea fizica;

202

c. productivitatea muncii si cea a capitalului; d. productivitatea curenta si cea de baza; e. excedentul productiei realizate într-o perioada de timp si excedentul

de factori consumati pentru productia respectiva. A = a+b+c; B = b+c+d; C = d+e; D = A+d; E = c+d+e. Raspuns: C.

Capitolul 8. Cererea si oferta 1. Aratati continutul si modul de manifestare a legii generale a cererii. 2. Ce exprima si cum se masoara elasticitatea cererii ? 3. Care sunt conditiile marimii si dinamicii ofertei ? 4. Cum se manifesta echilibrul pietei si care este esenta legii cererii si ofertei? 5. Categoriile principale ale cereri, în functie de natra bunurilor care fac obiectul acesteia, sunt:

a. cererea simultana; b. cererea pentru bunuri substituibile; c. cererea pentru bunuri complementare; d. cererea nesatisfacuta; e. cererea derivata.

A = a+c; B = b+c; C = B+d; D = B+e; E = d+e Raspuns: D.

6. Care dintre raspunsurile aratate constituie principalii factori sau conditii ale cererii?

a. numarul si preferintele cumparatorilor; b. modificarea veniturilor banesti ale cumparatorilor (consumatorilor)

si a preturilor altor bunuri; c. previziunile privind evolutia pretului si a venitului; d. sporirea numarului burselor de marfuri; e. a+b+c.

Raspuns: e.

203

7. Conditiile (factorii) marimii si dinamicii ofertei si relatiile acestora cu cantitatea vânduta sunt:

a. costul de productie are o relatie inversa fata de marimea ofertei; b. numarul producatorilor si al firmelor care produc acelasi bun cu o

influenta directa asupra ofertei; c. marimea taxelor si subsidiilor care influenteaza în mod diferit oferta

în sensul ca, în timp ce sporirea taxelor scade productia, cresterea subsidiilor, dimpotriva, o mareste;

d. previziunile privind evolutia preturilor, cu relatie inversa, negativa fata de evolutia ofertei;

e. evenimentele naturale sau social-politice. A = b+c+d; B = a+b+c; C = d+e; D = B+d; E = B+C Raspuns: E.

8. Legea cererii si a ofertei reflecta aspecte economice esentiale, cum ar fi: a. cresterea cererii unui bun conduce la reducerea ofertei bunului

respectiv; b. pretul de pe piata unui bun este determinat de miscarea celor doua

forte opuse – cererea si oferta; c. o crestere a cererii (conditiile ofertei ramânând neschimbate) sau o

reducere a ofertei (conditiile cererii ramânând neschimbate) conduce la cresterea pretului (sau invers);

d. pretul de pe piata oricarui bun tinde permanent spre echilibru, nivel la care cantitatea oferita este egala cu cea ceruta;

e. nu exista nici o legatura între cerere si oferta, pe de o parte, si pretul bunului care face obiectul vânzarii-cumpararii, pe de alta parte.

A = b+c; B = a+b+c; C = b+c+d; D = c+d+e; E = A+e. Raspuns: C.

Capitolul 9. Concurenta si pretul. Piata cu concurenta perfecta. Pretul de echilibru 1. Explicati continutul concurentei si enuntati instrumentele luptei de concurenta.

204

2. De ce pretul ca evaluare concreta la care circula bunurile reprezinta cea mai complexa forma de masurare economica, denumita si monetara. 3. Care sunt functiile si, respectiv, factorii marimii si evolutiei preturilor? 4. Ce reflecta si cum se manifesta pretul de echilibru pe piata cu concurenta perfecta. 5. Lupta de concurenta se realizeaza printr-o multitudine de instrumente atât de natura economica, cât si extraeconomica. Marcati dintre raspunsurile urmatoare care sunt : 1 – economice; 2 – extraeconomice.

a. reducerea costurilor si, corespunzator, a preturilor de vânzare a bunurilor sub cele ale concurentelor;

b. sponsorizarea unor actiuni sociale de interes local si national; c. ridicarea calitatii bunurilor si serviciilor; d. acordarea de facilitati clientilor; e. furnizarea de informatii clientilor cu privire la volumul productiei, a

preturilor; f. exercitarea de presiuni morale asupra clientilor si eludarea legilor

tarii etc. 1. a+b+c 1. b+c+e 1. a+c+d 1. b+c+f

A = 2. b+c+d

B = 2. a+d+e

C = 2. b+e+f

D = 2. a+c+f

Raspuns: C.

