An II , nr. 7(17) , Iulie 2013 MEMORIA OLTULUI · de ărani la 1888? Ce idee și-ar fi făcut de...

An II , nr. 7(17) , Iulie 2013 MEMORIA OLTULUI

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA OLTULUI Revistă de istorie şi cultură a judeţului Olt

Anul II, nr.7 (17), Iulie 2013 Editată de Asociaţia Culturală MEMORIA OLTULUI Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie:

Dr. Aurelia Grosu, Dumitru Botar, Al. Chirilă Stanciu, Floriana Tîlvănoiu, Gabriela Florescu, Vasile Radian.

Planşele noastre:

1. Vechi clădiri ale Slatinei în imagini păstrate în colecţiile Bibliotecii Academiei Române : Sus : Banca Naţională şi sediul Prefecturii (azi Muzeul judeţean de istorie ) Jos : Grand Hotel Regal de pe strada Bucureşti . 2. . Scriitorul Ion Andreiţă . 3. sus : Fanfara Regimentului II Romanaţi Nr. 19 de la Caracal . jos : Fanfara fostei colonii de minori de la Slatina (1958-1964) condusă de Laurenţiu . 4 . Monumentul eroilor din 1941-1945 de la Curtişoara , jud. Olt . CUPRINS

1. Discursul d-lui P.S.Aurelian asupra răscoalelor ţărăneşti rostit în şedinţa Camerei din 6 februarie 1899 / 2 2. Calendarul Memoriei Oltului / 8 3. Mătura de pelin / 10 4. Monumnetele Caracalului- Teatrul Naţional / 19 5. Familia noastră / 21 6. N.T.Orăşanu- martor al Unirii din 1859 (II) / 27 7. Fanfara militară din Caracal - istoric /45 8. Ştiri culturale /60 9. Ion Conea – Toponime controversate ale istoriei românilor /63 10. Pentru biblioteca dumneavoastră / 70 11.Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi / 71 12. Monumentul eroilor din comuna Cezieni –Olt / 77 13.Monumentele eroilor din comuna Curtişoara /82 14. Dialog cu cititorii………/ 88 ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218 0740 984 910



Discursul d-lui P. S. Aurelian asupra răscoalelor țărănești rostit în

ședința Camerei din 6 februarie 1899

D. Aurelian: Domnilor deputați după o discuțiune de două zile în

timpul căreia s-au rostit discursuri

atât de însemnate, poate că ar fi

fost nevoie să mai intervin și eu.

Dacă o fac este mai mult pentru

a-mi îndeplini o datorie de

conștiință față cu chestiunea atât

de importantă ca acea care se

află la ordinea zilei. Cred că în

asemenea împrejurări, când sunt

în joc interese de o gravitate

excepțională, când sunt

amenințate interese de o ordine

politică, socială și națională, și pot

zice și internațională, cred, zic, că

fiecare suntem datori a ne spune

cuvântul despre ceea ce credem asupra celor întâmplate și ce

părere avem asupra mijloacelor de întrebuințat pentru a face să

dispară din populațiunea rurală aceste mișcări periodice. Ați

observat domnilor deputați că de la 1888 încoace periodicește

avem mișcări țărănești. Acum a doua oară ne pomenim cu satele

răsculate. Populațiunea rurală atât de înțeleaptă, atât de pașnică

odinioară, o vedem că se răscoală sub un pretext sau altul, și

provoacă din nenorocire represiuni regretabile din toate punctele

de vedere. Aceste drame, în unele cazuri sângeroase, se închee în

general cu aceea că plătește-după cum zice expresiunea vulgară-

tot hoțul de păgubaș. Neapărat că puterea administrativă nu poate

sta cu brațele încrucișate când mișcări de natură răsvrătitoare se

declară în localități diferite. La 1888 s-au răsculat țăranii în câteva

județe, și după câtva timp de mișcări ordinea s-a restabilit prin

reprimări sângeroase. Cine a plătit pentru răscoala de la 1888? Nu

P.S.Aurelian



știu numărul țăranilor care au murit sau care au fost stâlciți, dar în

definitiv tot populațiunea rurală a plătit cu viața, cu închisoarea și cu

mari pierderi materiale. Și cu toate acestea și atunci s-a vorbit cum

se vorbește și astăzi, că agenți instigatori ar fi provocat pe țărani la

aceea răscoală. Vă aduceți aminte, d-lor, că atunci s-a vorbit de

iconari, de jugănari, de agenți de tot felul. Nu-mi aduc aminte dacă

s-a făcut vreo anchetă serioasă asupra cauzelor răscoalelor de la

1888 când pentru prima dată țăranii s-au mișcat. Și era bine să se

facă o asemenea anchetă fiindcă acea mișcare denota o stare de

spirit îngrijorătoare. Cele mai elementare noțiuni de bună

administrațiune cereau să se facă o cercetare scrupuloasă pentru

ca țara să fie pusă în posițiune să cunoască căror împrejurări este

datorată această răscoală a populațiunei rurale. Pe cât știm

anchetă serioasă nu s-a făcut. S-a scris în particular aprecieri cari au

căutat să învedereze cauzele răscoalei, din care unele vi s- au fost

citite de d-l Morțun. S-a scris mult și în ziare, dar anchete oficiale care

să inspire încredere țării nu s-au făcut. Totul s-a încheiat prin acea

represiune sângeroasă și regretabilă

care a făcut să plătească cu viața o

sumă de țărani care au avut

simplitatea nenorocită de a se

încrede tuturor promisiunilor

instigatorilor care veneau să le

exploateze nevoile și pasiunile. D-lor,

evident că trebuie să existe cauze

care produc aceste mișcări, fie ele de

o ordine morală, de o ordine

economică, sau de o ordine socială.

Și cauzele trebuie să fie oarecum

întemeiate căci nu se poate năpăstui populațiunea rurală din

România, că ar fi așa de inconștientă, încât fără nici un temeiu să

se scoale în mase și să se expună la represiuni care tot în paguba ei

sunt. În general, oricare ar fi fost agenții care care au stăruit să

,,Discursul d-lui P.S.Aurelian

asupra răscoalelor ţărăneşti”

(Biblioteca Academiei Române) .



exploateze nevoile sau pasiunile țăranului, și oricât ar fi ei de

vinovați, trebuie să recunoaștem că administrațiunea noastră are o

mare parte de răspundere. Instigatorii au căutat să exploateze, să

lingușească, să îndârjească pe țărani, să-i împingă la mișcări

exploatând multele nevoi ale populațiunei rurale. Evident că

instigatorii au avut conștiința că nu ei vor da satisfacțiune nevoilor

țărănești, că nu prin răscoale de felul acesta poate să meargă

înainte un stat regulat constituit. Pasiunile sociale și politice însă

orbesc pe unii oameni și-i fac să nu aleagă mijloacele când este

vorba de a-și atinge scopurile ce urmăresc. După trecere de zece

ani; după o guvernare de aproape 8 ani a partidului conservator, și

după trei ani și jumătate de guvernare liberală, țărănimea din

județele Teleorman, Olt și Romanați se mișcă din nou, se răscoală în

mase, nesocotește autoritățile și cere îndreptare pentru unele din

nevoile ei. Nu discut dacă toate pretențiile populațiunei țărănești

sunt întemeiate; negreșit că țăranii cer și lucruri care nu li se pot

acorda, dar motivul răscoalelor lor sunt nevoi de ordin mai mult

economic și administrativ. Din întâmplare împrejurările au fost de așa

natură că nu a fost nevoie ca să se recurgă la măsurile de

represiune de la 1888 căci atunci ar fi fost o adevărată nenorocire.

D-lor, vă închipuiți ce impresiune rea ar fi făcut atât în țară cât și în

străinătate când s-ar fi constatat că la epoci periodice suntem

nevoiți a recurge la represiuni de acelea care să coste viața a sute

de țărani la 1888? Ce idee și-ar fi făcut de noi lumea, de

administrațiunea noastră, de starea noastră morală, economică și

socială, când periodicește s-ar vărsa sângele populațiunei

muncitoare de la țară? Am fi fost luați drept un popor care avem

numai aparențele civilizației, dar în realitate suntem încă foarte

înapoiați. Din fericire că mișcările din Teleorman, Olt și Romanați s-a

putut potoli în mod pacinic. De rândul acesta, d-lor, țărănimea a

scăpat de a nu plăti cu viața și cu sângele împrudența de a se lua

după sfaturile tuturor aventurierilor. Cu toate acestea și de rândul

acesta tot țăranii plătesc, tot ei sunt aruncați în închisori și târâți pe la

autorități. Cred că veți conveni cu mine că în tot cazul nu țăranii sunt



cauza răscoalelor; ei mai adeseori sunt unelte de care se servesc alții

și este nedrept să se abuzeze de o populațiune blândă, pacincă și

omenoasă. Iată de ce m-am plâns și mă plâng, căci nu știu ce a

făcut d-l ministru de interne, dacă cunoaște în mod definitiv cauzele

răscoalei țărănești; dacă s-a constatat cine sunt adevărații vinovați.

Vedeți, pentru chestiuni de un ordin mai de puțin interes se fac

aiurea anchete peste anchete, anchete serioase, amănunțit

executate de oameni cunoscători asupra obiectelor acestor

cercetări. În Englitera nu se ia o hotărâre până nu se face o anchetă

serioasă, tot asemenea în Franța și Germania. De aceea stăruiesc

ca dl ministru de interne să ia măsuri ca prin mijloacele de care

dispune să pună țara în curent și să arate care este cauza că

populațiunea rurală a ajuns atât de lesne crezătoare că la cea mai

mică provocare din partea unor agenți, oricine ar fi aceștia, să se

răscoale. La 1888 s-a vărsat sânge dar până astăzi nu cunoaștem

oficial adevăratele cause și agenții răscoalelor țărănești. S-a zis că

sunt jugănarii și iconarii și alți agenți, azi se zice că sunt socialiști.

Când vom avea cercetări serioase vom vedea dacă ei și numai ei

pot fi răspunzători de răscoalele petrecute în zilele trecute. Vă

aduceți aminte, d-lor, că noi cu toții, și guvernul țării, nu am avut nici

un semn prevestitor că se va întâmpla această răscoală. Că noi

particularii nu am știut nimic, aceasta nu ar fi nimic, aceasta nu ar fi

așa de surprinzător; este mai mult decât surprinzător faptul că

guvernul țării, ca dl ministru de interne, acela care are răspunderea

siguranței generale, să fie surprins de aceste din urmă răscoale ca

cel mai din urmă muritor. Pe noi ne-a surprins și numai în ziua când

am văzut că ziarele publică știri cum că sate întregi s-au răsculat,

numai atunci am avut exacta știință despre aceste mișcări. Puține

zile după manifestarea țăranilor d-nu ministru de interne a venit în

Cameră și ne-a declarat că după informațiile ce are, poate asigura

țara și Camera că în aceste nenorocite mișcări țărănești partidul

conservator nu e câtuși de puțin responsabil. Se degaja într-un mod

oficial responsabilitatea unui partid politic în mișcarea actuală. Eu vă

mărturisesc, și cred că în aceasta sunt expresiunea părerei tuturor



deputaților, că nimănui dintre noi nu i-a trecut prin minte a atribui

agenților conservatori mișcarea agrară din zilele trecute. Pentru ce?

Pentru că nu am avut niciun indiciu, nici o informațiune.

D. Mitescu. Nu se știe nimic până acum.

D. Aurelian. Dați-mi voie d-lor. Eu vorbesc întemeiat pe aceea

ce declară d. ministru. Am oroare de bănuieli și insinuări, mai cu

seamă de chestiuni atât de importante și delicate. Insinuările și

bănuielile sunt și pot deveni adevărată crimă. Vă mărturisesc că nu

mi-am explicat și nu – mi explic până acum graba cu care dl.

ministru de interne a venit să degajeze răspunderea partidului

conservator care nu era acuzat de nimeni în chestiunea aceasta și

nu știu dacă până la oare-care punct această procedare a

convenit conservatorilor, adică a plăcut partidului conservator să se

lase a se crede că este capabil să facă răscoale în țară. După ce s-

a dat această explicațiune de către d-nu ministru de interne eu m-

am întrebat: era nevoie? Și dacă nu era nevoie, le convenea

conservatorilor ca șeful administrației țării să vină să declare că nu

sunt vinovați? Nu vedeți că tocmai graba pusă de d. ministru de

interne pentru a feri de orice bănuieli pe conservatori lasă oare-care

nedumerire? De aceea eu cred că dl. ministru de interne putea să

se dispenseze de a apăra pe cei care nu erau acuzați de nimeni,

lăsând ca justiția să se rostească. Dar încă o dovadă că nici

administrația noastră nu era bine informată despre cauzele care au

provocat mișcarea țărănească este că în aceeași cuvântare, dl.

Ministru de interne a declarat că nu numai conservatorii nu sunt

responsabili, dar nici vreo altă grupare politică ori socială.

D. ministru de interne: Vă rog citați exact; nu este tocmai așa.

D. Aurelian: Atunci mi-am zis: dacă nici conservatorii nu sunt

implicați, dacă nici o altă grupare politică sau socială nu este

vinovată, atunci care sunt adevărații vinovați, instigatorii care au

împins, au îndemnat pe țărani să se răscoale? Nu cumva dl. ministru

de interne va fi crezând că țărănimea s-a mișcat așa de la sine,

neîndemnată de nimeni? În tot cazul naționalii-liberali nu puteau fi

bănuiți deoarece nu numai că nu sunt capabili de asemenea fapte,



dar partidul lor se află la guvern, și nu ei ar fi căutat să facă

neajunsuri guvernului lor. Vă mărturisesc, domnilor deputați, că

nedumerirea mea este extremă și așteptam cu o nerăbdare

legitimă ca să ni se arate care au fost instigatorii mișcărilor țărănești.

În acest interval intervine interpelarea domnului Morțun la ordinea

zilei. Cu această ocazie a vorbit domnul ministru de interne. De

rândul acesta lucrurile se schimbaseră. În discursul său de alaltăieri d.

ministru a declarat categoric, înaintea d-voastră, că singurii vinovați

în aceste răscoale rurale, sunt socialiștii. Cu alte cuvinte dl. ministru

de interne fusese amăgit la început; și mai pe urmă informațiile sosite

din diferite părți ale țării, i-au dat convingerea că autorii răscoalelor

sunt socialiștii. Iată dar că după afirmațiile d-lui ministru avem în fața

noastră pe adevărații culpabili, pe acei cărora li se datorește

mișcarea din cele trei județe. D-lor dați-mi voie să fiu mai rezervat

decât d. ministru de interne. Eu aștept încă până a mă rosti, și

aceasta fără să pun la îndoială afirmările d-sale; dar pentru a mă

rosti categoric și cu conștiința împăcată, aștept ca cercetările ce s-

au început, ca instrucțiunea judecătorească și administrativă ce se

va face, să pună în evidență faptele cum s-au ptrecut și atunci vom

vedea cine au fost adevărații uneltitori. Până la proba contrarie însă

banca ministerială, prin organul d-lui ministru de interne, vă spune:

socialiștii sunt vinovați. Nu știu întrucât sunt numai socialiștii vinovați.

Constat însă că de la alegerile din Noiembrie încoace, am văzut din

partea singurului reprezentant al socialiștilor în Cameră, dl. Morțun, o

dispoziție care m-a surprins. D-sa se folosea de orice ocazie, pentru a

repeta după banca d-sale, cum că dacă ziarele conservatoare și

altele, acuză pe socialiști, ca instigatori ai răscoalelor țărănești, este

că conservatorii caută să bage zâzanie între socialiști și guvern și să

strice întrucâtva bunele raporturi care există între socialiști și guvern.

Afirmarea aceasta s-a repetat de 3-4 ori, am luat notă întodeauna

de dânsa, dar am rămas nedumerit pentru ce punea dl. Morțun

atâta grabă ca să scoată în evidență așa de des bunele raporturi

dintre socialiști și guvern.



Calendarul Memoriei Oltului - Iulie ➢ 19 iulie 1593, prima atestare documentară a satului Perieţi . ➢24 iulie 1648, m. la Strejeşti Radu Buzescu, mare ban. ➢ 12 iulie 1720, Doamna Maria, văduva lui Constantin Brâncoveanu pune o candelă pe mormântul voievodului de la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti. Datorită inscripţiei de pe candelă cunoaştem locul de veci al domnitorului martir. ➢ 4 iulie 1734, începe construirea bisericii Pleşoiu, ctitori Radu şi Dumitraşcu Pleşoianu. ➢ 1 iulie 1751, aşezământul lui Matei Morunglav pentru schitul Şerbăneşti Morunglav.(Memoria Oltului nr. 8/2012) ➢ 1 iulie 1815, Ioan Caragea dă o carte de iertare haiducului Iancu Jianu. ➢ 20 iulie 1818, începe construirea Bisericii Tuturor Sfinţilor din Caracal. ➢ 28 iulie 1857, n. Pavlică Brătăşanu, senator de Romanaţi. (Memoria Oltului nr.5,6/2012 şi 11/2013) . ➢ 12 iulie 1864, n.Aurel Cetăţeanu, fost profesor la gimnaziul Radu Greceanu. ➢ 5 iulie 1868, n. G. Poboran la Slatina, institutor (Memoria Oltului nr.10/2012, 11, 12, 16/2013) . ➢ 13 iulie 1871, n. Al. Bogdan Piteşti, a avut la Vlaici un conac şi o colecţie de tablouri.

