MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢAn. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR 4 Şi...

An. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VII, nr.1 (71), ianuarie 2018

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, Mircea Şerbu, dr. Nicolae

Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar, dr.

Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana

Tîlvănoiu, Costel Vasilescu, Vasile Radian.

Planşele noastre

1. Sus: Teatrul Naţional din Caracal la 1905, considerat pe bună dreptate de

către un corespondent anonim ,,...şcoala de corecţiune a moravurilor, pe cari

mulţi o iau drept local de amuzament, spre a-şi goni plictiseala...”.

Jos: Instantaneu surprins la 15 octombrie 1933, când s-a dezvelit în faţa

Teatrului Naţional din Caracal bustul dramaturgului Haralamb G. Lecca

(colecţia Dumitru Botar- Caracal).

2. O imagine rară, surprinsă în vremea ocupaţiei germane (1916-1918) la Slatina:

militari germani în faţa Cazinoului din oraş. Cazinoul se afla în faţa bisericii

,,Sfânta Treime” şi aparţinea acesteia; în acea perioadă fusese concesionat lui

Carol Zoller (cel care înfiinţase un cinematograf în 1912 la Hotel Jianu din

Slatina, cerând primăriei voie să aducă un grup electrogen, întrucât în Slatina

nu exista la acea dată uzină electrică). În vremea ocupaţiei, Cazinoul a fost

ocupat de germani, aceştia amenajând aici Căminul Soldaţilor Germani.

Ocupanţii nu au plătit nimic bisericii, datoriile rămânând tot în sarcina lui

Zoller. Clădirea, care avea la etaj sală de spectacole iar la parter berărie, a

fost prima casă de cultură a Slatinei (1949-1950). A fost demolată în 1966.

3. Sus: La Slatina funcţiona la începutul secolului al XX-lea atelierul foto L.A.

Degen unde s-au executat şi aceste fotografii ce reprezintă aceeaşi persoană.

Jos: Tot la Slatina, în atelierul foto-arte Chaland s-a executat această

fotografie.

4. La atelierul fotografic al lui Albert Boga din Caracal s-a executat la începutul

secolului al XX-lea şi acest tablou al unui copil neidentificat.



Cuprins

1. Ion Andreiţă- Un sat născut din dragostea pe furate.........................................../3

2. Ion Lazu- Jurnalul unui scriitor slătinean (XVII).............................................../5

3. Paul Dogaru- Mirajul Afroditei (I)......................................................................./7

4. Dumitru Botar- Lebedele Ghiţă şi Mariţa........................................................../16

5. Corneliu Nedelciuc- Unirea Basarabiei cu România în 1918 (I)....................../19

6. Cornel Manolescu- Prefecţii judeţului Romanaţi (IX)....................................../25

7. Nicolae Popescu-Optaşi- Aromâni şi albanezi veniţi şi stabiliţi la Slatina......./34

8. Nica Marcela- Din viaţa şi activitatea arheologului prof. dr. Marin Nica (1933-

2014). Repere biografice şi autobiografice........................................................../37

9. Dan Dumitru Anastasescu- Biserica ,,Sfinţii Voievozi” Deleni......................../40

10. Mircea Damian- ,,Tramvaiele”.........................................................................../46

11. Marin Petran-Vlădila- Două dintre personalităţile uitate ale comunei

Vlădila.................................................................................................................../52

12. Comandor (r.) Nicola Tudor- Jurnalul de operaţiuni al Regimentului 59

Infanterie (II)......................................................................................................../55

13. Veselina Urucu- Câteva însemnări despre satul romanaţean Radomir.........../60

14. Cornel Manolescu- O foaie de zestre de la Morunglav....................................../71

15. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- Ianuarie..................................../73

16. Comandor (r.) Nicola Tudor- Legăturile părintelui Papacoic cu ţinuturile

deveselene............................................................................................................./75

17. Pentru biblioteca dumneavoastră......................................................................../77

18. Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar- Teatrul Nostru. Contribuţii

la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (XI)................................................./82

19. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Încă un pseudonim al poetei Ada Umbră.............../88

-Întregiri la biobibliografia poetei Ada Umbră........................../90

20. Col. (r.) Dumitru Matei- Aportul armatei române la realizarea Marii Uniri.../96

21. Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Vasile Radian- Eroii din satul Dranovăţu,

comuna Găneasa, judeţul Olt (II)......................................................................../99

-Eroii satului Izvoru, comuna Găneasa.................................../100

-Eroi căzuţi pe câmpul de luptă în primul război mondial (1916-

1918) din satul Grădiştea, comuna Găneasa, judeţul Olt….../102



Scrisori natale (I) Un sat născut din dragostea pe furate

ION ANDREIŢĂ

…Sunt scrisori pe vechea adresă – vorba lui Sorescu - primite de acasă sau

trimise acasă, după caz: acasă adică, în ceea ce mă priveşte, judeţul Olt–şi, desigur,

împrejurimile sale din marea Ţară a Olteniei;

loc pe care Nichita îl numea atât de expresiv

şi misterios: acasa fiecăruia, căci fiecare

trebuie să avem, să fi avut o acasă a lui.

La 1 martie 1934, în spaţiul

administrativ al judeţului Olt se reînfiinţează

plasa Mijlocu, cu reşedinţa la Perieţi, fiind

cea mai mare din judeţ, cuprinzând 35 de

comune. Am spus cele de mai sus pentru a

arăta că această comună-capitală de plasă,

Perieţi, însemna ceva pe harta judeţului Olt:

avea însuşiri mai mult sau mai puţin urbane,

ţărani frumoşi şi harnici, stăpâni pe loturile

lor dintotdeauna (moşneni vechi, cu urice de

la domnii dintâi, dar şi moşneni mai noi,

deveniţi stăpâni pe pământul dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în anul 1864, când li

s-a adresat sacerdotal: Claca este desfiinţată pentru de-a pururea şi astăzi voi sunteţi

proprietari liberi pe locurile stăpânirii voastre).

Perieţenii mai aveau şi câţiva boieri, nu mulţi, cu

care se înţelegeau bine (dovadă că primăvara lui

1907 a trecut liniştită prin satele acestei comune,

deşi oamenii ştiau despre faptele răsculaţilor din

satele apropiate: Vâlcele, Crâmpoia, Şerbăneşti,

unde conacele boiereşti ardeau ca nişte făclii ale

osândei şi durerii suportate de atâta amar de

vreme de către cei obidiţi; tot atunci, într-o

comună apropiată, Tituleşti, ţăranii au dat foc

conacului lui Gheorghe Burcă, socrul lui Nicolae

Titulescu, căsătorit la 10 mai 1909 cu fiica

acestuia, Caterina).

Pe cât se putuse, mulţi dintre perieţeni

aveau ştiinţă de carte: cele patru sau cinci clase

primare din comună-alţii urcaseră şi alte trepte, iar

unii reveniseră în sat ca învăţători, mici

funcţionari, consiliindu-i de bine pe consătenii lor.

Ştampila satului Perieţi din plasa

Mijlocului, judeţul Olt (1861)

Hotărnicia moşiei Perieţii de Sus

a lui C. Romano (1905)



Şi am mai spus cele de mai sus şi

pentru că această comună capitală de Plasă,

Perieţi, este locul meu natal, acasa mea- unde

revin adesea şi de unde mă întorc vindecat de

multe şi îmbolnăvit de multe altele. Mai ales

îngrijorat de potrivirea, şi nepotrivirea, cu

locul meu natal a frumoaselor versuri-îndemn

rostite de Eminescu către Ţară: La trecutu-ţi

mare, mare viitor! Trecut mare, precum s-a

văzut (şi se va mai vedea) a avut (şi) comuna

Perieţi; în legătură cu viitorul, lucrurile sunt

discutabile, dacă nu chiar nefavorabile. Despre

toate acestea, un bob de zăbavă.

Documentar, locul este atestat la 30

iunie 1477, când Basarab cel bătrân Voievod

(Laiotă) întăreşte slujitorilor lui Badea, Ivan şi

Tâmpeanu ocine în Nănăşeşti, Mirileşti şi

Urşi-Mirileşti fiind numele unui sat (mai târziu Mierleşti aparţinând de Perieţi) act pentru

care, zice domnitorul: ,,Şi mi-au dat un cal, pentru că le-au fost vechi ocine”. Ceva mai

târziu, la 19 iulie 1593, într-un act semnat de Petru Voievod, apare numele paharnicului

Voinea ot Perieţi, care va reveni aproape anual în diferite zapise: 1599, 1600,1602, 1603,

semn al importanţei sale locale.

Dar comuna Perieţi- din vajnicul judeţ Olt- dăinuie mult mai demult. Conform

valoroasei monografii întocmită de consătenii-profesori Claudia-Teodora Truţă şi Mihai

Barbu, această comună are un trecut mult mai îndepărtat… o existenţă de câteva secole

înaintea actului documentar; ea a fost situată încă din secolele IX-X la circa 2 kilometri

spre răsărit, într-o vale numită Valea Caselor-după unii cercetători Valea cu Casele.

În ceea ce priveşte numele comunei, există vreo două opinii şi mult mister.

Autorii monografiei

iau în semă- şi bine

fac- un fel de baladă

povestită de bătrânul

Anton Dima, fost

învăţător pe la 1840 şi

pe care zice că a auzit-

o de la un moş al său,

petrecută în perioada

vremelnicei stăpâniri

habsburgice în Oltenia-

1718-1739- când pe

aici ar fi trecut un

austriac- militar?! –

Conacul Massu de la Perieţi

Autorul împreună cu soţia Lia-Maria Andreiţă la Beijing, cu

ocazia expoziţiei Tradiţii estetice în tapiseria românească



Etti cu ceva soldaţi (tâlhari?!) cu sine, care s-ar fi dedat la nişte jafuri. Posibil. Dar greu de

crezut că această trecere scurtă să poată lăsa o urmă atât de importantă: însuşi numele

locului (peri- pieri- muri- Etti- Eţi). Am în vedere şi faptul că aşa-zisa baladă, în pofida

unei rime şi maniere aparent populare, pare/este o creaţie cultă- şi nu de cea mai bună

calitate (rapsodul local putea fi chiar un învăţător). Ceea ce, cum spuneam, merită totuşi

reţinut, ca o creaţie mai mult sau mai puţin populară, inspirată dintr-o întâmplare locală.

Insuficient însă pentru a aspira la botezul unui loc; başca faptul că, în general, memoria

colectivă repudiază astfel de eroi- tâlhari-şi nicidecum nu şi-i pune emblemă la pălărie.

Cealaltă opinie- şi ea legendă- aparţine curat oralităţii: nişte întâmplări

semnificative petrecute într-un timp mult mai lung pe aceste plaiuri, transmise din

generaţie în generaţie. Este explicaţia cu care sunt (şi) eu de acord. O consemnează şi

autorii monografiei ca pe cea care pare mai credibilă, citând dintr-un text ce-mi aparţine,

pe care îl reproduc, la rându-mi, atât cât a fost el consemnat în această monografie:

Bătrânii spun- că şi bătrânii lor spuneau- că era pe la începuturi, pe la zidirea satelor. Pe

aici, pe această vale nu exista atunci nimic. Străjuia numai, la temelia timpului, o pădure

uriaşă de peri sălbatici, cu poteci ascunse ispitei şi ochiului. Şi mai spun bătrânii că

hălăduia pe aici ceata lui Eţu, un haiduc vestit până dincolo de Câmpia Boianului. Şi

atunci când simţea Eţu miros de poteră, da fuga aici, în pădurea de peri, la adăpost. Satul

era mai departe, la câţiva kilometri, pe o vale mai îngustă, care se cheamă şi azi Valea

Caselor-sau Valea cu Casele. De aici se aproviziona Eţu cu merinde şi veşti de mersul

poterei. În timp, o parte din haiduci, atraşi de licărul tainic din ochii codanelor de pe

Valea Caselor, au schimbat flinta pe otic şi baltagul pe plug, rămânând definitiv aici, la

Perii lui Eţu. Şi aşa, treptat, s-a alcătuit noul sat: Perii lui Eţu. Perieţu, Perieţi-undeva,

de-a stânga Oltului, la o bătaie de cal faţă de Slatina.

Sigur, există multe alte lucruri subordonate, în rotunjită completare, acestei

posibile explicaţii-asupra cărora nu voi insista. Voi aminti doar că, odată cu numele

încărcat de nobleţe haiducească, acest sat, născut din dragostea pe furate, are încă un

motiv de mândrie: însuşi acest fel pătimaş de iubire, iubire pusă în temelia şi vatra lui.

Jurnalul unui scriitor slătinean (XVII)

Ion Lazu

5 iulie 1978. Prânzim la masa de sub mărul pipernicit. După ce a strâns vasele, mama s-a

dus în casă, să se apuce de cusut, ca întotdeauna. Noi am rămas afară; nu e chiar ce

trebuie, fără umbra unui mare copac în toată ograda, dar măcar adie vântul, sau oricum se

mişcă aerul şi asta îţi dă speranţa că la următoarea pală ai să te răcoreşti puţin.

Tata, de alături, cum stăm pe trepte, la umbră, dar vorbind parcă pentru sine:

Rândunicile mereu şi-au făcut cuiburi la noi sub streaşină. În unele veri scoteau şi câte

două rânduri de pui. Rândunica venea cu un alt soţ, făceau alt cuib şi scoteau încă un rând

de pui, în verile lungi. La anul, veneau din nou, deamă le cunoşteam... cum or şti ele să se

întoarcă în acelaşi loc?... Anul ăsta n-au mai venit, cât a fost primăvara, nu pot să-mi dau



seama din ce cauză. Şi uite, acum, perechea asta de-o vezi zburătăcind, vine aproape

zilnic; încearcă, parcă ar căuta loc de cuib şi nu se hotărăşte. Ce se fac ele, dacă nu scot

pui? Le vezi ce neliniştite sunt? Mă gândesc că dacă nu-şi fac cuib la noi în anul ăsta, e

semn rău. Poate murim careva dintre ai casei... Sunt cu ochii pe ele...

Se degajă un aer de sfârşeală din vorbele tatei, dar poate încă mai mult din

gesturile sale. Are un fel de a-şi apropia mâna de stomac după ce a luat-o de pe genunchi,

ca apoi să-şi desfacă degetele mâinii, de parcă ar vrea să alunge de la sine un rău lăuntric,

nu doar o senzaţie de lehamite.

*

Apoi, într-o străfulgerare, şi-a amintit-o pe bătrâna lui Plecu, cea care trecea

drumul frântă de mijloc, cu fruntea la nivelul genunchilor… Acea babă i-a ieşit în cale în

dimineaţa când era să o calce cu roata căruţei pe copilă… De ce-i apare în faţa ochilor

drumul satului şi baba cocârjată pe marginea şanţului, ca o mogâldeaţă? Doamne, când au

trecut aceşti ani?

Într-un fel, noaptea e mai lesne, dacă uiţi că n-ai voie să mişti, dacă nu iei seama

că eşti răstignit pe crucea durerii. Doar te gândeşti şi asculţi, asta e tot ce rămâne din tine,

pe întuneric; când te-ai astâmpărat sub pături, mai trăieşti doar cu auzul şi cu gândul. Ai

crede că eşti tot cel din tinereţe, care nu putea să adoarmă, nerăbdător să dea piept cu

încercările zilei de mâine.

Te gândeşti în fel şi chip, întorci lucrurile pe o parte şi pe alta. Acum două zile

m-am luat în gură cu cel mic. Încăpăţânat şi încăpăţânat. N-ar zice el o dată: hai, treacă de

la mine, e tatăl meu, să nu-l contrazic, să mă fac măcar că-i accept sfaturile. Tu îi spui:

asta şi asta, ca să nu mai risipească tot ce cu trudă mare câştigă; dar din prima clipă el zice

nu! Ştie şi el tot ce-i spui, aşa că vrea să fie lăsat în pace; pe el nu-l învaţă nimeni, e om în

lege, pe banii lui, la casa lui, cu femeia care-i place lui. Pleacă supărat, nici la revedere nu

spune, nu-i pasă nici atâta că ţi-a stricat ziua.

13 mai 1980, Tg. Jiu. La venirea pe teren, o noapte şi o întreagă dimineaţă împreună cu ai

mei. Relaxaţi ca prin minune, împăcaţi, tata cu chef de vorbă, iar mama prevenitoare şi

blajină. Căţeluşa Narcisa are 13 ani şi nu mai vede, nu mai mănâncă; mama o scaldă, îi dă

medicamente, o înveleşte, căci pare răcită, are o tuse aproape omenească, de fiinţă bătrână

şi neputincioasă. N-am chemat-o pe nume ca să nu o umilesc, ştiu că nu mă aude şi că n-o

să mai vină ca altădată, gudurându-se şi privindu-mă drept în ochi, cu un fel de rictus, de

bucurie şi ataşament, care la câini nu se poate numi decât tot rânjet. Au adus-o înăuntru,

stă pe un preş sub masă, ca să nu mai tremure în marchiză. Dacă nu se mai poate bucura,

măcar să nu sufere…

Tata: Ce vise frumoase! Le-am uitat pe toate… Şi ce memorie aveam !

Tot el: Îmi vine să mor de ciudă, nu mai am eu puterea aia! Să stau de-o parte şi să mă uit

la Georgeta cum sapă?! Şi , curios lucru, inima rămâne aceeaşi, sufletul nu se schimbă, nu

se potoleşte: te îndeamnă la una alta, ai vrea să faci, dar nu te mai ajută braţele.

Mama ne spune şi ea că se simte slăbită rău şi fără pic de vlagă.

Tata: Ai început să semeni cu tiotia Odochia, ea era aşa slabă. Mama îi notifică: Dar ea avea

pe-atunci sub şaizeci de ani, pe când eu am deja şaptezeci şi trei. Şi ne arată, gest cu gest,

cum se îmbrobodea Odochia (sora bunicului, moartă pe vremea războiului): iarna, pe sub

bărbie şi înapoi în creştetul capului, înnodat cu o fundă, iar vara pe după urechi şi înnodat la

ceafă. De o jumătate de metru sărea în sus la cumetria pe care ţi-am făcut-o, adaugă tata,

admirativ. Aşa de mult îi plăcea să joace.



Mama: Avea suflet bun. Şi era o gospodină fără pereche, foarte destoinică şi săritoare;

ne-a ajutat mult, la începutul căsniciei: Când veneam seara de la câmp, găseam mâncarea

făcută, caldă. Ce bine se nimerea, cum eram noi obosiţi!

- Pe-atunci munceam, nu glumă, cât e ziulica! Nu-i aşa, huludiţă? Ne sculam la

două din noapte şi până la opt, când trebuia să deschid prăvălia, aduceam două căruţe cu

snopi la harmanul lui deadea Alexei. În doar şapte ani am ridicat una dintre cele mai

frumoase gospodării din comună, precizează tata - şi îmi dau seama că fălcile i se

încleştează, de emoţie. Asta am reuşit eu, acolo.

Un roman necunoscut al lui Paul Dogaru (I)

Poet, prozator, critic şi istoric literar de certă valoare, Paul Dogaru (5 iulie 1944- 8

aprilie 2012), a fost profesor de limba română la Şcoala Găneasa din judeţul Olt. Ne-a lăsat

volumul de versuri ,,Fotografii voalate” (2002),

romanele ,,Singurătatea lupului” (2007) şi

,,Obsesiile Mădălinei Crişu” (2008) ca şi

monografia ,,Nicolae Fulga – între fabulaţie şi

adevăr” (2010). O mulţime de articole de critică

literară pe care ştim că le dorea adunate

într-un volum de ,,Critice” au rămas risipite prin

presa locală. Paul Dogaru a avut o viaţă

tumultuoasă şi a avut prieteni puţini dar

valoroşi. Un astfel de prieten i-a fost dl. Nicu

Petria din Slatina, căruia scriitorul i-a înmânat

spre sfârşitul vieţii manuscrisul unui roman cu

rugămintea de a-l face cândva să vadă lumina

tiparului. Dl. Petria a trudit cu devotament la

tehnoredactarea manuscrisului, încredinţând

redacţiei noastre acest text valoros care,

nădăjduim, va apărea şi în volum la 6 ani de la

moartea autorului.

Manuscrisul romanului ,,Mirajul

Afroditei” cuprinde 411 pagini de caiet

dictando şi este scris cu tuş negru. Autorul a

schiţat cu talent pe prima pagină portretul unei femei, iar la finalul celor 12 capitole

urmate de un epilog notează că romanul a fost început la 28 mai 1972 şi a fost terminat la

12 septembrie 1972. Cum însă pe coperta 1 autorul a scris anul 1968, bănuim că ideea

acestei cărţi este mai veche.

Astfel, ca şi Demetru Iordana, Paul Dogaru ni se dezvăluie drept un alt valoros

autor oltean de literatură de sertar din epoca totalitarismului.

MIRAJUL AFRODITEI

CAPITOLUL I

* Am început să trăiesc prin tine. Voi muri, oare, tot cu tine?

* „Şi bobul de nisip cerşeşte căldura soarelui”

Întrebarea sunase banal, înrobitor de banală prin imensitatea serii, cabrându-se

peste ghicitele vârfuri ale teilor. Straniu! Nu gândisem niciodată că poate exista asemenea

întrebare sau dacă, chircită se strecurase cumva, intuitiv vorbind, în apropierea sau timpul

Paul Dogaru



meu, nu putea fi decât un sol nerodnic în

asemenea elucubraţii. „Ptiu!” făcui din limbă

a deliciu şi a mirare, obişnuit să procedez

astfel de câte ori mă cuprind durerile de

măsele şi setea de întuneric. ,,Auzi, să mă

sinucid. Când şi prin ce împrejurări de forţă

majoră intrase în capul amicilor asemenea

idee angoasă?” Aurelia se foia pe bancă

alături de mine, ca un argint viu, înmuind

drăgălaş degetul arătător în saliva buzelor

cărnoase asemeni unui ceremonial

indispensabil trădând un tic nervos.

Instinctual pornesc spre dojană, dar rămân

însă la prima alternativă, aceea că n-are rost

să mă vâr în ideile lor, ale ei, ce mi se par în

parte fanteziste, în parte obişnuite. Mă

întrebase după multe ezitări, cu teamă

terifiantă scursă în lumina ochilor (Ce tare

scânteiau ochii ei în lumina imuabilă a

parcului!) rotunjind buzele a blam,

necontrolat, inegal, şuierase parcă din alte lumi, cu o voce de salcie plângătoare

necunoscută amândurora:

- Dan, vrei să te sinucizi?

Ochii mari ca două sfere de catran curgeau către mine topindu-se, cerându-mi un

răspuns, incendiindu-mă. A urmat o tăcere gravă, dezmembrantă, în care înotam

suspendaţi, fără a încerca ceva contra valurilor ce ne scufundau şi ne ridicau hilaric, când

înăuntrul pământului, când în afară spre cerul boltit. Teii rămâneau sus, contopiţi cu

zdrenţele murdare ale norilor, iar căderea-mi părea chinuitoare retezându-mi oasele,

măcinându-le, ispăşind parcă cine ştie ce tâlhărie la drumul cel mare. Simţeam că-mi crapă

fiinţa, se descompune, că-mi sar muşchii în lături din articulaţiile mâinii. Crispat ca un

Prometeu încătuşat de zaua grea a destinului, în lanţuri, vinovat de sacrificiul suprem

pentru umanitate, desfoliam în neştire, haotic întunericul, fărâmă cu fărâmă de parcă

râvneam încăpăţânat să rămână pentru veşnicie al meu.

Nu ştiu cât am stat aşa încadraţi în matca încremenirii, cu întrebarea frântă de

mijloc grea pe ambii umeri, ca o

stâncă prăbuşită întâmplător, ca

un blestem unic pe muşuroiul

furnicilor. Pedeapsa destinului

n-are margini, nu le cunoaşte,

n-are tăgadă, şi-i oarbă. M-

adunam în taină monoton şi

sigur, mustind a nerv şi

surpriză. Când intuiesc că

plutesc şi că-mi retrag rădăcinile

împrăştiate în imensitate, râd

dureros. Găsesc că-i nimerit să

râd indiferent cum; şi de s-a

întâmplat să am râsul strident,

Paul Dogaru...

...omul cu un scris inconfundabil...



diluant, nu-i din vina mea. Destinderea

obligă să-mi înconvoi spinarea peste

speteaza băncii, să plimb mâinile prin păr,

deşi aerul de gânditor nu mă prinde, şi să

caut un defect coafurii nicicând luate în

seamă mai mult de câteva zeci de secunde.

Cum râdeam sardanapalic, diminuam

credinţa că sunt una din fiinţele dăruite

vieţii relative, cu vârsta încă neînflorită şi

mâinile incomplete în riduri. Aurelia îmi

suspectează gesturile cu inocenţă şi

credulitate, un regret profund îi stăruie pe

obraji curgând din extremitatea buzelor –

şi buzele-i sunt acum vineţii –, bănuiesc,

clocotitoare şi întrebătoare sub impulsul

nevrotic al celor şaptesprezece primăveri.

Sufletul se înăcrise, aerul prea obosit-

încercare lentă peste răspunsurile întregii

lumi. Nu le ştia încă deoarece întrebase

atât de copilăreşte!

La drept vorbind întrebarea nu mi

se părea copilărească, revendica o

maturitate, problema devenind dintr-o dată

serioasă, dublată de-o naivitate disimulată

şi-o deliberată, aşa, ca o anathemă, ca un lucru greu de digerat, refulat, sătulă fiind de

complexul chinurilor. Se învinuie stăruitor, are obsesia crimei pe care n-o poate suporta

uşor şi leală, la care se adaugă râsul demenţial ce sfârtecă din creştet până-n picioare.

– Cum, tocmai tu, omul cu valenţe lirice de convieţuire, inteligentul Dan, să faci

gestul dezaprobabil? Nu-i o meserie, se comite o singură dată, c-un efort epuizant,

deasupra oamenilor situat. Nu ţi-ar lipsi efortul, zic eu, dar calea aleasă ridică un

impediment copleşitor: Laţul? Otrava? Cuţitul? Hm!

Şi pe ea n-o cheamă Ana Racliş şi nici nu-ţi este elevă la pension! Astfel aş fi

crezut că totul se desfăşoară după liniile crude ale romanului lui Vlahuţă! Ah, ce proastă

sunt că-mi permit asemenea gânduri. Nici nu sunt ale mele! Şi din nou dezvoltând

frământări interioare, acelaşi deget, cel arătător, se înşuruba mecanic în deschizătura

buzelor, rotindu-se sacadat.

– Eşti copilă misterioasă, am îngăimat printre cascadele rumorii, n-am să cânt

sacrilegiul fatal. Pari dezamăgită?

Aurelia încremenise, ducea dorul cuvintelor care întârziau s-o scoată la liman. De

ce aş face-o? Din dragoste? Nu crezi c-ar fi prea mare sacrificiul? Viaţa ne este dată s-o

trăim, nu s-o renegăm, când începe să clocotească în trupurile noastre tinere. Moartea ne-o

cere o singură dată, mai devreme sau mai târziu, n-are un criteriu anumit, de preferinţe, şi

cât mai aproape de vlăguirea totală a sufletelor. Aşa e de dorit!

Urmăresc degetele-i ce rup nervos câteva frunze scăpate din tei spre odihnă eternă,

pe rotula genunchilor, mai sus, lângă tivul rochiei. Înţeleg curiozitatea voastră

adolescentină (intenţionat nu singularizăm), gesturile suspecte şi toate celelalte

reverberaţii etice. Se datoresc acestui crez. Nu-i aşa? Mă întrebam uneori de ce mă priviţi

atât de patetic, de ce-mi vorbiţi teatral ocolind cu prudenţă anumite lucruri de neînţeles

...şi copertă realizată de Paul Dogaru



pentru mine. Niciunul n-a îndrăznit să arunce adevărul pe balanţă aşa cum îl gândeaţi până

astăzi, până la tine. Deci, te-ai făcut interpreta celorlalţi, te-ai înarmat cu cutezanţa ce ţi-o

dă tinereţea şi altceva, habar n-am ce, ai aşteptat o seară ca aceasta când întrebările oricât

ar fi de fatale nu dor şi-ai atacat deschis, fără involări ca un tigru ce şi-a pregătit minuţios

şi cu calm atacul asupra prăzii.

Îşi ascunsese faţa în căuşul palmelor şi gemea uşor. Un amestec de nedumerire

şi umilinţă persista în atitudinea ei. O cuprind tandru după umeri cu braţul stâng. Câteva

lacrimi luceau abia indescifrabil printre degete, în pulberea luminilor.

– Cred că e bine să încetezi, îi impun, mai rugând-o mai obligând-o, enervat

oarecum de întuneric şi singurătate. Lacrimile, te fac urâtă. Cum de nu ţii la frumuseţea ta?

– N-am fost niciodată frumoasă! oftează suspicios.

– Eşti, dar nu când plângi, încerc s-o tachinez.

– Adevărat?! Eşti cinic, iartă-mă că nu te cred. Aş vrea să fie adevărat ce-mi

spui, doar te numeri printre oamenii ce se poartă frumos cu mine, care caută să mă

înţeleagă şi eu, netoata, te tratez cu neîncredere. Doamne, cât sunt de prostuţă! Cum de-am

avut curajul să-ţi pun această stupidă întrebare? Mă ierţi, nu-i aşa? Îmi strânge degetele

între ale ei, rugătoare. Aprob,

înclin capul. Ştii, Dane...

– Aurelia, să lăsăm

spovedaniile pentru mai

târziu. Îţi fac rău, şi-apoi

putem vorbi şi despre

altceva...

– Nu, Dane, îmi

place subiectul. Pe departe

de a-mi face rău mă uşurează,

cum să-ţi spun, îmi reduce

din tristeţea densă în care

sălăşlui.

Stăruia cu

încăpăţânare ca şi cum lucrul

acesta ar fi fost cel mai

important din lume şi de el ar

fi depins soarta pământului. Aş vrea să te întreb..., ştii tu...

– Despre orice, întrerup oarecum nervos, numai despre viaţa mea presupusă,

nu. Încearcă să înţelegi, sau din condescendenţă nu-mi sâcâi creierii; e împotriva

experienţei mele, împotriva tuturor lucrurilor ce ne înconjoară acum, aici. Îmi pare rău că

sunt crud şi mă înspăimânt căci printr-o similitudine de împrejurări – nu-s prea nimerite

comparaţiile acum – îmi năvăleşte prin gânduri o situaţie consemnată cândva.

Într-o încăpere, garsoniera inginerului Victor X, eu, el şi încă două suflete de sex

feminin, firave şi agreabile ca două trestii în calea vicisitudinilor. Intrasem aici printr-o

întâmplare, mergeam acasă, prietena m-a întâlnit şi mi-a spus că Lola ar fi entuziasmată să

mă vadă, eu nu pun la îndoială simţământul spaniolei, şi-n câteva minute, cu

presimţirile-mi transformate în vaer intim şi foarte ascultător la nimicurile ce nu ştirbesc în

niciun fel farmecul jumătăţii de zi, descindeam în interiorul comprimat al camerei, cu

magnetofonul dat la refuz, pe pat şedea Lola, mai încolo, aproape de aparat inginerul

extrem de supărat că se uzase banda împrumutată cuiva cu treizeci de ore înainte. Ne

cunoaştem fără menajamente, cu mişcări reci, dure şi bărbăteşti. Încropăm o discuţie, o

Prima pagină a manuscrisului



întrerupem ca s-o reluăm şi tot aşa, fără ca vreunul să aibă poftă pentru un anume fel de

conversaţie. Paralel, inginerul chinuia magnetofonul şi înjura de mama focului

învălmăşind între cei patru pereţi valuri-valuri de cuvinte schiloade. Lola supărată

aplanează situaţia, încercând spre binele ei să ne liniştească: „Lasă-l, te rog, de ce nu-l

slăbeşti ? Doar pentru muzică am venit. Devii agasant dacă nu încetezi.” „Vrei muzică? se

incită inginerul. Dacă vrei muzică dă bani! Altfel, cum? Pe gratis? O, nu!” „Fii rezonabil,

Victore, căci pari caraghios. Mă surprinzi!” „N-ai bani, pesemne. Fă rost” – îi dă el înainte

frizând ridicolul. ,,Ştiu eu o situaţie când banii vin cu grămada, şi-n schimbul lor îţi ofer o

muzică selectă. Facem târgul?” Singurul gând ce ne-a cuprins pe toţi trei a fost acela de a

ieşi cât mai repede dintre cei patru pereţi. Târând după noi regretul de a fi urcat în zadar

cele patru etaje ale blocului. Ne stăpânea jena care se accentua cu cât priveam mai

întrebători la Lola, paralizată şi ea, stând pe marginea dormezei, cercetând obiectele din

jur ca pentru a le întreba ce se întâmplă. Furasem ceva din grosolănia inginerului şi nu mă

simţeam bine în ipostază de împrumut. Aurelia are dreptate când blamează şi prooroceşte

în lanţ:

– Eşti rău!

– Poate, dar nu atât de grav încât să nu remarc că eşti atrăgătoare când te

îmbujorezi.

– Urâciosule!

– Bine, fie şi aşa.

Rămân la ideea dinainte.

– Filistin

fastidios! Te urăsc!

– Cât nu se poate

mai bine. Oho! Ai un

vocabular bogat şi pe

deasupra cu înflorituri

inestimabile. Te felicit!

De unde ai auzit

asemenea expresii?

Râdem amândoi,

ea după mine, integral, cu

zâmbete chinuite şi cu amprenta lacrimilor încă nedispersată pe translucizii obraji. Apoi,

când se întinde tentacular, iarăşi liniştea.

– Să nu-ţi faci impresia că...

– Exclus. Mi-am schimbat-o deja.

– Serios? Adică? Şi după o pauză: Ştiu că sunt disgraţioasă. Nu e în firea mea să

fiu aşa. Crezi că nu vreau să fiu altfel cu oamenii, cu... tine? Nu pot şi pace!

– Iarăşi? Curiozitatea mă îndemna s-o ascult, dar o stare uşoară de nervozitate îşi

deşerta fiori alene prin corp asemeni unui rău pe mare pe care-l intuieşti cu mult înainte

de apariţia lui.

– Nu-mi dai voie să vorbesc ? Se supăra şi se înveselea cu atâta intensitate încât

nu reuşeam să dau nuanţă cuvenită celor două stări.

– Ţi-am spus că nu-mi place subiectul. Ţi-o repet de câte ori vrei tu. Hai să ne

jucăm. Jocu-i frumos.

Nu pot înlătura ironia din cuvinte, fapt observat de ea cu migală, primit cu

pioşenie, inofensiv. Nu-mi reproşează.

– Atunci vorbeşte tu. Te ascult.

Ultima pagină a manuscrisului



„Ei, asta-i bună! Am căzut din lac în puţ!”

– Ce? - o întreb nedumerit de întorsătura lucrurilor.

– Tu întotdeauna ai ştiut cum trebuie să-şi valorifice omul calităţile, vorbind la

modul realist.

Îşi plătea poliţa tot ironic accentuând pronumele personal. Cu o mişcare serafică a

mâinii, îndemnând mai mult a nebăgare de seamă, îşi dezgolise rotunjimea genunchilor,

mai sus, reliefând pudoarea fecioarei cu alură de eden. Nu zâmbesc din prudenţă şi, o las

să-şi continue dizertaţia, dacă asta-i era intenţia, trecerea în revistă a farmecelor. În schimb

ea zâmbeşte, ca o iertare, ca un rău îngăduit peste posibilităţile noastre statuare,

îmbujorându-se, presupun până-n vârful urechilor.

– „Adâncul răscolindu-l suntem lut / Pe amintirea clipei de-nceput!”1

– Poftim! - exclamă tresărind ca dintr-un vis urât.

– A, nimic, plagiez. Murmuram nişte versuri citite undeva, nu-mi aduc aminte

precis.

Aştepta. Ochii mei o fixau implacabil, după o rotaţie greoaie privirile ni s-au

întâlnit, ea fiind cea dintâi care cedează. Era în ele o rază de adevăr, o umbră de minciuni

şi pe deasupra neascunsă, o cădere în genunchi, gest vizibil romantic. Ştia dintr-o logică

elementară că n-o pot iubi după cum nu-mi aparţine nici gândul acela necugetat, incapabil

fiind (vocea lumii!) de sentimente statornice. Cândva îi spusesem ei sau altcuiva că nu

agreez în plenitudinea fanteziei sexul frumos. Imprudenţă din parte-mi sau o doleanţă

definitivă de a nu face privilegii nimănui?

Ni se ating mâinile. Ale ei sunt fierbinţi, temătoare şi firave, ale mele reci,

crispate de-o pretinsă maturitate.

– Noaptea-i destul de ciudată, vibră vocea mea. Telurică! Vezi steaua dintre

cei doi tei, spre vârf, acolo, întinsesem braţul cu degetele resfirate, mai strălucitoare decât

celelalte? O vezi? Perfect. E steaua mea călăuzitoare! Tu n-ai o stea călăuzitoare? Fiecare

are sau trebuie să aibă. De pe banca aceasta o priveghez neîncetat în universul ei abisal, de

îngheţ. Mă sfătuieşte când sunt trist şi-mi temperează bucuriile, tâlhara! Îmi ştie pe de rost

calvarul nopţilor de insomnie şi paradisul trăirilor profunde. Uneori mă ceartă, alteori mă

mângâie oblăduindu-mi rănile. Râde şi plânge odată cu mine. De la ea am învăţat cum să

înfrunt furtunile care adeseori pârjolesc iarba sufletului. Voi reuşi să-i mulţumesc pe cât

merită în scurta mea traiectorie umană? Vorbesc pentru mine fără respiraţii repetate,

vorbesc pentru ea dislocând o parte din tainele personale, bătucind cărarea gândurilor

neverosimile. Şi desigur că o fărâmă de neseriozitate mă insatisface, căci am impresia că

vorbesc singur.

– Şi stelele n-au nevoie de mulţumiri, Dane. Sunt fericite în haosul lor peste care

tronează şi nu iubesc căci sunt reci. Iată de unde derivă fericirea, o fericire eternă. Le

invidiez. Citise undeva şi voia să-mi ţină o lecţie de filozofie astrală.

– Doreşti să fii o stea?

– Cred că... eu ştiu? Să zicem că da!

– Şi să ţi se spovedească un tânăr, prosternându-şi ochii verzi dinaintea tălpilor

goale. „Ca ai tăi”, citeam în şoaptele dintre buzele ei, dar au tăcut îngânate mocnit ca o

sentinţă. Continui:

– ... şi să-i sorbi lacrimile dezamăgirii jurându-vă o dragoste fantastică?

Repetă un „Da” mecanic, fără o convigere premeditată.

1 Versurile ne duc cu gândul la poezia lui Paul Dogaru ,,Surpare în lut”, din volumul ,,Fotografii

voalate” , ed. Scribul, 2002, p. 35.



– ... poeţii să-ţi închine versuri-continui eu jocul- şi să te sărute în apa râului

flăcăii când se întorc de la secere sau coasă, iar filozofii şi astrologii să-ţi descifreze

tainele mirifice prin telescoape uriaşe împlântate în sufletul tău?

– Nu-mi plac filozofii şi astronomii. Curiozitatea lor mă înspăimântă. Ador

poeţii lumii acesteia şi tot ce le aparţine ca motiv de inspiraţie, marea, cerul, natura

însăşi...

Continuă să pozeze în nimfa statuară, întâlnită de mine într-un tablou de un pictor

flamand faţa ovală perfecţiunea elipsei, încadrată de bucle negre rânduite într-o coadă

mare şerpuitoare pe spate, conturând linia delicată a umărului. Lumina încadra o parte din

obraz şi frunte din care ţâşnea ca un dangăt de clopot în verticala nopţii farmecul uman cu

supliciul ce te subjugă şi te naşte a doua oară. Gropiţa din barbă întregeşte ţipătul spre

împlinire. În umbră nu se desluşea nimic. Aruncat leneş pe gât, un şirag de mărgele mari

se pierde sub aceeaşi tacită umbră! Aureliei îi lipseşte! Unde-l lăsase? O dojenesc în mine

de greşeală, ea nu ştie şi nu va afla şi doar genele-i care se închideau şi deschideau la

intervale exacte, dovedeau că nu-i un portret, că există într-adevăr, dincoace de cearcănul

închipuirii, iscată în sfera neveşniciei. Liniştea incoloră se extindea în stridenţă şi

nepăsare, vinovaţii fiind noi, cei cu vorbele multe închise între o noapte şi o zi, plictisiţi de

eliberări verbale. Aureliei, pesemne, în total dezacord cu indicele gravei delăsări, nu-i

scapă tentaţia aurei, exploatează totul, nu aşa cum aş fi dorit, dar îndeajuns de scuzabil.

Consideri că e normal să-ţi spun ce cred despre tine. Posezi „ceva” ce lipseşte lor. Nu ştiu

clar ce, un anume timbru al vocii, o manieră distinsă de a începe şi întregi conturul

lucrurilor... N-aş putea să-ţi spun... De, nu ştiu..., se înroşise de ciudă că zăbovea în

căutarea cuvintelor care să releve nişte calităţi mai degrabă pretinse decât reale. Te scalzi

într-o apă cu ceilalţi, dar eşti singurul ce se înalţă deasupra lichidului scrutând depărtările.

De nu te-aş cunoaşte m-ar impresiona fizicul, fotogenia ta, pe când...

– Mă îndepărtezi de realitate! Ce urmăreşti, fiinţă vicleană ce eşti?!