6. Formarea preturilor constituie un proces complex, fiind rezultatul confruntarii intereselor economice, atât ale purtatorilor cererii, cât si ale ofertei generate de evolutia unor conditii cum ar fi:

a. naturale si sociale; b. tehnice si tehnologice; c. ale productiei si, respectiv, pietei; d. psihologice; e. de confruntare între factorii de decizie din cadrul unui stat.

Raspuns: c.

7. Echilibrul pietei cu concurenta perfecta este de mai multe tipuri, detaliate mai jos. Marcati care sunt acestea:

a. permanent, deoarece odata stabilit nu se mai modifica;

205

b. partial, atunci când se refera la situatia pe o singura piata, celelalte piete fiind considerate constante;

c. accidental, deoarece se stabileste numai la interventia guvernului; d. general, atunci când ansamblul preturilor egaleaza cererea si oferta

pe toate pietele; e. temporar, deoarece piata nu presupune absenta oricarei schimbari în

raportul dintre fortele acesteia. A = a+b; B = b+c; C = b+d; D = d+e; E = b+D. Raspuns: D.

8. Echilibrul pietei pe termen lung se stabileste la acel nivel al pretului care reflecta egalitatea dintre.

a. cifra de afaceri si productia neta; b. costul de productie si pretul de vânzare; c. costul marginal si pretul de echilibru; d. valoarea nou creata si profitul unitatii; e. pretul bunului de pe piata interna si cel mediu international.

Raspuns: c.

Capitolul 10. Piata de monopol. Piata cu concurenta de oligopol. Politici de preturi 1. Aratati, pentru piata de monopol, specificul formarii pretului si panta cererii-ofertei. 2. Cum explicati faptul ca piata cu concurenta de oligopol are anumite caracteristici care influenteaza formarea pretului si genereaza un razboi al acestora ? 3. Statul intervine în formarea preturilor prin masuri atât de politica economica, cât si administrativ legislativa: care sunt acestea? 4. În conditiile pietei de monopol, firma producatoare are posibilitatea de a fixa preturile în functie de anumiti parametri economici, cum ar fi:

a. evolutia productivitatii muncii si marimea amortizarii capitalului fix;

b. volumul economiilor si al investitiilor straine în ramura respectiva;

206

c. marimea venitului marginal si a costului marginal; d. evolutia profitului si a salariilor; e. nivelul taxelor si subsidiilor instituite de stat pentru firmele

concurente. Raspuns: c.

5. Maximizarea profitului pe piata de monopol înseamna a alege acel volum al productiei care sa asigure diferenta maxima între doi indicatori economici de baza, enuntati în continuare:

a. venitul marginal si costul total; b. venitul total si costul marginal; c. profitul maxim si costul mediu; d. venitul total si costul total; e. valoarea nou creata si profitul unitatii.

Raspuns: d.

6. Pe plan mondial exista cel putin trei tipuri de politici practicate de stat în domeniul preturilor, si anume:

a. politici în care statul are puteri nelimitate asupra preturilor produselor;

b. politici care limiteaza interventia puterii publice la un numar redus de produse si în domenii prioritare;

c. politici bazate pe existenta concomitenta a unui sector reglementat, relativ important si a unui sector liber sau simplu supravegheat;

d. politici care tind sa imprime o disciplina riguroasa de ansamblu a preturilor pe timp îndelungat;

e. b+c+d. Raspuns: e.