➢ 20 iulie 1874,n.istoricul N. Dobrescu, membru al Academiei Române la Celei (Memoria Oltului nr.16/2013) ➢ 3 iulie 1876, m. Radu Şapcă, înmormântat la mănăstirea Brâncoveni. ➢ 7 iulie 1881, n. la Fălcoiu prof. univ.Amza Jianu, medic. ➢ iulie 1883, apare la Caracal „Vocea Romanaţului”, director I. Bibian. ➢ 25 iulie 1883, n. Tufeni publicistul Anastasie Negulescu (m. 1935). ➢ 20 iulie 1886, apare la Caracal „Buletinul Romanaţiului” transformat în „Vulturul”. ➢ 25 iulie 1886, n. la Mihăieşti de Sus Ioan I. Băldescu, senator P.N.L. de Olt în 1933. ➢ 25 iulie 1890, m. gazetarul N.T.Orăşanu. Este înmormântat la Chiţeasca- Olt. ➢ 14 iulie 1896, se pune piatra de temelie a Teatrului Naţional din Caracal (arhitect Franz Bilek). ➢ iulie 1899, atentatele de la Slatina prilejuite de candidatura lui Al. Bogdan Piteşti (Memoria Oltului nr. 9/2012) . ➢ 6 iulie 1902, n. la Brastavăţu aviatorul Octav Oculeanu (Memoria Oltului nr.5/2012). ➢ 8 iulie 1906,Elena Cornetti lasă prin



testament o parte din moşia Olari pentru şcoala de muzică din Craiova. ➢ 2 iulie 1908, n. Valentin Georgescu la Corabia, dr. în drept, membru al Academiei Române. ➢ 7 iulie 1909, m. Mihai Bibian, fost primar al Caracalului. ➢ 30 iulie 1909, n.Silvan Ionescu, grafician, la Dobrun. ➢ 14 iulie 1910, m.dr. deputat Al . Stăncescu. ➢13 iulie 1912, o delegaţie a Comisiunii Monumentelor Istorice (N. Iorga, I.Kalinderu) vizitează mănăstirea Brâncoveni- Romanaţi. ➢15 iulie 1919, m. dr. Badea Cireşeanu (n. Spineni), autorul „Tezaurului Liturgic”.(M.O. nr.2/2012) ➢19 iulie 1914, m. la Laussane-Elveţia Take Protopopescu (n. Poboru 1850). ➢ 1 iulie 1923, O. Goga şi Al. Averescu sunt la Caracal unde O. Goga devine liderul filialei Romanaţi a P. Poporului. ➢ 3 iulie 1923, n. prozatorul Nicolae Paul Mihail la Caracal. ➢ 14 iulie 1924, fabrica de cherestea „Carpatina”este mistuită de incendiu ➢ 2 iulie 1927, inaugurarea Monumentului Eroilor din Caracal (M.O. nr.14/2013). ➢6 iulie 1927, N. Titulescu devine pentru prima oară ministru de externe. ➢15 iulie 1927 „Vremea Nouă” anunţă moartea lui I. G. Sfinţescu, autorul ,,Dicţionarului Geografic al

judeţului Romanaţi ‘’. ➢ 25 iulie 1932, O. Goga se află în campanie electorală în judeţul Romanaţi ➢28 iulie 1935 , n.scriitorul Nicolae Fulga la Albeşti-Poboru. ➢22 iulie 1936, n. la Dranovăţu conf. Univ.Vasile Sandu , filolog. ➢ 9 iulie 1937, n. la Slatina dr. în filologie Florin Mihăilescu. ➢ 15 iulie 1938, n.Ianca Olt comentatorul sportiv Sebastian Domozină. ➢6 iulie 1939, n. Strejeşti prof. dr. Marin Florescu, istoric, arhivist. ➢19 iulie 1939, n. la Slatina Caius Traian Dragomir, dr. în ştiinţe medicale şi fost ambasador al României la Paris. ➢26 iulie 1939, n. poetul Cezar Baltag.Face şcoala primară la Profa- Spineni. ➢27 iulie 1939, n. Anton Vătăşescu la Slatina (fost ministru în guvernul Roman). ➢ 10 iulie 1941, m. preotul N. Bârzeanu (n. Bârza la 24 mai 1860). ➢20-28 iulie 1942 ,Mitropolitul Olteniei Nifon Criveanu face o călătorie misionară în Transnistria sfinţind mai multe biserici. ➢ 3 iulie 1943, Ion Marian, mare proprietar la Piatra Olt devine ministru al agriculturii şi domeniilor. ➢16 iulie 1943, la 150 de ani de la zidirea catedralei Ionaşcu au loc festivităţi la care participă şi Maria Antonescu.



➢ 5 iulie 1944,n.poetul şi publicistul Paul Dogaru (m.8 apr. 2012). ➢16 iulie 1944, dezvelirea monumentului eroilor din Cilieni. ➢23 iulie 1951, n. la Corabia sculptorul Emilian Nuţu. ➢ 23 iulie 1953, n. la Cireaşov poetul şi ziaristul C-tin Sorescu. ➢ 8 iulie 1956, m. scriitorul Damian Stănoiu (n. Dobrotinet 3 apr. 1893, M.O. nr. 14/2013). ➢14 iulie 1958, m. C-tin Nicola, istoric, epigramist (n.1885, Tătuleşti).

➢ 25 iulie 1967, m. la Bucureşti g-ral Gh. Marinescu (n. 1892 Caracal). ➢8 iulie 1968, m. Petre Pandrea, filosof (n. 1904 Balş) ➢18 iulie 1982, m. pr. protoereu Ion Ciobanu (n. Izvor - Romanaţi la 1 iunie 1923). ➢25 iulie 1984, m. la Coloneşti poetul Petre Popescu. ➢26 iulie 1995, m. la Bucureşti prof. dr. C-tin Atanasiu (n. Corabia 2 sept. 1927).

Amintiri…memorii….confesiuni Fiu al meleagurilor oltene, născut la Perieţi la 11 iunie 1939, călător neobosit, scriitor fecund şi gazetar , dl. Ion Andreiţă a avut amabilitatea de a trimite redacţiei noastre în stilul său umoristic inconfundabil câteva fragmente evocând copilăria şi anii de şcoală . Ion Andreiţă a urmat cursurile gimnaziului Radu Greceanu din Slatina fiind coleg de generaţie sau apropiat de Dumitru Tinu, Caius Dragomir, Anton Vătăşescu, Ion Lazu, Traian Zahalca, Cici Gârniţă (foto), Bratu Sever şi alţii . Mulţumim d-lui Andreiţă şi îi spunem şi noi ,,La mulţi ani” cu ocazia împlinirii celor 75 de ani de viaţă şi să-şi păstreze încă mulţi ani de aici înainte tinereţea spiritului .

Mătura de pelin Profesorul Ion Popa, consătean şi

director al şcolii din comuna natală,

Perieţi-Olt, mă roagă să-i trimit

câteva amintiri din anii de şcoală.

Mă roagă cam de multişor, iar eu,

berbec îndărătnic fără motiv, tot

întârzii să mă izbesc cu capul de

zidul acelor ani, de poarta şcolii, de

banca lustruită ca-n palmă de

către turul atâtor pantaloni

dinaintea mea; bancă lată, de



patru locuri, patru popândăi care se călcau pe deştele picioarelor,

scheunând, când erau scoşi la tablă, ori săreau pe deasupra, ca nişte iezi

într-un ţarc prea strâmt. Profesorul Popa vrea să scrie o monografie a şcolii

şi, zice, dumneavoastră, care-aţi plecat de-aici, dintre noi, şi v-aţi realizat

atât de frumos în slujba cuvântului, este o onoare pentru noi să vă avem în

carte, sunteţi un model pentru noile generaţii… Eu îi vorbesc la per-tu, îl rog

să procedeze la fel, dar el, nu şi nu, că vedeţi dumneavoastră… – şi se

poticneşte în politeţuri, ca droaga lui Costică al Tirii trasă de măgar, pe

drumul plin de gropi şi de noapte, spre Slatina, unde ajungea în dimineaţa

fiecărui sfârşit de săptămână, cu brânză proaspătă în piaţa oraşului. Îi spun

dascălului că nici de model n-aş fi cel mai indicat – toţi avem copilăria

presărată cu tot felul de năzbâtii; iar ale mele, de multe ori, le întreceau pe

ale celorlalţi – şi-i mai adaug şi zicala că nimeni nu-i profet în ţara lui. Ion

Popa nu se lasă, el este profesor de matematică; grav ca o ecuaţie şi

drept ca o axiomă, logica lui este imbatabilă. Dar pentru că iubeşte

literatura, ne împăcăm. Şi-i promit textul cu pricina.

X

Acum stau în faţa colii de hârtie, buimăcit de albul care-mi învăluie

retina – şi nu ştiu de unde să încep povestea. Sunt fascinat încă de

farmecul trist al ultimei cărţi scrise de

Fănuş Neagu: „Jurnal cu faţa ascunsă”,

scris în ultimii ani de viaţă petrecuţi pe

patul Spitalului Elias, când, vorba lui, „Răul

bolboroseşte jur-împrejurul fiinţei noastre,

zi şi noapte. Poate de aceea, în unele

clipe, încercând să mă recompun copil,

nu izbutesc deloc”. Aşijderea eu. Tot caut

în amintire un băiat ars de soare, desculţ,

ştampilat de toţi mărăcinii de pe izlaz, din

Balomiru până la Jid, cu cămaşa până-n

genunchi, cusută de mama la maşina

Singer; pânză tare, americă, şi ea

ferfeniţită de aceiaşi mărăcini cu floarea

mov-albăstrie. Apoi parcă văd un puşti

spălat, pieptănat, cămaşă de târg,

albastră, cumpărată de tata de la oraş, pantaloni scurţi, cu bretele

încrucişate, în care se simte ca un mânz strâns în hamuri, şi o pereche de

Ion Andreiţă cu părinţii Marin

şi Florica.



sandale în picioarele care nu cunoscuseră până atunci decât praful

drumului, vara, şi tuzlucul gros, pingelit cu piele de oaie, iarna. După care

totul se estompează ca într-un film vechi, alb-negru, deteriorat; contururi

confuze, difuze, decantându-se într-un alburiu murdar, lăptos; şi din nou alb

curat, alb-alb – şi-mi răsare sub privire imaculata coală de hârtie, în

aşteptare. Şi din nou mă întorc spre Jurnalul lui nea Fănuş, omul fabulos în

preajma căruia am stat de mai multe ori, în acei ultimi ani. Citesc, recitesc.

Şi, brusc, descopăr cheia cu care să deschid poarta amintirii. Zice el,

marele, inegalabilul Fănuş Neagu: „Îmi fac o mătură de pelin şi curăţ cu ea

frunzele de pe toate cărările ce duc la şcoală”. Zic eu, în continuare.

X

De cea dintâi zi de şcoală îmi aduc aminte vag. Dar, sigur, n-am fost

însoţit de nimeni din familie. Tata – la Primărie. Fusese dat afară din funcţia

de notar (pe care o slujise 25 de ani în mai multe comune din jur, dar cel

mai mult în comuna natală) şi îngăduit referent cu starea civilă; scria

frumos, corect şi caligrafic (mulţi păstrează şi astăzi, cu mândrie,

certificatele de naştere ori de căsătorie întocmite de el) în timp ce noii

mai-mari ai noului regim politic abia puteau să se iscălească. Aşa că tata,

bun la toate, trăgea ca boul de hăis la căruţa Primăriei; nu-i ardea lui să

mă ducă „de mânuţă” la şcoală; mai aveam încă doi fraţi după mine, mai

mici (urma să apară şi o soră) iar el se străduia să nu flămânzim prea tare.

Mama – nici atât. Nu ieşea cu zilele din casă, de la maşina de cusut Singer

(dotă la nuntă, de la tatăl ei, Ilie Preoteasa). Cusea cămăşi şi izmene

(pantaloneşti! unicat în Perieţi) cu plata din ce avea omul: un ciur de

mălai, câteva ouă, uneori o aripă de pui, când comanda era mai mare.

Cotele către Stat, grele, nu puteau fi achitate integral (în doi ani, mama şi-

a dat, tăiată în jumătăţi, salba de aur!) drept pentru care, în curtea

noastră nu poposea niciodată un sac de grâu; totul era expediat direct de

pe arie la magazia Statului din Gara Mierleşti, comuna Bălteni, spre a fi

încărcat în vagoane cu destinaţii necunoscute. Nu eram bogaţi: mijlocaşi –

care trebuiau aduşi în rând cu ţărănimea săracă, aliata proletariatului. Opt

hectare de pământ (şi-un petic de vie) adunate din 5 hectare

împroprietărire, pentru că tata luptase la Mărăşeşti, alături de fratele său,

Chiţu, şi tatăl lor, Ion (mort între ei, în timpul unui atac la baionetă) şi 3

hectare, zestrea mamei. Nimic cumpărat, nimic vândut, nimic speculat.

Dar tratat (tata) ca un speculant: mijlocaş îmbogăţit pe seama celorlalţi!

(Puţin mai târziu avea să fie dat afară din slujbă – şi făcut chiabur; ce-i



drept, nu pentru mult timp). Aşa că nici gând ca mama să-şi însoţească

odrasla în clasa I. Lumea-i zicea, în continuare, notăresa, iar ea nu ieşea

din casă pentru că avea rochia

peticită.

X

Cred că în prima zi de şcoală

am mers împreună cu vărul meu

Florea Leasă, cu doi-trei ani mai mare

decât mine, dar, mic de statură, îl

învingeam mereu la trântă dreaptă,

după care, la o neatenţie a mea, îmi

punea o piedică şi mă răsturna în

şanţ. Sta câteva case mai sus de noi,

spre Măgura. Aşteptam cu nerăbdare

la poartă. Vine, gătit şi el, mă ia de

mână, protector, şi mă ţine aşa până

laşcoală. Eu – cuminte, mâlc, temător.

În curtea şcolii, grădina lui Dumnezeu: îngeri de toate calibrele: cei mai

măricuţi, grupaţi pe clase, vorbeau gravi între ei; noi, bobocii, toţi într-un

colţ, zumzăind speriaţi în iarba de-o palmă, grasă şi deasă. Nu`ş` cum s-a

făcut, s-a vârât ceva zâzanie între mine şi vărul Leasă, că ne-am luat la

trântă. Suna clopoţelul, dascălii îşi aliniau loazele pe două şiruri în faţa

scărilor de intrare în clase, iar eu cu Florea ne luptam înfierbântaţi, fără să

auzim nimic.

Deodată, o

usturime îmi

taie, în

diagonală,

spinarea. Îl

aud pe văru-

meu trăgând

o înjurătură.

Ne ridicăm din

iarbă. O

doamnă roşie

la faţă, cu o nuia în mână, se stropşeşte la noi. Era doamna Dida Toma,

învăţătoarea mea – aveam să constat.

Fratele Constantin şi vărul Marin .

Elevi şi învăţători ai şcolii din Perieţi : Toma Virgilia, Ionescu

(Preoteasa) Maria,, Lincă Maria şi directorul Toma Alexandru .



X

Băncile, lungi, de câte patru locuri fiecare, erau aşezate pe două

rânduri: pe dreapta, spre ferestre, băieţii; spre stânga, fetele. Eu eram într-o

bancă pe la mijlocul şirului, primul loc, spre geamul în care băteau cu ispite

zgomotele de afară. Uneori rămâneam cu ochi pironiţi pe dreptunghiul de

cer, într-o dulce uitare de sine, cu gândul după cine ştie ce himere, stare

din care mă trezea ghiontul colegului de-alături, cu o clipă înainte ca

palma doamnei învăţătoare să-mi vâlvorească obrajii ca vatra când vâri

pâinea sub ţest.

De învăţat, se pare că învăţam binişor. Cu literele (mari) mă

obişnuisem din ziarul tatei. Acum, împerecheate (o,i – oi; Ana are mere;

Niţă ţine ţapul bine) mă fascinau şi mă înspăimântau în egală măsură – dar

eram bucuros când izbuteam să le dibui sensul.

Nici cu scrisul n-o duceam

mai rău. Dar nici mai bine.

