Econom i e European A

Economie Europeană 3

CUPRINS

1. Coeziunea economico-socială – expresie a echităţii în procesul de

integrare europeană

Concepte şi teorii ale integrării 10

Integrarea economică în U.E.: adâncirea, lărgirea şi

extinderea

16

Dimensiunea orizontală a coeziunii economico-sociale.

Problema convergenţei reale

24

Rezumat 29

Teste de autoevaluare 30

Bibliografie minimală 32

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 109

2. Tehnici, metode şi modele de analiză şi interpretare a disparităţilor

interregionale

Tehnici utilizate în interpretarea disparităţilor regionale 35

Metode de analiză şi previzionare a indicatorilor regionali 41

Principalele modele utilizate în analiza realităţii

economice regionale

52

Rezumat 68



Lucrare de verificare 75



3. Politica regională a Uniunii Europene

Disparităţile regionale în Uniunea Europeană 78

Importanţa şi necesitatea politicii regionale a U.E. 81

Instrumentele politicii regionale a U.E. 83

Rezumat 89




4. Strategia şi politica de dezvoltare regională a României

Relaţiile România – Uniunea Europeană 99

Strategia Post Aderare a României 101

Politica de dezvoltare regională a României 102

Rezumat 105





Bibliografie


INTRODUCERE

Modulul intitulat Economie Europeană se studiază în anul II şi vizează

dobândirea de competenţe în domeniul ştiinţei economice regionale.

După ce vei studia şi învăţa modulul vei dobândi următoarele competenţe

generale: descrierea elementelor necesare abordării economico-sociale la nivel

regional; integrarea cunoştinţelor deja acumulate cu cele aferente unui

deziderat actual: integrarea regională; analiza critică a organizaţiilor de tip

regional, în special a U.E.; evidenţierea perspectivelor dezvoltării economiei

româneşti la nivel regional şi a posibilităţilor reale de integrare in sistemul

european.

Obiectivele cadru pe care ţi le propun sunt următoarele:

evidenţierea trendului dezvoltării regionale şi a factorilor care o

influenţează;

identificarea modalităţilor concrete de intervenţie la nivel regional în

scopul obţinerii unei dezvoltări durabile;

evidenţierea disparităţilor regionale, poziţiei României şi, mai ales,

evoluţiei disparităţilor regionale în contextul integrării depline a

României în Uniunea Europeană;

identificarea instrumentelor tehnice şi financiare europene

disponibile în actuala perioadă de programe în România şi

evidenţierea modului lor de operare.

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Coeziunea economico-socială – expresie a echităţii în procesul de

integrare europeană;

- Tehnici, metode şi modele de analiză şi interpretare a disparităţilor

interregionale;

- Politica regională a Uniunii Europene;

- Strategia şi politica de dezvoltare regională a României.


În prima unitate de învăţare intitulată Coeziunea economico-socială – expresie

a echităţii în procesul de integrare europeană, după ce vei studia conţinutul

cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată, vei fi capabil:

- să identifici, prin exemplificări, caracteristicile definitorii ale diferitelor

forme de manifestare a procesului de integrare economică;

- să descrii „metoda comunitară” de integrare;

- să analizezi implicaţiile aderării la Uniunea Europeană;

- să realizezi importanţa politicii de coeziune în realizarea convergenţei

la nivel comunitar;

- să elaborezi un studiu privind poziţia României în procesul de

convergenţă europeană;

- să compari influenţa fiecărui val al extinderii asupra proceselor de

adâncire şi lărgire la nivelul U.E.

Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.

După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare Tehnici,

metode şi modele de analiză şi interpretare a disparităţilor interregionale vei

achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi competenţe. Acestea îţi oferă

capacitatea:

- să identifici, prin exemplificări, tehnicile utilizate în interpretarea

disparităţilor regionale;

- să descrii metodele de analiză şi previzionare a indicatorilor regionali;

- să analizezi oportunitatea folosirii diferitelor metode în analiza

disparităţilor interregionale la nivelul Uniunii Europene;

- să enumeri punctele forte şi punctele slabe ale principalelor modele

utilizate în analiza realităţii economice regionale,

care îţi vor permite să elaborezi un studiu privind nivelul disparităţilor inter şi

intra-regionale la nivelul României. Ca să îţi evaluez gradul de însuşire a

cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de evaluare pe care, după corectare, o vei

primi cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de învăţare pentru

modulele următoare.

În a treia unitate de învăţare, intitulată Politica regională a Uniunii Europene,

după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată,

vei fi capabil:

- să descrii evoluţia politicii europene de dezvoltare regională;

- să explici importanţa şi necesitatea unei astfel de politici la nivel

european;

- să identifici, prin exemplificări, caracteristicile politicii regionale

clasice şi ale politicii regionale contemporane;

- să descrii diferitele tipuri de instrumente ale politicii regionale

utilizate de statele membre U.E.;


- să compari politica de dezvoltare regională din România cu politica

europeană de dezvoltare regională şi cu celelalte politici regionale

aplicate în statele membre U.E.

Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.

După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a patra unitate de învăţare, Strategia

şi politica de dezvoltare regională a României, vei achiziţiona, odată cu

cunoştinţele oferite, noi competenţe. Astfel, vei avea capacitatea:

- să descrii evoluţia procesului de aderare a României la Uniunea

Europeană;

- să descrii şi să compari Strategia Post Aderare a României;

- să analizezi politica de dezvoltare regională a României în diferite etape

ale evoluţiei acesteia,

care îţi vor permite să elaborezi propuneri privind direcţiile politicii regionale a

României în viitoarea perioadă de programare. Ca sa îţi evaluez gradul de

însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de evaluare, pe care după

corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de

învăţare pentru modulele următoare.

Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:

Citeşti modulul cu maximă atenţie;

Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le

adnotezi în spaţiul alb rezervat;

Răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse;

Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără

să apelezi la suportul scris;

Compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţi de ce ai eliminat

anumite secvenţe;

În caz de rezultat îndoielnic reia întreg demersul de învăţare.

Pe măsură ce vei parcurge modulul îţi vor fi administrate două lucrări de

verificare pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei

răspunde în scris la aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de

resursele bibliografice, recomandate la finalul capitolului şi al cursului.

Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să operaţionalizezi competenţele. Se

va ţine cont de acurateţea rezolvării, de modul de prezentare şi de

promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţi şi informaţii suplimentare vei

apela la tutorele indicat. 50% din notă provine din evaluarea continuă (cele

două lucrări de verificare) şi 50% din evaluarea finală.


Lista Figurilor

FIGURA 1-1. Procesul de integrare economică în U.E. – abordarea

trivalentă………………………………………………… 18

FIGURA 1-2. Harta Uniunii Europene în contextul procesului de

extindere………………………………………………… 22

FIGURA 1-3. Harta Zonei Euro………………………………………… 23

FIGURA 1-4. Criteriul privind nivelul inflaţiei în România în perioada

2004 – 2008……………………………………………… 26

FIGURA 3-1. Distribuția regiunilor în funcție de PIB/locuitor, media

anilor 2003 – 2005………………………………………. 78

FIGURA 3-2. Disparitățile interregionale în statele membre…………… 79

FIGURA 3-3. Coordonarea – principalul rol al politicii regionale

europene………………………………………………… 88

FIGURA 4-1. Regiunile de dezvoltare din România în N.U.T.S. al U.E… 103

FIGURA 4-2. Procesul de elaborare a Planurilor Regionale de

Dezvoltare…………………………………………………. 118

Lista Tabelelor

TABEL 1-1. Statele membre U.E……………………………………… 20

TABEL 1-2. Complexitatea formelor atinse de integrarea economică -

prezentare schematică……………………………………. 30

TABEL 3-1. Instrumentele politicii de dezvoltare regională…………... 87

TABEL 4-1. SPAR…………………………………………………….. 101

TABEL 4-2. Legătura dintre documentele strategice de programare….. 103

TABEL 4-3. România – instrumente financiare ale politicii de

dezvoltare regională……………………………………… 104

TABEL 4-4. Repartizarea administrativ teritorială a României………... 117

Marchis Gabriela Coeziunea economico-socială – expresie a echităţii în procesul de integrare europeană


1. COEZIUNEA ECONOMICO-SOCIALĂ – EXPRESIE A

ECHITĂŢII ÎN PROCESUL DE INTEGRARE

EUROPEANĂ

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

să identifici, prin exemplificări, caracteristicile definitorii ale

diferitelor forme de manifestare a procesului de integrare

economică;

să descrii „metoda comunitară” de integrare,

să analizezi implicaţiile aderării la Uniunea Europeană ,

să realizezi importanţa politicii de coeziune în realizarea

convergenţei la nivel comunitar

să elaborezi un studiu privind poziţia României în procesul de

convergenţă europeană

să compari influenţa fiecărui val al extinderii asupra proceselor de

adâncire şi lărgire la nivelul U.E.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Concepte şi teorii ale integrării 10

Integrarea economică în U.E.: adâncirea, lărgirea şi

extinderea

16

Dimensiunea orizontală a coeziunii economico-sociale.

Problema convergenţei reale

24

Rezumat 29






1.1. Concepte şi teorii ale integrării

Cercetările efectuate pentru a defini cât mai fidel conceptul de

integrare precum şi pentru a identifica diferitele stadii ale integrării

economice au condus la concluzia potrivit căreia există o gamă largă

de definiţii şi utilizări ale acestei noţiuni.

Exemplu:

Integrarea economică se defineşte prin:

„a face cât mai compatibile planurile centrelor de decizie. ... Această integrare ar urma să fie

condusă de o autoritate sau de un ansamblu de autorităţi şi presupune politici comunitare ...

precum şi o planificare comunitară”. (Bye, 1950)

Exemplu:

Integrarea:

„ca proces, cuprinde diverse măsuri pentru abolirea discriminărilor între unităţi economice

naţionale, iar ca situaţie de fapt, semnifică absenţa discriminărilor dintre economiile

naţionale”. (Balassa, 1961)

Exemplu:

Integrarea, privită ca proces, reprezintă:

„crearea şi menţinerea unor modele de interacţiuni economice, sociale şi politice, intense şi

diverse, între unităţi anterior autonome”. (Wallance, 1990)

Exemplu:

Integrarea poate fi definită prin:

„o centralizare optimală a politicii economice” (Tinbergen, 1954)



Exemplu:

Integrarea economică internaţională este:

„procesul complex al dezvoltării economiei mondiale, bazat pe intensificarea

interdependenţelor între economiile mai multor state, ţintind constituirea unor ansambluri

economice puternice într-o anumită concepţie a lumii”. (Ciucur D., 2001)

Exemplu:

Integrarea economică se defineşte prin:

„integrarea economică interstatală necesită o complementaritate bazată pe un nivel de

dezvoltare asemănător, în aşa fel încât părţile articulate să constituie un întreg coerent”.

(Ciucur D., 2001)

Studiile europene avansează două teorii în privinţa integrării:

a) integrarea formală, care este abordată sub aspectul schimbării

reglementarilor pentru realizarea compatibilităţii între parteneri şi

asigurarea unei depline funcţionalităţi a comunităţii;

b) integrarea informală, care are în vizor obţinerea unei dinamici

constructive a relaţiilor şi sistemelor de comunicaţie.

Trebuie reţinută şi ideea de integrare sectorială (pe anumite domenii

economice), ca o formă distinctă a integrării generale.

Fenomenul de integrare este analizat nu numai ca proces al creşterii

interdependenţelor componentelor sistemului economic naţional, ci şi sub

raportul constituirii unui ansamblu de relaţii specifice între state.



Exemplu:

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, creată în 1951.

Primele încercări de a proiecta integrarea economică regională a statelor din

Europa de Vest (Viner, 1950; Tinbergen, 1954; Balassa, 1961) au condus la

identificarea următoarelor forme de manifestare a integrării economice:

a) zonele de liber schimb

b) uniunile vamale

c) pieţele comune

d) uniunile economice şi monetare

e) uniunea politică

Sarcina de lucru 1

Exemplificaţi fiecare formă de manifestare a integrării economice,

având ca suport de studiu următoarea lucrare: Ionescu R. V., Marchis

G. (2006) Teoria integrării economice comunitare, Galaţi: Fundaţia

Academică Danubius, pp. 22 – 64.

Sarcina de lucru va fi verificată şi notată de către tutore în cadrul întâlnirilor

tutoriale.



Spectrul foarte larg de forme de integrare care există în prezent la scara

mondială a determinat departajarea acestora în două mari categorii:

a) forme simple de integrare internaţională

b) forme complexe de integrare internaţională

Exemplu:

Forme simple: zonele de comerţ liber, uniunile vamale, integrarea pe un număr

redus de produse

Exemplu:

Forme complexe: piaţa comună, uniunea economică, uniunea monetară,

uniunea politică.

Indiferent de forma de integrare, stabilită în funcţie de gradul de intensitate al

fenomenului, ţările participante la acest proces transferă o parte din atribuţiile

lor naţionale unor organisme suprastatale, în pofida afectării independenţei şi

suveranităţii lor.

Până în prezent, nu se poate vorbi de existenţa unor forme de integrare totală

(completă) decât la nivel naţional, iar atracţia exercitată de integrarea

economică internaţională se datorează, evident, unor avantaje pentru statele şi

popoarele respective.

Integrarea economică poate fi negativă sau pozitivă.

Termenul de integrare negativă a fost introdus de Tinbergen pentru a se

referi la simplul fapt al eliminării barierelor comerciale între naţiunile

participante, ori al eliminării oricăror restricţii în procesul de liberalizare a

comerţului.

Termenul de integrare pozitivă indică modificările survenite asupra

instrumentelor şi instituţiilor existente şi, mai important, crearea de altele noi

pentru a determina piaţa din zona integrată să funcţioneze eficient şi, de

asemenea, să promoveze obiectivele politice mai largi ale proiectului de

integrare.



Integrarea economică are o semnificaţie aparte în Europa, ceea ce unii autori

numesc „metoda comunitară” (Pelkmans, 2006) care trebuie înţeleasă

„dincolo de scena istoriei, scopurile politice sau aspectele instituţionale”.

Sarcina de lucru 2

Având ca suport de studiu lucrarea – Pelkmans, J. (2006). Integrarea

Europeană: Metode şi Analiză Economică. Bucureşti: Institutul

European din România, pp. 2 – 36, identificaţi elementul care a

determinat formarea celui mai important proiect de integrare –

Uniunea Europeană:


tutoriale.



Avantajele integrării economice sunt potenţiale, aceasta însemnând că nu

există nici o garanţie a obţinerii lor.

Totul depinde de natura proiectului de integrare şi de comportamentul

statului participant înainte şi după integrare.

Este posibil ca, în absenţa unui comportament „adecvat”, integrarea să

înrăutăţească situaţia economică a statului respectiv.

Exemplu:

Introducerea circulaţiei libere a factorilor de producţie poate spori eficienţa

realocării raţionale a resurselor dar, în acelaşi timp, poate avea ca rezultat şi

declinul anumitor zone, producând astfel probleme regionale grave şi

dezechilibre importante [Mayers (1983) şi Robson (1985)].

Exemplu:

Armonizarea fiscală poate creşte eficienţa, prin eliminarea barierelor netarifare

şi, de asemenea, şi dezechilibrele, prin egalizarea ratelor lor efective de

protecţie.

Exemplu:

Coordonarea politicilor monetare şi fiscale, prin integrarea monetară, poate

micşora dezechilibrele severe, având deci drept rezultat crearea unei atmosfere

de stabilitate în statele membre.

Procesul de integrare presupune atât mutaţii legislative cât şi transformări

instituţionale, fapt ce implică:

„un permanent proces de conlucrare între statele participante cu privire la procedurile de

armonizare a intereselor, elaborarea şi aplicarea noilor forme de conduită economică”

(Lăzărescu, 2006).

Trebuie reţinute conceptele de integrare politică (a politicilor

macroeconomice generale şi sectoriale) şi de integrare instituţională.



Sarcina de lucru 3

Având ca suport de studiu lucrarea Marchis G. (2009) Impactul

extinderii Uniunii Europene asupra strategiilor şi politicilor

regionale. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, pp.13 – 60,

analizaţi implicaţiile ce rezultă din integrarea economică la nivelul

Uniunii Europene:


tutoriale.

1.2. Integrarea economică în U.E.: adâncirea, lărgirea şi extinderea

Privită prin prisma numeroaselor proiecte de integrare economică, perioada de

la sfârşitul celui de-al II-lea război mondial a fost caracterizată de Haberler

(1964), drept „era integrării”.



Construcţia europeană s-a concretizat după cel de-al II-lea război mondial, în

urma unui îndelungat proces de cooperare şi integrare, demarat în anul 1951

între şase state europene: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi

Olanda.

Integrarea economică în Uniunea Europeană debutează în 1957, când cele

şase naţiuni membre CECO1 au decis crearea uniunii vamale şi a pieţei

unice, semnând, la Roma, Tratatele de înfiinţare a Comunităţii Economice

Europeană (CEE) şi a Agenţiei Europene pentru Energie Atomică

(Euroatom).

Sarcina de lucru 4

Având ca suport de studiu lucrarea Ionescu R. V., Marchis G. (2006)

Teoria integrării economice comunitare, Galaţi: Fundaţia Academică

Danubius, pp. 22 – 64, explicaţi rolul CECO în plan politic şi în plan

economic:


tutoriale.

1 Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a fost prima organizaţie europeană ce dispunea de

puteri supra-naţionale.



Integrarea economică în Uniunea Europeană poate fi abordată din 3

perspective: (Pelkmans, 2006)

a) adâncirea (liberalizare economică; politici şi reguli comune; obligaţii şi

restricţii pentru statele membre)

b) lărgirea (în domeniul economic şi a celorlalte puteri)

c) extinderea (prin aderarea noilor state)

Figura 1-1. Procesul de integrare economică în U.E. – abordarea trivalentă

Sursa: Marchis G. (2009) Impactul extinderii Uniunii Europene asupra strategiilor şi politicilor

regionale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Extinderea a creat importante reacţii în viaţa social-economică a U.E.,

reprezentând întotdeauna o adevărată provocare în realizarea obiectivului

fundamental de coeziune economică şi socială, fiind elementul promotor al

reformelor în cadrul U.E..

