Obiectul de studiu si metode teor econom.Economia este o ştiinţă socială care cercetează baza economică a societăţii umane. Ea analizează modul în care societatea administrează resursele relativ limitate pentru satisfacerea nevoilor umane nelimitate. Pentru a determina esenţa economiei trebuie de concentrat atenţia la două aspecte ale economiei: tehnologic şi social-economic.Stiinta fundamentala care studiaza procese si fenomene adica legile economice ce guverneaza productia ,repartitia,schimbul si consumul bunurilor economice cu scopul satisfacerii nevoilor umane. Economia , ca unitate complexă, este structurată şi abordată ca microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie şi mondoeconomie.Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele participanţilor individuali la activitatea economică (firme, gospodării familiale, bănci etc.).Mezoeconomia  referă la sectoarele de activitate economică (primar, secundar, terţiar), la ramurile activităţii economice (industrie, agricultură, transport, unităţile administrativ-teritoriale).Macroeconomia  economice referitoare la întreaga economie privită ca agregat sau ca sistem (economia naţională a Republicii Moldova). Mondoeconomia  subiecţilor economici şi ale comunităţii internaţionale privite atât prin prisma legăturilor economice dintre economiile naţionale, cât şi ca întreg considerat la scară planetară sau zonal-internaţională (relaţiile economice internaţionale, mecanismele de funcţionare a economiei mondiale, instituţiile economice internaţionale etc.). Teoria economică se bazează pe diferite metode de cercetare:Unitatea inducţie-deducţie . Inducţia presupune trecerea de la cercetarea faptelor unice la concluzii generale (de la particular la general, de la fapte la generalizări teoretice). Deducţia presupune trecerea de la generalizări comune la concluzii particulare (de la general la particular, de la teorie – la fapte).Abstracţia ştiinţifică reflectă cercetarea unei laturi a fenomenului economic, determinarea esenţialului acestuia. Orice abstracţie ştiinţifică reflectă în conştiinţa omului realităţi obiective.

De ex., valoarea mărfii este o abstracţie, însă ea exprimă realităţi concrete (cheltuieli de muncă, capital, resurse materiale etc.).Unitatea dintre analiză şi sinteză . Analiza înseamnă descompunerea fenomenului, procesului de cercetat în elementele sale componente şi cercetarea fiecăruia dintre acestea, ca părţi necesare ale întregului.Analiza economică se manifestă în următoarele forme: analiza calitativă – reflectă conţinutul fenomenului sau

procesului economic (de ex., analiza procesului de privatizare, care reflectă schimbarea relaţiilor de proprietate în societate);

analiza cantitativă – reflectă măsura de desfăşurare a fenomenelor economice;

analiza statică – reflectă realitatea economică la un moment dat;

analiza dinamică – reflectă schimbările survenite în procesele şi fenomenele economice într-o anumită perioadă de timp;

analiza microeconomică – reflectă studierea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul unităţilor economice, la nivelul firmei;

analiza macroeconomică – reflectă cercetarea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul societăţii.

Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar, legat prin resorturi interne (cauzale şi funcţionale). De ex., analizând sporirea volumului de producţie din industrie, agricultură, transport şi din alte ramuri se face sinteză, că economia naţională se află în stare de prosperare sau expansiune.Metoda dialectică contribuie la descoperirea cauzelor şi consecinţelor dezvoltării vieţii economice. Ea reflectă examinarea fenomenelor, categoriilor şi legilor economice în procesul apariţiei, dezvoltării, modificării şi dispariţiei lor istorice.Unitatea dintre metoda istorică şi cea logică . Metoda istorică înseamnă reflectarea, descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor, aşa cum s-au petrecut ele în timp. Metoda logică este aceea care presupune trecerea de la abstract la concret, preluând din procesul istoric real numai ceea ce este esenţial şi constituie verigi esenţiale. Cercetarea logică este istoria degajată de elementele întâmplătoare, fără a fi ruptă de realul economiei. Orice proces sau fenomen economic trebuie

studiat atât în aspect istoric, cât şi în aspect logic. De ex., din punct de vedere istoric şi logic trebuie mai întâi să fie analizată categoria marfa, iar apoi – banii, deoarece banii sunt un produs al schimbului de mărfuri.Metoda matematică constă în reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui sistem linear sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului real. Metoda matematică constituie o treaptă importantă în trecerea de la abstract la concret în cercetarea fenomenelor şi proceselor economice. Această metodă, de regulă, este aplicată în procesul de analiză şi prognozare a dezvoltării economiei naţionale.Metoda de experiment . Teoria economică, ca şi alte ştiinţe, se bazează pe fapte, procese economice, legităţi care sunt verificate de practică. Practica este criteriul suprem al adevărului. De ex., practica a confirmat eficienţa economiei de piaţă şi a respins economia de comandă bazată pe sistemul planificării centralizate.În procesul studierii proceselor şi fenomenelor economice trebuie să fie evitate greşelile şi cursele (capcanele) economice. Prima greşeală constă în confundarea intereselor personale şi publice, iar a doua – confundarea cauzei şi a consecinţei. De ex., cauza inflaţiei nu este majorarea preţurilor, ci dezechilibrul economic. Creşterea preţurilor este o consecinţă a inflaţiei.În literatura economică sunt larg utilizate noţiunile de fenomen economic, proces economic, categorie economică şi lege economică.Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv acele aspecte şi acte economice, care apar şi se manifestă la suprafaţa acestei activităţi şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct (de ex., privatizarea).Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale şi calitative în starea activităţii economice, care evidenţiază desfăşurarea acestuia în timp şi spaţiu (de ex., creşterea preţurilor, modificarea cererii sau a ofertei, creşterea productivităţii muncii etc).Categoria economică reprezintă o abstracţie ştiinţifică, care reflectă una din componentele relaţiilor economice.Teoria economică utilizează astfel de categorii economice cum ar fi:

marfă, valoare, capital, inflaţie, şomaj, salariu, preţ, profit, bani etc. Categoriile economice pot fi divizate în trei grupe: prima – categorii economice imanente tuturor modurilor de producţie (producţie, repertiţie, consum, muncă); a doua – categorii economice care funcţionează numai în unele moduri de producţie (marfă, bani, dobândă, rentă); a treia – categorii economice care funcţionează numai în cadrul modului de producţie dat (capital, concurenţă, şomaj, inflaţie funcţionează în sistemul economic bazat pe relaţii de piaţă).Legea economică reflectă legăturile generale, esenţiale, necesare, repetabile şi relativ stabile ale fenomenelor şi proceselor economice.Legile economice nu pot fi confundate cu legile juridice: primele au caracter obiectiv şi funcţionează indiferent de voinţa oamenilor (de ex., legea valorii), pe când legile juridice au caracter subiectiv (de ex., legea despre proprietate adoptată de Parlament).Legile economice se deosebesc şi de legile naturii: a) legile economice funcţionează numai prin intermediul activităţii oamenilor (legea cererii, legea ofertei, legea concurenţei), pe când legile naturii nu depind de dorinţa sau conştiinţa oamenilor (de ex., legea atracţiei, legea schimbului anotimpurilor etc.); b) legile economice au caracter istoric. Ele apar la o anumită treaptă istorică şi dispar odată cu schimbarea condiţiilor respective, pe când legile naturii au caracter etern şi universal şi acţionează indiferent de timp şi spaţiu.Legile economice , la fel ca şi categoriile economice, pot fi divizate în trei grupe mari: legile economice generale, comune tuturor modurilor de producţie (de ex., legea economiei muncii); legile economice imanente numai unor moduri de producţie (de ex., legea cererii); legile economice specifice numai modului de producţie respectiv (de ex., legea acumulării de capital).Nerespectarea sau ignorarea legilor economice duce la mari deformări în societate şi la pierderi materiale colosale. De ex., ignorarea legilor cererii şi ofertei în economia de comandă a dus la dezechilibru economic, care a influenţat negativ asupra nivelului de trai în ţările exsocialiste.

Teoria economică îndeplineşte următoarele trei funcţii.

Prima – funcţia de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor economice . Teoria economică cercetează fenomenele economice, determină legităţile economice şi formulează legile economice. Teoria economică trebuie să dea răspuns la modul de realizare a problemelor vitale înaintate de viaţa reală (de ex., care-s cauzele şi consecinţele inflaţiei, şomajului, deficitului bugetar şi alte fenomene negative ale economiei naţionale).A doua – funcţia metodologică . Teoria economică constituie baza teoretică a celorlalte disciplini economice. Ea elaborează aparatul categorial pentru toate disciplinele economice. După expresia Laureatului Premiului Nobel P.Samuelson „teoria economică este regina ştiinţelor economice, fiind ştiinţa celor mai generale legi ale întregii vieţi economice”.A treia – funcţia practică . Teoria economică serveşte ca bază în elaborarea politicii economice. În baza teoriei economice sunt determinate principalele scopuri ale societăţii în domeniul economic: asigurarea creşterii economice şi ridicarea nivelului de trai a populaţiei; asigurarea ocupării depline a forţei de muncă, asigurarea cu loc de muncă a tuturora care doresc şi dispun de capacităţi de muncă, ridicarea eficienţei economice şi obţinerea rezultatelor maxime cu cheltuieli de muncă minime; stabilizarea nivelului de preţuri şi limitarea proceselor inflaţioniste; asigurarea libertăţii economice antreprenorilor, salariaţilor şi consumatorilor în activitatea acestora; repartiţia echitabilă a veniturilor în societate în aşa fel încât nici o pătură socială a populaţiei să nu devină săracă; asigurarea socială a celora, care au pierdut capacitatea de muncă (a pensionarilor, a invalizilor etc.); asigurarea unei balanţe active în comerţul extern şi în relaţiile monetare internaţionale. Aceste scopuri stau în faţa fiecărei ţări din lumea contemporană.Teoria economică nu trebuie confundată cu politica economică. Politica economică – acţiunea conştientă a puterii publice, care presupune definirea ştiinţifică a obiectivelor economice ale statului pe o anumită perioadă de timp şi punerea în aplicare al acestor obiective pornind de la condiţiile existente şi folosind mijloace şi tehnici adecvate.Pe baza teoriei economice sunt formulate următoarele politici economice: politica monetară, valutară, fiscală, bugetară, de preţuri, de venituri, de ocupare a forţei de muncă, sectorială, comercială, de susţinere a micului business ş. a.