Capitolul 11. Salariul – venit fundamental 1. Salariul: continutul si felurile salariului în practica economica. 2. Care sunt formele principale de salarizare în economic concurentiala? 3. Explicati marimea si dinamica salariului si aratati factorii de influenta.

207

4. La stabilirea marimii salariului se iau în considerare si interesele personale ale salariatilor, regasite în efectul de substituire si cel de venit; cum explicati efectele respective? 5. Între evolutia salariului real si a celui nominal, pe de o parte, si a preturilor, pe de alta parte, exista o relatie directa. În care din situatiile enuntate, salariul real creste?

a. când preturile scad, indiferent de evolutia salariului nominal; b. când preturile si salariul nominal cresc în aceeasi proportie; c. când salariul nominal sporeste mai rapid fata de sporul preturilor; d. când preturile si salariul nominal scad; e. când preturile scad într-o proportie mai mare fata de reducerea

salariului nominal. A = b+c; B = c+d; C = c+e; D = d+c; E = a+e Raspuns: C.

6. Este mai preferabila salarizarea în acord fata de cea în regie, datorita efectelor pozitive ale aplicarii formei respective. Marcati din enunturile urmatoare care sunt aceste efecte:

a. arata mai bine legatura dintre marimea salariului si cea a subventiilor primite de stat;

b. tinde sa sporeasca productivitatea muncii salariatului, exprimata în unitati fizice;

c. releva mai bine relatia dintre marimea salariului si munca depusa; d. reduce cheltuielile întreprinderii cu munca trecuta-materializata; e. diminueaza cheltuielile întreprinderii cu plata supraveghetorilor

necesari în cazul salarizarii în regie. A = a+b+c+; B = b+c+d; C = b+c+e; D = c+d+e; E = A+e Raspuns: C.

7. Marimea si dinamica salariului sunt influentate de o multitudine de factori economici, sociali, politici etc., cum ar fi:

a. intensitatea si productivitatea muncii; b. costul resurselor de munca; c. raportul între cererea si oferta de munca si dinamica preturilor

bunurilor si serviciilor;

208

d. necesitatea scaderii somajului, gradul de organizare în sindicate si puterea sindicatelor;

e. migratia internationala a fortei de munca etc. A = a+b; B = b+c; C = a+b+c; D = d+e; E = C+D Raspuns: E.

Capitolul 12. Dobânda 1. Aratati continutul (conceptul) de dobânda si modalitatile de existenta ale acestuia. 2. Care sunt formele principale ale dobânzii si criteriile care stau la baza acestora? 3. Privind dobânda, explicati marimea (limitele ei), dinamica si factorii interni de influenta. 4. Formele principale ale creditului de productie sunt:

a. de echilibrare a cererii cu oferta; b. de exploatare, acordat pe termen scurt; c. de construire de locuinte proprietate individuala; d. de modernizare a proceselor de productie; e. de investitii sau de dezvoltare, acordat pe termen lung; f. de completare a fondului de întrajutorare a salariatilor.

A = a+b+c; B = b+c; C = b+d; D = b+d+e; E = d+e. Raspuns: D.

5. Formele dobânzii difera în functie de anumite criterii, cum sunt: a. sfera sau aria de cuprindere, respectiv subiectul caruia revine; b. marimea inflatiei; c. termenele pentru care se acorda; d. raportul dintre cererea si oferta de munca; e. a+b+c.

Raspuns: e.

6. Factorii externi care actioneaza asupra marimii si dinamicii dobânzii prin intermediul schimburilor internationale se apreciaza cu indicatori specifici ca:

209

a. pretul international mediu de licitatie a petrolului; b. pretul de bursa (cotatia de bursa) a aurului; c. raportul de schimb dintre monedele a doua sau mai multe tari; d. paritatea ratelor dobânzii; e. marimea si dinamica dobânzii sunt influentate numai de factorii

interni. A = a+b; B = b+c; C = c+d; D = b+e Raspuns: C.