Eu sunt stângaci – şi cu

creionul în mâna stângă,

literele curg altfel, oarecum

pe dos, şi-mi trebuia mai

multă abilitate să le înşir şi să

ţin şirul drept – deşi cred

(acum) că întâmpinam

aceeaşi greutate cu

dreptacii. Aşa au prins să se

disciplineze, în caietul meu, liniile oblice, liniile drepte şi să se

împrietenească între ele. Cifrele săreau ca insectele în iarbă, iar eu

făceam eforturi mari să le fixez pe pagină ca într-un insectar. Alfabetul o

luase şi el razna; mai ales, literele mici de mână. Le certam. Le dădusem

nume după numele vecinilor: umflatul „a” era Lisandra lui Costică al Tirii,

din spatele casei noastre; burtosul „b” era Codin al lui Monciu; răutăciosul

„ţ” era chiar nea Ţurică de peste drum, care ne îndemna să ungem zidurile

şcolii cu untură, ca s-o mănânce câinii. Şi uite-aşa, cătinel-cătinel, plimbam

în fiecare zi această turmă neascultătoare de semne, mai certându-l pe

„Ţurică”, mai subţiindu-l pe „Codin” – mai luând o nuia peste degete, şi

atunci toate aceste litere, pocite şi mâzgălite, căpătau numele doamnei

învăţătoare.

Şcoala din Perieţi .



Dar greul abia acum vine: când vine

lângă mine doamna învăţătoare şi mă pune

aşa, din senin, să scriu ceva. Trecusem de

jumătatea anului şcolar, mă dădusem binişor pe

brazdă – şi cu scrisul, şi cu cititul, şi cu socotitul

beţişoarelor. Învăţasem să şterg tabla cu cârpa

bine stoarsă, ca să nu rămână şleauri de apă pe

luciul negru. Mă şi cuminţisem: în recreaţii nu mă

mai băteam cu vărul Leasă, iar în bancă eram

destul de ascultător. Ei, şi acum, când raporturile

dintre mine şi doamna învăţătoare se aşezaseră

pe panta urcătoare a cordialităţii, iată că vine

tocmai doamna şi mă pune, tam-nesam, să

scriu ceva: un cuvânt, acolo. „Vai! tu scrii cu

mâna stângă!” – exclamă dânsa pe un ton speriat, îngrijorat, catastrofal,

de parcă i-ar fi vestit cineva o mare nenorocire. „Ca nelumea!” – creşte

tonul în intensitate. „Eşti un sucit!” – cade sentinţa ca o ghilotină, peste

băncile cu figuri inocente, rămase cu gura căscată. Cred că cineva mă

pârâse, un coleg sau o colegă, iar doamna verifica în felul acesta

abaterea învăţăcelului de la regulament.

Din acel moment mi-a interzis să mai scriu cu mâna stângă. Îmi lega

mâna de corp cu o sfoară. Şi astfel am pus-o pe dreapta la treabă, care,

îndărătnică, nu voia să mă asculte. Treptat, s-a dat însă pe brazdă, iar la

sfârşitul anului puteam scrie cu dreapta la fel cum scrisesem cu stânga.

Apoi, cu timpul, m-am „perfecţionat”, pentru că în următoarele trei clase

primare, doamna învăţătoare a avut grijă să mă supravegheze

îndeaproape. Astăzi, cu dreapta atâta fac: scriu şi mă închin. În rest, de la

lingură şi până la sapă, totul cade în seama mâinii stângi. Într-adevăr,

„sucit” – vorba doamnei învăţătoare. Şi niciodată n-am aflat cine m-a

pârât.

x

Un alt fenomen pe care vreau să-l mărturisesc aici – petrecut pe

parcursul celor patru ani de primară – este înfiriparea sentimentului de

iubire. Cred că se întâmplă, la acea vârstă, în toate şcolile din lume.

(Acum aud că se iscă astfel de poveşti încă de la grădiniţă. În copilăria

mea nu se auzise de grădiniţă în sat – aşa că nu mă pronunţ). Am trăit

într-un fel, cu toţii, povestea lui Nică a lui Ştefan a Petrei cu Smărăndiţa

Ilie Preoteasa, bunicul

matern al scriitorului .



popii (din cartea lui Ion Creangă, „Amintiri

din copilărie”). Nu ştiu cum se face, dar şi în

satul meu exista (şi există!) o „Smărăndiţă a

popii”. Era colega mea de clasă, Virginia

M. Noi îi spuneam Verginica. Fata preotului

din sat, care, fără un motiv întemeiat, se

uita de sus la familia mea. (Pe vremuri se

avuseseră chiar bine: el preot, tata notar;

astăzi: tata dat afară din slujbă, sărăcit; el

îmbogăţit, orgolios, trufaş, gata să-şi râdă

de oricine aflat cu un fuscel mai jos pe

scara socială). Verginica era frumoasă,

mlădie, zveltă, viespe – ca Smărăndiţa.

Învăţa foarte bine; era şi şefa clasei. Pe

deasupra, mai era şi fina doamnei Dida

învăţătoarea, fapt din care nu se făcea un

secret. Noi, chilugii de rând, nu eram băgaţi în seamă nici de celelalte

colege, darmite de „regina” clasei. Prin clasa a II-a sau a III-a a început să

fiarbă aluatul în mine. Mai precis, prin a II-a prinseseră să dospească nişte

sentimente confuze, de pândă şi suspiciune, de bucurie şi dezamăgire. La

sfârşitul anului, ea a urcat pe scenă, premiantă cu coroniţă. Eu, locul 2.

Acolo, pe scândurile bătute de nea Gogea

pe două capre de lemn, am stat pentru

prima oară unul lângă altul, ne-am privit în

ochi prima oară. Ea mi-a zâmbit. Eu m-am

fâstâcit, m-am roşit, m-am îngălbenit – şi abia

am bâlbâit, pe sărite, poezia pe care o

învăţasem pentru această ocazie. Când am

coborât de pe scenă, ea mi-a râs-surâs, iar

eu m-am împiedicat şi-am căzut, lat, la

picioarele dascălilor aflaţi în primul rând de

scaune. În clasa a III-a ne căutam

uneori, ne întâlneam privirile – şi ne răsuceam

brusc capul într-o parte, ca după cine ştie ce

ofensă. Dar în recreaţie, în curtea şcolii, ea

este cea care trecea în fugă pe lângă mine, înadins, spre prietenele de

Ion Andreiţă în diferite ipostaze .



joacă. La sfârşitul clasei, pe scenă, acelaşi spectacol, mai puţin căzătura

de pe trepte. La sfârşitul clasei a

IV-a, aceeaşi scenă, aceeaşi

coroniţă şi loc 2. De data

aceasta, două locuri 3 şi mai

multe menţiuni – mulţi premianţi,

înghesuiţi pe un rând. Eram,

firesc, lângă ea; atât de

apropiaţi, că ne atingeam

umerii. Involuntar, mâna mea o

caută pe-a ei, care şi a ei ( ! ) se

întinde, sfioasă, spre întâlnire.

Gestul a fost observat de toată „lumea bună”, iar doamna învăţătoare

Dida s-a grăbit să încheie ceremonia şi să ne dea jos de pe scenă. Abia

toamna, când am revenit într-a V-a, am aflat că taică-său, popa, o

blagoslovise acasă cu o mamă de bătaie.

X

Clasa a V-a, dascăli noi, pentru fiecare materie.

Noi înşine, loazele, parcă mai maturizaţi, mai

gravi, mai serioşi. Dragostea visase toată vara la

o întâlnire, dar n-a fost chip. Eu, mai mult pe

izlaz, cu capra, cu vaca, sclimpuşul şi Huia, cu

scăldatul în apa Iminogului, care pe atunci era

mereu curgătoare şi, din loc în loc, adâncă,

încât puteam sări dintr-o salcie ca de la

trambulină. Ea, în curtea casei, pe la ceva

neamuri de pe la Curtea de Argeş (auzisem) ori

duminica, la biserică – unde eu nu prea

ajungeam, dar m-aş fi făcut ţârcovnic, dacă aş

fi ştiut.

Cele trei clase de gimnaziu au fost ani de „agonie şi extaz”, de

„crimă şi pedeapsă”, de speranţă şi deznădejde, de rătăciri sub lună prin

viile înflorite sau coapte, de furişări, noaptea, pe lângă poarta ei, de bilete

strecurate în recreaţii – de primele mele poezii, de dragoste. Tot pe atunci

ne-am sărutat prima oară, într-o pauză, în spatele şcolii.

Aceşti trei ani, numai ei, ar putea fi depănaţi pe zeci şi zeci de

Cu soţia Lia-Maria.



pagini – ceea ce nu face obiectul exclusiv al acestor însemnări.

X

Toamna, am mers amândoi la liceu. La Slatina. Ea era şi aici urmărită

de ochiul rău-văzător al preotului-tată. Avea o gazdă – sau pe altcineva –

care o însoţea peste tot. Ieşea, uneori, la plimbare pe Centru Unu, între doi

paznici – dar fiecare ieşire era un prilej de-a ne vedea şi-a ne trimite priviri;

gândurile se întâlniseră, se uniseră de mult, odată cu sentimentele.

Şi, totuşi, de câteva ori am izbutit să ne întâlnim. Singuri. Pe o stradă

pe care, romantic, o stabilisem împreună: Strada Speranţei – o ulicioară

îngustă şi întunecată, pe lângă sediul Primăriei.

Atât. Apoi neantul…

A fost prima mea

iubire, pe care am adus-o cu

mine din sat – şi am sacrificat-

o pe asfaltul oraşului.

x

Închei aceste însemnări azi, luni, 10 iunie 2013. Azi, când încă mai am 74 de

ani. Mâine, 11 iunie, voi păşi în cel de-al 75-lea an de viaţă. Îl rog pe bunul

Dumnezeu să fie un an mai bun, mai îngăduitor cu mine şi cu semenii mei,

mai încărcat de speranţă şi de iubire, de spor.

– La revedere, 74 de ani!

– Bună dimineaţa, 75 de ani

Ion Andreiţă Luni, 10 iunie 2013

În Bucureşti

Mormântul părinţilor de la Perieţi .



Monumentele Caracalului - Teatrul Naţional Dumitru Botar Clădire monumentală ale cărei lucrări au început la 14 iulie 1896 după planurile arhitectului austriac Franz Bileck . S-a păstrat un act vorbind despre începuturile construirii acestui important edificiu care spune: ,,În anul mântuirii 1896, s-a pus piatra fundamentală a Teatrului Naţional din Caracal, menit a aduce propăşirea culturei locuitorilor oraşului ce portă numele împăratului roman Caracala. Astăzi în a 14 zi a lunii iulie , anul mântuirei 1896, după planul ridicat de inginerul arhitect Franz Bileck ; construcţiunea fiind dată constructorului B. Mariani , şi cu privegherea însărcinat

inginerul oraşului George Grumăzescu ; lucrarea localului teatrului naţional se face în al 31-lea an al domniei întâiului rege al României Carol I al cărui consiliu de miniştri este prezidat de Dimitrie A. Sturdza , având ca miniştri pe A. Stolojan ca ministru de interne , pe Eugeniu Stătescu ca ministru de al justiţiei , pe G. Cantacuzino ca ministru de finance, pe P. Poni ca ministru al Instrucţiunei

publice şi Cultelor, pe C. Budişteanu ca ministru de Resbel, pe G.D.Palade ca ministru al Domeniilor , şi pe C.I.Stoicescu ca ministru al Lucrărilor Publice . În prezenţa prefectului judeţului Romanaţi Mihail I. Demetrian, a primarului oraşului Mihail Bibian şi a întregului consiliu compus din Dimitrie Mihăileanu , Mih. Mihail, I.T.Brătăşanu ,Toma Hagi- Chirea, Const. Dobrotescu, Dim . P. Celarianu, C. Dimitrescu, Eliodor I. Dulgherescu şi Ioniţă Ciocănescu, fiind ca secretar al Consiliului Dem. Teodorian ; s-a făcut sfinţirea temeliei de către protopopul judeţului N.N.Delcescu şi s-a iscălit de toţi cei de faţă acest act comemorativ din care un exemplar s-a aşezat în zidăria colţului de către sud iar altul , se va păstra în arhivele municipalităţii locale, drept îndemn şi râvnă pentru generaţiunea viitore şi pentru pururea amintire a acestui act de mare însemnătate .S-au pus şi câte o piesă din monedele care-şi au cursul legal în ţeară , adică o piesă de aur de 20 lei , una de argint de 5 lei, alta de 2 lei , de 1 leu şi de 50 bani; iar de aramă de 10 bani, de 5 bani, de 2 bani şi de 1 ban .Scrisu-s-a acest act de mine Ştef. D. Petrescu , institutor la Şcola Const. Filipescu “ (Arhivele Statului Slatina, Foi voplante ) .Urmează semnăturile persoanelor menţionate .

Teatrul Naţional din Caracal



Construcţia s-a finalizat în anul 1901. Antreprenorul lucrărilor de construcţie a fost Retzieri Mariani , nepotul arhitectului Iulius Mariani .Are o mare varietate şi bogăţie de ornamente atât în interior cât şi în exterior : coloane angajate, capiteluri, statui, balcoane, cupole, mari panouri pictate cu scene idilice şi pastorale , toate acestea evidenţiind un baroc târziu . Vorbind despre el ,Nicolae Iorga spunea : ,,Teatru cochet, împodobit cu stucaturi şi inscripţii care cheamă trupe şi o intenţie de care trebuie să se ţină seamă “ . Între 1959-1960 s-a făcut restaurarea clădirii , prilej cu care frescele originale au fost acoperite , fiind introduse teme noi , specifice perioadei respective. Sala de spectacole a fost decorată de un colectiv de pictori alcătuit din Ion Musceleanu, Alin Gheorghiu, Sabin Bălaşa, Ion Sălişteanu etc iar foaierul a fost pictat de Jules Perahim , Teodor Catană, Roni Noel, A. Stoicescu, etc .Pe frontonul teatrului existau , înainte de restaurare , patru statui alegorice , dar fiind parţial avariate , s-au executat altele de către sculptorii Vasile Năstăsescu ( simbolul picturii), Nicolae Enea (simbolul muzicii), Rodica Severineanu (simbolul poeziei) şi Nartin Laizer (Teatrul) .Avea o capacitate de 500 locuri . În anul 1984 au început lucrările de recondiţionare a interiorului , întrerupte de un nefericit incendiu în ianuarie 1995 .Apoi, în 1996 , se decide construirea unei structuri de rezistenţă şi mutarea lui cu circa 60 de m în faţă .În final , teatrul a fost închis iar lucrărole de reparaţii s-au prelungit nepermis de mult din cauza suportului financiar (22 de ani) . În ziua de 19 decembrie 2008, în prezenţa oficialităţilor locale şi centrale (a fost prezent şi ministrul Culturii –Mircea Iorgulescu ), Teatrul Naţional din Caracal a fost inaugurat cu mare fast .Picturile interioare au fost executate de un colectiv condus de artistul plastic Ion Drăghici iar sala de spectacol a fost dotată cu aparatură electronică , instalaţii de sonorizare şi iluminat adecvate diferitelor genuri . În holul teatrului se află două busturi de bronz ale lui Virgil Carianopol şi Radu Şerban , ambii născuţi la Caracal , sculpturi executate de sculptorul Liviu ţăranu din Bucureşti .Această bijuterie arhitecturală a Caracalului şi Olteniei se află pe lista monumentelor istorice , având codul de identificare :OT-II-m-A-0871 .



Familia noastră Dan Ionescu, medic , Slatina Domnul Dan Ionescu, medic stomatolog în Slatina, vine dintr-o familie numeroasă și celebră din zona Negrenilor de Olt (v. Memoria Oltului, Anul II, nr. 6(16), Iunie 2013). Din familia domniei sale au făcut și mai fac parte mari personalități ale științei și culturii românești: Ion Popescu-Negreni, celebru pictor român, Ilie Popescu - Teiușan, mare pedagog, dr. Victor Popescu, eminent chirurg și tatăl pictorului Dan Cristian Popescu, prof. dr. Leonida Gherasim, personalitate marcantă a lumii medicale, membru de onoare al Academiei Române, ing. Eleodor Popescu, specialist în metalurgie etc. De asemenea, după al doilea război mondial cea mai mare parte a familiei sale a ajuns în închisorile comuniste (înv. Dumitru Căpățâneanu, deputat de Olt, preotul Ilie Căpățâneanu – v. Memoria Oltului, Anul I, nr. 5, Iulie 2012 -, înv. Ștefan Ionescu, tatăl d-lui Dan Ionescu, col. Ștefan Ionescu I care a luptat eroic în cele două războaie mondiale și a murit, torturat, în închisoarea de la Gherla …). Menționăm că articolul a apărut în volumul ,,Ion Popescu Negreni, portret sentimental ’’ coordonat de dr. Aurelia Grosu și editat cu ocazia centenarului nașterii pictorului Ion Popescu-Negreni (2007) .