Efectul nu întârzie. Plutesc deja în altă lume, legată doar prin nume şi obiceiuri de

a noastră, sunt cu Ea, cea de odinioară, pe un câmp, aiurea, surpat în lunci cu miresme şi

melci. Îşi flutura părul pe coama lacomului vânt, surâzătoare că prada se va preda singură,

învălmăşindu-se în ierburi, fără viaţă. Nereceptiv la fatala tentaţie, am crezul meu care

constă în a-i purta coşul cu florile culese, cu dubla doleanţă de a-i privi stupefiat

frumuseţea pământeană şi de a ieşi neapărat din vraja suculentă a parfumului natural

emanat din reuşita sculptură îngerească a corpului.

– Credeam că te interesează ce gândesc despre tine!

– Te ascult, dar îmi permit pe marginea celor spuse de tine mici refugii

singulare.

– Adori refugiile, nu? Cum ar fi cele fără întoarcere!

– Nu eşti serioasă. Scoate-ţi ideea aceasta inumană din minte! Doar n-o să

comit gestul de florile mărului! Observi, merii au înflorit şi fără sacrificiul meu, au flori

albe şi nu prididesc cu risipa lor în cele patru vânturi. Respirăm. Ea, cred eu, urmăreşte pe

faţă procesiunea înhumării mele, pe un trup nisipos în taifunuri, de vară, tâmpit ca un

gropar gârbov sub greutatea anilor ce aruncă sacadat, obsesiv de calculat bolovani

evlavioşi peste vopseaua coşciugului până la dispariţie.

Supuneam raţiunea unor analize minuţioase şi neizbutind să scot ceva verosimil

deduc că asemenea idioţenii, cu o parte aşezată sclămbăiat între viaţă şi moarte, zac pe

drumurile serii, la fiecare pas şi-n destăinuiri, din lipsă de ocupaţie. Sau pură neseriozitate.

Cine-i încolăcise în sânge ideea sacrilegiului? Ea? Femeia, veşnic femeia, cu intuiţia

scurgerii timpului, a lucrurilor, dezvoltată, cu un număr incomensurabil de senzaţii



înaintea realităţii! Bărbaţii? Ce să vorbim despre ei? Sunt lipsiţi totalmente de intuiţie? Nu

cred. Nu vreau să cred. De există în cutanata lor minte un calcul fix, îndrăzneţ, nealterat e

deajuns.

Îmi amintesc că Aurelia mi-a ieşit prima dată în cale purtându-şi cu evlavie

culoarea trandafirilor pe obraji, unduindu-şi alene, emoţionată printre dinţi numele şi

altceva ce n-am înţeles. „Te cunosc dintr-o fotografie, de la Ea!” Şi, crezând că-i obligată

în numele prieteniei, se interesa înde-aproape cu aerul forţat cel mai firesc împletit de-o

satisfaacţie ghicită, cum îi merge lui Dan, pe unde mai trăieşte. În urmă se bucura

copilăreşte. Rodica – numele Ei – n-a vrut să gândească o clipă că Aurelia ar avea pentru

mine mai mult decât nuanţa afectivă a prieteniei, sentimentul obişnuit defalcat în tot

atâtea părţi câţi prieteni sunt. De data aceasta intuiţia ei de femeie a rămas inhibată. Un

lucru la locul lui. Altfel cine ştie ce mai ieşea!

Dar ce importanţă au toate astea când răul şi-a consumat şi ultimul zbor până la

epuizare, când furtuna nebănuită a amurgului s-a dezlănţuit cu putere. Smulgând din

rădăcini în rătăcire spre necuprins şi uitare evantaiul zilelor frumoase, solare şi nopţilor

jumătate senine, jumătate inundate de-o răcoare binefăcătoare! Şi, Doamne, puţine sunt la

număr! Cum de uit bogăţia lor? Fiecare minut, secundă îşi are seva ei, ascunsă acolo după

perdeaua sufletului ca o petală de floare, un buchet de petale, un milion de buchete în

hruba primăverii. Venise la mine în linie dreaptă, c-o lumină vitală sădită în fiinţă-i,

scămoşind nisipul aleii cu rotatul tocurilor fine. Obişnuiam, îmi place cuvântul, de o

vreme, mai precis de când drumurile noastre (al meu şi al ei) şi-au înstrăinat paralelismul

şi uniformizarea să odihnesc în taină, refulat de incertitudinile aerului colectiv, printre

tulpinile teilor cu prinos de frunze, în aerul tare şi copt al parcului. Aşa îmi rânduiam cu

grijă, maiestos, una după alta amintirile, ca un eşalon la paradă, mă închinam peste ele

admirându-le reflecţia din oglinda clară a sufletului. Arcuirea-i dureroasă, cu răni ce-şi

leapădă coaja înainte de cicatrizare. Totul se ia de la capăt. (Deosebirea constă în aceea că

amintirile rămân aceleaşi, fără schimbări radicale sau adaosuri). Deveneam un actor

transfigurat de francheţea lor, icoane solemne mi se perindau prin faţă, uneori halucinante

cu iz de rânjet cabalin, alteori învolburate de un mâl gros de izmă. Imobilizat şi drept

proiectat pe un câmp ceresc de stele!

Apoi se aşezase lângă mine amical, fără altă introducere decât un „Bună” nelinişit,

cu clinchet de apă prăvălită de mâna exacerbată a destinului prin pietricelele alb-roşii ale

văii, spre vărsare, care edifica mai mult decât oricare dintre reverenţele până-n pământ sau

dincolo de el. Adăugase câteva efuziuni verbale despre cotidian, despre un deget de la

mâna stângă ce-l înţepase cu un ac pe când lucra la o carpetă şi mai în glumă, mai în

serios, se căina c-o doare. Şi acum după o sută de ceasuri. Venise la rând banala întrebare

ce împietase aerul sfârtecându-l în neguri, neguri. Nu, hotărât lucru! Aurelia mă căutase

asiduu de când aflase că Rodica este cu totul altceva decât o scumpă prietenă. Străină

nu-mi fie, şi mi-a fost! Incredibil şi totuşi sfera liniştii crăpase! Când pronunţ o parte din

maxilar îngheaţă şi ustură pieziş, cealaltă arde, se scrumeşte. Există un complex şi

nicidecum ceva adevărat, material cu senzaţia grandioasei dureri amestecat. Ce dorea

înţelegeam bine, sau pe undeva credeam că-i pedantă această înţelegere încrustată cu

compătimiri. Vrea adevărul, să mi se destăinuie. Drăguţa de ea! Se mulţumeşte, sunt sigur,

cum sub talpa mea scrâşneşte nisipul, să mă vadă vesel alături, exuberant ca altădată. Îmi

dau seama că se străduia mult (of, şi pe câte căi!) să-mi împrăștie amintirile ce mustesc

tristeţe, şi-n cele din urmă, cu inima limpezită ca după trecerea unor duhuri rele, şi cu

mintea ameliorată să fiu al ei. Mă înfior la ultimele cuvinte! Aş putea eu oare s-o fac

fericită, pe ea sau pe oricare alta? Mi-o închipui alături pe drumuri interminabile, glumind



ca doi adolescenţi pe seama melcilor plecaţi la plimbare cu cohorta lor de zestre sau de

frunzele galbene răsucite spasmodic în mâlul rădăcinilor de gard. Aveam şi acasă cameră

mondenă cu joc de culori printre jaluzele şi mestecam parcă fiecare pentru sine silabe din

gravele probleme ale vieţii, în dincolo de ea, mai departe, tot mai departe, în moarte. Pfiu!

îmi alung gândurile. Ce trăznăi îmi închipui!

– Dane, nu te întrebi de ce-am căzut instantaneu în preajma ta, fără de-a încerca

să-ţi cer îngăduinţa prezenţei mele! Sunt nepoliticoasă. Ştiu. Fiecare cu gesturile sale.

Trebuia, Dan, trebuia să vii. Tonul e grav, patetic, dens. E spre binele tău. Nu strigi după

ajutor, cineva se va încumeta să vină din străfundurile tainei lui în miezul tainei tale, să te

asculte, să te îndrume de ai nevoie... Pot fi eu, poate fi şi altcineva. Nu, nu mă întrerupe,

n-am terminat. Îmi puse mâna pe gură oprindu-mi respiraţia şi pretinsele cuvinte pornite

spre evadare. Voi să ard jurul cu cuvântul „fleacuri”, îmi pare rău că aş fi luat drept un

aiurit ce-şi permite reflecţii hazardate. N-am împlinit nici douăzeci şi trei de ani şi m-am

ostoit asemeni moşneagului octogenar ce-şi apropie într-o aştepare desăvârşită, ultima

(chiar cea din urmă!) respiraţie pe Terra. Fata-şi sacrifică (dacă nu-i ea însăşi, dacă joacă

un teatru de proastă calitate, lacrimogen? - mă inundă fiorul nesiguranţei) timpul tinereţii,

al zborului spre lumină, ca ploile gândirii spre efervescenţă pentru a asculta dizertaţiile

unui ins ca mine. O resping oare? De unde-mi vin aceste întrebări? Din mine în nici un

caz. Cu siguranţă din afară, trimise de altcineva străin mie, duşman feroce mie. Frumoasă-i

fata, are ochii negri şi-i joacă în orbite fosforescent. Că-mi trebuie suportul ei moral,

Aurelia mi-a spus de nu ştiu câte ori. Definiţia mea ca om sucombă. Nu mai am definiţie.

E dezastruos fără o definiţie. Devii imperceptibil material de la prima până la ultima literă.

Eşti doar intuit şi perioada de tatonare presupune încetare prin dispariţie. Ce se va

întâmpla atunci? Am viziunea bolovanilor mari aruncaţi în albia Oltului, apa se zbate

tridimensional, se despică, lasă bulgărele să pătrundă hârşâit şi lin în adânc, apoi masa

lichidă se completează, se nivelează. Doar nişte bule de aer ca o respiraţie ies la suprafaţă,

se sparg, se pierd. Şi noi, copiii apelor râdem de procesiune şi-o respectăm până la

plictiseală. La dracu‟ cu luciditatea, îmi joacă feste! M-ai văzut şi m-ai îndrăgit de tot. Şi

eu aş putea să te iubesc, în fond n-am ce pierde, eşti o fată demnă de a deveni o soţie

reuşită, dar mă întreb cât de mult înţelegi şi cunoşti omul de lângă tine, poţi tu percepe

păţaniile lui de-a fir a păr, ce zace în capul lui, poţi să-i redai o speranţă luminoasă pe

calea reabilitării? Dar cu ce-am greşit să mă reabilitez? Nimic! Cum nimic? mă răzvrătesc

contra raţiunii, a lucidităţii? Nimicul nu există. Am înaintat prin viaţă, atent fiind la

efemerul faptelor, al gesturilor de sacrificiu, supreme, ale geloziei, ale trăirii. Ce înseamnă

„Viaţă”? Sinusoida drumului de la izvor până la vărsare a unui râu, lucirea previzibilă a

unei stele până la prăbuşire totală în gura nemărginită a hăului, a întunericului veşnic, un

cuvânt de duh evaporat în aer ca o scamă informă de fum, zdrumicată de naşterea şi

dezlănţuirea senilică a furtunilor!

Viaţa mea! Cea trecută, cea prezentă şi viitoare! O lume anacronică depusă

anacronic în opacitatea şi freamătul parcului, cu tresăriri de basm şi cruzime de adevăr, o

lume suspendată la catafalcul sufletului în perpetuă mişcare, iar dincolo, mai departe nu

zăresc decât ochii negri ai soţiei şi copilului ce aşteaptă în răzorul drumului pe care voi

merge catgoric, fără reticenţe.

Am început să trăiesc nu de la naştere (nu-mi amintesc bine copilăria. Mă înşel,

eu n-am avut copilărie. Când încerc să străpung negura densă înapoi mă întrezăresc

dintr-odată mărişor, cam la unsprezece-doisprezece ani), ci mai târziu când urmăream

involuntar dar inteligibil zborul frunzelor spre lut, pierderea cocorilor peste geana dealului,

de frica toamnei târzii şi a iernii neîndurătoare topită în ceaunul razelor solare. De voiţi



povestea dragostei mele, frumos mai sună: povestea dragostei mele, sau dragostea deja

crescută la sânul lui august când fructele se coc asemeni oamenilor intraţi în maturitate,

când ţipătul îşi găseşte frenezia existenţei a nezădărniciei. Nu dau decât o clipă de adevăr,

lacrimă de rouă rostogolită pe obrazul ierbilor într-o ciudată inversare, în ierarhia

valorilor, în seară înaintată, la loc de taină şi grai. Şi eu cum rămân fără amintiri, fără

dragoste de vi le dăruiesc vouă? „Goală-i viaţa omului fără amintiri! Gândesc că-i

neverosimil, o ciudeţenie precum o rană arsă cu fierul” spunea în ultima oră de curs un

profesor la facultate. M-au crispat cuvintele lui, dar mi-au dat şi vlagă. Amintirile-mi

făceau de strajă zdravăn în jurul sufletului, eram liniştit. Toate se trec, iar m-au furat

gândurile în iureşul lor, se veştejesc alte pubertăţi se înşurubează pe tulpina anilor, îşi

asumă culoarea, îşi declamă numele, îşi golesc materia în refrene şi se pregătesc pentru

mutaţii în vârsta unde nimeni nu râde sau plânge. O împietrire fără cusur, o împietrire

perfectă până la absurd. Arătaţi-mi pe cineva mai în glumă, mai în serios, care nu gândeşte

la final! Nu există, nu se va naşte. Prin valurile bucuriilor exaltă inconştient teama de

nemărginire, în tristeţe doarme cu ochii pe jumătate închişi speranţa, aură şi soare, la capăt

odihneşte aceeaşi teamă de neant! Şi culoarea şi tristeţea pălesc în rotaţia timpului, şi toţi o

ştim, nu exact, dar destul de aproape de adevăr, pentru a mai face calcule sau noi disertaţii.

Îmi vreţi poemul scris cu mâna stângă, se va găsi cineva să-mi ceară mai târziu

cu asiduitate şi poemul gândirii, al raţiunii, scris în speţă cu ambele mâini. Le dăruiesc pe

amândouă cu patimă, conştient fiind că sufletul este cu mult mai plin decât îmi închiui eu

sau altcineva.

Ascultă-mă Aurelia, tu cea de azi, femeie, mamă şi prietenă. Treci cu mine prin

ani şi observă-mi viaţa de când am intuit-o, de când mi-am dat seama că nu trăiesc

singular, ca un pui de leu în junglă. Râzi sau plângi, freamătă sau fii un sfinx, mie nu-mi

pasă. Sunt fericit că-mi retrăiesc proologul vieţii... Şi mi-e greu, şi mi-e bine...

LEBEDELE GHIŢĂ ŞI MARIŢA

Dumitru Botar

Parcul „Constantin Poroineanu” din Caracal a fost şi este principalul loc de

agrement de pe raza

oraşului, locuitorii urbei

noastre fiind prezenţi în

număr mare pe aleile lui,

plimbările devenind un

adevărat ritual. Având o

suprafaţă de 25,5 ha, este

după parcul Romanescu

din Craiova, cel mai

mare parc urbanistic din

Oltenia, amenajarea lui

începând prin 1906 pe un

teren mlăştinos donat de

C. Poroineanu, iar

finalizarea s-a realizat în

anul 1914. El cuprinde Cu barca pe lac în Parcul Poroineanu în perioada

interbelică



în cea mai mare parte (circa 16 ha) plantaţii şi specii ornamentale şi decorative, arbuşti şi

arbori de valoare dendrologică precum şi spaţii verzi cu plante floricole rare, dar şi

stadionul, complexul de sere şi desigur lacul, despre care vom face vorbire în cele ce

urmează. Toate acestea dau parcului o funcţionalitate complexă, dar principala sa funcţie

ştiinţifică, pentru care a fost declarat monument de arhitectură peisagistică se datoreşte

faptului că în acest parc se găsesc numeroase plante de mare însemnătate botanică şi

dendrologică, un adevărat tezaur floristic. Nu trebuie uitat faptul că amenajarea acestuia s-

a datorat celor doi peisagişti francezi REDONT şi PINARD, ultimul implicându-se şi în

amenajarea parcului Romanescu din Bănie.

Lacul era în perioada interbelică un loc de mare atracţie pentru caracaleni, atât

iarna cât şi vara, fiecare anotimp cu specificul şi distribuţia lui. Iarna era un adevărat

spectacol pentru caracaleni, se patina, chiar cu măiestrie, cei de pe margine urmăreau cu

plăcere şi aplaudau cu generozitate pe cei care pur şi simplu valsau pe gheaţă lacului. Este

vorba de celebrul VASTICĂ SAVU SEBASTIAN, pentru care patinele nu mai aveau

niciun secret, tot ceea ce făcea era aplaudat cu frenezie şi chiar urale. Era cunoscut în

Caracal şi pentru faptul că juca

fotbal la echipa locală

RĂSĂRITUL, provenea din

cartierul PROTOSENI. Patina

frumos şi elegant, piruetele

sale erau de mare efect, un

adevărat profesionist şi

desigur o vedetă locală.

Alt caracalean, dar nu de

valoarea lui Vastică, era Gicu

GOLANU, pe care l-am

cunoscut şi eu, el a mai patinat

şi prin anii 70, dar foarte rar şi

fără prospeţimea din trecut,

oricum atât el cât şi Vastică

deveniseră atunci celebri prin

numerele lor mult gustate de un public prezent mereu pe cele două maluri ale lacului, în

special duminica, atunci când în parc era o adevărată sărbătoare, unică, cu aplauze şi urale.

Vara, pe lacul din parc se derula alt spectacol, începând cu anul 1938, când

Primăria Caracal procurând două

lebede: GHEORGHE (Ghiţă) şi

MARIŢA, le-a lansat la apă,

caracalenii venind în număr mare

să admire această superbă pereche,

care pur şi simplu făcea un

adevărat balet. Spun cei care au

văzut acele momente că nu ştiai

unde să te uiţi, pe cine să admiri

mai întâi, pe Mariţa veşnic

neastâmpărată, într-o continuă

mişcare, sau pe Ghiţă care o

seconda până la sufocare, iar mai

târziu când au apărut şi alte

Caracal. Vedere din parcul oraşului (Biblioteca

Academiei Române)



lebede, era de o gelozie feroce, o proteja, astfel că nimeni nu se putea apropia de ea.

Desigur ea simţea dragostea lui şi poate de multe ori intenţionat îl făcea să devină

gelos la culme şi să se manifeste ca atare, spre deliciul celor de pe margine care urmăreau

spectacolul, de multe ori cu înfiorare.

Dar cum a ajuns Primăria Caracal să procure cele două lebede, aflăm din

ROMANAŢUL /1.I.1939, unde găsim următoarea relatare picantă, cu destul umor:

POVESTEA PRIMELOR LEBEDE DIN PARC

(Ghiţă şi Mariţa)

Dumneavoastră treceţi la plimbare, pe lângă lac, prea repede

Şi deşi vă plac, nu ştiţi cu toţii povestea unor lebede

De aceea îmi iau voie să vă spun în scurte şire

Cum existenţa, lebedelor din parc îşi are azi înfăptuire.

Era după război, un poliţist versat în toate

Ce pentru interese proprii, făcea şi dânsul tot ce poate

Şi-ăst poliţai avea-n Brăila, un frate tânăr magistrat

Ce zice-se că multă vreme şi-n Caracal a lucrat.

Edilii urbei văzând lacul plin doar de apă, dar pustiu

Şi vrând ca să imite-ntocmai frumosul lac din Cişmigiu

Dădură veste pretutindeni aşa ca să ajungă şi la noi

Că în Caracal e nevoie de-o lebădă şi-un lebădoi.

Judecătorul din Brăila, aflând a cererii urgenţă

Şi vroind, pentru Caracal, să facă-un act de complezenţă

Rugă pe-un moşier, prieten să-i dea în dar ce vrea oraşul

Şi le trimise lui frate-său, poliţaiul (judecătorul fiind deci naşul)

Şi astfel poposiră-n curtea Poliţiei, primi inauguratori

Lebedele, „Ghiţă şi Mariţa” ce îi vedem de-atâtea ori

Cu penele mereu zbârlite, îşi plimbă ale lor făpturi

Ce-au dat oraşului atâtea cochete dragi progenituri

C-atuncea când din parcul „Carol” furatu-sau trei exemplare

Doar Caracalu‟-mplini lipsa, căci numai dânsul fu în stare

(De-aia zice-se că părintele marelui municipiu Bucureşti

Scrise scrisori de mulţumire în termeni foarte... lebădeşti).

Când poliţaiul primi cuşca cu lebedele pentru lac

Îşi puse-ndată întrebarea: „Cu ele, ce o să mă fac?”

Dar dezlegarea veni-n grabă: „Prea onorata Primărie

În loc să dea banii la alţii, mi-i poate oferi şi mie”

Şi-ndată făcu o ofertă „cu-o mie de lei bucata”

Consiliul aprobă-n şedinţă şi „afacerea” fu gata.

Peste mulţi ani, judecătorul, ce-a trimis acest cadou

Pentru lacul din Caracal, venind să afle ce e nou



Luă la rost pe şeful urbei, că-n a sa-ndeletnicire

N-a avut prilej ca pentru „Ghiţă şi Mariţa” să-i aducă mulţumire.

Dar primarul îi arată, scoţând un act de sub copertă

Că frate-său, poliţaiul, îi făcuse o „ofertă”

Ofertă plătită-ndată pe-ntâiele lebede de pe lac

Deşi bugetul comunei era pe-atuncea cam sărac.

Ce-or fi vorbind între dânşii? Sau certatu-s-au ca fraţii?

Eu îngăduiţi-mi scuza, nu pot da multe relaţii

Am ţinut să-nscriu aicea, ca să nu îşi piardă spiţa

Cum ajunse în Caracal, cuplul „Ghiţă” şi „Mariţa”.

N. Nu cunoaştem autorul, doar un simplu N, nu ne poate duce spre cel care face

această haioasă relatare despre perechea de lebede, rămasă celebră, dar mă gândesc că nu

ar fi rău deloc dacă şi astăzi s-ar repeta, spectacolul de altădată, desigur nu cum a procedat

poliţaiul. Parcul nostru încă nu este pus la punct, iar lacul trebuie să arate cu totul altfel, ca

o oglindă. Nu se ştie când şi de unde pot apărea urmaşii lui Ghiţă şi Mariţa, noi îi

aşteptăm, suntem pregătiţi să reluăm plimbările prin parc, atât iarna cât şi vara, dar nu

depinde de noi să readucem frumosul şi farmecul de odinioară al acestui parc.

Măcar pentru Poroineanu ar merita un asemenea efort. Ce ziceţi domnule Primar?

UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA ÎN 1918 (I)

Corneliu Nedelciuc

In memoriam dr. Mihail Bajireanu, nepot al prof. dr. Anton Crihan, încrezător

profetic în revenirea Basarabiei la Ţara Mamă

,,SAU ŢARA ACEASTA SĂ FIE TOATĂ

ROMÂNEASCĂ SAU NU MERITĂ SĂ FIE” .

M. Eminescu

Anul 1918 rămâne în istoria noastră milenară cel mai luminos an, un An cu

adevărat miraculos, un An având conjuncturi sociale care ne-au împins ca popor de la

agonie la extaz, un An când Dumnezeu a deschis pentru noi Românii porţile cerului şi sub

a Sa ocrotire ne-am unit într-o singură ŢARĂ, pentru a ne duce viaţa între hotarele noastre

fireşti.

Din păcate, această situaţie unică a durat pentru noi Românii doar 22 ani (1918-

1940), după care au urmat ani grei, chiar cumpliţi, când poate şi din cauza greşelilor

noastre am ajuns pe marginea prăpastiei, i-am simţit abisul şi tot în mod miraculous, totuşi

am rămas cu o ŢARĂ, care deşi a pierdut provinciile care în 1918 se uniseră primele cu

ŢARA MAMĂ, se menţine ca fiind a şaptea ŢARĂ a Europei.

Ceea ce s-a realizat de către Românii uniţi în ŢARA lor rotundă ca o pâine în

hotarele ei fireşti, nu s-a mai realizat niciodată atât pe plan economic, cât şi social, dar mai

ales pe plan educaţional-cultural. Aceste realizări au fost o continuare firească a ceea ce



începuse să se realizeze de către noi sub conducerea celui mai capabil REGE al nostru,

Carol I.

Oameni de iniţiativă şi înzestraţi cu o putere de muncă extraordinară au pus bazele

unei economii moderne, profitabilă în toate laturille sale.

În ŢARĂ se trăia în armonie socială, educaţia era cu adevărat un domeniu

prioritar, dezvoltată după o lege bine şi aprofundat gândită, cea elaborată de Spiru Haret,

iar realizările culturale ne-au impus în rândurile popoarelor europene.

Aceasta a însemnat, după părerea mea şi a multora, ROMÂNIA MARE, a unui

popor liber, muncitor, respectuos al valorilor adevărate şi stăpân în Ţara Sa, un popor

recunoscător lui Dumnezeu pentru ceea ce ne dăruise, care se străduia să păstreze relaţii

paşnice, de bună înţelegere cu toate popoarele, dar în special cu vecinii.

După părerea mea, poate că a fost o greşeală că după ce toate provinciile istorice

se uniseră pentru a întregi ŢARA în hotarele ei fireşti, au fost păstrate cu denumirile lor în

geografia noastră administrativă. Cred că după ce toţi locuitorii de pe aceste meleaguri ne

dăduserăm mâna şi ne-am alcătuit ŢARA, s-a continuat mai departe să le menţionăm sub

denumirea geografică avută înainte de UNIRE. Ce rost mai avea să ne mai numim

moldoveni, bucovineni, ardeleni, basarabeni, bucovineni, olteni, dobrogeni, munteni, să

existăm ca atare în anumite areale geografice în interiorul ŢĂRII, când de fapt cu toţii

,,cei de-un sânge şi de-o mamă”, majoritari fără putinţă de tăgadă, eram ROMÂNI, aşa

cum Ţara noastră se numea ROMÂNIA?.

Oare nu cumva menţionarea permanentă în publicaţii, vorbire, dar mai ales în

cărţile de geografie a denumirilor de Banat, Bucovina, Moldova, Dobrogea, Ardeal,

Oltenia, Maramureş, Muntenia a contribuit la ideea ivită în minţile încinse ale unor

conducători hrăpăreţi şi vecini, că această Ţară era de fapt alcătuită printr-o unificare

arbitrară a unor provincii, a căror limbă avea într-adevăr o origine comună, dar ea s-a

impus ca unică doar prin hotărâri administrative şi nu este de fapt o continuare firească a

unei istorii cu rădăcini adânc înfipte în conştiinţa noastră de unitate a neamului şi a

teritoriului său ? Şi de aici nu a fost decât un pas că prin urmare oricând se putea rupe cu

forţa şi impune ca din

această ŢARĂ unele

provincii să intre în

componenţa altor state şi

că deci ROMÂNIA

MARE era o ţară

conjunctural şi vremelnic

unită. Ideile încă se mai

vântură ca ,,o fantomă ce

circulă prin Europa”.

Am ferma

convingere că dacă în cei

22 de ani dintre 1918-

1940, o politică

administrativă adecvată şi

mai ales perseverentă ar fi

Harta României Mari. Linia neagră reprezintă drumul familiei Nedelciuc, refugiată din

Bădiceni- Soroca la Bărca-Dolj în 1944 (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 54/2016).

Deasupra, doctorul Bajireanu a notat datele unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei

cu România în 1918.



desfiinţat aceste denumiri de provincii şi toţi cei majoritari ar fi fost consecvenţi numiţi

numai ROMÂNI, fără numiri provinciale, cu specificaţii de origine etnică numai

pentru minorităţi, ideile de mai sus s-ar fi izbit ca de un zid al unităţii noastre de NEAM

trăitori în ŢARA lor unită.

Cred că acea împărţire teritorială în cele 10 ţinuturi: Marea, Bucegi, Olt, Timiş,

Mureş, Someş, Suceava, Prut, Dunărea de Jos, Nistru, care ,,încălcau” limitele teritoriale

ale vechilor provincii istorice cu denumiri specifice zonale ne-ar fi fost mai folositoare.

Revenind la începuturile unificării ŢĂRII în una singură, prima provincie care

păşeşte cu sufletul curat şi deschis pe acest drum al unităţii teritoriale a tuturor Românilor

a fost BASARABIA, cea care a întregit ŢARA până la hotarul cu cetăţi, cel de la Nistru,

unic în Europa, apărător al acesteia prin jertfe de sânge românesc de năvălirile din stepa

necuprinsă răsăriteană.

În explicarea condiţiilor în care Basarabia s-a unit cu ROMÂNIA în 1918 mă

voi folosi următoarele surse: 1. ,,Drepturile Românilor asupra Basarabiei după unele

surse ruseşti”, lucrare scrisă de Prof. dr. Anton Crihan (Humboldt State University,

Arcata, California, 95521-4957, 1990); 2. Colecţia de documente ,,Albumul Basarabiei.

Unirea Basarabiei cu ROMÂNIA, 27 martie 1918”, publicată de Cpt. Ghe. Andronache în

1932; 3. Revista ,,Patrimoniu” nr.4/1991 de la Chişinău.

ANTON CRIHAN s-a născut în localitatea Sângerei, jud. Bălţi, Basarabia, la 10

iunie 1893. Studiile superioare le-a început la Universitatea din Odessa, Facultatea de

ştiinţe, dar le-a întrerupt din cauza Primului Război Mondial când a luptat pentru

independenţa Basarabiei şi Unirea ei cu ROMÂNIA la 27 martie 1918.

În cursul campaniei de emancipare a Basarabiei de sub dominaţia de mai bine de

100 de ani a Rusiei ţariste şi apoi sovietice, Anton Crihan a jucat un rol de coordonator în

calitate de comandant al Cohortelor Moldoveneşti şi apoi ca deputat în Sfatul Ţării, unde a

votat pentru unirea necondiţionată cu ROMÂNIA.

Şi-a reluat apoi studiile obţinând licenţa în drept de la Universitatea din Bucureşti

şi doctoratul în ştiinţe politico-economice la Sorbona. A fost numit Profesor la Şcoala

politehnică din Chişinău, iar după 1945 la Universitatea din Iaşi. În curând s-a despărţit

însă, prin căsătorie, de regimul comunist din ROMÂNIA, stabilindu-se în

S.U.A. (Washington D.C., apoi Saint Louis Missouri) împreună cu soţia sa Olivia.

Paralel cu studiile academice, Anton Crihan a continuat să activeze ca om politic

de frunte. În calitate de membru în comitetul executiv al Partidului Naţional Ţărănesc a

fost ales ca deputat în Parlament de şapte ori, ultima dată în 1937, când Carol al II-lea a

dizolvat partidele politice prin lovitura de stat din februarie 1938. În această perioadă a

servit ca membru în Delegaţia Română la conferinţa Româno-Rusă de la Viena (1924), iar

în 1932-33 a fost Subsecretar de Stat la Agricultură în guvernul Vaida. În străinătate,

Anton Crihan a continuat lupta pentru libertatea şi dreptatea ŢĂRII sale ROMÂNIA şi a

provinciei natale Basarabia, atât prin scrieri istorice bine documentate cât şi în cadrul unor

comitete şi organizaţii ca Adunarea Naţiunilor Captive din S.U.A, Comitetul Naţional

Român şi altele.

Prin această lucrare apărută şi în limba engleză şi prin alte lucrări

asemănătoare (Situaţia agrară în Basarabia în timpul dominaţiei ruse între 1812-1918;

Populaţia Basarabiei; Le Capital etranger en Russie), marele român Anton Crihan a

menţinut farul de lumină îndreptat spre caracterul românesc de netăgăduit al populaţiei

basarabene, dreptul ei la autodeterminare faţă de URSS.

Anton Crihan, fraţii şi surorile sale din Basarabia, ca şi nepotul său de soră din

Balş, Dr. Mihail Bajireanu, de la care am primit spre amintire şi aducere aminte



permanentă copia xerox a acestei lucrări fundamentale, au continuat să creadă cu tărie că

vor vedea reîmplinirea idealului de libertate şi dreptate naţională pentru Basarabia

reintegrată în ROMÂNIA care a continuat să ardă în cugetul şi inima lor ca o candelă de

rugăciune.

Prof. Dr. Anton Crihan a decedat la 9 ianuarie 1993 în S.U.A. cu câteva luni

înaintea împlinirii vârstei de 100 ani. Conform dorinţei sale exprese, sicriul cu corpul său

a fost adus cu avionul la Bucureşti în 19.01.1993 şi expus la biserica Mânăstirii Caşin,

unde a fost săvârşită slujba pe data de 20.01.1993 de către Mitropolitul Antonie

Plămădeală împreună cu Petru, arhiepiscopul de Bălţi în fruntea unui impresionant sobor

de preoţi, partipând şi poetul Grigorie Vieru, iar pe data de 21.01.1993 a plecat la

Chişinău, unde a fost înmormântat.

Aşa cum arată prof. A. Crihan în cartea sa ,,Istoria Basarabiei”, această provincie

românească răsăriteană, care de aproape timp un secol şi jumătate este în litigiu între

Români şi Rusia, constituind aşa numita Problemă basarabeană, a trecut în această

perioadă prin următoarele etape:

- în 1812, Basarabia e smulsă din Moldova (partea răsăriteană a ROMÂNIEI

actuale) şi alipită Rusiei, dar numai partea care mergea până la Dunăre;

- în 1829 reuşesc să ia şi partea sudică a Basarabiei (Bugeacul) şi ajung astfel la

Dunăre;

-în 1856, în urma Războiului Crimeii, Conferinţa Păcii de la Paris retrocedează

Moldovei aproape toată Basarabia de Sud;

-în 1878, Conferinţa Păcii de la Berlin, după Războiul Ruso-Turc, în care Armata

Română sub conducerea Domnitorului Carol I a avut un rol esenţial şi prin care ne-am

cucerit cu jertfe mari Independenţa, dă totuşi Rusiei întreaga Basarabie de Sud,

ROMÂNIA primind Dobrogea, şi din acel moment, întreaga Basarabie s-a văzut sub

stăpânirea rusească sub care avea să stea până în 1918, când datorită evenimentelor de

atunci : Primul Război Mondial, care nu luase încă sfârşit, Proclamarea celor 14 puncte de

către Preşedintele S.U.A., WoodrowWilson, Revoluţia Rusă din 1917, etc a putut să se

despartă de Rusia şi să se unească cu ROMÂNIA, situaţie consfinţită şi de Conferinţa

Păcii de la Paris din 1919/20;

- în 1940, Rusia Sovietică la adăpostul înţelegerii ei cu Germania hitleristă din

1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov), i-a luat ROMÂNIEI, întreaga Basarabie, pentru ca în

1941 să fie silită să i-o dea îndărăt, deşi nu pentru mult timp, deoarece în 1944 i-a mai

luat-o odată, situaţie consfinţită şi prin Tratatul de Pace de la Paris (1946), iar pe o parte

din acest teritoriu, Stalin crează Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

De data aceasta Stalin îşi ia măsuri de rigoare care să preîntâmpine o nouă posibilă

reunificare cu România, prin modificarea hotarelor Basarabiei, căreia îi alătură acest

teritoriu numit Transnistria şi statul fantomă Republica Moldovenească cu capitala la

Balta, creaţie a minţii lui Lenin din 1920, iar partea de Nord (jud. Hotin şi Ţinutul Herţa)

ca şi partea de Sud (jud. Cetatea Albă şi Ismail) le face cadou R.S.S. Ucraina, considerată

atunci aliat de nădejde şi pe vecie. Astfel a gândit Stalin că un asemenea teritoriu nu va

mai putea fi revendicat de ROMÂNIA pe criterii istorice.

Această R.S.S.Moldovenească avea să dispară o dată cu U.R.S.S. în 1991 dar s-a

dovedit că Stalin a avut dreptate, în sensul că având aceste graniţe de care cei din

conducerea Republicii Moldova nu admiteau în niciun caz să se despartă, acest teritoriu

nu va putea să facă parte din trupul ROMÂNIEI, deoarece ar însemna să ne dăm acordul

pentru ca o parte (Transnistria) să ni se alăture, mai ales că guvernanţii de peste Prut nu

doresc acest lucru nici în ruptul capului.



De unde provine însă numele de Basarabia, pentru această parte a Moldovei

dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră, care nu apare cu această denumire între

hotarele teritoriului statal condus şi administrat de Domnitorii moldoveni, începând de la

Alexandru cel Bun inclusiv Ştefan cel Mare şi urmaşii săi la domnie, nici la Dimitrie

Cantemir, aliatul nu numai ostăşesc al ţarului Petru cel Mare şi chiar după aceea?

Să apelăm tot

la lucrarea prof. A.

Crihan, care arată că

,,ceea ce se ştie mai

puţin e că aceasta nu

s-a numit astfel înainte

de 1812, când aceasta

făcea parte integrantă

din vechea Moldovă

din care cauză i se

zicea în mod obişnuit

Moldova din stânga

Prutului, iar prin

Basarabia se înţelegea

numai partea de sud,

adică aşa zisul Bugeac”.

În 1812, în urma războiului ruso-turc dintre 1806-1812, ruşii au rupt acest teri-

toriu din trupul Moldovei şi l-au transformat în final în gubernie rusească, extinzând

totodată numele părţii de sud la întreaga provincie. Prin urmare ,,de atunci şi numai de

atunci, poartă acest nume, adică Basarabia”.

În acest sens, prof. A. Crihan îl citează pe L. S. Berg, geograf rus renumit,

devenit preşedintele Societăţii ruse de geografie care arată că ,,denumirea apare numai

după anexarea la Rusia, deşi mult timp după aceea prin Basarabia se înţelegea numai

partea ei de sud, adică Bugeacul”. În acelaşi timp, L.S. Berg, citat de prof. A. Crihan în

cartea sa, prezintă şi caracterul diplomatic drept cauză a acestui fapt: ,,Unul dintre

articolele Tratatului de la Tilsit din 1807, dintre Împăratul Napoleon al Franţei şi Ţarul

Alexandru I al Rusiei, obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia.

Plenipotenţiarii ruşi arată că în acel tratat nu se spune nimic despre ,,Basarabia” şi

insistă că aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de

Basarabia în mod lărgit, adică nu numai ca Bugeac ci ca întreaga regiune dintre Prut şi

Nistru”.

Este adevărat că pretenţia Ruşilor de a da denumirea de Basarabia teritoriului se

bazează pe evenimente istorice adevărate. În cursul secolului al XIV- lea, partea de sud a

teritoriului dintre Prut, Dunăre, Nistru a aparţinut un timp oarecare Munteniei, respectiv

Valahiei, cum o numeau străinii, care fiind constituită ca stat de către Basarab cel Mare

întemeietorul la 1330, s-a numit Ţara Basarabilor, iar după permanentizarea numelui de

Muntenia, a rămas cu denumirea de Basarabia numai teritoriul amintit, aşa cum după

întemeierea ca stat a Moldovei de către voivodul Bogdan I la 1359, aceasta s-a numit şi

Bogdania. Mai mult încă, deşi Basarabia de sud a fost luată de foarte timpuriu Munteniei

de către Moldova, numele Basarabia era aşa de înrădăcinat în acest colţ al regiunii, încât

această zonă, dar numai ea, a continuat să poarte acest nume până în momentul anexării de

către Rusia în 1812 împreună cu întreaga regiune dintre Prut şi Nistru.

Timbru poştal apărut în Republica Moldova cu imaginea

lui Anton Crihan



Prof. A. Crihan mai adaugă : ,,ruşii au mai avut un motiv pentru a o numi astfel.

Ruşii, dând numele de Basarabia întregii regiuni dintre Prut şi Nistru, prin aceasta a

căutat să acrediteze ideea existenţei unei Ţări basarabene, istoriceşte despărţită de

Moldova propriu zisă.”

Acreditând acestă idee, Rusia se considera ,,descărcată” moral de faptul că

anexase o parte dintr-o Ţară a unui fost aliat (Dimitrie Cantemir) din urmă cu numai 100

de ani al întemeietorului Rusiei moderne, ţarul Petru I (cel Mare), căruia îi garantase ,,pe

vecie" hotarele după cum arată Prof. A. Crihan. ,,În Tratatatul de alianţă din 1711 de la

Luţk, încheiat de Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, cu ţarul Petru cel Mare, hotarul

din zona răsăriteană a Moldovei după drepturile sale antice sunt acelea pe râul Nistru,

Cameniţa, Bender (Tighina) cu tot teritoriul Bugeacului”.

Prin urmare reiese clar că graniţa dintre Rusia şi Moldova este pe Nistru. Numai

cu un secol în urmă, Rusia încheia un tratat de alianţă în toată regula cu Moldova ca

unitate statală, sub semnătura Fondatorului însuşi al Rusiei moderne, Petru cel Mare, prin

care acesta din urmă recunoştea drepturile istorice şi naţionale ale acestui stat românesc şi

asupra teritoriului său de la Prut şi Dunăre până la Nistru.

Denumirea de Basarabia vine deci de la numele voivozilor Basarabi, care în

primii ani ai secolului al XIV-lea au pus începuturile dinastiei Basarabilor aici la nord de

Dunăre. Mircea Voievod (1386-1418), numit şi cel Bătrân, datorită înţelepciuni sale native

încă din primii ani de domnie, îşi întinsese dominaţia până în Dobrogea şi Akerman

(Cetatea Albă) şi de atunci partea de sud a Moldovei (Bugeacul) s-a numit Basarabia.

În ceea ce

priveşte Bugeacul,

acesta a fost locuit un

timp de tătari, aceştia

erau nomazi şi fuseseră

împinşi de evenimente

istorice spre acest

teritoriu şi pe urmă au

dispărut de acolo fără

urme în cine ştie ce parte

a stepelor răsăritene.