Nevoile umane şi clasificarea lor

Prin nevoi umane înţelegem un ansamblu de cerinţe materiale, economice, sociale, spirituale de mediu ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor. Nevoile umane devin efective în funcţie de condiţiile de producţie existente la momentul dat, precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie al popoarelor şi indivizilor. Ele apar ca nevoi sociale, deoarece cerinţele izvorăsc în condiţiile de viaţă ale oamenilor, respectiv din necesităţile de consum ale acestora. Economia politică are ca scop de a cerceta, în primul rând, nevoile economice, iar pentru ca ele să devină economice, e necesar să se respecte trei condiţii: să existe bunuri disponibile şi accesibile; bunurile să fie relav rare; existenţa unei pieţe (de confruntare a cererii şi ofertei).Caracteristicile nevoilor economice : Multiplicitatea şi diversitatea . Cantitatea lor este nelimitată.

Expansiunea lor are drept condiţie şi cauză dezvoltarea economiei. De regulă, ele sunt reproductibile, adică satisfacerea uneia dă naştere altora.

Intensitatea şi ierarhia . Nevoile nu au aceiaşi intensitate, ierarhia oscilează de la un individ la altul şi de la o perioadă la alta la acelaşi individ.

Stabilitatea sau limitarea în capacitate . Intensitatea unor cerinţe descreşte pe măsură ce sunt satisfăcute (de exemplu – cele fiziologice), altele nu descresc (cele estetice – literatura, muzica, etc.).

Interdependenţa nevoilor . Unele nevoi sunt complementare, adică evoluază în sensuri identice, altele sunt substituibile, adică pot fi înlocuite cu satisfacerea altora.

Stingerea prin satisfacere . Nevoile satisfăcute pot să renască din nou deoarece se fixează în obiceiuri şi tradiţii de consum.

Nevoile umane pot fi clasificate în următoarele grupe: naturale sau fiziologice – care sunt necesare oricărui individ

(aer, apă, hrană, îmbrăcăminte); sociale, de grup – cele resimţite de oameni, ca membri ai

diferiter socio-grupuri şi care pot fi satisfăcute prin acţiunea lor comună;

raţionale, spiritual-psihologice – acestea ţin de trăsăturile oamenilor şi devin deosebit de importante pe măsura

progresului, preocupând raţionalitate, profesionalism, gândire elavată, educaţie.

Nevoile umane se află într-o legătură reciprocă cu interesele economice, care reprezintă o formă de realizare a nevoilor umane. În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare, interesele economice pot fi clasificate în: personale, de grup, private, publice, curente, de perspectivă, performante, etc.

Resursele economice şi bunurile economiceLa baza reluării şi dezvoltării producţiei de bunuri materiale şi servicii stau resursele economice, ce reprezintă potenţialul material şi spiritual în orice activitate.Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor, premiselor directe şi indirecte, reale şi monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase, în producerea de noi bunuri economice, necesare satisfacerii nevoilor umane.Structura resurselor economice constă din:Resurse materiale , care includ: resurse umane primare:elemente materiale – pământul, fauna, flora, menereurile, lemnul, apa, etc.;forţe energetice – căderea apelor, energia solară, reacţiile chimice. resurse economice derivate: echipamente şi tehnologii de

producţii, infrastructura materială şi socială.Resurse umane , care includ: resurse primare – populaţia; resurse derivate – stocul de învăţământ, cunoştinţe, ştiinţifice,

inovaţiile.Resurse financiare – mijloacele băneşti concentrate la dispoziţia agenţilor economici.Resurse informaţionale – date, informaţii sistemice informaţionale pentru conducere, modele, etc.Resursele economice nu trebuie confundate cu bunurile economice.Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un element care satisface o anumită nevoie individuală sau socială.Bunurile economice pot fi divizate în:

bunuri libere ale căror cantitate, raportată la cerinţele oamenilor, apare ca nelimitată: aerul, apa, lumina solară;

bunuri economice , care au un caracter limitat; bunuri materiale directe, de consum personal şi bunuri

indirecte de producţie; bunuri necorporale (prestările de servicii).După gradul lor de prelucrare bunurile economice pot fi grupate în: bunuri iniţiale (materia primă); bunuri intermediare aflate în diferite faze de prelucrare; bunuri finale destinate pentru consumul final personal,

colectiv sau productiv.În economia de piaţă contemporană majoritatea bunurilor economice se manifestă sub formă de marfă. Marfareprezintă un produs al muncii, destinat pentru schimb prin intermediul mecanismului de cumpărare-vânzare. Mărfurile pot fi divizate în mai multe grupe: mărfuri corporale de consum personal; mărfuri în formă de capital fix; mărfuri în formă de resurse naturale; mărfuri în formă de resurse de muncă; mărfuri în formă de rezultate ale cercetărilor ştiinţifice; mărfuri în formă de servicii manageriale, audit şi de marketing; mărfuri în formă de hârtii de voaloare.Orice bun economic în formă de marfă are două laturi: utilitate (valoare de întrebuinţare) şi valoare (valoare de schimb). Utilitatea reflectă capacitatea mărfii de a satisface o anumită nevoie a omului sau a societăţii. Utilităţile mărfurilor formează conţinutul material al avuţiei. Utilitatea mărfii se manifestă sub mai multe forme: utilitate unitară, totală, marginală (utilitatea ultimii cantităţi dintr-un bun economic care satisface nevoia consumatorului).Valoarea de schimb reflectă egalitatea mărfurilor ca produse ale realizării factorilor de producţie.

Fazele activităţii economiceActivitatea economică constituie componenta principală a acţiunii sociale, pentru că oamenii, în condiţiile resurselor relativ rare, ale creşterii şi diversificării nevoilor, caută să-şi asigure existenţa

participând la activităţi practice. Activitatea practică constă din toate actele şi faptele, precum şi din formele de organizare, ce se delimitează în acţiunea socială pe baza criteriilor de raţionalitate şi eficienţă. Ea reflectă relaţia specifică dintre societatea umană – ca subiect al mediului natural şi natură – ca obiect al societăţii.Activitatea economică reprezintă un proces complex de atragere şi utilizare a resurselor economice limitate în scopul satisfacerii cerinţelor umane şi intereselor economice.Activitatea economică cuprinde patru faze: Faza de producţie , funcţia căreia constă în combinarea şi

utilizarea factorilor de producţie în scopul obţinerii de noi bunuri economice;

Faza de circulaţie (schimb), funcţia căreia constă în deplasarea în spaţiu a bunurilor materiale şi trecerea lor de la o persoană la alta pe calea vânzării-cumpărării. Cea mai veche formă a schimbului o constituie schimbul de mărfuri, la început sub forma trocului (M-M), iar odată cu aparţia banilor – sub formă de vânzare-cumpărare (M-B, B-M). Ca rezultat s-a format sfera circulaţiei mărfurilor, banilor, capitalului;

Faza de repartiţie , care cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile materiale sunt orientate spre destinaţiile lor, prin care distribuie şi redistribuie veniturile către participanţii la viaţa economică şi între membrii societăţii;

Faza de consum , faza care reflectă gradul de folosire efectivă a bunurilor şi verifică utilitatea acestora şi concordanţa lor cu nevoile umane.

Totalitatea activităţilor privind producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor materiale şi serviciilor economice, în interdependenţele lor formează economia societăţii.Activitatea economică în ansamblul său, precum şi fiecare componentă a ei trebuie să se caracterizeze prinraţionalitate şi eficienţă, respectiv cu cheltuieli minime de resurse să se obţină maximum de eficacitate şi de satisfacţii. Deci, activitatea economică reprezintă o luptă continuă a omului împotriva rarităţii, o înlănţuire de decizii de alegere şi utilizare a resurselor disponibile astfel, încât să se asigure existenţa şi dezvoltarea indivizilor şi a societăţii.Deoarece resursele economice sunt limitate, o importanţă deosebită capătă problema alegerii raţionale sau costul de

oportunitate. Costul de oportunitate constă în valoarea bunurilor alternative, sacrificate pentru a alege un anumit bun, spre a fi produs sau consumat. Pentru alegerea alternativei posibile raţionale, agenţii economici trebuie să ţină cont de volumul de resurse, de cerere şi ofertă, de rata profitului aşteptat.În cercetarea posibilităţilor alternative de a produce, se foloseşte instrumentul de “curba posibilităţilor”, care reflectă toate combinaţiile posibile de producere a mai multor bunuri la nivel de firmă sau economie naţională în ansamblu într-o perioadă dată, prin utilizarea integrală şi eficienţă a resurselor disponibile. Această curbă ne permite să dăm răspuns la cele trei întrebări fundamentale, ce definesc problema economică generală: Ce şi cât de produs? Cum de produs? Pentru cine, care sunt beneficiarii producţiei?