Mama mea, Eugenia, sora pictorului Ion Popescu-Negreni, s-a căsătorit cu învăţătorul Ștefan Ionescu la Tătulești-Olt. Copilăria mi-am petrecut-o la Negreni, la bunicii din partea mamei. Bunica

Dumitra (Lina) se născuse la Teiuş (Scorniceşti) într-o familie de oameni gospodari, cu şapte copii: Ilinca, sora geamănă a bunicii, mama profesorului Dumitru Mateescu, Margareta, Florică (învăţător), Veta, mama lui Nicolae Corilă, jurist, ginerele profesorului Traian Biju, director de marcă al liceului "Radu Greceanu", Ilie Popescu-Teiuşan (în semn de omagiu pentru locul natal), eminent profesor şi pedagog, director al Şcolii Normale din Craiova şi, ulterior, director al Institutului de Pedagogie Bucureşti și Măndica, mama prof. dr. Leonida

Gherasim unul dintre marii cardiologi ai ţării. Ilie Popescu -Teiuşan a

Traian Biju



fost mentor spiritual al familiei noastre la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul secolului XX. La moartea acestuia, unchiul Ionel îi dedică în "Pagini de jurnal" câteva rânduri emoţionale: "...generaţii de învăţători îi vor purta amintirea, iar toţi cei preocupaţi de educaţia pedagogică îl vor menţine la loc de cinste în antologia învăţământului din ţara noastră. Ca nepot de frate al mamei mele, picur o lacrimă înfăşurată în dulci și frumoase amintiri despre acest om, icoană şi exemplu de bunătate, onestitate şi bucurie în viaţa noastră familială " (Pagini de jurnal, p.117-118). Bunica Lina s-a măritat cu preotul Dumitru Popescu, din Uda de Argeș și au avut, la rândul lor, tot șapte copii: Nicolae (preot), Victor (medic militar,chirurg de renume), Ion (pictor), Eugenia (învățătoare), Constantin (agricultor), Domnica (casnică) și Fila (institutoare). Bunicul Dumitru moare în ianuarie 1917 și bunica se va recăsători cu Marin Băltărețu, având împreună două fete gemene: Virginica Veronica și Tilina. Gospodăria bunicilor de la Negreni - părinții pictorului Ion Popescu-Negreni - era mare și frumoasă. În curte se aflau două case. Cea veche, înălțată pe beci, cu pridvor de jur împrejur și cerdac în față, unde se lua masa și se adunau rudele, a fost demolată acum vreo 40 de ani și arăta cum am schițat-o eu din memorie. Casa nouă, unde locuiește Ileana, nora unchiului Costică, a fost ridicată în 1910. În față, grădinița cu tot felul de flori, de la cele de primăvară până la cele de toamnă târzie (crizanteme și tufănele); în spatele casei, pe deal, creștea o vie roditoare, cu struguri aleși din care se făceau sute de vedre de vin. Pe marginea viei străjuiau cireși pietroși, vișini, meri, peri, gutui, pruni și în față se afla bostănăria. În împrejurimi, zăvoiul străbătut de pârâul Negrișoara și mai departe, pe coastă, salcâmi și pâlcuri de stejar, de unde plecau întinse lanuri de grâu. Aceste frumuseți îl vor acapara pe

Ilie Popescu Teiuşan (primul

din stânga) .



unchiul Ionel și îi vor rămâne în memorie toată viața. Aici mi-am petrecut și eu primii ani, înconjurat de bunici, mătuși, verișori.Tanti Domnica avea mare grijă de mine, fiind un copil slab, chiar pricăjit, cum se spune prin partea locului.Tanti Domnica îl va îngriji și pe unchiul Ionel, mai târziu, la București, într-unul din momentele grele ale vieții sale, după cum mătușa Măndica îl îngrijise în copilărie: "... după moartea tatălui meu m-a îngrijit ca o soră mai mare în timp ce urmam școala primară în sat." (Pagini de jurnal,p.210)

Nu este de mirare că atunci când tata m-a luat acasă, la Tătulești, mi se părea că m-a dus în pustiu. Toată ziua mă certam cu frații mei - Paul, Cornel, Iulian - și duceam dorul Negrenilor. Pe unchiul Ionel l-am cunoscut

mai târziu, când era în armată și a venit într-o permisie acasă. Nu putea să nu treacă și pe la Tătulești, la draga lui soră, Gica. Am văzut intrând pe aleea grădiniței cu multe flori un militar bine făcut, înalt și cu cizme lustruite. Când mama ne-a chemat să ne prezinte, mi s-a părut că militarul s-a uitat la mine ca la o arătare: mâncasem dude negre și eram "pictat" din cap până în picioare. Și acum aud hohotul de râs al unchiului Ionel! Anii au trecut, au venit lipsurile și teroarea, însă noi continuam ca în zilele de sărbătoare să mergem la Negreni cu trăsura, unde familia noastră numeroasă se aduna la masă, în cerdacul casei vechi. Ce mare sărbătoare a fost când s-a întors unchiul Ionel din prizonierat! În neamul nostru mare, cu personalități și orgolii pe măsură, sentimentul de familie a rămas mereu puternic. Întotdeauna a existat un "pater familiae" care își asuma grija familiei, cum au fost, pe rând, Ilie Popescu-Teiușan, mătușa Măndica, popa Nicu și mai apoi Ion Popescu-Negreni. Rudele noastre, așezate cu timpul în locuri diferite – Teiuș, Negreni, Tătulești, Optași, Craiova, București - se reuneau cu prilejul

Pictorul I. Popescu Negreni şi dl. Dan Ionescu .



sărbătorilor creștinești și a unor momente importante din viața de familie: nunți, botezuri, înmormântări. Părinții au avut o mare dorință pentru copiii lor-aceea de a învăța carte. Au depășit greutățile ivite și nu au fost puține, printr-un spirit de solidaritate aproape salvator în momentele de răstriște. După 1949 viața s-a complicat și mai mult, tata a fost arestat, noi am plecat la școli de unde am fost respinși pe motiv de dosar. Când unchiul Ionel s-a mutat la București, profesor la Arte Plastice, ne-am putut vedea mai des. Eu și fratele meu Cornel, dedicam o mare parte din timpul nostru picturii; unele din tablourile acelor ani se mai păstrează în casele unor familii din Tătulești și Slatina, după cum troița pictată de noi în anul 1958 (fusese construită în anul 1895) a rezistat perioadei comuniste și este expusă și astăzi pe șoseaua Tătulești, în gospodăria familiei Ștefan Alexandrescu. Nu pot să nu îndrept un gând de recunoștință către verișoara noastră de la Spineni, Veronica Căpățâneanu, nepoata din partea tatei, cea care ne-a încurajat și ne-a dăruit o trusă adevărată de vopseluri în ulei. Deja ne consideram maeștri, însă numai fratele meu Cornel avea o chemare lăuntrică aparte, devenind un pictor consacrat. În perioada studenției mele - Facultatea de medicina din Timișoara - vizitele pe care unchiul Ionel i le făcea fratelui său Victor, chirurg de înaltă clasă la Spitalul Militar, care astăzi îi poartă numele, tatăl pictorului Dan Cristian Popescu, erau o mare sărbătoare. Vizitam expoziții, muzee, mă făleam cu activitatea clubului de pictură înființat împreună cu alți trei colegi și cu prima expoziție de pictură deschisă în holul facultății. Unchiul Ionel îmi tăia elanul spunându-mi că am talent dar tehnică de nici un fel, îndemnându-mă să învăț carte. Eu am ajuns medic stomatolog, pictura rămânând pentru mine un hobby netrădat. Unchiul Ionel venea mai des la Negreni și la Slatina, de unde plecam la pescuit pe Olt. Îi plăceau lacurile de pe Olt, mai cu seamă cel de la Moșteni. Venea mai ales toamna. Îl luam cu mașina și ne plimbam la Tătulești și la Teiuș, unde și-a petrecut o bună parte din copilărie ,la bunicul său natural. Admira nespus copacii ruginii de toamnă, culoarea câmpurilor către Negreni, pâlcurile din întinsa pădure de altădată. Își retrăia copilăria cu duioșie, tristețe și seninătate. După dispariția tragică a soției sale Adina - o lovitură cumplită și neașteptată- stătea mai mult la atelier. Cu toții îi simțeam izolarea și ne străduiam, prieteni și rude, să îi fim



cât mai aproape. Vărul nostru, pictorul Dan Cristian Popescu, de formație medic și un fin psiholog, a aplicat și de această dată "tratamentul" potrivit. Singur sau împreună cu vărul Dorel de la Negreni (inginerul Eleodor Popescu, un bun specialist în metalurgie, fiul lui popa Nicu) mergeam la București să îl vedem și, câteodată, accepta să vină cu noi la Negreni. În momentul în care lucram la această evocare, soarta a făcut ca Dorel să treacă printr-o mare suferință. Mă simt dator să aștern gândurile frumoase pe care le nutrim față de el și de soția sa. Întotdeauna l-au primit pe unchiul Ionel cu dragoste, făcându-l să se simtă bine, aici, la fratele Nicu. Între cei doi frați a existat o relație specială. La fratele Nicu venea să-și alunge neliniștile ori să se întremeze după ce a suferit un atac de cord, purtându-și pașii încet, sprijinit de bastonul dat de el, după cum popa Nicu lăsa totul deoparte și pleca cu "ia-mă nene și pe mine" la București, să vadă expoziția fratelui pictor.

Și pentru unchiul Nicu pictura a fost o pasiune spre

admirația maestrului Ion

Popescu-Negreni: "Și cât mă

uimește modul de realizare în picturile sale! Frate mai mare, încă de pe băncile

seminarului s-a remarcat în mod deosebit. Lucra cu pasiune peisaje și chipuri de care mă minunam."(Pagini de jurnal,p.12). În fiecare an, pe 7 ianuarie își aniversa ziua numelui, moment sărbătoresc la care se reunea o parte din numeroasa noastră familie: tanti Domnica, prof.dr. Leonida Gherasim, Paul de la Ploiești, Cornel de la Iași, Dan Cristian Popescu, Iulian, Viorica, Rodica, Tudor, Victorița, prieteni, pictori, critici de artă.Trăia o mare bucurie când ne vedea în jurul

Dl. Dan Ionescu, dr. Aurelia Grosu, Ion Popescu-Negreni,

Spiru Vergulescu şi Gunka la m-rea Brâncoveni , ( 1997).



său. Ne trata cu țuică și vin făcute în gospodăria de la Otopeni de care era foarte mândru. De multe ori, eu rămâneam peste noapte, deoarece îi era teamă de singurătate. Dânsul se trezea foarte de dimineața (spre necazul meu) și după ce pregătea cafeaua, mă trezea și pe mine, cam pe la 6.30. Cafeaua de dimineață era cel mai plăcut moment: forfecam tot neamul, cu bune, cu rele, îmi povestea amintiri din război și prizonierat, se interesa de ce mai este pe la Negreni, Teiuș, Slatina. Nu o spunea direct, dar vedeam că era mândru de noi, de realizările noastre. Cu cât înainta în vârstă se gândea la o casă memorială, consultându-se cu Dorel și cu mine. Dorea fie să o construiască la Negreni, fie să cumpere o casă în Slatina. Eu nu am fost de acord. Odată cu mutarea Muzeului Județean în clădirea Palatului Administrativ (în anul 1997) și vădita intenție de a organiza în acest spațiu o secție de artă plastică, i-am cerut să doneze o parte din lucrări pentru o sală Negreni. Nu prea a avut încredere la început. Meritul cel mare l-au avut Dorel, doamna Aurelia Grosu, directorul Muzeului cu echipa de specialiști, pictorii Nicolae Truță și Spiru Vergulescu, elev al maestrului Negreni. După moartea unchiului dorința familiei noastre a fost să mai doneze Secției de Artă Plastică "Ion Popescu-Negreni" o parte din lucrările rămase în atelier. Ion Popescu-Negreni a fost un mare admirator al frumosului, a iubit locurile natale și a ținut foarte mult la frați, surori, nepoți, veri. Pentru noi a fost și a rămas un reper moral, un exemplu de exigență și demnitate.

Dan Ionescu : ,,Flori la fereastră” .



N. T. Orășanu-martor al Unirii din1859 - (II)

Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian

În curtea bisericii din Negreni-Olt își doarme somnul de veci gazetarul N.T.Orășanu . N.

T. Orășanu s-a născut la Craiova în 1833, ca fiu al lui Teodor Orășanu(1789-1859) și al Mariei

(Mariței) Orășanu și nepot al lui Giani Orășanu(un apropiat al lui Tudor Vladimirescu). A fost

căsătorit cu Alexandrina (m. 1912), fiica polcovnicului Mihail Toporanu și a Ancăi, nepoata

lui Tudor Vladimirescu și au avut două fete, una dintre ele, Cleopatra, în vârstă de doi ani

este prezentă în evocarea zilelor de 22,23 și 24 ianuarie 1859. După 1876, mama lui Orășanu

se retrage la moșia sa din satul Negreni, jud. Olt. Aici își va găsi sfârșitul N. T. Orășanu, în

luna iulie 1890, unde va fi și înmormântat. Tot aici vor fi aduși de la biserica Sf. Ecaterina

din București și reînhumați la Negreni, tatăl său (Teodor Orășanu) și sora sa (Paulina). Pe o

placă de marmură din cimitirul bisericii Sf. Ecaterina din București, la anul 1862, erau

menționate următoarele înscrisuri: “Copiilor onoare ș-un nume fără pată

Vă las moștenire pe tristul ăst pământ

Și ție dulce soție o inimă-ntristată

Și lacrimi de amoare pe negrul meu mormânt

T.Orășanu 1798 - 30 ianuarie 1859” și:

,, Din brațele iubite a unei biete mame

A unui dulce frate ș-atâtor buni amici

În primăvara vârstei plecai din astă lume

Ș-alături cu al meu tată mă odihnesc aici. Paulina Orășanu 1840 mai 26 –

1862 mai 26” (C. Bobulescu, Cronica bisericii Sf. Ecaterina din București, 1577-1924, Ed.

Institutul de Arte Grafice, 1927, București, pag. 59) .

În însemnările “O pagină a vieții mele sau 22,23 și 24 ianuarie

1859” de N. T. Orășanu, apărute în anul 1861 la Imprimeria Națională, strada Nemțească,

Hanul Gherman, Nr. 27, sunt prezentate fapte și întâmplări exterioare jocurilor politice,

intereselor de partid desfășurate în Cameră, pe Dealul Mitropoliei, în acele trei zile ale

anului 1859. N. T. Orășanu alege ca punct central curtea Mitropoliei, întreaga evocare

având ca erou al evenimentelor de atunci, poporul („mulțimea” sau „frații desculți”), popor

care în acele momente de răscruce pentru națiunea română a dovedit că poate modifica

cursul istoriei. Însemnările gazetarului, omului politic, pamfletarului și poetului N. T.

Orășanu sunt populate de o lume pestriță: dorobanți, jandarmi, călugări, țărani, negustori,

calfe, școlari, secretari de cancelarii, un număr mare de amici (Grigorie Serurie, K.