În lucrarea sa,

prof. A. Crihan arată că

,,singura populaţie

stabilă în acele locuri a

fost numai cea românească şi aproape singura care se mai afla acolo şi în momentul când

Ruşii în 1812 au anexat întreaga provincie dintre Prut, Dunăre şi Nistru. Prin urmare,

Bugeacul este pâmânt românesc, deoarece neamul nostru totdeauna, adică de când există

ca neam, a constituit populaţia autohtonă a acestei regiuni, iar toţi ceilalţi, fie că s-au

numit Turci, Tătari sau altfel, n-au fost decât oaspeţi nepoftiţi, asta în cazul cel mai bun

sau pur şi simplu intruşi, care nu ne-au făcut decât rău şi niciun bine”.

Rusia a ocupat Basarabia la 1812, arată Prof. A, Crihan ,,fiindcă astfel se

apropiau de Balcani, le dădea posibilitatea să se pregătească pentru noi lărgiri viitoare

ale teritoriului pe socoteala imperiului otoman în conformitate cu directivele Ecaterinei a

II a. Acestea prin urmare erau motivele adevărate care îi mânau pe Ruşi spre Principatele

dunărene şi Balcani la care bineînţeles se adăuga şi puternica atracţie pe care o exercita

asupra lor capitala Sultanatului de pe malurile Bosforului".

Timbru poştal apărut în Republica Moldova în 1998



Prefecţii judeţului Romanaţi (IX)

Cornel Manolescu

TÂNJALĂ, ILIE L. *1938, februarie 10-11, prefect Romanați Colonel. Numit de ministrul de Interne Armand Călinescu prin decizia ministerială

4623-P din 1938, februarie 10.

În ziarul Romanaţul-Oltul i se face următorul portret: ,,Colonelul Tânjală s’a

născut la 9 Decembrie 1891 în inima Moldovei - în comuna Berheci din jud.Tecuci unde

a absolvit școala primară – trecând apoi la Liceul Internat din Iași; - în anul 1910 a intrat

în școala militară pe care a absolvit-o în 1912 – fiind repartizat ca sublocotenent în

Regimentul 36 Infanterie;- în 1915 este avansat

Locotenent și mutat în Batalionul 7 Vânători –

Cu acest grad și cu această unitate face

războiul cel mare pentru întregirea hotarelor –

iar la 1 Aprilie 1917 este avansat Căpitan.- În

1918 dupe terminarea campaniei este mutat în

Batalionul 16 Exploatări, iar în 1920 întră în

școala superioară de Război pe care o termină

în mod strălucit – ca brevetat de Stat Major –

fiind imediat avansat la gradul de Maior; - trece

în 1922 la Statul Major al Diviziei a IX-a, iar în

1926 la Comandamentul Corpului 3 Teritorial;

la 1 Aprilie 1932 este avansat Lt.-Colonel, iar la

1937 – Colonel plin – luând comanda Reg.

nostru – 19 Infanterie – nebănuind sărmanul de

el că acesta va fi ultimul său popas.

Colonelul Tânjală a trăit printre noi

aproape 4 ani – dar a dus o viață așa de

modestă și atât de retrasă, că foarte mulți

orășeni îl vor fi cunoscut poate numai din auzite;

- era o făptură plăpândă – o fire meditativă –

delicată – melancolică, în cugetul căruia cred că

se împleteau în ultimul timp, din ce în ce mai des

– gânduri și întrebări amare, despre rostul

acestei lumi și tristul ei destin......

Lt.-Colonel Al. D. Theodorian” ( Din ,, Romanațul – Oltul’’, nr. 45-46,

30 Noiembrie 1941).

Colonelul Ilie Tânjală a decedat, în Caracal, la sfârșitul lunii noiembrie 1941.

A fost înmormântat la Galaţi la 19 noiembrie 19412.

FLORESCU, PAVEL 1938, februarie 11 – septembrie 13, prefect Romanați.

Colonel. Numit de ministrul de interne Armand Călinescu prin decizia ministerială

4824-P din1938, februarie 11. Colonelul Pavel Florescu s-a născut, în Corabia, la

04.01.1887.

2 Mihai Vânătoru- Şi noi am fost acolo, p. 117



Iată ce scria ziarul ,, Romanațul’’ nr. 28-29, din 1

Decembrie 1943, în articolul-necrolog ,,S’a prăbușit un

titan’’: ,,În anul 1909, locotenentul Pavel Florescu, pe

atunci adjutantul Regimentului 19 infanterie, participă în

campania din 1916. Căpitanul Florescu luptă cu batalionul

lui eroic în Dobrogea, și la Turtucaia cade prizonier în

mâinile dușmane.

Internat în lagărul de prizonieri, timp de aproape 2

ani duce o viață de chin și privațiuni, cari, cât pe aci era

să-l dea pierzării. Majoritatea carierei, colonelul Pavel

Florescu, și-a petrecut-o în Regimentul 19 infanterie, cu o

întrerupere de 2 ani, cât a comandat Regimentul 11

Jandarmi.

Afabilitatea, omenia și capacitatea lui au lăsat urme

și regrete adânci în capitala Banatului. Luând comanda

Regimentului 19 Infanterie, colonelul P.Florescu- deși

ducea pe umeri aproape 55 de primăveri, se pune cu ardoare pe muncă și reușește să

ridice regimentul 19 Infanterie la cel mai înalt nivel din toate punctele de vedere, atât ca

pregătire de război, cât și ca înzestrare și gospodărie.

El a știut să imprime tuturor deviza: Muncă, sacrificiu, cinste, tăcere.’’

Proaspăt pensionar în anul 1938, este delegat de ministru a îndeplini, în mod

provizoriu funcțiunea de prefect al

județului Romanați, prin decizia

ministerială 4824 P. din 1938, februarie

11.3

În ziua de 6 aprilie 1938, il

întâmpină în gara Caracal pe regele

Carol al II-lea , căruia îi dă explicații

sumare privitoare la situația județului și

a proporțiilor incendiului devastator de

la Dioști (,,Memoria Oltului’’, nr. 33, 34

/2014), care a distrus aproape în

întregime localitatea. A gospodărit

județul ca un părinte și a reușit să-l

transforme complet.

,,Reface și repară șosele,

drumuri, școli, primării, biserici,rețele

telefonice.

Satele au căpătat ca prin farmec

altă înfățișare. Higena și buna

orânduială s’au instaurat, fără silă

peste tot.

,,Prin înalt decret regal No.

2679, din 16.07.1938 d-l col. Pavel

Florescu, prefectul jud.Romanați a fost

3 Monitorul Oficial al României, nr. 40 / 18 februarie 1938, pag.932.

Col. Pavel Florescu, prefectul judeţului

Romanaţi, îl întâmpină în gara Caracal pe

Regele Carol al II-lea



numit membru al

ordinului ,,Meritul

Agricol‟‟ în gradul de

cavaler.‟‟4

De la

prefectura județului

Romanați , colonelul

Pavel Florescu, trece

ca prefect la județul

Dolj. Acolo totul era de

făcut. Ceea ce a

înfăptuit Colonelul

Pavel Florescu ca

prefect de Dolj, se va

vedea cândva. El se

ghida de un principiu

de bază: Disciplina întâi de toate, și apoi restul urmeză dela sine.

Munca fără preget de la Dolj îl surmenează pe

acest om de elită și este nevoit să demisioneze. Revine

în Caracal.5

Colonelul Pavel Florescu a avut o frumoasă

viață de familie.

Căsătorit cu Maria (,,Marioara‟‟) Tobescu

(n.1895 – ϯ 14.04.1981), a avut un fiu, pe Vinicius-

Dumitru, născut pe 26 septembrie 1922, la Caracal.

Acesta a îmbrățișat cariera militară, ajungând

General-maior, Cavaler al ordinului Militar ,,Mihai

Viteazul‟‟, decedând la 21 aprilie 2010.

Colonelul Pavel Florescu a încetat din viață, la

13 octombrie 1943 și a fost înmormântat în Cimitirul

nr.1, al orașului Caracal.

DĂNESCU, IOAN P. 1938, septembrie 13 – 1939,

mai 22, prefect delegat de Romanați

Pe 31 martie 1938, Lt.col. Ion, din

garnizoana Caracal a fost avansat la gradul de colonel.

Ziarul ,,Romanațul’’ din 6 octombrie 1938, prezenta instalarea noului Prefect de

Romanați: ,,Interese superioare de stat au determinat pe iubitul nostru Rege ca în

înțelegere cu înaltul Guvern să decreteze numirea prin delegație ca Prefect al județului

nostru în persoana D-lui Colonel Ion P.Dănescu, distins ofițer de stat major și

comandant al Reg. 2 Călărași. După cum arătam mai sus ( n.n. ,,interese superioare de

stat’’), în urma ultimelor orânduiri care țintesc la despoliticianizarea completă a țării, s’a

încredințat conducerea județelor celor mai energici ofițeri activi.

La noi la Romanați a fost instalat acum două săptămâni D-l Colonel Ion P.

Dănescu, ofițer distins, cu vastă cultură, de o rară energie și cu un deosebit spirit de

initiativă.’’

4 Romanațul, nr.25 / 1938.

5 Ibidem, nr. 28-29, din 1 Decembrie 1943.

Pavel Florescu la o petrecere cazonă

Locul de veci al col. Pavel

Florescu din cimitirul oraşului

Caracal



În numărul 38, din 25 noiembrie 1938, ,,Romanațul’’ publica articolul

,,Programul succint al unui om activ’’, în care autorul, Ștefan Oprescu, caracteriza

,,programul Domnului Colonel Dănescu‟‟:

1)- Imprimarea cu hotărâre –în mod civilizat-a unei discipline profunde întregului

popor din județ.

2)- Fiecare să înțeleagă cu temei că, pe lângâ drepturi are și datorii.

3)-Numai prin muncă ordonată și perseverentă se pot înfăptui în județ opere

solide și de durată.

Bazat pe aceste principii de bază, a început o serie de inspecțiuni în județ pe care

le va continua până când:

-Tot insul care deține o slujbă de stat, județ sau comună să-și înțeleagă perfect

menirea intrând pe făgașul prescris de lege. Acolo unde se constată rea voință sancțiunea

este aspră – fără drept de apel.

*Problemele sunt:

-Repararea și consolidarea șoselelor.

-Înlocuirea actualilor stâlpi de telefon de pe liniile

telefonice din județ, căci așa cum sunt au un aspect jalnic.

-Reparațiunea școalelor la sate și înzestrarea lor.

-Curățirea și amenajarea cimitirelor cari au un

aspect grotesc, precum și ridicarea bisericilor la rangul

ce trebuie să-l aibă.

-Formarea unui personal administrativ la sate,

demn , conștient și muncitor.

-Asigurarea sănătății sătenilor, care lasă de dorit.

-Luminarea sătenilor prin conferințe și

demonstrațiuni practice “.

În încheiere, autorul arată că ,,toți să-i dăm

concursul, sprijinindu-l în opera de civilizare ce a

întreprins, tăind cu

curaj cu spada, în

întunericul ce ne

apăsa până acum!’’ .

Colonelul-erou

I.P. Dănescu, comandantul Brigăzii 8 cavalerie, cu

D.R. Nr. 2886 /17.10.1941 a fost decorat cu Ordinul

,,Mihai Viteazul‟‟, cl.III ( post-mortem).

PREDESCU, NICOLAE *1939, martie 17 – iunie 3,

prefect delegat.

S-a născut în anul 1889 ( listele electorale din

1939- avea 50 de ani).

,,Romanațul’’, nr. 17 /15 aprilie 1937, la ,,Știri

diverse‟‟ își anunța cititorii: ,,D-l Nicu Predescu prim-

pretor al plășii Ocolu, a fost delegat cu îndeplinirea

funcțiunei de sub-prefect la Prefectura Romanați în

locul D-lui I. Dobrescu, care se găsește în concediu de

boală”.

În noiembrie 1940, era prim-pretor al Plășii



Ocolul cu reședința în Caracal.

DOBRICEANU, MIHAIL A * 1939, iunie 3 – 1940, iunie 1, prefect delegat

Născut în1889, decembrie 3, la Craiova. Fiul lui Alexandru și Aristița.

În perioada 11 februarie 1938-24 martie 1939, a fost prefect al județului Arad. Prin

ordinul din 3 iunie 1938, după ce face o vizită în comuna Drăuți ( jud.Arad ), aprobă din

fondul bugetar al județului un ajutor de

construcție pentru școala din această comună,

de 100.000 lei.

Prin D.M. 7341-P din 1939, iunie 3,

este numit prefect- delegat al județului

Romanați, iar după expirarea delegației este

numit prefect al județului Vâlcea (1940, iulie -

1941, ianuarie).

Dar, activitatea colonelului

Dobriceanu în administrație, nu se oprește

aici.

Ziarul ,,Romanațul‟‟, în nr. 11-12, din

1-15 iunie 1943, scria: ,,D.Col. Mihail

Dobriceanu, fost acum câțiva ani prefect de

Romanați și dela eliberarea Transnistriei

prefect al județului Dubăsari și recent mutat

în aceiași calitate la Oceancov, a fost decorat

de Fὕhrerul Adolf Hitler, pentru merite

deosebite în conducerea județului cu ordinul

,,Vulturul German’’, cls. I. Solemnitatea

înmânării decorației a fost zilele trecute la

coma

ndamentul armatei germane din Odessa.’’

TEODORESCU, ANTON P. *1940, iunie 1 –

iulie 3, prefect cu delegație.

S-a născut, la Focșani, pe 4 martie

1906,Fiul lui Pandele (căpitan de administrație) și

Elena Teodorescu. Studii- liceul militar.

A fost căsătorit cu Elena Lupașcu

(profesoară), împreună având o fată.

Prin D. 5435-P, din 1 iunie 1940, Lt. Col.

(r.) Anton Teodorescu, este numit prefect cu

delegație al județului Romanați. A funcționat

până la 3 iulie 1940, când a fost mutat la județul

Prahova.



În anul 1951 a fost arestat și depus de către Parchetul

Militar Galați, petru ,,Uneltire contra ordinii sociale,

art 209 c.p. A făcut parte dintr-o grupare

subversivă.’’

A fost condamnat la 1 an în perioada 3

septembrie 1951-2 septembrie 1952. A ieșit la 25

septembrie 1952, prin expirarea pedepsei.

DOBJANSCHI, ANIBAL 1940, iulie 3 –

septembrie 11, prefect cu delegație.

Numit cu delegație prin D.6861-P , din 1940

iulie 3.

Mutat la jud.Vlașca în 1940, septembrie 11.

Demisionat de la Vlașca. S-a născut în anul 1893,

ianuarie 28, la Botoșani. Familia sa s-a stabilit aici

refugiindu-se

din Polonia.

Căsătorit cu Natalia, fără copii.6

A urmat studii liceale la Botoșani și

București și militare, la școlile de cavalerie din

Târgoviște și Sibiu.

A participat alături de Regimentul 8

Roșiori la Campania din Bulgaria din 1913 și la

cele 2 războaie mondiale. Ca ofițer a participat la

Campania din Transilvania din 1916 și la apărarea

Moldovei din vara anului 1917.

În 1918 ajunge la Chișinău având gradul

de căpitan. Avea deja experiența conducerii

Regimentului 3 Roșiori dislocat în Chișinău, de

unde este numit în fruntea Regimentului 2 Roșiori

,,Prunaru‟‟, iar peste un timp revine la vechiul

regiment.

Definitiv se stabilește în Chișinău din

1922, unde a locuit cu mici pauze până la 28 iunie

1940.

Calitățile sale de militar și de bun organizator au fost appreciate, ocupând funcția

de prefect al județului Lăpușna, în mai 1939.

A fost numit, prefect cu delegație, al județului Romanați, prin D.6861-P, din

3 iulie 1940. Iată ce scria ziarul ,,Romanațul”, Anul V – Nr. 27-28, pag. 3, din 30 iulie

1940, despre ,,Noul Prefect de Romanați’’și instalarea sa: ,,În locul D-lui colonel Anton

Teodorescu, care a stat în fruntea județului nostru chiar mai puțin ca o lună, a fost

desemnat de Înaltul Guvern cu aprobarea M.S. Regelui, să conducă destinele, D. Colonel

Anibal Dobjanschi, care vine din Basarabia dela Chișinău. Instalarea D-sale s’a făcut în

sala de festivități a prefecturii într’un cadru sobru datorat evenimentelor petrecute cu

ocuparea Basarabiei. Au luat parte toți capii de autorități din orașul Caracal, pretorii

plășilor respective, primarii celor două orașe nereședințe : Corabia și Balșul, primarul și

6 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura județului Romanați

Col. Anibal Dobjanschi

Fişa matricolă penală a lui

Anton Teodorescu



ajutorul de primar din Caracal cum și toți

funcționarii prefecturii Romanați în frunte cu

D.N.Predescu sub-prefectul județului cari, a

rostit o emoționantă cuvântare în numele

tuturor funcționarilor administrativi.’’

De la Romanați a fost numit comandant

al unei unități strălucite de cavalerie, iar la 20

septembrie 19407, colonelul activ Anibal

Dobjanschi este numit de către Mareșalul

Antonescu, prefect delegat al județului Vlașca.

Din 1941 a fost numit primar al

Chișinăului. În 1944, în momentul retragerii din

Basarabia, acesta a demontat statuia lui Ștefan

cel Mare și Sfânt din oraș și-a adăpostit-o în

parcul ,,Romanescu‟‟ din Craiova.

Colonelul A.Dobjanschi a fost și

publicist. A publicat studii, schițe și versuri în

diferite reviste literare

OPERA: Pagini din viață-nuvele și povestiri,

Sibiu-1934.

Decorații primite:

*,,Coroana României’’ în grad de Ofițer.

*,,Steaua României’’, în grad de cavaler.

*,,Coroana României’’, în grad de Mare Cruce.

*,,Medalia de 25 de ani de Serviciu Credincios.‟‟

*,,Medalia ,,Meritul Sanitar’’ și ,,Avântul

Țării’’ acordate participanților la campania din

Bulgaria din 1913.

*,,Medalia Victoriei’’ acordată

participanților la Primul Război Mondial.

*,,Medalia comemorativă’’ Peleș.

Astăzi, medaliile col. Anibal Dobjanschi se

găsesc la Muzeul județean Botoșani.

CĂPITĂNESCU, TEODOR I. *1940,

septembrie 11 – decembrie 13,prefect de Romanați

Col. (r.). numit prin decizia Conducătorului

Statului 4790, din sept. 11 în locul lui Anibal

Dobjanschi mutat la Vlașca.8

,,Născut în Balș, la 12 ianuarie 1888,9 ,,din

părinți cuprinși, Ioniță B. Căpitănescu și Ancuța,

absolvind cu distincție liceul ,,Carol I’’, din

Craiova, îmbrățișează cariera armelor care i-a fost

atât de dragă’’.

7 La 20 septembrie 1940 au fost numiți prefecți legionari în toată țara.

8 Monitorul Oficial, p.1, nr.212, din 12 septembrie 1940.

9 S.J.A.N.Olt, Col.Registre de Stare Civilă, Balș, registr.nr.29 / 1888-1889



La 1 decembrie 1913, se căsătorește

cu Angela (n.1892,octombrie 31), fiica lui

Vasile V. Suditu (primar al Caracalului-

1911-1912) și a Luciei Rădulescu.

Împreună au avut trei copii: Ionel,

Magdalena și Ileana. Prin 1922-1923, T.

Căpitănescu, construiește un conac în

comuna Frăsinet. În prezent conacul este în

pericol de degradare.

,,Face campania 1916-1918 cu

Regimentul 59 infanterie .

Trece după aceea în cartierul

General la biuroul operații.

După terminarea campaniei, intră în

școala de războiu la C.R. Romanați, pe care

l-a reorganizat pe baze moderne.

Își atrage în decursul anilor simpatia

tuturor și elogiile șefilor erarhici.

Pe cine nu a servit domnul Lt.colonel

Căpitănescu atunci, când s-a aplat la

serviciile sale?

Având în tot județul aproape toate

sufragiile simpatiilor, venirea domniei sale

în fruntea prefecturii, este pentru toți o

reconfortare.

Patriot distins, cetățean de frunte, cu multă inițiativă, putere de muncă uriașe, cu

vederi largi, popular dar energic și foarte drept, domnul Colonel T. Căpitănescu și-a

asumat o foarte grea și mare răspundere.

Are avantajul că populația județului este muncitoare și docilă, așa că sub raportul

economiei generale nu va fi atât de greu.

Totul este să aibă în jur un stat major de oameni cinstiți,harnici și capabili, cari,

cu toată însuflețirea să-l

secondeze și să

muncească pentru

ridicarea județului.

Cunoaștem bine

temperamentul domnului

colonel, domnia sa fiind

om practic, neobosit și

gospodar pasionat ,,nu

crede până nu vede.’’

Așa că, cele mai

mici cătune, se vor

bucura de vizitele sale

inopinate, cari vor avea

darul să ușureze multe

nevoi, să curme multe

abuzuri, să dea avânt

Conacul Căpitănescu de la Frăsinet (după Dumitru Botar-

,,Conace din Romanaţi”, ed. Hoffman, 2016)



inițiativelor particulare, să facă într’un cuvânt, din muncă, cinste și devotement, un cult

real.

În frumoasele d-niei sale intențiuni, intră și aceea de a creea cu încetul, un

contingent de functionari selecți, distinși, gospodari și mai ales cinstiți, la sate, cât și la

orașe.

Exemplul ce-l dă este munca fără preget și are ca deviză ,,Omul sfințește locul.’’

Urăm domnului Lt. col Căpitănescu să ne gospodărească mulți ani județul cu

progrese rapide pentru ca numele său să fie făcut nepieitor.’’10

Prin anul 1954, Sfatul Popular Raional Caracal, Sectorul cadre , dădea informatii

scrise referitoare la T.Căpitănescu:

,,INFORMAȚII

Asupra Colonelului Căpitănescu Teodor din orașul Caracal str. A. Mureșeanu,

nr.4. Colonelul Căpitănescu Teodor în toată viața lui a fost cel mai rău om cu țărănimea

săracă în timpul când erea propetar a 100 ha de teren arabil nu dedea voie la nici un

cetățean să meargă cu vitele să le pască pe moșia acestui mare moșier Căpitănescu, când

îi prindea îi lua la conacul lui dela Frăsinet cu vitele la gloabă și îi bătea, în prezent este

dușman de moarte al Regimului nostru; în timpul când a fost naționalizarea caselor în

anul 1950 din 20 Aprilie, spunea că el îl împușcă pe acel care va intra în casa lui. Iar în

timpul lui când ereau ei la putere (boieri) acest Colonel a exploatat un sat întreg, și

majoritatea oamenilor săraci din orașul Caracal.

În timpul cât a fost prefect, din informații, nu ar fi stat mult timp ca prefect cam 2-

3 luni de zile dar totuși a avut o comportare rea cu cei săraci, acest colonel a avut destui

servitori atât la el acasă cât şi la fostul conac din satul Frăsinet.

Desigur că acuma acest element nu privește bine regimul nostru de azi, si nu mai

merită să primească pensie şi chiar nu merita dela început să primeasca pensie.

Ca politică acest colonel a fost cu toate Partidele Istorice și burghezo-moșierești

din care categorie făcea el parte, în prezent este naționalizat în întregime de oare ce a

avut 100 ha de teren arabil, conac în satul Frăsinet și una casă de locuit în orașul

Caracal, str. A. Mureșeanu, nr.4.’’11

Conform notei de pe actul de naștere a decedat la 18.VIII.1969, în București

(actul nr.1174, Reg. nr. 17, an 1969, octombrie, ziua 8).

TÂ[E]RNOVEANU, LIBER * 1940, decembrie 13 – 1941, ianuarie 21

Numit prin D. 4052 din 1940, decembrie 13, în locul lui Teodor I. Căpitănescu

Născut în Craiova, la 15 martie 1890.12

Prezentăm date din actul de naștere:

,,Din anulu una mie optu sute nouă ȡeci luna Martie ȡiua șeapte sprezece ora

două spre ȡece amieȡi. Actu de nascerea copilului Liber în religiunea crescină ortodocsă

de secsu Masculinu născutu la cincispre ȡece curentu ora nouă și ȡece minute ante

meridian în orașiulu Craiova la casa Părinților No.9 din Strada Solomonu sub urbia

Sfântului Gheorghe fiu alu Domnului George Tărnoveanu de ani treiȡdeci și șeapte

Proprietari și alu Doamnei Efimia George Tărnoveanu de ani două ȡeci și șeapte

menageră [….]”.

În anul 1914, se căsătorește, la Paris cu Germaine Berthe Rose Combes.

Din căsătorie s-a născut un copil, Dani.

10

Romanaţul, nr. 35-36/44 septembrie 1940 11

S.J.A.N.Olt, Fond Sfatul Popular al Raionului Caracal, dos. 5 / 1954, pag.139. 12

S.J.A.N. Dolj, Col. Registre de Stare Civilă, Reg. nr.2 / 1890.



În 1923 cei doi divorţează, după cum o dovedeşte documentul următor:

,,Grefa Tribunalului Romanați, secția I.

La 1 ianuarie 1923, Liber Ternoveanu, din comuna Colibașu, județul Romanați a

intentat acțiune de divorț contra soției sale Berthe Rose, născută Combes, domiciliată la

Paris, pentru motive de refuz de a veni la domiciliul conjugal care este la comuna

Colibașu, județul Romanați.

Termenul înfățișerii la 30 mai 1923.

No.8.988. 1923, martie 30.’’13

După mai multe citații de a fi prezentă la proces și la care Germaine Berthe Rose a

fost absentă, s-a dat hotărârea în lipsă, iar căsătoria s-a desfăcut prin divorț.

Notă înscrisă pe actul de naștere.

,,În baza decisiunei Consiliului de Miniștri cu No.110 din 24 Ianuarie 1921

transcrisă în registrul de naștere sub No. 992 / 926 persoana înscrisă în actul de față; și a

adăugat la numele său patronimic de Ternoveanu pe acela de ,,de la Dessa’’, spre a se

numi Liber Ternoveanu de la Dessa.

Această mențiune s-a făcut de noi Icon. Stavrofor Gh. Pârșcoveanu, Consilier al

Municipiului Craiova, plasa Balta-Verde , Județul Dolju și oficer al Stării Civile astă-zi la

23 Septembrie 1926 în urma cererii înregistrată la N.6541 din 23 Septembrie 1926.

Oficer al Stării Civile, Ic. Gh. Pârșcoveanu.’’

Prin D. 4052, ,,dat în București la 13 Decembrie 1940, D-l Târnoveanu Liber se

numește în funcțiunea de prefect cl.II al județului Romanați, în locul d-lui lt.col. în rezervă

Teodor I.Căpitănescu’’.14

În 1944, Târnoveanu Liber avea conac particular la Colibașu, iar la 14 noiembrie

1945, soția sa Elena L.Ternoveanu avea în proprietate 50 ha. Avea 46 de ani (n.1899) și

doi copii. În 1946 aveau 46 ha.

Aromâni şi albanezi veniţi şi stabiliţi la Slatina

Nicolae Popescu-Optaşi

Profesorul slătinean Nicolae Popescu-Optaşi (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr.

55/2016, 64, 66/2017), fost elev al lui Nicolae Iorga, a lăsat risipite prin presa locală o

mulţime de contribuţii valoroase de istorie locală. Până când toate acestea vor fi adunate

într-un volum, oferim cititorilor noştri acest text preluat din ziarul Oltpress din 11 august

2000.

Mulţi aromâni şi-au părăsit, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aşezările

lor sud-dunărene venind în România. Unii dintre ei s-au stabilit la Slatina. Pe baza

materialelor arhivistice şi a referinţelor date de urmaşii lor, am întocmit în anii 1965-1966,

o listă a lor şi a urmaşilor lor, indicând locul de unde au plecat şi ocupaţia exercitată în

Slatina.

Milan Ivanovici. A venit de pe Valea Timocului, localitatea Zaicear, şi s-a

căsătorit în Slatina cu Maria Pitiş, româncă, împreună cu care a avut patru fete şi doi

băieţi. A exercitat meseria de brutar, pe care i-a moştenit-o fiul său mai mic, Mircea.

13

Monitorul Oficial al României nr. 42, din 27 mai 1923, pag. 1860. 14

Ibidem p.1, nr. 297, 17 dec. 1940, pag. 6874.

Nicolae Popescu-Optaşi



Celălalt fiu, Petre, a avut o moară peste Olt. În

primii ani de la venirea în Slatina a lucrat ca

ucenic în brutăria evreului Iosif. O fată a

căsătorit-o cu Marin Albulescu, care mi-a dat

referinţe la 15. XII. 1965. Cum arată inscripţia

funerară, a decedat în 1939, la vârsta de 70 de

ani. A locuit pe str. Obrocari (azi Tudor

Vladimirescu) la întretăierea cu str. Târgului.

Leon Ştefan. A venit din Ohrida în

anul 1882, din cauza asupririlor turceşti. A

avut brutărie şi covrigărie pe str. Gării şi casă

pe str. Mânăstirii, unde au locuit şi cei doi fii

ai săi, Nicolae şi Slave, care i-au moştenit

meseria. A avut şi o fată care a lucrat la

spitalul ,,Vasile Roaită” din Bucureşti. Doi

nepoţi ai săi, fii ai lui Nicolae şi Slave, au

ajuns profesori de limba română şi, respectiv,

de istorie. A decedat la 18.IV. 1924 (referinţă

dată de Nicolae şi Slave Ştefan la 7. III. 1966).

Petre Slave. Cu ocazia grevei brutarilor din 190615

i s-a rechiziţionat brutăria, iar

el a înaintat Minsterului de Interne mai multe reclamaţii. Apare în dosarele primăriei. În

anul 1909, la cerere, i s-a aprobat redeschiderea brutăriei din str. Gării, nr. 26, cu condiţia

să se conformeze Regulamentului pentru cântăritul şi controlul pâinii.

Anghel Slave. A rămas necunoscut. Era probabil frate cu Petre Slave, ambii veniţi

din Ohrida. Apare în dosarele primăriei. La 14. VI. 1906, Poliţia oraşului Slatina ruga

Prefectura să intervină către Ministerul de Interne pentru a fi expulzat, fiind instigator cu

prilejul grevei. Era socotit de naţionalitate bulgară.

Stavre Strejoff. Venit dintr-un sat din Ohrida, a exercitat meseria de brutar. A

decedat în anul 1915, lăsând cuptorul fiului său, David Strejoff.

Gh. Cârstea. A venit din Ohrida cu soţia sa, Sotirca, verişoară cu Constanţa, soţia

lui Leon Ştefan. Sub numele Sotircăi, exista în 1924 covrigăria ,,La Orientul”, în str. C. G.

Dissescu (fostă Bucureşti). Arghir Cârstea i-a continuat meseria (referinţă dată de Arghir

Cârstea la 4. I. 1966).

Dima Spirea. Într-o declaraţie din 1914 informează că este în România de 50 de

ani, deci din anul 1864. A avut 5 fete şi un băiat, Costică Spirescu (1882-1953), care i-a

continuat meseria de brutar până în anul 1948. Fiul lui Costică Spirescu este Ion Spirescu,

avocat-notar, absolvent al Liceului ,,Radu Greceanu” şi al Facultăţii de Drept, de la care

deţin informaţii.

15

Consiliul oaraşului Slatina a adoptat la 3 mai 1906, la cererea primarului C. Drăgoescu, ,,Regulamentul de control al pâinii, simigeriilor şi alviţarilor” prin care a luat fiinţă un serviciu special menit să asiste la fabricarea pâinii şi scoaterea ei din cuptoare. Agenţii comunali aveau dreptul să cântărească pâinea şi erau datori să vegheze la curăţenia vaselor şi camerelor în care se lucra pâinea. Pe fiecare pâine urma a se aplica un bilet ştampilat cu greutatea pâinii, al cărui cost urma a fi suportat de brutari. La 31 mai 1906, brutarii din Slatina au protestat împotriva măsurii iar la 10 iunie au declarat grevă. Primăria a fost nevoită să aducă pâine de la Craiova şi să apeleze la cuptoarele manutanţei Regimentului 3 Olt. Cu această ocazie au fost confiscate cuptoarele lui Milan Ivanovici şi Petre Slave. Mişcarea de protest a fost întreţinută şi politic, fruntaşul liberal local Al. Iliescu fiind proprietarul morii ,,Olteanca” şi având interesul de a stârni nemulţumirea populaţiei împotriva conservatorilor aflaţi la putere (vezi ,,Greva brutarilor slătineni din anul 1906” , de N. Popescu-Optaşi, în Oltpress/28 martie 1998, p.2).

Profesorul Nicolae Popescu-Optaşi



Lambe Spirea. Este fratele lui Dima

Spirea. În 1924 deţinea covrigăria ,,La

Macedoneanu”, pe str. Lipscani (Anuarul

judeţului Olt, 1924).

Clime Cârstea. Venit din Ohrida, a

exercitat meseria de covrigar. A avut doi fii,

Nicolae şi Manole.

Costea Donevschi, brutar. După moartea

sa, soţia a înfiat pe Nicolae, fiul lui Clime

Cristea, ca s-o întreţină.

Gheorghe Cotea. Macedonean născut la

Resen (Resna), este din Ohrida.

Anton Hristescu. Venit din Ohrida, a

exercitat meseria de brutar. A murit în 1923.

Clime Stavre, covrigar. A fost coleg de

şcoală, la Ohrida, cu Leon Ştefan.

Nicolae Serafimescu. Brutar pe str.

Gării (azi Al. I. Cuza), după primul război

mondial a închiriat brutăria lui Nicolae

Ianculescu, nepotul lui Anton Hristescu,la care a

lucrat şi pe care l-a moştenit.

Stoian Bojin. A înfiinţat o brutărie pe str. Gării (Anuarul, statistica şi geografia

judeţelor Argeş, Muscel, Olt, Teleorman pe anii 1902 şi 1903, p. 138).

G. Dissescu, aromân din Tesalia, a fost grefier la Tribunalul jud. Olt, apoi

judecător şi inspector pentru stabilirea contribuţiilor. Fiul său, C. Dissescu (Memoria

Oltului şi Romanaţilor nr. 51/2016), născut la Slatina la 8. VIII. 1854, şi-a făcut studiile

superioare de Drept la Paris, unde şi-a

trecut doctoratul. A ajund profesor

universitar de Drept şi a fost, în mai multe

rânduri, ministru.

Din vilaietul (provincia) Kosovo,

din Albania, au venit şi au rămas la Slatina

fraţii Daud şi Sabit Memisch, care au

deschis pe str. Gării un magazin de

coloniale, sub firma ,,La atletul albanez”.

Ocupaţia aceasta o practică, încă, urmaşii

lor, strămutaţi în oraşul de jos. În anul

1993, cu prilejul festivităţilor prin care s-au

celebrat 625 de ani de existenţă

documentară a Slatinei, întreaga familie

Memisch a primit ,,Medalia jubiliară” şi

diploma de ,,Cetăţean de onoare”,

numărându-se printre cei care s-au

evidenţiat prin realizări deosebite în

domeniul de activitate pe care-l reprezintă.

Caricatură reprezentându-l pe C.

Dissescu ţinând în braţe

Constituţia din 1923, al cărui

,,părinte” a fost.

Djavid Memish



Din viața și activitatea arheologului profesor doctor Marin Nica (1933-2014).

Repere biografice și autobiografice

Nica Marcela

Marele arheolog și profesor romanațean Dr. MARIN NICA a avut o activitate

intensă și benefică de cercetare de teren și științifică, activitate care s-a desfășurat pe

parcursul a peste o jumătate de veac. El și-a început activitatea arheologică în anii ‟60,

rezultatele cercetărilor sale aducând contribuții importante la completarea schemei

cronologico-culturale a neo-eneoliticului din regiunea Olteniei.

Deosebit de importante sunt

descoperirile sale care atestă începuturile

procesului de neolitizare pe teritoriul

României. Astfel, cercetările din siturile de la

Cârcea și Grădinile, atestau existența primei

faze a neoliticului pe teritoriul Olteniei. Acest

mare arheolog oltean are meritul că a

descoperit cultura Cârcea și, deși era de o

modestie rară, îi plăcea să spună că realizarea

vieții sale este că a reușit să intre în istorie,în

cărțile de istorie. Evoluția neoliticului timpuriu

de la sud de Carpați este împărțită de acest

cercetător în trei faze.

O altă contribuție majoră a acestui

arheolog este reprezentată de săpăturile sale

desfășurate pe terasa Tesluiului, în mai multe

puncte de pe teritoriul localităților Fărcașele și

Hotărani. La Fărcașele au fost identificate și

cercetate începând cu anul 1966 două puncte

cu descoperiri aparținând culturilor Vădastra -

,, La cimitir” și Dudești-Vădastra– ,,Pe coastă”. La Hotărani au fost identificate două

puncte, cu descoperiri aparținând culturilor Vădastra - ,,La Turn” și Boian V – ,, La

școală”. Așezarea Vădastra din

punctul ,, La turn‟‟ se află situată pe

terasa inferioară a Oltului, la NV de

ruinele turnului medieval din

localitate. Aici M. Nica a întreprins

cercetări de teren încă din 1960, iar

primele sondaje în 1964 cu marele

cercetător și îndrumător al său

Dumitru Berciu. Alte sondaje au fost

efectuate de M. Nica în 1966, urmate

de săpături sistematice în perioada

1967-1969.

La lista așezărilor aparținând

Marin Nica în diverse ipostaze



culturii Dudești se adaugă

și cele de la Drăgănești-

Olt și Dobrosloveni,

ambele cercetate de M.

Nica. O altă așezare

aparținând culturii

Vădastra a fost

identificată la Piatra –Olt

cercetată de M. Nica în

perioada 1985-1987. Pe

baza rezultatelor

cercetărilor arheologice

de pe Valea Oltului Marin

Nica a stabilit mai multe

faze și etape de evoluție atât pentru cultura Dudești cât și pentru Vădastra.

Cercetările sale de la Fărcașele au relevat existența unui aspect cultural numit de

cercetătorul oltean Dudești-Vădastra.

Cultura Boian este atestată în dreapta Oltului prin cercetările de la Dobrosloveni și

Piatra Olt întreprinse de acest arheolog, la Dobrosloveni fiind identificate materiale

specifice culturii Boian V, iar în anul 1985 Marin Nica a efectuat sondaje de salvare

identificând în punctele Nucet și Vadul Codrii materiale aparținând culturii Boian II,V.

Având numeroase articole de specialitate pe care le-a publicat în reviste de

arheologie atât în limba română cât și în limbile franceză și germană, a adus la lumină

noi descoperiri științifice de o deosebită importanță atât pe plan local, național cât și

internațional. Merită să

enumerăm măcar câteva dintre

ele: ,,Contribuții asupra

originii și dezvoltării culturii

Vădastra pe baza

descoperirilor de la Farcașele

– Caracal”, Centrul de istorie,

filologie și etnografie, Craiova,

seria arheologie,1968;

,,Evoluția culturii Vădastra pe

baza descoperirilor de la

Hotărani, Fărcașele”,

(jud.Olt), Historica, II, 1971;

,,Cârcea, cea mai veche așezare neolitică de la sud de Carpați”, SCIVA, 27, 4 ,1976; ,,La

culture Dudești en Oltenie”, Dacia , XX, 1976 ; ,,Grădinile ,o nouă așezare a neoliticului

timpuriu în SE Olteniei” , Arhivele Olteniei ,1,1981; ,, Reprezentările antropomorfe în

cultura Vădastra,descoperite în așezările neolitice de la Hotărani și Fărcașele,jud.Olt” ,

Oltenia, II,1980; ,,Reprezentarea pieselor de îmbrăcăminte pe figurinele antropomorfe ale

culturilor neolitice Vădastra și Boian din Oltenia”, Oltenia, 2000,1-2; ,,Unitate și

diversitate în culturile neolitice de la Dunărea de Jos”, Pontica, XXX,1997; ,,Grădinile ,

o nouă așezare a neoliticului timpuriu în SE Oltenei”, Arhivele Olteniei ,1, 1981;



,,Obiecte de lemn descoperite în așezarea neoliticului timpuriu de la Grădinile, Olt’’,

Arhivele Olteniei , 2, 1983 și multe altele pe preistorie, istorie veche și istorie medievală.

S-a ocupat în special cu studierea neoliticului, dar și a celorlalte epoci istorice,

publicând împreună cu colegul său de la Insitutul Socio-Uman, Craiova, dl. dr. Gheorghe

Popilian, reputat arheolog pe epoca romană ,,Monografia Gropșani”.

Prin talentul și munca sa remarcabilă acest arheolog a reușit să îmbogățească

patrimoniul multor muzee din Oltenia și nu numai, descoperind pe șantierele sale

arheologice piese de o importanță deosebită și unele dintre ele de o frumusețe remarcabilă

care au mers în expoziții itinerante chiar și în Asia, în China, cum este cazul piesei

neolitice îmbrăcată în costum popular romanațean și pe care a numit-o Fetița de la

Hotărani, ea aflându-se în colecțiile Muzeului Romanațiului. Iubea nespus de mult

Muzeul Romanațiului din Caracal donând o colecție impresionantă de fragmente de

ceramică la acest muzeu încă de când se afla în activitatea științifică, iar după moartea sa

așa cum sigur și-ar fi dorit, fiicele sale au donat toată biblioteca sa muzeului său de suflet

din Caracal.