7. Efectele cumulative principale ale reducerii ratei dobânzii sunt enuntate în continuare; dintre acestea marcati pe cele reale:

a. limiteaza, în egala masura, atât risipa, cât si economia de resurse banesti;

b. stimuleaza cererea de capital deoarece costul împrumutului se reduce;

c. afecteaza atât cresterea productiei bunurilor de productie, cât si a celei de consum;

d. reduce veniturile tuturor categoriilor de salariati; e. contribuie la cresterea veniturilor celor ocupati în domeniile unde se

consuma capitalul majorat luat cu împrumut, urmare a reducerii dobânzii.

A = b+c; B = b+c+d; C = c+d; D = b+c+e; E = d+e. Raspuns: D.

Capitolul 13. Profitul 1. Aratati tipurile principale de profit, precum si continutul profitului economic. 2. Explicati marimea si dinamica profitului, indicatorii de apreciere si factorii de influenta. 3. Analizati si demonstrati grafic maximizarea profitului pe piata cu concurenta perfecta. 4. Precizati si reprezentati grafic conditia fundamentala a maximizarii profitului pe piata de monopol.

210

5. Profitul, ca principala forma de venit, îndeplineste numeroase functii, atât la nivel 1 – microeconomic, cât si la nivel 2 – macroeconomic. Din raspunsurile enuntate, delimitati functiile profitului pe cele doua nivele:

a. pe seama profitului se constituie bugetul de stat (impozitul pe profit fiind principala sursa a acestuia);

b. cultiva spiritul de economie; c. stimuleaza initiativa si acceptarea riscului pentru cei care îl

urmaresc ca scop al activitatii lor; d. se asigura functionarea activitatilor neeconomice, necesare întregii

economii; e. se creeaza noi locuri de munca; f. incita la sporirea eforturilor productive. 1. a+b+c 1. b+c+d 1. b+c+f 1. a+c+d

A = 2. b+c+d

B = 2. c+d+e

C = 2. a+d+e

D = 2. a+d+f

Raspuns: C.

6. Rata profitului se determina ca raport procentual între masa profitului si anumiti indicatori economici, cum ar fi:

a. cheltuielile materiale de productie; b. costul de productie; c. venitul net al întreprinderii; d. marimea capitalului total utilizat; e. cifra de afaceri.

A = a+b; B = b+c; C = b+d; D = b+d+e; E = c+d+e Raspuns: D.

7. Aratati care din enunturile urmatoare constituie conditia maximizarii profitului pe cele doua piete: 1 – pe piata cu concurenta perfecta; 2 – pe piata de monopol.

a. pretul de echilibru este egal cu costul marginal; b. venitul marginal este egal cu pretul de echilibru; c. venitul marginal este egal cu costul marginal; d. 1 – a; 2 – c; e. 1 – b; 2 – c.

Raspuns: d.

211

Capitolul 14. Renta – forma importanta de venit în economia de piata 1. Cum se explica formarea rentei pe baza legii randamentelor neproportionale? 2. Ce reprezinta renta funciara si cum se formeaza ea pe diferitele categorii de terenuri? 3. Care sunt formele rentei funciare si cum se constituie ele? 4. Explicati continutul arendei si aratati factorii care determina marimea si dinamica pretului pamântului. 5. Renta constituie venitul care revine proprietarului (posesorului) oricarui factor de productie a carui oferta este:

a. cea mai mare; b. minima; c. rigida sau foarte putin elastica; d. foarte elastica; e. unitara.

Raspuns: c.

6. Daca obtinerea rentei este conditionata de randamentele neproportionale, marimea ei depinde de:

a. productia maxima obtinuta prin folosirea unei cantitati suplimentare dintr-un factor de productie;

b. cresterea productivitatii factorului capital si mentinerea constanta a eficientei muncii;

c. volumul cât mai mare al cheltuielilor materiale de productie; d. volumul productiei marginale realizat prin folosirea unei cantitati

suplimentare dintr-un factor de productie; e. dorinta producatorului de a creste salariile angajatilor peste nivelul

celor medii. Raspuns: d.