Conţinutul proprietăţii. Tipurile şi formele de proprietateUna din problemele - cheie în teoria economică este problema proprietăţii. Proprietatea asupra mijloacelor de producţie determină în mâinele cui se află atât puterea economică, cât şi cea politică în societate. Proprietatea, ca categorie economică, reprezintă un ansamblu de relaţii dintre oameni în legătură cu însuşirea bunurilor existente în societate, relaţii guvernate de norme sociale, specifice diferitor perioade istorice. Categoria “proprietate” poate fi examinată în trei aspecte: juridic, economic şi filosofic.În aspect juridic proprietatea reprezintă un bun economic, ce aparţine cuiva şi care se exprimă în trei forme de drept: dreptul de a poseda bunurile, care constă în stăpânirea efectivă a bunurilor; dreptul de a folosi bunurile, care constă în folosirea calităţilor utile ale bunurilor; dreptul de a administra bunurile, care constă în determinarea destinului bunurilor.În aspect economic proprietatea reprezintă relaţii economice de gospodărire, care apar între oameni în procesul de producţie şi care includ următoarele elemente: relaţii de însuşire a factorilor de producţie; relaţiile de folosire economică a mijloacelor materiale, care apar în condiţiile, când proprietarul mijloacelor de producţie personal nu se ocupă cu utilizarea lor, ci transmite dreptul de utilizare a acestora altor persoane (de ex., relaţiile de arendă, relaţiile de concesiune); relaţiile de realizare economică a proprietăţii, care au loc numai în cazul dacă ea aduce

proprietarului un anumit venit în formă de profit, dobândă, rentă, dividend.În aspect filosofic în relaţiile de proprietate omul se implică şi se realizează ca fiinţă totală, individul manifestându-şi responsabilitatea prin proprietatea pe care o posedă şi pe care o integrează social prin folosire eficientă.În esenţă, proprietatea exprimă unitatea dintre subiectul şi obiectul ei. Subiecţii proprietăţii sunt persoanele care deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă şi care îşi exercită direct şi nemijlocit drepturile asupra acestora. În calitate de subiecţi ai proprietăţii pot fi: persoanele fizice, juridice, statul şi organizaţiile internaţionale. Obiectul proprietăţii îl formează bunurile în jurul cărora se creează relaţii de proprietate. Ca obiecte ale dreptului de proprietate pot fi: pământul, clădirile, utilajul, obiectele culturii materiale şi spirituale, banii, hârtiile de valoare ş a.Dreptul de proprietate apare pe următoarele căi: pe baza activităţii de muncă şi de producţie; pe calea moştenirii; pe calea restabilirii dreptului de proprietate; pe alte căi care nu contravin legislaţiei în vigoare. Relaţiile de proprietatepot funcţiona normal numai în condiţiile existenţei unui stat democratic întemeiat pe relaţiile de drept, stat care apără toate formele de proprietate.În ţările cu economie de piaţă, inclusiv în Republica Moldova, există două tipuri de proprietate: privată şi publică şi o combinare al acestora – proprietate mixtă. În cadrul acestor tipuri există mai multe forme de proprietate.Principala formă de proprietate în economia de piaţă este proprietatea privată, care se manifestă în următoarele forme: proprietatea particulară prezentată de micii producători

(gospodării ţărăneşti, gospodării meşteşugăreşti, întreprinderi mărunte comerciale, unităţi familiale ce prestează servicii etc.);

proprietatea privată întemeiată pe utilizarea muncii străine, pe angajarea salariaţilor;

proprietatea privată asociativă (societăţile pe acţiuni, corporaţiile, cooperativele etc.).

Proprietatea privată are avantaje şi dezavantaje. Avantajele proprietăţii private: ea asigură autonomie deplină unităţilor economice; generează concurenţă reală între agenţii economici;

stimulează libera iniţiativă în crearea şi dezvoltarea întreprinderilor; asigură o cointeresare şi o motivaţie superioară în muncă şi în economisire; ea permite o mai bună adaptare a activităţii economice la nevoile pieţei; ea constituie fundamentul libertăţilor individului şi ale democraţiei economice. Dezavantajele proprietăţii private: ea conţine tendinţe de concentrare a producţiei şi formarea monopolului; ea contribuie la polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci; ea provoacă stări de nesiguranţă în rândurile proprietarilor mărunţi în lupta de concurenţă. Aceste laturi negative ale proprietăţii private pot fi minimizate prin intervenţia statului în activitatea economică.Proprietate publică este prezentată în toate ţările şi se caracterizează prin faptul că o parte considerabilă de bunuri se află în proprietatea statului şi diferitor administraţii publice locale. Avantajele proprietăţii publice: ea permite organizarea unor activităţi cu riscuri mari pe care agenţii privaţi nu le pot suporta; ea cuprinde unele domenii de activitate care presupun investiţii mari de capital; ea asigură satisfacerea multor nevoi sociale; ea oferă o stabilitate mai durabilă a locurilor de muncă. Dezavantajele proprietăţii publice: ea nu stimulează suficient iniţiativa lucrătorului şi a interesului economic personal; ea admite nerentabilitatea unor întreprinderi (fiind susţinute prin subvenţii din bugetul de stat); ea duce în unele cazuri la frânarea concurenţei şi aplicarea preţurilor de monopol; ea favorizează elemente de birocratism.Proprietatea mixtă , care prezintă o combinare a proprietăţii private şi celei publice, se manifestă în următoarele forme: proprietatea mixtă cu participarea capitalului public naţional şi

străin; proprietatea mixtă cu participarea capitalului privat naţional şi

străin; proprietatea mixtă cu participarea capitalului naţional public şi

privat.În Republica Moldova structura proprietăţii în anul 2002 a fost următoarea: proprietatea privată – 93,4 %; proprietatea publică – 3,8 %; proprietatea mixtă (publică şi privată, fără participarea capitalului străin) – 0,5 %; proprietatea mixtă cu participarea capitalului străin – 1,4 %; proprietatea străină – 0,9 %.

Economia naturală şi caracteristicile ei

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a se apela la schimb. În economia naturală fiecare gospodărie individuală execută toate activităţile – de la obţinerea diferitor materii prime până la pregătirea lor pentru consum.Economia naturală are următoarele trăsături: în economia naturală producătorul din punct de vedere economic este izolat; producătorul nemijlocit este înzestrat cu mijloace de producţie necesare pentru înfăptuirea producţiei; produsul creat în economia naturală e destinat pentru satisfacerea cerinţelor producătorului şi pentru consumul din interiorul gospodăriei; în economia naturală pământul constituie principalul factor de producţie; baza economică în economia naturală constă din cules, vânătoare şi cultivarea pământului; economia naturală e întemeiată pe tehnica rutină, de aceea, nivelul de eficienţă economică este foarte jos; în economia naturală predomină diviziunea naturală a muncii; relaţiile de producţie în economia naturală se manifestă într-o formă transparentă, ca relaţii dintre oameni, şi nu ca relaţii dintre produsele muncii lor; forţa de muncă în economia naturală este lipsită de mobilitate, deoarece este strict legată de o anumită unitate de producţie; ramura principală în economia naturală este agricultura îmbinată cu meşteşugul casnic.Toate aceste trăsături relevă conservatismul, stabilitatea relativă şi existenţa economiei naturale în decursul multor mii de ani. Rămăşiţi ale economiei naturale în forma sa clasică astăzi întâlnim în unele ţări din Africa. Pe măsura aprofundării diviziunii sociale a muncii economia naturală treptat cedează locul economiei de schimb.

Apariţia şi caracteristicile economiei de schimbEconomia de schimb reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în care agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii cerinţelor. Economia de schimbreprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană.Germenii economiei de schimb au apărut în perioada descompunerii comunităţilor primitive, dezvoltându-se continuu

pe măsura amplificării nevoilor şi mijloacelor de satisfacere a lor. În principal, această dezvoltare a fost rezultatul extinderii meşteşugurilor şi apoi a industriei, inaugurată de prima revoluţie industrială.Economia de schimb are următoarele trăsături: Specializarea agenţilor economici în baza diviziunii sociale

a muncii, care se caracterizează prin separarea diferitor categorii de muncă şi fixarea lor ca activităţi specializate. A.Smith a subliniat, că diviziunea şi specializarea reprezintă cel mai important factor de progres pentru individ şi pentru societate, este baza perfecţionării forţelor de producţie, a stimulării şi chibzuinţei producătorului. Specializarea unui agent economic într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul economic, avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Deciziile de specializare se întemeiază pe teoria avantajului relativ (comparativ). Un agent economic dispune de un avantaj comparativ în raport cu alţii, dacă obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi. Un agent economic deţine un avantaj absolut atunci, când produce o cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse în raport cu oricare alt agent economic.

Autonomia şi independenţa agenţilor economici . Autonomia înseamnă că agenţii economici au dreptul de decizie referitor la volumul de producţie şi realizarea acestuia. Autonomia este fundamentată pe interesul agentului economic şi pe proprietatea privată.

Oscilarea activităţii economice în jurul pieţei . În cadrul pieţei se efectuează schimburile dintre agenţii economici, între producător şi consumator. Piaţa devine astfel instituţia centrală în jurul căreia oscilează întreaga viaţă economică. Nici un agent economic (fie producător sau consumator) nu se poate izola de piaţă, care devine mediator în relaţiile economice dintre producători şi consumatori. Anume piaţa informează agenţii economici ce să producă, cât să producă şi pentru cine să producă. Schimbul dintre agenţii economici poate avea loc direct M-M (un anumit bun contra altuia) sau intermediat de monedă (M-B-M). Actualmente majoritatea schimburilor se realizează prin mijlocirea monedei, ceea ce face ca economia

de schimb contemporană să se numească economie monetară.