Rareori am avut ocazia să văd de mic copil atâta pasiune pentru arheologie cum

avea el. Deseori mă lua cu el la Muzeul de istorie din Caracal- azi Muzeul Romanațiului-

în special sâmbăta și duminica și-l vedeam cum își întindea cât era curtea de mare

cioburile sale care-i păreau atât de prețioase. Le studia cu meticulozitate și le fotografia

pregătindu-le pentru viitoare articole.

Îmi mărturisea deseori când pășeam pe holurile Universității din Craiova că deşi

fusese rugat să rămână profesor universitar la Universitatea din Craiova nu acceptase

deoarece iubea nespus arheologia și n-ar fi putut renunța la ea pentru nimic în lume, aș

zice că era mai mult decât împătimit, meseria sa făcea parte din el, arheologia îi intrase în

sânge.

Era un om energic, fire blândă și conciliantă și tot timpul pus pe glume chiar și

atunci când era la o întâlnire mai specială care avea caracter comemorativ al unei

personalități mari , el spre deliciul publicului evoca aspecte mai amuzante din viața acelui

coleg arheolog.

A fost un om extraordinar și un părinte special.

Redau mai jos un fragment sugestiv din autobiografia sa.

,,M-am născut la 26

mai 1933 în satul Fărcașu de

Sus, comuna Fărcașele

(județul Olt), într-o familie de

țărani cu 5 copii. Am urmat

cursurile gimnaziale și liceale

la Liceul ,,Ioniță Asan” din

Caracal, promoția 1952.

După absolvirea Facultății de

Istorie din cadrul

Universității din București

am funcționat la școlile din

Cușmir –județul Mehedinți și

Fărcașele –județul Olt.



Paralel cu activitatea didactică desfășurată între anii 1958-1966 am identificat prin

cercetări de suprafață așezările preistorice dacice și daco-romane de la Fărcașu de Jos,

punctele ,,Cimitir”, Hotărani ,,La Turn” și Fărcașu de Sus ,,Pe Coastă” și ,,Cimitir’’,

care au devenit ulterior șantiere de importanță națională.

Descoperirea celor mai vechi unelte de piatră cioplită din paleoliticul inferior-

cultura de prund și paleoliticul mijlociu în prundurile Oltului de la Fărcașele mi-a

facilitat participarea la lucrările Congresului Mondial de Antropologie și Etnologie de la

Moscova din 1964.

În aprilie 1966 am fost numit cercetător științific la Centrul de istorie, filologie și

etnografie al Academiei din Craiova condus de C.S. Nicolaescu Plopșor,marele profesor

care a avut rolul hotărâtor în formarea mea ca arheolog.

Din 1966 am efectuat și condus săpăturile arheologice în peste 20 de așezări

dintre care amintim: Fărcașele ,,Pe coasta”, Fărcașu de Jos ,,Cimitir”,Piatra –sat

,,Nucet” și ,,Vadul Codrii”, Slatina ,,Crișan II”, Dobrosloveni ,,S.M.T.”, Cârcea

,,Hanuri” și ,,Viaduct”,Drăgănești –Olt- ,,Corboaica”,Grădinile, Vlădila etc.

În anul 1985 am obținut titlul de doctor în științe istorice cu teza având titlul

,,Neoliticul timpuriu și mijlociu în zona răsăriteană a Olteniei”, fiindu-mi coordonator

științific profesorul universitar și membru corespondent al Academiei Române- Dumitru

Berciu.

Rezultatele cercetărilor în așezările amintite mai sus mi-au permis publicarea în

peste 60 de studii și articole în revistele locale și de specialitate, în care am adus

contribuții științifice inedite.

De asemenea, aceste rezultate mi-au permis participarea la numeroase

simpozioane naționale și internaționale dintre care menționăm pe cele de la Koln,

Moscova, Cluj, Iași, Tmișoara, București, Bacău, Constanța și altele.

Călătoriile de studii efectuate de mine în străinătate în țări din Europa cum ar fi:

Grecia, Bugaria, Iugoslavia, Ungaria etc. mi-au lărgit orizontul de cunoaștere și

interpretare a rezultatelor cercetărilor noastre din așezările amintite mai sus”.

Biserica ”Sfinții Voievozi” Deleni

Dan Dumitru Anastasescu

Date cu privire la familia Deleanu

Această familie16

este foarte veche, precum o menționează generalul Gigârtu17

, încă

dinainte de zidirea cetății Giurgiu, având sub stăpânire toată moșia Giurgiului.

În județul Olt o găsim cu puțin timp înaintea domniei lui Matei Basarab, adică la

anul 1633, avându-și moșia la Deleni-Olt. Tot aici, cel mai însemnat boier al familiei,

Drăgușin Deleanu, va construi o mânăstire impunătoare pe malul Oltului18

, cunoscută în

tradiția locala drept ,,Mânăstirea Bolovanu”.

Conform unor inscripții găsite la Drăgănești, se pare că marele boier Drăgușin ar fi

16

Memoria Oltului nr. 12/2013

17 G. Poboran, Istoria Orașului Slatina, Tipografia de Lux Costică Constantinescu, Slatina,

Ediția a II-a, 1908, p. 445 18

Ibidem



rudă apropiată cu Matei Vodă Basarab, dinspre mama acestuia, Stanca din Hotărani-

Romanați19

, însă nu este o dovadă clară a înrudirii celor două personalități, întrucât nu se

cunosc rădăcinile familiei acestui boier dinspre tată și nici rădăcinile doamnei Stanca,

mama marelui voievod.

Cert este că într-un document

din 10 iunie 162420

se menționează

că mama lui Drăgușin Deleanu se

numea Maria și că mai avea un fiu,

Radu, care, după cercetările lui Ion

Ionașcu, ar fi decedat de tânăr21

. Unii

cercetători afirmă că mama marelui

boier ar fi originară din Mogoșești-

Olt, iar în 1620-1624 ar vinde lui

Preda, fiul lui Ion, nepotului lui

Oprea logofătul din Mogoșești o

parte din averea sa22

.

Documentul vânzării nu se mai

păstrează, existând doar două copii

posibile ale acestuia, dar neclare.

Astfel, într-una se afirmă că Maria

este soacra lui Preda, iar în alta,

mătușa acestuia. Tot marele profesor

Ion Ionașcu a făcut o cercetare prin

care crede că Ion, tatăl lui Preda, ar fi

văr cu Maria Doamna,

afirmând că a doua copie ar

fi cea exactă23

.

Acest Ion se pare că ar

mai avea un văr, Radoslav

bănișorul, de la care

cumpărase partea lui de

moștenire din Mogoșești.

Preda mai avea un frate,

Dumitru, care vinde la 1632

lui Tudor comisul partea lui

Radoslav. Într-un document

din 20 decembrie 1704 se

menționează faptul că

Drăgușin Deleanu vinde

moșia lui Preda, iar acesta,

în 1624, vinde, la rândul său,

moșia cumpărată lui Tudor

19 I. Ionașcu, Biserici, chipuri și documente din Olt, Ed. Ramuri, Craiova, 1934, p. 98 20 Ibidem

21 Ibidem

22 Ibidem

23 Ibidem



Rudeanul, rudă cu Diicul biv vel logofăt24

. Pentru o perioadă destul de mare de timp, se

pare că aceasta ar fi soarta moșiei Mariei Deleanu.

Despre tatăl lui Drăgușin Deleanu nu avem prea multe informații clare, dar se pare

că era originar din satul Deleni-Olt, fiind rudă apropiată cu mama lui Matei Basarab și cu

mama lui Diicu Buicescu25

.

Într-un document din 10 aprilie 1633 se menționează faptul că Andrei spătarul, fiul

Vladului log. Rudeanul, vinde lui Drăgușin Delanu satul Deleni-Olt, cu toți oamenii săi, în

schimbul a 170 de galbeni. Tot din acest document reiese că satul fusese cumpărat înainte

de Andrei spătarul, vânzarea făcându-se în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru

Vodă Iliaș. De aici ne putem da seama că marele boier Deleanu avea de foarte multă vreme

moșie în satul Deleni-Olt26

.

Un fapt pe care nu-l putem demonstra este anul nașterii marelui boier. Ceea ce se

știe sigur este că, a avut cel puțin douăzeci de ani când și-a vândut moșia din Mogoșești,

ceea ce ne conduce la concluzia că s-a născut pe la sfârșitul secolului al XVI-lea, fiind mai

tânăr ca Matei Vodă Basarab.

Pe Matei Vodă îl găsim într-o titulatură boierească la 160327

, în timp ce pe Drăgușin

Deleanu îl întâlnim în marea treaptă de postelnic abia la 163328

. Dacă l-am plasa pe

boierul nostru de aceeași vârstă cu Matei Basarab, ar fi ceva greșit, deoarece oricâte ar fi

diferențele de capacitate și ascendență, nu ar fi posibil ca la 50 de ani să te afli într-un rang

boieresc inferior, iar apoi, peste 11 ani, să figurezi în Sfatul Țării cu marea titulatură de

paharnic.

Drăgușin Deleanu a fost foarte implicat în lupta lui Matei aga din Brâncoveni-

Romanați cu elementul grecesc din țară.

Un izvor scris din acea vreme menționează că în perioada când Matei aga se afla în

Transilvania, boierii l-au trimis pe Drăgușin Deleanu să-l cheme în țară pe Matei

Basarab29

.

Un alt izvor spune că boierii Țării Românești au trimis cărți marelui domnitor prin

sluga sa, Drăgușin30

.

Pentru tot ceea ce făcuse pentru Măria Sa, Drăgușin Deleanu primește titulatura de

al 2-lea postelnic, în 163331

iar, la 1634 pe cea de vel sluger32

.

La 2 ianuarie 1642, boierul nostru era ridicat în rangul de vel armaș33

iar, la sfârșitul

anului 1643, la treapta de paharnic34

, probabil în locul lui Marco vel paharnic, care este

însărcinat imediat cu funcția de armaș. Tot acest Marco Danovici este ctitorul bisericii din

Sâmburești-Olt.

Din acest moment, cel mai însemnat membru al familiei Deleanu avea o bună stare

materială și, din grija pentru dobândirea vieții viitoare în ceruri, a luat hotărârea de a ridica

o mânăstire impunătoare în pădurea Comăniței.

Data morții marelui boier nu o cunoaștem, deoarece nu i s-a găsit mormântul,

24

Ibidem 25 Ibidem, p. 99

26 Gen. P. V. Năsturel, Genealogia Năsturenilor, în Revista pentru Istorie, Arhitectură și filologie, vol. XI, p.48

27 N. Iorga, Studii și documente, V, pp.292-4


29 Vezi în Magazin ist. p. Dacia, IV, p.315

30 Ibidem


32 I. C. Filitti, Arhiva G. Cantacuzino, doc.183, p.52 33 N. Iorga, Studii și documente, V, p. 298

34 Ibidem, p.94



probabil fiind îngropat în ctitoria sa, dar din cauza ieșirii râului Olt din matcă, se pare că

și mormântul a fost luat.

Nu a mai trăit mult timp după zidirea mânăstirii, murind în anul 165035

deoarece

atunci, la întrunirea Divanului, paharnicul lipsea, fiind înlocuit cu Hrizea vel paharnic36

.

Marele nostru boier a trecut la Domnul în jurul vârstei de 60 de ani, lăsând în urmă

următorii urmași: Gorgan, Nicula, Fota, Stana, Aspra și Anca.

Copii lui Drăgușin Deleanu nu au avut ranguri boierești mari, precum tatăl lor,

apărând foarte rar prin documentele vremii.

Gorgan clucerul, fiul cel mare, apare într-un document din 14 mai 1654, când vinde

un țigan, cu frații săi37

. Tot Gorgan se înfrățește cu un anume Mihai, și-i vinde acestuia

moșia de la Gurguiați38

.

Gorgan Deleanu, postelnic la 9 ianuarie 1667, se căsătorește cu Ghiajna, fiica lui

Radu ban Popescu (mare ban al Craiovei), fapt pentru care primește de la socrul său o

impresionantă avere. În 1667 Gorgan postelnicul vinde lui Tudoran clucerul ot Aninoasa

satul Sălătrucul-Argeș39

.

Un alt copil, Nicula Deleanu postelnicul, apare în scris în 1679 când vinde o țigancă

cumnatului său, Necula, fratele lui Neacșu din Pitești40

.

Fota, fiul cel mic, este menționat drept proprietar de vii la Slatina, în 16 iunie 166241

.

Fiica boierului Drăgușin, Ancuța, o găsim căsătorită cu un anume Necula din Pitești,

care făcea comerț cu diferite produse, precum mierea, după cum reiese dintr-un act emis

de Radu din Oporelu-Olt, la 11 februarie 168242

.

Din testamentul pe care îl lasă Necula din Pitești, se pare că acesta nu a avut copii cu

Ancuța Deleanu, lăsând, la 22 iunie 1687, soției sale, a treia parte din averea sa, iar restul,

Mânăstirii Vieroșu-Argeș. Nepoților Necula și Dumineca le lasă haine, iar nepoatelor

Gherghina și Nastasia, 8 stupi43

.

Necula apare în 1686 cu titulatura de pitar, când eliberează de rumânie un om din

Tătulești-Olt, alături de el semnând un anume Drăgușin sin Necula pitar44

.

Acest nou Drăgușin apare și în timpul judecăţii moșnenilor din Mogoșești, care

merg la domnitor să le rezolve diferendul cu pământul lor din moșia Delenilor, voievodul

dând dreptate primilor45

.

Conform cercetărilor făcute de Ion Ionașcu, reiese că ctitorul actualei biserici din

satul Schitu-Deleni ar fi fiul lui Drăgușin II Deleanu. Dar însă, se pune problema cine este

mama lui Grigorie Deleanu, ctitorul bisericii. Despre Grigorie Deleanu nu se știe nimic,

decât că a fost postelnic și că a zidit o bisericuță în cinstea strămoșului său, Drăgușin

Deleanu.

35 Al. Ștefulescu, Doc. Slavo-române, V, p.547 36 I. C. Filitti, Arhiva G. Cantacuzino, doc. 689, p.217 37 N. Iorga, Studii și documente, V, p. 121

38 Ibidem, p. 626

39 St. Greceanu, Genealogi documentate, I, p.33 40 Hașdeu, Arhiva istorică a României, I, București, 1865, p.56 41 G. Poboran, Istoria Orașului Slatina, Tipografia de Lux Costică Constantinescu, Slatina, Ediția a

II-a, 1908, p.447 42 Hașdeu, Arhiva istorică a României,I, București, 1865, p.61

43 Ibidem, p. 62

44I. Ionașcu, Biserici, chipuri și documente din Olt, Ed. Ramuri, Craiova, 1934, p. 103

45 Ibidem



Singurul urmaș al lui Grigorie Deleanu, cu Ecaterina Deleanu, este Toma Deleanu.

Grigorie Deleanu va muri în 177946

.

Toma Deleanu a avut diferite funcții, printre care amintim: judecător ot sud Olt, în

1797 când la bâlciul din Slatina, de Sf. Gheorghe, are loc un scandal și este scos din

slujbă47

. Tot Toma Deleanu capătă titulatura de șătrar, fiind și epitrop al averii Ionașcu, în

1797, când era din nou judecător la Slatina48

.

Toma Deleanu a ridicat, în 1802, cu soția sa Joița în satul Deleni o frumoasă biserică,

destul de spațioasă pentru bisericile din acele timpuri, mormântul lui aflându-se și astăzi în

această ctitorie a sa. Deoarece era ultimul membru al familiei Deleanu și, neavând urmași,

a luat hotărârea să-l înfieze pe fratele mai mare al tatălui Generalului Gigârtu, pe Niță

Gigârtu care ulterior devine Niță Deleanu. Însă această adopție s-a făcut cu condiția ca

Niță Deleanu și urmașii săi să nu părăsească niciodată Slatina, făcându-se astfel și un

jurământ în actuala Biserică Sf. Gheorghe-Ionașcu, pe atunci Biserica Ionașcu49

Ion sau Niță Deleanu a avut diferite funcții în Slatina și județele Olt și Romanați,

dintre care cele mai importante sunt: serdar, paharnic și epitrop al averii Ionașcu. Acesta a

avut și copii, amintim deci pe: Costache Deleanu (fost prefect de Olt), Mihail, Nae și

Vasile.

Fiii lui Costache Deleanu au fost: Costică Deleanu care a fost deputat și prefect al

județului Olt, murind în 1890 de vărsatul negru, lăsând moștenitori trei fete și doi băieți:

Constantin și Gogu; și Mihail sau Micu Deleanu, având moștenitori pe: Bițe ( din prima

căsătorie) și Nicolae și Mihai ( din a doua căsătorie)50

.

Istoricul bisericii din satul Deleni

Clădirea are formă dreaptă, dreptunghiulară, cu pereți masivi de zid și acoperiș de

tablă, cel inițial fiind din

șindrilă. Din acoperiș iese o

turlă, din zona pridvorului și

a pronaosului, inițial fiind

două turle, una deasupra

pronaosului, și alta deasupra

pridvorului. Turla actuală

este una simplă, fiind

acoperită în totalitate cu

tablă, fără nicio fereastră.

Turlele inițiale aveau

următoarele caractere: prima

avea formă dreptunghiulară,

fiind acoperită în întregime

cu tablă, fără nicio fereastră,

iar a doua avea formă

prismatică octogonală, cu

46

Ibidem, p. 104 47 G. Poboran, Istoria Orașului Slatina, Tipografia de Lux Costică Constantinescu, Slatina, Ediția a

II-a, 1908, p. 447 48

Ibidem 49

Ibidem 50

Ibidem

Pisania bisericii din Deleni-Olt



înveliș de tablă51

.

Fațadele exterioare nu au nicio decorațiune, cornișa fiind simplă. În exteriorul

bisericii nu există picturi, decât la intrarea în biserică, iar la baza turlei se află icoana cu

Sfinții Voievozi Mihail și Gavril, fontul fiind complet alb ca și restul pereților.

Pridvorul este

susținut pe patru coloane

libere și două coloane

prinse în zid, unindu-se

prin niște arcade destul de

largi.

Deasupra ușii de la

intrare se poate vedea

următoarea pisanie, scrisă

cu caractere chirilice: ,,În

numele Tatălui și al Fiului

și al Sfântului Duh. Amin!

Ridicatu-s-a din temelie

acest sfânt și dumnezeiesc

locaș în starea după cum

se vede, fiind mai înainte

de lemn, de robul lui

Dumnezeu Toma Deleanu, vel șătrariu, și cucoana dumnealui Zoița, ce se prăznuiește

hramul Sfântului Erarh Nicolae și Sfinți(i) voevozi Mihail Și Gavril și Sfântul Apostol

Toma, ca să fie nouă și părinților noștri, Grigorie, Ecaterina, Velcea întru veșnica

pomenire. 1802, Noemvre.”52

În pronaos, se află noua pisanie pusă în 1904 când s-a efectuat și restaurarea

bisericii: ,,Această sfântă și dumnezeiască biserică cu hramul Sf. Nicolae și Sfinții

Voievozi, s-a zidit de d-l Toma Gr. Deleanu la anul 1802. Din accidente naturale a crăpat

și la anul 1904, iulie, 4 s-a reparat cu cheltuiala enoriașilor ei, dintre care cei mai

principale ctitori sunt: Mihail C. Deleanu, C. Nosopol, Radu Ungheanu…”. 53

Tot în pronaos, se află și mormântul ctitorului, deasupra căruia se află o piatră

tombală simplă, fără înflorituri, dar frumos săpată, care mărturisește următoarele: ,,Sub

această piatră odihnescu oasele răposatului robu lui Dumnezeu, Toma Deleanu, biv vel

șăt(rar), sin Grigorie și Ecaterina, carele s-au săvârșit la leat 1812 , sept(emvre) 24”54

.

Pictura actuală este recentă, din anul 2012, fără a avea valoare istorică, văzându-se

doar chipurile ctitorilor dar fără să mai țină în mâini miniatura bisericii.

După repictarea din 1904 nu s-au mai păstrat chipurile ctitorilor care țin miniatura

bisericii în mâini, acestea fiind înlocuite de figurile celor doi donatori Radu și Elena

Ungheanu, chiar dacă, la renovarea din 1904, a participat și un urmaș direct al lui Toma

Deleanu.

Întrebarea pe care și-a pus-o și marele profesor I. Ionașcu55

, întrebare la care

așteptăm și noi astăzi răspunsul este aceasta: de ce M. C. Deleanu a decăzut din dreptul de

ctitor în favoarea acestor doi necunoscuți, el care era urmaș direct al Delenilor și rudă

51

I. Ionașcu, Biserici, chipuri și documente din Olt, Ed. Ramuri, Craiova, 1934, p. 116 52

Ibidem, p. 117 53

Ibidem 54

Ibidem 55

Ibidem

Portretele ctitorilor bisericii din Deleni



apropiată cu vestitul neam al Craioveștilor?

La momentul actual biserica nu mai are nicio carte de patrimoniu sau alt obiect

vechi, însă, la 1935, existau diferite cărți vechi, dintre care amintim: Apostol, din vremea

Voievodului Alexandru Ipsilanti și a mitropolitului Grigorie (București, 1774); Cazanie,

fără copertă (secolul al XIX-lea); Liturghier, din vremea Voievodului Alexandru Ipsilanti

și a mitropolitului Grigorie (București, 1780); Penticostar, fără copertă (1800); Octoih

(Râmnic, 1811)56

.

Dintre cei mai importanți slujitori amintim pe: Pr. Nicolae, Pr. Avram și Diac.

Barbul care au slujit în perioada 1825-1830, ,,scutiți, dând la episcopie boieri(i) o

moșioară danie în Bunești”57

.

Această parohie nu a avut mulți preoți parohi, deoarece a funcționat mai mult timp

ca filie a bisericii din satul vecin, Comănița, dar unul dintre cei mai importanți preoți din

perioada interbelică și, îndrăznesc să afirm, cel mai important preot al acestei parohii a

fost Gheorghe Popescu, licențiat în teologie care a păstorit această comunitate o perioadă

destul de mare timp, înființând în perioada interbelică căminul cultural și o bibliotecă

parohială. Un alt slujitor de seamă al acestei parohii a fost Constantin Apostolescu, din

satul Teslui-Olt, fostul preot spiritual al Coloniei de Minori din Slatina și veteran de război

care va poposi puțină vreme în acest sat.

Așa cum am menționat mai sus, ultima renovare generală a locașului de cult a avut

loc în anul 2012, când biserica a fost resfințită de către P. S. Sebastian, întâiul episcop al

Slatinei și Romanaților, paroh fiind PC Pr. Ciocea Ovidiu, actualul slujitor al bisericii.

Tramvaiele

Mircea Damian

Cititorii noştri sunt familiarizaţi cu

ativitatea de gazetar a scriitorului

romanaţean Mircea Damian (1899-1948),

fostul director al ziarelor Bucureşti (1941) şi

Fapta (1943-1948). Aceasta a fost

prezentată pe larg de noi în mai multe

numere ale acestei reviste (Memoria Oltului

şi Romanaţilor nr. 59-69/2017).

Textul pe care îl reproducem mai

jos dovedeşte calităţile de umorist ale

prozatorului romanaţean, calităţi care i-au

fost remarcate încă de la debut de către

Camil Petrescu, director în 1928 al revistei

Universul Literar, umorul său fiind apreciat

ca ,,umor american” (E. Lovinescu), ,,umor

proletar” (G. Călinescu). Umor oltenesc am

putea adăuga noi dacă ni se permite,

oricum, umor de calitate.

56

Ibidem 57

I.Ionașcu- Catagrafia Eparhiei Argeș la 1824, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1942, p.91

Mircea Damian



Fragmentul face parte din volumul Bucureşti (1935), primul din seria ,,Oraşe”

apărut sub auspiciile Fundaţiei pentru Literatură şi Artă ,,Regele Carol al II-lea”. Volumul

prezintă un oraş pitoresc, cu florărese şi olteni care îşi vând legumele din cobiliţe, cu

,,jurnalişti” care năvălesc pe străzi din Sărindar ţipând în gura mare, cu forfota Gării de

Nord, ceasuri publice care nu arată aceeaşi oră, aglomeraţia de pe Calea Victoriei, bârfele

din cenaclurile literare şi de la Capşa. Textul se reproduce respectând grafia originală.

Câţi dintre cititorii mei au avut

odată, măcar odată chef să se plimbe cu

tramvaiul? Să se plimbe, pur și simplu.

Să se găsească fără nicio treabă pe-o

stradă oarecare, să se oprească la o stație

de tramvai și să se urce întrʼun vagon, în

oricare și să meargă până la capul liniei,

pe urmă să se întoarcă la capătul celălalt,

sau să debarce spre a se urca în altul care

merge spre altă direcție, care se oprește

pe alte străzi, la alte stații, ducând altă

lume, mereu altă lume? Și să fi mers așa

o după amiază întreagă, o zi întreagă, din

cartier în cartier, din tramvai în ramvai,

să fi coborât și să fi urcat mereu și să fi

stat de vorbă cu conductorul când a

rămas singur în vagon, să fi citit o carte

sau să se fi întâlnit cu o prietenă

dedemult, sau cu un prieten din

copilărie?!...

– Nu vă supărați... Mi se pare că vă

cunosc... Îi iei seama:

– Mi se pare și mie...

Și brusc:

– Tu ești, mă, Daravelă?!

– Ce faci, mă, gâscane?!

Ia uite, domnule, comedia dracului:

uitaseși că așa ți se spunea la școală:

gâscanul. Vorbești nițel pe nas și râzi

fâsâit...

– Mă, dar te-ai schimbat mult! – te

miri, stupid.

– Parcă tu!... Ce vrei, zece ani...

Sau:

– Nu vă supărați, domnișoară, mi se

pare că vă cunosc de undeva...

Femeia se uită la tine, alb. Știe ea:

orice imbecil, începe așa: «de unde vă

cunosc, domnișoară?»... Devine însă

numaidecât atentă, se uită lung la

Dumneata, își răscolește amintirile, și

zâmbește, veselă:

– Dar de sigur... Dar de sigur... Nu

știi că mi-ai făcut o declarație întrʼa

cincea?

Simți undeva, în inimă, pesemne, o

părere de rău ascuțită. Și-ți spui, în gând:

«întotdeauna am fost un dobitoc, în

materie de femei!»... Pe urmă, bleg:

– Mda... vasăzică dumneata erai...

– Doamne, ce cap! ... Cașicând nu

te-ai bucura că mă revezi!

Ba bine că nu! Mai ales că femeia

continuă, fericită:

– Mâine te invit la dejun... Să

cunoști pe bărbatu-meu...

«Să fie al dracului ... Cu măsa...»

îți spui în gând.

Ați fost la bâlci, de sigur. Ei

bine, ați observat că tocmai acolo unde

este lume mai multă și din toate părțile,

lume pe care nu o cunoști, întâlnești pe

neașteptate, un domn pe care nu lʼai

văzut de multă vreme și pe care lʼai

căutat de atâtea ori, fără să-i dai de

urmă?...

La București, nu e bine să cauți pe

cineva, a cărui adresă ai uiat-o. Îl vei

întâlni cu siguranță în tramvai, în Moși

sau pe Calea Victoriei, duminica la

prânz, când aglomerația este mai mare...

Veneam într- zi cu ramvaiul 15. Mă

urcasem la stația Tache Ionescu.

Conductorul după ce îmi taie biletul, se

uită la mine lung. Eram pe platforma



dinapoi. I-am întors spatele. El a plecat

în vagon să dea bilete, și cam la mijloc,

iar sʼa oprit și sʼa uitat le mine cu niște

ochi de parcă mʼar fi suspectat. «Ce

dracu o fi vrând?!» - mʼam întrebat. «că

bilet am». Mai face doi pași. Iar

seʼntoarce, iar se uită. Nu pe furiș. Se

uită drept și stăruitor. Întâi mʼa stânjenit:

nu-mi place să fiu privit. În cele din

urmă, mʼa enervat.

– Nu mă mai cunoașteți? – mʼa

întrebat tocmai când eram să sar din

tramvai, ca să scap de el. Avea un cap

dreptunghiular, era nebărbierit și se uita

la mine serios și cu niște ochi negri.

– Nu – i-am răspuns agresiv. De

unde să te cunosc?!

– Dela Năsăud.

– Dela Năsăud?! ... Nu, nu-mi aduc

aminte.

La Năsăud, fusesem prin 1925. Și

nici măcar la Năsăud, ci întrʼo comună

învecinată...

– Eram elev la Școala Normală de

învățători... Veneați câteodată pe la noi...

pe la domnul...

Și mi-a spus un nume... Ionescu, mi

se pare...

– Știți, profesorul de...

– Nu – îi spun... Nu-mi reamin-

tesc... Sunt nouă ani de atunci și omul

mai uită.

– Eu vʼam recunoscut, cum vʼați

urcat în tramvai...

– Poftiți, doamnă!

Era ora prânzului, când tramvaiele

sunt pline, toate. De obicei nu mă

grăbesc, pentrucă niciodată nu șed:

rămân pe platformă și fumez. Dar se

grăbea toată lumea și eram luat de

curent. Am pus piciorul pe treaptă în

acelaași moment cu o femeie foarte

simpatică dealtfel, și tânără:

– Poftim dumneata! – răspunse ea

arțăgoasă, și-mi făcu loc.

– Poftiți, vă rog! – îi spun... Nʼam

observat...

– Ce creștere!

Buzele încrețite, sprâncenele

încruntate.

– Hai, domnule și las-o în pace! –

strigă cineva dela spate. Nu vezi cʼa

mâncat aguridă? ... Ce dracu te-a găsit și

pe dumneata să fii politicos în

tramvai?!...

Apoi, către femeie, de sus, depe

platformă:

– Ce te zgâești așa cucoană?!...

Și întorcându-se spre mine:

– Dar ce crede ea, în definitiv?!...

Îmi dați voie:

– Popescu!

– Încântat!

Nu prea eram, fiindcă am groază de

cunoștințe ocazionale. Dar așa se

obișnuiește.

– Ce crede ea? Că dacă e femeie, să

rămân eu de tramvai?... Prea abuzează

domnule... Înțeleg să fii politicos, dar nu

până la sinucidere... Ei, comedia

dracului... Și pe urmă, pretind drepturi

egale cu bărbații. Dreptul nu se cere: se

ia... Uite, să-și ia singură dreptul... Să se

înghesuie, să dea cu coatele... Nʼam

dreptate?...

– Ba ai.

– Păi sigur că am... Că discutam

alaltăieri cu Ionescu dela justiție care...

Și așa mai departe.

Omul meu avea dreptate: sunt unele

femei, și bătrâne și tinere, care se uită

înfipt la dumneata ca să liberezi locul. Te

faci că nu observi, pe urmă o vezi, dar

continui să șezi, iar dacă femeia este

frumușică și dacă dumneata ai nițel

tupeu, flirtezi. Ea tremură de ciudă și de

indignare și șoptește printre dinți:

– Ce obraznic!

Iar dacă îi oferi politicos locul,



sʼașează fără să te privească și uneori

fără să-ți mulțumească. Ba se uită rău la

dumneata, ca și când i-ai fi cedat un

drept al ei, din strămoși, pe care i l-ai

răpit cu forța...

– Pe vremea mea tineretul era mai

cu obraz! – se vaietă la toată lumea o

femeie cam în vârstă și cam grasă.

A început să se vaiete și să facă

morală, de cum a ajuns în prag.

Vorbește în gura mare de

«timpurile când tineretul era cuviincios

și nu lăsa pe o biată femeie în vârstă să

stea în picioare».

– Pe vremea dumitale erau

tramvaie, cocoană? – se interesează

cineva depe bancă, foarte serios.

– Erau! – țipă ea. Dar nu erau tineri

obraznici ca dumneata.

Toată lumea râde și nu-i face

nimeni loc.

– Eu mʼași scula, – zice unul. Dar

lasʼ să stea în picioare... Că prea e

otrăvită...

– Taxa!

– Abonament!

– Să văd.

Pasagerul se încrută.

– Ce, nu mă crezi pe cuvânt?

– Ba vă cred dar așa am ordin.

– Și dacă nʼam chef să ți-l arăt?

– Atunci vă dau jos.

Prea mult! Coductorul e obraznic.

– Cu cine vorbești tu, mă?

– Vă rog să-mi arătați abonamentul.

– Știi tu cu cine vorbeșt?

Întâmplător, conductorul e student.

În anul II, la drept.

– Nu mă interesează, – îi răspunde,

calm... Deocamdată, vorbesc cu un

pasager în neregulă... Un contravenient...

– Așa?! – și spumegă.

– Așa... La prima stație, te rog să te

cobori.

Acum nu-i mai vorbește cu

«dumneavoastră».

– Măgarule.

– Te rog să vorbești frumos, altfel

voi fi silit să-ți vorbesc cu acelaș

vocabular.

Omul este o clipă deconcertat. Prea

vorbește radical conductorul, prea e calm

și prea simte că are pe toată lumea de

partea lui...

– Poftim! – și-i întinde

abonamentul. Mai spune și acum că mă

dai jos.

– Tot vă dau jos, dacă nu vorbiți

cuviincios.

– Are dreptate! – se amestecă

cineva.

– Dumneata ce te bagi, domnule,

unde nu-ți fierbe tingirea?

Celălalt îi răspunde fără să-l

privească.

– Dacă aș fi în locul dumnealui,

(și-l arată pe conductor cu capul), de

mult te-ași fi aruncat pe fereastră...

– Domnu?

– Poftim? – și tresare.

– Taxa.

– A-ha... Cât face până a hale?

Și dă să bage mâna după portofel.

– Tramvaiul ăsta nu merge la hale.

– Nuuu?!

– Nu... Luați pe 15.

La prima stație omul se coboară și

ia tramvaiul următor. O stație două se

mai ferește. Dar până la a treia

conductorul dă cu chii de el...

– Taxa.

– Dă-mi un bilet până la 11 Iunie.

– Luați tramvaiu 15... Sau 20. Ăsta

nu merge la 11 Iunie...

Și tot așa, făcând pe prostul și

mutându-se din tramvai în tramvai, omul

ajunge la destinație, fără să scoată bilet...



– Îmi permiteți, domnișoară?

Mai sunt scaune libere. Dar el sʼa

așezat, irezistibil, lângă domnișoara.

Tace un moment, și-i ia seama. Tace și

ea, și se uită pe fereastră.

– Ce cald!

Sau:

– Ce frig!

După sezon. Femeia tace mereu și

mereu se uită pe fereastră. Și se strânge

lângă perete. El sʼapropie din ce în ce...

– Taxa!

– Două! – și întinde conductorului

un pol, între degete, distins.

– Pardon! – sare femeea, când a

înțeles că al doilea bilet este pentru ea.

Apoi către individ:

– Cum îți permiți?!

Vasăzică, nu sʼa prins. Omul nu e

chiar atât de prost să mai insiste. Are

nițică experiență, ce dracu. Se ridică

îngânând o scuză oarecare, și pleacă. Iar

femeia, tremurând:

– Nemaipomenit!...

Dar se ʼntâmplă și altfel:

– Nu vă supărați dacă stau lângă

d-voastră...?

– Vai de mine!... Poftiți!

Își strânge fustele și-i face loc.

– Oh, nu vă deranjați atâta.

Și dupăce sʼașează, spiritual:

– Nu sunt chiar așa de gras...

Ea zâmbește.

Conductorul:

– Cine mai e fără bilet?

– Aici, șefule!

Și-i întinde o sută. Are și poli, are și

de cinci, și de zece...

Dar e mai bine așa... Să vadă

femeia...

– Aveți bilet, domnișoară? – și-i

zâmbește.

– Nu... acuma...

– Oprește pentru două, șefule.

– Vai, dar cum se poate...

– Lasă, că tot îmi schimbă.

Și iar pasează un spirit.

– O să-mi dați o poliță.

– Hi, hi, hi!

Așa. Și acuma, dupăce a primit

restul în palmă fără să se uite și fără să

numere, – poate să-i vorbească mai liber

domnișoarei. Dar tot spiritual... Ca sʼo

epateze...

– Sper că mergeți până la capătul

liniei?...

– Ba nu... Mai aproape. Până în

Mătăsari...

– Da?... Și eu tot acolo mă cobor.

Minte. El merge mai departe sau

mai aproape. Dar vrea sʼo conducă.

– Ia uite! – Se miră ea. Ce nostim!

– Locuiești pe Mătăsari?

Acuma, îi vorbește cu «dumneata».

– Da.

– Ai un profil foarte distins... Și nas

grec...

Da de unde: profilul e cât se poate

de comun... Cât despre nas... potrivit. Și

fruntea, și sprâncenele... Potrivite toate.

Un singur semn particular, și acela făcut:

o aluniță la colțul gurii, sau undeva pe

bărbie...

Femeia se uită la el, recunoscătoare,

apoi se uită în jos rușinoasă...

– Glumești!

Și ea îi vorbește acuma tot cu

«dumneata».

– Îmi pare rău! - zice el. Pentru ce

ași glumi?

– Așa sunt bărbații.

– Or fi... Dar eu sunt altfel... Uite, și

gâtul... O poezie... Și umeri rotunzi...

– Atâtea complimente!

Ea e fericită. Și se gândește că tipul

e foarte simpatic și inteligent. «Dar cum

lʼo fi chemând? Că nu sʼa recomandat».

– Nu sunt complimente... Sunt

constatări, domnișoară... Cum te chiamă?

Acuma, rândul ei să fie spirituală:



– Ești curios?

– Foarte curios.

– Îmbătrânești!

Conductorul strigă:

– Mătăsari!

– Păcat! – oftează el.

Ea:

– Vai ce repede a trecut timpul!.

Se coboară întâi el, ca orice cavaler

cu educație, și-i ajută: îi ia palma în

palma stângă, și-o prinde cu dreapta de

braț, strâns.

– Mersi!

Apoi o conduce până aproape de

casă, și-i cere o întâlnire.

– Mâine la aceeași oră, în acelaș

tramvai, – se hotărește ea, după o ezitare

scurtă...

Restul, – nu ține de capitolul ăsta.

Cititorul îl va găsi în altă parte...

În tramvai se ʼntâmplă și unele

tragedii. Se ʼntâmplă, adică nici mai

mult, nici mai puțin, ca bărbatul să-și

vadă nevasta în vagon la o încrucișare

lângă un tip oarecare, veselă și fericită,

cum nu prea este acasă, cu el. Și

seʼntâmplă ca și femeea să-și vadă

bărbatul cu o damă pe care nu o

cunoaște, în aceeaș situație. Însfârșit, se

mai întâmplă ca nici unul să nu știe că a

fost văzut de celălalt...

Acasă, el pufnește, – ea îl ignoră.

Până la friptură.

– Ai putea să te mai ocupi de

bucătărie, dumneata.

Ea tace.

– Nu?... Mi se pare că astăzi ai venit

cam târziu acasă.

– Cam.

– Ași putea să știu unde ai fost?

– În oraș... Dar dumneata, unde ai

fost?

Bărbatul tremură:

– Deocamdată, întreb eu.

Femeia tremură și ea și i-a pierit

pofta de mâncare. «Ce cinism» – își

spune. Totuși, se stăpânește.

– Întreabă!

– În oraș, – unde?

– Mʼam plimbat.

– Cu tramvaiul?

Femeia tresare și se sperie. Își

revine însă numai decât.

– Nu, nʼam obiceiul să mă plimb cu

tramvaiul.

Și după o pauză scurtă:

– Ca tine.

El cască ochii mari.

– Ca mine!! Cum adcă?!... Cu

tramvaiul eu nu mă plimb, cucoană... Cu

tramvaiul, eu mă duc la serviciu... Și

după treburi...

Ea ironică:

– După treburi?

– Da.

– Foarte interesant.

Exasperat de ironia ei, o lasă

dracului de diplomație, – și strigă

congestionat:

– Cu cine erai azi în vagonul 5?

Femeia se gândește că, în definitiv,

sunt chit. Și strigă și ea:

– Dar tu, cu cine erai?!...

Apoi amândoi în gând, opăriți:

– Fir-ar-al dracului să fie de

tramvai... cu cine l-a inventat...

Plouă des și repezit. Asfaltul

strălucește ca oglinda și ca de oglindă se

izbesc picăturile mari, apoi sar zdrobite

în stropi, și se împrăștie. Lumea fuge sub

ploaie și sʼadăpostește unde poate: pe un

prag, întʼun gang, întrʼo librărie...

Nu găsești o trăsură sau un taxi, cu

niciun chip și cu niciun preț. Tramvaiele,

– gem. Stau călătorii înghesuiți pe

amândouă platformele și printre bănci,

agățați de curele sau sprijinindu-se unii

de alții...



– Avansați mai înainte, domnilor...

Taxa, cine mai e fără bilet...

– O corespondență, șefule:

Omul se răsucește ca să poată băga

mâna în buzunar, și zice de duuă-trei ori,

în drepata și în stânga, politicos:

– Pardon!

Ajunge cu mâna în buzunarul unde

păstrează portofelul: buzunarul gol! Un

moment nu mai simte nici inimă, nici

nimic. Pe urmă începe să se scotocească

febril prin toate buzunarele: nimic!...

– Poftiți biletul! – zice conductorul.

– Aoleu! – țipă omul. Săriți!...

– Ce sʼa ʼntâmplat, domnule?!

– Portofelul... Mi-au furat

portofelul!...

– Numai atâta?! – se miră unul. Eu

credeam că e foc...

– Cine ți l-a furat, domnule?! –

întrebă altul prostește.

În momentul acela, toată lumea își

pipăie buzunarele unde păstrează banii,

fiecare rămâne cu mâna pe portfel, și

suspectează pe celălalt...

– Oprește tramvaul, domnule! –

strigă păgubașul. Să căutăm hoțul...

– Cum să nu! – sʼamestecă cineva.