7. Renta funciara (din agricultura) are drept forme principale: a. renta vânzatorului; b. renta absoluta;

212

c. renta cumparatorului; d. renta diferentiala; e. renta de monopol; f. renta în constructii; g. renta de pozitie.

A = a+b+c; B = b+c+d; C = b+d+e; D = C+g; E = e+f+g Raspuns: D.

8. Pretul pamântului este determinat de o multitudine de factori, atât cu actiune directa, cât si indirecta; marcati din raspunsurile urmatoare care sunt factorii respectivi:

a. marimea si evolutia rentei; b. cererea si oferta de terenuri agricole; c. posibilitatile folosirii alternative a pamântului; d. rata dobânzii bancare; e. ameliorarea pozitiei terenurilor agricole; f. cererea si oferta de produse agricole.

A = a+b; B = a+b+c; C = b+c+d; D = d+e+f; E = B+D. Raspuns: E.

213

BIBLIOGRAFIE

1. Ciucur Dumitru,

Ilie Gavrila, Popescu Constantin

Economie – manual universitar, Editura Economica, Bucuresti, 1999

2. Dobrota Nita Economie politica, Editura Economica, Bucuresti, 1997

3. Dobrota Nita (coordonator)

Dictionar de economie politica, Editura Economica, Bucuresti, 1999

4. Huidumac Catalin,

Rogojanu Angela

Introducere în studiul economiei de piata , Editura ALL, Bucuresti, 1998

5. Pantîru Petru Curs de economie politica, Editura Fundatiei Universitare „Dunarea de Jos” Galati, 2000

6. Ricardo David Despre principiile economiei politice si impunerii, vol. I, II, Editura Academiei, Bucuresti, 1959-1962

7. Smith Adam Avutia natiunilor, cercetare asupra naturii si cauzele ei, vol. I, Editura Academiei, Bucuresti, 1962

8. *** Economie politica, Academia de Studii Economice, Catedra de Economie politica, Bucuresti, 1995

9. *** Economie politica – aplicatii, Editura Economica, Bucuresti, 1997

10. *** Colectia Revistei Tribuna Economica, Bucuresti, 1998-2004

215

CUPRINS Cuvânt înainte ..........................................................................................3 Capitolul 1. Economia; legi, reguli sau principii economice. Risc si incertitudine în economia moderna...........................................................5 1.1. Trebuintele si resursele economice ........................................................5 1.1.1. Trebuintele umane: continut, caracteristici, structura ...........................5 1.1.2. Resursele economice. Continut si clasificare .......................................7 1.2. Economia – forma principala a actiunii sociale.......................................8 1.3. Fenomenele si procesele economice. Legi, reguli sau principii economice................................................................................................. 12 1.4. Stiinta economica. Obiectul de studiu al economiei.............................. 14 1.4.1. Etapele formarii stiintei economice................................................... 14 1.4.2. Obiectul de studiu al stiintei economice, respectiv a economiei politice.................................................................... 15 1.4.3. Metoda de cercetare a economiei politice.......................................... 16 1.5. Risc si incertitudine în economia moderna ........................................... 17 Capitolul 2. Trasaturile generale ale economiei de schimb ..................... 19 2.1. Economia concurentiala de schimb. Specializarea agentilor economici, caracteristica generala a economiei de schimb ............................................ 19 2.2. Proprietatea privata – trasatura fundamentala a economiei de schimb.... 24 2.2.1. Continutul proprietatii ...................................................................... 24 2.2.2. Pluralismul formelor de proprietate................................................... 25 2.3. Economia monetara de schimb. Banii, element major al vietii economice .................................................................................... 28 2.3.1. Continutul banilor ............................................................................ 28 2.3.2. Geneza si evolutia banilor ................................................................ 29