Tranzacţiile unilaterale şi bilaterale de piaţă . În cadrul economiei de schimb între agenţii economici se desfăşoară permanent fluxuri (tranzacţii) de bunuri şi monedă de două tipuri: unilaterale (de transfer), care reprezintă mişcări univoce de bunuri (donaţii, subvenţii, impozite, taxe etc.); bilaterale, care reflectă mişcările reciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi economici.

Bunurile economice îmbracă forma de marfă . În condiţiile economiei de schimb majoritatea bunurilor economice se manifestă în formă de marfă. Marfa reprezintă un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor, destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţiile bilaterale pe piaţă.

Economia de schimb în evoluţia sa trece prin două faze: inferioară şi superioară. La faza inferioară schimbul de bunuri avea caracter întâmplător sau „mut” (în economia primitivă). La faza superioară schimbul de bunuri are caracter permanent şi, de regulă, este mijlocit de monedă. Faza superioară de schimb a primit denumirea de producţie de mărfuri.Producţia de mărfuri reprezintă o formă de organizare a economiei în care agenţii economici produc pentru piaţă, pentru satisfacerea nevoilor altor oameni. Producţia de mărfuri se deosebeşte de producţia de bunuri materiale: a) producţia de mărfuri include numai acele bunuri materiale, care sunt destinate schimbului prin intermediul pieţei, pe când producţia de bunuri cuprinde toate bunurile materiale şi nemateriale create în societate, indiferent – în formă de marfă sau în formă de autoconsum; b) producţia de bunuri economice a apărut odată cu apariţia societăţii umane, pe când producţia de mărfuri apare la o anumită treaptă de dezvoltare istorică, când schimbul de bunuri devine permanent şi mijlocit de monedă.Istoria cunoaşte două tipuri de producţie de mărfuri: producţia de mărfuri simplă (mica producţie de mărfuri) întemeiată pe munca personală a producătorului şi marea producţie de mărfuri întemeiată pe angajarea muncii străine. Mica producţie de mărfuri a dominat în epoca sclavagismului şi feodalismului, iar marea

producţie de mărfuri e caracteristică pentru capitalismul liberei concurenţe şi pentru economia mixtă contemporană.

Banii şi funcţiile lorApariţia banilor a însemnat o mare descoperire în istoria umană, care poate fi comparată cu apariţia limbajului. Banii servesc ca mijlocitori în relaţiile dintre oameni, la fel cum limba serveşte ca unealtă de comunicare între oameni.Procesul de apariţie a banilor e legat de etapele de dezvoltare a economiei de schimb şi cuprinde patru faze: faza în care în calitate de echivalent în procesul de schimb

serveau mărfurile mai mult solicitate (sarea, vitele ş.a.); faza în care în calitate de echivalent serveau metalele

preţioase (lingourile sau obiectele de aur, argint, cupru, aramă);

faza în care în calitate de echivalent serveau monedele bătute (în China monedele au apărut în sec. XI î.e.n., în Grecia – în sec. VIII î.e.n., în Roma – în sec. V î.e.n.);

faza în care în calitate de echivalent general al schimbului au devenit banii de hârtie şi bancnotele. Bancnotele au apărut în sec. XVII şi circulau în rând cu monedele de aur şi argint şi puteau fi convertite în aur şi argint la prima cerere a posesorului. Însă cu timpul au fost emise mai multe bancnote decât rezervele de aur, ceea ce a adus la înlocuirea lor cu bani de hârtie (în China banii de hârtie au apărut în sec. XII, în ţările europene – în sec. XVII).

Aşadar, banii în esenţa lor au fost timp îndelungat o marfă specifică cu valoare intrinsecă, care au îndeplinit funcţia de echivalent general. Actualmente, în urma demonetizării aurului, banii au încetat de a mai fi marfă. Ceea ce numim astăzi bani sunt titluri de valoare emise de stat, investite cu putere de cumpărare şi de plată.Banii îndeplinesc următoarele funcţii: măsura valorii mărfurilor şi serviciilor . Banii îndeplinesc

această funcţie în mod ideal (abstract). Valoarea mărfii exprimată în bani constituie preţul ei;

funcţia mijloc de circulaţie. Cu apariţia banilor schimbul de mărfuri se înfăptuieşte după formula: M-B-M. Banii îndeplinesc funcţia de mijloc de circulaţie în mod real;

funcţia mijloc de plată. Banii îndeplinesc această funcţie în cazul, când actele de vânzare şi cumpărare nu coincid în timp şi spaţiu (remunirarea muncii, restituirea împrumuturilor, plata arendei, chiriei ş a.). Actualmente în calitate de mijloc de plată servesc la fel: cambia, cecurile, cartelele magnetice („banii electronici”);

funcţia mijloc de acumulare. În prezent banii pot fi acumulaţi în băncile comerciale sau în obiecte imobiliare şi în formă de investiţii în afaceri;

funcţia de bani universali, care sunt utilizaţi în relaţiile economice dintre ţări, în comerţul extern, în deservirea turismului, în acordarea împrumuturilor internaţionale etc. În prezent în calitate de bani universali servesc deviziile (EURO, dolarul american, lira sterlină engleză şi ienul japonez).

În actuala economie de piaţă rolul economic al banilor constă în următoarele: banii servesc ca etalon general de măsură a valorilor de mărfuri şi servicii. Fluxul de bani, în viziunea economistului american P.Samuelson, este sângele care irigă sistemul economic; prin intermediul banilor are loc repartiţia bunurilor create în societate; prin intermediul banilor se efectuează atragerea şi utilizarea factorilor de producţie; banii servesc ca mijloc principal de control asupra activităţii economice; banii servesc ca instrument de sporire a rentabilităţii economice la nivel micro şi macroeconomic.Atributele principale ale banilor (monedei) sunt: moneda trebuie să fie acceptabilă (ea trebuie să fie acceptată ca mijloc de plată de toţi agenţii economici); moneda trebuie să fie durabilă (să aibă o viaţă naturală îndelungată); moneda trebuie să fie convenabilă în circulaţie (să fie folosită cu uşurinţă); moneda trebuie să fie divizibilă (să poată fi folosită la orice tranzacţie mare sau mică); moneda trebuie să fie uniformă, identică (să fie de aceeaşi calitate, mărime, să îndeplinească aceleaşi funcţii); moneda trebuie să aibă o valoare stabilă (puterea de cumpărare a monedei trebuie să fie stabilă timp îndelungat); moneda trebuie să fie apărată de orice falsificări.Totalitatea instrumentelor băneşti de care dispune economia naţională la un moment dat contribuie masa monetară. Ea include: moneda în numerar; cecuri la purtător; cont la vedere în băncile comerciale; cont bancar pe termen; acţiunile (care pot fi

vândute sau cumpărate); activele reale (obiecte de lungă durată, care pot fi realizate). Masa monetară are două componente: disponibilităţile băneşti propriu-zise, care pot să stingă imediat o datorie sau să mijlocească direct o tranzacţie comercială; disponibilităţile semimonetare, care necesită una sau mai multe operaţiuni pentru ca posesorul lor să ajungă la bani lichizi (acţiunile, cambiile, biletele de ordin ş a.).Una din funcţiile sistemului monetar este reglarea procesului de circulaţie a banilor. Cantitatea de bani necesară pentru asigurarea circulaţiei normale a mărfurilor şi serviciilor poate fi calculată în baza următoarei formule:

CB = (SP-C+Pc-AR)/VR,unde: CB – cantitatea banilor în circulaţie;SP – suma preţurilor a mărfurilor şi serviciilor;C – suma preţurilor la mărfurile realizate în credit;Pc – suma plăţilor curente;AR – suma achitărilor reciproce;VR – viteza de rotaţie a monedei.

Sistemele economice şi caracteristica lorSistemul economic reprezintă ansamblul relaţiilor şi instituţiilor care caracterizează viaţa economică a unei societăţi determinate.Sistemul economic include: relaţiile economice bazate pe diferite forme de proprietate asupra resurselor economice şi a rezultatelor activităţii economice; formele organizatorice de gospodărire; mecanismele de reglare macroeconomică; relaţiile şi legăturile economice dintre subiecţii activităţii economice.Istoria cunoaşte mai multe tipuri de sisteme economice, principalele fiind: sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă; sistemul economiei de piaţă contemporane sau economia mixtă; sistemul economiei tradiţionale; sistemul economiei de comandă.Sistemul economiei de piaţă a liberei concurenţe (numit capitalism pur) s-a consolidat în sec. XVIII şi a încetat să funcţioneze la începutul sec. XX. Acest sistem are următoarele trăsături: proprietatea privată asupra resurselor investiţionale; concurenţa liberă; prezenţa pe piaţă a mai multor cumpărători şi vânzători ai produselor similare; libertatea personală a tuturor participanţilor în activitatea economică;

Sistemul economiei de piaţă contemporane sau economia mixtă . Acest sistem a apărut în mod evoluţional în urma transformărilor cardinale a sistemului liberei concurenţe (dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific, extinderea infrastructurii sociale, creşterea intervenţiei statului în activitatea economică).Sistemul economiei mixte, numit sistem real al economiei cu piaţă concurenţială, are următoarele trăsături: sistemul economiei mixte este întemeiat pe două tipuri de

proprietate: privată, care cuprinde majoritatea patrimoniului şi proprietatea publică, care include proprietatea de stat şi municipală. Subiecţii fiecărui tip de proprietate îşi asumă în mod autonom şi pe deplin dreptul de a decide în condiţii de risc şi incertitudine, suportând integral consecinţele acestora;

în economia mixtă există mai multe forme de gospodărire (individuală, colectivă, corporativă);

economia mixtă este decentralizată, funcţionarea căreia se bazează pe relaţiile de piaţă, pe cadrul legislativ şi a unor pârghii economico-financiare;