Racoviță, Mitică Racoviță, I. Bălășescu, Preotul Grigore – fost Târșoreanu-, frații Kaluda,

aceștia colaborând cu N. T. Orășanu) etc. Nu lipsite de importanță sunt detaliile despre

condițiile climatice în care s-au desfășurat evenimentele din zilele de 22,23 și 24 Ianuarie

1859. Un îngheț în dimineața zilei de 22 Ianuarie ,, a strâns noroiul de pe străzi” (deși în

mijlocul iernii, zăpada nu se așternuse), iar pe la orele șase seara, în ziua de 24 ianuarie,

când începuse numărătoarea voturilor în Cameră și este anunțat apoi rezultatul,

proclamarea domnitorului Moldovei, Alexandru Ioan, domn al principatelor unite, “o ploaie

subțirică începu a uda acea mulțime de popor, care ” la aflarea veștii, nici nu o băgă de

seamă și-și urmă cursul veseliei sale…”. Pe tot parcursul celor trei zile, noroiul a fost



atotstăpânitor pe ulițele din București, mai ales în după amiaza zilei de 23 ianuarie, pe la

ora 4, era un „noroi strașnic cauzat de dezghețul de ziuă”. Dincolo de epitetele folosite,

uneori cu prea mare ușurință de către contemporanii săi sau posteritate (scandalagiu,

agitator, propagandist, gurmand…) pentru a caracteriza personalitatea controversată a lui

N. T. Orășanu, acesta rămâne, totuși, un om de cultură care a marcat profund publicistica și

evenimentele celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. În prezent, în articolele și

tezele de doctorat care au ca obiect de studiu Unirea de la 1859 se remarcă o reevaluare a

rolului avut de N. T. Orășanu în desfășurarea și desăvârșirea acelei “singure pagini fericite a

vieții” sale. A scris pamflete, versuri antidinastice, epigrame politice, a fost un critic acid al

vremurilor trăite, nemulțumit de cei care, de cele mai multe ori, fără nici un merit ajungeau

în cele mai înalte funcții ale statului, devenind astfel un personaj incomod. Nicolae Iorga îl

caracteriza pe N. T. Orășanu astfel: „Frumos, sim¬patic, vorbăreţ, având totdeauna gluma

la îndemână, risipind fără grijă un talent care era mult superior lucrărilor pe care le-a

aruncat din fugă, fără să afle răgaz a scrie vreodată în ade¬văr, el ajunse unul dintre cei

mai populari propagandişti, şi prigonirile pe care trebuia să le îndure îl făcură şi mai iubit

de mul¬ţimea din Bucureşti, cu care sămăna la suflet”. A fost un prolific gazetar: în 1859,

împreună cu C. A. Rosetti, e redactor la “Țânțarul”, susține foile satirice „Spiriduș”,

„Nichipercea”, „Cicala”, „Ghimpele”, „Urzicatorul” etc. Cronici scandaloase ale

Bucureștiului, în special ale cartierelor mărginașe, Orășanu le publică într-un șir de

broșuri(1857-1858) intitulate „Misterele mahalalelor” (Ion D. Tîlvănoiu, Fl. Tîlvănoiu,

„Publicații periodice din Olt și Romanați”, Ed. Hoffman, 2013, pag. 355). Volumul publicat de

N. T. Orășanu a fost tipărit cu alfabetul de tranziție, mixt, cu caractere chirilice și latine,

fiind alcătuit din mai multe părți: începe cu un cuvânt înainte - „În loc de prefață”- se

continuă cu „Prologul”, „Zioa întîia(22 ianuarie)”, „Zioa a doua(23 ianuarie)”, „Zioa a

treia(24 ianuarie)” și se încheie cu un „Epilog”.

Prezentăm în acest număr al revistei continuarea acestor frumoase pagini memorialistice

dedicate zilelor unirii de la 1859 ( zilele de 23 și 24 ianuarie)

… şi lucrarea sa memorialistică .



Ziua a doua 23 ianuarie

Pe la șapte ore dimineața, vedea cineva grupe de popor, care

urcau dealul Mitropoliei, și o mulțime de oameni, de toate clasele și de

toate vârstele, pornind din diferite puncte ale capitalei și îndreptându-se

către catedrală, de unde era să rezulte fericirea sau nenorocirea țării lor.

Pe la opt ore, câteva mii de popor, reunit pe dealul Mitropoliei, făcea

intrarea sa triumfală înăuntru, fără a mai găsi de astă dată intrarea poprită.

Către zece ore curtea Mitropoliei era tot așa de plină ca și în ziua trecută.

Guvernul însă părea deschis a întrebuința cele după urmă espediente ca

să facă să triumfe candidatul său de predilecție Bibescu sau Știrbei.

Românii erau sătui de guvernele acestor bărbați de talent, dar neplăcuți

nației, și poporul capitalei hotărî a respinge forța prin forță, și a arăta că e

mai lesne tiranilor a ședea pe baionete decât a fi susținuți de baionete.

Acest principiu general așezat de primul căpitan al Europei, de pe stânca

Sfânta Elena, se adeveri la noi în timpul acestor trei zile, ziua de 23 Ianuarie

dete lovitura cea mai mare puterii guvernului și demoraliză cu desăvârșire

pe inamicii poporului. Cu toate concesiile ce dreapta făcuse stângei în

Cameră, tot cea dintâi era mai puternică, posedând majoritatea. Stânga

însă, bazată pe opiniunea publică și pe simpatia națiunei, căuta să

sfărâme dreptei acea putere, acea majoritate, cerând ca înainte de a

intra în vreo lucrare, să se suspende toți deputații, la alegerea cărora s-a

urmat ilegalități, și pentru care colegiile protestaseră. Dreapta, văzând că

se va ceda la aceasta s-ar hotărî singură și cu dânsa pe candidatul

regimului privilegelor, se împotrivi cu energie și susținu lupta cu căldură.

Partidele se apostrofară, se amenințară chiar în Cameră, și poporul veni să

susție prin strigări de simpatie propunerea stângei. În timpul acesta,

guvernul căimăcămesc se gătea a da semnalul loviturei de Stat mediată

de mult timp de dânsul, dar rău combinată din lipsă de capacitate și de

curaj. Un batalion de infanterie se rupse din cealaltă armată adunată în

curtea candidatului la domnie, ex-ospodarul Bibescu, și sub comanda

colonelului Musceleanu, care atunci era maior, veni să se așeze în interiorul

Mitropoliei, în mijlocul poporului, pe când cavaleria se înșirase pe ulița

dinspre miazăzi, ca să ne taie retragerea la cazul de a ne împotrivi. Din

norocire, artileria noastră călătorea prin Rusia, cu cheltuiala guvernului

moscovit și nu putu să ia și dânsa parte la amenințarea ce guvernul ne

făcea în glumă. De astă dată eram prinși în laț, dacă colonelul



Musceleanu nu ar fi fost un vrășmaș al cauzei (ceea ce-I atrase în urmă

destituirea și scoaterea din oștire, și dacă domni de dreapta n-ar fi început

să tremure, la hotărârea disperată ce luase poporul de estermina pe toți, la

cazul de a fi atacat de puterea guvernului. Poporul striga din toate puterile

și din toate părțile: afară oștirea și o parte dintr-însul strângea batalionul de

aproape și înghesuise pe soldați atât de mult, încât nu se puteau mișca,

pe când altă parte năvălea la ușile Camerei și se grăbea să intre în întru.

La o lovitură de picior ce am dat ușei principale, intrarea mi se deschise și

oprind pe ceilalți de a mă urma, făcui vreo trei pași în întru și strigai

deputaților surprinși: - Goniți oștirea, domnilor, sau nu mai răspundem de

viața dumneavoastră. Ședința se suspendase vrând nevrând și domnii

Dimitrie Ghica și I. Brătianu luară angajamentul în fața Camerei de a liniști

poporul. Ieșiră prin urmare afară și începură a aranja mulțimea, a o

îndemna la liniște și a o încredința că, Camera va intra îndată la

dezbatere ca să trimită oștirea. Poporul însă nu se liniști și eu în numele

poporului și susținut de aprobațiunile mulțimii, stăruii a demonstra acestor

onor deputați, că pe câtă vreme Camera nu chemase armata acolo, nu

putea nici s-o concedieze; că poporul nu-și tocmește drepturile sale, ci și le

ia singur și că dacă generalul Vlădoianu, nu va ieși să gonească singur de

bunăvoie oștirea, cum tot singur o chemase, atunci o vom goni-o noi prin

silă, și rezultatul va fi fatal celor din Cameră. În timpul acesta poporul nu

înceta de a striga: afară tiranii! Jos tiranii! Trăiască libertatea! Unii

apucaseră dârlogii calului maiorului Musceleanu și-l țineau nemișcat din

locul lui, când se arătă în ușa Camerei D. general Vlădoianu, care ordonă

armiei să se retragă. După ce plecă oștirea din curtea Mitropoliei, poporul

ceru cu strigări și mai înfiorătoare ca să se concedie și cavaleria care

ocupa ulița din dos și bravul general patriot fu silit a ceda voinței mulțimii.

Acum poporul se liniști cu desăvârșire și camera își urmă în pace discuțiile

ei. În timpul acesta veniră să-mi spuie că o sumă de țărani dintr-acest

district ce-și părăsise vetrile și alergau în cete să susție pe frații lor din

capitală, se oprise, se bătuse și se închisese de dorobanții ce păzeau, din

ordinul guvernului, drumurile ce conduc în capitală, că la Colentina după

o luptă crâncenă între dorobanți și țărani, vreo două sute din cei din urmă

se închisese ca niște vite în zalhană. Vreo cinci dintre acești țărani

izbutiseră să scape și veniseră să ne ceară ajutorul nostru. Indignarea

contra guvernului era generală și poporul, care avusese până acum

câteva succese, și cunoscuse slăbiciunea antagoniștilor lui, se găti a



alerga să scape pe frații lui. Dară eu m-am împotrivit la aceasta și angajai

mulțime a nu se depărta până ce Camera va ridica ședința sa din ziua

aceea. – Să lăsăm fraților, le zisei eu, două sute de oameni să mai sufere o

oră sau două, decât, prin grăbirea noastră să facem două milioane și

jumătate de români să sufere în toată viața lor. Vom merge după ce vom

isprăvi treaba noastră aici. Toți aprobară consiliul meu și adoptarăm

ridicarea ședinții care avu loc către patru ore. Atunci, am pornit de la

Mitropolie pe jos, urmat de vreo două sute de oameni către zalhanaua de

la Colentina. Era un noroi strașnic, cauzat de dezghețul din timpul zilei, care

cu toate acestea nu era băgat în seamă de brava mea trupă. La fiece

pas numărul poporului creștea și se adăuga, astfel încât până la bariera

uliței Moșilor, cele două sute, cu care pornisem de la Mitropolie, se

făcuseră șapte sau opt mii. Două zile de oboseală, două zile de nerepaos,

unite cu constituțiunea mea slabă, îmi împuținase atât de mult puterile,

încât eram p-aproape să cad pe drum, dacă câtva timp n-aș fi fost

susținut de un frate din poporul robust, care se oferi a-mi da brațul. Acest

creștin bun mă duse până la barieră, unde ne sosi după urmă câțiva juni

cu birje, care se oferiră să mă conducă. Nu vream să primesc oferirea lor,

căci țineam a împărți toate ostenelile cu bietul popor, care venea să

împartă toate pericolele cu mine, dar mai mult fără voia-mi, de compătire,

mulțimea mă urcă în una din trăsuri, și pornirăm plini de veselie spre satul

Colentinei. Când ajunserăm aproape de sat și începu să se zărească

uniformele dorobanților, toate fețele se posomorâră deodată, ochii

acestor oameni păreau ieșiți din orbite, dinții începură a le scrâșni în gură,

și poporul acela voios care venise până aici cântând și glumind, luă o

espresiune atât de cruntă și sălbatică, încât nu-l mai putea cineva

recunoște. Toți năvăliră deodată la garduri și în mai puțin de două minute

nu mai lăsară un lemn măcar; câteva sute de pari se învârteau în aer de

niște mâini robuste, și cu un strigăt de turbare din cele mai înfiorătoare

acea mulțime se năpusti în partea unde zăriseră câțiva dorobanți de

district. ,,– Mână, frate, să ajungem mai nainte,’’ zisei birjarului care mă

conducea. În curtea unui han din Colentina, se aflau opt dorobanți cu un

căprar, care priveau mulțimea de popor ce venea dinspre capitală, fără a

ști ce voia acea mulțime. Numai când ne apropiarăm și când auziră

apostrofările ce li se făcea, văzură ei că nu miroase bine, și alergară într-n

grajd, unde baricadară ușa pe din-întru. Poporul îi urmări și începu a lovi în

ușă cu parii și cu drugii ce găsiră în acea curte. Din-naintea ușei acelui



grajd se afla o grămadă de gunoi, care forma o movilă și grajdul avea o

fereastră cu bare de fier ce da în curte. Dintr-o aruncătură de ochi văzui

că pozițiunea era critică, căci poporul înfuriat vrea răzbunare, și dorobanții

armați, erau să-și plătească viața scump. Căutai a aranja lucrul cu orice

preț fără vărsare de sânge: mă urcai dară pe acea movilă de gunoi,

căutând a liniști cu cuvinte[…] mulțimea înfuriată, dar vocea mea nu se

putea auzi din strigătele poporului și din loviturile grozave ce dau în ușă,

care începuse a ceda. Două țevi de pușcă erau dirijate din interior asupra-

mi, prin fereastra grilată, ale căror gloanțe erau destinate pentru mine,

dacă ar fi căzut ușa. Jandarmii văzuseră foarte bine că eu eram

conducătorul acelui popor, și lucrul cel dintâi ar fi fost să doboare negreșit

căpetenia. Văzând dar neputința de a putea face a fi auzit de mulțime,

am sărit jos de pe gunoi și alergai către cei ce căutau a doborî ușa. Un om

de o statură herculiană, cu un drug mare în mână, era cel mai îngrozitor

dintre asedianți. Mersei drept către dânsu, și când se gătea a da o lovitură

din cele mai tari, îi apucai brațul și l-am oprit. ,,– Nici aici nu ne lasă ciocoiu

în pace?’’ strigă el cu furie. ,,La o parte, ori te ucid întâi pe tine.’’ Și văzui

că ridică drugul, căutând cu furie spre mine. Mă trăsei atunci câțiva pași

înapoi și trăgând un cuțit cerchezesc cu două tăiușuri ca briciul, mă

aruncai iar asupra-i și-i pusei arma la piept. El rămase uimit și nu se mai

mișcă. Acesta era un precupeț de la târgul d-afară care nu mă cunoștea

încă. Mai multe pot auzi strigând prin prejuru-mi. ,,– Măi! E domnul Orășanu!

Domnul Orășanu al nostru!’’ ,, – Legați pe mișelul acesta, care nu

înțelege ’’ strigai eu văzându-mă înconjurat de amici și cunoscuți. Dar

bietul precupeț, cum auzi numele meu, aruncă drugul din mână și fugi

rușinos, zicându-mi să-l iert că nu m-a cunoscut. Atunci se făcu liniște în

mulțime și după ce convinsei pe lume că bieții jandarmi, ca soldați care-și

făceau datoria slujbei lor, nu erau nimic de vină, somai pe dorobanți a se

preda. Deși oarecum asigurați de viață, ei, văzând că esersam o mare

influență asupra maselor, mă făcură să le promit a-i apăra de orice

maltratare. Astfel acei șapte sau opt dorobanți se instituiră ca prizonieri. Îi

întrebai după aceea de se mai află și alți companioni de-ai lor în sat și ei

îmi spuseră că nu; dar când le zisei că de voi mai găsi vre-unul le retrag

parola mea și-i las în furia poporului, mărturisiră singuri că sunt douăzeci și

opt. ,,– Să se prindă toți și să se aducă aici,’’ zisei poporului. Și în câteva

minute lumea aceea multă cuprinse tot satul și începu să-i caute prin tot

locul. Vreo doi izbutiseră a-și lua caii și o croiseră la fugă; dar niște birjari



care ne urmaseră călări, alergară îndată după dânșii și-i întoarseră înapoi

fără împotrivire. Ce scenă frumoasă și încântătoare, colea vedeai o ceată

de popor, scoțând de prin pivnițe pe câte un jandarm; dincoace o altă

ceată trăgându-I de sub paturi. Unii se scoteau de prin buțile seci de la

cârciumi. Am văzut și un bătrân cam de șaizeci de ani urcându-se pe

umerii unui om în podul unui grajd și scoțând de ceafă pe doi jandarmi ce

se ascunseseră în fân. În mai puțin de o jumătate de oră, cei douăzeci si

opt jandarmi erau la rând înaintea mea. Îi întrebai despre cele ce se

petrecuse și-mi răspunseră că într-adevăr erau puși acolo ca să oprească

drumul țăranilor de a comunica cu capitala, că în ziua trecută vreo două

mii de țărani se împotriviseră de a se întoarce și că din porunca

administratorului și a tistului întrebuințaseră forța, îi respinsese și arestase

vreo două sute dintr-înșii în zalhana, dar că în ziua aceea se liberaseră și se

întorseseră pe la casele lor. Începuse a se înnopta și mă temeam, ca

intrând târziu cu mulțimea în capitală să se facă vre o neorânduială.