Dacʼai ști pe unde-o fi dumnealui

acuma...

– Aveai mulți bani? – se interesează

un vecin.

– 5000 de lei.

– Frumoasă sumă.

– Pe criza asta...

– Dece nu te-ai ferit, domnule?

Omul se uită la cel care-l întreabă,

și-i vine să-l înjure. Dece nu s-a ferirt,

auzi! Păi când se lovesc atâția inși de

tine, când te ʼmbrâncesc atâția la opririle

tramvaiului, când plouă, însfârșit, și când

mai ai și un pachețel în mână, – poți să

te mai gândești la ceva, și poți mai ales,

să știi cine ți-a băgat mâna în buzunar,

din cei care sʼau frecat de dumneata!...

Uite, și pachețelul sʼa turtit de tot și sʼa

udat. Păgubașul îl ridică îngrijorat, îl

privește cu jale pe toate părțile și, uitând

pentru moment de bani, – se vaetă în

neștire:

– Aoleu, mă omoară nevasta...

Două dintre personalităţile ,,uitate’’ ale comunei Vlădila

Marin Petran-Vlădila

Cercetând mai de aproape, viaţa comunităţii noastre, înţelegem că cele mai multe

lipsuri, frământări sau dureri, au însoţit întotdeauna omul. Ceea ce-l frământă însă şi mai

mult pe om în lupta pentru existenţă a fost şi a rămas grija zilei de mâine. Era ceva

obişnuit pentru el, omul, ce îşi odihnea sau sătura privirea peste şesurile întinse de

câmpuri mănoase şi se bucura în sufletul lui, când porţile se deschideu şi primeau cu

lăcomie belşugul carelor încărcate.

Imperiul Roman, ca toate marile împărăţii pământeşti a suportat şi biruit toate

atacurile venite din afară, atâta timp când a fost stăpânit de ,,obiceiuri‟‟ bune şi cetăţenii

au trăit în respectul legilor.

Comuna Vlădila, îşi are istoria sa proprie, care şi-a lăsat amprenta asupra vieţii

economice şi sociale. Dar toate acestea rămân documentul cel mai grăitor de absenţa

noastră de la ceeace s-a petrecut în vremurile cu adevărat aspre. Este ascuns în fiecare

secol din trecutul comunei Vlădila... oameni mai ,,vechi‟‟ care s-au dat uitării sau abia se



mai aude de ei (din documente). Aceste rânduri vin a reîmprospăta numele lor, în memoria

unor urmaşi demni prin tristul şi ultimul act de iubire către aceşti ,,fii ai comunităţii‟‟.

În viaţa de toate zilele se oferă atâtea exemple, din care se vede că adesea oameni

geniali se prăbuşesc şi în schimb alţii modeşti în capacitate, datorită voinţei lor ajung

departe, de multe ori peste aşteptări. Astfel de exemple le are comuna Vlădila.

Cele două personalităţi despre care vom aminti în rândurile ce urmează, vin de la

sfârşitul secolului al-XVI-lea şi sfârşitul secolului al-XIX-lea.

Primul, despre care sunt mai puţine informaţii este Alexie din Vlădila, amintit în

documentele Ţării Româneşti prin actele de ,,danie‟‟ ale anumitor personalităţi ale vremii.

Vornicul Danciu din Brâncoveni, a lăsat după moartea sa trei copii: Barbu, Matei

(Basarab) şi o fiică, anume Calea. Barbu se întâlneşte pentru prima dată într-un document

din 12 februarie 1598, prin care împreună cu mama sa şi cu faţii săi ,,miluiesc‟‟ pe un

anume Alexie din Vlădila, cu lac, branişte, pădure şi cu jumătate din satul Hărvăteşti

,,pentru credincioasa lui slujbă ce a slujit părintelui lor, jupan Danciu vornic, cu

credincioasă slujbă în ţări străine şi cu vărsare de sânge’’.

Prin actul de la 23 mai, acelaşi an, Mihai Viteazul întăreşte ocini lui Alexie din

Vlădila: ,,Din mila lui Dumnezeu, Io Mihail voevod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei,

fiul marelui şi preabunului Io Petraşcu voevod. Dă domnia mea această poruncă a

domniei mele slugii cinstitului dregător al domniei mele jupân Calotă fost mare ban,

anume Alexie din Vlădila şi cu fii lui, câţi dumnezeu îi va lăsa, ca să-i fie jumătate de

ocină din Hărvăteşti (şi din Hotărasca), de peste tot locul, din câmp şi din apă şi din

pădure şi din vatră şi din branişte şi de peste tot hotarul, de peste tot, pentrucă jupân

Danciul vornicul şi jupâniţa lui, Stanca şi fii lor, anume Calea şi Barbul şi Matei au dat şi

au miluit cu această ocină mai sus zisă pe Alexie pentru slujba ce a slujit prin ţări străine.

Pentru aceasta, au dat şi au miluit, ca să-i fie lui ocină ohabnică, lui şi cu fiii lui şi

nepoţilor, strănepoţilor şi acestor boieri ce sunt scrişi mai sus < să le fie > pomenire

părinţilor lor în veci, neîncetat. Şi iar a miluit jupan Danciu vornicul pe această slugă mai

sus zisă la cununie şi la spălare cu un ţigan, anume Bădia şi cu ţiganca lui, anume Slavna

şi toţi copiii” (1598- 23 mai, Târgovişte ).

Tot din documente de arhivă aflăm şi cea de a doua personalitate care vine din

familia Simionescu. Familia Simionescu a locuit în partea de N-V a satului Vladila Veche,

vecin cu Fotescu M. Ştefan şi cu Tiţa Marin (frate cu străbunicul lui Oance). Despre

familia aceasta se ştie că au fost arendaşi (logofeţi de moşii). Din menţiunile bătrânilor

satului avem ştirea că ,,boieru’ sta în prispa conacului (conacul find pe un deal) şi

urmărea prin binoclu cine muceşte pe moşia lui’’.

Simionescu Stancu născut în 1869, a fost căsătorit cu Ileana, născută la 1875, au

avut patru copii, primii trei născuţi la Vlădila:

- Toma, născut la 29 decembrie 1894, decedat la 13 septembrie 1967, a locuit la

Bucureşti;

- Zoea, născută la 23 februarie 1896- decedată la 13 septembrie 1986 a lucrat ca

funcţionară la Poştă, căsătotită cu avocatul Tătaru şi a locuit pe str.Carpaţi- Caracal;

- Ilarie, născut la 10 octombrie 1897- căsătorit în 1936 la Craiova în 23 mai cu

Elena Scarlat a locuit în Bucureşti, decedat la 14 ianuarie 1985;

- Eliza, căsătorită cu Onofrei din Iaşi- geolog, proprietar al Palatului Copiilor.

Simionescu Ilarie a fost General de brigadă, din arma infanterie. Sublocotenent-

la 1 iulie 1917, locotenent la 1 aprilie 1920, căpitan la 1 iulie 1927, maior la 31 martie

1938. În anul 1927 absolvă Şcoala Superioară de Război, specialitatea infanterie, diploma

fiindu-i semnată de directarul Şcolii de atunci , colonelul Ion Antonescu, viitorul Mareşal,



ceea ce conferă acesteia valoarea de

document istoric şi arhivistic. A fost

apreciat ca un elev distins, cu o remarcabilă

înclinaţie spre o pregătire militară

superioară. Războiul al doilea îl găseşte

profesor la Şcoala superioară de Război,

unde a predat cu competenţă cursul

,,Tactică generală‟‟ şi ,,Stat major‟‟ timp de

7 ani. La decesul său din ziua de 14 ianuarie

1985, printre cei care i-au adus un ultim

omagiu au fost şi foştii săi elevi în inima

cărora ca un autentic dascăl militar şi un om

ale cărui sfaturi şi învăţăminte le-au netezit

vieţile militare. Din foile calificative

întocmite de şefii săi ierarhici, rezultă că era

o remarcabilă inteligenţă şi avea o

excepţională putere de muncă, ofiţer de stat

major de elită şi admirabil ofiţer de câmp.

Pregătire şi cultură militară excepţionale,

bun comandant, educaţie militară

desăvârşită, spirit de disciplină ostăşească.

Generalul Septimiu Pretorian îl aprecia

astfel: ,,…îl caracterizează un fanatic

sentiment al iubirii de patrie, prin care

trece tot ce gândeşte, exprimă sau

activează”. Era devotat instituţiei armatei

pe care

a

slujit-o

cu pasiune, cu orice risc şi sacrificii, foarte autoritar

dar drept, caracter integru cu moral desăvârşit, ostaş

de credinţă, om de nădejde. A dat dovadă de

aptitudini fizice deosebite în cele 14 luni de front,

atât în serviciul de stat major în timpul luptelor de la

Cotul Donului şi Stepa Calmucă, precum şi la

comanda Grupului 92 Vânători de munte. Între 29

iunie şi 31 octombrie 1941 a activat la Secţia operaţii

din Marele Cartier General, executând lucrări

importante, dar a fost folosit şi în acţiuni exterioare

fiind trimis la Corpul 3 Armată care a forţat Prutul şi

a operat în Basarabia şi la Nistru. În calitate de şef al

Secţiei operaţii, datorită pregătirii sale profesionale şi

energiei deosebite, a reuşit (deşi condiţiile erau foarte

grele ) să ţină la curent Marele Cartier General cu

toate operaţiunile Corpului 3 Armată, făcând eforturi

aproape supraomeneşti. Ca şef de Stat Major al

Diviziei a V-a (10 iunie – 31 octombrie 1942) a

luptat cu divizia la Cotul Donului, fiind de un real

Generalul de brigadă Ilarie Simionescu...

...născut la Vlădila la 10

octombrie 1897



folos în ocuparea unor poziţii în linia I, de unde a venit cu informaţii corecte, stimulându-i

şi pe cei din jurul său prin zelul fantastic cu care îşi îndeplinea misiunile. La Armata a IV

–a pe timpul luptelor din Calmucia şi a retragerii spre ţară s-a achitat corect de toate

sarcinile primite. În perioada 1-30 septembrie 1944 s-a aflat la comanda Grupului 92

Vânători, remarcându-se în luptele pentru dezrobirea Ardealului, dovedindu-se un excelent

comandant, prezenţa lui în locurile şi momentele fierbinţi aducând un plus de curaj şi

încredere colaboratorilor săi. Deşi avea ordin să ocupe numai satul Huldireni, colonelul

Simionescu, din proprie iniţiativă ocupă şi Dealul Fetelor care domina toată Valea

Mureşului, fiind cel mai bun şi puternic observator al inamicului, comandantul fiind

prezent tot timpul în linia I, în mijlocul camarazilor săi.

Remarcabilă a fost însă activitatea ca membru în Comisia Română pentru

Aplicarea Armistiţiului (C.R.A.A.). În calitate de şef al secţiei I care în cadrul C.R.A.A.

se ocupa de aplicarea problemelor militare, a organizat şi condus foarte bine întreaga

activitate, impunându-se atât printr-o cultură militară superioară cât şi printr-o remarcabilă

cultură generală. Pregătirea sa deosebită i-a permis să prezinte în mod magistral toate

chestiunile complexe şi subtile legate de aplicarea militară a Convenţiei de Armistiţiu,

dând dovadă de mult tact şi diplomaţie în relaţiile cu misiunile aliate ; sovietică, americană

şi engleză. Pentru întreaga sa carieră militară, mai ales în război şi în special în calitate de

comandant pe câmpul de luptă, prin Ordinul General nr. 75 din 25 iulie 1945 al

Ministerului Apărării Naţionale, colonelul Simionescu Ilarie este ,,propozabil la gradul

de GENERAL DE BRIGADĂ ‘‟.

A primit numeroase ordine şi medalii, din care amintesc ,, Ordinul 23 August „‟,

clasa a IV –a (1966).

A murit la Bucureşti la 14 ianuarie 1985.

Note: -Arhivele Olteniei, 1935, ian-mart. , pag. 46;

-D.I.R. Ţara Românească, seria , B, sec. XVI, vol. VI, doc. 329, pag. 317;

-Registrul Stării Civile, 1894- 1897, Arhiva Primăriei Vlădila.

-Dumitru Botar- Fiii Romanaţiului, Editura Lotus-Co Craiova, 2005, vol. II.

Jurnalul de operaţiuni al Regimentului 59 Infanterie (II)

Comandor (r.) Nicola Tudor

17 septembrie [1916] În drum spre Lupeni Regimentul primeşte Ordinul nr. 50 al Brigăzii

3 Mixte prin care Batalionul 2 să rămână în Lupeni spre a forma Rezerva Brigăzii, iar

Batalionul 1 în Vulcan constituind Rezerva generală a Diviziei. Tot aici Batalionul 3 şi

Bateria de artilerie au intrat din nou sub comanda Regimentului împreună cu Secţia

mitralieră. Acest batalion reântors din luptele de la Dealul Zănoaga primeşte ordin să

meargă cu 3 companii la nord de Dealul Babii, iar cu o companie în Petroşani.

18 septembrie Batalionul 2 a fost împins la Bărbăteni, la aripa stângă a Brigăzii pentru a

forma susţinerea trupelor în luptă.

19 septembrie Compania a 6-a care se găsea la Lupeni în Rezerva Batalionului 2 a primit

ordinul să ajute şi ea trupele care erau ameninţate la aripa stângă a Brigăzii. Din informaţii

şi ştirile primite s-a aflat că inamicul concentrează forţe numeroase la aripa stângă precum

şi la Dealul Babii. Divizia a întrebat telefonic dacă aceste trupe pot rezista pe poziţii până

când se primesc ajutoare. Comandanţii de batalioane au raportat că pot rezista atacurilor



inamicului până la ora 5 p.m. ziua 20. La ora trei noaptea s-a ordonat retragerea trupelor

spre frontieră unde se vor întări.

20 septembrie La ora 2 şi 30 minute, după prânz, Statul Major şi Compania a 6-a care

făcuse gardă de poliţie la Lupeni s-au pus în marş, în retragere, în direcţia Vulcan sat,

Pasul Vulcan, frontiera Românească. Celelalte batalioane au primit ordin de retragere

telefonic, la orele ce s-au stabilit prin Ordinul de operaţii: la ora 7 seara după ce va rupe

lupta cu inamicul, Batalionul 2 având direcţia de deplasare Vârful Straja; Batalionul 3

având direcţia Pasul Vulcan; Batalionul 1 direcţia de retragere Petroşani, Valea Jiului. La

ora 9 seara Statul Major a ajuns la Buliga.

21 septembrie La ora 8 dimineaţa Batalionul 3 a ocupat: Pasul Vulcan, frontiera

Românescă spre stânga până la Vârful Straja iar spre dreapta făcând legătura cu trupele

din Brigada 22 Infanterie. Compania a 2-a ce făcuse însoţirea Batalionului 2 şi luptase la

Dealul Mare a rămas pe loc până la sosirea Batalionului din care făcea parte. Compania a

5-a şi Compania a 7-a au ocupat Dealul Mutului şi Dealul Straja până la sosirea celorlalte

companii ce se găseau pe drum în retragere.

22 septembrie Au sosit şi celelalte companii din Batalionul 2 şi s-a ocupat poziţia

ordonată de Comandamentul Brigăzii. Trenul de luptă şi Trenul regimentar ce se

retrăseseră de la Petroşani au sosit la Buliga de unde trupele s-au putut aproviziona. S-au

înaintat Diviziei 11 douăzeci şi şase de oameni luaţi ostatici din Lupeni şi Uricani şi patru

prizonieri luaţi în luptele de la Dealul Zănoaga.

23 septembrie Regimentul se găseşte dispus astfel: Batalionul 3 ocupă Pasul Vulcan cu

Vârful Merişor şi Dealul Faţa având la dreapta Regimentul 43 din Brigada 22 Infanterie;

Batalionul 2 ocupa Straja şi şoseaua dintre Straja şi Dealul Mutului; Batalionul 1 la 2 km

sud Pasul Vulcan pe şosea; Compania mitralieră se găsea împărţită spre Merişor şi Dealul

Futeţului; Bateria de artilerie de 53 mm se găsea în reparaţie la Târgu Jiu.

La ora 10 seara s-a primit de la Brigada 3 Mixtă ordinul de a se lua contact cu

inamicul pentru a proteja retragerea forţelor de pe altă direcţie. Datorită timpului ceţos

Batalioanele 2 şi 3 au înaintat foarte greu trimiţând patrule numeroase.

24 septembrie Toate patrulele Batalionului 3 trimise în dimineaţa acestei zile în

recunoaştere la nord de Vama Ungurească au fost primite cu foc din toate părţile iar

avangarda a fost atacată cu focuri vii. Comandantul detaşamentului a trimis pe

locotenentul Stănculescu Virgil pentru a recunoaşte tăria focurilor şi a susţine vârful de

avangardă. Numitul ofiţer împreună cu plutonierul Pitorescu a rezistat energic contra

focurilor inamice. La ordin, avangarda s-a retras raportând superioritatea inamicului. În

scopul unui atac cu forţe superioare Comandantul detaşamentului a hotărât retragerea cu

500 m spre sud. La ora şase după amiaza inamicul a năvălit asupra detaşamentului de la

sud şi est căutând a-i tăia retragerea. Comandantul detaşamentului, căpitanul Surugiu,

fiind rănit este evacuat. Sublocotenentul Burileanu, înlocuitorul la comandă, văzând

superioritatea inamicului a ordonat retragerea spre Cota 1350 la nord-vest de Şaua lui

Crai. Fiind întuneric şi ceaţă, oamenii s-au pierdut retrăgându-se pe mai multe direcţii.

Comandantul, locotenent colonel Mlădinescu, fiind înştiinţat printr-un sergent călare pe la

orele 8 şi 30 minute seara, a venit pe Şaua lui Crai unde a oprit cele două companii spre a

se reconstitui. Compania a 9-a a avut doi morţi şi trei răniţi iar Compania a 12-a, trei

răniţi. Batalionul 2 a ajuns la stânga Muntelui Straja, Cota 1352 şi Colina Arsuri, Cota

1007.

25 septembrie Batalionul 3 se află la Buliga ca rezervă a sectorului. Batalionul 3 are două

companii pe Straja, Compania a 11-a pe Şaua lui Crai şi Compania a 10-a pe Muntele

Futeţu. Batalionul 2 ocupă versantul stâng al Muntelui Straja, Cota 1352 , şi Colina Arsuri,



Cota 1007. Linişte pe tot frontul, afară de bombardamentul uşor de artilerie cu

intermitenţă. Trupa a executat lucrări de tranşee pentru adăpost şi a trimis numeroase

patrule pentru recunoaşterea amănunţită a terenului raportând la întoarceri că inamicul

concentrează trupe pentru atacul de flanc.

26 septembrie-7 octombrie Situaţie neschimbată.

Sâmbătă 8 octombrie În această zi se desfiinţează Brigada 3 Mixtă. Regimentul 59

Infanterie care era subordonat acestei Brigăzi, trece de azi sub ordinele Brigăzii 22

Infanterie, colonel Anastasiu.

Duminică 9 octombrie Conform ordinului de zi din ziua precedentă al Comandantului

Sectorului Vest Jiu Batalionul 2 şi Batalionul 3 au ocupat din Pasul Vulcan, Şaua lui Crai

până la Piscul Rusesc iar Batalionul 1 între Piscul Rusesc şi Dealul Muncelele.

Luni 10 octombrie Trupele inamice au bombardat cu intensitate poziţia Batalionului 1

Muncelele (Dealul Scurt) de la orele unsprezece la două şi jumătate după amiaza când,

batalionul a fost forţat să se retragă din cauza artileriei care a distrus posturile ocupate de

trupele noastre. La ora cinci după amiază artileria noastră de munte de la Gura Plaiului a

raportat că o parte din batalion a fost respinsă către Piscul Rusesc şi o altă parte se retrage

către Dealul Copilului fiind urmărite de inamic.

11 octombrie La şase dimineaţa s-a raportat că două companii (3 şi 4) ocupă tranşeele

făcute de pionieri la Scărişoara, iar Companiile 1 şi 2 s-au retras spre Buliga. Din

informaţiile culese de la un ofiţer al nostru rănit rezultă că inamicul dispune de artilerie

numeroasă. La ora 9 seara s-a primit vestea că inamicul ar ocupa Gura Plaiului numai cu

infanteria. De la celelalte batalioane nici o ştire până la 12 noaptea.

Batalionul 1 văzându-se urmărit de forţe superioare inamice a fost nevoit a se

retrage cu un număr restrâns de oameni, restul apucând alte direcţii în retragere prin

Buliga, Vai de Ei.

12 octombrie După retragerea Batalionului 1 de la Pasul Vulcan (două companii) trupele

noastre de pe restul sectorului, cu toată rezistenţa opusă, au rupt frontul pe la orele 8 seara.

Inamicul a înaintat cu forţe superioare pe la Dealul Copilului şi au ocupat cu forţe

superioare comuna Dealului care domina satul Vai de Ei, după ce rupsese şi comunicaţia

telefonică a trupelor noastre.

Nemaiprimind nici o ştire de pe poziţiile de luptă şi neştiindu-se nimic de soarta

trupelor care luptau, s-au trimis numeroase patrule în direcţia Vai de Ei, ocupat de inamic,

pentru a se convinge dacă ştirea cum că inamicul ar fi pătruns chiar în comuna Vălari este

sau nu adevărată. Patrulele au raportat că inamicul a pătruns si a ocupat comuna Dealului.

Atunci s-a trimis un pluton pentru o mai amănunţită recunoaştere. Nu mult după plecarea

acestui pluton a început atacul cu arme asupra şoselei Vai de Ei, unde se afla instalat Statul

Major al Regimentului 59 Infanterie împreună cu comandantul de regiment, locotenent-

colonelul Homoriceanu şi Drapelul. Comunicaţia telefonică cu trupele care operau pe

poziţie fiind ruptă şi lipsa informaţiilor despre trupele proprii au permis inamicului să

surprindă Statul Major al Regimentului cât şi trupele care se retrăseseră din munte şi

căutau să se retragă pe Valea Şuşiţei spre Vai de Ei.

Inamicul care bătea cu violenţă valea Vai de Ei cu focuri de mitralieră a putut să

coboare sub ocrotirea acestui foc până în sat unde a fost capturat întreg Statul Major

format din locotenent-colonelul Homoriceanu Ion, comandantul regimentului, locotenent

Ştefănescu Ion, adjutantul regimentului, preotul Emanoil Mărculescu, locotenent

Căpitănescu Teodor, medic ajutor Carol Marcus, sublocotenent farmacist Alifantie

Anastasie, agent de legătură, telefonişti precum şi Drapelul împreună cu Garda şi port-

drapel Păunescu Constantin.



Batalionul 1 ce se retrăsese seara, fiind trimis dimineaţa pentru a-şi reocupa

poziţia părăsită, a fost întâmpinat spre Buliga de către inamic care pătrunsese şi pe la Pasul

Vulcan fiind astfel nevoit a se retrage. Maiorul Gavrilescu Ion care însoţise Batalionul 1

fiind bolnav a fost trimis la spital.

Batalionul 2 sub comanda maiorului Vasile Aristotel fiind respins şi voind a se

retrage către Vai de Ei a fost înconjurat de inamic care ocupase coama muntelui.

Acest batalion fiind somat de inamic a se predea, maiorul Vasile Aristotel a găsit

nimerit a trimite parlamentar un locotenent de cavalerie ridicând un steag alb în semn de

predare. După aceea batalionul cu un efectiv de 480 oameni şi ofiţerii s-a predat.

Inamicul, probabil din informaţiile culese, a putut să pătrundă şi în comuna Vălari

tăind astfel calea trupelor noastre de a se mai putea retrage către Vai de Ei. S-au putut

scurge foarte puţine trupe care au luat drumul spre Stoieneşti, iar parte spre Batalionul 3

care se afla la Pasul Vulcan.

Primind ştirea că trupele de pe restul sectorului au fost respinse şi că inamicul a

ajuns până la Vai de Ei, a luat măsuri de a nu fi încercuit începând retragerea în mod

metodic, luptând în retragerea sa, secondat de artilerie până la tranşeele de la Arsuri,

unde a opus rezistenţă trupelor inamice ce veneau de la Schela.

Cu toată rezistenţa opusă de trupele noastre atât la Schela cât şi la Arsuri, totuşi au

fost nevoite să se retragă până la Jiu.

La Jiu, trupele reculegându-se, au început ofensiva împreună cu trupele amice

contra vrăjmaşului oprind şi respingând avalanşa inamicului.

Secţia de mitraliere franceze ce fusese trimisă de dimineaţă pentru a da ajutor

trupelor de infanterie de pe vârf, nu a putut să ajungă la locul ce i se destinase căci

inamicul odată cu surprinderea Batalionului 2 a surprins-o şi pe ea cu o parte din personal.

Asemenea şi Bateria de artilerie de 53 mm care fusese şi ea trimisă a fost respinsă

împreună cu sublocotenentul Dumitrescu Gheorghe, comandantul bateriei. Tunurile, cu

această ocazie, au putut scăpa din mâinile inamicului. Cu acestă ocazie au putut scăpa

trenul de luptă şi Trenul regimentar împreună cu întreg personalul.

Material foarte puţin s-a pierdut. Locotenent-colonelul Homoriceanu a fost rănit

cu această ocazie şi a căzut prizonier.

Joi 13 octombrie. În dimineaţa acestei zile Batalionul 3 s-a reformat cu oameni veniţi de

la celelalte două batalioane care s-au retras în ziua de 12 octombrie prin Vai de Ei. S-a

primit apoi ordin ca o companie din Regimentul 41 Infanterie sub comanda căpitanului

Dumitrescu, o companie din Regimentul 43 Infanterie sub comanda căpitanului

Mihăilescu şi o companie din Regimentul 59 Infanterie (Compania a 10-a comandată de

locotenentul Pretorian Matei) să ocupe liziera de la nord de satul Turcineşti, unde se afla o

grupare din Regimentul 18 Gorj călare pe drumul Turcineşti – Rugi şi două companii din

acelaşi regiment pe dealul Cazinul, spre vest de Vai de Ei.

Pe la ora 11 dimineaţa compania care se afla spre Rugi a primit ordin să meargă la

Vădeni astfel că am rămas pe poziţie numai cu două companii.

La orele 19 şi 30 minute am fost atacaţi de forţe superioare din direcţia Sâmbotin.

Fiind întuneric şi neputându-se rezista inamicului, trupele s-au retras spre Vădeni iar

pionierii au distrus podurile după ordinul pe care-l aveam.

14 octombrie Unităţile se găseau la Vădeni în urma retragerii, ocupând malul stâng al

Jiulul, de la Vădeni la Cota 427 când, pe la orele 6 şi 30 minute dimineaţa, fiind atacaţi de

forţe superioare inamice ne-am retras pe dealul dintre Vădeni şi Preajba Mică.

Luând ofensiva generală pe la orele 10 a.m. inamicul a fost respins pe malul drept

al Jiului retrăgându-se spre Sâmbotin. Încredinţându-ni-se subsectorul stâng nouă, compus



dintr-o companie din Regimentul 59 Infanterie sub comanda locotenentului Pretorian,

două companii din Regimentul 43 Infanterie sub comanda maiorului Popescu Ion

Negreanu, o companie din Regimentul 18 Gorj sub comanda căpitanului Dumitrescu

Vasile am înaintat prin satul Turcineşti spre Dealul Cazinul pe care l-am ocupat

respingând trupele inamice. Seara am rămas în avanposturi.

15 octombrie În dimineaţa acestei zile s-a continuat urmărirea inamicului formând două

coloane. O coloană formată din două companii sub comanda maiorului Popescu Ion

Negreanu urmând direcţia Cartiu-Horezu şi o altă coloană sub comanda căpitanului

Negoiescu a luat direcţia Turcineşti – Rugi pe care sate le-a ocupat la ora 7 seara iar

trupele inamice s-au retras în timpul nopţii spre Schela.

16 octombrie Conform ordinelor superioare, detaşamentul a rămas pe poziţie unde s-a

întărit, ocupând tranşeele situate la nordul şi vestul satului Horezu. Pe la orele 10 a.m. s-a

trimis conform ordinelor date un pluton din Regimentul 43 Infanterie care a înaintat până

la Schela, unde s-a oprit ocupând o poziţie dominantă. Inamicul retrăgându-se în

dezordine a lăsat în mâinile noastre tunuri, arme, trăsuri diferite, muniție și mult material

de război făcându-se și 35 prizonioeri.

Luni 17 octombrie După retragerea noastră de la frontieră și după luptele date cu inamicul

pe Valea Jiului și în special în comuna Turcinești, s-au adunat toate resturile Batalionului

1 și Batalionului 2 care fuseseră luați prizonieri reconstituindu-se Regimentul 59 Infanterie

cu un efectiv de 1478 oameni și 14 ofițeri. Compania a 10-a a ocupat tranșeele de la

nordul satului Schela. Compania a 11-a a ocupat tranșeele de la nordul satului Horezu iar

Compania a 9-a a ocupat tranșeele de la nordul satului Rugi. Compania a 12-a și cele

formate din batalioanele 1 și 2 reculegându-se se aflau în rezervă. Toate aceste subunități

astfel dislocate au luat parte la luptă.

18 octombrie Compania a 11-a cu un efectiv de 170 oameni s-a trimis la Dealul Porceni

să facă legătura cu Regimentul 43 Infanterie spre est și la vest cu Detașamentul

colonelului Trușculescu.

Compania a 10-a la Vai de Ei.

Compania a 10-a în rezervă.

Compania a 9-a la nord de Horezu.

Companiile din batalioanele 1 și 2 în reorganizare.

Miercuri 19 octombrie Același dispozitiv. Nici o schimbare. S-au găsit însă morți ai

Regimentului în satul Vai de Ei. Adam Gheorghe, maestru armurier, locotenentul

Ștefănescu Ion, adjutantul Regimentului, un alt ofițer a cărui identitate nu s-a putut stabili

deocamdată, precum și mai mulți soldați. Toți au fost înmormântați in cimitirul satului Vai

de Ei.

20 octombrie Înaintarea de la Horezu cu două companii spre a ataca inamicul ce se găsea

la Buliga. Acestea au întărit trupele de front. O companie s-a trimis spre Vai de Ei pentru

paza flancului stâng. O companie s-a trimis spre est de Vama lui Mihai pentru paza

flancului drept iar două companii au rămas în rezervă.

21 octombrie Compania a 10-a ocupă tranșeele de la nordul satului Horezu făcând

legătura cu trupele din Arsuri. Compania a 9-a ocupă tranșeele de la nord de satul Rugi.

O companie e plecată la nord de Vama Veche iar trei companii sunt în rezervă în satul

Horezu.

Sâmbătă 22 octombrie Același dispozitiv de luptă. În această zi s-a stabilit de către

doctorul Vaias Coteanu identitatea sublocotenentului doctor Carol Marcus, îngropat

alături de ceilalți camarazi în cimitirul satului Vai de Ei la 19 octombrie.

Duminică 23 octombrie În seara de 22/23 octombrie s-a primit ordin de la colonelul



Obogeanu, ca la ora 8 dimineața să fim la Arsuri unde să completăm lucrările de întărire,

apoi să atacăm pe inamic. La ora 9 p.m. Regimentul s-a pus în marș în afară de Secția

mitralieră și Compania a 11-a care au rămas în tranșee la nordul satului Horezu.

Acolo, Compania a 10-a, Compania a 12-a și companile din batalioanele 1 și 2 au

ocupat tranșeele de la nordul satului Arsuri în stânga șoselei, iar Compania a 9-a tot în

stânga șoselei a avut însărcinarea de a întinde sârmă ghimpată pe parii bătuți de la nordul

satului Arsuri pe dreapta și pe stânga șoselei căci se simțea că inamicul se mișcă și că ar fi

posibilă o retragere. Tot în stânga șoselei se găsea și Secția de artilerie de 53 mm. Pe la

orele 5 după amiază au rămas pe această poziție companiile a 10-a și a 12-a din

Regimentul 59 Infanterie iar restul forțelor s-au înapoiat la Horezu. În acest timp

companiile din batalioanele 1 și 2 au intrat în luptă la nord de Poiana lui Mihai împreună

cu batalioane din Regimentul 43 Infanterie.

24 octombrie La ora 8 dimineața s-a primit ordinul verbal să pornim detașamentul la

Vama Veche și să-l atacăm pe inamic.

25 octombrie Compania a 12-a a fost trimisă către seară în tranșee la nordul satului

Arsuri. Compania din Batalionul 1 la nord de Poiana lui Mihai în luptă cu inamicul.

Compania a 9-a la est de Drumul Neamțului sub comanda căpitanului Cerjca. Compania

Batalionului 2 în tranșee la nordul satului Horezu. Companile: 10, 11, 12 în Rezerva

generală a Sectorului la Vama Veche. În această zi trupele din rezervă au fost bătute de

artileria inamică.

26 octombrie 1916 – 6 ianuarie 1917 Regimentul luptă în retragere sub diverse

comandamente. Până la 6 ianuarie ajunge în zona de refacere în Poiana Câmpului, jud.

Vaslui.

Câteva însemnări despre satul romanaţean Radomir

Veselina Urucu

Traversat în lungul lui de DN6, satul romanaţean Radomir se află la 15 km vest de

oraşul Caracal. Împreună cu satele Ciocăneşti şi Dioşti constituie, din 1968, comuna

romanaţeană Dioşti, în prezent comună cuprinsă în limitele judeţului Dolj.

Puţin cunoscut în istorie, ca şi multe alte sate romanaţene, Radomir prezintă unele

particularităţi istorico-geografice, a căror cunoaştere din partea specialiştilor dar şi a

radomirenilor înşişi prezintă, incontestabil, destul interes.

Poziţia geografică a vetrei satului indică o continuitate de locuire în acest loc încă

din primele secole ale erei noastre. Numele acestei aşezări pare să indice, însă, o

constituire a ei mult mai târzie.

Până la 1800 cunoaştem doar trei documente istorice scrise care fac referire la

Radomir şi acestea, începând cu sfârşitul secolului al XVI-lea, la câte un secol distanţă

(1571, 1693, 1780). Primul dintre aceste documente menţionează doar apelativul Radomir.

Denumirea satului. Pe harta ţării, Radomir, cu forma mai recentă Radomiru în

unele scrieri şi în vorbirea curentă, este singurul sat cu acest nume. Pare a fi un nume de

persoană, preluat de către o aşezare. De altfel, cunoscutul lingvist Iorgu Iordan aprecia în

1963 că denumirea Radomir este „un antroponim masculin cu forma de singular”58

.

În sudul ţării, nu este un caz izolat de antroponim. Amintim doar de satul Traian din

fostul judeţ Romanaţi, în prezent în judeţul Olt, sat născut, însă, după Războiul de

58

Iorgu Iordan, Toponimie românescă, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R,1963, pp.179.



Independenţă, pe când Radomir aparţine istoriei mult mai vechi. În cazul lui, deosebit de

interesant este faptul că şi-a păstrat denumirea sub aceeaşi formă timp de secole, spre

deosebire de Radomireştii de peste Olt sau Radomireştii din judeţul Bacău, a căror

denumire s-a format, după Nicolae Iorga59

, prin adăugarea în cursul secolului al XIX-lea

a sufixului –eşti la numele proprietarului (boier, mănăstire).

Numele Radomir se consideră a veni din slava veche, ca şi Dragomir, Dobromir sau

Tatomir ori alte nume de acelaşi fel. Ca nume de aşezare umană sau de un anume loc

geografic este prezent, dar nu frecvent, şi în Serbia, Bulgaria şi Muntenegru, în Bulgaria

fiind chiar numele unui oraş cu

aproape 15.000 locuitori. În

România, denumirea Radomir a

devenit toponim într-o epocă mai

veche, ceea ce nu certifică,

totuşi, şi apartenenţa slavă a

comunităţii care a început să se

numească astfel. Poate fi vorba

doar de prezenţa unor nume

slave, ca obicei sau ca modă,

într-o perioadă istorică amintind

de convieţuirea cu populaţii slave

ce au trecut la sud de Dunăre,

după cum astăzi devin tot mai

frecvente apelative luate din alte

limbi europene. Termen din slava

medievală (rad, cu sensul de

bucurie, fericire şi mir, cu

înţelesul de lume şi pace),

Radomir, în româneşte, ar putea

să aibă semnificaţia de „oameni

buni, bucuroşi”, poate, mai

degrabă, oameni paşnici,

primitori, după cum este şi firea

românilor.

În această semnificaţie a

înţelesului în româneşte a

denumirii am putea considera că termenul „rado-mir” se referă la grupul de oameni şi că

numele moşiei şi a aşezării medievale ar reprezenta o comunitate sătească mulţumită de

starea ei. Totuşi, nu se referă la o obşte, în acest caz s-ar fi păstrat numele unui strămoş,

întemeietor de neam şi de aşezare, aceasta trebuind să se fi numit, în spiritul satelor

romanaţene de moşneni, Radomirenii, ceea ce nu s-a întâmplat.

Considerăm, deci, după cum arăta deja istoricul Nicolae Iorga şi ulterior şi lingvistul

Iorgu Iordan, că Radomir este mai degrabă denumirea unei moşii şi apoi a aşezării al cărui

proprietar, probabil cu mult înainte de vremea lui Mihai Viteazul, purta acest nume.

Rămâne, totuşi, greu de explicat de ce a rămas peste secole forma de singular a

59

Nicolae Iorga, Revelaţii toponimice pentru istoria neştiută a românilor, în Analele Academiei Române, Memoriile Secţiei Istorice, Seria III, Tomul XXIII, Mem.14, 1941, pp.339.

Satul Radomir în a doua jumătate a sec. al-XX-lea

Cula de la Radomir



antroponimului Radomir şi nu a evoluat spre forma

Radomireştii, doar din secolul al XIX-lea folosindu-

se şi forma Radomiru.

Păstrarea formei Radomir s-ar putea lega,

probabil, şi de un regres sau chiar de o anumită

involuţie demografică a aşezării timp mai îndelungat.

Aşa s-ar părea, dacă constatăm că vornicul Gheorghe

Fălcoianu cumpără moşia înainte de 1693 doar de la

două neamuri, iar în 1780, când o cumpără Stoian

Hagi Ţolea, acesta aduce oameni din alte locuri şi

chiar şi de la sud de Dunăre să muncească pe moşie,

de unde chiar considerarea eronată că satul ar fi fost

înfiinţat de către noul proprietar la data respectivă.

Satul şi moşia Radomir. Prima menţiune în

documente istorice scrise a toponimului Radomir,

definind o formă de relief, un câmp, şi, indirect, chiar

a aşezării cu acest nume, este din anul 1571, când

într-un hrisov al lui Alexandru Mircea Voievod se

spune, între altele, că ,,Armanca dieconeasa

dăruieşte Mănăstirii Boanta o vie în câmpul

Radomir”60

, cu sensul unui loc anume în vecinătatea Radomirului sau în proprietatea

cuiva cu acest nume. Nu se poate preciza locul exact al acestei danii, dar cu siguranţă nu

putem considera că acest câmp ar fi avut o prea mare întindere, deoarece încă la începutul

secolului al XIX-lea pădurea se întindea compact, dinspre nord, de la Valea Lungenilor

până aproape de Valea Aleşteului, deci aproape

şi de vatra actualului sat Radomir. Mai degrabă,

această însemnare arată că în vecinătatea

aşezării Radomir fusese tăiată pădurea făcându-

se câmp pentru păşunat şi pentru arătură.

Documentul certifică, astfel indirect, existenţa

unei aşezări ce purta acest nume.

Aşezarea este, fără îndoială, mult mai

veche decât data emiterii documentului

respectiv. Ea continuă pe acelaşi loc, după

secole, o aşezare străveche, din secolele II-III

d.H., după cum este atestat arheologic. Astfel,

istoricul Dumitru Tudor semnala la mijlocul

secolului trecut că „la viile Hagiului, pe dealul

Stăncilei, se vede un şanţ lung de 120 m, dintr-

o epocă nedatată. Din locurile Livada

Boierească şi Stupină s-au scos în 1860, multe

cărămizi romane, vase şi monede61

. De

asemenea, semnalează că „în hotarul satelor

Apele Vii şi Amărăştii de Sus cu satul Radomir

60

D.I.R. Veac XVI. Ţara Românească, vol.IV, 1571-1580, pp.47-48; Dinică Ciobotea, Vladimir Osiac, Repere în istoria socială a satului românesc.I.Dioştii din Romanaţi,

în Arhivele Olteniei, Serie Nouă, nr.15, 2000, pp.68. 61

Dumitru Tudor, Oltenia romană, ediţia a- II-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, pp.187.

Ziarul Vremea din 1 august

1930 anunţa decesul

învăţătoarei Eufrosina Văsâică

din Osica de Jos, originară din

Radomir…

... şi fotografia acesteia



se găsesc numeroase urme romane:

cărămizi romane, ceramică, monede

romane”62

. Această aşezare romană din

cuprinsul satului actual Radomir, după cum

notează Dumitru Tudor, depindea

administrativ de oraşul Romula, de mai la

nord.

Vatra acestui sat, după urmele

arheologice ale locuirii în perioada daco-

romană, era situată în vestul actualei

localităţi, dincolo de gâldanul63

numit

Dârjan, existent până la desecarea lui în a

doua jumătate a secolului trecut în mica

depresiune de început a Văii Aleşteului.

Urme importante de locuire, probabil din secolele următoare, indică o vatră şi în

nord-vestul actualei aşezări, pe Dealul Stăncilei.

