A muri este o adevarată aventură

Despre moarte și nu numai.

Simboluri și tradiții românești de înmormântare.

Sir James Matthew Barrie

Sir James Matthew Barrie,creatorul lui Peter Pan afirmă că a muri este o

adevărată aventură. Am început acest studiu simpatizând cu opinia

acestuia.Credința mea în spusele lui James Matthew este însoțită de propria

curiozitate în ceea ce privește anumite obiceiuri de înmormântare specifice

culturii românești, având în vedere si simbolistica acestora.

Pentru a nu mă îndepărta de tradițiile spațiului românesc,am descris în

studiul meu cele mai întâlnite obiceiuri practicate la moartea unui om,dar nu am

omis să le interpretez și pe cele mai stranii.

Perspectivele civilizațiilor lumii în ceea ce privește existența sufletului

după moarte sunt foarte variate și în general le cunoaștem cu toții. Mitologia

românească împarte în mod particular viața omului în trei etape fundamentale:

nașterea, nunta și înmormântarea. La români,există credința că după moarte,

sufletul se desprinde de trup, pentru a se integra în cosmos,unindu-se cu natura

Această idee străveche atestă că viața de după moarte nu este decât o continuare

a celei terestre, așadar aventura sufletului continuă și după deces. Deși

mentalitățile tradiționale ne pun o barieră pentru a nu cădea în absurd crezând în

existența fantomelor, este atestat faptul că spiritul există și ia parte la prezentul

celor vii Așadar, se înțelege că moartea reprezintă de fapt o continuare a

existenței în alte forme- unii cred în reîncarnare,alții în prezența spiritului sau în

strigoi.

Din orice perspectivă,moartea este văzută întotdeauna ca un eveniment

tragic. În stil românesc tradițional,tragismul morții este amplificat dacă viața

celui decedat nu a parcurs a doua etapă a vieții pe care am menționat-o mai

devreme,adică nunta.

O societate se defineşte, în cele mai profunde caracteristici ale sale, prin

modul în

care se raportează la fenomenul morții.

Folclorul românesc impune o conduită dramatică în caz de înmormântare.

Dacă privim problema din punct de vedere psihologic,drama provine din

suferința aferentă pierderii unei persoane apropiate.Din perspectivă tradițională

și religioasă, moartea reprezintă despărțirea sufletului de trup. Sfânta Scriptură

(Biblia) arată că atunci când "omul merge la locașul său de veci", trupul trebuie

"să se întoarcă la pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu .

Ambele viziuni susțin ideea de disparițe și ireversibil. Aceste două coordonate

sunt profund marcante pentru sensibilitatea umană și probabil datorită lor s-au

creat riturile,care sunt în primul rând necesare vindecării spirituale ale celor

vii,în al doilea rând fiindu-le de folos celor decedați.

Privită ca aventură din perspectiva riturilor,dar și a obiceiurilor care

uneori depășesc limitele logicii umane,moartea poate căpăta diverse forme și

manifestări.

Paradoxul morții constă în faptul că spiritul decedatului este încă activ în

timp ce trupul devine pasiv,iar aventura sa este regizată de oamenii desemnați

să se ocupe de obiceiurile de înmormântare.

În lumea satului românesc, trupul defunctului este spălat,îmbrăcat

și aranjat. Strămoșii noştri considerau că dacă mortul are haine noi, spiritele rele

nu îi mai pot recunoaște sufletul și astfel îl lasă să treacă în linişte spre lumea

veşnică. De la această credință au început să se dezvolte obiceiurile funerare.

Trupul este depus în odaia cea mai bună,unde se vor lua toate măsurile

de precauție,denuite in termeni folclorici rituri, măsuri care previn

transformarea defunctului în strigoi și ajută la ascensiunea sufletului celui mort

către Dumnezeu..

În Traité d’histoire des religions,Mircea Eliade spune că un spirit

nemulţumit se poate tranforma oricând într-unul malefic, fapt ce ar prejudicia

în mod extrem existenţa lumii vii. Deducem că de aici decurge grija pentru

îndeplinirea corespunzătoare a riturilor.