în economia mixtă există mecanisme noi de dirijare (la nivel microeconomic – sistemul de marketing, iar la macro nivel – sistemul de planificare indicativă);

în economia mixtă are loc îmbinarea mecanismelor de piaţă cu mecanismele reglării de stat a activităţii economice. Piaţa orientează agenţii economici cât şi pentru cine să producă bunuri necesare, ce resurse să fie alocate, ce tehnologii să fie implementate pentru a concorda oferta cu nevoile sociale. Această reglare piaţa o face prin mecanismul preţurilor de echilibru. Statul veghează la respectarea regulilor pieţei, completează şi corectează mecanismul său, folosind cadrul legislativ şi pârghiile economico-financiare;

în economia mixtă preţurile pentru majoritatea bunurilor economice se formează liber prin negocieri între vânzători şi cumpărători, fără intervenţii administrative ale statului şi fără practici monopoliste;

în economia mixtă există diferite forme de concurenţă imperfectă (monopol, oligopol). Concurenţa loială îi favorizează pe cei puternici, întreprinzători, înlăturându-i pe cei slabi şi inadaptabili;

pentru economia mixtă e caracteristică o înaltă eficienţă economică, bazată pe o structură tehnico-economică modernă (factori de producţie, nivel calitativ, mod de combinare) şi pe libertate economică şi democraţie;

în economia mixtă funcţionează sistemul de protecţie socială a populaţiei atât din partea statului (majorarea asignărilor bugetare pentru asigurarea socială a păturilor vulnerabile), cât şi din partea întreprinderilor (asigurarea angajaţilor cu hrană, deservire medicală, ridicarea nivelului de calificare etc.);

în economia mixtă există un sistem financiar-bancar ramificat, modern echipat, care-şi asumă reglarea operativă a masei monetare şi prestarea agenţilor economici servicii şi informaţii necesare adoptării deciziilor respective.

Sistemul economiei tradiţionale , care funcţionează în ţările subdezvoltate economic, are următoarele trăsături: e întemeiat pe munca manuală, pe tehnologile şi tehnică înapoiată; există multiple forme de gospodărire, inclusiv gospodărie naturală; domină capitalul străin, care utilizează resursele materiale şi umane la un preţ redus; predomină tradiţiile vechi, valorile religioase şi culturale; divizarea societăţii în caste, dinastii de neam, ce frânează în mare măsură progresul social economic; rolul activ al statului în crearea infrastructurii de producţie şi sociale.Sistemul economiei de comandă a funcţionat în U.R.S.S. şi în alte ţări exsocialiste. Acest sistem are următoarele trăsături: este întemeiat pe proprietatea de stat asupra tuturor resurselor economice; el este dirijat de sistemul birocratic de comandă; în el are loc dominanţa monopolistă de stat în toate domeniile de activitate; în el lipseşte concurenţa liberă între producători; în acest sistem are loc dominanţa şi dictatul producătorului faţă de suveranitatea consumatorului; în el lipseşte stimularea materială a producătorilor, ce se reflectă negativ asupra productivităţii muncii şi calităţii produselor.În cadrul fiecărui sistem economic există mai multe modele naţionale de organizare a economiei, care sunt condiţionate de particularităţile istorice, de nivelul de dezvoltare economică, de condiţiile sociale şi naţionale ale fiecărei ţări.

Definirea întreprinderii şi caracteristicile eiÎntreprinderea este o unitate instituţională de bază a economiei naţionale care se caracterizează printr-un gen specific de activitate, funcţionalitate, organizare tehnologică, prin capacitatea de a produce bunuri, de a se conduce şi gestiona raţional, precum şi prin autonomia sa financiară.Întreprinderea , ca celulă de bază a economiei, este un rezultat al diviziunii sociale a muncii şi al autonomizării proprietăţii.Asupra gradului de dezvoltare a întreprinderii influenţează următorii factori: nivelul înzestrării tehnice a întreprinderii; nivelul de calificare şi măestrie a angajaţilor; gradul de autonomie de care dispune întreprinderea; gradul de integrare a întreprinderii în sistemul pieţei interne şi

internaţionale; competenţa şi flexibilitatea conducerii întreprinderii; modul de realizare a factorilor de producţie.Întreprinderea ca unitate economică răspunde la întrebările fundamentale: Ce de produs? Cum şi cât de produs? Pentru cine de produs?, determinând astfel volumul de factori de producţie care pot fi atraşi în procesul de producţie.Întreprinderea ca unitate instituţională are următoarele trăsături: întreprinderea prezintă o organizaţie socială, care cuprinde

un ansamblu de activităţi umane, o comunitate de oameni ai muncii interacţiunea cărora contribuie la funcţionarea acesteia;

întreprinderea prezintă un organism tehnico-productiv, care include un ansamblu de mijloace materiale, tehnice şi tehnologice, care contribuie la desfăşurarea activităţii umane în cadrul întreprinderii;

întreprinderea reprezintă un organism economic, care dispune de independenţă şi autonomie deplină şi care participă la circuitul economic naţional şi internaţional. Ea intră în relaţii cu alte întreprinderi, desfăşoară un schimb de activităţi, se aprovizionează, vinde, obţine mijloace financiare, plăteşte dobândă pentru credit, taxe, impozite etc.;

întreprinderea reprezintă un organism dinamic, fiind influenţată de progresul tehnico-ştiinţific, de factori interni şi externi;

scopul final al întreprinderii este obţinerea profitului, care este principala pârghie economică şi condiţia de bază a funcţionării şi dezvoltării întreprinderii.

Întreprinderea ca unitate economico-juridică îndeplineşte următoarele funcţii: funcţia de cercetare-dezvoltare, care prevede: cercetarea şi

proiectarea produselor; elaborarea programelor de investiţii; perfecţionarea sistemului informaţional;

funcţia de producţie, care prevede: combinarea raţională a factorilor de producţie; producerea de bunuri şi servicii; efectuarea controlului calităţii produselor fabricate şi a serviciilor prestate; obţinerea profitului;

funcţia comercială, care prevede: aprovizionarea întrepriderii cu materii prime şi materiale; realizarea produselor fabricate; activitatea de reclamă şi publicitate;

funcţia financiar-contabilă, care prevede: comensurarea cheltuielilor şi a veniturilor întreprinderii; exercitarea controlului financiar; folosirea raţională a resurselor financiare ale întreprinderii;

funcţia de personal, care prevede: angajarea şi asigurarea cu forţă de muncă calificată a subdiviziunilor întreprinderii; selectarea şi promovarea în funcţii de activitate a personalului de producţie;

funcţia de prelucrare a datelor şi activitate juridică, care prevede: elaborarea informaţiei statistice referitor la activitatea întreprinderii; argumentarea juridică a contractelor şi deciziilor întreprinderii;

funcţia strategică de previziune a pieţei, care prevede: cercetarea tendinţelor de evoluţie a mecanismelor pieţei (cererea, oferta, preţul); elaborarea programelor de implementare în piaţă a produselor noi ale întreprinderii;

funcţia strategică a activităţii de marketing, care prevede: cercetarea nevoilor şi cerinţelor consumatorilor; căutarea noilor pieţe de realizare a produselor fabricate; lansarea produsului pe piaţă, însoţită de informaţie suplimentară şi a unor servicii

consumatorului (împachetarea, asigurarea cu transport); studierea gradului de satisfacere a cerinţelor consumatorului.

Fiecare întreprindere în procesul activităţii sale economice, prin intermediul pieţei, procură mijloace de producţie, forţă de muncă, înfăptuieşte procesul de producţie, realizează mărfurile fabricate. În urma acestei activităţi întreprinderea îşi reîntoarce cheltuielile băneşti, ce sunt destinate recuperării mijloacelor de producţie consumate şi remunerării muncii. Acest proces se repetă continuu şi e numit circuit al capitalului întreprinderii.În procesul circuitului are loc transformarea consecutivă a capitalului din formă bănească în formă productivă, iar din formă productivă – în marfară. În procesul circuitului capitalul întreprinderii trece treptat prin trei etape: la prima etapă are loc procurarea mijloacelor de producţie necesare şi angajarea forţei de muncă, ce crează condiţii de organizare a producţiei; la a doua – are loc procesul de consum productiv al mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă, ce se încheie cu fabricarea mărfii; la a treia – se realizează marfa produsă şi se transformă în bani. În fiecare moment dat capitalul întreprinderii se află în trei stări de existenţă: bănească, productivă şi marfară. Formele bănească şi marfară ale capitalului funcţionează în sfera de circulaţie şi luate în ansamblu formează capitalul de circulaţie. Forma productivă a capitalului funcţionează în sfera de producţie şi constituie capital de producţie.Circuitul capitalului analizat ca proces neîntrerupt de repetare a lui se numeşte rotaţia capitalului din întreprindere. Rotaţia capitalului include timpul de producţie şi timpul de circulaţie. În timpul de producţie intră: timpul în decursul căruia materia primă, materialele de producţie şi utilajul se află în stare de rezervă de producţie; perioada de lucru, adică timpul în care obiectele muncii sunt supuse schimbării şi modificării de către lucrător; timpul de influenţă a naturii asupra fabricării produselor (în agricultură); timpul de repaus în procesul de muncă (repaus între schimburi, zile de odihnă, lipsă de materii etc.). Timpul de circulaţie presupune timpul cheltuit pentru realizarea mărfurilor şi a serviciilor şi pentru procurarea mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă. Pentru a accelera rotaţia capitalului întreprinderii e necesar de folosit eficient timpul de producţie şi timpul de circulaţie.