Ca şi satele vecine din lungul văilor Aleşteului şi Bratii şi din câmpul de mai la sud,

evoluţia aşezării medievale de pe locul actualului sat Radomir este mai greu de cunoscut,

aceasta fiind, fără îndoială, supusă presiunilor şi distrugerilor populaţiilor ce au trecut ori

au rămas în sudul ţării.

Până la sfârşitul secolului al XVI-lea nu sunt informaţii cunoscute despre Radomir

în documente istorice scrise. Menţiunea din hrisovul lui Alexandru Mircea Voievod din

1571 indică indirect existenţa

unei aşezări cu numele

Radomir, dar nu ne permite nici

o altă apreciere asupra acesteia.

Foarte important de

subliniat este, însă, şi faptul că

Radomiru nu apare printre

satele rumânite în vremea lui

Mihai Viteazul, ceea ce ar

putea presupune rămânerea

acestuia ca aşezare de ţărani

liberi şi în secolele următoare.

Cum de nu a fost aservită

această aşezare în timpul

domniei lui Mihai Viteazul,

când aproape toate satele

romanaţene din valea Oltului şi din câmpul romanaţean de la sud de Caracal, au fost

cumpărate de către Domnitor sau de către boierii Craioveşti?

Este destul de curios ca Radomir, situat în vecinătatea domeniului aservit de Mihai

Vitezul sau de marii boieri olteni, să fie ocolit. Am putea deduce că acesta nu a prezentat

62

Idem, op.cit, pp.157. 63

Gâldan – baltă de dimensiuni mici pe cursul unei văi minore sau într-o excavaţie creată de către om, deobicei pentru a prelua nisip, pietriş sau argilă, ca materiale de construcţie (termen vechi, regionalism). În cazul acesta se pare că termenul gâldan şi dârjan au acelaş înţeles, utilizarea denumirii de dârjan pentru gâldanul de la începutul văii pierzându-se odată cu asanarea acestuia, dar păstrându-se pentru lacul format la răsărit de biserică, după trecerea apei pe sub DN6.

Ştampila satului Radomir, plasa Ocolu,

judeţul Romanaţi (1861)

Primăria comunei Radomir. Construcţia clădirii a

costat 170 000 lei şi a fost finalizată în 1935



interes pentru preluarea lui în stăpânire

domnească sau boierească ori că Radomirul era

deja în altă stăpânire.

O explicaţie ar putea fi legată, poate, şi

de dimensiunile mai mici ale aşezării sau de

numărul redus de locuitori şi deci şi de forţă de

lucru ori chiar de starea moşiei (cui aparţinea,

cât era pădure, islaz sau teren arabil etc). Nu

excludem însă şi posibilitatea ca la sfârşitul

secolului al

XVI-lea,

Radomirul

să nu mai fi

existat ca

aşezare, moşia aparţinând unor neamuri din grupul de

moşneni ce s-au desprins din aşezarea învecinată,

existentă pe Dealul Nucilor, înainte sau după aservirea

acesteia de către boierii olteni între 1593-1595.

Această ipotează ar porni de la felul cum este

prezentată mai târziu moşia Radomir în documente de

vânzare, foarte asemănător cu moşia moşnenilor

dioşteni

, de care

este alipită spre vestul ei.

Informaţii foarte preţioase despre

moşia Radomir, asupra cărora trebuie să ne

oprim, conţine, abia după un secol, hrisovul

domnesc din 5 martie 1693.

În 5 martie 1693 Constantin

Brâncoveanu dă o „carte” prin care

întăreşte lui Gheorghe Vornicul din Fălcoi

stăpânirea peste ocinele sale de la Radomir

şi din Dioşti, din judeţul Romanaţi.

Prezentăm o bună parte din această „carte”

brâncovenească, fiind singurul document

cunoscut, în care găsim o delimitare

amănunţită a moşiei Radomiru şi prin care

aflăm că un boier Fălcoianu devine

proprietarul acestei moşii, cumpărată de la

moşnenii radomireni. Documentul domnesc

justifică emiterea lui pentru Gheorghe

Vornicul64

, ,,... ca să-i fie lui ocină în sat în

Radomir ot sud Romanaţi, den câmpu, den

pădure, den apă, den seliştea satului cu tot venitul dă prişte tot hotarul, pre cât s’au ales

cu 12 boiari hotarnici, pentru că această moşie fostuo-au cumpărat boiarinul Domniei

Mele Gheorghe Vornicul de la moşnenii den Radomirul pre bani gata Unghi .... (loc alb în

64

Mihai Bălăianu, Dioştii, pagini de istorie, Bucureşti, Editura A.P.P., 1998, pp.57.

Ştampila primăriei comunei

Radomir, plasa Ocolu, judeţul

Romanaţi (1877)

În 1873, învăţătorul M. Diţulescu din

Radomir informa pe Al. Odobescu despre

antichităţile de pe raza localităţii

(Academia Română, mss.)

Ştampila primăriei comunei Radomir

(1866)



original) cu zapise de vânzare de la mâinile lor şi cu boiari mărturii iscăliţi în zapise, şi

după ce au cumpărat, iar când au fost acum în zilele Domniei Mele vrănd boiarinul

Domniei Mele Gheorghe Vornicul ca să-şi aleagă cumpărătorie lui de către Dan cu fraţii

lui şi de către văru-său Cărstea cu fraţii lui şi de către alţi moşneni şi cumpărătorile de

acolo, [...] şi au tras moşia satului Radomirul pren 4 locuri, şi s’au aflat la capul mo(şi)ei

den sus, despre Ciocăneşti la piatra cea bătrână care să împreună cu hotarul

Ciocăneştilor şi cu al Gropşanilor şi cu al Deoştilor şi au tras moşiia den piatra cea

bătrână pănă în hotarul Lăngenilor în cale, şi s’au aflat toată moşiia satului Radomirul

priste tot stănjeni 1301; şi detraceştia ales-au partea boiarinului Domniei Mele Gheorghe

Vornicul ce are de cumpărătoare stănjeni 966 la capul moşii de sus şi au pus piatră de

către Dan cu fraţii lui şi dă cătră văru-său Cărstea cu fraţii lui, şi la a doua trăsură pre

lăngă silişte den hotarul Lăngenilor, păn de la hotarul satului Deoştilor, şi s’au aflat

priste tot stănjeni 1407 dentr’aceştia ales-au partea boiarinului Domniei Mele lui

Gheorghe Vornicul stănjeni 1404, şi iar au pus piatră de către Dan cu fraţii lui şi de către

văru-său Cărstea, şi a treia trăsură den hotarul satului Apelelor Vii, care iaste al Predii

Spătar Părşcoveanul păn în hotarul satului Deoşti, aflatu-s’au priste tot stănjeni 1323,

dentr’aceştia ales-au partea boiarinului Domniei Mele lui Gheorghe Vornicul stănjeni

993, şi iar au pus piatră di cătră Dan cu fraţii lui şi de cătră verii lor, a patră trăsură la

capul moşii den jos despre Grozăveşti, den hotarul satului Apelor Vii, den Calea Cocoru

păn în hotarul satului Deoşti, aflatu-s’au priste tot stănjeni 1102, dentr’aceştia ales-au

partea boiarinului Domniei Mele lui Gheorghe Vornicul stănjăni 818, şi iar au pus piatră

dă cătră Dan şi fraţii lui şi dă cătră verii lor, şi de acolo [... ].

Şi iar să fie boiarinului Domniei Mele Gheorghe Vor(nicul), ocină iar acolo însă

den moşia satului Deoştii stănjăni 246, den cămpu, den pădure, den apă dă priste tot

hotarul şi cu tot venitul, care o au cumpărat de la moşnenii den Deoşti, cu zapis şi cu

mărturii dreptu bani gata ughi .....(loc alb în original) care moşie şi aceasta o au ales şi o au

hotărât iar cu aceşti 12 boiari ce scri mai sus şi o au lipit lângă moşia dela satul

Radomirul, moşie lângă moşie după obiceiu şi au pus pietre şi semne de către moşnenii

dela Deoşti însă: în capul moşii den jos despre Ghizdăveşti şi în capul Tălciunului au pus

piatră şi de acolo direptu în sus în piatră la Ulmuleţi, şi de acolo iar direptu în sus în

coasta Dărjanului iar în piatră şi de acolo iar în sus păn Dumbravă în capul moşii, unde

se hotărăşte cu Gropşanii la Mlăci iar au pus piatră, şi de acolo în sus pe la capul moşii

pre Padina Mlăcilor păn iar în piatra cea bătrână, unde se împreună hotarele.....”

În 1998, din analiza documentului brâncovenesc, pe care îl prezentase în monografia

întocmită asupra satului Dioşti, Mihai Bălăianu65

constata că vornicul Gheorghe din Fălcoi

a cumpărat mai înainte de 1693 aproape trei sferturi din moşia Radomiru (966 stănjeni din

1301) şi i-a aservit. Tot atunci acesta a cumpărat şi aproape trei sferturi din moşia

moşnenilor dioşteni, cei din ceata moşului Vijulie, adică 246 stj., reprezentând 590 de

pogoane, dar aceştia şi-au mai păstrat 94 stj. (232 pogoane) şi au rămas tot moşneni,

formând de atunci cătunul Vijuleştii, situat la aproape un kilometru mai la răsărit de satul

Radomir, de la vremea respectivă.

Ulterior, boierul Fălcoianu a cumpărat şi restul din moşia Radomirului, unindu-le

într-o singură proprietate de 1547 stj., adică de peste 3710 pogoane. Deci, la sfârşitul

secolului al XVII-lea, moşia Radomir a devenit moşie boierească.

Înainte de 1693 radomirenii au fost moşneni, după cum este specificat chiar în

„cartea” lui Constantin Brâncoveanu când se spune ,,că această moşie a fost cumpărată

65

Mihai Bălăianu, op.cit., pp.58.



de boiarinul Domniei Mele Gheorghe Vornicul de la moşnenii den Radomirul”. Putem

presupune că Dan cu fraţii lui, dar şi Cârstea cu fraţii lui, sunt ultimii dintre neamurile,

cetele, care stăpâneau în devălmăşie moşia Radomirului, stare proprie doar obştilor de

moşneni. De asemenea, constatăm că la data respectivă Radomirul exista ca aşezare, din

moment ce în „cartea” brâncovenească se spune să-i fie ocină în sat în Radomir iar după

numai trei decenii îl găsim menţionat pe hărţi.

În urma cumpărării moşiei de către boierii Fălcoieni, de la sfârşitul secolului al

XVII-lea Radomiru a devenit o aşezare de clăcaşi, pe când cătunul alăturat Vijuleştii s-a

constituit ca sat de moşneni liberi.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, sau cu ceva timp mai târziu, moşia Radomiru

ajunge, se pare, în proprietatea mănăstirii Boanta. Presupunem că a avut loc fie o vânzare,

fie o danie către mănăstire. Considerăm că este vorba chiar de mănăstirea Boanta, aceasta

fiind în apropiere şi spre aceasta făcându-se danii importante şi în secolele anterioare şi,

după cum se arată şi în Monografia judeţului Romanaţi66

, ,, în 1780 Stoian Hagi Ţolea a

cumpărat moşia Radomiru de la nişte călugări”.

În Dicţionarul istoric al

localităţilor din judeţul Dolj67

este notat

însă eronat că „după 1728, din sat

megieşesc, ajunge în proprietatea lui

Şerban Ştirbei” şi, de asemenea, că „în

1845 era proprietar Bica Bâlciuleasa”.

De fapt, Radomiru devine sat boieresc

chiar de la sfârşitul secolului al XVII-lea

(înainte de 1693), iar în 1845 aparţinea

văduvei lui Malciu Hagi Ţolea68

,

cunoscută şi ca Mălcioaica (poate şi

Mălciuleasa!), de unde şi numele derivat

al unei părţi de moşie ca „Măcioaica”.

De asemenea, în monografia

judeţului Romanaţi din 192869

se

consideră greşit că „satul Radomiru a

fost înfiinţat la 1780 de către Stoian Hagi

Ţolea, din Macedonia, negustor de vite

între Viena şi Ţarigrad. La 1780 Stoian Hagi Ţolea a cumpărat moşia Radomiru de la

nişte călugări şi a adus pe ea oameni din diferite părţi de-i munceau pământul dându-i

10%. Aşa au dus-o până la 1864 când 75 de oameni au luat loturi”.

Incontestabil, Radomiru nu a fost înfiinţat ca aşezare abia în 1780, deoarece cu şase

decenii mai înainte, în 1722, Radomirul apare deja trecut pe harta întocmită de către

austriacul Friederich Schwanz, iar la 1693 cronica brâncovenească îl defineşte ca sat.

Catagrafiile de la începutul secolului al XIX-lea menţionează că în 1831 proprietar

al moşiei era Malciu, fiul lui Stoian Hagi Ţolea.

66

Ştefan Ricman, Vasile Enescu, Fr. Iosif, Paul Constant, Contribuţii la monografia judeţului Romanaţi, Craiova, Editua Ramuri, 1928, pp.461-462.

67 Cezar Avram (coordonator), Paul-Emanoil Barbu, Dinică Ciobotea, Vladimir Osiac, Dicţionarul istoric

al localităţilor din judeţul Dolj, Craiova, Editura ALMA, 2004. 68

Paul-Emanoil Barbu, Revoluţia de la 1848 în judeţul Romanaţi, Craiova, Editura Hofman, pp.294-324.

69 Ştefan Ricman şi colab., op.cit., pp.461-462.

În 1886 se face Hotărnicia moşiei Radomir



La cererea lui Malciu Hagi Ţolea, în 1835 se face hotărnicia moşiei Radomir, moşie

care după moartea acestuia este vândută de către cei doi fii, o parte rămânând, însă, surorii

lor Teodora, căsătorită cu Nae Cernătescu.

O relatare foarte interesantă asupra

moşiei Radomir, aflată în proprietatea

familiei Hagi Ţolea, o face la sfârşitul

secolului al XIX-lea, în însemnările sale,

dioşteanul Marin Dumitru Pătru (Dop).

Redăm întocmai cele relatate de către acest

dioştean:

„Malciu era proprietarul moşii

Radomir. Malciu70

a făcut în Radomir

biserica care este şi acu închisă cu zid (aşa

era şi curtea lui, care acu e a lui Cionea) şi

casa lui Cionea cu două caturi înaltă şi

ascuţită ca o culă după moda veche. Acolo

sus, spunea mai demult un cizmar Nicolae Nătărău că erau saci cu bani, într-o odae, ce

da ocol pe lângă zid.

Cizmaru se ducea de cerea piei de bivol în care punea său71

şi-l trimitea la Ţarigad,

că toată moşia lui Malciu era numai pădure şi avea cirezi de vite.

Malciu era foarte zgârcit şi zicea că o să se ajungă să se vândă lemnele cu ocaua şi

el nu tăia o creacă să puie pe foc.

El a avut 2 ficiori şi o fată Teodora pe care a luat-o Nae Cernătescu şi care trăieşte

şi acu.

Ficiorii când a murit ta’său au mâncat banii cu prostiile; spunea Ion Cojocaru,

când era el în Craiova la cojocărie, că puneau câte 8 cai, unu înaintea altuia şi se

plimbau prin oraş. Au mâncat toţi banii, apoi pădurea şi pe urmă moşia, iar când au

isprăvit tot s-au împuşcat.72

”

De la urmaşii lui Malciu, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, aşa cum rezultă şi din

relatările lui Marin Dumitru Pătru, moşia Radomiru ajunge în proprietatea lui Anastase

Gh. Cionea şi va rămâne şi după decesul prematur al acestuia din 1904 în proprietatea

urmaşilor lui. În perioada interbelică, în administrarea moşiei Radomiru s-a implicat direct

doamna Clemenţa (Manţi) Vrăbiescu-Radian, reuşind o anumită modernizare a exploatării

moşiei. După 1989 Simona Vrăbiescu-Kleckner a recuperat o parte din vechea moşie

Radomiru ce a aparţinut bunicului său.

Suprafaţa moşiei Radomir s-a schimbat de la sfârşitul secolului al XVII-lea, de când

există prima menţiune a dimensiunilor acesteia, până în prezent. Astfel, moşia cumpărată,

înainte de şi după 1693, de către vornicul Gheorghe din Fălcoi avea 3710 pogoane, adică

1855 hectare.

Până la Alexandru Ioan Cuza satul era doar un component al moşiei boiereşti, de

situaţia acesteia depinzând şi situaţia oamenilor de pe moşie. O dovadă o poate constitui

chiar aducerea de noi familii în sat la sfârşitul secolului al XVIII-lea pentru a munci pe

moşia ce o stăpânea noul proprietar Stoian Hagi Ţolea.

70

Nu Malciu, ci Stoian, tatăl acestuia, a construit conacul (cula) şi biserica din Radomir, aşa cum este inscripţionat chiar în zidul bisericii.

71 Său, seu – grăsime animală (de la bovine, ovine şi cabaline).

72 Veselina Urucu, Satul romanaţean în însemnări mai vechi, în Memoria Oltului şi Romanaţilor, An. V,

nr. 6 (52)/ 2016, p.61.

...şi planul moşiei Radomir



Prin împroprietăririle din 1864, 1921, 1924 sau 1948, o parte tot mai importantă din

moşia Radomir devine proprietate a sătenilor, deşi moşia rămasă în proprietate boierească

reprezintă încă o parte semnificativă a teritoriului administrativ al satului Radomiru şi al

comunei din care face parte. Astfel, prin reforma din 1864 au fost împroprietăriţi 43 săteni,

nu 75, cât se menţionează în monografia judeţului Romanaţi din 1928. În 1921 au fost

împroprietăriţi alţi 23 săteni iar în 1945 încă 14.

La recensământul populaţiei din 1948, satul Radomir avea 2185 hectare iar cătunul

Vijuleştii 291 hectare, împreună comuna Radomir având, deci, 2476 ha, cu 621 hectare

mai mult ca la 1700.

Între 1925 (când Manţi s-a căsătorit cu magistratul Vrăbiescu) şi 1930, dl. Vrăbiescu

a făcut controlul financiar al moşiei şi a găsit că nu este bine administrată, rezultatele fiind

nesatisfăcătoare deşi pământul este de calitate. După divorţ, Manţi a preluat direct

administrarea moşiei, chiar şi după căsătoria ei cu Alecu Radian. A concediat pe

administratorul Casnetti şi l-a înlocuit cu Johan Schöbel73

.

Vatra satului Radomir. Pentru Radomir prezintă interes şi cunoaşterea felului în

care s-a constituit vatra actuală a satului. În secolele II-III d.H. aşezarea daco-romană se

afla în partea de vest şi nord-vest a aşezării actuale. Nu se ştie când a fost părăsită, dar se

poate presupune că a fost expusă presiunilor şi distrugerilor din secolele următoare din

partea populaţiilor care au ajuns şi în Câmpia Dunării. Este posibil ca oamenii să se fi

retras pe locurile mai înalte ale văii Aleşteului, deasupra Dârjanului, pe aşa-numitul deal al

Stăncilei şi pe fruntea câmpului de la sud de Valea Aleşteului.

La 1790, pe harta austriacă, apare o vatră situată de o parte şi alta a începutului de

vale a Aleşteului. Pe această hartă nu este încă marcat cătunul Vijuleştii.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, harta Szathmari dă o imagine mult mai

precisă a vetrei satului Radomir. De asemenea, de această dată, este bine reprezentată şi

vatra cătunului Vijuleştii, la ceva distanţă spre răsărit de Radomir, deşi nu este scrisă şi

denumirea lui. Harta respectivă arată că la jumătatea secolului al XIX-lea vatra

Radomirului era constituită doar din construcţiile de pe „botul de deal” pe care se afla

conacul familiei Hagi Ţolea şi din grupul de locuinţe de pe coasta opusă, sudică, a Văii

Aleşteului. Foarte interesantă apare indicarea drumului ce venea de la Ciocăneşti pe la

răsărit de biserică, legând satele de mai la nord cu Vijuleştii şi în continuare spre sud cu

Dioştii.

Deci, cu un secol şi jumătate în urmă, vatra Radomirului era constituită dintr-un

grup de locuinţe aflate pe aşa-numitul deal al Stăncilei, inclusiv conacul (cula) familiei

Hagi Ţolea şi biserica construită de către Stoian Hagi Ţolea în 1815, dar şi de un grup de

locuinţe pe partea opusă a Văii Aleşteului, rezultat după împroprietăririle din 1864.

La începutul secolului al XX-lea, harta geografică realizată între 1904-1912 arată

dezvoltarea vetrei Radomirului spre răsărit şi unirea cu Vijuleştii, constituind deja o

singură localitate, alungită de-a lungul drumului naţional.

În unificarea vetrelor celor două cătune alăturate, Rădomir şi Vijuleştii, un rol

important l-a avut constituirea comunei Radomiru în 1864, cât şi mutarea drumului de

poştă spre sud de Ciocăneşti, cu staţie în Vijuleşti.

Catagrafia statistică a satului Radomir din 1837, după cum notează şi Mihai

Bălăianu în 198374

arată că „erau 76 familii, împărţite pe următoarele clase sociale: o

73

Simona M.Vrăbiescu-Kleckner, Pe urmele mele în două lumi : România-SUA, vol. I, Bucureşti, editura Curtea Veche, 2013, pp.138.

74 Mihai Bălăianu, Dioştii, pagini de istorie, vol.III, manuscris, Biblioteca Academiei, Bucureşti, 1983-

1985, pp.44-49.



familie de proprietari, 2 familii boiereşti (robi, ţigani), 52 familii clăcaşi, 21 familii de

moşneni, care constituiau cătunul Vijuleştii, ca descendenţi ai neamului moşului Vijulie,

cât şi a câtorva familii venite mai târziu din Dioşti (Vlădoi, Voinea Bunică, Amza)”.

Aceeaşi situaţie demografică se consemnează şi în Obşteasca Catagrafie din 1838 a

judeţului Romanaţi75

, unde se arată că Radomirul avea 446 locuitori, reprezentând 63

familii de români, 11 familii de sârbi şi 2 familii de ţigani. Avea 740 pogoane lucrate, cele

mai multe cu orz (163) şi grâu (149). Se confirmă prin aceste date faptul că Stoian Hagi

Ţolea, cumpărând moşia a adus în Radomir mai multe familii din alte părţi, între care 11

familii de sârbi şi 2 familii de ţigani.

După alte două decenii se remarcă deja creşterea numărului de radomireni

proprietari de pământ, concomitent cu scăderea numărului de clăcaşi. Astfel, în catagrafia

din 1855 se menţionau pentru Radomir 78 familii, dintre care 39 de moşneni proprietari,

38 birnici şi 1 boier de neam.

La începutul secolului XX, după cum este prezentată comuna Radomiru în Marele

Dicţionar Geografic al României76

, aceasta era formată din satul Radomiru, cu 400

locuitori şi cătunul Vijuleştii, cu 247 locuitori.

După încă o jumătate de secol, la recensământul populaţiei din anul 1948, satul

Radomiru avea 912 locuitori şi o suprafaţă de 21,85 kmp (2185 ha) iar cătunul Vijuleştii,

cu care constituia comuna Radomiru, avea 323 locuitori şi o suprafaţă de 2,91 kmp (291

ha).

În 2018 nu mai putem vorbi de o moşie Radomir şi nici de o suprafaţă a satului,

atâta timp cât modificările repetate ale limitelor administrative dintre judeţe şi dintre

comune nu au respectat vechile proprietăţi ale sătenilor.

Din analiza puţinelor documente istorice existente în care se fac referiri la Radomir,

a hărţilor mai vechi, dar şi din observarea geografică directă a locurilor se poate ajunge la

concluzia că nucleul locuirii şi al vetrei satului actual Radomir se află în partea vestică,

acolo unde începe Valea Aleşteului, delimitând doi versanţi, cel nordic ceva mai ridicat

(circa 142 m altitudine), cu uşor aspect de coastă (bot) de deal.

Acest început de vale, cu oarecae aspect depresionar, cu o baltă (gâldan), cu maluri

ceva mai înalte, ca nişte coaste de deal împădurite, a oferit de-a lungul timpului condiţii

atrăgătoare şi o anumită siguranţă pentru a fi aleasă ca vatră de locuire. Urmele vechi de

locuire, dar şi cele din secolele trecute, confirmă favorabilitatea acestui loc.

Constatăm că în evoluţia vetrei satului Radomir în acest loc, în ultimele două secole

se deosebesc câteva etape. Astfel, la începutul secolului al XIX-lea se impune momentul

Hagi Ţolea, care alege să-şi plaseze „curtea” pe coasta nordică a Văii Aleşteului, în faţa

dârjanului (gâldanului) format de Valea Aleşteului la începutul ei (numită până aici ca

Valea Fântâniţei), construind în 1815 o casă fortificată, o adevărată culă, aproape la fel cu

cea de la Măldăreşti Vâlcea, şi anexe încăpătoare pentru activitatea de mare proprietar, dar

şi o biserică alăturată. Această dezvoltare a vetrei a atras la mijlocul secolului al XIX-lea

mutarea drumului de poştă dintre Craiova şi Caracal (cu staţie la Ciocăneşti) cu 4-5 km

mai la sud, cu staţie de poştă în Vijuleşti, la început pe la nordul-estul vetrei de sat a

Radomirului şi apoi, în scurt timp, chiar pe traseul actual.

Fixarea traseului şoselei naţionale prin mijlocul satului a impulsionat extinderea

liniară a vetrelor celor două cătune alăturate de-a lungul acestei axe rutiere. De asemenea,

75

Paul-Emanoil Barbu, Revoluţia de la 1848 în judeţul Romanaţi, Craiova, Editura Hofman, pp.294-324 76

George Lahovari, C.I.Brătianu, Grigore Tocilescu, Marele Dicţionar Geografic al României, vol.V, Bucureşti, Socecu, 1902, pp.157.



legăturile strânse vechi cu dioştenii au accentuat, în a doua jumătate a secolului trecut,

tendinţa de unire a vetrelor celor două sate, atât dinspre Dioşti cât şi dinspre Vijuleşti.

Împroprietăririle din prima jumătate a secolului XX au adăugat spre sud şi vest de

nucleul vechi al satului mahalale noi în Radomir. Astfel, până la mijlocul secolului trecut

se consolidase deja un centru civic în jurul bisericii, culei, şcolii şi primăriei. Prezenţa

dârjanului, dar şi amenajarea văii ce porneşte din acesta, delimitată de arbori majestuoşi de

tisă, oferea satului o imagine bine definită. Această imagine a fost însă anihilată treptat.

Prima lovitură a fost dată în 1961 prin demolarea conacului boieresc, monument istoric

declarat prin decret regal din 15 martie 1947, pentru a face loc grajdurilor CAP-ului nou

înfiinţat. Demolarea conacului respectiv este un fapt nu numai regretabil pentru Radomir,

ci şi o mare pierdere pentru istoria şi patrimoniul acestor locuri.

Aşa cum îl prezintă şi Simona Vrăbiescu-Kleckner77

, care l-a cunoscut într-o

vacanţă la Radomir înainte de 1940, conacul cuprindea „casa principală, amplasată în

mijlocul unei curţi imense, înconjurată de clădirile administraţiei, o magazie mare din

cărămidă pentru cereale şi un mare grajd de cai”. Casa principală era de fapt o culă,

adică o casă fortificată, aşa cum impuneau condiţiile istorice ale secolului al XVIII-lea,

Oltenia fiind supusă permanent incursiunilor turcilor de la sud de Dunăre. Cula, denumire

ce vine de la cuvântul turcesc

kule (cu sensul de turn), a fost

construită de către Stoian Hagi

Ţolea, după toate probabilităţile

imediat după cumpărarea moşiei

Radomir în 1780, în ultimele

decenii ale secolului al XVIII-

lea, şi nu odată cu biserica,

aceasta fiind o construcţie

ulterioară, din 1815, adică spre

sfârşitul vieţii lui Stoian şi Ilincăi

Hagi Ţolea.

În lucrarea Culele din

România, apărută în 1969 în

Bucureşti, citată şi de Simona

Vrăbiescu-Kleckner78

, Radu Creţeanu arată că fosta culă din Radomir „era alcătuită din

trei etaje, nivele: o pivniţă boltită, un parter cu o sală încăpătoare în care se intra printr-o

uşă de stejar apărată de două metereze, şi un singur etaj. [...] Accesul în beci se făcea din

sala de la parter şi tot de acolo pornea scara foarte abruptă, cu trepte masive de stejar,

închisă sus printr-un chepeng. Cula nu avea ceardac. Cei care au dărâmat cula de la

Radomir au lipsit patrimoniul istoric al ţării de un monument valoros, cu totul original,

care prezenta şi interesul de a fi cea mai sudică culă din Oltenia” (pp. 6, 40).

Simona Vrăbiescu-Kleckner îşi aminteşte că „acoperişul era ţuguiat, fiind prevăzut

cu un coş înalt, acoperit cu şindrilă. Zidurile erau de circa un metru grosime. Parterul

avea un hol mare şi două odăi. [...] La etaj scara se termina cu două uşi mari de lemn

aşezate orizontal peste ultima treaptă, închise cu ajutorul unei bare de fier cu lacăt mare.

[...] La etaj se găsea un hol pătrat şi trei odăi, două de culcare şi o baie, cu apă adusă de

la fântâni”79

.

77

Simona M. Vrăbiescu-Kleckner, op.cit., pp.139. 78

Idem, pp.140. 79

Idem, pp.140-141.

Cula de la Radomir (după Ilie Constantinescu-

,,Monografia judeţului Romanaţi”, 1943)



Ca amintire, din această culă a mai rămas doar pivniţa.

După 1989, intrarea în sat dinspre Craiova este reprezentată de noile construcţii ale

unor familii de ţigani, în felul în care aceste case, mai modeste sau mai pretenţioase, s-au

construit şi în alte sate din ţară.

Mai recent, şcoala veche, o construcţie reprezentativă a perioadei interbelice, a fost

şi ea demolată, iar în ultimii ani, stănoage supradimensionate şi greoaie din beton dau

„originalitate” drumului naţional, care este însă axa de-a lungul căreia se desfăşoară

întregul sat.

Radomirul arată, totuşi, în ultimele decenii un real dinamism, vizibil şi în o anumită

renovare a multor case din a doua jumătate a secolului trecut sau în construcţia altora noi

în stilul „urban” actual, ceea ce schimbă mult în bine imaginea vetrei acestui sat.

O foaie de zestre de la Morunglav

Prof. Cornel MANOLESCU

Comuna Morunglav, localitate în nord-

vestul județului Olt , la granița cu județul Vâlcea, se

află situată la 35 km nord-vest de Municipiul

Slatina.

Vecini: nord- județul Vâlcea, nord-est-

comuna Cârlogani, est- comuna Pleșoiu, sud-est-

comuna Găneasa, sud-comuna Bobicești, sud–vest-

comuna Oboga; vest-comunele Călui și Iancu Jianu.

Comună înființată prin legea administrativă

din 31 martie 1864.80

Până la această lege, localitățile rurale,

aveau ca unitate administrativă satul.

Posed în arhiva personală între alte lucruri

vechi şi o ,,Foaie de zestre‟‟, întocmită de către

,,Sfatul Morunglav‟‟, al Satului Morunglav, județul

Romanați, la 1861, decembrie 7, scrisă cu litere

chirilice.81

Transcrierea primei pagini:

,,Foe de zestre

mult puțin ce dă Dumnezău ce dau eu fiu meu Radu ce pos să iscălesc lucruri în

număr de douăspre dece 1861

,,2 adecă doi boi de jug

,,1 vacă stearpă

,, 4 oi adecă patru oi

,, 15 adecă cincisprezece rânduri vie bătrână din gard și până în gard

lung și locu al sterp pă în do ( o )

,, Din câți pruni are 12 [?]… să-i dau în două cu frate meu.

80

ACADEMIA ROMÂNĂ –Institutul de Cercetări Socio-Umane C.S. Nicolăescu-Plopșor, Craiova. ,,Dicționar istoric al localităților din județul Olt’’ ( G-O ), pag.182. Coordonator N.Stoicescu, Editura Alma-Craiova-2009.

81 După 1864 s-a renunțat la scrierea cu caractere chirilice și a început folosirea alfabetului latin.

Foaie de zestre, pagina 1...



,, un galben îi dau să și ea plap[umă] pentru

pat earăşi de zestre

,, 1un butoi mare de o sută vedre

,, 1un butoi de 8 vedre

,, hărdău de apă

,, 2 două căldări una tot de aşa 4 și alta 3

[vedre]

,, 1 tigae de aramă…

,, 1 vătrai

---------------

12 în douăsprezece …lucruri date de zestre

fiu meu Rad să fie stăpânitor copii din copiii lui și

soția sa Trana fără să să mai arădice cineva cu vreo

pricină că de a mea bună voe lui am dat fără nici o

silă copilului meu în care ca să fie iscălindu-mă și

eu prin condeiu scriitorului nostru și trăgând cu

degetu ca pecete și rugând și sfatu de l-au adeveri

spre a-ș avea temei.

1861 Decevre 7

-eu Bălașa vv adeverezi

-eu Nuță ceaușu [

-eu Stan țoi [

-eu Matei moiu [ martori

-eu Dumitru olaru [ adeverezitori

-eu Costain al mitri [

-eu Matei Andrei.”82

[

Transcrierea paginii a doua:

,, Sfatul Morunglav

Această foae de zestre cu vorbirea ce să cuprindă în față find pă fința adevărului

să adeverează

1861 Decevre 7

Sfatul ,,sandu bărdăcea

Morunglav ,,barbu vladu L.S.

,,Nicolae c.....

,, barbu vlad”

Menționăm că această foaie de zestre a fost întocmită de către Sfatul satului

Morunglav. Sfatul satului, Primăria de mai târziu, întocmea diferite acte, care erau

semnate de ,,martori adeveritori‟‟.

Bălașa era desigur mama lui Radu, cel care primea drept zestre 12 ,,obiecte‟‟, care

să fie stăpânite de urmașii săi și de soția sa Trana, prenume frecvent în satul Morunglav

(jud. Romanați), la vremea aceea.

,,Sfatul‟‟ Morunglav era compus din 4 membri: Sandu Bărdăcea, Barbu Vladu,

Nicolae C. și Barbu Vlad. Scriitorul actului era ,,Gi. Ciociescu‟‟.

82

Andrei Matei ( n.cca 1829 – ϯ 1894, decembrie 7 )

... şi pagina a doua



Calendarul MEMORIEI OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR– Ianuarie

-20 ian. 1368, prima atestare documentară a oraşului Slatina.

-18 ian. 1480, prima atestare documentară a localităţii Bărăştii de Cepturi.

-ian. 1528, m. Vlădaia, soţia jupanului Manea Perşanu. Sunt ctitorii m-rii Seaca-Muşeteşti.

-4 ian. 1529, m. Radu de la Afumaţi. Din inscripţia de pe piatra sa tombală de la Curtea de

Argeş rezultă că una din luptele sale a fost la Slatina.

-18 ian. 1610. m. Radu Buzescu clucer. Înmormântat la M-rea Căluiu.

-3 ian 1739, m. Iane Slătineanu vel cămăraş za ocne, frate cu Nicola Slătineanu, ctitorul

bisericii ,,Maica Domnului” din Slatina.

-ian. 1794, n. la Slatina poetul Barbu Paris Mumuleanu.

-17 ian. 1831, m. la Strejeşti C-tin Buzescu, ultimul descendent în linie bărbătească al

familiei.

-11 ian. 1838, are loc cutremurul de pământ care distruge biserica satului Brâncoveni.

-15 ian. 1843, m. Amza (2) Jianu, fratele cel mare al haiducului Iancu Jianu.

-6 ian. 1850, n. Pake Protopopescu, om politic liberal (Poboru-Olt).

-25 ian. 1857, P.S. Aurelian de 24 ani, cere bursă lui Barbu Ştirbei pentru a studia

agronomia.

-26 ian. 1857, m. dascălul craiovean Gr. Pleşoianu din familia romanaţeană a Pleşoienilor.

-3 ian. 1859, m. la Caracal Ion Dumitriu, deputat al oraşului în adunarea Ad-hoc.

-7 ian. 1881, n. poetul Ion Minulescu.

-21 ian. 1885, n. poeta Ada Umbră (Eugenia Ionescu).

-9 ian. 1892, n. g-ral Damian Raşcu la Caracal.

-4 ian. 1897, apare la Caracal ziarul ,,Progresul din Romanaţi”.

-12 ian.1897, apare la Caracal ,,Romanaţii”, organul P.N.L. Romanaţi cu un apel al lui

N.B. Locusteanu.

-7 ian. 1901, n. academicianul Nicolae Petrulian la Româna- Balş.

-ante 29 ian. 1901, G. Poboran scoate la Slatina ,,Progresul Oltului”.

-15 ian. 1902, n. geograful Ion Conea la Coteana.

-26 ian. 1902, m. mitropolitul Iosif Naniescu, fost egumen al schitului Şerbăneşti-

Morunglav.

-12 ian. 1903, Take Ionescu devine deputat de Romanaţi pentru a doua oară.

-1 ian. 1904, apare la Slatina şi Curtea de Argeş ,,Calea Vieţii”, revistă bisericească.

-13 ian. 1904, premiera piesei ,,Casta Diva” de H.G. Lecca la Teatrul Naţional din

Bucureşti. Debutează actriţa Marioara Voiculescu.

-15 ian. 1904, C. Dissescu este ales deputat de Teleorman.

-23 ian. 1905, apare la Caracal ziarul ,,Caracal”, organ P.N.L.

-2 ian. 1907, n. pictorul Ion Popescu-Negreni.

-24 ian. 1908, n. la Cruşov prof. Pătru Crăciun.

- între 1-15 ian 1908, N. Titulescu susţine la Slatina o conferinţă despre care a scris N.

Iorga în ,,Neamul Românesc”.

-1 ian. 1909, apare la Caracal ,,Conservatorul din Romanaţi”.

-24 ian. 1909, m. P.S. Aurelian.

-26 ian. 1911, apare la Caracal ziarul ,,Izbânda”.

-28 ian. 1912, n. prof. univ. Alfred Henrich la Caracal.

-9 ian. 1914, n. Ion Dumitrescu, dr. în filologie (Optaşi).

-28 ian. 1914, apare la Slatina ziarul ,,Opinia Oltului”.



-28 ian. 1914, C. Basarab Brâncoveanu devine şeful P. Conservator din Romanaţi în urma

întrunirii de la Caracal la care participă şi Al. Marghiloman.

-3 ian. 1916, O. Goga pierde alegerile la Romanaţi din cauza intervenţiei guvernului, fiind

ales V. Oroveanu.

-26 ian 1918, n. la Scorniceşti N. Ceauşescu, preşedinte al României.

-13 ian. 1919, apare la Caracal ,,Lumina satelor”, organ al corpului didactic şi preoţesc din

Romanaţi.

-1 ian. 1923 apar la Caracal ziarele ,,Coasa” organul Partidului Naţionalist Democrat şi

,,Sorcova”, săptămânal independent scos de librarul Ilie Mărculescu.

-ian. 1927, apare la Celaru revista ,,Zorile Romanaţului”.

-17 ian. 1928, apare la Slatina ziarul ,,Oltul”.

-29 ian. 1928, n. la Slatina istoricul Mihai Butoi.

-25 ian. 1929, Mitropolitul Nifon Criveanu publică ,,Cugetări şi maxime pentru viaţă”.

-31 ian. 1929, Liviu Rebreanu şi Mircea Damian scot la Bucureşti ,,Gazeta literară”.

-24 ian. 1932, n. actorul Silviu Stănculescu la Timişoara. A făcut liceul comercial

Caracal.

-14 ian. 1936, n. la Amărăştii de Sus poetul Ion Stoica.

-1 ian. 1937, apare la Caracal ,,Şcoala Romanaţului”.

-1 ian. 1938, n. la Dobreţu, istoricul Gheorghe D. Iscru.

-1 ian 1939, apare la Caracal ziarul ,,Renaşterea”.

-6 ian. 1940 , n. poetul Ion Lazu (Cioburciu- Tighina).

-23 ian. 1940, n. (Corabia) Emil Boroghină, actor şi fost dir. al Teatrului Naţional Craiova

-14 ian. 1941, n. la Vădăstriţa poetul Alexandru Tănase.

-28 ian. 1941, n. la Dioşti-Romanaţi dr. Veselina Urucu, geograf.

-30 ian. 1941, m. la Ştefăneşti-Vâlcea preotul folclorist Teodor Bălăşel .

-21 ian. 1942, n. scriitorul Grigore Albu- Gral la Seaca-Olt.

-30 ian. 1942, D. Popovici scoate revista ,,Studii Literare”.

-18 ian. 1943, n. poetul Dan Rotaru la Slătioara.

-28 ian. 1943, n. la Vişina prozatorul Petre Preoteasa.

-14 ianuarie 1946, Mircea Damian înfiinţează un cenaclu literar în redacţia ziarului

,,Fapta”.

-20 ian. 1947, m. Iuliu Moisil, fost profesor al Gimnaziului din Slatina.

-29 ian. 1949, n. la Slatina istoricul Alexandru-Ceciliu Popescu.

-15 ian. 1950, n. poetul Ilie Bobescu (Grădiştea- Găneasa, jud. Romanaţi).

-30 ian. 1950, n. (Optaşi Măgura) N. Oprea, scriitor şi istoric literar.

-1 ian. 1951, n. la Corabia Cornelia Petrescu, grafician.

-25 ian. 1961, n. la Bobiceşti pictorul George Păunescu.

-5 ian. 1971, m. poetul, actorul şi regizorul Şt. Braborescu (n. Caracal 31 aug. 1880).

-7 ian. 1976, n. la Craiova poetul Ionuţ Botar.

-6 ian. 1980, m. poetul Mihai Bărăgan (n. Coteana, 3 mai 1900).