Riturile de înmormântare se împart în trei etape: Etapa preliminală- se

pregătește despărțirea de cei vii- riturile sunt apotropaice,în general de apărare

împotriva forțelor răului.

Etapa liminală, a pregătirii înmormântării – dominată de o atitudine de

veneraţie

amestecată cu teamă din partea comunităţii ce se preocupă de săvârşirea actelor

compensatorii în plan simbolic,de iniţiere şi protecţie magico-rituală.

Etapa postliminală, a separării definitive, complete de lumea vie,definită

de riturile şi formulele de iniţiere şi integrare pentru postexistenţă- somnul cel

de veci în grădina Raiului.

Din categoria obiceiurilor cunoscute de noi toți putem aminti

următoarele: După ce și-a dat ultima suflare, răposatul este stropit cu agheasmă

și îmbracat in haine curate. Simbolistica gestului de stropire cu agheasmă are ca

intenție îndepărtarea forțelor răului, pentru ca sufletul răposatului să poată

atinge Raiul, fără a întâmpina opreliști în aventura sa. Un obicei destul de greu

de explicat pe palierul gândirii logice este legarea.Defunctului i se leagă

maxilarul, mâinile și picioarele imediat după depunerea acestuia în sicriu. Apoi,

se înconjoară de trei ori cu un recipient în care se folosește tămâie, tot pentru a

alunga spiritele rele.

În aventura călătoriei spre Ceruri,sufletul are de trecut vămi.Tradiția

românească atestă obiceiul prin care în mâna răposatului se pun bănuți pe care i

va folosi pentru plătirea vămilor.Cei credincioși consideră că această tradiție

este de sorginte păgână. Opinia lor susține faptul că orice obiect pe care

defunctul îl are în mână sau în buzunare îi va îngreuna drumul și

sufletul,prelungindu-i astfel aventura către Rai.

Din categoria obiectelor necesare în viața de apoi fac parte oglinda,

pieptenele și acul cu ață.Unii aleg să le pună în bagajul mortuar pentru ca cel

pierdut să nu ducă lipsă de nimic, în timp ce alții renunță la acest obicei, evitând

astfel riscul ca sufletul adormitului să se încurce în ațe, sau să se înțepe în ac,

chiar dacă este imaterial.Reamintim în acest punct acoperirea oglinzilor din

casă, în care sufletul s-ar putea bloca, pentru a sublinia caracterul contradictoriu

al obiceiurilor românești. Cel mai mare risc pentru sufletul decedatului în

aventura sa este că ar putea să intre în oglinzile din casă și să rămână captiv.Ca

metodă de precauție, oglinzile trebuie să rămână acoperite atata timp cât sicriul

se află în casă. Cei care priveghează nu au voie să se privească în oglindă,altfel

vor fie următorii care vor muri.

Bocetul reprezintă un element definitoriu în ritualul de priveghere și are

rădăcini vechi în cultura omenirii. În Biblie este pomenit Iosef care ține "în

cinstea tatălui său un bocet de șapte zile.

În anumite zone,bocetele simbolizează afirmarea respectului pentru

mort.Din punct de vedere profesional, bocitoarele-mă refer aici la femeile care

nu fac parte din familia îndoliată- sunt în esență niște actrițe care joacă rolul

îndureratelor. Sentimentul de durere, noțiune abstractă ce nu este vizibilă, ci

doar simțită, este transpusă pe scena realității prin intermediul acestora care sunt

recompensate pentru a-l jeli pe defunct. În jocul durerii, disperării și lacrimilor

se regăsește forța karthartică . Energiile negative sunt descărcate, sinele este

dezgolit, acaparat de o durere pe care va trebui să o depășească, pregătindu-se

astfel pentru un nou început. Pentru a-mi susține punctul de vedere, amintesc

aici părerea celor ce consideră că bocetul este un semn de egoism.Se plânge

pentru suferința celor rămași in viață, în loc să se accepte bucuria că cel care a

părăsit lumea viilor va ajunge în Ceruri.