Propusei atunci să ne întoarcem. ,,– Dar pe dorobanți să-i lăsăm aici, ca să

mai facă neorânduială?’’ strigară câteva voci din mijlocul poporului. ,,– Ba

nu, vor merge cu noi’’, zisei eu. Și întorcându-mă spre dorobanți: ,,Copii,

zisei, luați-vă toată muniția și caii, și să veniți cu noi’’. Dorobanții voiră să

încalece, dar poporul, temând-se să nu fugă astfel, le zise să meargă pe

jos cu ei că nu se tocesc, și să ia pildă de la dânșii, care au venit și se întorc

tot pe jos. Vreo câțiva cerură să-i desarme, dar ca să nu expui pe soldatul

țării mele la o umilință, m-am împotrivit și cerui ca numai puștile să le

aducă în trăsura mea, ca să poată fi mai ușori la drum. Când ne gătirăm

de plecare, invitai poporul a fraterniza cu soldații, ca unii ce erau frați de

același sânge și fii ai aceleiași țări. Toți se îmbrățișară cu bucurie, și

dorobanții, cu caii de căpăstru amestecați cu poporul triumfător, porniră

plini de mulțumire către capitală, cântând în cor Hora Unirii. Intrând pe

barieră, invitai mulțimea a merge în liniște și fără zgomot ca să probăm

inamicilor noștri că poporul are o autoritate morală, că el știe să fie grav în

timpuri critice și inamic al anarhiei, care nu poate aduce decât

nenorocirea țării sale. Și de astă dată poporul român se arătă demn de

libertatea ce-o dorea și amic al ordinei publice, scuturând și pedepsind cu

noblețe inegalitatea ce guvernul vrea să-i aplice prin arbitraritate. Poporul

român e blând ca un mielușel și supus la vocea care-i comandă fapte

sincere pentru mântuirea lui, dar e și tare ca un leu și se luptă cu cel mai

mare foc contra celor ce voiesc să-l înlănțuiască, fie chiar cu un lanț de



aur. Probă pentru aceasta sunt zilele de 22, 23 și 24 ianuarie, în care-l

condusei cu puțina-mi autoritate morală, de care voi fi mândru în tot restul

vieții mele. Acest popor, plin de instinctul binelui și hotărât a combate cu

energie și a surpa orice barieră i s-ar fi opus de inamicii săi, lasă imprimată

în memoria mea o urmă neștearsă de nobilele sale aspirații. Intrarăm dar

cu triumf în capitală, aducând cu noi pe cei douăzeci și opt de prizonieri,

pe care, ca să impunem mai multe acelui guvern putred, ce credea să

domine prin presiune, hotărâi a-i preda autorităților, supt luare de chitanță,

și a împuțina prin aceasta tot prestigiul moral ce mai rămăsese acelui

guvern. Coborârăm dar ulița Moșilor, apucarăm pe ulița din dosul Bisericii

cu Sfinți, ieșirăm pe la carvasaraua veche și apucarăm ulița care trece pe

lângă casa d-lui Emanoil Văleanu, unul din caimacami de atunci.

Calculând aproximativ numărul poporului care mă urma, fără exagerare

se urca de la zece mii la douăsprezece mii de suflete, ale căror singure

șoapte erau de ajuns să producă o larmă și un zgomot înfiorător. Casa d-lui

Văleanu era iluminată, când capul mulțimii se arătă la extremitatea stradei

pe care se afla situată, dar deodată și ca printr-o minune, toate luminile se

stinseră,și întunericul domină într-însa. Vreo câțiva oameni mai aprinși

veniră să-mi ceară consimțământul de a face o manifestațiune contra

acestui caimacam ostil națiunii. La aceasta nu m-am învoit, ar fi fost o

lașitate de a abuza de puterea noastră, pe care o recunoscuse chiar dl.

Văleanu. Afară de aceasta știam că d. Văleanu are copii mici, care nu

erau nicidecum culpabili de rătăcirea părintelui lor, și care cu toate

acestea ar fi suferit de frică și spaimă, și eu căutam a feri poporul de critica

viitorimii. Trecurăm dară în cea mai mare liniște pe dinaintea casei

caimacamului, urmarăm ulița înainte, apucarăm pe ulița colegiului și

ieșirăm pe lângă casele D-lui C. Cornescu în piața teatrului. De aici

coborârăm ulița ce conduce spre Cișmigiu, și ne îndreptarăm spre biserica

luterană, unde locuia Dl. I. Krețulescu, prefectul districtului și șeful acelor

dorobanți, care dăduse ordine de a aresta și respinge intrarea țăranilor în

capitală. Ajungând la locuința D-lui prefect sau pe limbajul vechi ispravnic,

întrebarăm de D-lui și ni se spuse că nu era acasă. Poporul însă nu voi să

creada și ceru să se asigure. Nu puteam refuza această cerere a sa ;

dar ca să pot evita orice scandal, cerui ca să se aleagă șase inși de

credință care să intre împreună cu mine în casă spre a se putea asigura

de fapt. Aceasta se și făcu și după ce vizitarăm toate camerele, fără a

găsi pe D. administrator care se presupune că ar fi sărit pe fereastră și ar fi



fugit, fiindcă era aproape miezul nopții, plecarăm cu toții să predăm pe

dorobanți poliției, temându-mă a ține mai târziu poporul mai mult adunat,

căci ar fi putut surveni din aceasta poate neorânduieli care ar fi fost

vătămătoare cauzei ce apăram. Merserem dară la poliție, unde Dl.

Colonel Caragea prefectul capitalei, pus cum am zice între ciocan și

nicovală, după ce căută, după datoria slujbei sale a intimida poporul, la

ceea ce nu izbuti, cedă cererilor noastre. Domnul Caragea, se arătă în ușa

de jos a poliției, în mijlocul poporului care vocifera în contra măsurilor

arbitrare ale guvernului. ,,- Acum vă înconjor cu pompierii, și nu mai scăpați

nici unul’’, strigă dânsul cu aerul de autoritate către mulțime; dar

aruncându-și ochii la mine, care stam lângă dânsul, cu mâna pe mânerul

pumnalului ce purtam pe subt haină și pe care-l lăsai să se zărească puțin,

înțelese ciudata sa situație, schimbă limbajul și urmă adresându-se către

popor: ,,- Cu toții deodată cum vorbiți, nu mă pot înțelege, numiți pe

cineva din partea-vă, cu care să ne putem explica ’’. Toți în unanimitate

mă arătară pe mine și d. prefect mă invită a-l urma într-una din camerele

de jos. Poporul însă începu a striga și voi a mă opri, crezând că mi se

întinde vreo cursă de poliție. ,, – Nu vă temeți, le zisei eu, dacă guvernul îmi

întinde vreo cursă, această cursă nu va împuțina decât cu un om masa

poporului, însă va servi de probă a lamentației sale; și în loc de a aduce

vreo vătămare, va servi mai bine cauza noastră ’’. Intrai dară după D.

prefect în cameră. ,,- Ei bine; ce vreți acum ?‘’, mă întrebă el. ,, -Să vă

predăm pe dorobanți ‘’ . ,, –N-aveți decât să-i lăsați aici și să vă retrageți în

liniște ’’. ,, –Nu însă fără a primi o chitanță a poliții de predare a lor ‘’.

,,- Aceasta nu se poate ’’. ,, – Nici noi nu dăm pe dorobanți fără această

condiție ’’.,, -Ce-o să faceți dar cu dânșii?’’ . ,, O să ne preumblăm toată

seara în ceată toată noaptea cu dânșii pe ulițe, și pentru orice

neorânduială s-ar întâmpla dintr-aceasta, va fi în răspunderea poliției.

Chestiunea era bine pusă și domnul Caragea se afla într-un mare impas.

Dar uitai, zise prefectul, că printr-aceasta să calc autoritatea guvernului? -

Un guvern care se pune de-a curmezișul dorințelor unei națiuni întregi; care

comite arbitrariuri flagrante, care voiește a sili chiar conștiințele cetățenilor,

călcând legi și instituții, numai poate pretinde respect și supunere de la

poporul ce el nesocotește. Acestea puteați să le cereți de la națiune,

înainte de a o aduce în extremitatea unde se află astăzi; acuma e prea

târziu; poporul e în război deschis cu guvernul. Acum când suntem cei mai

tari, cerem, și Dv. trebuie să vă supuneți…mâine…ne veți pune în lanțuri de



veți triumfa. – Ei bine! Fie, zise prefectul; și chemându-l pe Munteanu, șeful

jandarmilor, îi ordonă a-mi da chitanța ce ceream. După ce am primit

chitanța, pe care o comunicai mai la vale: “S-a primit la prefectură 28

dorobanți de district aduși de D. N. T. Orășanu împreună cu alți juni și cu

poporul, cu toată muniția lor, pentru care s-a dat aceasta”. D. Caragea

mă rugă a împrăștia poporul și a-l face să se retragă pe acasă în liniște,

invitându-mă a mai rămâne cu el de vorbă. Ieșii dar afară și zisei poporului

să se retragă cu cuviință, dându-le întâlnire a doua zi la Mitropolie. A! câtă

mulțumire simți sufletul meu în acea seară și câte bătăi dulci numără inima

mea. De mi s-ar fi oferit tronul Principatelor Unite, tot n-aș fi fost atât de

încântat ca în minutul acela, când vedeam atâtea mii de oameni,

refuzând de a se retrage, și oameni cu capetele cărunte cu ochii plini de

lacrimi, numindu-mă tatăl lor, amicul săracului. – O! nu te încrede așa de

lesne, striga mulțimea; ferește-te de curse, căci fără tine ce vom face noi.

A trebuit să întrebuințez toată autoritatea morală ce esersam asupra lor ca

să-i conving și să-i fac a mă părăsi. Nu voiam să las nici cea mai mică

bănuială de frica inamicilor noștri; și rămăsei zicându-i domnului Caragea

care mă oprise, că mă încredeam în loialității sale. D-lui și-a ținut parola cu

fidelitate și după o jumătate de oră îmi luai seara bună de la dânsul. Mai

mulți juni veniră să-mi spună, că deputații partidului național, adunați la

Hotelul Concordia, în casa nu știu căruia din frații Marghiloman, care

atunci treceau de liberali și naționali, mă chemau pentru oarece treburi

urgente. Alergai dar la Concordia, unde avusei un dezagrement cu D.

Dimitrie Ghica. Trec peste scena aceasta, căci altminteri nu m-aș arăta om

dacă am mai imputa cuiva o faptă pentru care s-a recunoscut singur

vinovat și a făcut o mărturisire publică. După ce mă întrebară de scena de

la Colentina și le-o spusei astfel cum se întâmplase, apoi îmi recomandară

să rămân acolo într-acea seară, căci aflaseră că și Căimăcămia dăduse

ordin a mă prinde cu orice preț în noaptea aceea. Îi ascultai și-mi ieși bine.

Am petrecut dar noaptea în hotelul Concordia, unde spre a nu da vreo

bănuială poliției de ființa mea, aprinsei toate lumânările din două mari

candelabre ce se aflau pe masă și le așezai cam în dreptul ferestrelor. Un

om care se ascundea de căutările autorităților, nu numai că el caută

întunericul, dar încă se vâră și în fundul sub patului sau în găuri de șoarece

să fie și mai ferit, eu făcui din contra și printr-aceasta evitai bănuielile celor

ce mă căutau. Ca și în serile trecute somnul fugi de mine, părăsindu-mă

diverselor cugetări care se luptau în obosita mea ființă. Scenele din ziua



trecută mi se prezentau reînnoite: îmi puneau înainte atacul din partea

trupelor și căutam planul cel mai bun de a rezista, aci o trădare din partea

majorității Camerei, care ne era ostilă, și luau măsuri a pedepsi cu

strășnicie pe cei ce ar îndrăzni a-și trăda națiunea. Slaba mea imaginație

se pierdea adesea într-aceste cugetări, căci ajunarea și nesomnul mă

aduseseră într-o stare vrednică de milă. Sunai pe chelnerul hotelului și

comandai un ceai. Dar inima mea grav preocupată și sângele meu într-o

revoluție de extremități, îmi închisese cu totul drumul stomacului care abia

putu primi jumătate din paharul cu ceai. Mă aruncai pe un fotoliu, ca să-mi

repauzez cel puțin corpul, și mulțumii cerului când cele dintâi raze ale

aurorei veniră să mă scoată din reveria mea. Permiteți iubiți lectori, a vă

vorbi aici de o împrejurare pe care mulți au întors-o și au îmbrăcat-o cum

le-a plăcut, după ce cauza națională triumfă. Aceasta e ideea ce s-a

realizat în ziua de 24 ianuarie, alegerea domnitorului Moldovei și pentru

România și unirea celor două principate. Desfid pe oricare ar susține că

această idee preocupa mai din vreme pe cineva. Când Camera s-a

deschis doi candidați puternici își disputau tronul; trecutul cu viitorul, liberalii

cu retrograzii, Nicolae Golescu cu George Bibescu. Mai erau și alți

aspiranți, ceea ce nu lipsește la asemenea ocaziuni, dar partidele lor erau

prea mici, și căutau a se arunca într-una sau într-alta dintre tabere. Liberalii

cu retrograzii erau și sunt două extremități opuse și ura dintre dânșii era într-

un grad foarte mare, ca să se fi putut spera o cedare dintr-o parte sau

dintr-alta. Afară de aceasta, retrograzii aveau o majoritate mai mult decât

absolută și erau sprijiniți de guvernul de atunci al țării, care le venea într-

ajutor. Liberalii deși în minoritate în Cameră, erau însă susținuți de câteva

mii de popor inteligent și gata la orice sacrificiu; acest popor își râdea de

baionetele cu care vreau inamicii să-l înspăimânte și aștepta să fie atacat,

ca să poată proba că atunci când un popor se luptă pentru o cauză

sacră, pentru liniștea și mărirea patriei, nu sunt niciodată baionete așa de

tari ca să-l poată înmuia. Liberalii știau dar că retrograzii nu vor trece cu

niciun preț de partea lor, retrograzii vedeau asemenea că șeful lor nu se

poate alege. Cei dintâi nu puteau avea majoritatea cerută de convenție,

cei de-ai doilea aveau moartea sigură d-ar fi început să proceadă la vot,

ca să-și aleagă candidatul. Atunci, în seara chiar în care petrecui la hotelul

Concordiei, într-același hotel unde spusei mai înainte că se aflau deputații

stângei adunați, după ce se dezbătu posibilitatea și imposibilitatea

triumfului, se hotărî a se propune a doua zi în Cameră, ca termen de mijloc



și de învoială, Înălțimea Sa Alexandru

Ioan I. Această idee ieși din

adunarea privată de la Concordia,

din gura unui bun roman care nu

s-a lăudat de aceasta, și după ce s-a

dezbătut și s-a primit, deputații

însărcinară pe D. Boerescu ca s-o

propună în Cameră. Ziarele vorbiră

despre aceasta și atribuiră meritul D-

lui Boerescu, care avu nemodestia a

primi niște laude nemeritate și a se

împopoțona cu dânsele, ca cioara

cu penele celorlalte păsări.

Vanitatea și lipsa de modestie, par a

constitui fondul meritului marelui nostru bărbat de stat. Caut să mărturisesc

însă, ca și unul ce n-aveam încă o mare experiență în afacerile politice, nu

făceam nici-un pas fără să nu consult mai întâi pe D-nii C. Rosetti, frații

Dimitrie și Ioan Brătieni, frații Golești și alți oameni ai partidului, care-mi

înfățișau mai mari garanții morale de patriotism, sinceritate, devotament și

legalitate. Aceștia era, sunt și vor fi oamenii de predilecțiune ai mei, pe

care nu voi înceta a-i stima, chiar când ar fi nedrepți către mine. De la

dânșii ceream consilie și aceste consilie pentru mine erau mai mult decât

cosilia unei sentinele în timp de război. Nu vream prin vre-o imprudență, să

aduc vr-un rău țării mele, de care să-mi rămâie o eternă mustrare de

cuget.

Ziua a treia, 24 Ianuarie

În dimineața zilei din urmă, zilei care va rămâne adânc săpată în inima

românilor și pe paginile istoriei patriei noastre, deputații care se

readunaseră la Concordia, mă chemară din nou și-mi spuseră pentru

prima oară că planul campaniei s-a schimbat, și că, candidatul partidului

nostru renunță la onoariile tronului și ale domniei, în favoarea principiului

celui sacru al unirei, în favoarea alesului Moldovei. Cea mai mare parte din

deputați aveau ochii înecați în lacrimi de bucurie și fericire, care ca o

electricitate pătrunseseră deodată și în ochii mei. ,,- Acum, cată să ne

împlinim cu toții datoria cea mai sacră, ce ne impune binele și mărirea

patriei ”, ziseră unii din deputați. ,,Noi vom propune această idee în

Vasile Boerescu



cameră, pe când tu cu poporul caută să ne susții până la sfărșit. Dar

pentru că avem știre că în consiliul partidei opuse s-a hotărât ca astăzi să

întrebuințeze și ei forța armată, de vom mai avea cu noi presiunea

poporului, de aceea te invităm în numele patriei, și-ți cerem să ne juri pe

onoarea și pe credința ta că vei întrebuința toate mijlocele de a opri

poporul din prejurul camerei, de a te trage cu dânsul și de a-l ține mai

departe de Mitropolie, fără a pierde din vedere cu toate acestea, cele ce

se petrec la noi. Astfel numai vom putea evita cursa ce ni se întinde și a ne

feri de scandalul ce voiesc să provoace inamicii noștri. Dacă vom avea

trebuință de ajutorul poporului, alergați atunci la semnalul ce vi se va da ’’.