-1 ian. 1990, C-tin Dumitrache scoate la Slatina ,,Agora literar -artistică”.

-18 ian. 1995, arde Teatrul Naţional din Caracal.

-8 ian. 1997, m. la Slatina prozatorul Mircea Andreescu (n. 29 nov. 1940, Radomireşti).

-1 ian. 2000, m. la Roma poeta Yvonne Rossignon (n. 1912, Vlădila).

-26 ian. 2000, m. poetul Pan M. Vizirescu (n. Braneţ-Romanaţi , 1903).

-1 ian. 2003, m. ziaristul Dumitru Tinu (n. Coteana-Olt, Memoria Oltului nr.8/2012).

-26 ian. 2015, m. la Drăgăneşti pictorul, sculptorul, arheologul şi muzeograful Traian

Zorzoliu.



Legăturile părintelui Papacioc cu ţinuturile deveselene

Comandor (r.) Nicola Tudor

Părintele arhimandrit Arsenie Papacioc , unul din marii duhovnici ai ortodoxiei,

s-a stins din viaţă la mănăstirea „Sf. Maria” din Techirghiol.

Arsenie Papacioc s-a născut la 15 august 1914 în com. Perieţi, sat. Misleanu, jud.

Ialomiţa, fiind al şaptelea copil al lui Vasile Papacioc, agent sanitar peste şase sate.

Străbunicul părintelui Papacioc a fost preot în

Macedonia, în nordul Greciei şi se numea Albu.

Era aromân şi i s-a spus: „Popă cu cioc” –

Papacioc. Şi de aici vine numele. Bunicul

părintelui Papacioc, Mircea, a venit cu mii de oi

din Macedonia şi s-a instalat pe Ialomiţa, unde

era câmpie şi satele erau rare. Pe numele său de

copil Anghel, viitorul părinte Papacioc o întreba

pe mama sa, când dădea oaia din picior înainte

de culcare: „ De ce dă din picior? Iar mama-mi

zicea: Se-nchină mamă...! Vasăzică eu de ce să

nu mă-nchin?!” Punându-şi problema ca

în fiecare zi să poată cuceri Veşnicia ajuge la

concluzia că acesta nu e un scop omenesc ci este

idealul. Deci idealul este să slujeşti la ce este

mai înalt posibil. „Dacă nu ştii să slujeşti lui

Dumnezeu, Care e Veşnic, ai să te

împotmoleşti”.

Începutul călugăresc îl face la

Mănăstirea Frăsinei care avea un metoc la

Râmnicu Vâlcea. De la metoc a plecat la

Mănăstirea Cozia. Este apoi numit profesor de

educaţie la Mănăstirea Turnu. Intrând în conflict cu securitatea este mutat la Moşia

Episcopiei din satul Comanca, com. Deveselu.

Iată cum descrie contactul cu zona romanaţeană marele duhovnic Arsenie

Papacioc în lucrarea „Iată Duhovnicul”, Vol. 2, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, pp. 22-

24: „M-au numit profesor de educaţie la Mănăstirea Turnu. Şi am anunţat subiectul

pentru un an de zile la elevi: Despre Iisus Hristos. După un trimestru au venit comuniştii

din Râmnicu- Vâlcea să-mi schimbe subiectul să nu mai predau pe Hristos, să predau

ARLUS, adică pe dracul. Şi eu zic: „Cum ? Nu se poate! Toată viaţa mea am luptat

împotriva dracului şi acum să colaborez?” N-am primit. Cu nici un chip. Mi-am dat

demisia. Stareţul meu, Ghermano, era şi el profesor, tot de educaţie, dar la alte clase. Şi

el a primit să colaboreze cu comuniştii. Eram un băiat disciplinat, când vă zic „stareţul

meu”, vă zic ca de un om mare, că era stareţul meu. Am fost sincer cu plecarea la

mănăstire. Mi-am dat demisia de la şcoală. Nu mi-au primit-o. Mi-am dat a doua demisie.

Nu mi-au primit-o. Mi-am dat a treia demisie, şi nici nu m-a mai interesat dacă mi-au

primit-o sau nu. Şi nu m-am mai dus. Cu nici un chip. Pur şi simplu stareţul m-a chinuit.

M-a mutat din chilia în care eram cu fraţii; sub cerdacul lui Mircea la Cozia, acolo unde

pietrele erau mucegăite din cauza Oltului, că bătea în ele. Eram fericit vă rog să mă

Părintele Arsenie Papacioc



credeţi. Dar eram şi hotărât: „Dacă mă

dă afară mă duc în altă mănăstire dar nu

plec de voia mea !”

Era o moşie de 300 ha pe care

erau proprietare şase mănăstiri, printre

care şi Cozia, şi se situa la 2 km de

Caracal în comuna Comanca. Acolo

trimiteau lunar câte un frate din

mănăstire să supravegheze moşia cu

oamenii de la celelalte. În sfârşit,

stareţul, ca să scape de mine, el, care la

început mă declarase un înger, acum

eram un drac, m-a trimis acolo şi m-am

dus cu mare plăcere.

În sfârşit, nişte lucruri mi s-au

întâmplat acolo ! Dacă eu n-aveam în viaţa mea şi astfel de întâmplări... o frumuseţe de

lucruri..., dar cu suferinţă! Fără jertfă nu se poate face nimic! Ce-am făcut? M-am dus

în Caracal, că erau aproape 2 km şi mi-am cumpărat o capră. O capră care fătase.

Când am trecut eu cu capra legată, au început oamenii pe la porţi să mă roage să le dau

iedul. Zic: „Ce să fac eu cu iedul acesta?”... şi când l-am vândut, l-au băgat într-o curte

mare, acolo, să-l taie, şi capra într-o parte, şi iedul acesta ţipa că-l tăia şi stăteam la

mijloc. Mi-a fărâmat inima. Şi am plecat. Nu voia să meargă capra, că îi rămăsese

iedul. Dar mie ce mi-a venit în minte: am luat pielea iedului şi am dat-o omului cu care

eram să meargă înainte cu ea şi mergea şi capra... Domnule, mi s-a îmblânzit capra, de

nu mai stătea fără mine. Luam apă de la un puţ, de dincolo de moşia aceea şi se ţinea

după mine ca un ieduţ. Şi nu stătea la muls la nimeni. Făcea stricăciuni, fugeam după

ea, mă necăjea, mă pândea... Aveam un brăduţ acolo. Şi fiind verde, o ispitea să mi-l

rupă. Şi unde credeţi că se suia ? Sărea pe un pod unde era o magazie mare, unde

veneau căruţele cu bucate şi se puneau sacii pe pod, apoi se depozitau în magazie. Acolo

pe pod am văzut că nu se poate apăra, n-am lovit-o pentru că oricum nu mai avea unde

să fugă. Eu fugem după ea s-o sperii. Şi de atunci, de câte ori o goneam, fugea pe podul

acela, pentru că ştia că acolo nu o bat. Animale! Dar să vă spun una mare de mi-a

fărâmat inima. Am intrat în magazia aceea mare să mă rog. Capra ţipa afară s-o bag şi

pe ea înăuntru. Nu puteam pentru că erau boabe pe acolo pe jos şi trebuia să mă ocup şi

de ea. Şi am băgat-o, am luat-o aşa de un corn şi de ureche, şi-am tras-o lângă mine, să

stea cuminte. N-am avut de lucru... am îngenunchiat-o pe genunchii dinainte, ca s-o

imobilizez. Şi îmi făceam rugăciunile. Când m-am dus a doua zi, a venit şi s-a aşezat

singură în genunchi, ca rândul trecut. Vă daţi seama, unde mă trimisese Ghermano

(stareţul), la ce mare fericire ?

După şaisprezece luni se rupsese dulama de pe mine şi nu aveam alta de

schimb... Stareţul, dacă a văzut că am reuşit să obţin trei vagoane de grâu, pe care

primarul de la Comanca nu voia să le cedeze mănăstirii, în semn de răsplată mi-a zis:

„Îţi dau blagoslovenie să pleci, dar unde te duci ?”

I-am răspuns: „Nu-mi mai sunteţi stareţ, aşa că nu vă spun !”

Eu mă smeream, dar nu eram neajutat de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu.

De acolo m-a luat un părinte, Gherasim Iscu, stareţul de la Tismana, care ulterior a fost

arestat şi când a murit în închisoare zicea: „Uite, văd Lumină! Văd numai alb! Numai

alb! Şi aşa a murit...”

Ştampila satului Comanca ,,plasa Ocolu,

oraş Caracal”. În stânga sus se poate citi

,,Pârcălab”



Pentru biblioteca dumneavoastră

Cornel Manolescu- Conducătorii judeţelor Olt şi Romanaţi. De la ispravnici la prefecţii

de azi, Ed. Hoffman, 2017, 418 pagini. Lucrarea, prefaţată de istoricul Dumitru Botar,

este rezultatul unei laborioase cercetări în arhivele şi presa locală şi centrală, din care şi

revista noastră a prezentat fragmente. Sunt trecuţi în

revistă prefecţii judeţelor Olt şi Romanaţi cu datele de

stare civilă, realizările lor, picanterii din presa timpului.

Ampla bibliografie, expusă la finalul lucrării şi consultată

de autor, face dovada unui efort de documentare al cărui

rezultat vine să completeze cartea de vizită a domnului

Cornel Manolescu, autor a încă două valoroase lucrări

dedicate primarilor oraşelor Slatina şi Caracal. Reţinem

modul de lucru şi titlul lucrării, în contextul apropiatului

referendum pentru Olt-Romanaţi, minimă reparaţie

morală pentru cei ce susţin- pe bună dreptate- păstrarea

denumirii de Romanaţi.

Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian, Floriana Tîlvănoiu-

Contribuţii la biografia lui

Constantin Poroineanu, Ed. Hoffman, 2017, 180 pagini. Volumul, prefaţat de

istoricul Dumitru Botar, valorifică fondul de documente

păstrat la Arhivele Naţionale din Bucureşti (Fondul

Poroineanu), fond ce a aparţinut profesorului Ilie

Constantinescu din Caracal. Sunt prezentate documente de

familie, corespondenţă, traduceri şi încercări literare ale lui

Sache Poroineanu-tatăl, care îl aşează pe acesta alături de

primii noştri scriitori, Mumuleanu ori Grigore

Alexandrescu. Politicianul şi filantropul romanaţean

Constantin Poroineanu ni se dezvăluie ca un bun

administrator al averii

moştenite de la

înaintaşi, aflat în elita

Partidului Liberal

(secretar al Camerei Deputaţilor), ataşat de oraşul

Caracal căruia îi va dona în final averea sa. Eufrosina

Poroineanu, sora acestuia, apare ca o femeie instruită,

cultă, cu legături de prietenie în elita bucureşteană.

Analiza documentelor de arhivă infirmă ipoteza că

Poroineanu ar fi avut un fiu care s-a sinucis aflând că

este îndrăgostit de sora sa, legendă pusă în legătură cu

monumentul funerar din cimitirul Bellu.

Marin C. Firu- Monografia judeţului Ilfov, Ed.

ASE, Bucureşti, 2015, 242 pagini. Marin C. Firu s-a

născut în comuna Teslui din judeţul Olt la 27

octombrie 1910 şi după ce îşi susţine teza de doctorat



în 1939, ajunge asistent universitar (1940). Ulterior este admis la Universitatea din Berlin,

ajunge în Germania unde se căsătoreşte. Duce o viaţă grea între 1945-1957, obţine

cetăţenia germană în 1966 şi încetează din viaţă la 17 iunie 1975. Manuscrisul lucrării

Monografia Judeţului Ilfov a fost descoperit de fiica sa, Angelika Schutz, printre lucrurile

rămase de la Marin C. Firu şi a fost publicat cu sprijinul Academiei de Studii Economice

din Bucureşti.

Vârstele Slatinei- Film documentar realizat cu ocazia aniversării a 650 de ani de la prima

atestare documentară a oraşului Slatina (20 ianuarie 1368). Proiectul, finanţat de Primăria

Slatina, a fost realizat de d-na dr. Aurelia

Grosu în parteneriat cu Muzeul Judeţean

Olt, Serviciul Judeţean al Arhivelor

Naţionale Olt şi Asociaţia Culturală

,,Memoria Oltului”, grafica fiind asigurată

de d-na Cristina Botez. Filmul recompune

în imagini evoluţia aşezării din cele mai

îndepărtate timpuri şi până astăzi, trecând

prin vârstele: preistorică, antică, prefeudală,

medievală, modernă şi contemporană.

Spectatorul îndrăgostit de istorie face

cunoştinţă prin acest film cu povestea

podului de la Olt, cu monumentul Ecaterinei Teodoroiu, bisericile şi şcolile oraşului,

negustorii din centrul vechi, grădinile publice, palatele şi casele de patrimoniu ale

oraşului, statuile, esplanada, parcul industrial care

conferă Slatinei deopotrivă parfum de epocă şi

dinamism.

Elena Sîrghie- Dascăli slătineni. Profesorul Traian

Biju, Ed. Arena Artelor, 2017, 230 pagini. Profesorul

Traian Biju s-a identificat cu Liceul ,,Radu Greceanu”

din Slatina pe care l-a condus ca director în mai multe

rânduri, el putând fi considerat un model şi un exemplu

pentru dascălii prezentului. De numele său se leagă

multe realizări cum ar fi ridicarea etajului clădirii,

editarea Anuarelor Liceului ,,Radu Greceanu”,

organizarea semicentenarului (1934), editarea unor

valoroase manuale de geografie, organizarea unor

excursii geografice cu elevii ori a Ateneului Cultural din Slatina. A fost foarte activ în

presa locală iar în 1941 a fost, pentru o scurtă

perioadă, primar al Slatinei. Dar cea mai

importantă realizare a sa rămân elevii săi, unii

dintre aceştia evocându-l cu emoţie (Pan

Vizirescu, Mircea Damian, Mihai Stănescu,

Leonida Gherasim, Ioan Georgescu ş.a.).

Georgel Piţulescu- Iubim Slatina, Ed. Hoffman,

2017, 100 pagini. Albumul, apărut în condiţii

grafice de excepţie este realizat cu sprijinul



Primăriei Municipiului Slatina şi pune faţă în faţă imagini din Slatina de ieri şi de astăzi,

completate cu povestea filantropului Ionaşcu Cupeţul, cel care a dat oraşului cişmelele,

spitalul, catedrala şi şcoala care i-a purtat multă vreme

numele ca şi strada de la intrarea în oraş.

Gheorghe Bănică- Din Caracal pe Acropole via

Meteora. Jurnalul regăsirii, Ed. Hoffman, 2017, 220

pagini. Autorul, aflat la cel de-al 10-lea volum, colonel

inginer, om de cultură şi pasionat filatelist, ni se relevă ca

un neobosit călător, stăpânit deopotrivă de dorinţa de a

cunoaşte şi având vocaţie de reporter. Pentru autor, o

călătorie nu este numai o simplă deplasare în spaţiu şi

timp, grija sa permanentă fiind şi de a sublinia măreţia

naturii, acţiunea inevitabilă a timpului deopotrivă

distructivă- când este vorba de vestigii istorice- dar şi

creatoare de magii şi

legende.

Sabina-Elena Vasilescu,

Alina-Elena Marin-

Cavalerii înălţimilor. Aviatori romanaţeni şi olteni sub

negura vremurilor, Ed. Hoffman, 2017, 234 pagini.

Volumul reuneşte evocări şi mărturii pline de dramatism

având în prim-plan cavaleri ai aerului ridicaţi din Olt şi

Romanaţi. Cartea face un pas important înainte în

recompunerea memoriei, autoarele adunând cioburi de

istorie într-un proces de reparaţie morală atât de necesar şi

benefic. Cititorul se va întâlni în paginile acestei cărţi-

document cu Mihai şi George Basarab-Brâncoveanu,

Raicea Ştefan, Nunucă Protopopescu, Octav Oculeanu,

Alexandru Şerbănescu, Gheorghe Jienescu ori Emanoil

Ionescu, eroi ai înălţimilor despre care s-a scris şi în

revista noastră de atâtea ori.

Corneliu Vasile- Acreditări livreşti, Ed. Editgraph,

Buzău, 2017, 136 pagini. Autorul (n. 1947 la

Dobrosloveni-Romanaţi), doctor în filologie şi membru al

Uniunii Scriitorilor din România, trece în revistă lucrări

recente ale unor autori reprezentativi, unii apropiaţi

spaţiului cultural oltean (Marin Beşteliu-Poezia simbolistă

românească. Antologie; Ion Georgescu- La marginea lumii

de tunete; Florea Miu- Muzeul cu nemărginiri; C.

Voinescu- Bomba lui Ţeparu; Mai mult ca trecutul; Viorel

Frâncu- Istoria presei buzoiene şi râmnicene în date

(1839-2008); Stan V. Cristea- Marin Preda. Anii formării

intelectuale (1929-1948); Ion Catrina- În vârtejul timpului.

Articole ). Unele materiale, autorul le-a publicat în

paginile Memoriei Oltului şi Romanaţilor (interviul cu



poetul Ion Potopin, recenzia volumului ,,Un vechi locaş

de închinăciune: schitul Seaca-Muşăteşti (Olt)”, de

Mircea Tomescu (1941) ori ,,Monografia comunei

Dobrosloveni”, de Viorel Şoancă.

Florin Brutaru- F.C.Olt Scorniceşti, o viaţă scurtă

dar intensă, Slatina, 2017, 190 pagini. Un valoros

cercetător al fotbalului şi vieţii sportive din Olt şi

Romanaţi este dl. Florin Brutaru, deţinătorul unei

impresionante colecţii de fotografii, decupaje din presă,

afişe şi date despre fotbalul oltean, cu luminile şi

umbrele sale. Este prin urmare firesc ca, după ce o mare

parte din aceste date au fost publicate în presa locală,

acum dl. Brutaru să le adune într-un volum. Cititorul

face cunoştinţă aici cu povestea unei echipe de fotbal

cu un destin singular, fiind singura echipă românească

divizionară A reprezentantă a unei aşezăti rurale care

după 6 ani de la înfiinţare a trecut pragul a 4 categorii

competiţionale. Cei trecuţi de prima tinereţe îşi vor aminti cu

nostalgie de Bold, Şoarece, Ciocioană ori Răduţ.

Florin Brutaru- Olt. Fotbal de la A la Z, Ed. Casa Ciurea,

2010, 164 pagini. Autorul realizează o incursiune în istoria

fotbalului slătinean care începe la 21 octombrie 1922, când s-a

înfiinţat Societatea Sportivă ,,Oltul” în care au activat foşti elevi

ai Liceului ,,Radu Greceanu” din oraş, militari şi funcţionari,

cel mai activ membru fondator fiind căpitanul (ulterior general)

Mihail I. Mihail. Informaţţile despre parcursul sportiv al

echipelor oltene sunt completate cu imagini şi date esenţiale

privind antrenorii (Fl. Halagian, Ion Oblemenco, Constantin

Oţet, Cornel Dinu) şi principalii jucători care s-au afirmat aici

de-a lungul timpului, cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai ultimei perioade fiind Gheorghe

Craioveanu, Claudiu Niculescu, Răzvan Raţ ori Ion

Dănciulescu.

Paul-Emanoil Barbu- Revoluţia de la 1848 în judeţul

Romanaţi, Ed. Hoffman, 2017, 380 pagini. Cartea, dedicată

,,iubitului meu profesor universitar Vasile Maciu” (născut la

Caracal) recompune principalele momente ale revoluţiei de

la 1848, pornită la 9 iunie la Islaz, în judeţul Romanaţi şi

extinsă cu repeziciune în întreaga ţară. Sunt evidenţiate

meritele intelectualilor patrioţi locali: N. B. Locusteanu,

Radu Şapcă, Gheorghe Magheru, Ioan Arcescu. Bun

cunoscător al perioadei regulamentare, autorul- care este un

împătimit al istoriei locale- analizează cu obiectivitate

cauzele care au generat revoluţia, face o radiografie a

sistemului politico-administrativ şi militar, analizează

mănunţit evoluţia demografică şi situaţia economico-socială



subliniind caracterul progresist al proclamaţiei de la Islaz de ale cărei idei au fost călăuziţi

apoi reprezentanţii generaţiei care au realizat Unirea Principatelor (1859), cucerirea

Independenţei de Stat (1877) şi Marea Unire (1918). Iubitorii istoriei locale găsesc în carte

date esenţiale asupra proprietarilor de moşii din Romanaţi la 1837, valoarea arendei

acestor moşii, numărul locuitorilor, efective de animale şi culturi, cercetarea lor fiind

uşurată de un preţios indice de nume şi locuri.

Paul-Emanoil Barbu- Aspecte ale agriculturii

României între anii 1921-1944, Ed. Alma, Craiova,

2015, 368 pagini. Lucrarea dedicată ,,iubiţilor mei

părinţi Tudor şi Paraschiva, ţărani din satul

Prapor, com. Amărăştii de Jos” (fost Romanaţi)

analizează proprietatea funciară şi exploataţiile

agricole din România după reforma agrară din 1921,

insistând asupra pregătirii specialiştilor în

agronomie, asupra progreselor în cercetarea agricolă

şi a mediatizării acestora, evidenţiază rolul băncilor

populare şi al cooperaţiei în progresul agriculturii

acestei perioade. Este cercetat şi prezentat

inventarul agricol şi forţa de muncă, sunt prezentate

date importante despre culturi agricole, creşterea

animalelor şi alte ramuri ale agriculturii

(sericicultură, apicultură). Lucrarea este completată

cu un indice de nume şi locuri menit să uşureze

munca cercetătorilor.

Paula Bănică, Adriana Buică, Elisabeta-Luminiţa Vasile- Monografia comunei

Bobiceşti, Ed. Reprograpf, Craiova, 2015, 380 pagini. În 10 capitole sunt prezentate date

privind aşezarea geografică, istoricul, evoluţia administrativă, viaţa economică, evoluţia

proprietăţii, populaţia, învăţământul, instituţiile

publice, personalităţile, tradiţiile localităţii de pe

malul Olteţului. Interesante şi complete datele

despre eroii din Bobiceşti, Bechet, Leoteşti şi

Belgun, ca şi aminirile oamenilor în vârstă despre

proprietarii din Bobiceşti din familia Soreanu.

Documente interesante despre vechii proprietari

din neamul Brătăşanu, Bunescu, Stăncescu,

Chintescu, Gârleşteanu, Geblescu şi Otetelişeanu.

Reţinem între personalităţile locale pe Gh. Chiţu,

Marin Manolescu, g-ral Tudor Cearapin, Traian şi

Ovidiu Bărbulescu, Severică Mitrache, Virgil

Delureanu ş.a.



Teatrul nostru. Contribuţii la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (XI)

Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar

Instituţie de cultură emblematică a oraşului Caracal şi a judeţului Romanaţi,

Teatrul Naţional a fost şi rămâne locul unde au poposit atâţia oameni de cultură de valoare

şi unde s-au adăpat din izvorul limpede al culturii atâtea generaţii.

Continuând serialul început în luna mai a anului 2016, facem un călduros apel

către toţi aceia care deţin informaţii, documente, afişe legate de evenimente găzduite de

scena Teatrului Nostru, să ni le pună la dispoziţie spre a putea reface istoricul acestei

prestigioase instituţii de cultură.

1932-1933

Răsfoind presa locală, aflăm că în anii marii crize financiare din anii 1929-1933

situaţia teatrului din Caracal nu era tocmai bună, cea mai presantă problemă fiind

încălzirea acestuia în perioada de iarnă.

Aspectul este semnalat de un cronicar anonim

al ziarului Vremea care scrie în februarie 1932:

,,Ce este cu teatrul?

Recunoaștem eforturile și bunele

intenții ale d-lui Vintilă Niciu, primarul

orașului nostru, de a însufleți nițel viața

culturală a cetățenilor, punându-le la dispoziție

posibilitatea distracțiilor inteligente. Știm că, în

ciuda tuturor lipsurilor, a încasărilor care

merg din ce în ce mai prost, a curbelor de

sacrificii și a concedierilor de funcționari,

domnia sa a luat măsuri să se repare

caloriferul teatrului, ceea ce s-a și făcut, fără

însă a se fi izbutit totuși, cu toată reparația, ca

teatrul să fie încălzit. Ceva mai mult, încă din

august sau septembrie, în tot cazul destul de

devreme, domnia sa a numit chiar un director al teatrului comunal, în persoana

simpaticului și distinsului nostru concetățean, domnul Iencuț Zaman, salariindu-l cu 4000

de lei lunar, pentru a dirija gestiunea intendentului și lucrările de amenajare și

reparațiuni, în vederea bogatei stagiuni teatrale ce urma să se desfășoare. Foarte frumos

și foarte lăudabil. Noi cetățenii plătim fără să cârtim, birurile, chiar când e vorba de…

paști murgule, iarbă verde, dar mai ales când ne așteaptă perspectivele fericite de a zgâi

ochii pe scena teatrului, uitând, la naiba, concertul cacofonic al mațelor flămânde și

belelele zilei de mâine.

Ce e cu teatrul însă? E legenda lui Manole? Trebuie zidită în calorifer vreo

Manoleasă, ca să se repare odată și să se poată încălzi? Fiindcă la Școala Moga se

strivea lumea, la 24 ianuarie într-o sală neîncăpătoare, pe când teatrul, gol și rece, e pe

cale să fie transformat în frigorifer, iar directorul, dezolat și rebegit de frig, în lipsă de

actori și alte spectacole, joacă singur-singur irindeaua ca să se încălzească.”83

83

Vremea, An. IV, nr. 42/14 februarie 1932, p. 4



Dintr-un document de arhivă84

vedem că între 25 martie – 15 iunie 1932, Mielu

Constantinescu ,,societar pensionar al Teatrului Naţional” din Bucureşti a efectuat un

turneu prin ţară cu piesa ,,Domnişoara Iulia”. Din trupă mai făceau parte: Const. Orendi,

Mihail Nichita, Felicia Frunză, Maria Severineanu şi Petre Ştefănescu. Conform

itinerariului anexat la cererea adresată Directorului General al Teatrelor şi Operelor

Române, trupa urma să ajungă la Caracal la 3 aprilie 1932 (la Slatina pe 1 aprilie şi la

Corabia pe 4 aprilie). Nu deţinem în acest stadiu al cercetării dovezi că acest spectacol a

avut loc dar este posibil.

Pentru o evidențiere cât mai amplă a vieții culturale și a interesului către frumos,

artă și cunoaștere de care au dat dovadă locuitorii orașului Caracal, merită să consemnăm

orice formă de manifestație culturală care s-a desfășurat, fie pe scena teatrului, fie pe

scene improvizate din școlile orașului, cu prilejul diferitelor ocazii: sărbători naționale,

religioase, aniversări, comemorări. Dovada că toate aceste manifestări au fost la timpul lor

reale reușite , sunt consemnările din presa locală dar și publicului caracalean care de

fiecare dată a fost prezent în număr mare și a răsplătit cu aplauze îmbelșugate aceste

reprezentații.

O astfel de manifestare culturală, cu dublu

scop (unul cultural și unul de autogospodărire) este

consemnată în binecunoscutul ziar VREMEA85

: ,,În

seara zilei de 2 mai a.c. (a doua zi de Sf. Paști) a avut

loc o frumoasă și reușită serbare culturală în localul

Școlii No. 3 de fete din Caracal, dată de un grup de

elevi secundari din localitate și cu concursul

domnului Remus Scarlat student, și sub conducerea

domnului Gh. C. Eftimescu.

După un inimos și binevenit îndemn la

asemenea manifestări, rostit de domnul Eftimescu,

evidențiind totdeodată scopul pur cultural al acestei

serbări, au urmat monoloage, dialoguri și recitări,

cântece solo și vioară bine redate. După aceasta s-a

reprezentat piesa Mort fără lumânare de domnul

Bacalbașa, prelucrată de domnul Popilian. Piesa a

fost bine aleasă redând situația critică, caracteristică

vremurilor de astăzi.

Interpretarea, cu toate mijloacele modeste, a întrecut toate așteptările recoltând

binemeritate aplauze de la publicul foarte numeros. La reușita acestei serbări s-au

remarcat domnii: T. Sandu, I. Scarlat, M. Jianu, A. Dumitrescu, V. Popescu etc. Această

serbare s-a dat în folosul Școlii No. 3 de fete.”

Cu lux de amănunte, este adusă în atenția cititorilor romanațeni vizita poetului

Octavian Goga la Caracal, din 29 mai 1932. Manifestația, cu profunde rezonanțe politice,

a cuprins, în amploarea sa, întregul oraș, transformându-l într-un viu și animat teatru, pe

scena căruia au evoluat atât oamenii politici cât și cei de rând.86

Se pare că la acea vreme,

84

Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, Dosar 33/1932, filele 42-43

85

VREMEA, Anul V, Nr. 2, Caracal, 15 mai 1932- articolul intitulat ,,Manifestație culturală”, semnat I.O.

86 VREMEA, Anul V, No. 5, Caracal, Iunie 1932



această vizită a poetului, care în poeziile sale a plâns

și a suferit împreună cu țăranul român, a fost un prilej

de mare bucurie, legăturile poetului cu oraşul fiind

vechi87

.

Din viața culturală a orașului Caracal nu se

pot exclude șezătorile literare sau serbările școlare de

sfârșit de an. Acestea, de cele mai multe ori, se

desfășurau în localul școlilor de fete sau băieți din

oraș. Publicul asistent era numeros, format nu numai

din colectivele de elevi și profesori, ci și din locuitori

ai orașului care

veneau în număr

mare spre a se

delecta cu

reprezentațiile

artistice. Chiar

dacă aceste

manifestări aveau în desfășurător nume de artiști

amatori, de cele mai multe ori, se ridicau la rang de

interpretare profesionistă. Dovadă că aceste serbări erau

urmărite și așteptate cu viu interes de public sunt

anunțurile care apăreau în presa locală.88

În VREMEA, Anul V, no. 27 și 28, Caracal, 13

noiembrie 1932, la rubrica ŞTIRI, apar două anunțuri

pentru două viitoare manifestări artistice ce vor avea loc

la teatru. Primul anunț aduce la cunoștință strălucitul

eveniment teatral (cu piesa VEDENIA) susținut de o

trupă de actori de la Teatrul Național din București, dar

și conferința scriitorului Horia Furtună89

și recitalul maestrului Cristide90

.

87

În decembrie 1915, Octavian Goga candida la Romanaţi din partea Federaţiei Unioniste pentru un post de deputat (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 65/2017)

88 VREMEA, Anul V, No. 6, Caracal, 19 iunie 1932: ,,Duminică, 12 iunie,a fost serbarea școlară de

finele anului a Șc. No. 1 B[ăieți]. Sala teatrului comunal devenise neîncăpătoare la ora 4, cu toate că programul era anunțat la ora 5. Un public select, în majoritate părinți ai copiilor și intelectuali ai orașului au ținut să vadă unele minuni ce se pot face în școală, când se muncește cu râvnă. O montare mai fastuoasă ca în feeria A fost odată… nici că se putea, iar costumele piticilor, damelor, etc., a peste 50 persoane, au fost impecabile. Soții institutori Natalia și Vasile Enescu, ei înşiși autorii feeriei, au putut obține un succes necontestat. Corurile pe 2 și 3 voci conduse de d-na Natalia Enescu cu acompaniament de orchestră, executate splendid, iar dansurile naționale, executate de băieți și fete au fost răsplătite prin ovații.

Exercițiile ritmice ale celor 32 de elevi, costumați ireproșabil, au stârnit admiraţia unanimă, prin ordinea și exactitatea mișcărilor, alcătuite și conduse de Vasile Enescu. Cuvântarea ocazională a rezumat munca de realizări într-un an la Șc. N0. 1 b[ăieți], care poate servi de călăuză, căci în aceste vremuri, puțini mai sunt din cei care să consolideze școala ca un apostolat, căci aici s-au înfăptuit: cantină școlară, biblioteci pe clase, șezători săptămânale cu elevii, excursiuni școlare și atâtea manifestări culturale, unde munca creatoare a unui dascăl conștient de rolul său, are teren suficient.

Încă o dovadă în plus că se găsesc încă și elemente idealiste și cu avânt, atât de necesare astăzi. Ceea ce s-a reprezentat la 12 iunie a întrecut în fast tot ce s-a văzut până azi în orașul nostru, pentru

care corpul didactic al Școlii No. 1 b. de sub direcția d-lui V. Enescu- d-na L. Popescu, Ecat[erina] Sfetcu, Natalia Enescu și G. Constantinescu- merită cu prisosință elogiile, singura răsplătire ce le putem da.”- (semnat ,,Asistent”).

89

HORIA FURTUNĂ- prozator, poet și dramaturg născut la Focșani, la 21 iunie 1888, decedat la București, la 8 martie 1952. Multe din scrierile sale sunt semnate cu pseudonim: Mefistofel, Ion Dracu, Mercator, Ariel, Horia Făget, Constantin Paul sau Aghiuță.



Al doilea anunț este pentru data de 28 decembrie 1932, unde în sala teatrului a

avut loc un bal mascat.91

O ştire din Rampa92

aminteşte despre spectacolul Manon Lescaut ce a avut loc şi

la Caracal la 4 decembrie 1932 în cadrul unui turneu organizat de Maria Filotti alături de

care au evoluat Ionel Ţăran şi Mielu Constantinescu. Trupa a mai dat spectaole şi la

Craiova (5 decembrie), Tg. Jiu (6 decembrie) Tr. Severin (7 decembrie) şi în alte oraşe.

Pentru anul 1933, documentele de arhivă93

amintesc despre turneul lui V.

Brezeanu şi N. Gărdescu, membri ai Sindicatului Artiştilor Dramatici şi Lirici. Conform

itinerariului anunţat, trupa compusă din V. Brezeanu, N. Gărdescu, Gr. Chamel, I. Frimu,

Mica Marinescu şi Silvia Alexandrescu urma să ajungă şi la Caracal pe 12 mai 1933,

venind de la Corabia (11 mai 1933) şi în drum spre Craiova (13 mai 1933).

Reţinem o ştire din presa locală care anunţa pentru data de 10 iunie conferinţa lui

Silviu Dragomir: ,,Sâmbătă, 10 iunie a.c. orele 21 va avea loc în sala teatrului comunal,

sub auspiciile Ateneului din Caracal, conferinţa aniversară a evenimentului de

emancipare civică de la 1848, ţinută de d. profesor universitar Silviu Dragomir, membru

al Academiei Române. Toţi cetăţenii de seamă

ai oraşului sunt rugaţi să ia parte”94

. Acelaşi

eveniment este prezentat de ziarul Buretele95

care descrie şi întrunirea Partidului Naţional-

Agrar care a avut loc a doua zi (Memoria

Oltului şi Romanaţilor nr. 61/martie 2017, p.

13-14). A fost prezent O. Goga şi lideri locali.

La 30 iunie 1933 cerea autorizaţie

pentru organizarea unui turneu prin ţară şi Al.

Şerban cu o trupă formată din 11 persoane.

Conform itinerariului, a poposit şi la Caracal la

o data neprecizată, probabil în iulie 193396

.

Despre o serbare culturală pregătită de

asociaţia învăţătorilor din Romanaţi care a

avut loc la 29 august 1933 la Teatrul Naţional

citim în presa locală97

următoarele: ,,Ştiri. Se

aduce la cunoştinţa tuturor că serbarea

culturală pregătită de asociaţia învăţătorilor

se va da la Teatrul Naţional din Caracal în

ziua de 29 august iar la Corabia în seara de 31 august a.c.”.

90

,, Între 10-15 decembrie a.c. orașul nostru va avea fericitul prilej să asiste la una din acele strălucite desfătări artistice care se sapă adânc în amintire. Se va juca ,,Vedenia”, delicioasa piesă a maestrului Valjean, cu actori de la Teatrul Național din București, va conferenția cunoscutul scriitor Horia Furtună, va cânta maestrul Cristide, etc”

91 ,,Miercuri seara, 28 Decembrie a.c. Comitetul monumentului lui Popa Șapcă anunță că va avea loc

în sala teatrului comunal un mare bal mascat și costumat.” 92

Vezi ,,Marele turneu sub conducerea marii artiste Maria Filotti”, în Rampa, an. XV, nr. 4461 bis/24 noiembrie 1932, p. 2

93 Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, dosar 19/1933, filele 43-

45 94

Vremea, an. 3170 95

An. I, nr /20 iunie 1933 96

Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, dosar 19/1933 Fila 74 97

Orizonturi, Caracal, An. I, nr.3/15 august 1933, p. 2



La 15 octombrie 1933 s-a

dezvelit statuia lui H. G. Lecca de la

Caracal care, iniţial, s-a aflat în faţa

Teatrului Naţional, ulterior fiind

mutată în parc. O ştire din ziarul

Vremea saluta evenimentul:

,,Duminică 15 octombrie a.c. va

avea loc desvelirea monumentului

lui H. Lecca din faţa teatrului

comunal. Monumentul acesta e

opera unui singur om, dar hotărât şi

inflexibil, d. Ştef. Constantinescu,

preşedintele S[ecţiei]. a II-a a

Tribunalului Romanaţi. Şi

solemnitatea dezvelirii tot graţie

stăruinţei d-sale va avea loc. Ca să

se ştie.98

” O scurtă ştire despre acest

eveniment- datorată probabil lui Ilie

Constantinescu- apare şi în revista

Arhivele Olteniei99

din Craiova.

Destul de mâhnit se arată după

eveniment directorul ziarului Vremea, Ştefan Ricman100

, care scrie în ziarul său: ,,S-a

dezvelit în sfârşit monumentul scriitorului H. Lecca din faţa teatrului comunal. Şi

înfăptuirea şi dezvelirea sunt opera unui om de bine şi din cale afară de perseverent, d.

Ştefan Constantinescu, preşedinte la Tribunalul local şi fiu al acestui oraş, căruia i se

cuvine desigur toată lauda. Am aflat însă un lucru trist: s-a găsit cineva care văzând

bustul marelui donator Poroineanu turnat în bronz şi abandonat în librăria d-lui Ilie

Mărculescu a exclamat: ,,Caracalenii tot caracaleni. În loc să ridice un bust lui Lecca, îi

ridică ăstuia care n-a fost

decât un simplu politician”.

Dar ce suflet a avut acest

politician! De aceea,

pesemne, îi ciocăneau unii cu

degetul în capul lui de bronz

pe când sta ciucit pe o ladă

din librărie, spunându-i:

,,Cine o mai face ca tine, ca

tine să pată!” Şi-n adevăr.

Dacă bronzul lui Poroineanu

s-a turnat graţie d-lui I. D.

Ianculescu şi dacă a fost

aşezat (după ani de zile pe soclul acela meschin până la ridicul) în parcul oraşului, graţie

98

Vremea, An. VI, nr. 22-23/6 octombrie 1933, p. 2. 99

,,Din Caracal. Bust lui H. Lecca la Caracal. Din iniţiativa câtorva localnici s-a hotărât acum câţiva ani ridicarea unui bust poetului şi Dramaturgului Haralamb Lecca, născut în 1873 la Caracal. Lucrarea terminată- execuţia este a sculptorului I. Dimitriu-Bârlad- bustul a fost dezvelit şi dat în primire autorităţei orăşeneşti, cu deosebită solemnitate, în ziua de 15 octombrie” (Arhivele Olteniei, An. XII, nov. 1933, p. 426).

100 ,,Se dezvelesc monumentele şi...talentele”, în Vremea, An. VI, nr. 24-25/22 octombrie 1933, pp. 1-

2.

Teatrul Naţional din Caracal şi bustul lui

Haralamb G. Lecca dezvelit la 15 octombrie

1933

Spectacolul ,,Nu-i nimic” pe scena Teatrului Naţional din

Caracal



ziarului nostru, dezvelirea lui s-a

petrecut într-o atmosferă de

lamentabilă parodie. Douăzeci-

treizeci de persoane apatice şi

plictisite au ascultat două-trei

discursuri de circumstanţă iar

corul catedralei care cântase cu

un sfert de oră înainte la Lecca, a

dispărut de la ceremonia celui

mai de seamă dintre ctitorii ei,

Constantin Poroineanu. Şi după

ei, pentru gloria legendei

băştinaşe101

, d. Primar, ostenit de

lectura celor două discursuri, s-a

urcat flămând în trăsură şi a luat-o repede spre casă, abandonând birturilor mai mult sau

mai puţin economice pe cei doi delegaţi ai Ministerului Instrucţiunii Publice şi Societăţii

Autorilor Dramatici, ca pe nişte simpli voiajori comerciali... Şi caracaleanul dintâi şi

caracaleanul de pe urmă şi caracalenii care s-au purtat aşa de caracaleneşte, vai, trebuie

să încep a recunoaşte că sunt veritabili caracaleni”.

La amenajarea locului din faţa teatrului, unde s-a amplasat statuia, se lucra încă

din vară, din moment ce ziarul Buretele, făcând un bilanţ al realizărilor primarului

Nicolae Betulescu, menţiona la punctul 9: ,,A construit cu dale de beton trotuarul din jurul

statuii Haralamb Lecca şi o porţiune de 441 m.p. pe bulevardul Regina Elisabeta”102

.

Un document de arhivă103

aminteşte despre ,,turneul de propagandă naţională şi

culturală în vechiul Regat” al lui Romald Bulfinsky cu piesa Samson, de H. Bernstein.

Conform itinerariului, trupa urma să ajungă la Caracal duminică 15 octombrie 1933, adică

în chiar ziua inaugurării bustului lui Lecca. Din trupă făceau parte: Romald Bulfinsky, Ion

Manu, Lică Teodorescu, Al. Jeles, Al.