EXTINDERE

ADÂNCIRE LĂRGIRE



Sarcina de lucru 5




exemplificaţi modul în care s-au manifestat procesul de integrare

europeană din perspectiva „adâncirii” şi „lărgirii”


tutoriale.



Exemplu:

Procesul de extindere europeană – tabelul nr. 1-1

Tabel 1-1. Statele Membre U.E.2

Ţara Drapelul

Populaţia estimată

la 1.01.2010

(milioane locuitori)

P.I.B./locuitor

2007 (PPC)

(EU-27 = 100)

Suprafaţa

(km2)

Cele 6 state fondatoare – 1952

Belgia

10,8 29.300 30.510

Franţa

62,6 27.600 547.030

Germania

82,1 28.100 357.021

Italia

60,0 25.200 301.230

Luxemburg

0,5 68.500 2.586

Olanda

16,5 32.900 41.256

State care au aderat la U.E.– 1973 (primul val de extindere)

Danemarca

5,5 30.500 43.094

Irlanda

4,6 36.200 70.280

Marea

Britanie 62,0 28.700 244.820

State care au aderat la U.E.– 1981 (al doilea val de extindere)

Grecia

11,3 24.300 131.940

State care au aderat la U.E.– 1986 (al treilea val de extindere)

Spania

46,7 26.500 504.782

Portugalia

10,7 18.600 92.391

2 Termenul „Uniunea Europeană” a început să fie utilizat începând din 1993 când a intrat în vigoare Tratatul de

la Maastricht, cunoscut şi sub denumirea de „Tratatul privind Uniunea Europeană”.



State care au aderat la U.E.– 1995 (al patrulea val de extindere)

Austria

8,4 31.600 83.858

Finlanda

5,3 29.000 337.030

Suedia

9,3 31.300 449.964

State care au aderat la U.E.– 2004 (al cincilea val de extindere – prima etapă)

Cehia

10,4 20.200 78.866

Cipru

0,8 23.100 9.250

Estonia

1,3 17.600 45.266

Letonia

2,2 14.400 64.589

Lituania

3,3 15.000 65.200

Malta

0,4 17.700 316

Polonia

38,1 19.200 312.685

Slovacia

5,4 17.000 48.845

Slovenia

2,0 22.000 20.237

Ungaria

10,0 15.700 93.030

State care au aderat la U.E.– 2007 (al cincilea val de extindere – etapa a II-a)

Bulgaria

7,6 9.500 110.994

România

21,3 10.100 237.500

U.E.

499,4 24.800 3.929

Sursa datelor: European Communities (2009) Europe in figures - Eurostat yearbook 2009, General

and regional statistics, Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities.

Uniunea Europeană este cel mai semnificativ şi influent proiect de integrare,

cuprinzând în prezent 27 de state membre şi pregătindu-se pentru următoarea

extindere. Acest proces are ca scop extinderea paşnică a zonei de stabilitate şi

prosperitate către noi membri.



Figura 1-2. Harta Uniunii Europene în contextul procesului de extindere

Sursa: European Commission (2007) Investing in our common future The budget of the European

Union, Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities.

Transformările care caracterizează în prezent Uniunea Europeană şi

dinamismul procesului de integrare europeană ne îndreptăţesc să ataşăm

Europei atribute ca „Europa cu mai multe viteze” şi „Europa cercurilor

concentrice” (Miron, 2002).

Noţiunile de „Europa cu două viteze” sau „Europa cu geometrie variabilă”

au fost prezentate pentru prima dată în februarie 1988, în Strategia Delors

pentru Comunitatea Europeană, pentru a se evidenţia faptul că unele state pot

avansa mai rapid în cadrul procesului de integrare în anumite sectoare de

activitate, pe baza unor politici definite în prealabil.

Practic, în momentul de faţă, în Europa există grupuri de ţări cu „viteze” de

integrare diferită (Sută, 1999):

a) grupul Euro

b) grupul ţărilor non-Euro

c) grupul noilor statele membre

d) grupul ţărilor potenţial candidate

e) grupul ţărilor care vor aparţine unui nou val al extinderii



Figura 1-3. Harta Zonei Euro

Sursa: http://image.stirileprotv.ro/media/images/extra/Apr2011/60487624.jpg

În acest moment, Uniunea Europeană se prezintă coezivă şi unitară, fiind mai

mult decât o piaţă comună, fiind o uniune economică completă, şi este de

aşteptat a deveni şi o uniune politică.

http://image.stirileprotv.ro/media/images/extra/Apr2011/60487624.jpg



Sarcina de lucru 6




exemplificaţi grupurile de ţări cu viteze de integrare diferită existente

în prezent în Europa:


tutoriale.

1.3. Dimensiunea orizontală a coeziunii economico-sociale. Problema

convergenţei reale

Convergenţa nominală are în vedere îndeplinirea anumitor criterii referitoare

la variabilele nominale, care reflectă stabilitatea economică.

Coeziunea economică şi socială poate fi atinsă doar prin asigurarea

complementarităţii şi corelării între cele două tipuri de procese: convergenţa

reală şi convergenţa nominală.



Exemplu:

Exemplu:

PIB/locuitor, şomaj, ocupare, productivitate, etc..

Convergenţa nominală este o premisă importantă a convergenţei reale, aspect

evidenţiat şi de Spiridon (2004) „Criteriile de convergenţă nominală reprezintă

un ingredient esenţial al convergenţei reale!”

Conform „Raportului de Convergenţă 2008 al Comisiei Europene” [COM

(2008) 248], în care se examinează progresul statelor membre în îndeplinirea

criteriilor de convergenţă nominală, situaţia în România se prezintă astfel:

a) Legea 312 din 28 iunie 2004 privind statul Băncii Naţionale a României

nu este pe deplin compatibilă cu Articolele 108 – 109 din Tratatul Uniunii

Europene, cu statutul Băncii Centrale Europe şi a Sistemului Băncilor

Centrale Europene;

b) criteriile privind stabilitatea preţurilor (figura 1–4), cursul de schimb,

convergenţa pe termen lung a dobânzilor nu sunt îndeplinite.

Convergenţa reală presupune analiza tendinţei de egalizare a variabilelor

reale care descriu performanţele economiilor naţionale.



Figura 1-4. Criteriul privind nivelul inflaţiei în România în perioada 2004 – 2008

(modificări procentuale anuale)

Notă: Cele două puncte reprezintă nivelul previzionat al ratei inflaţiei pentru luna decembrie 2008.

Valoarea de referinţă este stabilită la un nivel al inflaţiei de 3,2%, determinat în Malta, Olanda şi

Danemarca, conform Articolului 121(1) a Tratatului Uniunii Europene.

Sursa: Adaptare după: European Commission (2008) Convergence Report 2008, Luxembourg, Office

for Official Publications of the European Communities.

Singurul criteriul îndeplinit era cel referitor la stabilitatea poziţiei bugetare.

Ca o consecinţă a celor prezentate în raport, Comisia Europeană consideră că

România nu îndeplineşte condiţiile necesare adoptării modei unice europene.

Criteriile de convergenţă reală nu sunt clar stipulate în tratatele care stau la

baza construcţiei europene.

Cu toate acestea, pentru a cuantifica acest tip de convergenţă, specialiştii fac

referire la următorii indicatori:

nivelul PIB/locuitor,

structura economiei

gradul de deschidere al economiei

ponderea comerţului bilateral cu ţări membre U.E. în totalul

comerţului exterior.



Convergenţa reală poate fi determinată prin intermediul indicatorilor varianţă,

deviaţie standard, coeficient de variaţie, analizând dispersia veniturilor pe

locuitor a diferitelor economii faţă de media acestora (convergenţa de tip

sigma) sau prin intermediul funcţiilor de regresie, estimând venitul pe locuitor

într-o perioadă de timp, în funcţie de nivelul iniţial al acestuia (convergenţa de

tip beta).

Sarcina de lucru 7

Având ca suport de studiu lucrarea – Pelkmans, J. (2006). Integrarea

Europeană: Metode şi Analiză Economică. Bucureşti: Institutul European

din România, pp. 2 – 36, analizaţi modelul de distribuţie teritorială a

bunăstării în Uniunea Europeană:


tutoriale.



Testul convergenţei sigma ( ) se bazează pe calculul decalajelor PIB/locuitor

şi compară t cu 1t . Astfel, ipoteza convergenţei este acceptată dacă

tt 1 cu:

N

i

titt yyN 1

2'1 , unde ty este media

'

ity în perioada t .

Convergenţa reală de tip beta poate fi:

a) absolută

b) condiţională („convergenţă de club”)

Pentru a determina convergenţa se poate aplica ecuaţia de regresie simplă

liniară: 0,iit byar în care itr reprezintă creşterea medie anuală a venitului pe

locuitor, 0,iy nivelul iniţial al venitului pe locuitor, b parametrul ce urmează a

fi estimat ( ), i ţara, 0 anul de bază şi t anul final.

Sarcina de lucru 8

Având ca suport de studiu lucrareaMarchis G. (2009) Impactul



explicaţi diferenţa dintre cele două forme de convergenţă reală de tip

beta:

În calculele unor probleme reale, când se aplică funcţii de producţie cu

creşteri exponenţiale, ecuaţia de convergenţă se prezintă astfel:

0ln1ln i

io

it yeay

y

.




tutoriale.

Rezumat

Politica de coeziune vine în sprijinirea reducerii decalajelor de dezvoltare

între statele şi între regiunile Uniunii Europene.

Politica de coeziune europeană reprezintă liantul tuturor politicilor sectoriale

europene (socială, de transport, mediu, etc.).

Uniunea Europeană foloseşte politica de coeziune ca instrument de

armonizare, de interconectare a politicilor sectoriale, prin intermediul politicii

de coeziune, politicile sectoriale europene primind finanţarea necesară

îndeplinirii obiectivelor propuse.

Dar, importanţa politicii de coeziune nu trebuie privită doar din prisma

sprijinului financiar, care este doar temporar, ea rezidă în modificările induse

la nivelul educării mediului public, a mediului de afaceri, a cetăţeanului

european, precum şi în schimbările survenite în organizarea economiilor

statelor membre.

Viteza de convergenţă şi de coeziune multidimensională la nivelul U.E.

depinde în mare măsură de rapiditatea cu care statele membre asimilează

modelul european în vederea atingerii standardelor comunitare.

În concluzie:

„politica de coeziune şi politica regională sunt considerate de cele mai multe

ori sinonime, politica regională a U.E. luând naştere tocmai pentru a sluji

buna desfăşurare a politicii de coeziune” (Constantin et al., 2007).



Teste de autoevaluare

1. Completaţi cu DA şi NU spaţiile din tabelul de mai jos:

Tabel 1-2. Complexitatea formelor atinse de integrarea economică - prezentare schematică

Forme de

integrare

economică

Schimburi

comerciale

libere

Politică

comercială

comună

Circulaţia

liberă a

factorilor de

producţie

Politică

monetară şi

fiscală comună

Guvern

unic

Zona de liber

schimb

Uniunea vamală

Piaţă comună

Uniunea

economică

Uniunea politică

Sursa: Adaptare după: El-Agraa A. M. (2001) The European Union, Prentince Hall, London.

2. Definiţi expresia „grupul ţărilor non-euro”:

3. Completaţi spaţiile care lipsesc:

Integrarea _____________vizează schimbarea reglementarilor în vederea realizării

_______________ între parteneri şi asigurarea unei depline ______________ a

Comunităţii.



4. Ce se înţelege prin „integrare negativă” ?

5. Definiţi noţiunea de „integrare pozitivă”:

6. Enumeraţi formele complexe de integrare:

7. Care sunt statele care au iniţiat procesul de extindere europeană ?

8. Enumeraţi ţările fondatoare ale Uniunii Europene:



9. Care este esenţa Strategiei Delors ?

10. Care sunt indicatorii utilizaţi în determinarea convergenţei reale?

Bibliografie minimală

Marchis G. (2009) Impactul extinderii Uniunii Europene asupra strategiilor

şi politicilor regionale. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, pp.13 –

60.

Pelkmans, J. (2006). Integrarea Europeană: Metode şi Analiză Economică.

Bucureşti: Institutul European din România, pp. 2 – 36.

Ionescu R. V., Marchis G. (2006) Teoria integrării economice comunitare,

Galaţi: Fundaţia Academică Danubius, pp. 22 – 64.

Marchis Gabriela Tehnici, metode şi modele de analiză şi interpretare a disparităţilor interregionale


2. TEHNICI, METODE ŞI MODELE DE ANALIZĂ ŞI

INTERPRETARE A DISPARITĂŢILOR

INTERREGIONALE

Tehnici utilizate în interpretarea disparităţilor regionale 35

2.1.1. Analiza comparată 35

2.1.2. Modelul Input-Output la nivel regional 35

2.1.3. Analiza SWOT 38

Metode de analiză şi previzionare a indicatorilor regionali 41

2.2.1. Metoda extrapolării 41

2.2.2. Metoda proporţiei şi a corelaţiei 42

2.2.3. Analiza evoluţiei structurii indicatorilor regionali 43

2.2.4. Analiza fluxurilor interregionale 43

2.2.5. Analiza Cluster 45

2.2.6. Analiza factorială 47

Principalele modele utilizate în analiza realităţii economice

regionale

52

2.3.1. Modele neoclasice 52

2.3.2. Modelul centru-periferie 57

2.3.3. Modele de tip gravitaţional 59

2.3.4. Modele de localizare 62

2.3.5. Modele grafice statice şi dinamice 63

Rezumat 68







Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

să identifici, prin exemplificări, tehnicile utilizate în interpretarea

disparităţilor regionale;

să descrii metodele de analiză şi previzionare a indicatorilor regionali,

să analizezi oportunitatea folosirii diferitelor metode în analiza

disparităţilor interregionale la nivelul Uniunii Europene;

să enumeri punctele forte şi punctele slabe ale principalelor modele

utilizate în analiza realităţii economice regionale;

să elaborezi un studiu privind nivelul disparităţilor inter şi intraregionale la

nivelul României.




2.1. Tehnici utilizate în interpretarea disparităţilor regionale

2.1.1. Analiza comparată

Analiza comparată este o metodă de previzionare a indicatorilor regionali

din zonele deschise3, care constă în realizarea unor comparaţii între nivelul

indicatorilor regionali studiaţi într-o anumită zonă şi nivelul înregistrat într-o

regiune model.

Creşterea pe viitor a indicatorilor regionali în zona studiată se presupune a

urma modelul de creştere al unei alte zone mai vechi, a cărei evoluţie în trecut

are caracteristici similare cu cele anticipate pentru zona studiată.

Limitele acestei metode:

a) este greu de identificat o zonă model, care să prezinte caracteristici socio-

economice şi politice similare cu zona analizată;

b) metoda are un predominant caracter intuitiv deoarece în alegerea zonei

model se are în vedere, în primul rând, similitudinea între ratele iniţiale de

creştere fără a se lua în considerare şi cauzele acestora;

c) în condiţiile în care se găseşte o zonă model cu caracteristici comparabile

cu zona studiată, nu există certitudinea că evoluţia indicatorilor regionali în

zona studiată va fi aceeaşi ca în zona model – dacă se va desfăşura în acelaşi

ritm şi cu aceeaşi intensitate.

2.1.2. Modelul Input-Output la nivel regional

Modelul input-output demonstrează interdependenţa economică atât din

cadrul regiunii cât şi dintre diferite regiuni ale economiei.

Modelul input-output poate arăta cât de „deschisă” sau „închisă” este economia

unei regiuni.

În funcţie de amploarea fluxurilor financiare, se pot întâlnii următoarele

situaţii:

a) mărimea fluxurilor financiare în şi dinspre regiune este relativ redusă –

prin urmare, regiunea este relativ închisă;

b) mărimea fluxurilor financiare în şi dinspre regiune este mult mai mare –

prin urmare, regiunea este mult mai deschisă;

3 Zone în care mişcarea migratorie a factorilor de producţie nu este controlată direct: oraşe, regiuni.



c) mărimea fluxurilor financiare în regiune este relativ redusă comparativ

cu mărimea fluxurilor financiare dinspre regiune spre exterior – în acest caz,

regiunea va înregistra o pierdere netă de venit iar cererea internă se va

orienta spre regiunile învecinate;

d) mărimea fluxurilor financiare în regiune depăşeşte valoarea fluxurilor

financiare dinspre regiune spre exterior – în acest caz, regiunea va înregistra

o creştere netă de venit iar cererea internă se va mări.

Tabel 2-1. Modelul input-output la nivel regional – versiune simplificată

La nivel regional se pot distinge două categorii de fluxuri:

a) input-ul – consumul de resurse;

b) output-ul – bunurile materiale şi serviciile rezultate din activitatea

economică, precum şi repartizarea acestora pe destinaţii.

Construirea unui tabel input-output, denumit şi matrice a fluxurilor, se

realizează după principiul dublei înregistrări din evidenţa contabilă, astfel,

output-ul brut al fiecărei ramuri egalează input-ul brut pentru acea ramură.

Ipotezele de bază ale modelului input-output sunt următoarele:

1. tehnologia de producţie se bazează pe proporţii fixe;

2. nu există nici o restricţie cu privire la capacitatea de producţie a ramurii i.

La nivel interregional ecuaţiile de bază ale modelului input-output sunt

următoarele:



unde:

i

r X - output-ul total al ramurii i din regiunea r

i

rY - cererea finală a ramurii i din regiunea r

r, s = 1,2,3,…,n regiuni

ij

rs x - cantitatea de output a ramurii i din regiunea r folosită ca input de

ramura j a regiunii s

ij

rsa - coeficienţii tehnici ai cheltuielilor materiale directe, care leagă output-

urile ramurii i din regiunea r de input-urile din ramura j a regiunii s.