Jurai deputaților a urma după instrucțiunile lor, și mă găteam a porni la

locul de întâlnire ce dădusem mulțimei în seara trecută, pe dealul

Mitropoliei, când mai mulți amici, după ce mă căutaseră prin mai multe

locuri, aflaseră în cele din urmă ce plănuisem seara la Concordia, și veniră

să mă caute și aici, căci poporul văzând că zăbovisem, unii crezând că

eram în mâinile guvernului, voiau să meargă în gloate să sfarme și să

spargă toate aresturile și să mă scoată cu orice preț. O! dragă poporule!

De câte ori n-am suspinat în urmă, amintindu-mi acele frumoase zile în care

tu-ți puneai toată încrederea în mine! Dar astă singură idee a încrederii

tale, care m-a consolat adesea în suferințele mele, la câte goane și

persecuții m-au expus! A! dar cu toate acestea nici închisorile, nici insultele,

nici umilințele, nici intrigile inamicilor mei, nu mă vor putea rupe de tine,

dragă națiune. Marca infamiei nu se va putea pune pe o frunte, care nu se

va pleca decât înaintea ta, ca la singura putere suverană, mai presus de

orice altă putere. Plecai dară de la Concordia într-o birjă cu doi amici și

abia ajunseserăm la poalele Mitropoliei, unde zărindu-mă poporul, se

prăvăli auspra-mi, mă luă pe mâini din trăsură și mă purtară în triumf de

bucurie. După ce se potoli primul elan al mulțimei, le făcui cunoscut

hotărârea deputaților, mi-i conjurai în numele patriei să mă însoțească la

Filaret sau la Câmpul Libertății, lăsând însă o mare parte sub povețele altor

amici sinceri, care trebuiau, la caz de atac din partea oștirei, să

năvălească în cameră, și să facă alegerea principelui Bibescu imposibilă,

lipsindu-l de alegătorii săi. Eu dar plecai cu o mare parte din mulțime și o

așezai pe dealurile de la Filaret ca să facem imposibilă încercarea

guvernului din ziua trecută, de a tăia retragerea poporului prin cavaleria

ce așezase în stradele din dosul Mitropoliei. Cu câte anevoințe și osteneli

ținui această lume curioasă și poate chiar cu drept cuvânt plină de



neîncredere și bănuieli ! Astăzi trebuia să se hotărască viitorul patriei și tot

românul care-și iubea țara se temea. Pe la o oră după amiază , mii de

strigăte de ura se auziră în curtea catedralei, pe care le repetă și poporul

de pe înălțimile de la Filaret. Semnalul se dete și pornirăm în fuga mare să

ne întrunim cu cealaltă lume de la Mitropolie. Atunci începură felicitările,

îmbrățișările, fraternizația; poporul pătruns de fericire, pentru frumoasa eră

ce i se deschidea, uitase toate asupririle ce i se făcuse în trecut, iertase tot

răul ce încercase, căci poporul român e indulgent, și pentru un minut de

fericire (și aceea de multe ori fictivă), într-o oră de entuzism, iartă un secol

de nedreptate și suferințe. Lăsăm acum pentru un minut poporul, ca să ne

întoarcem la Cameră, care uimită de un fapt neașteptat, n-a știut să

profite spre a complecta frumosul edificiu ce croise. Ocazia era frumoasă

spre a proclama unirea definitivă și spre a arăta printr-aceasta Europei

amice și inamice că românii sunt o nație în viață și demnă de soarta cea

mai bună. Deputații stângii văzând că li se primește propunerea de a se

proclama Înălțimea Sa Alexandru Ioan, printr-o lipsă de experiență sau

printr-o nedibăcie, într-un moment de delir, crezură pe dreapta tot așa de

sinceră ca și pe dânșii, și printr-o generozitate demnă de niște oameni

sinceri, consfințiră alegerile ilegale ale mai multor dreptaci, și deteră

antagoniștilor lor majoritatea, de care se folosiră și uzară chiar de a doua

zi. O greșeală în politică e de ajuns ca să schimbe fața unor lucruri și chiar

să omoare o națiune întreagă. Greșeala deputaților noștri, compromise

națiunea în ochii Europei si ne opri unirea complectă, adevărata unire

dorită de națiune. Într-această zi de entuziasm general câți oameni nu se

arătară mari în ochii națiunii, câți nu-și începură cariere briliante, pentru

câți viața nu începu să surâdă cu grații; dar unii ieșiră falși, alții egoiști și alții

intriganți de primă forță. Oamenii sinceri însă rămaseră neclintiți cu toată

nedreptatea și calomniile ce luară în urmă asupră-le. Ședința se prelungi

până la șase ore seara, când se termină și formalitatea votării, care fu

unanimă și sinceră. Admirai foarte mult, și țara întreagă admiră, nu pe

deputații stângei, care au fost întodeauna sinceri, ci pe ai dreptei, care

ținură și ei cu sfințenie de astă dată în jurământ. Pentru prima oară

într- aceste trei zile simții că stomacul meu îmi adusese aminte că era sec,

el cerea acum o mângâiere, după atâtea semne de simpatie ce-mi

arătase, conformându-se cu dispozițiunile mele. Mă pusei la o masă în

bufetul camerei și cerui a mi se pune un ușure ospăț.

N-apucasem bine să mă dau plăcerii gurii și a stomacului și mă



văzui silit să renunț la masă ca să pun ordine în mulțimea, care în marele

său transport nu mai suferea nici un frâu, ci căuta, împinsă de curiozitate,

să pătrundă chiar în cameră, prin cele mai frenetice și asurzitoare strigăte

de ura și de să trăiască Alesul nostru. Vreo câțiva din deputați mă invitară

să ies înaintea poporului și să-l opresc de a face neorânduieli, sculându-mă

încă chiar cam fără voia mea de la masă, unde-mi lăsasem și paltonul. Ei

mă rugau cu atâta bunătate și-mi ziceau că nu se cuvenea ca după

săvârșirea unui act așa de frumos să se poată întâmpla un scandal, încât

renunțai cu mulțumire și eu și stomacul meu, la gustoasele icre de ştiucă

ce lăsasem în bufet. Dar temperatura din sala bufetului cu cea din curtea

Mitropoliei, nu se potrivea, și sănătatea-mi primi o lovire tare care mă lăsă

mai mult de trei luni pradă unei tuse grozave. Trebuie însă să mărturisesc că

din cauza ostenelii și a strigării multe, a răcelii și celelalte, în ziua din urmă,

adică în ziua de 24 ianuarie, pierdusem cu totul glasul, încât nu mai

puteam vorbi poporului decât prin pantomimă sau prin dragoman.

Ieșii dar afară din bufet și prin ajutorul unui amic, liniștea se stabili

îndată, poporul se retrase, însărcinându-se singur a ține buna orânduială și

a pune la rezon pe cei din mulțime care n-ar voi să înțeleagă. Către șase

ore camera procedă la votare. Momentul de astă dată era foarte critic,

căci d-aici atârna soarta națiunei noastre , mîndra soartă de care

bucurăm astăzi. Mă temeam de vr-un renghi al antagoniștilor lor, de vreo

înșelătorie dibace, care se cheamă iscusința politică, dar care e curată

șarlatanie. Ce vreți, caut s-o mărturisesc, avui slăbiciunea de a mă îndoi ,

şi-mi aveam cuvintele mele pentru aceasta .

După ce inițiai pe cei mai hotărâțI șI mai bravi din popor la temerile

mele, după ce-i așezai pe la intrările camerei ca să bareze ieșirea

deputaților înșelători la caz de necredință, apoi intrai în cameră, care-mi

era acum deschisă și luându-mi un loc lângă una din ferestrele ce da în

curtea Mitropoliei, pe care o deschisei, așteptam rezultatul votării, ca să

pot da semnalul de destrucțiune sau de fericire.

Votarea se terminase, și acum începea a se scoate unul câte unul

biletele din urmă: Alexandru Ioan I, Alexandru Cuza, Alexandru Domnul

Moldovei, Alex Cuza, colonelul Cuza și alte multe asemenea denumiri, cu

care deputații exprimaseră numele Înălțimei Sale domnitorului nostru,

urmate unele de urale precum: spre mărirea patriei, spre fericirea

românilor, Dumnezeu să-I ajute, cerul să-i fie de ajutor, acestea fură

singurele voturi ce se traseră din urnă. Numărai cu inima îndoită până la



treizeci și cinci voturi, numărul ce reprezenta majoritatea absolută a

alegătorilor, și d-aici înainte, inima-mi începu a bate cu putere în pieptu-mi,

lacrimi de bucurie și fericire începură a-mi curge pe obraji, și

întorcându-mă la mulțimea care se grămădise la fereastră și care mă

întreba cum merg lucrurile: ,,- Am triumfat, fraților ’’, le zisei. ,, – Să strigăm

ura?’’ mă întrebară ei cu simplicitatea și ioncenția lor ce caracterizează pe

poporul nostru. ,,– Nu încă, mai așteptați, le zisei…vă spun eu când să

strigați ’’.

În fine cel din urmă bilet fu scos din urnă și biroul proclamă pe

Alexandru Ioan, domnitorul Moldovei, domn al Principatelor Unite. Toată

sala răsună de apaluze și de strigăte de Ura, la care răsunase cu frenezie,

repetând de mii de ori acele strigăte mulțimea din curtea Mitropoliei, care

se întindea nu numai pe aleile catedralei, dar încă chiar și pe ulițele din

prejur. O ploaie subțirică începu a uda acea mulțime de popor, care nici

nu o băgă în seamă, și-și urmă cursul veseliei sale naturale. Muzica stabului

începu să intone Hora Unirii și doi ofițeri de pompieri, trimiși mai dinainte să

aducă torțe, sosiră cu două trăsuri încărcate. Poporul, încă de la poarta

Mitropoliei, năvăli asupra acelor trăsuri și voi să apuce torțe. În zadar bietul

ofițer cauta să-l oprească și să-l facă a înțelege, lumea nu mai cunoștea

nici-o autoritate. A! Ba nu . tot mai cunoștea autoritatea morală ce

exersam asupra-i, căci ofițerul văzându-se la extremitate, pronunță numele

meu, și zise că-mi aducea mie acele torțe. La aceste cuvinte poporul se

domoli, câțiva dintr-înșii se așezau la scările trăsurilor și escortară torțele

până la ușa camerei. Aici se împărțiră poporului, se aprinseră, și cu muzica

în cap porniră să străbată orașul și să felicite pe deputații camerei elective

pentru marele lor fapt. Vrusei să mă retrag, dar lumea ceru să merg în

fruntea ei, stăruii în cererea mea, le arătai că eram bolnav, obosit și

flămând, poporul persista însă în voința sa. ,,– Fraților, le zisei, când a fost

vorba de pericol, l-am împărțit cu voi, când e vorba de fericire, pentru ce

nu-mi permiteți a mă bucura complect de dânsa? Am lăsat o soție și un

copil mic acasă, în voia întâmplărilor, patria a triumfat, dar ca să mă pot

bucura cu desăvârșire, cat să mă asigur de starea sănătății lor. Vă cer dar

numai o oră și apoi voi alerga să vă găsesc’’. Cu această condițiune îmi

fuse liberă retragerea. Alergai întâi la tatăl meu, care era mai în apropiere,

și căruia abia atunci îi spusei cele ce făcusem; el mă îmbrățișă și mă lăudă,

zicându-mi:,, Ţi-ai făcut una din datoriile cele mai frumoase, facă cerul ca

patria să-ți fie recunoscătoare’’. Nu voi uita niciodată aceste vorbe ale



părintelui meu murind. El părea inspirat

și pare că prevedea cele ce erau să mi

se întâmple în urmă. Nu șezui mult la

părinții mei și alergai acasă să-mi

îmbrățișez soția și copila, să-mi schimb

hainele, care erau pline de noroi și să

alerg a-mi ține promisiunea ce

dedesem poporului.

Un amic veni cu o trăsură la

mine și mă luă. În dreptul teatrului

ajunserăm mulțimea, care însoțită de

muzica militară și de două batalioane

de soldați, cu care fraternizau, mergea

pe la locuințele deputaților să le

mulțumească. Sosirea mea în mijlocul

poporului, fu primită cu aclamațiuni de veselie și unii dintre ofițerii care

conduceau oștirea, veniră la trăsura-mi ca să mă roage a interveni la

popor ca să le permită a se retrage la cazărmă, fiind toți soldații obosiți și

nemâncați. Cerui aceasta bunului popor și el și o acordă, fără opunere,

căci Dl. general Vlădoianu dăduse oștirea la dispoziția poporului, ca să

facă fraternizarea mai mare. O fraternizare silită, nu-mi plăcu de loc și

concediai oștirea. Mersei dar de aici la D. I. Florescu, unde toți deputații

fuseseră invitați la un banchet gătit la măiestrie într-o clipă. Unii ziceau că

acest banchet se gătea de mai multe zile, fiindcă D. Florescu știa că o să

se aleagă înălțimea sa Alexandru Ioan. Alții credeau că D. Florescu, ca

diplomat mare, căuta să capete favoarea Domnitorului, oricare ar fi fost,

printr-acest banchet, căci, după cum aceștia zic, D. Florescu ținea să aibă

un stăpân, fără a ține la persoana acelui stăpân. Iar alții, vrând să treacă

de mai pricepuți, pretindeau că banchetul se pregătise de ginere pentru

socru, adică pentru principele Bibescu și că prin dibăcia D-lui Florescu, s-a

mâncat pomana de alții, constatându-se veritatea proverbului care zice:

nu e pentru cine se gătește ci pentru cine se nimerește

…………………………………………………………………………………….

Iată singura pagină fericită a vieții mele. Mai găsi-voi oare vreodată în viitor

vreo zi în viața-mi, care să prețuiască cât vre-una din cele trei? Trebuie să

mărturisesc că într-aceste trei zile sfinte, mai mulți români de inimă

conlucrară împreună cu mine, cu toată sinceritatea lor de adevărați

G-ralul Ioan Emanoil Florescu .



români. Aceștia sunt: Grigorie Serurie, C. Racoviță, Mitică Racoviță, I.

Golescu [?], I. Bălășescu, preotul Grigorie (fost Târșoreanu), frații Caluda și

alții, care mai în urmă avură mai aceleși răsplătiri ca și mine: uitarea ,

disprețul , bez [fără ,n.n.] puşcăria .

Epilog

După patru zile tatăl meu muri. Acesta fu semnalul că fericirea mea se

terminase, nenorocirile și suferințele veniră după aceea ca o ploaie

abundentă, pierzându-mi toate frumoasele iluzii ce-mi promitea junețea și

imaginațiunea mea de poet.

A! sărmanul meu părinte! Cât ești de fericit că muriși fără a vedea

răsplătirea ce-mi dă patria astăzi. Tu cel puțin nu ți-ai pierdut iluziile tale

cele frumoase.

Văzui oameni noi înălțându-se, pot zice, pe umerii mei, îi văzui

cocoțându-se sus, foarte sus, și lovindu-mă din înălțimea lor, nu ca niște

inamici loiali, ci pe la spate ca … îi văzui aruncându-mi disprețul,

întinzându-mi curse și căutând indirect a-mi intenta la viață, ca să se poată

scăpa de o datorie pe care nu le-am cerut-o să mi-o plătească. Acestea

sunt fapte de ingrați…Pot să mă omoare fizicește, aruncându-mă prin

temnițe umede, într-un loc cu criminalii, dar moralicește îi desfid a mă

ucide, mă pot tiraniza cât vor voi, dar pata infamiei nu o vor putea arunca

asupra-mi. Îi disprețuiesc, cum îi disprețuiește și națiunea întreagă, națiunea

română cea vie, căreia-i consacru restul existenței mele.



FANFARA MILITARĂ DIN CARACAL-ISTORIC

Alexandru-Chirilă Stanciu

La data de 17 septembrie 1830 se înfiinţează în Moldova prima armată permanentă cu sediul la Iaşi. Cu această ocazie a luat fiinţă şi prima fanfară militară din ţară. Ziarul ,,Albina Românească” din 18 septembrie 1830, scria: ,,Părinţii şi fiii patriei … n-au pregetat a întâmpina cu mare bucurie, ajutor

la cheltuielile cerute, spre informarea muzicei trebuitoare la corpul miliţiei

pământeneşti… Colecta de bani făcută atunci de cei, pătrunşi de

simţirea şi conştiinţa tuturor celor ce făptuiesc spre fericirea , luminarea,

cultivarea şi evghenirea naţiei Moldo – romane” a fost folosită pentru procurarea instrumentelor necesare unei fanfare, precum şi pentru angajarea capelmaistrului acestei muzici în persoana muzicianului Francois Rujinski. Cu suma strânsă de 12151 lei vechi, Rujinschi angajează personalul necesar acestei muzici, majoritatea provenind din Austria şi Germania. Cei mai buni dintre aceştia au fost desemnaţi să instruiască pe soldaţii noştri în cântatul la diferite instrumente de suflat. De asemenea, din suma respectivă s-au procurat şi instrumentele necesare unei muzici militare. În scurt timp, tinerii ostaşi moldoveni dovedesc un real talent şi cu multă

Fanfara Regimentului II Romanaţi Nr. 19 care dădea săptămânal spectacole

în parcul oraşului Caracal şi…



dexteritate reuşesc să înveţe numeroase cântece. Din fondurile armatei este întreţinută atât muzica militară, instructorii muzicali şi bineînţeles dirijorul acestuia. Denumirile acestor muzici erau: banda militară sau muzica stabului oştirii.