Şerban, St. Holban, Maria Ciucurescu-

Bulfinsky, Nelly Cutava-Vinea, Jeni

Ioanin şi Adriana Şerban. Este foarte

posibil ca delegaţii Societăţii Autorilor

Dramatici despre care se vorbea în

articolul din Vremea, să fie dintre

aceştia.

O ştire tristă aflăm din ziarul

Vremea care anunţă scoaterea la vânzare

prin licitaţie publică a averii lui Vasile C.

Brânduşaru din Caracal (sentinţa

59/1932 a Tribunalului Romanaţi, secţia I comercială). Mulţi ani, Vasile Brânduşaru a fost

un sprijinitor al teatrului din Caracal, biletele de spectacol cumpărându-se de la el. Averea

scoasă la licitaţie se compunea dintr-un teren de 180 m.p. pe strada Filipescu nr. 7,

Caracal, unde avea o casă cu 4 camere, pardosite cu blană de brad şi 2 sobe104

.

101

Aluzie la ,,carul cu proşti” 102

Buretele, An. I, nr. 2/4 iunie 1933, p. 2, articolul ,,O activitate edilitară la Caracal”, semnat ,,Buretele” (Sterie Ionescu ?)

103 Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, dosar 19/1933, Fila 75

104 Vremea, An. VI, nr. 30-31/3 decembrie 1933. Vasile Brânduşaru datora lui magistratului Ion P.

Dacianu din Caracal suma de 600 000 lei, dobânzi şi cheltuieli de judecată.

În cererea lui Romald Bulfinsky...

...este menţionat şi oraşul Caracal, unde

trupa sa poposeşte la 15 octombrie 1933



Inscripții

ÎNCĂ UN PSEUDONIM AL POETEI ADA UMBRĂ

NICOLAE SCURTU

Istoricul literar Nicolae Iorga menționează în una din sintezele1 sale asupra literaturii

române contemporane un nume ciudat, Ana din Coștilă, ca fiind colaboratoare la revista

Sburătorul, pe care o conducea criticul literar E.

Lovinescu.

Recitind cartea2 cercetătorului literar

Gheorghe Gheorghiță despre revista și cenaclul

Sburătorul nu am întâlnit acest nume, care, de

fapt, este un alt pseudonim al poetei Eugenia

Ionescu, ci numai în bibliografia revistei.

Eugenia Ionescu, excelentă învățătoare în

comuna Ianca din județul Romanați, publică cu

acest nume, Ana din Coștilă, doar două poezii,

Apus de soare și Răsărit de soare, pe care, din

motive ce îmi scapă, deocamdată, nu le-a inclus

în placheta3 sa de versuri.

La o lectură recentă și printr-o altfel de grilă

de evaluare, cele două poezii ale Anei din Coștilă

surprind prin modernitatea metaforei și, mai ales,

prin dominarea absolută a imaginii astrului

tutelar.

Expresiile poetice, deloc comune, au menirea

de a potența valorile astrului și de a-i

individualiza măreția.

*

Apus de soare

Triumfător apune în slava-i somptuoasă

Pe-a lumii boltă vastă târând măreț el lasă

Din mantia-i regală fășii însângerate.

Sub poala lui de flăcări, sub dogoreli,

aprinse

Stau undele-nroșite, câmpiile încinse.

În limpedele ape săgeata lui străbate

Imperiul adâncimii; o clipă de lumină

Ne-arată cum în tihnă și fauna și flora

O leagănă-nvelind-o răcoarea cristalină.

Pe marea larg pustie, pe sterpul Bărăgan,

Pe țărmurile mute, ce stau ca sfincși

lungite,

Se prăbușește-apusul, comori s-afund, le-

nghite,

Prăpastia căscată... Prăpăd aerian.

Înhobotează amurgul pământul ațipit;

Murinda licărire, o pasăre ce zboară,

Cu aripa atinge, iar somnoroasa seară

Simțind gingașul freamăt din somn a

tresărit.

Apoi, încet văzduhul se-ntunecă, orbește...

Urmează o tăcere, e tot aproape șters...

Un Ce, ce nu-nțelegem, ființa-o îngrozește

Căci întrerupt se pare al vremii ager mers.

Septembrie, 1911



*

Răsărit de soare

Acolo unde pare al lunilor hotar,

Încet, sub geana zării, vii licăriri apar.

Norași plutesc a lene cu zimțuri aurite,

S-adună, se-mpreună ca unde încrețite.

Culorile se-mbină ca în arc de curcubeu,

Se joacă între ele pe spațiul etereu.

Apoi, pe nesimțite, în fețe tot mai vii

Desfășurat se pare pe-albastrele câmpii

Că fâlfâie în vânturi al cerului stindard.

Rubine și smaralde în vatră mare ard;

Odoare făurite se fac și se prefac,

Comori nemaivăzute în jar și flăcări zac.

Iar aburii din vale ușor cum se ridică

Învăluie-n marama suavă, virginală

icoana matinală.

Stăpânitorul lumii încet, solemn apare,

C-o singură privire cuprins-a cer și mare,

Și mantia-i de flăcări pe ceruri aruncată

Ca în apoteoză, măreț el ni s-arată.

Norași jur împrejur,

Ca flamuri în azur,

S-adună, fac pervaz

Cerescului extaz.

Iar vieți ce n-ar mai fi,

Și nimeni nu le-ar ști,

Chemate-s să-și ia loc

La raza lui de foc.

Note

Cele două poeme ale Anei din Coștilă se transcriu astfel ~ Apus de soare din

Sburătorul, 2, nr. 3, 29 mai 1920, p. 45 și Răsărit de soare din Sburătorul, 2, nr. 24, 23

octombrie 1920, p. 380.

1. N. Iorga ~ „După război“ și criza bolilor literare. Publicații periodice în Istoria

literaturii românești contemporane. [Volumul] 2. În căutarea fondului. București, Editura

Adevărul, 1934, p. 258.

2. G. Gheorghiță ~ Sburătorul. Revista și Cenaclul. București, Editura Minerva, 1976,

530 pagini. (Momente și Sinteze).

3. Ada Umbră ~ Sub plopi. Poezii. Craiova, Editura „Ramuri“, [1921], 112 pagini.

Inscri



ÎNTREGIRI LA BIOBIBLIOGRAFIA POETEI ADA UMBRĂ

Așa cum am mai menționat, într-unul dintre articolele mele privitoare la Ada Umbră,

cel dintâi și cel mai profund cunoscător al biografiei și operei acestei poete este, negreșit,

C.D. Fortunescu, intelectual distins și istoric literar care a urmărit fenomenul literar din

Oltenia. Și nu numai.

În paginile prestigioasei reviste Arhivele Olteniei i s-a publicat, postum, și Adei

Umbră, un ciclu de șaisprezece

Strofe, ce vin să completeze

necrologul elaborat de C.D.

Fortunescu.

În finalul acestui necrotext

autorul mărturisește că va citi și

reciti placheta de poezii, Sub plopi,

și se va pronunța asupra valorii

unicei cărți rămase de la această

enigmatică scriitoare.

Eseul lui C.D. Fortunescu,

Frunzărind poeziile Adei Umbră1, se

constituie în cea dintâi analiză atentă

a motivelor și temelor creației poetei

din ținutul Romanaților.

Autorul, un excelent cunoscător

al poeziei moderne și tradiționale,

identifică și comentează imagini și

sintagme din cele mai izbutite.

Uneori, pentru a demonstra

ipotezele sale de aproximare a

valorii estetice, recurge la

reproducerea integrală a unor poezii

demne să figureze în orice

crestomație literară.

Un exemplu convingător și

seducător, în acelaşi timp, îl

constituie poezia Să vii, în care poeta își prevede sfârșitul atât de trist și de tragic.

*

Frunzărind poeziile Adei Umbră

Am recitit azi o dată, şi a două oară, cartea în care o poetă105

şi-a fixat, ca un entomolog

în cutiuţele lui nişte fluturi cu aripi strălucitoare, simţirile ei cele mai intime, povestea

sufletului său. O poveste tristă, ca a atâtor vieţi neştiute, şi care se înşiră în versuri

muzicale, de o delicateţe şi discreţiune puţin comune.

105

Am fi dorit ca acest prilej să consemnăm aci câteva notiţe biografice cu privire la poeta noastră. Cererile

repetate ce am făcut în acest sens familiei Adei Umbră au rămas fără rezultat până astăzi. Şi e regretabil lucru,

cu atât mai mult că nici «Contribuţiune la Bibliografia românească» (3 fascicole) a d[omnu]lui Ghe. Adamescu

nu-i înregistrează măcar numele.



Temperamentelor lirice, mai vibrante ca altele, li se impune în mod firesc confesiunea,

ca mod de expresie sincer şi integral al ideilor şi simţămintelor lor poetice. Astfel de poeţi

nu pot fi decât subiectivi. Şi chiar când, conştient şi voluntar, ei or izbuti să câştige o

victorie asupra propriei firi, impunându-şi o disciplină din afară, opera lor creată în astfel

de condiţiuni s-ar resimţi de acest efort. În locul spontaneității şi sincerității cuceritoare,

poza şi artificialitatea ar însemna-o cu ştampila lor de plumb. Exemple de acest soi abundă

în literatura zilelor în care trăim. E rătăcirea celor care nu şi-au găsit încă drumul lor, şi

cărora poamele din grădina vecinilor li se par, chiar când sunt găunoase şi putrede, mai

bune şi mai arătoase ca acelea din livada lor.

Poezia Adei Umbră e toată şi nimic mai mult decât o confesiune, o confesiune abia

şoptită, ca una ce abia cutează să se exprime, şi care se sfârşeşte pierdută în umbră şi-n

noapte: o copilărie amărâtă, câteva vise înfiripate în anii tineri, o iubire mult aşteptată şi

care înşeală speranţele, o viaţă în care arare dulci amintiri şi multe regrete crestează

răbojul zilelor surii şi monotone, apoi braţe căzute în gestul oboselii, renunţare, resemnare,

şi peste toate acestea, liliac cu fâlfâiri de aripi din ce în ce mai dese şi mai stăruitoare:

gândul morţii...

Să întoarcem foile cărţii, să lăsăm caierul poveştii să se toarcă, şi să ascultăm puţin,

câteva crâmpeie măcar, din vrăjitul fir al ei.

În Sară de iarnă, când poeta, pe o viforniţă neîndurată, ar vrea să scrie o scrisoare,

condeiul îi încremeneşte pe hârtie, în vreme ce ascultă vântul, care i se pare că-i spune:

Trista poveste

De altădat‟

Când dezbrăcat

Pe-un vânt de-aceste

La uşi streine

Plângea umil

Un biet copil

Orfan ca mine.

Şi în sfârşitul de la Slăvită primăvară:

Şi mă-nfior de-amintitorul gând

Al anilor mei tineri...

O, ‟ntunecate, friguroase zori,

Sub recea soartei ghiară

Trecui prin anii fragezi fără flori

Şi fără primăvară.

Copilărie tristă, tinereţe tristă. Rari sclipiri de lumini trecătoare: visuri, ademeniri ale

vrăjitoarei bătrâne, mama natură:

Sub poale de sălcii,

Pământul bătrân

M-ascunde, mă-mbată

Cu floare de fân....

Sub poale de sălcii,

Cu ochiul deschis,

Aievea mă fură

Un limpede vis.

Şi nu ştiu: cerescul,

Albastrul senin

Coboară spre mine

De cântece plin,

Sau eu urc spre dânsul

Cu aripi de nor,

Pe unde de aier

Săltată uşor...?



Singurul mijloc de evadare din realitatea dezolantă e pentru dânsa visul, domeniu în

care se simte bine, o cvasirealitate pe care ea şi-o creează. Şi iubirea-i chiar, unica-i iubire,

nu poţi şti dacă a fost aievea, or de este doar o plăsmuire poetică, atât de gingaş e redată în

puţinele-i versuri ce exprimă acest sentiment, cum bunăoară în Icoana ta:

Icoana ta e-n juru-mi de-o vreme necurmată,

Privirea ei mă arde c-un foc nebiruit...

Şi nu mi-a spus-o nimeni, nici te-am văzut vreodată...

Din versurile tale aşa te-am plăsmuit.

Mă uit în ochi-ţi negri şi simt cum se coboară

Adâncul lor pe gându-mi c-un dor necunoscut,

Cu raze de lumină pe viaţa-mi solitară

Şi umbre de uitare pe tristul meu trecut.

Iar când mă dau învinsă dorinţelor nebune

Şi-mi las în voie gândul, colindător pribeag,

Întorc de-odată capul la şoapta care-mi spune

Că tu în clip-aceea eşti pe-al chilii-mi prag.

Ce-n darn sunt toate astea!... Tu nu vei şti de mine

Şi nu vei şti de visul în versul meu cântat,

Cum steaua ce pluteşte în sferele-i senine

Nu ştie niciodată ce lumi a luminat.

Or poate, într-adevăr floarea tragică a dragostei va fi prins a-i îmboboci în suflet. Dar

atunci ea n-a cutezat s-o lase a-şi desface petalele în lumina soarelui, ci a înăbuşit-o în

inima sa, mărturisire moartă pe buze, ca-n Ce să-ţi scriu?

Ce să-ţi scriu? – E sară,

Şi nu ştiu ce-am az‟,

Că mi-e gândul iară

Turburat talaz;

Şi-ncep să-mi dau samă

Că plătesc cu-amar

Desnădejdii vamă

Printr-un vis zadar,

În durerea cărui

Singură eu ştiu

Ce credinţă-mi nărui......

Nu, n-am ce să-ţi scriu.

– Din grăbita goană

De icoane vii,

Crud ca o dojană

Stăruie prin mii

Gânduri trecătoare,

Ce cum vin apun,

Tristul dor pe care

Nu-ndrăznesc să-l spun...

sau în cele patru strofe din Ci-n juru-mi:

Fug norii, umbrite dantele,

În aprigă goană;

Mă-mbie din zilele mele

O veche icoană.

Şi luna se urcă râzându-mi



Din stinsa ei lume:

Un val de căldură-i pe gându-mi,

Pe buze-mi, un nume.

Ci-n juru-mi şi-ntinde uitarea

Pustia ei noapte;

Nu-i nimeni s-audă chemarea

Stingherelor şoapte.

Doar plopii-n răstimpuri, alene,

Suspină cu vântul,

Şi-mi moare c-o lacrimă-n gene

Pe buze cuvântul

Dar iubirea, pe unde a trecut, sau chiar şi pe unde a fost aşteptată şi n-a venit, este un

jar care arde şi pustieşte. La proaspetele-i dezastre poeta, suflet răvăşit de furtună, priveşte

ca de departe, cu melancolia resemnării, în Noapte, cum

Norii călători

Curg necontenit

Argintaţi, uşori,

Către răsărit;

Şi-şi rostogolesc

Vălurelele

Şi-mi învăluiesc

Luna, stelele.

Dusă-n somnu-i greu

Lumea s-a lăsat,

Şi nu ştiu nici eu

Ce m-a mai chemat

Valea s-o colind,

Când cu aripi reci

Umblă rătăcind

Noaptea pe poteci...

Soră vântului

Veşnic şoptitor,

Frunza plopului

Tremură uşor;

Tremură şi mi-i

Greu s-o mai ascult:

Focul inimii

Stinsu-s-a demult,

Iar pe vechiul loc

Ars şi pustiit,

Floare cu noroc

N-a mai răsărit.

Desigur, viaţa nu i-a dat ce i-a promis, or ceea ce ea a visat, ceea ce putea aştepta de la

ea. Şi totuşi poeta şi-a acceptat soarta, fără revoltă, fără murmur. Marea mâhnire ce i-a

pricinuit-o nedreptatea destinului tiran, i-a nimicit toate resorturile unei firi care fusese

odată o mândră senzitivă, cum o spune în spovedania ei Visând:

În umbra mea,

Sunt trista şi firava floare,

Care nu bea

Virtutea luminii de soare.

În colţul meu,

Sunt floarea-n uitată grădină,

Ce-n visu-i greu

Păleşte şi fruntea-şi înclină.

Dar s-abătu

O mână duşmană spre mine,

Şi-n urmă-mi fu:

Chin, visul; nădejdea, suspine....

Azi nu mai vin

Din cetini şoptiri să mă-mbete...

De vechiu-mi chin,

De vechia-mi mândrie mi-e sete.



Şi-am fost cândva

O verde feregă de munte,

Ce nu-şi pleca

Nici vântului mândra ei frunte.

Şi tot ascult,

Şi simt că nimic n-o să vină,

Şi tot mai mult

Sărmana mea frunte se-nclină.

Atunci, obosită de viaţă, renunţând la orice luptă zadarnică împotriva unei fatale

ananghie, se lasă a fi luată şi târâtă, ca un vreasc neputincios, de apa turbure a disperării.

Gândul morţii o cheamă ispititor:

Lună, lut pustiu,

Ce n-aş da, să fiu

Sub privirea ta

Stană moartă, ca

Neclintita cruce,

Care la răscruce

Doarme-n recea-i vatră

Somn adânc de piatră.

Lună, lut ceresc,

Unde să-i găsesc

Ăstui vajnic dor

Neliniştitor

Tâlc de zbuciumure,

Aur de la tine,

Lacrimi de la mine

Se-mpletesc torcând

Firul unui gând,

Care-n orice sară

Viu mi-aprinde iară

Foc nepotolit,

Dorul văduvit.

Leac de alinare?

Amuţita-i larmă

Somn adânc să doarmă

În inima mea

Sub o piatră grea.....

Şi totuşi, câteodată o milă de sine o cuprinde, păreri de rău de viaţa care i-a fost odată

dragă o copleşesc:

Voi plopi înalţi,

Şi tei, şi alţi

Copaci bătrâni,

Care-aţi avut în viaţa mea un rost,

Ca mâini, ca mâini

Eu voi muri.

Voi veţi trăi

Şi nu veţi şti,

Ce dragi, ce dragi mi-aţi fost.

Şi voi cântări.

Cu tremurări

De freamăt lin

Când în april pădurea v-o-ngâna,

Pe-un ţărm strein

De-oi odihni,

Zefiri de-aci

Mi-or mai veni

Şoptindu-vă cândva?

Poteci, cărări

Ce zile, sări,

Sub paşii mei

Atâtea veri de-a rând aţi tresărit,

De voi, de voi

Când m-oi sfârşi,

Când n-oi mai fi,

Tot voi simţi

Un dor nemărginit.

Cu ce filosofică împăcare cu sine primeşte, bucuroasă la oaspele aşteptat, această

femeie tânără ideea că mâine va fi în mormânt! Ai spune, citind strofele din Să vii, că sunt

scrise sub puterea unei misterioase previziuni.



Să vii la groapa mea. Ţi-or spune plopii

Cum într-o zi, pe umed amurgit,

M-au coborât în umbra rece-a gropii

Cu visul cel mai drag neîmplinit.

Să vii la groapa mea. Deasupră-i spinii,

Aduşi aci din mila vreunui vânt,

Ţi-or spune-n graiul lor cum mor străinii,

Acolo unde soarta i-a înfrânt106

.

Să vii la groapa mea în fapt de sară,

Când zările au murmur îngânat,

Când vie-o răsări peste hotară

Lumina stelei care m-a-nşelat.

Şi să-ţi aduci aşa de mine-aminte:

Cum am cântat şi eu ce-am pătimit,

Cum am avut şi-un cânt făr de cuvinte,

Rămas de pana mea netâlmăcit.

Şi să-ţi aduci aşa de mine-aminte,

De versul caldei mele Nebunii,

De sfântul cânt rămas fără cuvinte,

De tot ce n-ai putut din el să ştii,

Şi să-nţelegi aşa, c-o tristă milă,

Mai bine ca din gura nimănui,

Privind pământul care-l calci în silă,

Că nu-i al nostru el, ci noi ai lui.

Astăzi plopii despoiaţi de frunză străjuiesc cimitirul unde odihneşte biata Ada Umbră.

Zăpada, mama bună pentru toţi copiii ei, a acoperit gropile sărace, pe care le înseamnă

doar crucile de lemn. Poeta doarme somn fără vise, acolo «unde nu este întristare, nici

durere, nici suspin». Ceva din sufletul ei, însă, în ceea ce a avut el, poate, mai bun:

poeziile sale, a rămas la noi, în această vale a plângerilor care i-a fost viaţa, dar care

trebuie să-i fie şi a reabilitării şi a recunoaşterii postume măcar.

Este de datoria criticii şi a istoriei literare a vremurilor noastre să facă această dreptate

şi Adei Umbră, destul de nedreptăţită cât a trăit, dându-i modestul loc cuvenit în panteonul

literaturii noastre, între poetas minores ai generaţiei şi şcolii sămănătoriste.

Noi nu facem decât să atragem atenţia asupră-i, socotind că prin aceasta ne-am

îndeplinit o datorie faţă de scriitoarea pe care am preţuit-o, şi că am făcut un act de

dreptate unei îndelung nedreptăţite.

C. D. Fortunescu

Notă

1. C.D. Fortunescu ~ Frunzărind poeziile Adei Umbră în Arhivele Olteniei, 8, nr. 41-

42, ianuarie-aprilie 1929, p. 137-142 + 1 foto bust Ada Umbră.

106

Cu mici modificări, aceste versuri sunt scrise pe crucea de pe mormântul poetei din cimitirul satului Ianca



APORTUL ARMATEI ROMÂNE LA REALIZAREA MARII UNIRI

Colonel (r) Matei Dumitru

De la început ţin să evidenţiez faptul că fără intervenţia armatei române este greu

să ne imaginăm realizarea aspiraţiilor de unire a tuturor românilor într-un singur stat, aşa

cum l-a realizat pentru scurt timp Mihai Viteazul şi cum l-a prezentat în opera sa Nicolae

Bălcescu.

Pentru a prezenta aportul armatei române la realizarea Marii Uniri, trebuie să

rememorez pe scurt operaţiile la care aceasta a participat în urmă cu un secol, operaţii la

care şi unităţile din garnizoana Caracal au participat. Având în minte idealul pe care, în cele din urmă l-au realizat, ostaşii armatei

române, sub faldurile tricolorului au intrat în război în august 1916 trecând Carpaţii şi în

mai puţin de două săptămâni au eliberat o treime din teritoriul Transilvaniei.

Deşi formal politicienii au fost de acord cu hotărârea Consiliului de coroană de a lupta

împotriva Austro-Ungariei, unii dintre ei au făcut tot posibilul pentru a-i ajuta pe inamici,

reuşind să oprească ofensiva victorioasă din Transilvania pentru a pentru a trece Dunărea,

apoi a renunţat la aşa zisa Manevră de la Flămânda, aducând din nou trupele pe frontul

transilvan.

În timp ce armata română făcea marşuri din Carpaţi peste Dunăre şi înapoi,

inamicul a adus trupe de pe frontul de vest, experimentate în luptă şi bine dotate cu

artilerie şi mitraliere. Totuşi, trupele române au reuşit un timp să reziste în trecătorile

Carpaţilor. Regimentele din Caracal, Slatina, Craiova, Târgu Jiu au luptat în cadrul

Grupului Jiu, devenit Divizia 1 Infanterie până când, copleşite de numărul mare al

atacatorilor, dotaţi cu armament modern, în cantităţi mari, au fost nevoite să se retragă pe

malul stâng al Oltului.

Inamicul a pătruns prin trecătorile Carpaţilor sudici şi peste Dunăre, reuşind să

câştige bătălia pentru Bucureşti şi capitala a fost predată fără luptă inamicului. Armata

română ducea lupte îndârjite pentru a-şi acoperi retragerea în Moldova.

În campania din 1917 armata a primit de la Aliaţi artilerie şi muniţie în cantităţi

mari, mitraliere, iar soldatul român s-a dovedit a fi între cei mai viteji luptători, fiind

capabil să înfrângă trufia ostaşilor bavarezi.

În ultima luptă, din campania 1917, la

Muncelu, în munţii Vrancei, a fost adusă din

rezervă Divizia 11 Infanterie, formată din

regimentele care luptaseră la Jiu. Regimentele 43

şi 59 Infanterie, din judeţelor Olt şi Romanaţi

formau Regimentul 43/59 Infanterie. Din

compania a 4-a Regimentului 43/59 Infanterie

făcea parte plutonul comandat de sublocotenentul

Ecaterina Teodoroiu. Pornind la atac în fruntea

plutonului, ea a fost răpusă de gloanţele unei

mitraliere inamice.

Dispozitivul trupelor române pe frontul din

Moldova la 25 iulie 1917



Pe soclul monumentului aflat la

intrarea de vest în Slatina se află chipul

eroinei materializat în bronz de sculptorul

D. Măţăoanu, la iniţiativa ultimului

comandant al Regimentului 43 Infanterie,

locotenentul colonel Nicolae Teodorescu. În

Caracal a fost ridicat monumentul la care

evocăm astăzi jertfa înaintaşilor noştri în

Războiul pentru Întregirea Neamului.

Pe frontul din Moldova ostaşii ruşi

au aderat la ideile revoluţionare, iar cei

aflaţi la Iaşi intenţionau să înlăture guvernul

legitim, să-l asasineze pe rege şi să

transforme ţara – atâta cât mai era – în

republică sovietică. La intervenţia unei

unităţi de artilerie, după câteva lovituri de

tun trase ca avertisment, trupele ruseşti au

părăsit oraşul.

Ajunşi în Basarabia, soldaţii ruşi s-au dedat la jafuri pentru supravieţuire,

nemaiavând mijloace de subzistenţă. La cererea legitimă a conducerii provinciei, armata

română a intervenit, alungând peste Nistru aceste hoarde.

La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării votează cu majoritate Unirea Basarabiei

la mama sa România, de azi înainte şi pentru totdeauna. Unirea Basarabiei cu ţara mamă

este consfinţită prin Înaltul Decret Regal din 23 aprilie 1918.

Trupele ruse trecute peste Prut consideră aceasta ca un act de ostilitate, ard şi

pradă depozitele, jefuiesc avutul locuitorilor şi constituie un comitet al lor la Chişinău,

considerându-l unicul reprezentant al guvernului de la Pertrgrad.

La 6 ianuarie 1919, Sfatul Ţării cere ajutor guvernului român, care trimite 4

batalioane la Chişinău, dar detaşamentul a fost atacat în gară şi dezarmat. Bolşevicii prind,

arestează şi condamnă la moarte pe unii membri ai Sfatului Ţării. În Chişinău domneşte

teroarea bolşevică, iar Sfatul Ţării trimite delegaţie la guvernul român, cerând ajutorul

armatei. La 20 ianuarie 1919, Marele Cartier General hotărăşte să intervină în Basarabia

cu Diviziile 11 şi 13 Infanterie, 1 şi 2 cavalerie. Regimentul 19 infanterie făcea parte din

Divizia 11 Infanterie. Scăpată de anarhia bolşevică, populaţia a întâmpinat cu ochii plini

de lacrimi trupele române pe pământul lui Ştefan cel Mare.

Diviza 13 Infanterie, general Popescu, într-o săptămână curăţă întreaga regiune,

apoi trimite Regimentul 47 Infanterie colonel Dragu Constantin la Ismail. Divizia 1

Cavalerie controla tot nordul Basarabiei, iar Divizia 2 Cavalerie a asigurat legătura dintre

Diviziile 11 şi 13 Infanterie. Consiliul Naţional Român din Bucovina, având în frunte pe Iancu Flondor, a

chemat în ajutor armata română. Ca urmare, Divizia 8 Infanterie, comandată de generalul

Iacob Zadic, a intrat în Bucovina la 26 octombrie/8 noiembrie 1918 alungând trupele

generalului Simion Vasilievici Petliura, care avea pretenţii anexioniste asupra teritoriului

Ocuparea Budapestei



bucovinean şi dezrobind mormântul lui Ştefan cel Mare

aflat sub ocupaţie 243 ani şi Congresul General al

Bucovinei proclama unirea necondiţionată cu România

în vechile ei hotare, de la Ceremuş, Colacin şi Nistru.

La 27 octombrie/9 noiembrie 1918 guvernul

român a adresat un ultimatum lui von Mackensen,

comandantul armatei germane de ocupaţie (15 divizii)

prin care i-a cerut să ordone de urgenţă retragerea

armatei sale de pe teritoriul României. În aceeaşi zi,

prin Înaltul Decret nr 3179 comandantul suprem a

ordonat mobilizarea oştirii

În Transilvania bandele şovine maghiare

terorizau populaţia românească şi în aceste condiţii

Diviziile 7 Infanterie şi 1 Vânători au trecut munţii şi la

2/15 noiembrie 1918 au depăşit, în nord, Reghinul, iar

în sud se apropiau de Braşov şi în ajunul Marii Adunări

Naţionale de la Alba Iulia elementele înaintate ale

armatei române erau deja concentrate în estul

Transilvaniei.

La 1 decembrie, când cei 1228 delegaţi proclamă la Alba Iulia unirea cu patria-

mamă la 319 ani de la încoronarea lui Mihai Viteazul, Regele, guvernul României şi ostaşi

din unităţile ale armatei române, între care şi cei din Caracal, reveneau în Bucureşti. Se

încheia astfel unirea tuturor românilor într-un singur stat sub sceptrul Regelui Ferdinand.

I. C. Brătianu a cerut la Paris recunoaşterea Hotărârii de la Alba Iulia şi Aliaţii au

admis linia de demarcaţie până la Satu Mare – Oradea – Arad, dar Bela Kun, venit la

conducerea statului maghiar, nu a recunoscut această hotărâre şi a atacat România,

înaintând pe direcţiile Zalău şi Cluj.

Comandamentul român a completat efectivele diviziilor şi la 16 aprilie 1919

trupele române au pornit ofensiva împotriva trupelor maghiare, iar la 1 mai 1919 au atins

Tisa peste tot. Bela Kun a făcut propuneri de armistiţiu, dar se pregăteşte, şi la 20 iulie

trece Tisa cu toate forţele, atacă armata română, cucereşte Oradea Mare şi continuă

înaintarea spre Arad. Armata română, edificată cu intenţiile inamicului, la 25 iulie

realizează o manevră dublu învăluitoare şi la 26 iulie inamicul este aruncat peste Tisa, apoi

urmăreşte inamicul care se retrage în dezordine, capitulează pretutindeni, iar Bela Kun

fuge cu un tren blindat la Viena, unde este arestat, dar reuşeşte să scape şi fuge în Rusia.

La 3 august cavaleria română este la porţile Budapestei, dar generalul Rusescu intrase

acolo în ajun, cu 4 escadroane de cavalerie.

Precizez că Regimentul 19 Infanterie a fost detaşat pentru menţinerea ordinei pe

graniţa de vest a ţării, în Banat şi Crişana, apoi în Basarabia, până în 1921 când a revenit

în Caracal. Regimentul 2 Călăraşi a luptat în Ardeal şi Ungaria până la Budapesta.

În şedinţa din 6 august a reprezentanţilor celor 5 mari puteri, Alexandru Vaida

Voevod spunea: ,,Ungurii sunt duşmanii noştri de ieri, învinşii noştri de astăzi şi prietenii

noştri de mâine”.

Guvernul român a dispus evacuarea Ungariei între 4 octombrie 1919 şi 30 martie

1921.

Aşa s-a scris încă una dintre paginile cele mai gloriose ale armatei române, pagină

care a consfinţit cu litere de aur hotarele României Mari şi a împlinit visul de aur al multor

generaţii din toate teritoriile locuite de români.



Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi

Eroii din satul Dranovăţu, comuna Găneasa (II)

Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Vasile Radian

În troiţa amenajată în curtea

bisericii din satul Dranovăţu, judeţul Olt, pe

peretele nordic sunt înscrise numele eroilor

căzuţi în cel de-al doilea război mondial:

1. Lt. Ioan Gheorghe

2. Slt. Butucea I. C-tin

3. Slt. Ioan Oproiu

4. Ioan D. Stoian (subofiţer)

5. Munteanu Ştefan (subofiţer)

6. Stănăsulescu Const. (subofiţer)

7. Nedeloiu M. Ioan (subofiţer)

8. Sold. Ioan D. Neacşa

9. Sold. Dobre I. Gheorghe

10. Sold. Preda Marin

11. Nicolae I. Gheorghe

12. Dumitru Şt. Andrei

13. Nicola R. Nicolae

14. Lisăndroiu Marin

15. Lisăndroiu Dumitru

16. Şerban Ilie Dumitru

17. Brezoi I. Marin

18. Brezoi R. Ioan

19. Ungureanu R. Dumitru

20. Iliescu Şt. Ioan

21. Tîlvănoiu Gheorghe

22. Rizoiu C. Dumitru

23. Fieraru Fl. Ioan

24. Barbu Şt. Ilie

25. Fieraru Fl. Dumitru

26. Topoloiu P. Gheorghe

27. Şerban I. Ioan

28. Andrei M. Marian

29. Serg. Florea I. Bujan

30. Sold. Vătafu Ioan

31. Sold. Călinescu C-tin

32. Ioan R. Zarioiu

33. Dumitru Chiriţă

34. Ilie I. Chiriţă

35. Vasile Topoloiu

36. Ioan Băicoi

37. Stăncescu Marin

38. Barbu Dumitru

39. Tatomir C. Gheorghe

40. Eremia N. Ştefan

41. Rotaru N. Ştefan

42. Bădescu Gheorghe

43. Teşoiu V. Ştefan

44. Sfătosu T. Dumitru

45. Sfătosu T. Ştefan

46. Teşoiu T. Aurel

47. Soare P. Dumitru

48. Brezoi R. Marin

49. Catrina D. Marin

50. Alexandru St. Floarea

51. Gheorghe M. Floarea

52. Catrina C. Traian

53. Naum I. Gheorghe

54. Sfătosu Mielu Dumitru

55. Petre Preda Matei

56. Nedelcu Ioan

57. Pârvu Marin

58. Dincă Ioan

59. Gheorghe Zidaru

60. Nedeloiu Marin

61. Andrei D. Zarioiu

62. Băicoi Ioan

63. Eremia Ştefan

64. Lixăndroiu Ghe.

Troiţa eroilor de la Dranovăţu



Eroii satului Izvoru, comuna Găneasa, judeţul Olt

În centrul satului Izvoru, în colţul sud-estic din curtea bisericii, s-a construit în

anul 2008 un monument închinat eroilor din cele două războaie mondiale. Monumentul

este construit din beton, placat cu marmură albă, are forma unui trunchi de piramidă cu

baza pătrată, având deasupra o cruce din marmură. Pe trei din cele patru feţe laterale sunt

înscrise numele eroilor. Incinta este închisă cu un gard

metalic. Din lista cu numele eroilor înscrise pe

monument nu rezultă care au murit în primul război

mondial şi care în cel de-al doilea.

Într-un raport înaintat Protoieriei Slatina în

1976 de către preotul paroh Lascu Gheorghe de la

parohia Grădiştea (de care aparţinea şi Izvoru), acesta

menţiona numele a 65 de eroi căzuţi pe front în primul

război mondial. Pe monument, numele acestora este

scris pe faţadă (est) şi lateral-dreapta (nord). De

asemenea, numele primului erou înscris pe lateral-

stânga (sud)- Neacşu Alexandru- face parte tot din lista

eroilor din primul război mondial. Numele celorlalţi 34

eroi de pe această parte sunt din cel de-al doilea război

mondial. Între numele înscrise pe monument şi lista

preotului Lascu sunt diferenţe minime (apare pe

monument Voicu Dumitru, nume ce nu figurează în lista

preotului Lascu, lipseşte de pe monument Meşină Ilie, prezent pe lista preotului).

1. Neagoe Vasile

2. Stegaru Florea

3. Purcăroiu Ion

4. Purcăroiu Marin

5. Pavlac Ion

6. Mătușa Nicolae 107

7. Meșină Ilie

8. Meșină Ștefan

9. Voicu Ilie

10. Miu Ilie

11. Dumitraşcu Nicolae

12. Păun Nicolae

13. Jianu Marin

14. Epuran Ion

107

Mătuşa Nicolae este fratele mai mare al scriitorului Mircea Damian (Constantin Mătuşa). Scriitorul l-a evocat în romanul ,,Viaţa unui băiat de ţară” (1946, p. 28, 49). Moartea acestuia o descrie la 13 noiembrie 1926 într-o povestire intitulată ,,Pentru ţară”, apărută în ziarul Someşul din Dej, semnând Delavarona. O fotografie a eroului a apărut în Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 32/2014, p. 15.

15. Raliță Preda

16. Raliță Constantin

17. Tîlvănoiu Ion

18. Jianu Alexandru

19. Petroșanu Ion

20. Lilieceanu Dumitru

21. Tîlvănoiu Marin

22. Purcăroiu Nicolae

23. Purcăroiu Ilie

24. Lică Vasile

25. Lică Stancu

26. Mănuță Ion

27. Răduț Marin

28. Catrina Constantin

29. Chitucea Ion108

30. Văcaru Gheorghe

31. Nicolae Marin

32. Pitulice Ion

33. Mustățea Ilie

34. Alexandru Stan

108

Aceste nume sunt înscrise pe faţada monumentului (est)



35. Ţeghe Vasile

36. Nicolae Constantin

37. Avram Barbu

38. Fîlcu Toma

39. Danciu Ion

40. Cîrloganu Marin

41. Croitoru Ilie

42. Meşină Ilie 109

43. Popescu Gheorghe

44. Nină Dumitru

45. Nină Ion

46. Ţeghe Florea

47. Lică Nicolae

48. Năstase Marin

49. Constantin Grigore

50. Gușatu Barbu

51. Popa Ion

52. Mara Năstase

53. Bădiță Radu

54. Munteanu Mihalache

55. Fesan Grigorie

56. Răducu Dumitru

57. Rotaru Marin

58. Nicola Ilie

59. Vasîlca Ion

60. Ghiță Andrei

61. Nicolae Marin

62. Radu Păun

63. Manda Ion

64. Neacșu Constantin110

65. Neacșu Alexandru

Eroii din satul Izvoru, comuna

Găneasa- al doilea război mondial

1. Văcaru Dumitru

2. Tîlvănoiu Gheorghe111

109

Numele acesta nu figurează pe monument, ci doar pe lista preotului Lascu

110 Aceste nume sunt scrise pe partea de

nord a monumentului 111

Fratele bunicului meu, Ion M. Tîlvănoiu, care a supravieţuit războiului. Conform unei informaţii primite de la cercetătorul Mihai Ocoleanu, Gheorghe M. Tîlvănoiu, născut în 1907 la Izvoru- Romanaţi, a căzut prizonier la ruşi la 26 iunie 1941 la Chilia Veche. A fost dus într-un lagăr din Kazahstan unde a decedat la 26 august 1942. Făcea parte din Batalionul 15 Marină.

3. Stăiculescu Andrei

4. Ceranu Gheorghe

5. Vătafu Ion

6. Răducu Marin

7. Fesan Ilie

8. Miu Ion

9. Raliţă Ilie

10. Păun Vasile

11. Catrina Nicolae

12. Bălaşa Ion

13. Ciucu Petre

14. Guşatu Dumitru

15. Neagoe I. Ion

16. Năstase Constantin

17. Bodescu Gheorghe

18. Nădrăgilă Alexandru

19. Răduţ Ilie

20. Neagoe Constantin

21. Vlad Dumitru Ciucazan112

22. Croitoru Marin

23. Lică Marin113

24. Meşină Grigore

25. Neagoe Marin

26. Roşu Ilie

27. Topoloiu Gheorghe

28. Creineanu Gheorghe

29. Neagoe Florea

30. Musteţea Gheorghe

31. Miuleţ Ion

32. Dincă Ion

33. Vasîlca Mihai

34. Bodescu Ion

112

Bunic matern al actualului primar Costea Dumitru de la Găneasa

113 Mort la Oarba de Mureş, tatăl

locuitorului Lică Gheorghe, azi în vârstă de 81 de ani.



Eroi căzuţi pe câmpul de luptă în primul război mondial (1916-1918) din

satul Grădiştea, comuna Găneasa, judeţul Olt

Tot preotul Lascu Gheorghe raporta cu aceeaşi ocazie şi eroii din primul război

mondial din satul Grădiştea, făcând menţiunea că ,,respectivii sunt înscrişi pe zidul din

interior al bisericii Sf. M. M. Dumitru din

satul Grădiştea”. Pe troiţa aşezată în curtea

bisericii nu sunt scrise numele eroilor ci

inscripţia de pe placa de marmură aminteşte

doar că troiţa a fost sfinţită la 26 octombrie

2009.

1. Dima Ștefan

2. Băluță Dumitru

3. Băluță Gheorghe

4. Badea Vasile

5. Băluță R. Dumitru

6. Bimbirică Florea

7. Bimbirică Marin

8. Băluță Ilie

9. Cozma Constantin

10. Călina Marin

11. Ciobanu Dumitru

12. Dinu Ilie

13. Enache Florea

14. Geană Ion

15. Geană Savu

16. Iordache Ilie

17. Ivan Dumitru

18. Mitrache Marin

19. Neacșa Alexandru

20. Năstase David

21. Neacșa Ilie

22. Petcu V. Ion

23. Pungaru Marin

24. Pungaru Dumitru

25. Sfătosu Dumitru

26. Tucă I. Ilie

27. Tucă R. Ilie

28. Tatomir Florea

29. Tucă Dumitru

30. Tucă Constantin

31. Tucă I. Dumitru

32. Tucă Alexandru

33. Vanghelie Ilie

34. Vanghelie Dumitru

35. Zamfir Marin

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’,

cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe

www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii nr.

96, tel. 0724219925; e-mail [email protected]

Troiţa eroilor din curtea bisericii

Grădiştea

MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢAn. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR 4 Şi...

Documents

Transcript of MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢAn. VII, nr. 1 (71) ianuarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR 4 Şi...