Sarcina de lucru 9

Analizaţi fluxurile financiare în şi dinspre regiune conform schemei

următoare şi explicaţi situaţia întâlnită în regiune:

a b c d




tutoriale.

2.1.3. Analiza SWOT

Analiza S.W.O.T. (Strenghts – puncte forte, Weaknesses – puncte slabe,

Opportunities – oportunităţi, Threats – ameninţări) are rolul de a evidenţia

cele mai semnificative caracteristici ale regiunilor şi problemele de

dezvoltare cu care acestea se confruntă, precum şi de a identifica factorii cu

influenţă favorabilă şi nefavorabilă din mediul intern şi extern al regiunii.

Elementele de bază ale analizei SWOT:

I. MEDIUL

INTERN

(regiune)

Puncte Forte: resurse sau capacităţi ale regiunii ce pot

fi folosite pentru atingerea obiectivelor

de dezvoltare.

Puncte Slabe: insuficienţe sau defecte ale regiunii care

împiedică atingerea obiectivelor de

dezvoltare.

II. MEDIUL

EXTERN

(stat/U.E.)

Oportunităţi: orice situaţie favorabilă ce poate fi

valorificată în vederea atingerii

obiectivelor de dezvoltare.

Ameninţări: orice situaţie nefavorabilă ce prezintă

un potenţial pericol pentru atingerea

obiectivelor de dezvoltare.

Analiza de tip SWOT presupune parcurgerea următorului algoritm:

1. analiza mediului int ern

a. Identificarea Punctelor Forte implică o inventariere a resurselor

naturale şi umane semnificative, precum şi a activităţilor de succes

regional.

Se evaluează importanţa (I) efectelor pentru fiecare dintre Punctele Forte de

la 1 la 10



b. Identificarea Punctelor Slabe implică determinarea disparităţilor

regionale, care pot fi supuse unui proces de reducere şi a situaţiilor care

trebuie evitate.

Se evaluează gravitatea (G) efectelor pentru fiecare Punct Slab identificat de

la 1 la 10.

2. analiza mediului exter n

a. identificarea Oportunităţilor implică determinarea tendinţelor care

prezintă interes regional, precum şi a surselor de provenienţă a acestora:

evoluţia politicii guvernamentale; evoluţia politicii comunitară; evoluţia

climatului de afaceri; evoluţia pieţei; modificări survenite pe piaţa forţei

de muncă; schimbări tehnologice; modificări în stilul de viaţă al

populaţiei.

Se evaluează probabilitatea (P) de apariţie a fiecărei şanse de la 1 la 10.

b. identificarea Ameninţărilor şi a direcţiei din care pot proveni: reduceri

ale bugetului alocat regiunii analizate; creşterea disparităţilor

interregionale; modificările tehnologice.

Se evaluează certitudinea (C) de apariţie a fiecărei ameninţări.

3. ordonarea după importanţă a datelor obţ inute anter ior.

Rezultatele analizei SWOT şi strategiilor optime planificării dezvoltării

regionale:



Sarcina de lucru 10

Având ca suport de studiu articolul – Marchis G. (2004)

„Interpretarea disparităţilor interregionale din perspectiva

principalilor factori de influenţă ai sistemului economic regional”,

Revista EuroEconomica nr.11, Galaţi, (http://journals.univ-

danubius.ro/index.php/euroeconomica/issue/archive)

explicaţi strategia de acţiune a tehnicii SWOT


tutoriale.

http://journals.univ-danubius.ro/index.php/euroeconomica/issue/archive

http://journals.univ-danubius.ro/index.php/euroeconomica/issue/archive



2.2. Metode de analiză şi previzionare a indicatorilor regionali

2.2.1. Metoda extrapolării

Această metodă se poate realiza prin mai multe procedee:

A. Extrapolarea prin metoda grafică

B. Extrapolarea cu ajutorul funcţiilor matematice

Extrapolarea prin metoda grafică constă în reprezentarea grafică a evoluţiei

unui indicator pe o perioadă suficient de mare de timp şi apoi extinderea în

viitor a liniei principale de evoluţie pentru obţinerea evoluţiei indicatorului

analizat în următorii ani. În acest context, indicatorul regional urmărit este

variabila dependentă, iar timpul variabila independentă.

Exemplu:

Extrapolarea cu ajutorul funcţiilor matematice:

a) )( fII tt , în care tI şi tI reprezintă indicatorul analizat din

regiunea studiată în anul de bază şi respectiv, în anul pentru care se

efectuează previziunea, iar perioada de timp dintre anul de bază şi anul

previzionării.

b) curbele polinomiale: baI t , în care a reprezintă valoarea efectivă

a indicatorului regional în anul t , iar b creşterea medie anuală absolută a

indicatorului studiat, calculată pe baza datelor din trecut pe o perioadă

relevantă de timp.

c) funcţia exponenţială:

abI t , în care a , b sunt constante.

d) funcţia Gompetz:

b

t kaI , unde k reprezintă limita superioară a

funcţiei.4

e) curba logistică:

abkI t

1, unde k reprezintă limita superioară a

funcţiei, iar b este o constantă negativă.

4 Această funcţie este reprezentată grafic printr-o curbă asimtotică la ambele capete, în formă de S. Această

formă a funcţiei Gompetz se presupune a descrie cel mai bine evoluţia reală a populaţiei dintr-o anumită regiune.

Iniţial ritmul de creştere al populaţiei este relativ scăzut, urmând o perioadă de creştere relativ rapidă, iar la un

anumit punct (corespunzător punctului de inflexiune al graficului) rata de creştere a populaţiei urmează o

evoluţie descendentă pe măsură ce populaţia şi densitatea populaţiei se aproprie de valoarea maximă. Prin

stabilirea limitelor inferioară şi superioară între care se pot încadra valorile înregistrate de indicatorul populaţie,

se elimină valorile aberante, spre exemplu valorile negative sau ∞.



2.2.2. Metoda proporţiei şi a corelaţiei

Metoda proporţiei este utilizată cu predilecţie în regiunile considerate

„deschise”. Evoluţia indicatorilor urmăriţi din regiunea studiată este

considerată a fi dependentă de evoluţia la un nivel superior a acestor

indicatori, spre exemplu de evoluţia la nivel naţional.

),...,,,(2

2

1

1

nt

nt

t

t

t

t

t

t

t

t IIIIf

I

I – indicatorul din regiunea studiată; π – indicatorul la nivel naţional.

Metoda corelaţiei constă în proiectarea variabilei dependente în corelaţie cu

evoluţia unei variabile independentă: tt bXaI .

În cazul în care evoluţia indicatorilor dezvoltării regionale este influenţată de

evoluţia anumitor factori la un moment anterior analizei, ecuaţia anterioară

devine: 1 tt bXaI . Dacă b>0 corelaţia este directă, în caz contrar

corelaţia e inversă.

Coeficientul de corelaţie este folosit pentru a indica gradul în care regresia

explică abaterile valorilor individuale ale variabilei dependente de valorile

medii. În cazul în care modelul de regresie nu este unul liniar, ecuaţia de

regresie se va prezenta astfel: )(XfII tt , unde f(X) este funcţia

variabilei independente.

Sarcina de lucru 11

Explicaţi diferenţele existente între metoda extrapolării şi metoda

corelaţiei, consultând pp.141-149 din lucrarea – Ionescu V. R. (2004)

Previziuni şi orientări economice, Editura Fundaţiei Academice

Danubius Galaţi.




tutoriale.

2.2.3. Analiza evoluţiei structurii indicatorilor regionali

Această metodă constă în examinarea componentelor majore care

influenţează evoluţia indicatorului regional urmărit.

Exemplu:

În analiza evoluţiei structurii populaţiei sunt urmăriţi principalii factori care

influenţează evoluţia populaţiei - creşterea/descreşterea naturală şi migraţia:

tttt PPPP , în care α reprezintă rata natalităţii în perioada

θ, β rata mortalităţii în perioada θ, γ imigrarea, iar δ emigrarea.

Necesitatea cunoaşterii nivelului populaţiei unei regiuni derivă în principal din

următoarele motive:

a) determinarea nivelului de resurse necesare a fi alocate în regiunea

studiată;

b) determinarea modelului de alocare a terenului: zone rezidenţiale, zone

comerciale, zone industriale, zone de recreaţie, etc..

c) determinarea necesarului de locuinţe, precum şi a modelului intra şi

interregional al infrastructurii de transport.

Obţinerea unor informaţii privind repartiţia populaţiei unei regiuni pe grupe de

vârstă şi pe sexe, statutul economic, originea etnică, nivelul educaţional,

modelul ocupaţional etc. sunt deosebit de importante pentru a explica

„calitatea” şi caracteristicile principale ale populaţiei regiunii analizate.

Un rol deosebit de important îl are şi cunoaşterea sensului şi migrării populaţiei

între mediul urban şi rural în cadrul aceleaşi regiuni.

2.2.4. Analiza fluxurilor interregionale

Metoda analizei fluxurilor interregionale constă în determinarea

coeficientului de localizare (poziţie):

NN

RR

i

i

.



Acest coeficient se determină ca raport între ponderea unei activităţi în

cadrul unei regiuni Ri în totalul activităţilor din regiunea analizată R şi

ponderea aceleaşi activităţi la nivel naţional Ni în totalul activităţilor la

nivel naţional N.

Exemplu:

În funcţie de scopul analizei se stabileşte baza de raportare, astfel:

a) dacă se urmăreşte determinarea localizării unei industrii în raport cu

distribuţia geografică a pieţei de desfacere pentru produsele industriei

analizate se va alege ca bază de raportare venitul obţinut în urma

comercializării produselor;

b) dacă se urmăreşte determinarea localizării unei industrii în raport cu

productivitatea factorului muncă se va alege ca bază de raportare valoarea

adăugată de industria respectivă;

c) dacă se urmăreşte determinarea distribuţiei pe cap de locuitor a

bunăstării în cadrul unei regiuni se va alege ca bază de raportare populaţia.

Analiza fluxurilor interregionale este o metodă este relativ simplă de aplicat şi

se bazează în principal pe calculul unor date statistice disponibile. Ea poate fi

utilizată în fazele iniţiale ale cercetării împreună cu alte tehnici şi metode de

analiză. Utilizarea singulară a coeficientului de localizare nu este recomandată

deoarece se pot obţine rezultate nesemnificative.

Sarcina de lucru 12

În urma studierii lucrării – Constantin D.L. (2004) Elemente

fundamentale de economie regională, Bucureşti: Editura ASE,

capitolele: IV şi VI, evidenţiaţi diferenţele existente între metoda

analizei fluxurilor interregionale şi metoda analizei evoluţiei

indicatorilor regionali:




tutoriale.

2.2.5. Analiza Cluster

Analiza Cluster defineşte acele metode de colectare a variabilelor sau

obiectelor în clase sau grupe. Analiza Cluster poate fi folosită pentru

reducerea informaţiilor referitoare la N indivizi în G grupuri cu scopul de a

obţine un număr mai mic de date şi garantează pierderea minimă de

informaţii.

Strategiile de constituire a clusterelor pot fi clasificate astfel:

a) tehnici ierarhice, care constau în divizarea claselor pe grupe la

fiecare nivel, obţinându-se în final o structură arborescentă. Aceste

tehnici se subclasifică în:

tehnici de aglomerare (metoda de concentrare,

tehnica semnalului transmis, tehnica legăturii unice)

tehnici de divizare (monotetice şi politetice)

b) tehnici de repartiţie, care au la bază principiul optimizării şi care

constau în formarea clusterelor prin optimizarea unor metode

specifice.

c) tehnici de măsurare a caracterului compact, care constau în gruparea

acelor regiuni care prezintă un grad ridicat de concentrare a

entităţilor.

d) tehnici de cuplaj, în cadrul cărora clasele şi grupele sunt puse în

conexiune directă.

Rezultatul analizei Cluster este dat de numărul de grupe, numit şi cluster

(ciorchine) şi de compoziţia acestuia.

În domeniul cercetării regionale, analiza Cluster poate fi folosită pentru

gruparea ariilor teritoriale în funcţie de caracteristicile specifice (resurse,

populaţiei, bunăstare, etc.).

Obţinerea unei ierarhizări a teritoriului în funcţie de caracteristicile luate în

considerare poate fi folosită pentru fundamentarea politicilor de dezvoltare

regională.



Analiza Cluster poate fi folosită şi pentru selectarea acelor arii spaţiale sau a

acelor regiuni care necesită asistenţă tehnică şi financiară, în vederea unei

dezvoltări teritoriale armonioase.

În funcţie de scopul cercetării, analiza Cluster utilizează diferiţi parametrii:

a) parametrii referitori la populaţie: densitate, nivelul educaţional, venitul,

statutul social, etc.

b) parametrii referitori la teritoriu: clima, topografia, hidrologia, etc.

c) parametrii referitori la gradul de urbanizare: dimensiunea şi calitatea

clădirilor, dezvoltarea infrastructurii de transport, de telecomunicaţii, etc.

d) parametrii privind relaţia populaţie–teritoriu: utilizarea terenurilor,

tendinţa demografică, turismul, etc.

Analiza Cluster are la bază următorul algoritm:

a) definirea parametrilor care caracterizează seria de date

b) stabilirea necesităţii realizării normalizării seriei de date

c) stabilirea unor limite

d) stabilirea numărului de grupări folosite în realizarea clusterelor

e) verificarea conformităţii clusterelor obţinute cu scopul analizei şi cu

metoda aplicată

Exemple:

Instrumente grafice de reprezentare a clusterelor:



Sarcina de lucru 13

În urma studierii lucrării – Ionescu R. V. (2006) Economie

europeană, Galaţi: Fundaţia Academică Danubius, pp. 144 - 147

descrieţi algoritmul aplicării tehnicilor de repartiţie în analiza cluster


tutoriale.

2.2.6. Analiza factorială

Analiza factorială este o tehnică statistică utilizată cu scopul de a descoperi

dacă variabilele observate pentru descrierea unui anumit domeniu pot fi

explicate printr-un număr mult mai mic de variabile numite „factori”5.

În cadrul ştiinţei regionale analiza factorială poate fi folosită în diverse scopuri:

pentru determinarea „atractivităţii” turistice a unei anumite zone, pentru

identificarea factorilor de influenţă ai reînnoirii urbane, pentru clasarea

anumitor teritorii în funcţie de anumite criterii clar specificate, etc..

5 Analiza factorială a fost folosită pentru prima dată în psihologie. Teoria inteligenţei a lui Charles Spearman

arată că variabilele care stau la baza determinării capacităţii intelectuale pot fi explicate printr-un singur factor –

inteligenţa.



Cele mai importante etape ale analizei factoriale sunt:

a) matricea de corelaţie – explică corelaţiile dintre variabile.

Determinarea coeficienţilor de corelaţie are drept obiectiv eliminarea

informaţiilor redundante.

b) extragerea factorilor – presupune agregarea acelor variabile între care

există o legătură puternică, într-un indicator sintetic care să descrie

elementele specifice, de bază, ale situaţiei studiate.

c) rotaţia factorilor – transformă matricea iniţială într-una mult mai uşor

de interpretat.

Algoritmul de funcţionare a analizei factoriale:

1) Standardizarea variabilelor

Standardizarea presupune ca pentru fiecare variabilă xk să se realizeze o

transformare de forma:

, în care zik – valoarea standardizată a

variabilei xik, xik – valoarea variabilei k din observaţia i, xk – media variabilei

k şi sk – deviaţia standard a variabilei xik.

2) Analiza corelaţiei

Matricea de corelaţie se calculează din matricea variabilelor standardizate

astfel: tZZk

R

1

1, unde k reprezintă numărul de variabile, iar Z

t –

transpusa lui Z. În această etapă se pot identifica acele variabile între care nu

există nici o legătură şi se poate evalua oportunitatea modelului factorial.

3) Formularea problemei de bază a analizei factoriale

Fiecare variabilă xik (sau variabilă standardizată – zik) poate fi descrisă

printr-o combinaţie liniară a factorilor neobservabili:

zik = ai1p1k + ai2p2k + … + aiqp1q

Z = A*P

(K*I)=(K*Q)*(Q*I)

k – numărul de variabile;

i – numărul de observaţii;

q – numărul de factori;

A – matricea „încărcăturii” factorilor - matrix of factor-loadings - (A=K*Q)

– descrie relaţiile dintre variabile şi factori;

P – matricea „semnificaţiilor” factorilor - matrix of factor-scores - (P=Q*I) –

descrie relaţiile dintre factori şi observaţii.



Prin substituirea ultimei relaţii în prima ecuaţie, se obţine relaţia

următoare:

( )( )

,

unde C reprezintă matricea de corelaţie a semnificaţiilor factorilor. Iniţial,

factorii s-au presupus a fi necorelaţi, deci C este de fapt, matricea unitate.

Această concluzie ne permite să enunţăm teorema fundamentală a

analizei factoriale: R=AAt. Cu alte cuvinte, teorema fundamentală a

analizei factoriale arată că matricea de corelaţie a datelor supuse analizei

poate fi dată de produsul dintre matricea încărcăturii factorilor şi transpusa

sa. Dacă factorii extraşi explică complet variaţia datelor de bază, atunci suma

pătratelor încărcăturii factorilor este 1.

Suma pătratelor încărcăturii factorilor comuni poartă denumirea de

comunalităţi. De obicei, variabilele de bază nu pot fi explicate numai de

factorii extraşi (factorii comuni), ci şi de factorii care au o influenţă specifică

asupra variabilelor dependente (factorii specifici): R = AAt + UU

t , unde U

reprezintă matricea factorilor specifici.

Din această relaţie se poate obţine matricea de corelaţie redusă: R´ = AAt.

Matricea de corelaţie redusă R´ diferă de matricea de corelaţie R prin faptul

că pe diagonala principală se găsesc comunalităţile şi nu valoarea 1.