Și pentru că moartea este adevărată aventură, aceasta presupune

existența unei forțe vii care să realizeze un canal de legătură între cele două

lumi.

Comunicarea dintre vii şi morţi se poate realiza prin forme mediate

(cântece rituale şi bocete, pomeni şi vise). (as putea aminti aici si practica

spiritismului, care contravine religiei). Intenția acestora este de a separa în mod

definitiv sufletul de lumea de aici şi de a-l integra cum se cuvine în lumea de

dincolo. Riturile reglează nu numai comportamentul viilor,dar, în plan mitic,şi

pe cel al morţilor. Acestora li se furnizează tot ceea ce au nevoie pentru bunul

trai în lumea luminată, conform tiparelor lumii reale. Acesta este scopul real al

rememorărilor și pomenirilor,despre care vom mai discuta în această prezentare.

Mentalitatea românească este condusă de o perspectivă creştină. Din

punct de vedere religios,se impune următoarea credință: cel adormit nu trece în

nefiinţă, nu dispare pentru totdeauna, ci se mută la Dumnezeu. Alinarea

suferinței vine din credinţa că Dumnezeu, biruitorul morţii şi izvorul vieţii

veşnice, prin mila Lui nemăsurată îl va însoţi pe defunct în drumul trecerii lui

către cealaltă lume,oferindu-i odihnă- În sprijinul acestei afirmații amintim

spusele din Veșnica pomenire: Ne rugăm pentru adormitul care se odihnește „în

loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea,

întristarea şi suspinarea.

Un alt element tradițional și obligatoriu la înmormântare este doliul. La

nivel cromatic,negrul este lipsa de culoare și simbolizează vidul

primordial.Putem privi doliul ca formă de manifestare exterioară a suferinței

intenste provocate de pierderea unei persoane dragi. Se pare că acest obicei

datează din vremea Imperiului Roman.

Superstitii legate de înmormântare

Stranii și interesante deopotrivă, superstițiile legate de înmormântare

ascund credințe ce păstrează elemente din memoria spațiului românesc.Acestea

își trag seva originară din folclor și scot la lumină aspecte ale mentalității

românești.

Credința în strigoi a inspirat literatura populară, puternic influențată de

superstiții. Folclorul românesc îi creditează pe morți cu puterea de a bântui.

Superstițiile atestă faptul că cei vizitați de duhurile rele ale strigoilor au parte

numai de rele- boli, necazuri și moarte. La cea mai mică suspiciune ca mortul ar

putea deveni strigoi, membri familiei trebuie să înfigă doi țăruși în mormântul

proaspăt, înclinați în formă de cruce. Strigoiul este considerat un reprezentant al

Diavolului, însă el este de fapt sufletul unui om mort sau viu care are puterea

malefică de a se transforma peste noapte într-o apariție fantomatică,ce provoacă

răul. Despre strigoii vii se spune că aceștia provin din oameni născuți în zodii

sau perioade nefavorabile. Ei au legături vrăjitorești cu diavolul. Noaptea, după

primul cântat al cocoșului,sufletul lor se desprinde de trup și se metamorfozează

în animale sălbatice cu forțe distrugătoare. După înfăptuirea relelor, sufletul

acestora se întoare în trup la ultimul cântat al cocoșului, iar memoria nu

stochează informațiile. Strigoiul viu nu își aduce aminte de aventurile pe care le

are în timp ce sufletul său îi părăsește trupul.

Strigoii-fie ei duhuri ale viilor sau ale morților, au ritualurile lor. Benefice

întâlnirilor acestora sunt următoarele sărbători: Noaptea Sfântului Andrei,

noaptea Sfântului Gheorghe și noaptea Sfântului Vasile. Folclorul românesc

afirmă că cei născuți sâmbăta îi pot vedea dacă stau la pândă în curțile

bisericilor sau prin cimitire.