Clasificarea întreprinderilorÎn economia de piaţă contemporană există o mare diversitate tipologică de întreprinderi, care pot fi grupate după anumite criterii: a) după gradul de răspundere patrimonială întreprinderile pot fi divizate în întreprinderi persoane fizice şi persoane juridice; b) după obiectivul urmărit în activitatea lor, există întreprinderi cu scop lucrativ sau nonlucrativ; c) după forma de proprietate se disting întreprinderi private, publice sau mixte; d) după ramura de activitate există întreprinderi industriale, agrare, de transport etc.; e) după dimensiunea lor (numărul de personal, mărimea capitalului social şi a cifrei de afaceri) se disting întreprinderi mari, respectiv mici şi mijlocii; f) după forma de asociere întreprinderile pot fi divizate în societăţi pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată, cooperative, asociaţii de întreprinderi.În dependenţă de condiţiile social-economice în fiecare ţară există diferite forme de întreprinderi. În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare există următoarele forme organizatorico-juridice de întreprinderi:Întreprindere individuală este întreprinderea care aparţine unei persoane, cu drept de proprietate privată, sau membrilor familiei acestuia, cu drept de proprietate comună. Patrimoniul întreprinderii individuale se formează pe baza bunurilor persoanei (familiei) şi altor surse legale. Întreprinderea individuală este persoană fizică, iar posesorul acesteia (membrii familiei) poartă răspundere nelimitată pentru obligaţiunile acesteia cu întreg patrimoniul său. Πntreprinderea individuală este prezentă în astfel de domenii cum ar fi: activităţile de fermă, vânzarea cu amănuntul, construcţiile şi serviciile pentru populaţie.Societate în nume colectiv reprezintă o întreprindere, aflată în posesiunea a două şi mai multe persoane, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza contractului de constituire încheiat între acestea. Societatea în nume colectiv se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană fizică. Pentru obligaţiunile societăţii toţi asociaţii poartă răspundere solidară nelimitată cu întreg patrimoniul lor.Societate în comandită reprezintă o întreprindere aflată în posesiunea a două sau mai multe persoane, care şi-au asociat

bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza contractului de constituire încheiat între acestea. Societatea în comandită are în componeneţa sa cel puţin un comanditat şi un comanditar. Comanditatul răspunde pentru obligaţiunile societăţii cu întregul patrimoniu, iar comanditarul răspunde numai în limita sumei cu care a contribuit la formarea capitalului societăţii. Societatea în comandită se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană fizică.Societate pe acţiuni, societate cu răspundere limitată reprezintă întreprinderi aflate în posesiunea a două şi mai multe persoane juridice şi (sau) persoane fizice, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă, în baza contractului de constituire (de societate) şi a statutului. Societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată poate fi de tip închis sau deschis. Conform legislaţiei în vigoare, în societăţile de tip închis numărul participanţilor (cu excepţia societăţilor din sectorul agrar) nu trebuie să depăşească 50. Capitalul statutar (social) subscris al societăţilor este divizat în cote (părţi) subscrise ale asociaţilor. Drept documente ce confirmă drepturile asociaţilor asupra cotelor subscrise sunt: în cadrul societăţii pe acţiuni – acţiunea, în cadrul societăţii cu răspundere limitată – adeverinţa cotei de participaţie. Societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată sunt persoane juridice şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor. Acţionarii, precum şi asociaţii societăţii cu răspundere limitată, poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderii numai în limitele valorii acţiunilor (cotelor) care le aparţin.Acţiunile sau cotele ale unei socităţi închise nu pot fi oferite spre vânzare populaţiei şi astfel nu pot fi tranzacţionate la bursă. Ele , de asemenea, nu pot fi transferate fără acordul celorlalţi acţionari. Acţiunile unei societăţi deschise pot fi oferite spre vânzare publicului. Acţiunile se vând şi se cumpără, de regulă, la bursa de valori. Preţul la care se vând şi se cumpără acţiunile unei societăţi la un moment dat se numeşte cursul acţiunilor. Cursul acţiunii poate fi determinat după formula:

CA = (D/d')*100% ,unde: CA – cursul acţiunii;

D – dividendul obţinut de posesorul acţiunii;d' – rata dobânzii.Cooperativă de producţie este o întreprindere aflată în posesia a trei şi mai mulţi cetăţeni, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului semnat de aceştia. Cooperativa de producţie este persoană juridică şi răspunde pentru obligaţiunile asumate cu patrimoniul întreprinderii. Cooperatorii poartă răspundere pentru obligaţiile cooperativei de producţie în limitele cotelor care le aparţin din patrimoniul cooperativei, iar dacă aportul respectiv este insuficient, poartă răspundere suplimentară cu averea lor personală.Întreprindere de arendă este întreprinderea înfiinţată de membrii colectivelor de muncă ale întreprinderilor de stat (municipale) sau ale subdiviziunilor lor structurale ce se reorganizează în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului şi contractului de arendare a bunurilor statului (municipiului).Întreprinderea de arendă este persoană juridică şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu patrimoniul întreprinderii. Membrii întreprinderii poartă răspundere pentru obligaţiile lor în limitele cotelor (părţii) din patrimoniul întreprinderii care le aparţin.Întreprindere de stat şi municipală . Întreprinderea de stat se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de Guvern sau de organul administraţiei de stat împuternicit pentru acest lucru. Întreprinderea municipală se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de organul de autoadministrare locală. Întreprinderea de stat şi întreprinderea municipală sunt persoane juridice şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor.În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare întreprinderea are dreptul de a constitui filiale şireprezentanţe cu drept de a deschide subconturi. Filială se consideră subdiviziunea separată a întreprinderii care este situată în altă parte şi care exercită unele din atribuţiile acesteia. Reprezentanţă se consideră subdiviziunea separată a întreprinderii care este situată în altă parte şi care apără şi reprezintă interesele întreprinderii, încheie în numele acesteia tranzacţii şi înfăptuieşte alte acţiuni de drept. Filialele şi reprezentanţele nu sunt persoanele juridice. Acestora li se atribuie bunuri din patrimoniul întreprinderii şi activează în

baza regulamentului aprobat de întreprindere. Şeful filialei (reprezentanţei) este numit de întreprindere şi activează în temeiul mandatului ce i s-a eliberat. Filialele au balanţe proprii care fac parte din balanţa centralizată a întreprinderii care le-a constituit. Întreprinderea poartă răspundere pentru obligaţiile asumate de filiale şi reprezentanţe, iar ultimele poartă răspundere pentru obligaţiunile întreprinderii.Pentru coordonarea activităţii de antreprenoriat şi în scopul creării condiţiilor favorabile pentru realizarea şi apărarea intereselor de producţie, tehnico-ştiinţifice, sociale şi alte interese comune întreprinderile se pot uni în diverse forme deasociaţii, uniuni, concerne ş. a. Crearea şi funcţionarea acestor uniuni de întreprinderi prevede: intrarea şi ieşirea liberă din asociaţie în conformitate cu contractul şi statutul acesteia; respectarea legislaţiei antimonopol şi a altor acte normative; exercitarea relaţiilor dintre întreprinderile asociaţie în bază de contract. Asociaţia este persoană juridică şi activează în baza contractului şi a statutului respectiv. Asociaţia dispune de denumire, patrimoniu, balanţă, conturi în instituţiile financiare, ştampilă şi alte atribute necesare. Întreprinderile, care sunt participante ale asociaţiei, îşi păstrează autonomia şi drepturile de persoană juridică sau fizică. Asociaţia nu poartă răspundere pentru obligaţiunile întreprinderilor asociaţiei, iar întreprinderile nu poartă răspundere pentru obligaţiunile asociaţiei.Statul crează tuturor întreprinderilor condiţii juridice şi economice egale de gospodărire, garantează respectarea drepturilor şi intereselor lor legitime, contribuie la dezvoltarea concurenţei libere, asigură posibilităţi egale în utilizarea resurselor tehnico-materiale, de muncă, financiare şi informative.Orice întreprindere, indiferent de forma de organizare juridică şi de tipul de proprietate, poate da faliment. Întreprindrea ca persoană juridică sau persoană fizică, care nu este în stare să-şi achite creanţele în urma activităţii economice şi administrative nereuşite şi termenul cărora a expirat, se declară falită. Întreprinderea falită poate fi vândută, reorganizată sau unită cu alte întreprinderi, ce desfăşoară o activitate eficientă.În anii de tranziţie la economia de piaţă s-au produs schimbări esenţiale în structura întreprinderilor, ce rezultă din tab. 4.1.