4) Problema estimării comunalităţilor

Se poate realiza prin diferite metode:

metoda „axa factorilor principali” – constă în determinarea celui mai

mare coeficient de corelaţie dintre variabila analizată şi toate celelalte

variabile folosite. Această metodă, deşi în practică s-a dovedit a fi

semnificativă, trebuie considerată aproximativă.

metoda „analizei componentelor principale” – porneşte de la premisa că

variaţia totală poate fi explicată de acţiunea factorilor comuni. Prin

această metodă nu se realizează o estimare exactă a comunalităţilor, deşi

se foloseşte matricea de corelaţie iniţială (cea cu 1 pe diagonala

principală).

Analiza componentelor principale6 porneşte de la constituirea unor

combinaţii liniare între variabilele observate. Prima componentă este cea

care înregistrează cea mai mare variaţie (variaţia cea mai semnificativă),

iar componentele următoare explică progresiv, în proporţii mai mici,

variaţia şi nu sunt corelate între ele.

5) Extracţia factorilor

Există diferite metode utilizate în estimarea factorilor comuni. Aceste metode

se diferenţiază unele de altele prin modul de a defini compatibilitatea.

6 Analiza componentelor principale este o tehnică separată de analiza factorială şi poate fi folosită ori de câte ori

se doreşte realizarea unor combinaţii liniare necorelate între variabilele observate.



1. Metoda neponderată a celor mai mici pătrate, creează, pentru un număr

fix de factori, o matrice model a factorilor care minimizează suma

pătratelor diferenţelor dintre matricea de corelaţie observată şi matricea

de corelaţie redusă (rezultată din ignorarea diagonalei).

2. Metoda generală a celor mai mici pătrate minimizează acelaşi criteriu,

cu toate acestea corelaţiile sunt invers ponderate în funcţie de unicitatea

variabilelor (adică corelaţiilor dintre variabilele cu un grad ridicat de

unicitate li se atribuie ponderi mai mici decât corelaţiilor dintre

variabilele cu un grad redus de unicitate).

A doua problemă a acestei faze este aceea de a determina numărul de factori

necesari pentru a descrie cel mai bine informaţiile.

Şi aici pot fi aplicate diferite metode:

1. Criteriul Kaiser – numărul factorilor ce vor fi extraşi va fi egal cu

numărul de factori pentru care „valoarea proprie” - eigenvalue7 - este mai

mare decât 1.

Factorii cu o variaţie mai mică decât 1 nu sunt mai buni decât o singură

variabilă, deoarece fiecare variabilă are variaţia 1.

2. Bartlett - Test II – verifică atunci când k factori au fost extraşi, dacă

factorul următor k+1 este semnificativ într-o distribuţie Chi-Square.

6) Rotaţia

Scopul rotaţiei este de a obţine o structură simplă de reprezentare a

încărcăturii factorilor, adică de a determina factorii care au un impact mai

puternic asupra unor variabile şi o influenţă mult mai mică asupra altora.

Dacă anumiţi factori au încărcături relativ mari asupra aceloraşi variabile,

este dificil să stabilim diferenţa dintre factori.

În acest sens, în rotaţia ortogonală se pot folosi următoarele metode:

1. varimax – permite o mai bună interpretare a factorilor şi constă în

minimizarea numărului variabilelor care au o încărcătură mare asupra

unui factor.

2. quartimax – permite o mai bună interpretare a variabilelor. Soluţia este

rezultatul minimizării numărului factorilor necesari pentru a explica o

variabilă. Rezultatul constă în obţinerea unui factor general cu încărcături

diferite (de la mare la moderat) asupra majorităţii variabilelor.

3. equamax – este o combinare a metodelor varimax care simplifică factorii

şi a metodei quartimax care simplifică variabilele.

7 Eigenvalue reprezintă proporţia în care variaţia totală este explicată de fiecare factor şi este egală cu suma

pătratelor încărcăturii factorilor.



7) Estimarea semnificaţiei factorilor

Deoarece unul dintre scopurile analizei factoriale este acela de a reduce

numărul mare de variabile la un număr mai mic de factori, este necesar să se

determine semnificaţia factorilor în fiecare caz în parte.

Cerinţa ca un factor să fie estimat printr-o combinaţie liniară a

variabilelor originale poate fi exprimată în k cazuri, prin semnificaţia celui

de-al j-lea factor:

p

i

ikjijk xwF1

, unde xik reprezintă valoarea standardizată a

celei de a i-a variabile pentru cazul k, iar wji coeficientul semnificaţiei

factorilor pentru al j-lea factor şi a i-a variabilă.

Pentru estimarea coeficienţilor semnificaţiei factorilor, cea mai utilizată

metodă este regresia.

Sarcina de lucru 14

În urma studierii capitolului IX din lucrarea Ionescu R. V. (2006)

Economie europeană, Galaţi: Fundaţia Academică Danubius,

examinaţi comparativ cele două metode de clasificare – analiza

Cluster şi analiza factorială şi explicaţi care sunt avantajele celei din

urmă:


tutoriale.



2.3. Principalele modele utilizate în analiza realităţii economice regionale

Modelul economic regional reprezintă imaginea simplificată a unei

localizări spaţiale a economiei, analizând relaţiile ce se stabilesc atât între

variabilele endogene, cât şi între acestea şi variabilele exogene, cu scopul de

a stabilii noi căi de acţiune, în vederea realizării obiectivului fundamental al

economiei regionale – creşterea economică echilibrată şi eficientă.

2.3.1. Modele neoclasice

Modele neoclasice regionale analizează creşterea economică la nivel

regional. Abordarea creşterii economice regionale în cadrul modelelor

neoclasice se realizează din două perspective diferite. Astfel, modelul

neoclasic unisectorial fără progres tehnic analizează problema alocării în

plan regional a factorilor de producţie şi influenţa mobilităţii acestora asupra

creşterii regionale, în timp ce, în modelul neoclasic unisectorial cu progres

tehnic, analiza se concentrează asupra impactului modificărilor tehnologice

asupra alocării şi eficienţei utilizării factorilor de producţie.

Modele neoclasice regionale se iniţiază pe baza unei funcţii agregate de

producţie, de forma: Yt=f(Kt,Lt), în care nivelul output-ului la nivel regional

(Yt) este determinat de input-urile de capitat (Kt) şi de factor muncă (Lt).

Construcţia modelelor neoclasice se realizează pornind de la următoarele

premise:

a) existenţa competiţiei perfecte;

b) existenţa unor randamente constante pe scara tehnologiilor;

c) utilizarea deplină a resurselor şi mobilitatea lor perfectă;

d) lipsa riscului şi a incertitudinii.

Exemplu:

Modelul neoclasic de creştere unisectorial fără luarea în considerare a

progresului tehnic poate fi reprezentat printr-o funcţie de producţie Cobb-

Douglas, astfel: Yt=AKtLt

1-, în care, şi (1-) sunt coeficienţi de

elasticitate şi evidenţiază aportul capitalului şi, respectiv, forţei de muncă, la

obţinerea output-ului, iar A este un coeficient de proporţionalitate ce este

specific fiecărui tip de activitate şi care ia valori in intervalul (0,1).



Modelul neoclasic unisectorial fără progres tehnic arată că există o

corelaţie pozitivă între output-ul pe lucrător (Y/L) şi înzestrarea factorului

muncă cu capital (K/L) ce poate fi reprezentată grafic astfel:

Punctul E este punctul de echilibru asociat cu nivelul de echilibru al

output-ului pe lucrător (Y/L)* şi cu nivelul de echilibru pe termen lung al

înzestrării tehnice a muncii (K/L)*.

Odată atins acest echilibru (E), în absenţa progresului tehnic, output-ul,

capitalul şi factorul muncă vor creşte toate în aceeaşi proporţie. Această

situaţie se datorează faptului că atât capitalul cât şi forţa de muncă

înregistrează la un moment dat randamente marginale descrescătoare

generând astfel o creştere a output-ului pe lucrător într-un ritm mai lent.

Astfel, începând cu punctul E, investiţiile nete vor atinge cota zero, iar

investiţiile brute vor fi folosite în totalitate pentru menţinerea stocului de

capital existent.

În încercarea de a oferi o explicaţie asupra existenţei disparităţilor între regiuni,

modelul neoclasic de creştere unisectorial fără luarea în considerare a

influenţei progresului tehnic asupra dezvoltării economice a unei regiuni

ajunge la următoarele concluzii:

a) output-ul la nivel regional poate creşte nelimitat ca urmare a creşterii

ofertei de capital şi factor muncă la nivel regional;

b) output-ul pe lucrător la nivel regional creşte numai dacă înzestrarea

tehnică a muncii la nivel regional creşte;

c) odată ce înzestrarea tehnică a muncii la nivel regional a atins nivelul de

echilibru pe termen lung, în absenţa progresului tehnic, nu se va mai putea

înregistra nici o creştere suplimentară a output-ului pe lucrător la nivel

regional.



Exemplu:

Modelul neoclasic de creştere unisectorial cu luarea în considerare a

progresului tehnic este mult mai aproape de realitate. Prin introducerea în

analiză a efectului progresului tehnic asupra creşterii economice la nivel

regional, funcţia de producţie Cobb-Douglas devine: Yt=Aert Kt

Lt

1-.8

Modelul neoclasic unisectorial cu progres tehnic încorporat evidenţiază

faptul că output-ul pe lucrător la nivel regional va creşte, indiferent de

evoluţia stocului de capital şi a forţei de muncă, numai ca urmare a

schimbărilor tehnologice (r > 0).

Grafic, efectul progresului tehnic asupra nivelului output-ului pe lucrător

poate fi reprezentat astfel:

Translatarea curbei output-ului pe lucrător din poziţia (Y/L)1 în poziţia

(Y/L)2 este determinată de rezultatele introducerii progresului tehnic la un

nivel dat al raportului K/L.

Modelul neoclasic de creştere unisectorial cu luarea în considerare a

progresului tehnic oferă drept cauze a existenţei disparităţilor în dezvoltare la

nivel regional următoarele:

a) variaţia între regiuni a impactului progresului tehnic asupra creşterii

economice;

b) diferenţierile interregionale privind creşterea stocului de capital fix;

c) diferenţierile interregionale privind creşterea factorului muncă.

8 r reprezintă rata progresului tehnic în perioada [0, t].



Sarcina de lucru 15

În urma studierii capitolului VII din lucrarea Ionescu R. V. (2006)

Economie europeană, Galaţi: Fundaţia Academică Danubius,

explicaţi cauzele disparităţilor interregionale din perspectiva

modelelor neoclasice:


tutoriale.

În încercarea de a oferi o explicaţie asupra existenţei disparităţilor la

nivel regional, teoria neoclasică a arătat că mobilitatea interregională a

factorilor de producţie exercită o puternică influenţă asupra dezvoltării

inegale a regiunilor.

Conform acestei teorii, diferenţele de creştere la nivel regional sunt o

consecinţă atât a diferenţelor de creştere internă a capitalului şi a

factorului muncă, cât şi a migrării interregionale a acestora. Factorii de

producţie menţionaţi anterior vor migra către regiunile cu cele mai înalte

rate ale randamentului economic.



Astfel, producătorii vor urmării să-şi amplaseze capacităţile de

producţie în regiunile în care rata profitului este superioară ratei profitului

din alte regiuni, iar factorul muncă va fi atras de regiunile care oferă o

rată a salariului superioară altor regiuni.

Exemplu:

Mobilitatea interregională a factorilor de producţie

În acest context, regiunea A caracterizată de un raport K/L ridicat va oferi

salarii mari, în timp ce volumul investiţiilor în această regiune va fi redus.

Acest fapt conduce la un influx de factor muncă către regiunea A şi la un

transfer de capital către regiunea B.

Ştiut fiind faptul că mobilitatea capitalului este mult mai mare decât

mobilitatea factorului muncă9, rezultă că regiunea B, caracterizată de o rată

a salariului mult mai scăzută va înregistra o creştere mai mare a output-ului

pe lucrător comparativ cu regiunea A.

Pornind de la premisa mobilităţii perfecte a factorilor de producţie, teoria

neoclasică arată că, în cele mai multe cazuri, regiunile care înregistrează

creşterea cea mai rapidă sunt cele în care salariile sunt la un nivel scăzut.

Această situaţie se datorează faptului că forţa de muncă şi capitalul se

deplasează în direcţii diferite.

9 Viteza cu care factorul muncă părăseşte regiunile caracterizate de un nivel scăzut al salariului este mult mai

mică decât viteza de transfer a capitalului către aceste regiuni datorită costurilor financiare, sociale şi

psihologice (costurile financiare generate de transferul către o altă regiune, costul personal (biologic) suportat

de individul în cauză - stresul, costul la nivelul familiei şi al prietenilor: pierderea relaţiilor personale,

creşterea numărului familiilor destrămate),etc..



Alături de factorii menţionaţi anterior (creşterea endogenă a factorilor

de producţie şi migrarea interregională a acestora), difuziunea spaţială a

tehnologiei exercită propria sa influenţă asupra dezvoltării diferenţiate a

regiunilor.

Transferul de tehnologie între regiuni este un element important

pentru creşterea productivităţii, regiunile cu un nivel tehnologic scăzut

obţinând beneficii importante în acest sens.10

Acest transfer nu se

realizează instantaneu, fapt ce conduce iniţial la o polarizarea regiunilor.

Viteza cu care se propagă noile cunoştinţe tehnologice de la regiunea

de origine în celelalte regiuni evidenţiază influenţa progresului tehnic

asupra dezvoltării inegale a regiunilor.

2.3.2. Modelul centru-periferie

Modelul centru-periferie este un model spaţial de creştere economică

care porneşte de la ideea că dezvoltarea economică este rareori distribuită

uniform la nivel regional, naţional sau internaţional, existând tendinţa de

concentrare a dezvoltării economice în anumite zone. Acest model are rolul

de a descrie şi de a explica distribuţia diferenţiată a puterii economice,

sociale şi politice între regiuni şi poate fi ilustrat grafic astfel:

Modelul Centru-Periferie

Regiunea centrală este zona cea mai bogată şi mai dezvoltată. Acest tip de

regiune este caracterizat de concentrarea serviciilor, a investiţiilor, a locurilor

de muncă şi a bunăstării. Nivelul ridicat al educaţiei şi al salariilor, apariţia

noilor tehnologii precum şi standardul ridicat de viaţă al locuitorilor sunt

atributele regiunilor centrale.

10 Se realizează o corelaţie pozitivă între creşterea productivităţii şi lipsa tehnologiilor – cu cât decalajul

tehnologic este mai mare, cu atât impactul introducerii progresului tehnic asupra creşterii productivităţii va fi

mai mare.



Exemplu:

La nivel internaţional, în categoria ţărilor centrale se includ: ţările Europei de

Vest, Japonia, Canada, Australia şi Statele Unite.

Regiunea periferică este formată din zone care înregistrează o rămânere în

urmă faţă de regiunea centrală, perspectivele economice sunt limitate, nivelul

educaţiei este redus, iar standardul de viaţă al populaţiei este la limita

subsistenţei.

Exemplu:

Ţări din Africa (Etiopia, Somalia, Zair), Asia (Afganistan, Bangladeş,

Mongolia) şi America Latină (Bolivia; Guatemala, Haiti) sunt recunoscute ca

făcând parte din categoria ţărilor periferice.

În cadrul relaţiilor dintre regiunea centrală şi regiunea periferică apar două

categorii de efecte:

a) – care contribuie la diminuarea disparităţilor dintre cele două pozitive

categorii de regiuni

b) – de amplificare a dezechilibrelor existente între centru şi negative

periferie

Sarcina de lucru 16

În urma studierii capitolului IV din lucrarea Constantin D.L. (2004)

Elemente fundamentale de economie regională, Bucureşti: Editura

ASE, exemplificaţi tipurile de efecte rezultate din relaţiile

interregionale dintre o regiune centrală şi una periferică:




tutoriale.

2.3.3. Modele de tip gravitaţional

Ideea fundamentală a modelelor de tip gravitaţional este aceea că

interacţiunea dintre două regiuni este direct proporţională cu dimensiunea

acestora şi invers proporţională cu distanţa ce le separă.

Matematic, modelele de tip gravitaţional pot fi descrise prin următoarea

relaţie: b

ij

ji

ijd

PPGI , în care:

Iij reprezintă interacţiunea dintre regiunea i şi regiunea j,

Pi şi Pj dimensiunile (masele) celor două regiuni,

dij distanţa,

b parametrul statistic,

iar G factorul de proporţionalitate care exprimă atracţia relativă a celor două

regiuni.

În funcţie de scopul analizei, pentru o reprezentare cât mai fidelă a realităţii,

este recomandat de a se introduce în ecuaţia de bază ponderea (wi sau wj) cu

care contribuie fiecare factor analizat la nivel regional, la determinarea

conexiunilor interregionale. În această situaţie, ecuaţia de bază a modelului

devine: b

ij

jjii

ijd

PwPwGI

))((

Exemplu:

În cazul modelului gravitaţional de determinare a numărului total de deplasări

(T) între două regiuni se foloseşte următoarea relaţie: ij

ji

ijd

PPGT .

În cadrul economiei regionale, modelele gravitaţionale se folosesc cel mai des

în analize privind numărul de deplasări între două regiuni, precum şi pentru a

determina fluxurile de mărfuri interregionale.



Atunci când se doreşte a se obţine numărul total de deplasări dintr-o regiune i

către toate celelalte regiuni, relaţia anterioară devine:jb

ij

jin

j

j

n

I

ijd

PPGT

11

.

Într-o formă mult mai complexă, în care se are în vedere şi atracţia relativă a

regiunilor concurente, modelul se scrie: Tij = OiAiDjdij-b

, iar Oi reprezintă

totalul deplasărilor care au originea în regiunea i, Dj – totalul deplasărilor care

au ca destinaţie regiunea j, dij – distanţa dintre cele două regiuni, iar Ai atracţia

relativă a regiunilor concurente11

.

Modelul gravitaţional de determinare a numărului total de deplasări de la o

regiune la alta este deosebit de util în activitatea agenţiilor regionale de

planificare a transportului pentru că oferă o imagine de ansamblu asupra

traficului existent la nivel interregional şi oferă posibilitatea realizării unor

simulări computerizate ale traficului precum şi a unor previziuni privind

fluxurile de transport viitoare. Aceste informaţii sunt pe mai departe folosite în

proiectarea şi redimensionarea infrastructurii de transport.