Strigoii morți(numiți și moroi) sunt cei mai periculoși- În Transilvania

sunt identificați cu vampirii. Pentru ca mortul să nu se facă strigoi, în

Transilvania se obișnuiește a se pune mortului câte un bob de tămâie în fiecare

nară. Dacă acest ritual de precauție nu are efect,iar mortul devine strigoi, este

dezgropat și in se înfige un țăruș în inimă.

O altă metodă cu putere miraculoasă împotriva strigoilor este usturoiul,

cu care se freacă toate căile de intrare și ieșire ale locuinței. Această practică

este răspândită pe teritoriul întregii țări.

Paradigma superstițiilor se întinde pe o suprafață destul de mare. Din

elementele acesteia, putem aminti o serie de obiceiuri aparent insignifiante, dar

cu o puternică forță simbolică. De exemplu,în casa defunctului nu trebuie să

existe lacăte încuiate fiindcă sufletul decedatului va ramane acolo și va fi oprit

din călătoria sa către cer. Pentru a-i facilita aventura către cele veșnice, acestuia

i se deschid ferestrele.

  Este interzis ca cineva să iasă din biserică înaintea sicriului-cine încalcă

regula va întâmpina un deces în propria familie.

În ceea ce privește vesimentația defunctului,există o superstiție bizază-

femeile moarte nu trebuie să fie îmbrăcate în negru,pentru că se vor întoarce să

bântuie casa.

Deasemenea,mortul are neapărat nevoie de pantofi noi.Această superstiție

simbolizează probabil faptul că în călătoria sa spre lumea de dincolo, încălțările

noi îl vor ajuta să parcurgă mai ușor drumul. Noutatea este întotdeauna semnul

unui nou început, așadar viața de dincolo trebuie să înceapă în costumație

neuzată.

Există reguli și în ceea ce privește transportarea mortului de la domiciliu

către locul de veci.Daca decedatul este scos din casă cu capul înainte,familia va

avea ghinion. Însa dacă atingi mortul,este semn de noroc în viață.

Din categoria semnelor divine frecvente la înmormântare,starea vremii

are o importanță semnificativă-Dacă în ziua înmormântarii plouă, înseamnă că

decedatului îi pare rău că s-a stins din viață.

  O altă regulă importantă obligă familia să nu lase mortul singur în

încăpere, iar lumanarile si becurile să rămană mereu aprinse.

Una dintre țintele prezentei lucrări a constat în identificarea regională a

obiceiurilor de înmormântare.Mai devreme am discutat despre obiceiurile din

Transilvania,iar acum mă opresc asupra tradițiilor din Oltenia, care sunt,din

punctul meu de vedere, cele mai interesante:

  Oltenii spun că atunci când sufletul mortului s-a desprins de trup,oglinzile

din casa celui decedat trebuie sa fie acoperite cu prosoape,întrucat și în această

regiune există credința că sufletul se va privi in ele, fapt ce poate avea

consecințe tragice asupra membrilor familiei. În sicriu, sub capul mortului se

pun obiecte impedios necesare în aventura sa către lumea de dincolo. Din seria

obiectelor identificăm următoarele: nouă pietricele, nouă cioburi de porțelan,

nouă semințe de ciulin,nouă boabe de tămâie,săpunul cu care a fost spălat,

pieptănul cu care a fost pieptănat rupt in trei bucati și o sfoară roșie cu care s-a

măsurat lungimea mortului cât și o turtă de pâine. Complexitatea detaliilor arată

importanța acordată decedatului, în timp ce cifrele simbolice nouă și trei au

semnificații mitice.Știm de la Dante că nouă este cifra cerului. Privită ca

multiplu al cifrei trei, semnificația acestui număr este cu siguranță de natură

religioasă și îl putem interpreta ca simbol al Sfintei Treimi.

O practică mitică specifică Olteniei este datul sării prin mâna mortului.

Sarea reprezintă sporul casei. Va fi ascunsă sub prag pentru a nu fi furată, iar

după ce mortul este dus la cimitir, sarea se aruncă în curte la păsări.