216

2.3.3. Rolul si functiile banilor .................................................................. 30 2.4. Piata – expresie generala a relatiilor de vânzare–cumparare.................. 31 Capitolul 3. Economia de piata moderna................................................ 34 3.1. Economiile moderne contemporane – economii mixte ......................... 34 3.2. Agentii economici ............................................................................. 36 3.3. Formele principale de organizare a afacerilor....................................... 39 3.4. Fluxul principal al veniturilor si cheltuielilor în economie .................... 43 3.5. Rezultatele activitatii desfasurate la nivel microeconomic. Indicatori de exprimare si evaluare ................................................................................ 45 Capitolul 4. Bunurile economice. Utilitatea economica. Preferintele si alegerea consumatorului ......................................................................... 48 4.1. Bunurile economice. Tipologia bunurilor economice ........................... 48 4.2. Utilitatea economica. Masurarea utilitatii. Formele utilitatii ................. 50 4.2.1. Utilitatea economica. Masurarea utilitatii.......................................... 50 4.2.2. Formele utilitatii .............................................................................. 50 4.3. Utilitatea marginala. Corelatia dintre utilitatea totala si utilitatea marginala. Legea utilitatii marginale. Egalizarea utilitatii marginale pe unitatea monetara...................................................................................... 55 4.3.1. Utilitatea marginala. Legea utilitatii marginale descrescânde............. 55 4.3.2. Egalizarea utilitatii marginale pe unitatea monetara........................... 57 4.4. Programele de consum. Preferintele si alegerea consumatorului ........... 58 4.4.1. Programele de consum..................................................................... 58 4.4.2. Curbele de indiferenta în consum ..................................................... 59 4.4.3. Rata marginala de substitutie............................................................ 61 4.4.4. Echilibrul si alegerea consumatorului. Constrângerea bugetara. Surplusul consumatorului.......................................................................... 61 Capitolul 5. Factorii de productie ........................................................... 64 5.1. Caracterizarea generala a factorilor de productie. Mobilitatea factorilor de productie ............................................................................... 64

217

5.2. Munca – factor de productie primar si determinant ............................... 67 5.3. Natura, factor originar de productie. Resursele naturale ........................ 70 5.4. Capitalul – factor de productie derivat ................................................. 72 5.4.1. Definirea capitalului; circuitul si rotatia capitalului ........................... 72 5.4.2. Formarea si modificarea capitalului fix ............................................. 75 5.5. Combinarea si substituirea factorilor de productie. Legea randamentelor descrescânde. Izocuante. Rata marginala de substituire ............................... 79 Capitolul 6. Costurile de productie. Comportamentul producatorului ... 83 6.1. Continutul costului de productie. Functiile costului .............................. 83 6.1.1. Continutul costului........................................................................... 83 6.1.2. Functiile costului ............................................................................. 85 6.2. Marimea si structura costului. Costul de productie pe termen scurt si timpul economic al costului. Costului de productie pe termen lung. ............. 86 6.2.1. Marimea si categoriile de costuri ...................................................... 86 6.2.2. Analiza costului pe termen scurt ....................................................... 87 6.2.3. Analiza costului de productie pe termen lung .................................... 89 6.3. Optimul producatorului. Maximizarea productiei pentru un cost dat si minimizarea costului de productie pentru o productie data .......................... 91 6.4. Calea de expansiune. Surplusul producatorului. Pragul rentabilitatii...... 93 6.4.1. Calea de expansiune si surplusul producatorului................................ 93 6.4.2. Pragul rentabilitatii........................................................................... 94 Capitolul 7. Productivitatea factorilor de productie ............................... 97 7.1. Conceptul si tipologia productivitatii ................................................... 97 7.2. Legea randamentelor neproportionale .................................................. 99 7.3. Productivitatea muncii si randamentul capitalului – productivitati partiale............................................................................... 101 7.3.1. Productivitatea muncii ................................................................... 101 7.3.2. Randamentul capitalului ................................................................ 103 7.4. Relatiile dintre productivitatea muncii si productivitatea capitalului. Cresterea productivitatii muncii. Surplusul de productivitate. .................... 104