Exemplu:

Modelul gravitaţional de determinare a fluxurilor de mărfuri între două

regiuni arată legăturile comerciale existente între regiunile analizate şi se

prezintă în următoarea formă: Fij =a·Dj·f(cij) , unde „a” este o constantă şi „f” o

funcţie descrescătoare.

Cu alte cuvinte, fluxurile de mărfuri din regiunea i în regiunea j (Fij) sunt

determinate de cererea din regiunea j (Dj) precum şi de costurile implicate de

distanţa între cele două regiuni (cij). Pentru ca modelul să aibă consistenţă

logică se impun următoarele restricţii:

a) fluxurile de mărfuri ce părăsesc regiunea de origine egalează cererea

din regiunile de destinaţie - j

n

i

ij DF 1

;

b) fluxurile de mărfuri ce părăsesc regiunea de origine egalează oferta din

această regiune - i

n

i

ij SF 1

;

c) cheltuielile totale de transport sunt determinate de produsul dintre

fluxurile interregionale de marfă şi costurile implicate de distanţa dintre cele

două regiuni: TcFi j

ijij .

11 kb

ik

n

jikk

kk

id

PG

A

,

1



Exemplu:

Modelul gravitaţional de estimare a impactului amplasării unei Universităţi

într-o regiune asupra economiei locale.

Modelul utilizează drept variabile:

a) cheltuielile făcute de un student (mai puţin cheltuielile cu cazarea) în

zona analizată – eL.

b) perioada în care au loc vânzări cu amănuntul în zona studiată – RSL ;

c) distanţa medie sau timpul necesar deplasării unui student pentru a face

cumpărături în regiunea analizată – DL;

d) perioada în care au loc vânzări cu amănuntul în cea de-a n-a regiune

învecinată – RSNn;

e) distanţa medie sau timpul necesar deplasării unui student pentru a face

cumpărături în cea de-a n-a regiune învecinată – DNn.

Formula fundamentală a acestui model este:

22

2

2

1

1

2

2

Nn

Nn

N

N

N

N

L

L

L

L

L

D

RS

D

RS

D

RS

D

RS

D

RS

e

Sarcina de lucru 17

În urma studierii capitolului VI din lucrarea – Constantin D.L. (2004)

Elemente fundamentale de economie regională, Bucureşti: Editura

ASE, explicaţi utilitatea modelelor de tip gravitaţional în analiza

regională:


tutoriale.



Modelele de tip gravitaţional utilizate în cadrul economiei regionale au rolul de

explica conexiunile existente între diferite regiuni, precum şi fluxurile generate

de aceste conexiuni.

Sintetizând, interacţiunea dintre două regiuni poate fi reprezentată matematic

în cadrul modelelor de tip gravitaţional astfel: )(

),(

ij

ji

ijDf

ARfI .

Cu alte cuvinte, interacţiunea dintre două regiuni (Iij) este influenţată pozitiv

de forţele de respingere (R) din regiunea i şi de forţele de atracţie (A) ale

regiunii j şi influenţată negativ de distanţa/forţele de divergenţă (D) dintre

regiunea i şi regiunea j.

2.3.4. Modele de localizare

Distribuţia spaţială a activităţii economice diferă foarte mult de la o regiune

la alta. Teoria localizării caută să explice principalele motive care stau la

baza alegerii unei locaţii pentru un anumit tip de activitate economică şi să

arate modul în care această alegere influenţează inegalităţile în dezvoltare la

nivel regional.

Amplasarea unei anumite activităţi economice într-o anumită regiune este

influenţată de o multitudine de factori, cum ar fi:

a) deciziile şi preferinţele întreprinzătorului individual (teoria clasică a

localizării)

b) expectaţiile privind cererea viitoare în regiunea analizată (teoria

modernă a localizării)

Exemplu:

Modelul localizării unei industrii la nivel regional

Conform teoriei clasice a localizării, decizia amplasării unei anumite industrii

într-o anumită regiune este dictată de natura procesului de producţie. Procesul

de producţie presupune colectarea input-urilor de forţă de muncă, pământ şi

capital, combinarea acestor factori de producţie în vederea obţinerii output-ului

şi distribuţia output-ului pe piaţă.

În cazul în care input-urile reprezintă o pondere importantă în cadrul

costurilor de producţie, sau imobilitatea input-urilor este relativ mare,

activitatea industrială va fi localizată în aproprierea surselor de input. În cazul

în care costurile de distribuţie a output-ului sunt relativ mari, activitatea

economică este localizată în apropierea pieţelor de desfacere.



Schematic, procesul de producţie poate fi reprezentat astfel:

Prin poziţionarea spaţială a unei activităţi economice se urmăreşte minimizarea

costurilor, creşterea eficienţei şi, prin urmare, maximizarea profitului.

Exemplu:

Modelul localizării unei activităţi economice la nivel regional conform teoriei

managementului

Numărul mare al sucursalelor întreprinderilor naţionale şi internaţionale, care

activează la nivel regional, face ca nivelul decizional să se concentreze în afara

regiunii analizate. Astfel, se creează două culoare principale, unul la nivelul

unei regiuni centrale în care este concentrată activitatea de coordonare, iar

celălalt la nivelul unei regiuni periferice în cadrul căreia are loc procesul de

execuţie.

În regiunea A, regiunea centrală, este concentrată cea mai mare parte a

activităţii de coordonare, în timp ce, în regiunile periferice (N) sunt amplasate

filialele şi sucursalele organizaţiei, aceste regiuni având perspective mult mai

reduse de dezvoltare economică.

Modelul localizării unei activităţi economice la nivel regional conform teoriei

managementului arată că este strict necesar ca măsurile de intervenţie ale

autorităţilor publice privind dezvoltarea unor activităţi economice în anumite

regiuni, să ţină cont atât de structura ierarhică a marilor organizaţii cât şi de

tendinţa acestora de a crea o structură corespunzătoare la nivel regional.

Numai avându-se în vedere aceste aspecte, politica de intervenţie a

guvernului poate deveni operaţională şi poate evita dezvoltarea diferenţiată a

diferitelor regiuni.



Exemplu:

Teoria locurilor centrale

Modelul de ierarhizare spaţială a aşezărilor omeneşti din cadrul unei regiuni se

realizează prin analizarea relaţiilor economice existente între diferite zone.

Ideea de bază a acestei teorii este aceea că fiecare zonă este avantajoasă doar

pentru un anumit nivel al activităţii economice. Cu alte cuvinte, gradul de

dezvoltare al activităţii economice dintr-o regiune este strâns legat de mărimea

regiunii respective (calculată în funcţie de numărul populaţiei).

Schematic, în cazul României, modelul de ierarhizare spaţială, poate fi

reprezentat astfel:

Marile oraşe devin punctele forte care asigură oferta de bunuri şi servicii la

nivel regional iar micile oraşe (comunele) devin centre de asigurare a acelor

bunuri şi servicii care necesită o arie de atracţiei a pieţei mult mai mică.

Sarcina de lucru 18

Realizaţi amplasarea în teritoriu a următoarelor activităţi: mici

magazine, un cinematograf, servicii de taxi, un supermarket, un

teatru, conform modelului de ierarhizare spaţială.




tutoriale.

2.3.5. Modele grafice statice şi dinamice

Abordarea analizei dezvoltării regionale prin intermediul modelelor

grafice prezintă avantajul unei mai bune vizualizări a diferenţelor

existente între situaţia prezentă, la un moment dat, în profil regional şi

situaţia deziderată de către factorii de decizie – situaţia ideală.

Prin intermediul modelelor grafice, informaţiile statistice disponibile ce

descriu realitatea economică existentă la un moment dat în profil

teritorial, îmbracă forma unor diagrame.

Analiza comparativă a acestor diagrame cu diagrama-model permite

extragerea unor concluzii privind decalajele existente între nivelul de

dezvoltare economică dorit şi realitate. În funcţie de numărul

indicatorilor analizaţi, diagramele ce descriu nivelul de dezvoltare în

profil teritorial pot fi reprezentate în spaţiu bidimensional sau

tridimensional.

Exemple:

Diagrame utilizate în modelele grafice



Utilizarea diagramelor se face în funcţie de numărul de numărul indicatorilor

analizaţi. Modelul dinamic utilizează sfera regională, iar modificările survenite

în dinamică sunt ilustrate grafic prin modificarea volumelor sectoarelor sferice

aferente fiecărei variabile.

Modelele grafice permit departajarea factorilor de influenţă ai dezvoltării

regionale, după cum urmează:

a) factori benefici/pozitivi (I, II) – în această categorie putem include:

nivelul output-ului industrial, rata natalităţii, nivelul dotărilor ştiinţifice,

gradul de dezvoltare al infrastructurii utilităţilor publice, suprafaţa medie

locuibilă pe o persoană, numărul de medici, etc..

b) factori negativi (III, IV) – în cadrul acestei categorii putem aminti:

numărul de decese înregistrate, rata mortalităţii infantile, nivelul redus al

salariilor, rata criminalităţii, etc..

Alegerea factorilor de influenţă se face în funcţie de scopul analizei, ţinând

cont de următoarea restricţie: factorii de influenţă trebuie să fie antitetici şi

simetrici (I-III şi II-IV).



Sarcina de lucru 19

Aplică modelele grafice şi analizează comparativ regiunea de

dezvoltare în care locuieşti cu o regiune model europeană. Justifică

alegerea regiunii model.


tutoriale.

În situaţia ideală factorii cu influenţă pozitivă asupra dezvoltării regiunii ating

valorile maxime, în timp ce, factorii cu influenţă negativă ating valorile

minime. Interacţiunea celor două categorii de factori conduce la apariţ ia

situaţiei de echilibru, reprezentată grafic de linia punctată. Poziţia punctului E

deasupra sau dedesubtul nivelului de echilibru, ce caracterizează situaţia

ideală, indică influenţa preponderentă a uneia sau a alteia dintre cele două

categorii de factori.




1. În ce constă analiza comparată?

2. Care sunt ipotezele de bază ale modelului Input – Output?

Rezumat

Abordarea problemei disparităţilor în dezvoltarea regională este fundamentală

pentru coeziunea economică şi socială – unul dintre pilonii de bază ai Uniunii

Europene, principalul obiectiv al politicii de dezvoltare regională al Uniunii

Europene fiind reprezentat de realizarea convergenţei economice a statelor

membre şi de asigurarea unei repartiţii cât mai echilibrate a activităţii

economice pe teritoriul comunităţii.

În acest context, specialiştii în economie regională şi-au orientat activitatea de

cercetare în direcţia identificării factorilor care stau la baza decalajelor în

dezvoltarea regională. Astfel, aceştia au construit o serie de modele statistico-

matematice pentru a determina situaţia reală a economiei unei regiuni în

vederea stabilirii unor politici şi strategii economice pe termen lung care să

asigure convergenţa în dezvoltare a sistemului teritorial.



3. Descrie algoritmul analizei SWOT.

4. Completează spaţiile care lipsesc:

__________________ prin metoda grafică constă în _________________________ a

evoluţiei unui indicator pe o perioadă suficient de _________de timp şi apoi extinderea în

viitor a liniei principale de evoluţie pentru __________________________ în următorii ani.

În acest context, indicatorul regional urmărit este __________________, iar timpul

_____________________.

5. Descrie metoda proporţiei:



6. Explică metoda corelaţiei:

7. Ce este coeficientul de localizare şi care este scopul său?

8. Cum este utilizată analiza Cluster în domeniul cercetării regionale?

9. Defineşte procesul de standardizare a variabilelor şi explicaţi rolul acestei etape.



10. Completează spaţiile libere:

Modelul economic regional reprezintă __________________________a unei localizări

spaţiale a economiei, analizând ______________ce se stabilesc atât între variabilele

_________________, cât şi între acestea şi variabilele__________________, cu scopul de a

stabilii _______________________, în vederea realizării obiectivului fundamental al

economiei regionale – _______________________echilibrată şi eficientă.

11. Enumeră premisele ce stau la baza construcţie modelelor neoclasice:

12. Reprezintă grafic modelul neoclasic de creştere uni-sectorial:



13. Cum explică modelul neoclasic de creştere unisectorial fără luarea în considerare a

influenţei progresului tehnic existenţa disparităţilor interregionale?

14. Cum explică modelul neoclasic de creştere unisectorial cu luarea în considerare a

influenţei progresului tehnic existenţa disparităţilor interregionale?



15. Cum explică teoria neoclasică influenţa mobilităţii interregionale a factorilor de

producţie asupra dezvoltării inegale a regiunilor?

16. Analizaţi graficul următor:

Modelul Centru-Periferie

17. Cum se descriu, matematic, modelele de tip gravitaţional?

18. Ce factori influenţează amplasarea unei anumite activităţi economice într-o anumită

regiune?



19. Explicaţi graficul următor:

20. Enumeră factorii de influenţă ai dezvoltării regionale, conform modelelor grafice:




Constantin D.L., Frentz G., Răducu A., Folescu Al., Voinea M.R.J. (2007)

Coeziunea economico-socială şi politica regională, Bucureşti: Editura ASE,

capitolul VII.

Constantin D.L. (2004) Elemente fundamentale de economie regională,

Bucureşti: Editura ASE, capitolele: IV şi VI.

Ionescu R. V. (2006) Economie europeană, Galaţi: Fundaţia Academică

Danubius, pp. 97 şi capitolele VIII şi IX.

Ionescu R. V. (2004) Previziuni şi orientări economice, Galaţi: Fundaţia

Academică Danubius, subcapitolul 4.3 şi capitolul 15.

Lucrare de verificare

Realizarea unui proiect legat de următoarea tematică:

Procesul de extindere al Uniunii Europene şi consecinţele sale

economice

Analiza disparităţilor socio-economice la nivel regional în România

Prezent şi perspective în dezvoltarea economică la nivelul Uniunii

Europene

Cerinţe obligatorii pentru realizarea proiectului:

Formatul paginii este A4, margini 2cm sus-jos, stânga-dreapta;

Numărul maxim de pagini este de 10, font TNR de 12p. spaţiere la un

rând, aliniere stânga-dreapta.

Proiectul va fi tehnoredactat în limba română, deci vei utiliza

diacritice.



Proiectul va fi structurat în următoarele secţiuni:

Proiectul îl vei încărca în meniul TEME pe platforma.

Proiectul va fi salvat în format Word (.doc sau .docx) sub o denumire

fără diacritice.

Vei specifica numele tău complet, aşa cum apare el în catalog şi vei

respecta termenul de predare.

Proiectul va fi verificat şi notat, nota regăsindu-se în meniul Carnet de

note.

Nota obţinută va fi luată în calcul la stabilirea notei finale.

Marchis Gabriela Politica regională a Uniunii Europene


3. POLITICA REGIONALĂ A UNIUNII EUROPENE

Obiective în termeni de competente specifice:

La sfârşitul capitolului, vei şti:

să descrii evoluţia politicii europene de dezvoltare regională;

să explici importanţa şi necesitatea unei astfel de politici la nivel

european;

să identifici, prin exemplificări, caracteristicile politicii regionale

clasice şi ale politicii regionale contemporane;

să descrii diferitele tipuri de instrumente ale politicii regionale

utilizate de statele membre U.E.;

să compari politica de dezvoltare regională din România cu politica

europeană de dezvoltare regională şi cu celelalte politici regionale

aplicate în statele membre U.E.


Disparităţile regionale în U.E. 78

Importanţa şi necesitatea politicii regionale a U.E. 81

Instrumentele politicii regionale a U.E. 83

Rezumat 89






3.1. Disparităţi regionale în Uniunea Europeană

Intensificarea procesului de integrare europeană a avut ca rezultat şi adâncirea

inegalităţilor în dezvoltarea economică a statelor membre, discrepanţe mult

mai relevante întâlnindu-se la nivel regional.

Cercetătorii identifică, la nivelul Uniunii Europene, trei mari tipuri de regiuni

(Plumb I., Zamfir A., 2002):

a) regiuni prospere, care stau la baza dezvoltării economice a ţărilor

cărora le aparţin

b) regiuni cu tradiţii industriale, care întreprind eforturi susţinute pentru

creşterea competitivităţii;

c) regiuni cu deficienţe structurale, care se situează sub media de

dezvoltare comunitară – Castilla-La Mancha (Spania,) Auvergne (Franţa),

Scoţia (Regatul Unit), landurile din estul Germaniei.

Figura 3-1. Distribuția regiunilor în funcție de PIB/locuitor, media anilor 2003 – 2005

Sursa: Adaptare după: Eurostat Regional Yearbook 2008



Exemple:

regiuni prospere: Banden-Wuntenberg (Germania), sud-estul Angliei,

Lombardia (Italia), Catalonia (Spania), Rhone-Alpes (Franţa);

regiuni cu tradiţii industriale: Ţara Bascilor (Spania), Liguria (Italia),

Lorena (Franţa);

regiuni cu deficienţe structurale: Castilla-La Mancha (Spania,) Auvergne

(Franţa), Scoţia (Regatul Unit), landurile din estul Germaniei.

În consecinţă, „dezvoltarea politicii regionale într-o Uniune Europeană extinsă nu

poate fi realizată doar din perspectivă naţională, fără a lua în considerare conexiunile

existente între politicile regionale naţionale, politica regională europeană şi politica

concurenţială a Uniunii Europene” (Batchler J. Wishlade F., Yuill D., 2003).

Figura 3-2. Disparitățile interregionale în statele membre în funcție de

PIB/locuitor (pps.), anul 2005

Sursa: Adaptare după: Eurostat Regional Yearbook 2008



Sarcina de lucru 20

Selectează 9 state membre U.E. şi grupează regiunile acestor ţări în

cele 3 categorii anterior învăţate:


tutoriale.



3.2. Importanţa şi necesitatea politicii regionale a U.E.

Consecinţele grave asupra disparităţilor interregionale la nivelul Uniunii

Europene, datorate complexităţii procesului de integrare economică

europeană, pot fi diminuate doar prin aplicarea unor măsuri adecvate de

politică regională.