Observăm și la olteni teama de strigoi. Aceștia se asigură că sufletul

decedatului nu se va transforma într-un duh malefic înțepându-i inima cu un ac .

Un alt ritual utilizat cu același scop se numește dresul mortului. Acesta se

practică numai după ce mortul a stat trei zile în casă, la apusul soarelui ( Se știe

că apusul este perioada de tranzit dintre zi și noapte-semnifică sfârșitul zilei,

comparat cu sfârșitul existenței pe pământ al decedatului.) La acest

ritual,participă două femei și o fată nemăritată. Fără a face zgomot, acestea

presară boabe de grâu din vasul unde au fost aprinse lumânarile cât mortul a stat

în casa. Pe mormant înfig trei grăunțe de usturoi, la cap, la mijloc si la picioare

si trei țăruși. Apoi,mormântul este tămâiat în cerc de trei ori.

Meticulozitatea oltenilor și complexitatea obiceiurilor acestora fac

din înmormântare un scenariu complex, în care fiecare are un rol de jucat, iar

mortul are rolul principal, deși fizic este pasiv. În jurul lui se centralizează toată

acțiunea.

Cel mai întâlnit element care nu lipsește din tradițiile românești de

înmormântare și pomenire este coliva. Conform informațiilor oferite de

folcloristul Sabina Ispas,coliva este rezultatul efortului celor vii și are menirea

să salveze sufletele morților,care nu mai pot repara singuri răul făcut în timpul

vieții .Mâncând colivă și aprinzând o lumânare pentru morți, le dăruim gânduri

bune și lumină. Ele il vor determina pe mort să aspire spre Dumnezeu(care, în

accepțiunea creșină, este tocmai iubire și lumină). Rețeta pentru colivă datează

de pe vremea împăraților Dioclețian (245-312 d.Hr.) sau Iulian (361-363 d.Hr.),

cunoscuți pentru politica lor anticreștină, și îl prezintă drept "inventator" pe

Sfântul Toader,care i-ar fi învățat pe creștini cum să-și prepare hrana din bob de

grâu și miere, ca sa evite produsele de la piață, spurcate din porunca

imparatească pentru a încălca postul. 

Coliva a devenit obiectul multor superstiții populare. În Bucovina și

Transilvania - scrie Simeon Florea Marian in studiul sau despre înmormantare -,

se credea că atâtea păcate i se iartă mortului câte fire de grâu mănânci din

colivă, rugându-te pentru el. Gheorghe Ciaușanu scria despre folosirea colivei in

rituri de aparare impotriva strigoilor.

Priveghiul este un rit precreștin, care s-a păstrat în multe zone ale

teritoriului nostru folcloric, cu sensul lui primar, de separare a neamului celor

vii de cel mort, înainte de integrarea lui în neamul celor morți. În anumite

regiuni,când priveghiul se face după rânduiala tradițională, cei veniți să

privegheze mortul dansează, fac jocuri cu măști,mănâncă, beau și discută despre

treburile de zi cu zi. Acest tip de petrecere marchează ceremonial trecerea în

lumea de dincolo.Este ultima petrecere a celor vii împreună cu cel mort.

Se știe că odihna celor răposați nu trebuie deranjată. La înmormântare,

preotul spune: "Se pecetluieste mormântul acesta până la A Doua Venire a

Domnului". De aici deducem credința tradițională în Înviere, însă regăsim și o

contradicție majoră. Multe familii optează pentru deshumare,la 7 ani după

înmormântare, alegere care contravine operațiunii de pecetluire a mormântului.

Obiceiurile specifice înmorântării sunt puternic ancorate în folclorul

românesc și au reprezentat întotdeauna o sursă de inspirație pentru literatura

română.

Din perspectiva mea, moartea nu reprezintă un final, ci o aventură.

Așadar,câteva dintre argumentele care m-au ajutat să-mi susțin propria

certitudine au fost expuse în această lucrare. Am folosit termenul de aventură cu

înțelesul de călătorie a trupului și sufletului celui trecut în lumea

morților,coordonată de acțiunile din lumea celor vii.