218

Capitolul 8. Cererea si oferta .................................................................107 8.1. Cererea. Formele cererii ....................................................................107 8.2. Elasticitatea cererii. Conditiile cererii. Factorii care influenteaza cererea. .............................................................109 8.3. Oferta. Legea ofertei. Conditiile marimii si dinamicii ofertei...............115 8.3.1. Continutul ofertei. Legea ofertei......................................................115 8.3.2. Conditiile marimii si dinamicii ofertei .............................................117 8.4. Elasticitatea ofertei. Importanta factorului timp ..................................118 8.5. Echilibrul pietei.................................................................................120

Capitolul 9. Concurenta si pretul. Piata cu concurenta perfecta. Pretul de echilibru. .................................................................................122 9.1. Concurenta. Continut. Tipuri de piata concurentiala ............................122 9.1.1. Continutul concurentei....................................................................122 9.1.2. Tipuri de piata concurentiala ...........................................................124 9.2. Pretul – concept, functii, tipuri de preturi si modalitati de formare .......125 9.2.1. Continutul categoriei economice de pret ..........................................125 9.2.2. Functiile pretului ............................................................................127 9.2.3. Tipuri de preturi pe piata interna si externa......................................129 9.3. Piata cu concurenta perfecta. Pretul de echilibru. Caracterizarea pietei cu concurenta perfecta..............................................130 9.4. Echilibrul pietei pe termen scurt si lung. Optiunea producatorului ......133

Capitolul 10. Piata de monopol. Piata cu concurenta de oligopol. Politici de preturi ..................................................................................136 10.1. Piata de monopol. Cererea si veniturile firmei de monopol................136 10.2. Maximizarea profitului pe piata de monopol. Preturile de monopol discriminatorii. Costurile sociale ............................................138 10.3. Caracterizarea pietei cu concurenta de oligopol. ................................142 10.4. Formarea pretului pe diferite piete oligopoliste .................................144 10.5. Statul si preturile. Politici de preturi .................................................145

219

Capitolul 11. Salariul – venit fundamental............................................ 149 11.1. Salariul – geneza, teorii asupra salariului ......................................... 149 11.2. Formele de salarizare ...................................................................... 154 11.3. Marimea si dinamica salariului........................................................ 157

Capitolul 12. Dobânda........................................................................... 162 12.1. Creditul – concept, functii, tipuri ..................................................... 162 12.2. Dobânda: concept si modalitati de existenta ..................................... 164 12.3. Masa si rata dobânzii. Dinamica dobânzii ........................................ 166 12.3.1. Masa si rata dobânzii.................................................................... 166 12.3.2. Formele dobânzii ......................................................................... 166 12.3.3. Dinamica dobânzii ....................................................................... 168

Capitolul 13. Profitul ............................................................................. 173 13.1. Controverse privind substanta profitului. Definirea conceptului de profit ................................................................................ 173 13.2. Profitul economic si sursele lui. Tipurile de profit ............................ 174 13.2.1. Tipurile de profit .......................................................................... 174 13.2.2. Repartitia profitului...................................................................... 177 13.3. Masa si rata profitului .................................................................... 178 13.4. Maximizarea profirului pe diferite piete ........................................... 179

Capitolul 14. Renta – forma importanta de venit în economia de piata .............................................................................. 182 14.1. Natura rentei. Conceptii privind substanta rentei .............................. 182 14.2. Formarea rentei pe baza legii randamentelor neproportionale ............ 183 14.3. Renta funciara. Mecanismul formarii rentei funciare ........................ 185 14.3.1. Mecanismul formarii rentei funciare ............................................. 185 14.3.2. Categorii ale rentei funciare.......................................................... 187 14.3.3. Alte forme ale rentei (în afara celei funciare) ................................. 188 14.4. Arenda si pretul pamântului............................................................. 190 Întrebari si grile .................................................................................... 192 Bibliografie ............................................................................................ 213