Cercetătorii: Fujita, Krugman şi Venable arată că „economiile diferitelor state sunt

caracterizate de eterogenitate şi, în consecinţă, relaţiile economice între aceste state trebuie

tratate ţinând cont de elementul de diversitate” („New Economic Geography”, 1999).

Este recomandat ca ansamblul instrumentelor politicii de dezvoltare regională

să deservească politica economică naţională a fiecărui stat membru U.E., în

vederea reducerii inegalităţilor existente între standardele de viaţă ale

cetăţenilor Uniunii.

Această idee este subliniată şi de Krugman (1991), care arată că: „cu cât piaţa

europeană este mai unificată, mobilitatea capitalului şi a factorului muncă devine din ce în ce

mai ridicată şi nu are sens să abordăm relaţiile comerciale între statele membre în termeni de

comerţ internaţional, ci mai degrabă din perspectiva comerţului interregional”.

Literatura dedicată impactului procesului de extindere a Uniunii Europene

asupra dezvoltării economice a statelor membre, nu oferă doar opinii

convergente.

Astfel, studiile empirice – Mangrini (1999) – asupra dinamicii veniturilor

regiunilor Uniunii Europene în anii '80, demonstrează că, la nivel regional, se

formează un grup mic de regiuni bogate şi un grup mare de regiuni sărace şi,

prin urmare, integrarea are ca efect divergenţa economică. De asemenea,

teoria aglomerării dezvoltată de Krugman (1991) şi modelele de creştere

economică propuse de Romer (1986 şi 1990) demonstrează că integrarea

economică are ca efect adâncirea disparităţilor între ţări şi regiuni.

Pe de altă parte, studiile teoretice, bazate pe modele neoclasice de creştere

economică şi teoria avantajului comparativ, arată că mobilitatea factorilor de

producţie şi difuziunea spaţială a inovaţiei şi a noilor tehnologii realizează,

pe termen lung, convergenţa economică.

Procesul de integrare europeană, prin înlăturarea barierelor comerciale,

asigurarea liberei circulaţii a factorilor de producţie şi prin eliminarea

ajutoarelor de stat, contribuie la estomparea graniţelor între statele membre



Noi direcţii de analiză a problemelor regionale le datorăm cercetătorilor

Petrakos, Rodriguez-Pose şi Rovolis care arată că:

„Uniunea Europeană abordează politica regională ca un proiect finalizabil, cu un

buget limitat, un ingredient permanent al politicii publice, dar această viziune are la bază

concepţia greşită asupra forţelor fundamentale care guvernează inegalităţile de dezvoltare…

Pe termen scurt, disparităţile la nivel naţional prezintă o evoluţie ciclică, astfel, în perioadele

de expansiune economică, aceste disparităţi cresc, pentru ca, în perioadele reducere a

ritmului de creştere economică, să se diminueze. Pe termen lung, acest proces favorizează

alocarea uniformă a activităţii economice şi a resurselor pe întreg teritoriul”.

Dezbaterile dintre liderii intelectuali ai ştiinţei regionale conduc la conturarea

a două mari direcţii – prima, referitoare la incapacitatea forţelor pieţei libere

de a eroda inegalităţile regionale şi, în consecinţă, susţine ideea transferurilor

financiare europene către ţările şi regiunile mai slab dezvoltate, poziţ ie

adoptată şi de Comisia Europeană – şi cea de-a doua, referitoare la

realizarea automată a convergenţei economice şi sociale a statelor şi a

regiunilor membre, ca o consecinţă firească a procesului de integrare şi a

bunei funcţionări a pieţei unice, combate ideea transferurilor financiare către

zonele sărace, transferuri care sunt percepute doar ca o frână în realizarea

mobilităţii factorilor de producţie, aducând prejudicii ajustării economice –

studiile realizate de Obstfeld şi Peri (1998), Boldrin şi Cánova (2000).

Sarcina de lucru 21

Având ca suport de studiu, capitolul I, din lucrarea - Marchis G.

(2009) Impactul extinderii Uniunii Europene asupra strategiilor şi

politicilor regionale. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică,

enumeraţi motivele ce fundamentează definirea clară a obiectivelor

politicilor de dezvoltare regională:




tutoriale.

3.3. Instrumentele politicii regionale a U.E.

În decursul vremii, au fost efectuate numeroase studii şi cercetări, în legătură

cu instrumentele politicii regionale ale statelor membre, abordându-se multiple

aspecte. Rezultatele acestor studii au condus la nuanţarea a 6 tipologii ale

instrumentelor de politică regională (Yuill D., Wishlade F., 2001):

1) stimulente regionale, în special sub forma investiţiilor direcţionate către

asistarea firmelor;

2) promovarea unor măsuri adecvate care să asigure cadrul general de

dezvoltare a mediului de afaceri;

3) dezvoltarea infrastructurii;

4) dezvoltarea strategiilor regionale;

5) controlul amplasării activităţilor economice şi descurajarea localizării

firmelor în zonele aglomerate;

6) distribuirea spaţială adecvată a activităţilor economice de stat.

Practica a demonstrat că, de-a lungul timpului, importanţa ultimelor două

categorii de instrumente ale politicii regionale s-a redus considerabil.

Exemplu:

Controlul amplasării activităţilor economice, ca instrument al politicii

regionale, a fost utilizat, cu precădere, în anii '70 - '80, într-un număr mare de

ţări, în special în Franţa (regiunile: Paris şi Île de France) şi Regatul Unit

(regiunile: Londra şi Sud-Est).

În prezent, Franţa şi Grecia sunt singurele ţări care încurajează, în mod

categoric, decongestionarea capitalelor şi amplasarea activităţilor economice în

afara acestora.

În ceea ce priveşte, localizarea firmelor de stat, cu precădere, Italia a folosit

acest instrument al politicii regionale. Privatizarea pe scară largă a activităţilor

industriale a determinat diminuarea influenţei guvernelor asupra deciziilor de

localizare a firmelor, pe de o parte, iar, pe de altă parte, a condus la apariţia

şomajului, chiar şi în regiunile prospere.



În acest context, în Franţa, Comitetul Interministerial de Amenajare şi

Dezvoltare Teritorială (C.I.A.D.T.) a propus relocalizarea serviciilor publice în

exteriorul regiunii Paris, ca măsură de revitalizare a unor centre urbane aflate

în declin.

Un alt exemplu, este oferit de Danemarca, unde reamplasarea teritorială a

instituţiilor autorităţilor publice centrale a fost considerată o cale de rezolvare a

problemelor regionale.

Despre celelalte instrumente ale politicii regionale, cercetătorii apreciază că,

deşii sunt operaţionale la nivelul tuturor statelor membre, sunt utilizate în

proporţie diferită de la un stat la altul.

Cu toate acestea, studiile efectuate relevă faptul că, în ultimii ani, un accent

deosebit se pune pe planificarea regională, care „se concretizează în

elaborarea programelor de dezvoltare economico-socială regională la cele

două niveluri: naţional, incluzând profilul regional şi la nivelul fiecărei

regiuni în parte” (Constantin D.L., 2004), în detrimentul stimulentelor

regionale.

Exemplu:

Despre planificarea economică regională se poate vorbi încă din anii '50-'60

când erau promovate diverse forme de planificare teritorială – regional

physical plan în Regatul Unit, raumnordnung în Germania, amenajament du

territoire în Franţa – însă despre „noua eră în elaborarea planurilor şi

strategiilor de dezvoltare regională” (Bachtler J., Yuill D., 2001) putem vorbi

din 1988, momentul reformării Fondurilor Structurale12

.

Stimulentele regionale se referă la asistarea sectorului public în vederea

promovării investiţiilor şi încurajării localizării firmelor în regiunile-

problemă şi se prezintă sub forma subvenţiilor pentru investiţii,

împrumuturilor în condiţii avantajoase, concesiilor fiscale, subvenţiilor forţei

de muncă, etc.. Deşii în ultimii 40 de ani, au ocupat poziţia de lider în cadrul

instrumentelor politicii regionale, stimulentele regionale au suportat

numeroase transformări în decursul timpului, devenind mult mai selective şi

mai concentrate. De asemenea, cuantumul cheltuielilor alocate stimulentelor

regionale s-a redus foarte mult în majoritatea statelor membre, datorită, pe de

o parte, creşterii constrângerilor bugetare şi a percepţiei negative asupra ideii

de a oferi sprijin direct firmelor private, iar, pe de altă parte, presiunilor

exercitate de Comisia Europeană, privind eliminarea ajutoarelor de stat.

12 Adoptând modelul francez de încheiere a unor contracte/plan între stat şi regiune – contracts du plans –

Comisia Europeană a impus statelor membre, în vederea accesării resurselor financiare ale Uniunii Europene

destinate dezvoltării regionale, realizarea unor planuri naţionale de dezvoltare regională care să reflecte strategia

de dezvoltare a regiunilor. Cu timpul, aceste programe au devenit din ce în ce mai elaborate şi mai sofisticate,

devenind în prezent instrumente de programare ale politicii regionale.



Sarcina de lucru 22

Având ca suport de studiu lucrarea – Ionescu V.R., Marchis G.

(2006) Strategii de dezvoltare comunitară şi regională, Galaţi:

Editura Fundaţiei Academice Danubius, pp.46 – 96, enumeraţi

stimulentele regionale utilizate de ţările nordice (Norvegia, Finlanda,

Suedia, Danemarca)


tutoriale.

Dezvoltarea mediului de afaceri presupune asigurarea infrastructurii

necesare favorizării apariţiei şi dezvoltării activităţilor economice.

Dificultatea utilizării acestui instrument derivă din faptul că presupune un

nivel înalt de cooperare între toţi actorii implicaţi în dezvoltarea regională.

Exemplu:

În cadrul acestor măsuri se includ dezvoltarea infrastructurii fizice, asigurarea

de informaţii, asistenţă tehnică şi consultanţă, accesul la educaţie şi la formare

profesională, asigurarea difuzării inovaţiei în industriile tradiţionale,

susţinerea dialogului între centrele universitare, centrele de certare şi

reprezentanţii mediului de afaceri, etc..



În aceste condiţii, apare tot mai bine conturată necesitatea existenţei unor

strategii de dezvoltare regională adecvate care să soluţioneze problemele

identificate la nivel regional. La cele enunţate anterior, putem adăuga şi

influenţa semnificativă exercitată de Fondurile Structurale ale Uniunii

Europene asupra transformărilor politicilor naţionale a statelor membre,

precum şi promovarea „concurenţei amicale între regiuni” (Şerban R., 2004)

în contextul „conflictului dintre eficienţă şi echitate” (Constantin D.L., 2004),

cunoscut în prezent sub forma „disputei dintre competitivitate şi coeziune”

(Batchler J., 2003).

Cercetările efectuate asupra dinamicii instrumentelor de politică regională,

ne permit să realizăm o departajare a acestora în instrumente clasice şi

instrumente contemporane (tabelul 3-1).

Instrumentele clasice ale politicii de dezvoltare regională au fost create pentru

a asista „regiunile-problemă”, caracterizate de reducerea ritmului de creştere

economică, diminuarea veniturilor şi creşterea şomajului, în procesul de

„catching-up” şi pot fi împărţite în 4 categorii (Yuill D., Allen K, Hull K.,

1980):

1) stimulente financiare – sub forma subvenţiilor, împrumuturilor în condiţii

avantajoase, reducerea sau scutirea de taxe, reducerea impozitelor, acordarea

unor prime la angajare, a unor plăţi compensatorii, subvenţionarea

transporturilor, decontarea cheltuielilor de cazare, asigurarea unor cursuri de

formare profesională, etc..

2) investiţii în infrastructură – în special în zonele rurale sau în zonele slab

populate;

3) prime pentru investiţii destinate în special firmelor aflate în proprietatea

statului şi/sau industriilor aflate sub controlul statului;

4) controlul amplasării activităţilor economice în special în scopul

decongestionării zonelor aglomerate.

Unii cercetători identifică 4 direcţii majore în dezvoltarea asistenţei regionale

(Yuill D., Bachtler J., Wishlade F., 1999):

1) tranzitarea de la forma clasică a ajutoarelor fiscale către stimulente

financiare, în special, grant-uri;

2) renunţarea la sistemul de asistenţă socială ca răspuns la presiunile

politicii concurenţiale;

3) diminuarea importanţei ajutoarelor de stat în favoarea unor măsuri, mai

delicate, de îmbunătăţire a mediului de afaceri – inclusiv promovarea

unor programe de asistenţă;

4) acordarea sprijinului necesar pe baze concurenţiale şi nu pe baza unui

buget prestabilit.



Tabel 3-1. Instrumentele politicii de dezvoltare regională

Criteriul Politica regională clasică Politica regională contemporană

Concepte de

bază

Teoriile localizării

Factorii cheie sunt caracteristicile

regiunii (ex: costurile de producţie,

disponibilitatea factorului muncă,

etc.).

Teoriile bazate pe cunoaştere

Factorii cheie sunt reprezentaţi de

potenţialul regiunii (ex: capacitatea de

inovare, de a forma clustere, reţele de

diseminare a informaţiilor şi noilor

tehnologii, etc.)

Caracteristicile politicii regionale

Scop Echitate sau eficienţă Echitate şi eficienţă

Obiective Crearea de noi locuri de muncă

Creşterea investiţiilor

Creşterea competitivităţii

(ex: încurajarea întreprinzătorilor de a

dezvolta noi afaceri, promovarea inovaţiei,

stimularea abilităţilor factorului uman).

Sfera de

influenţă

Restrânsă

(sectorul economic/industrial)

Extinsă

(multi-sectorială)

Transpunerea în

practică Lentă, bazată pe proiecte. Activă, planificată, strategică.

Structura politicii regionale

Concentrarea

teritorială Regiuni-problemă Toate regiunile

Baza analitică Indicatorilor statistici

Exporturile regionale Analiza S.W.O.T.

Instrumentul

cheie Facilităţi financiare Programe de dezvoltare

Asistenţa este

oferită pentru

Firme

Infrastructura „hard”

Mediul de afaceri

Infrastructura „soft”

Organizarea politicii regionale

Aplicarea De sus în jos – centralizată Colectivă – pe baza negocierilor

Conducerea Administraţia centrală Autorităţile regionale

Parteneri - Autorităţile locale, sectoarele implicate,

societatea civilă.

Administrarea Simplă – în termeni rezonabili Complexă – birocratică.

Selectarea

proiectelor Internă Participativă

Termen de

executare a

proiectelor

Început/Finalizat Planificare multi-anuală

Evaluarea politicii regionale

Faze Ex-post Ex-ante/intermediar/ex-post

Rezultatele Cuantificabile Dificil de cuantificat

Sursa: Adaptare după Bachtler J., Yuill D. (2001) Policies and Strategies for Regional Development:

A Shift in Paradigm, Regional and Industrial Policy Research Paper, no 46, p.12.



Analizând tendinţele actuale ale politicii regionale, Batchler et all (2003)

arată că un accent deosebit se pune asupra eficienţei implementării măsurilor

de politică regională, un rol special, în acest sens, avându-l creşterea

productivităţii şi promovarea competitivităţii la nivel internaţional.

Totodată, sunt evidenţiate şi efectele concurenţei interregionale în realizarea

dezvoltării economice la nivel naţional.

În contextul dizolvării graniţelor interstatale, ca urmare a procesului continuu

de extindere europeană, politica statelor membre devine tot mai focalizată la

nivel regional, fapt ce susţine trendul de regionalizare.

Coordonarea, ca principiu de abordare a politicii economice, apare necesară

atât la nivel supra-naţional, naţional şi regional, cât şi sub-regional – la

nivelul centrelor urbane.

Figura 3-3. Coordonarea – principalul rol al politicii regionale europene

Sursa: Constantin D.L., Ionescu R.V., Marchis G. (2006) Fondurile structurale –

instrumente ale politicii regionale, în contextul proceselor de integrare europeană,

publicaţie ştiinţifică, A.S.E., Bucureşti.



Sarcina de lucru 23

Având ca suport de studiu capitolul II din lucrarea – Marchis G.

(2009) Impactul extinderii Uniunii Europene asupra strategiilor şi

politicilor regionale. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică,

explicaţi noţiunile de eficienţă şi echitate în cadrul politicilor

regionale:


tutoriale.

Rezumat

Transformările şi extinderea continuă ce caracterizează politica regională a

statelor membre U.E. demonstrează eforturile deosebite care se fac în sensul

reducerii inegalităţilor existente între standardele de viaţă ale cetăţenilor

Uniunii şi constituie un veritabil exemplu asupra importanţei pe care o are

politica de dezvoltare regională în cadrul politicii economice naţionale.

Realizarea coeziunii economice şi sociale într-o Uniune extinsă reprezintă

principala provocare a momentului, în corelaţie cu transformarea Uniunii

Europene în „cea mai dinamică şi mai competitivă economie din lume”

(Strategia Lisabona - revizuită).




1. Generic, regiunea este analizată sub două aspecte:

a. ca decupaj spaţial;

b. ca profunzime a competenţelor instituţionale;

c. ca dimensiune;

d. ca nivel de dezvoltare;

e. nici un răspuns anterior nu este corect.

Construirea unui nou model de dezvoltare regională apare tot mai necesară.

Literatura dedicată regiunilor industriale, clusterelor şi reţelelor de transfer,

oferă o imagine clară asupra modului în care se realizează dezvoltarea

economică regională, dar conceptul legat de „regiunea cunoaşterii” sau

„regiunea ştiinţei” nu ne lămureşte dacă inovarea sau cunoaşterea are mai

mult o dimensiune teritorială decât funcţională şi nici asupra modului în care

aceasta poate face obiectul strategiilor elaborate de autorităţile locale şi/sau

regionale (Lovering J., 1999; Fürst D., 2001). Lucrările precedente care au

abordat problema instrumentelor politicii regionale au arătat că obiectivul

prioritar al politicii regionale europene a fost realizarea echităţii interregionale

la nivel naţional, prin „reducerea disparităţilor… în privinţa veniturilor,

bunăstării şi creşterii economice a regiunilor” (Constantin D.L., 1998).