Factorii de producţie reprezintă potenţialul de resurse productive atrase în circuitul economic. Resursele productive la rândul lor se prezintă printr-o enormă varietate de forme, cum ar fi: resurse materiale (construcţii, utilaje) şi resurse nemateriale (servicii productive); resurse primare (potenţialul demografic, resurse naturale) şi resurse derivate(echipamente, experienţă, cunoştinţe). Prin urmare, factorii de producţie reprezintă resursele economice disponibile şi valorificabile, în măsura în care sunt atrase şi utilizate în activitatea economică în scopul producerii de bunuri economice.Munca ca factor de producţie , reprezintă activitatea umană specifică, manuală şi/sau intelectuală, prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se în acest scop de instrumente corespunzătoare, mobilul acestei activităţi fiind producerea bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă. Munca, ca factor de producţie, are următoarele trăsături: ea are caracter originar, în sensul că ea este intrinsec asociată

personalităţii, neputând fi reprodusă artificial şi nici disociată de persoana prestatorului;

ea reprezintă un factor de producţie activ şi determinant, contribuind la transformarea factorilor de producţie în bunuri economice;

munca omului se deosebeşte de activitatea animalelor prin aceea, că ea este exercitată în mod conştient şi contribuie la crearea uneltelor de producţie;

munca are dimensiuni cantitative şi calitative. Factorul muncă e necesar de a fi analizat sub aspect cantitativ,

structural şi calitativ.În raport cantitativ munca trebuie analizată în legătură cu populaţia, cu factorul demografic în general. Dimensiunile populaţiei depind de procesele demografice esenţiale (natalitatea, mortalitatea); se află sub incidenţa factorilor economico-sociali (durata medie a vieţii, starea generală de sănătate, nivelul de trai, reţeaua de cheltuieli pentru instruire şi ocrotirea sănătăţii, etc); dinamica populaţiei este influenţată şi de migraţia internaţională.În raport structural resursele de muncă se clasifică pe grupe de vârstă. Se analizează, de obicei, trei grupe de vârstă: 0-15 ani; 16-59 ani; 60 ani şi peste. Raporturile care se formează între

ponderile celor trei grupe de vârstă stau la baza analizelor economice în funcţie de care se apreciază optimul structurii populaţiei. Potenţialul de muncă sau resursele de muncă a unei ţări se află în legătură directă cu persoanele care au capacitate de muncă.Populaţia activă cuprinde pe toţi membrii apţi de muncă ai societăţii, având vârsta cuprinsă între limitele legale de muncă.Populaţia ocupată cuprinde pe toate acele persoane care au un loc de muncă, care prestează efectiv o muncă.Există tendinţe de reducere a ponderii populaţiei active sub incidenţa factorilor: de ordin demografic – întinerirea populaţiei în ţările în curs de

dezvoltare şi îmbătrânirea ei în ţările dezvoltate, scăderea mortalităţii infantile, prelungirea duratei medii de viaţă etc.;

de ordin tehnico-economic – nevoia de cunoştinţe tot mai complexe şi prelungirea duratei de şcolarizare, mobilitatea profesională etc.

Calitatea factorului muncă se află în relaţie de dependenţă atât de nivelul de cultură generală şi de instruire profesională, cât şi de nivelul de dezvoltare economică a ţării. Prin automatizarea şi informatizarea producţiei, locul şi rolul omului în economie se schimbă – munca creativă devine factorul determinant al vieţii economice. Pentru a ridica eficienţa muncii, ca factor de producţie, e nevoie de perfecţionat în continuu forţa de muncă.Natura, ca factor de producţie, include toate resursele din natură, care sunt folosite la producerea bunurilor economice (solul, aerul, apa, mineralele, fondul silvic etc.). Toate resursele brute din natură intră în categoria factorului natural al producţiei numit „pământ”. Pământul este punctul de pornire al întregii activităţi economice. Natura oferă oamenilor: condiţii vitale de existenţă; resurse naturale şi resurse primare de energie; spaţiu de desfăşurare a activităţii umane.Trăsăturile naturii ca factor de producţie: natura are un caracter primar, originar. Elementele naturii nu

sunt reproductibile în mod artificial, deşi ştiinţa contemporană oferă omului posibilitatea de a interveni în circuitul formării şi regenerării multora din resursele naturale;

natura, ca factor de producţie, se manifestă în formă materială şi în formă de energie;

natura se caracterizează prin raritatea resurselor; natura dispune de dimensiuni cantitative şi calitative.Elementul principal al naturii îl constituie pământul. În ştiinţa economică un loc deosebit ocupă problema evaluării economice a pământului, a resurselor naturale în general. În abordarea acestei probleme se are în vedere că investiţiile încorporate solului de-a lungul timpului, în lucrări de amenajare, ameliorare, irigaţii etc. duc la creşterea valorii economice a fondului funciar, concretizate în aşa numit „pământ-capital”. Astfel, dintr-un dar exclusiv al naturii, solul s-a transformat, datorită eforturilor depuse de om, într-un factor de producţie al cărui comportament se apropie de cel al capitalului.Noţiunea de capital a apărut în sec. XII şi a circulat cu mai multe sensuri: fond, stoc de mărfuri, bani aducători de dobândă etc. În sec. al XIV-lea primeşte înţelesuri şi mai variate: bogăţie, averi băneşti, valoare care sporeşte etc. Sensul modern al noţiunii de capital a fost introdus de economistul francez A. J. Turgot la finele sec. XVIII indicând că „ capitalul înseamnă mai mult decât bani sau bunuri, respectiv şi participant la producerea de valoare şi profit”. Economistul englez A. Smith pentru prima dată analizează capitalul fix şi capitalul circulant. O definire foarte concisă şi precisă i-a dat mai târziu capitalului Karl Marx în fundamentala sa operă „Kapitalul”, indicând că „capitalul este valoarea care aduce plusvaloare”. De aici conchidem, că în sens economic orice bun poate fi capital, dacă fiind utilizat creează o valoare mai mare decât valoarea sa iniţială.Capitalul ca factor de producţie, reprezintă ansamblul bunurilor economice acumulate – eterogene şi reproductibile – ale căror utilizare face posibilă, prin reîntoarcerea lor în producţie, sporirea randamentului factorilor primari de producţie sau cel puţin duce la uşurarea muncii.În sens economic capitalul este un bun care aduce venit, sau, în expresia clasică a lui K. Marx, capitalul este o valoare care aduce plusvaloare.După cum menţionează P. Samuelson, capitalul constă în bunurile de folosinţă îndelungată, produse, care sunt folosite în alte procese de producţie. Unele mijloace de producţie au o durată de utilizare de câţiva ani, pe când altele pot fi folosite un secol sau chiar mai mult. Principala proprietate a unui mijloc de

producţie o constituie faptul că el este în acelaşi timp o resursă care participă la procesul productiv şi un rezultat al acestuia.Există trei mari categorii de mijloace de producţie: structuri (fabrici, locuinţe), echipamente (bunuri de consum de folosinţă îndelungată, cum ar fi autoturisme, şi echipamente pentru producţie, cum ar fi maşini-unelte şi calculatoare),stocuri de resurse şi bunuri finite (cum ar fi automobilele pe care le vând distribuitorii autorizaţi).Capitalul , ca factor de producţie, în practică, este numit „capital real”După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc componentele capitalului real el se grupează în: capital fix şicapital circulant.Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv (real, tehnic) format din bunuri de lungă durată ce servesc ca instrument ale muncii oamenilor în mai multe cicluri de producţie, care se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare.Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care se consumă în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu fiecare nou circuit economic.Capitalul productiv – fix şi circulant –este un capital în funcţiune. În procesul circuitului capitalului în funcţiune el trece prin trei stadii: a) proces prin care banii se transformă în capital productiv; b) utilizarea şi transformarea capitalului productiv în bunuri-marfă; c) trecerea formei marfă în forma bănească, însă cu un spor cantitativ, reprezentând valoarea adăugată.Corespunzător celor trei stadii ale fluxului circular al capitalului, acesta îmbracă trei forme – bani, bunuri-capital, marfă – fiecare din aceste forme îndeplinind anumite funcţiuni. Dintre cele trei forme funcţionale ale capitalului, numai una – bunurile-capital reprezintă capital real, funcţionează în calitate de factori de producţie. Banii şi mărfurile funcţionează aici în calitate de capital numai în legătură cu capitalul productiv şi exprimă forme derivate ale acestuia.Reluarea permanentă a acestei mişcări reprezintă rotaţia capitalului, iar timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet reprezintă durata de rotaţie a capitalului.

Scoaterea din funcţiune este rezultatul deprecierii capitalului fix datorate atât uzurii fizice cât şi a cele morale a acestuia.Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea treptată a proprietăţilor lui tehnice de exploatare ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii factorilor naturali.Uzura morală a capitalului fix, numită şi uzură involuntară, constă în deprecierea valorică, sau valorică şi tehnică înainte de uzura sa fizică deplină, datorită progresului tehnic.O regulă de mult practicată în activitatea întreprinderilor din ţările dezvoltate economic, acceptată şi de autorităţile fiscale, constă în stabilirea din momentul achiziţionării echipamentului de producţie a unor cote anuale de amortizarecare ţin seama atât de efectele uzurii fizice cât şi ale uzurii morale a capitalului fix. Volumul considerabil al capitalului fix acumulat în economie a adus la constituirea unor fonduri de amortizare, care depăşesc cu mult necesarul de cheltuieli pentru reparaţii şi înlocuiri.Amortizarea reprezintă expresia valorică a uzurii. Mărimea anuală a amortizării se determină raportând valoarea capitalului fix la durata normală de funcţionare, în an