Accelerarea integrării economice europene a generat, pe termen lung,

semnificative transformări ale politicii regionale a statelor membre, care

constau în „modificarea obiectivelor politicii regionale în direcţia promovării

competitivităţii la nivel regional; declinul instrumentelor tradiţionale de

modificare a cererii în favoarea unor măsuri, mai delicate, de modificare a

ofertei; restrângerea ariilor care beneficiază de ajutor regional; promovarea

dezvoltării economice ‹de jos în sus› prin stimularea iniţiativelor locale de

dezvoltare economică; focalizarea instrumentelor politicii regionale către

obiective şi zone bine delimitate; transformarea modului de administrare a

politicii regionale, în special prin stimularea descentralizării, parteneriatului

şi coordonării; creşterea importanţei stabilităţii dezvoltării economice şi a

incluziunii sociale.” (Batchler j. Wishlade F., Yuill D., 2003).

Politica de dezvoltare regională la nivelul Uniunii Europene nu reduce rolul

sau importanţa politicii regionale a fiecărui stat membru, politica de

dezvoltare regională europeană are doar un caracter complementar politicii

regionale promovate de fiecare stat şi funcţionează pe principiul

parteneriatului între Uniunea Europeană şi fiecare stat membru, între statele

membre (în special între cele învecinate), precum şi între autorităţile locale şi

diferitele organizaţii active la nivel regional şi cele existente la nivel naţional.



2. Caracteristici ale dezvoltării regionale la nivelul U.E. sunt:

a. este, în acelaşi timp, economică, socială şi culturală;

b. nu pune în discuţii teritorii cu statute şi dimensiuni diferite;

c. implică asocierea tuturor celor care participă la viaţa economico-socială;

d. asigură creşterea economică durabilă;


3. Analiza regională studiază regiunea din punct de vedere social numai în măsura

în care acest element influenţează:

a. politica regională;

b. investiţiile regionale;

c. amplasarea firmelor;

d. economicul;


4. Cele 8 regiuni de dezvoltare din România au fost delimitate în funcţie de:

a. nivelul de dezvoltare;

b. suprafaţă;

c. populaţie;

d. suprafaţă, populaţie şi număr de judeţe;


5. Sistemul economico-social regional evidenţiază interacţiunile existente la nivelul

activităţilor economico-sociale, dublate de:

a. politici regionale;

b. un teritoriu geografic;

c. investiţii specifice;

d. a+b;


6. Sistemele economice regionale se află într-o continuă mişcare, caracterizată de:

a. schimbări structurale;

b. schimbări cantitative;

c. schimbări calitative;

d. a+b;




7. Modelul gravitaţional al lui W. Isard evidenţiază faptul că interacţiunile dintre

regiunile unei economii sunt studiate în raport cu:

a. investiţiile la nivel regional;

b. distanţa dintre regiuni;

c. distanţa dintre centrul urban şi sursele de materii prime;

d. legea atracţiei universale;


8. Conform teoriei sistemelor mari, sistemul socio-economic regional prezintă o

structură agregată, în funcţie de:

a. tranzacţiile regionale;

b. agenţii economici regionali;

c. costurile regionale;

d. distanţa euclidiană;


9. Scopul politicii regionale este acela de a obţine:

a. o creştere economică accelerată;

b. o distribuţie interregională echitabilă a activităţii economice;

c. o eficienţă ridicată;

d. investiţii cât mai mari;


10. Premise de bază ale ştiinţei regionale sunt:

a. investiţiile au ca efect creşterea economică;

b. profitul nu vizează creşterea cheltuielilor aferente factorilor de producţie

utilizaţi de firme;

c. investiţiile au ca rezultat creşterea profitului firmelor;

d. extravenitul este utilizat pentru a finanţa cheltuielile suplimentare la nivel

regional;


11. Instrumentele politicii regionale influenţează:

a. investiţiile regionale;

b. deciziile de localizare a firmelor şi menajelor;

c. creşterea economică regională;

d. modificarea veniturilor şi cheltuielilor în anumite zone;




12. Controlul amplasării ramurilor la nivel regional prezintă ca avantaje:

a. creşterea investiţiilor;

b. susţinerea financiară de către stat;

c. creşterea economică susţinută;

d. atragerea de factor muncă în regiune;


13. Dintre măsurile de politică economică privind amplasarea în regiune a

activităţilor economice amintim:

a. taxele regionale discriminatorii;

b. investiţiile în noi capacităţi de producţie;

c. creşterea salariilor;

d. îmbunătăţirea infrastructurii;


14. Pentru perioada 2007-2013, obiectivele politicii regionale a U.E. au fost grupate

în _________arii prioritare:

a. 6;

b. 5;

c. 4;

d. 3;

e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

15. Regiunile aflate sub incidenţa Obiectivului1 al politicii regionale a U.E. sunt de

tipul:

a. NUTS I;

b. NUTS III;

c. NUTS IV;

d. NUTS II;


16. Principalele dificultăţi privind implementarea politicilor regionale în cadrul

U.E. sunt legate de:

a. finanţare;

b. diferenţele de limbă;

c. incertitudine;



d. nici un răspuns anterior nu este corect;

e. natura climatului politic.

17. Teoria locurilor centrale a lui W. Christaller descrie un spaţiu structurat pe

baza:

a. randamentelor medii;

b. centrului urban;

c. randamentelor marginale;

d. aglomerărilor urbane;


18. Pentru regiunile care se dezvoltă rapid, costurile economice sunt:

a. mari;

b. mici;

c. cuantificabile;

d. determinate precis;


19. Perfecţionarea sistemului de indicatori statistici regionali din România vizează

şi:

a. economia subterană;

b. creşterea economică;

c. investiţiile;

d. comerţul exterior;


20. Modelul neoclasic unisectorial de creştere:

a. operează cu un output care poate creşte nelimitat în condiţiile creşterii ofertei de

capital şi factor muncă;

b. operează cu un output care poate creşte nelimitat în condiţiile creşterii ofertei

de capital;

c. operează cu un output care poate creşte nelimitat în condiţiile creşterii ofertei de

factor muncă;

d. nu operează cu un output care poate creşte nelimitat în condiţiile creşterii

ofertei de capital şi factor muncă;


21. În cadrul ecuaţiei de creştere care ia în considerare progresul tehnic,

cunoştinţele tehnice sunt tratate ca:



a. un element continuu;

b. un element complementar;

c. un element adiţional;

d. un element discontinuu;


22. Cuantificarea progresului tehnic în cadrul ecuaţiei specifice de creştere este

simplistă deoarece:

a. se fundamentează pe o funcţie Cobb-Douglas;

b. ia în considerare capitalul şi factorul muncă;

c. poate fi utilizată o formă logaritmată;

d. foloseşte coeficienţii de elasticitate ;


23. Din punct de vedere grafic, efectul progresul tehnic asupra creşterii output-ului

pe lucrător se evidenţiază prin translatarea curbei output-ului pe lucrător într-o

poziţie:

a. inferioară;

b. paralelă;

c. superioară;

d. identică;


24. Dacă stocul de capital şi de factor muncă se măresc cu aceeaşi rată, output-ul pe

lucrător creşte dacă:

a. rata progresului tehnic este negativă;

b. rata progresului tehnic este zero;

c. rata progresului tehnic este pozitivă;

d. rata progresului tehnic are un trend specific;

e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

25. Conform modelului neoclasic unisectorial, cauzele care determină diferenţierea

creşterii la nivel regional sunt:

a. variaţia între regiuni a condiţiilor climatice;

b. variaţia între regiuni a progresului tehnic;

c. variaţia între regiuni a exportului;

d. variaţia între regiuni a exportului;

e. variaţia între regiuni a creşterii factorului muncă.



26. Etape ale analizei factoriale sunt:

a. calculul valorilor factorilor;

b. calculul mediilor ponderate;

c. calculul determinantului;

d. calculul matricei de corelaţie;

e. rotaţia.

27. ____________reprezintă o mare varietate de tehnici care au drept obiectiv

analiza grupurilor rezultate din reunirea indivizilor:

a. soluţia rotată;

b. analiza cluster;

c. matricea de corelaţie;

d. soluţia nerotată;


28. Spre deosebire de tehnicile multivariabile, analiza Cluster:

a. nu se limitează la a specifica distanţa ca un posibil mijloc de tratare a datelor

mult mai simplificat;

b. porneşte de la ideea migrării interregionale a factorului muncă;

c. are la bază o funcţie tip Cobb-Douglas;

d. sintetizarea informaţiilor se realizează prin stabilirea unor grupări între

observaţii, în funcţie de criteriile de omogenitate;

e. are la bază o matrice tipică.

29. Etapele analizei cluster sunt:

a. selecţia variabilelor pe baza criteriilor distanţei şi al similarităţii;

b. algoritmul de clasificare;

c. normalizarea;

d. spaţiul euclidian;


30. Algoritmul de clasificare al analizei cluster are la bază:

a. metoda mediilor;

b. metoda proporţiilor;

c. metoda substituţiei;

d. metoda iterativă;




31. O regiune neatractivă evoluează după un ciclu vicios, caracterizat de:

a. scăderea şomajului;

b. creşterea investiţiilor;

c. scăderea veniturilor;

d. creşterea profiturilor.

e. scăderea cheltuielilor;

32. Metodele neoclasice de analiză a creşterii economice regionale se

fundamentează pe:

a. rolul ofertei de factor muncă;

b. rolul cererii de factor muncă;

c. rolul ofertei de bunuri;

d. rolul cererii de bunuri;

e. rolul progresului tehnic.

33. Atunci când politica guvernului central influenţează nivelul general al ratei

dobânzii, implementarea politicii regionale şi urbane poate avea ca rezultat

crearea de avantaje legate de taxe pentru anumite localizări, precum:

a. zonele industriale;

b. zonele periferice;

c. zonele agricole;

d. zonele asistate;



Marchis G. (2009) Impactul extinderii Uniunii Europene asupra strategiilor

şi politicilor regionale. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, capitolele

II şi III.

Ionescu V.R., Marchis G. (2008) Economie europeană, Galaţi: Editura

Universitară Danubius, pp.32 – 61; pp.115 – 139.

Ionescu V.R., Marchis G. (2006) Strategii de dezvoltare comunitară şi

regională, Galaţi: Editura Fundaţiei Academice Danubius, pp.46 – 96.

Marchis Gabriela Strategia şi politica de dezvoltare regională a României


4. STRATEGIA ŞI POLITICA DE DEZVOLTARE

REGIONALĂ A ROMÂNIEI

Obiective în termeni de competente specifice:

La sfârşitul capitolului, vei şti:

să descrii evoluţia procesului de aderare a României la Uniunea

Europeană;

să descrii şi să compari Strategia Post Aderare a României;

să analizezi politica de dezvoltare regională a României în diferite

etape ale evoluţiei acesteia;

să elaborezi propuneri privind direcţiile politicii regionale a

României în viitoarea perioadă de programare.


Relaţiile România – Uniunea Europeană 99

Strategia Post Aderare a României 101

Politica de dezvoltare regională a României 102

Rezumat 105







4.1. Relaţiile România – Uniunea Europeană

Integrarea României în Uniunea Europeană reprezintă unul dintre cele mai

importante obiective strategice ale ţării noastre, procesul de integrare

europeană reprezentând soluţia mai multor probleme cu care se confruntă în

prezent societatea românească.

Nevoia de integrare europeană este dictată, în primul rând, de vulnerabilitatea

economică a ţării noastre, drumul parcurs de România către admiterea în U.E.

fiind unul destul de lung:

Procesul de asociere în vederea integrării în Uniunea Europeană s-a

desfăşurat într-un cadru instituţionalizat, începând cu data de 1 februarie

1993, data semnării Acordului de Asociere a României la Uniunea Europeană

(Acordul European)13

.

La 22 iunie 1995, România şi-a depus în mod oficial candidatura

pentru aderare iar, în luna decembrie a aceluiaşi an, ţara noastră a prezentat o

strategie detaliată cu privire la adoptarea acquis-ului comunitar, prima

evaluare a îndeplinirii criteriilor de aderare fiind făcută de U.E. în Agenda

2000 – document adoptat în iulie 1997.

Un moment important în cadrul relaţiilor România – U.E. este

reprezentat de Consiliul European de la Helsinki, din decembrie 1999, când a

fost adoptată decizia de începere a negocierilor de aderare cu ţara noastră,

proces demarat la 15 februarie 2000 şi încheiat oficial la 17 decembrie 2004

cu ocazia Consiliului European de la Bruxelles.

Semnarea Tratatului de Aderare dintre Uniunea Europeană şi România

s-a desfăşurat la 25 aprilie 2005, prilej prin care Comisarul European pentru

Extindere Olli Rehn a declarat: „Semnarea Tratatului de Aderare este un bine

meritat moment de sărbătoare dar nu şi sfârşitul procesului. Mai este nevoie

de muncă susţinută pentru continuarea reformelor şi implementarea lor până

la data planificată de aderare de 1 ianuarie 2007.”

România aderă la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.

13 Acordul de Asociere a Românie la Uniunea Europeană a intrat în vigoare 2 ani mai târziu, la data de 1

februarie 1995.



Sarcina de lucru 24

Consultând site-ul oficial al Uniunii Europe

http://europa.eu/index_ro.htm enunţă Criteriile de aderare stabilite de

Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993:


tutoriale.

http://europa.eu/index_ro.htm



4.2. Strategia de dezvoltare a României

Noul statut al ţării noastre începând cu 1 ianuarie 2007, dobândit sub rezerva

unei clauze de monitorizare din partea U.E., a făcut necesară conturarea unei

, care să urmărească modul Strategii de Post-Aderare a României 2007 – 2013

în care ţara noastră se raportează la viitorul Uniunii Europene şi să creioneze

un model de dezvoltare al României compatibil cu standardele U.E.

SPAR este structurată în trei capitole:

a) evaluarea internă şi a construcţiei europene la data aderării României la

U.E.

b) dezvoltarea României în perioada post-aderare;

c) poziţionarea strategică a ţării noastre faţă de principalele teme europene

SPAR cuprinde direcţiile strategice pentru 2 segmente de timp: 2007 – 2013 şi

2012 – 2020, urmând ca să fie elaborate de guvernele din planurile de acţiune

perioada respectivă.

Tabel 4-1. SPAR

2007 – 2013 2014 – 2020

Obie

ctiv

ul

fundam

enta

l:

Coeziunea socială bazată pe

consolidare economică şi

instituţională

România – stat membru performant al U.E.

DIR

EC

ŢII

ST

RA

TE

GIC

E:

Creşterea competitivităţii

economice a României;

Diminuarea disparităţilor sociale

şi regionale;

Creşterea gradului de valorificare

a resurselor;

Asigurarea convergenţei pentru

aderarea la zona euro la 1 ianuarie

2014;

Consolidarea rolului României în

procesul construcţiei europene.

Atingerea standardelor europene în domeniul

economic şi social;

Consolidarea descentralizării administrative;

Atenuarea efectelor crizei demografice;

Participarea activă în procesul decizional

european;

Stimularea resurselor în domenii cu avantaj

competitiv;

Gestionarea eficientă şi sustenabilă a energiei

prin asigurarea protecţiei mediului.


regionale, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, p. 96.



4.3. Politica de dezvoltare regională a României

Aplicarea politicii naţionale de dezvoltare regională se realizează în

concordanţă cu obiectivele şi priorităţile generale de dezvoltare a României,

precum şi cu obiectivele Uniunii Europene în domeniul coeziunii economice

şi sociale.

Obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare regională sunt stipulate de

articolul 3 al Legii 315/200414

privind dezvoltarea regională în România15

:

Implementarea politicii regionale europene se realizează, în principal,

prin intermediul instrumentelor de programare, care au drept scop

transpunerea în practică a strategiilor de dezvoltare economico-sociale şi

activarea instrumentelor financiare europene în vederea maximizării

beneficiilor aduse de politicile europene de coeziune, în sinergie cu cele

naţionale.

14 Monitorul Oficial nr.577 din 29 iunie 2004. 15 La data intrării în vigoare a prezentei legi, s-a abrogat Legea151/1998 privind dezvoltarea regională în

România, (publicată în Monitorul Oficial nr.265 din 16 iulie 1998), cu modificările şi completările ulterioare,

precum şi orice alte dispoziţii contrare.

a) diminuarea dezechilibrelor regionale existente prin stimularea

dezvoltării echilibrate, recuperarea accelerată a întârzierilor în domeniul

economic şi social a zonelor mai puţin dezvoltate, ca urmare a unor condiţii

istorice, geografice, economice, sociale, politice, precum şi

preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre (art.3-a);

b) corelarea politicilor sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor

prin stimularea iniţiativelor şi prin valorificarea resurselor locale şi

regionale, în scopul dezvoltării economico-sociale durabile şi al dezvoltării

culturale a acestora (art.3-b);

c) stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale,

transfrontaliere, inclusiv în cadrul euroregiunilor, precum şi participarea

regiunilor de dezvoltare la structurile şi organizaţiile europene care

promovează dezvoltarea economico-socială şi instituţională a acestora, în

scopul realizării unor proiecte de interes comun, în conformitate cu

acordurile internaţionale la care România este parte (art.3-c).



Figura 4-1. Regiunile de dezvoltare din România în N.U.T.S. al U.E.



Tabel 4-2. Legătura dintre documentele strategice de programare

PLANUL NAŢIONAL DE DEZVOLTARE 2007 - 2013

POLITICA DE COEZIUNE POLITICA AGRICOLĂ

COMUNĂ

POLITICA

COMUNĂ DE

PESCUIT

Cadrul Strategic Naţional de

Referinţă

Planul Naţional Strategic de

Dezvoltare Rurală

Plan Naţional

Strategic de Pescuit

Programe Operaţionale Program Naţional de Dezvoltare

Rurală

Program Operaţional

Pescuit

FEDR, FSE, Fondul de

Coeziune FEADR FEP





Tabel 4-3. România – instrumente financiare ale politicii de dezvoltare regională



Sarcina de lucru 25

Având ca suport de studiu, capitolul IV din lucrarea Marchis G. (2009)

Impactul extinderii Uniunii Europene asupra strategiilor şi politicilor

regionale. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, descrie legătura

dintre documentele strategice de programare:


tutoriale.




1. Analizează figura 4-1 şi completează tabelul următor:

Tabel 4-4. Repartizarea administrativ teritorială a României

NUTS I NUTS II

(Regiuni) NUTS III (Judeţe)

Macr

ore

giu

ni

1

1. Nord-Vest

2. Centru

2

1. Nord-Est

2. Sud-Est

3

1. Sud-Muntenia

2. Bucureşti-Ilfov

4

1. Sud-Vest

Oltenia

2. Vest

Rezumat

Filosofia dezvoltării regionale demonstrează că, la nivelul U.E.,

convergenţa economică şi socială trebuie atinsă mai întâi la nivel regional

şi apoi la nivel statal şi, din acest motiv, în ultimi ani, politica regională a

devenit un complement esenţial al procesului de integrare europeană, iar

regionalizarea, demonstrată prin rolul mărit al structurilor regionale în

politica de administraţie publică, este facilitată de instrumentele structurale

ale U.E..România, ţară fără tradiţie în domeniul dezvoltării regionale, a

fost nevoită să preia şi să adapteze continuu instrumentele specifice

politicii regionale în conformitate cu cerinţele europene.



2. Prezentaţi schematic, procesul de elaborare al Planului Regional de Dezvoltare:


Marchis G. (2009) Impactul extinderii Uniunii Europene asupra strategiilor şi

politicilor regionale. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, capitolul IV.

Ionescu V.R., Marchis G. (2006) Strategii de dezvoltare comunitară şi

regională, Galaţi: Editura Fundaţiei Academice Danubius, pp.81 – 133.

Marchis G. (2009) Analiza fondurilor europene pre şi post aderare în

România. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, capitolele I, III şi IV.

Lucrare de verificare

Realizarea unui proiect legat de următoarea tematică:

Raportul regional-naţional-internaţional în contextul european

Dezvoltarea economică interregională la nivelul Uniunii Europene

Cadrul instituţional al politicii de dezvoltare regională

Bune practici în utilizarea Fondurilor Structurale şi de Coeziune

Cerinţe obligatorii pentru realizarea proiectului:

Formatul paginii este A4, margini 2cm sus-jos, stânga-dreapta;

Numărul maxim de pagini este de 10, font TNR de 12p. spaţiere la un

rând, aliniere stânga-dreapta.



Proiectul va fi tehnoredactat în limba română, deci vei utiliza

diacritice.

Proiectul va fi structurat în următoarele secţiuni:

Proiectul îl vei încărca în meniul TEME pe platforma.

Proiectul va fi salvat în format Word (.doc sau .docx) sub o denumire

fără diacritice.



Vei specifica numele tău complet, aşa cum apare el în catalog şi vei

respecta termenul de predare.

Proiectul va fi verificat şi notat, nota regăsindu-se în meniul Carnet de

note.

Nota obţinută va fi luată în calcul la stabilirea notei finale.

Marchis Gabriela Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare


Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare din

Unitatea de învăţare I

Tabel 1-2. Complexitatea formelor atinse de integrarea economică - prezentare schematică

Forme de

integrare

economică

Schimburi

comerciale

libere

Politică

comercială

comună

Circulaţia

liberă a

factorilor de

producţie

Politică

monetară şi

fiscală comună

Guvern

unic

Zona de liber

schimb DA NU NU NU NU

Uniunea vamală DA DA NU NU NU

Piaţă comună DA DA DA NU NU

Uniunea

economică DA DA DA DA NU

Uniunea politică DA DA DA DA DA

Sursa: Adaptare după: El-Agraa A. M. (2001) The European Union, Prentince Hall, London.

2.

Ţările non-euro sunt acele state membre U.E. care îndeplinesc criteriile de

aderare la „zona Euro”, dar au refuzat adoptarea monedei unice europene.

3. Integrarea formală vizează schimbarea reglementarilor în vederea realizării

compatibilităţii între parteneri şi asigurarea unei depline funcţionalităţi a Comunităţii.

4. Termenul de integrare negativă a fost introdus de Tinbergen şi se referă la eliminarea

barierelor comerciale între naţiunile participante sau la eliminarea oricăror restricţii

în procesul de liberalizare a comerţului.

5. Termenul de integrare pozitivă indică modificările survenite asupra instrumentelor şi

instituţiilor existente şi, mai important, crearea de altele noi pentru a determina piaţa

din zona integrată să funcţioneze eficient şi, de asemenea, să promoveze obiectivele

politice mai largi ale proiectului de integrare.



6. Forme complexe: piaţa comună, uniunea economică, uniunea monetară, uniunea

politică.

7. Statele care au aderat la U.E. în anul 1973 (primul val de extindere) – a se vedea

tabelul nr. 1.

8. Construcţia europeană s-a concretizat după cel de-al II-lea război mondial, în

urma unui îndelungat proces de cooperare şi integrare, demarat în anul 1951 între

şase state europene: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda.

9. Strategia Delors pentru Comunitatea Europeană evidenţiază faptul că unele state pot

avansa mai rapid în cadrul procesului de integrare în anumite sectoare de activitate, pe

baza unor politici definite în prealabil.

10. Criteriile de convergenţă reală poate fi cuantificată prin intermediul următorilor

indicatori: nivelul PIB/locuitor, structura economiei şi gradul ei de deschidere,

ponderea comerţului bilateral cu ţări membre U.E. în totalul comerţului exterior.


Unitatea de învăţare II

1.

Analiza comparată este o metodă de previzionare a indicatorilor regionali din zonele

deschise, care constă în realizarea unor comparaţii între nivelul indicatorilor

regionali studiaţi într-o anumită zonă şi nivelul înregistrat într-o regiune model.

2.

A. tehnologia de producţie se bazează pe proporţii fixe;

B. nu există nici o restricţie cu privire la capacitatea de producţie a ramurii i.

3.

Analiza de tip SWOT presupune parcurgerea următorului algoritm:

I. analiza mediului int ern

a. Identificarea Punctelor Forte implică o inventariere a resurselor naturale şi



umane semnificative, precum şi a activităţilor de succes regional.

Se evaluează importanţa (I) efectelor pentru fiecare dintre Punctele Forte de la 1

la 10

b. Identificarea Punctelor Slabe implică determinarea disparităţilor regionale,

care pot fi supuse unui proces de reducere şi a situaţiilor care trebuie evitate.

Se evaluează gravitatea (G) efectelor pentru fiecare Punct Slab identificat de la 1 la

10.

II. analiza mediulu i extern

a. identificarea Oportunităţilor implică determinarea tendinţelor care prezintă

interes regional, precum şi a surselor de provenienţă a acestora: evoluţia politicii

guvernamentale; evoluţia politicii comunitară; evoluţia climatului de afaceri;

evoluţia pieţei; modificări survenite pe piaţa forţei de muncă; schimbări

tehnologice; modificări în stilul de viaţă al populaţiei.

Se evaluează probabilitatea (P) de apariţie a fiecărei şanse de la 1 la 10.

b. identificarea Ameninţărilor şi a direcţiei din care pot proveni: reduceri ale bugetului

alocat regiunii analizate; creşterea disparităţilor interregionale; modificările

tehnologice.

Se evaluează certitudinea (C) de apariţie a fiecărei ameninţări.

III. ordonarea după importanţă a datelor obţ inute ant er ior

4.

Extrapolarea; reprezentarea grafică; mare; obţinerea evoluţiei indicatorului

analizat; variabila dependentă; variabila independentă.



5.

Metoda proporţiei este utilizată cu predilecţie în regiunile considerate

„deschise”.Evoluţia indicatorilor urmăriţi din regiunea studiată este considerată

a fi dependentă de evoluţia la un nivel superior a acestor indicatori, spre exemplu

de evoluţia la nivel naţional.

),...,,,(2

2

1

1

nt

nt

t

t

t

t

t

t

t

t IIIIf

I

I – indicatorul din regiunea studiată;

π – indicatorul la nivel naţional.

6.

Metoda corelaţiei constă în proiectarea variabilei dependente în corelaţie cu

evoluţia unei variabile independentă: tt bXaI . În cazul în care evoluţia

indicatorilor dezvoltării regionale este influenţată de evoluţia anumitor factori la

un moment anterior analizei, ecuaţia anterioară devine: 1 tt bXaI . Dacă

b>0 corelaţia este directă, în caz contrar corelaţia e inversă.

7.

Coeficientului de localizare (poziţie):

NN

RR

i

i

se determină ca raport între ponderea

unei activităţi în cadrul unei regiuni Ri în totalul activităţilor din regiunea

analizată R şi ponderea aceleaşi activităţi la nivel naţional Ni în totalul activităţilor

la nivel naţional N. Coeficientului de localizare este utilizat în metoda analizei

fluxurilor interregionale.



8.

În domeniul cercetării regionale, analiza Cluster poate fi folosită pentru gruparea

ariilor teritoriale în funcţie de caracteristicile specifice (resurse, populaţiei,

bunăstare, etc.). Analiza Cluster poate fi folosită şi pentru selectarea acelor arii

spaţiale sau a acelor regiuni care necesită asistenţă tehnică şi financiară, în

vederea fundamentării politicilor de dezvoltare regională.

9.

Standardizarea presupune ca pentru fiecare variabilă xk să se realizeze o

transformare de forma: k

kikik

s

xxz

, în care:

zik – valoarea standardizată a variabilei xik,

xik – valoarea variabilei k din observaţia i,

xk – media variabilei k

sk – deviaţia standard a variabilei xik.

Standardizarea este folosită pentru asigurarea comparabilităţii indicatorilor.

10.

imaginea simplificată; relaţiile; endogene; exogene; noi căi de acţiune; creşterea

economică.

11.

existenţa competiţiei perfecte; existenţa unor randamente constante pe scara

tehnologiilor; utilizarea deplină a resurselor şi mobilitatea lor perfectă; lipsa

riscului şi a incertitudinii.



12.

13.

output-ul la nivel regional poate creşte nelimitat ca urmare a creşterii

ofertei de capital şi factor muncă la nivel regional;

output-ul pe lucrător la nivel regional creşte numai dacă înzestrarea tehnică

a muncii la nivel regional creşte;

odată ce înzestrarea tehnică a muncii la nivel regional a atins nivelul de

echilibru pe termen lung, în absenţa progresului, tehnic nu se va mai putea

înregistra nici o creştere suplimentară a output-ului pe lucrător la nivel regional.



14.

variaţia între regiuni a impactului progresului tehnic asupra creşterii

economice;

diferenţierile interregionale privind creşterea stocului de capital fix;

diferenţierile interregionale privind creşterea factorului muncă.

15.

Diferenţele de creştere la nivel regional sunt o consecinţă atât a diferenţelor de

creştere internă a capitalului şi a factorului muncă, cât şi a migrării interregionale

a acestora.

16.

Modelul centru-periferie este un model spaţial de creştere economică care

porneşte de la ideea că dezvoltarea economică este rareori distribuită uniform la

nivel regional, naţional sau internaţional, existând tendinţa de concentrare a

dezvoltării economice în anumite zone. Acest model are rolul de a descrie şi de a

explica distribuţia diferenţiată a puterii economice, sociale şi politice între regiuni.

17.

Matematic, modelele de tip gravitaţional pot fi descrise prin următoarea relaţie:

b

ij

ji

ijd

PPGI , în care: Iij reprezintă interacţiunea dintre regiunea i şi regiunea j, Pi

şi Pj dimensiunile (masele) celor două regiuni, dij distanţa, b parametrul statistic,

iar G factorul de proporţionalitate care exprimă atracţia relativă a celor două regiuni.

18.

Amplasarea unei anumite activităţi economice într-o anumită regiune este

influenţată de o multitudine de factori, cum ar fi:



deciziile şi preferinţele întreprinzătorului individual (teoria clasică a localizării)

expectaţiile privind cererea viitoare în regiunea analizată (teoria modernă a

localizării)

19.

Ideea de bază a acestei teorii este aceea că fiecare zonă este avantajoasă doar

pentru un anumit nivel al activităţii economice. Cu alte cuvinte, gradul de dezvoltare

al activităţii economice dintr-o regiune este strâns legat de mărimea regiunii

respective (calculată în funcţie de numărul populaţiei).

20.

Modelele grafice permit departajarea factorilor de influenţă ai dezvoltării regionale,

după cum urmează:

a) factori benefici/pozitivi – în această categorie putem include: nivelul output-ului

industrial, rata natalităţii, nivelul dotărilor ştiinţifice, gradul de dezvoltare al

infrastructurii utilităţilor publice, suprafaţa medie locuibilă pe o persoană, numărul

de medici, etc..

b) factori negativi – în cadrul acestei categorii putem aminti: numărul de

decese înregistrate, rata mortalităţii infantile, nivelul redus al salariilor, rata

criminalităţii, etc..




Unitatea de învăţare III

Întrebare Punctul A Punctul B Punctul C Punctul D Punctul E

Punctul A 18;19;20 1;8;29 2 10;33 26;32

Punctul B 1;8;29 5;12;27 6;9 7;11 25

Punctul C 2 6;9 21;23;24 17 16;31

Punctul D 10;33 7;11 17 3;14;15;30 28

Punctul E 26;32 25 16;31 28 4;13;22


Unitatea de învăţare IV

1.

Tabel 4-4. Repartizarea administrativ teritorială a României

NUTS I NUTS II (Regiuni) NUTS III (Judeţe)

Macr

ore

giu

ni

1

1. Nord-Vest Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu-Mare,

Sălaj

2. Centru Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu

2

1. Nord-Est Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui

2. Sud-Est Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea, Vrancea

3

1. Sud-Muntenia Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova,

Teleorman

2. Bucureşti-Ilfov Bucureşti, Ilfov

4

1. Sud-Vest Oltenia Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea

2. Vest Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş



2.

(P.D.R.). stabileşte şi prezintă strategia de Planul Regional de Dezvoltare

dezvoltare a fiecărei regiuni în parte, fiind principalul instrument regional de

concentrare a activităţilor şi eforturilor autorităţilor locale şi naţionale în vederea

maximizării eficienţei dezvoltării economice şi sociale a regiunilor.

Figura 4-2. Procesul de elaborare a Planurilor Regionale de Dezvoltare


BIBLIOGRAFIE

Balassa. (1961). The Theory of Economic Integration . London: Allen&Unwin.

Bye. (1950). Unions douanieres et dounees nationales. 3 . Paris.

Ciucur D., V. I. (2001). Economie - manual universitar. Bucureşti: Economică.

Comunidades Europeas (2007) La politica de cohesion 2007 – 2013, Comentarios y textos

oficiales, Guia, Luxemburgo: Oficina de Publicaciones Oficiales de las Comunidades

Europeas.

Constantin D.L., Ionescu R.V., Marchis G. (2006). Fondurile structurale – instrumente ale

politicii regionale, în contextul proceselor de integrare europeană, publicaţie ştiinţifică,

Bucureşti: A.S.E..

Cojanu V.(coord.) (2007) Integrare si competitivitate : modele de dezvoltare economica în

Europa de Sud –Est, Bucureşti: Editura A.S.E..

Curelaru, M. (2006). Reprezentări sociale. Iaşi: Polirom.

European Commission (2007) Study on the Economic Impacts of Convergence Interventions

(2007 – 2013), Brussels: EcoMod Network, DG Regional Policy.

European Commission (2008) Working for the regions, EU Regional Policy 2007 – 2013,

Brussels: DG REGIO.

European Communities (2007) Cohesion Policy 2007-13 National Strategic Reference

Frameworks, Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities.

European Communities (2007) Growing Regions, growing Europe, Fourth report on

economic and social cohesion, Luxembourg: Office for Official Publications of the European

Communities.

European Communities (2008) Eurostat regional yearbook 2008, Eurostat Statistical Books,

Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities.

European Communities (2008) Europe in figures Eurostat yearbook 2008, Eurostat Statistical

Books, Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities.

Hübner, D. (2008) "EU regional policy in 2008: Achievements, next steps and aspects of the

future debate", Speech to staff of DG REGIO, 3 March 2008, Charlemagne building, salle

GASP.

Ionescu, R. (2006). Economie europeană. Galaţi: Fundaţiei Academice Danubius.

Ionescu V.R., Marchis G. (2008) Economie europeană, Galaţi: Editura Universitară

Danubius.


Ionescu V.R., Marchis G. (2006) Strategii de dezvoltare comunitară şi regională, Galaţi:

Editura Fundaţiei Academice Danubius.

Ionescu V.R., Marchis G. (2006) Teoria integrării economice comunitare, Galaţi: Editura

Fundaţiei Academice Danubius.

Ionescu V.R., Marchis G. (2006) U.E.-prezent şi perspective TRATAT, Galaţi: Editura

Fundaţiei Academice Danubius.

Marchis G. (2009) Impactul extinderii Uniunii Europene asupra strategiilor şi politicilor

regionale. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

Marchis G. (2009) Analiza fondurilor europene pre şi post aderare în România. Bucureşti:

Editura Didactică şi Pedagogică.

Ministerul Integrării Europene, Direcţia Generală de Dezvoltare Regională, Direcţia Politici

Regionale şi Programe, Strategia Naţională de Dezvoltare Regională - Programul

Operaţional Regional - 2007-2013, Bucureşti, 9.12.2005.

Miron D. (2002). Economia Uniunii Europene. Bucureşti: Luceafărul.

Pelkmans J. (2006). Integrarea Europeană: Metode şi Analiză Economică. Bucureşti:

Institutul European din România.

Sută N. (1999). Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane (Vol. I). Brăila:

Indepenţa Economică.

Tinbergen. (1954). International Economic Integration. Elsevier.

Wallance. (1990). The Dynamics of European Integration. London: Royal Institute of

International Affairs.

Econom i e European A

Documents

Transcript of Econom i e European A