Costul de producţie şi căite de reducere a luiÎn procesul activităţii economice un rol deosebit, în afară de procesul alocării şi combinării factorilor de producţie , ocupă problema consumării lor. De aceea, pentru fiecare întreprindere este important calcularea costului de producţie.Consumul factorilor de producţie înseamnă întrebuinţarea nemijlocită a acestora la producerea de bunuri materiale, servicii, în cadrul cărora resursele economice alocate se regăsesc într-o formă naturală concretă şi/sau valorică, adică în preţurile rezultatelor obţinute.Există deosebire în procesul de consum al factorilor de producţie. Astfel, consumul factorului muncă presupune utilizarea potenţialului de muncă al lucrătorului şi se regăseşte în rezultatele obţinute numai valoric, în expresie bănească, prin salariu.Consumul bunurilor capital, în cazul capitalului fix, se consumă în mai multe acte de producţie, regăsindu-se în bunurile care se obţin numai valoric, prin amortizare; în cazul capitalului circulant,

acestea se consumă integral în fiecare act de producţie şi se regăsesc în bunurile care se obţin atât valoric cât şi material.Consumul resurselor naturale ca factor de producţie presupune întrebuinţarea acestora la producerea de bunuri materiale şi servicii, regăsindu-se în rezultatele obţinute valoric, prin preţul pământului (în agricultură) şi material (minereuri, petrol etc.).Deoarece, oriunde se desfăşoară activităţi de producţie există şi costuri, conceptul despre costuri prezintă interes atât teoretic cât şi practic.Spre exemplu, o firmă care dispune de un anumit volum de capital, muncă şi materiale, produce o cantitate de bunuri Q. Firma îşi procură cele necesare de pe pieţele de factori de producţie. O organizaţie interesată de profit este permanent atentă la nivelul costurilor. Contabilii sunt cei care au sarcina de a calcula costurile sale pentru fiecare nivel a lui Q.Costul de producţie – expresia bănească a consumului de factori de producţie. Costul de producţie poate fi privit în aspect contabil şi economic. Costul contabil include cheltuielile băneşti pentru plata materiilor prime, materialelor, combustibilului, energiei, salariilor, amortizării ş.a. Costul economic include, în afară de costul contabil, cheltuielile care nu presupun plăţi către terţi (consumul de muncă al proprietarului firmei, dobânzile cuvenite capitalului propriu).Analizând tab. 2 de mai jos (datele din coloanele 1 şi 4), observăm că CT (cost total) creşte pe măsură ce Q sporeşte. Este normal să fie aşa, deoarece ai nevoie de mai multe resurse ca să produci mai mult; iar ca să obţii rezultate suplimentare ai nevoie de mai mulţi bani. Ca să produci două unităţi, te costă 110 lei, ca să produci trei unităţi te costă 130 de lei şi aşa mai departe.Costurile fixe reprezintă cheltuielile pe care o firmă le face cu plata chiriei corespunzătoare spaţiilor cu destinaţie productivă sau administrativă, cu achitarea obligaţiilor contractuale ce decurg din achiziţionarea unor echipamente, cu plata dobânzilor la împrumut, a sumelor necesare pentru obţinerea diverselor autorizaţii etc. Aceste cheltuieli trebuie efectuate chiar dacă firma nu produce nimic, iar mărimea lor nu se modifică odată cu volumul său de activitate. Costurile fixe sunt prezentate în coloana 2 din tab. 5.2.

Costurile variabile sunt acele cheltuieli ale căror mărime variază în funcţie de volumul producţiei: cheltuieli cu achiziţionarea materialelor necesare producţiei (de exemplul oţelul necesar fabricării automobilelor), salariile muncitorilor care lucrează pe liniile de montaj, costul energiei electrice etc. Într-un supermagazin salariul casierilor este un element de cost variabil, deoarece managerii pot adapta programul de lucru al acestora în funcţie de fluxul cumpărătorilor. Costul variabil este prezentat în tab. 5.2 în coloana 3.Costul total (CT) reprezintă cheltuielile minime ce trebuie efectuate pentru a produce o cantitate de bunuri Q. Costul total creşte atunci când Q creşte:

CT = CF + CV.În condiţiile economiei de piaţă se folosesc mai multe categorii de costuri, aşa ca: costul global , care cuprinde ansamblul cheltuielilor la

fabricarea unui volum de producţie dat. Costul global include: costul fix; costul variabil; costul total;

costul mediu (unitar ) reprezintă costul pe unitate de produs, care la fel poate fi: fix, variabil, total.

Costul unitar fix (CUF) este dat de raportul CUF =CF/Q .Împărţind costul fix, care este o constantă, la volumul producţiei, care este o variabilă crescătoare, obţinem un cost unitar fix din ce în ce mai mic. Aceasta înseamnă că, pe măsură ce o firmă îşi sporeşte volumul vânzărilor, costurile sale indirecte se repartizează la un număr din ce în ce mai mare de produse.Costul unitar variabil (CUV) este egal cu raportul dintre costul variabil şi volumul producţiei CUV=CV/Q . costul marginal reprezintă mărimea sporului de cheltuieli

necesare pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de bun economic.

Conceptul de cost marginal este unul din conceptele fundamentale cu care operează economia politică. Costul marginal reprezintă costul producţiei unei unităţi suplimentare dintr-un anumit produs. Să presupunem că o firmă produce 1.000 de compact-discuri la un cost total de 10.000 lei. Dacă costul total al producerii unui număr de 1001 compact-discuri este de 10.006 lei, atunci costul marginal al producerii celui de-al 1001-lea compact-disc este de 6 lei

Costul marginal = creşterea costului (C)/creşterea producţiei (Q)Costul marginal = ( 100 0 6-1 00 00 ) / ( 1001-1000 )= 6/1 = 6 leiUneori costul marginal poate fi extrem de mic. Pentru un zbor cu avionul la care există locuri neocupate, costul unui nou pasager este reprezentat pur şi simplu de costul alimentelor şi băuturii oferite gratuit pe parcursul călătoriei; nu estre necesar nici capital suplimentar (avioane), nici forţă de muncă suplimentară (piloţi şi stewardese).Alteori însă, costul marginal poate fi destul de ridicat. Să luăm cazul unei societăţi de distribuţie a energiei electrice. În timpul unei zile caniculare de vară, când toată lumea conectează climatizoarele, cererea de curent electric este foarte mare, astfel încât societatea poate fi nevoită să pună în funcţiune şi generatoarele mai vechi, care funcţionează cu costuri mai mari. Astfel, curentul electric suplimentar obţinut are un cost marginal foarte ridicat.Сostul de oportunitate . Una din tezele cardinale ale economiei politice este acea a rarităţii resurselor. Aceasta înseamnă, că ori de câte ori dăm o anumită destinaţie resurselor de care dispunem, renunţăm la posibilitatea de a le folosi într-un alt mod. Luarea unei decizii ne costă, de fapt, posibilitatea de a face altceva. Alternativa la care se renunţă poartă denumirea generică de cost de oportunitate. Deciziile au un anumit cost deoarece, potrivit principiului rarităţii, alegerea unui anumit lucru înseamnă renunţarea la altul. Costul de oportunitate reprezintă valoarea bunului sau serviciului la care se renunţă.Să luăm un exemplu, care este costul de oportunitate al absolventului unei instituţii de învăţământ superior în S.U.A. (în 1993). Costul total al cursurilor (taxe şcolare, manuale, transport) de instruire se ridică la aproximativ 12 000 dolari S.U.A.. Este oare acesta costul de oportunitate al absolvirii facultăţii? Categoric nu. Mai trebuie luat în calcul costul de oportunitate al timpului dedicat studiilor individual şi la clasă; salariul mediu al unui tânăr absolvent de liceu de 19 ani, care alcătuieşte 16 000 de dolari S.U.A.. Dacă adunăm atât cheltuielile efective, cât şi câştigurile la care se renunţă, obţinem un cost de oportunitate al absolvirii unei facultăţi de 28 000 de dolari anual (12 000 + 16 000), nu doar de 12 000 de dolari.

Noţiunea de cheltuieli în teoria şi practica economică cuprinde orice consum de muncă vie şi materializată din cadrul unui proces economic, în rezultatul căruia se produc bunuri şi servicii.Elementul de bază în costul de producţie îl constituie cheltuielile de producţie, care includ: cheltuielile pentru procurarea materiei prime şi a materialelor de bază; cheltuielile pentru procurarea materialelor auxiliare; cheltuielile pentru combustibil şi energie; cheltuielile în formă de amortizare; salariile şi contribuţiile asupra salariilor, alte cheltuieli băneşti.Cheltuielile pe care le poate efectua un agent economic cuprind: cheltuieli de fabricaţie – ele constituie consum de capital fix şi

circulant; cheltuieli de desfacere – consum de muncă vie şi materializată,

efectuate după depozitarea producţiei finite (păstrarea şi ambalarea, transportul şi expedierea către clienţi);

amenzile şi penalităţile (ele se suportă direct din profitul rămas la întreprindere şi nu se includ în costurile de producţie ) ş. a.

După modul de individualizare pe obiecte de calculaţie (materii prime, salarii directe etc.), cheltuielile de producţie se clasifică în: cheltuieli directe şi cheltuieli indirecte.Cheltuielile directe sunt indisolubil legate de executarea unui produs sau serviciu şi includ: materiile prime şi materialele directe, salariile directe, impozitul pe salarii şi contribuţia în bugetul asigurărilor sociale de stat ş. a.Cheltuielile indirecte sunt generate de executarea simultană a mai multor produse sau de secţii de fabricaţie comune diferitor produse sau servicii, fapt pentru care aceste cheltuieli nu pot fi identificate ca aparţinând costului unui anumit produs. La aceste cheltuieli se referă: reparaţiile, întreţinerile şi amortizările utilajelor, consumul de energie, combustibil, apă, salariile personalului de administrare, cheltuielile de poştă, telefon, corespondenţă etc.Căile de reducere a costului de producţie sunt: reducerea cheltuielilor materiale; creşterea productivităţii muncii; reducerea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti; ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor; perfecţionarea echipamentului tehnic, a tehnologiilor de

fabricaţie,a activităţii de administrare, şi de gestiune şi

conducere; stimularea materială.În condiţiile economiei de piaţă o reducere reală a costurilor ar însemna: restructurarea unor ramuri ale economiei naţionale şi a forţei de muncă, la nivelul resurselor ţării şi a cerinţelor economiei de piaţă; fabricarea produselor competitive, conform cerinţelor pieţii; evidenţa producţiei pe sisteme de calculatoare, având zilnic imaginea clară a costurilor efectuate pe faze de producţie şi pe produse.De asemenea, problema reducerii costurilor nu trebuie abordată dogmatic, fiind în funcţie de anumite perioade de timp.