Referitor la repertoriu de început al acestor muzici, Mihail Gr. Posluşnicu nota în cartea sa ,,Istoria muscei la

Români” (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1928) repertoriul: uverturi, cadriluri franţuzeşti, marşuri,

valsuri şi mazurci. Demn de remarcat este şi faptul că aproape toţi

membrii fanfarei militare învăţau să cânte şi la diferite instrumente cu coarde, fapt ce le da posibilitatea de a realiza adevărate orchestre simfonice cu repertoriu adecvat. Sub impulsul muzicii militare înfiinţate la Iaşi, şi alte centre orăşăneşti înfiinţează astfel de fanfare: Bucureşti (1832), oraşele Roman şi Piatra-Neamţ (1847), Galaţi (1850), Ismail (1859), Craiova(1861), Slatina (1870) etc. Muzicile militare înfiinţate în această perioadă înlocuiesc mehterhanalele militare şi erau formate în majoritate de instrumentişti străini şi atingeau un număr impresionant de membrii: 60 de oameni. De multe ori aceasta se putea împărţi în trei părţi, fiecare desfăşurându-şi activitatea independent. În acest timp aşa numitele muzici ale stabului oştirii se înfiinţează în numeroase localităţi din ţară. Începând cu anul 1880 se dispune înfiinţarea de muzici militare la toate cele 29 regimente de infanterie din ţară. Majoritatea dirijorilor acestora (capelmaiştrii) erau de origine străină, deobicei nemţi sau italieni, iar muzica era rar sub comanda vreunui muzicant român. La 1 aprilie 1880, prin Decretul nr. 1163, Batalionul Romanaţi, care făcea parte din Regimentul III de Dorobanţi, cu reşedinţa la Slatina, se transformă în Regimentul 19 Dorobanţi cu sediul la Caracal. Câteva luni mai târziu, pe 28 noiembrie 1880, regimentul capătă un drapel nou care va fi arborat în acordurile Fanfarei militare caracalene înfiinţată cu această ocazie. De altfel, oficialii Armatei Române au emis Decizia Ministerială nr. 114/25.07.1880 prin care s-a hotărât ca la fiecare regiment de dorobanţi să ia fiinţă o muzică militară sub denumirea de Fanfara militară.

…care l-a întâmpinat pe regele Carol I la

Caracal ….



Din cercetările pe care le-am făcut până acum nu am reuşit să aflăm numele primului dirijor al Fanfarei militare a Regimentului

19 Infanterie din Caracal. Cu tot avântul ce s-a dat fanfarelor militare în această perioadă, fanfara militară din Caracal se desfiinţează între 1885 – 1888 din cauza inexistenţei fondurilor ce o

susţineau. Totuşi ea nu dispare din peisajul muzical al oraşului şi judeţului deoarece Primăria şi organele sale orăşeneşti menţin formaţia în stare de funcţionare. Din ziarul local ,,Vulturu” din 8 Martie 1888 (anul III, nr. 78), consemnăm: ,,Muzica primăriei din Caracal se va desfiinţa de la 1 Aprilie , şi

se va reînfiinţa cea a regimentului de Dorobanţi” Această muzică militară participa la toate manifestările prilejuite de anumite sărbători naţionale sau date calendaristice şi delecta de multe ori publicul cu repertoriul său vast prin concerte susţinute în diferite săli de spectacole din Caracal sau din alte localităţi ale judeţului Romanaţi. În anul 1886 se pune din nou problema reînfiinţării fanfarei militare şi desfiinţarea celei civile întreţinută de către Primăria Caracal. Iată o adresă trimisă de către Ministerul de Interne, personal de către ministru, prefectului judeţului Romanaţi :

Bucuresci 1886 – 12 iunie Ministerul de Interne Nr. 9411 Domnule Prefect, Va înaintez pe lângă aceasta în copie adresa Ministerului de Resbel Nr. 4179 relativă la subvenţionarea ce este a se acorda muzicii Regimentului de Dorobanti din acel judet şi vă invit, D-le Prefect, ca în vederea motivelor întemeiate ce se dau, să insistaţi pe lângă Primaria urbei Caracal, ca să avizeze la desfiinţarea muzicei ce întreţine, fiind în interesul propriu al sau şi al armatei locale, întreţinându-se numai muzica Regimentului de Dorobanţi. De rezultat ne veţi comunica. Primiţi D-le Prefect asigurarea consideraţiunei mele. Ministru, ss indescifrabil

… a însosţit drapelul de luptă al

Regimentului II Romanaţi Nr. 19….



Domnului Prefect judeţului Romanaţi

( Fond 91 – Prefectura judeţului Romanaţi, dosarul 33/1886 Arhivele Statului Slatina) Această stare confuză se menţine timp de doi ani până 1888 când comandantul Regimentului 19 Dorobanţi anunţă Primăria Caracal şi Prefectura judeţului Romanaţi că a angajat ca dirijor al fanfarei militare, începând cu 1 Aprilie 1888, pe capelmaistrul Frantz Mouca. La rândul lor, atât Primăria Caracal cât şi Prefectura judeţului Romanaţi informează Consiliul Permanent Romanaţi, pe preşedintele acestuia în scopul acordării de sprijin noi fanfare militare. Primăria Caracal trimite o adresă către Preşedintele Comitetului Permanent în care se spune că nu poate ,,satisface cererea Domnului

Comandant” de a oferi câte 230 lei lunar pentru plata capelmaistrului fanfarei Regimentului 19 Dorobanţi, deoarece suma prevăzută de Primărie, în valoare de 3000 lei este alocată de comuna fanfarei civile întreţinută de oraş, conform contractului care nu a expirat încă. Pe de altă parte Prefectura judeţului Romanaţi solicită preşedintelui Comitetului Permanent Romanaţi să sprijine plata dirijorului Frantz Mouca în valoare de 230 lei lunar din fondul de 2000 lei repartizaţi în bugetul judeţului pentru fanfara civilă Iată adresa Prefecturii: Prefectura judetului Romanaţi Nr. 3072 14 mai 1888 Caracal Domnule Preşedinte, Domnul Comandant al Regimetului 19 de Dorobanti ne face cunoscut prin adresa Nr. 1154 ca pentru muzica ce are a se înfiinta, Corpul I de armata a angajat capel – maistor pe Frantz Mouca cu salariu de 230 lei pe luna şi a început de la 1 Aprilie anul curent, aceasta prevedere de a pune imediat în lucrare formarea muzicei cu cadrele permanente ale corpului şi în scop ca dupa patru luni când expira angajamentul vechilor muzicanti facuta de onor primarie, muzica militara s-o poata înlocui. În bugetul judetului existând alocatiune de lei 2000 în acest scop, va rog sa puneti suma la dispozitiunea regimentului în mai multe rate sau lunar dupa cum se va lua întelegere de comitet cu Domnul Colonel, pentru a se putea plati leafa capel – maister-ului angajat. Primiti va rog Domnule Preşedinte asiuararea consideratiunii mele. Prefect, Cesianu , ss Indescifrabil Domnului Preşedinte al Comitetului Permanent loco

În şedinţa Comitetului Permanent Romanaţi Nr. 1252 din 16 mai 1888 s-a hotărât ca suma prevăzută în bugetul Comitetului, de 2000 de lei pentru muzica veche să fie dată Regimentului 19 Dorobanţi pentru muzica militară formată din corpul ei, în patru rate, plătite la finele fiecărui trimestru. (Fond 91



Prefectura judeţului Romanaţi. Dosarul Nr. 29/1888 Arhivele Statului Slatina). Capelmaistrul Frantz Mouca se află în fruntea fanfarei militare a Regimentului 19 Romanaţi pana în anul 1890 când conducerea este preluată de dirijorul Joseph Missbach, care pentru completarea veniturilor personale a solicitat în anul 1891 un post de profesor suplinitor de muzica la Gimnaziul ,,Ioniţă Asan” din localitate. Aici funcţionează începând cu data de 1 septembrie 1891 şi până la 1 decembrie 1892, când este înlocuit de profesorul C. Ghimpeţeanu, maestrul titular de muzică (Anuarul Gimnaziului ,,Ioniţă Asan” din Caracal pe anii 1910 – 1911, apărut la Caracal în anul 1911). În anul 1894, comanadantul Regimentului, colonelul Magheru solicită suma de 4000 de lei anual pentru subvenţionarea fanfarei de către Primăria Caracal. Primarul oraşului sesizează acest fapt Preşedintelui Comitetului Permanent al judeţului Romanaţi. Primaria Urbei Caracal Nr. 2461 din 6 mai 1894 Domnul Preşedinte, Spre răspuns adresei Dvs. Nr. 1740, am onoare a vă comunica o copie după Contractul ce s-a acceptat de Comitetul Comunal în şedinţa de la 2 mai curent din partea Regimentului de Dorobanţi în privinţa musicei, cu desluşire ca acest contract s-a facut numai pe anul 1894, de vreme ce pentru anul viitor Regimentul pretinde o subvenţie de lei 4000 anual, în consecinţă va rog sa binevoiţi a mijloci ca să dispună şi onor Comitet răspunderea ratei pe trimestrul Aprilie curent, pe care comuna deja a respins-o. Primiţi va rog Domnule Preşedinte asigurarea consideraţiunei mele. Primar, ss idescifrabil Domnului Preşedinte al Comitetului Permanent al judeţului Romanaţi.

(Fond 91 – Prefectura judeţului Romanaţi, dosarul Nr. 43/1894, Arhivele

Statului Slatina). În final, Primăria Caracal şi Regimentul 19 Dorobanţi se înţeleg asupra sumei de 3000 lei anual pentru subvenţionarea fanfarei militare pentru perioada 1 Aprilie 1894 – 1 Aprilie 1896. În contractul de activitate a fanfarei militare a Regimentului 19 Dorobanţi din Caracal se prevede ca în perioada de vară aceasta să-şi desfăşoare activitatea în grădinile publice ale oraşului în zilele de marţi, joi şi duminica precum şi de sărbătorile naţionale de la orele 7 până la 11 seara. De asemenea , în contract se mai prevedea ca fanfara să cânte obligatoriu la înmormântările funcţionarilor judeţului şi ai Primăriei Caracal, fără a se solicita onorariu în plus. Contractul a fost semnat pe data de 5 mai 1894 de către reprezentantul Primăriei şi cel al Regimentului aflat în persoana locotenent colonelului Magheru. Documentele vremii consemnează activitatea acesteia (Fanfara militară) şi la Corabia, în special în lunile de primăvară şi vară (aprilie – septembrie) ale anilor 1896 – 1898. În această perioadă muzica militară caracaleană era angajată de



către Primăria oraşului Corabia de a delecta publicul de aici ,, într-un mod cât

mai plăcut în grădina publică a oraşului”. Uneori aceasta cânta şi în grădina hotelului Mărăscu din Corabia. Şeful muzicii militare din Caracal, Joseph Missbach îşi desfăşoară activitatea în fruntea acesteia până în anul 1913 când este înlocuit de căpitanul Emil (Emanoil) Kalusch (Kalus, Caluş). Din ziarul ,,Conservatorul din Romanaţi” aflăm că muzica militară a Regimentului 19 Infanterie, în frunte cu Emil Kalusch a participat pe 16 martie 1914 la festivităţile de la Corabia prilejuite de sosirea Principelui C.B. Brâncoveanu. Astfel, ,,pe 16 martie la orele 10,1/2 seara, Prinţul

Brâncoveanu, însoţit de toţi fruntaşii noştri aflători în Corabia, au luat parte

la balul pentru monumentul ,,Trecerea Dunării” , ce a avut loc în sala

splendid luminată a

casei Cosma

Constantinescu…

Reuşita balului a fost

frumoasă şi petrecerea

s-a prelungit până târziu

spre ziua, în acordurile

divine ale muzicii militare

a Regimentului 19

Romanaţi, când lumea

despărţindu-se , a dus cu

dânsa dulcea suvenire a unei petreceri pline de viaţă “ (,,Conservatorul din

Romanaţi” Caracal, anul II, nr.4 din 23 martie 1914, pag. 2 şi 3). În perioada de început a activităţii sale la Caracal, Emil Kalusch era secondat, în calitate de subşef de muzică, de către plutonierul, Dumitru

Diaconescu. Din dosarul cu nr.118/1923 din Fondul Primăriei Oraşului Caracal, nr.158 ce se află la Direcţia judeţeană a Arhivelor Naţionale Olt de la Slatina, extragem câteva date despre plutonierul Dumitru Diaconescu: „S-a născut la data de 7 noiembrie 1882 la Caracal şi a servit în armată. Re-tribuţia sa ca subşef de muzică nu era diferită de cea a unui simplu instru-mentist din fanfară şi care purta numele de ,,gagist muzicant”, astfel: ,, sol-da bugetară lei 200; indemnitate de activitate lei

150, indemnitate de chirie 60 lei”, iar ,,scumpete de trai” 1150 lei. Din soldă şi accesorii i se fac reţi-neri de lei 82,40% lei rămânând cu solda şi cu accesoriile de lei 1 477,50 lei “. În continuare vom cita mai multe articole referitore la activitatea cultural

…şi a fost prezentă în 1930 la defilarea Reg. II

Romanaţi Nr. 19 la aniversarea a 50 de ani de la

înfiinţarea Regimentului (imagini din colecţiile

D.J.A.N.Olt) .



– artistică a fanfarei militare Caracal. ,,Regimentul 19 Infanterie îşi continuă cu

succes misiunea pe care şi-a însuşit-o de a fi în fruntea injghebărilor

culturale ale oraşului Caracal. Miercuri 22 decembrie 1926 ora 9 seara

acest regiment a dat la Teatrul Naţional un prea frumos concert de

Crăciun, ascultat cu evlavie de o sală plină…” (ziarul ,Romanaţiul”, an I, nr.4 din 2 ianuarie 1927); ,,Sfatul Negustoresc din Caracal… a dat în seara zilei

de 6 ianuarie 1927 Balul său anual”, ,,Sala Teatrului Naţional din acest oraş

frumos decorată prin stăruinţa Domnului Mihail Făget dă aspectul unui

paradis… Bufetul foarte bogat, aranjat şi servit cu mult gest de D-l Tudorică

Iliescu (Lişcă) şi personalul D-sale, a făcut ca participanţii să fie pe deplin

mulţumiţi. Muzica Regimentului 2 Romanaţi Nr. 19 sub comanda D-lui şef,

respectiv Căpitan Kaluş, acompaniată de orchestra maistrului Tănăsică, a

delectat publicul cu cele mai frumoase cântece naţionale cum şi dansuri şi cântece moderne de actualitate” (Ziarul ,,Romanaţiul” an I, nr. 7 din 23.I.1927); ,,Balul mascat din Corabia” - ,,În salonul ,,Împăratul Traian” a

avut loc un mare bal mascat şi costumat dat de ofiţerii Regimentului 19

Infanterie Caracal …Muzica a cântat sub conducerea d-lui Căpitan Kaluş “(Ziarul ,Romanaţul” – Caracal, an I, nr. 10 din 13 februarie 1927) ; ,, Concert

de doine” - ,,Muzica Regimentului 19 Infanterie a dat seara de 22 ianuarie

al III-lea concert, de data aceasta dedicat doinelor şi cântecelor populare

româneşti… Orchestra sub conducerea fermă a şefului de muzică Kaluş a

realizat minuni în concertul de faţă cu preciziune, delicateţe şi nuanţare a

frazei muzicale” (Ziarul ,,Romanaţiul” – Caracal, an I, nr. 11 din 20 februarie 1927); ,,Începuturi bune” - ,,Oraşul nostru, oraş scutit de frământări

culturale… începe o frumoasă acţiune prin concertele date în mod regulat

de orchestra Regimentului 19 Infanterie condusă în chip cât se poate de

priceput de d-l Kaluş Emil… s-a dat un concert simfonic, un concert de

doine… un concert de colinde, iar ultimul de menuete şi gavote…” (Ziarul

,,Romanaţul” – Caracal, an I, nr. 12 din 27 februarie 1927); ,,Relevări” - ,,La

14 ianuarie crt. a avut loc un nou concert simfonic al orchestrei

Regimentului 19 Infanterie. Acest concert nu vine întâmplător şi izolat: el

este veriga unui lanţ întreg de alte asemenea manifestări… Anul trecut, au

avut o întreagă serie de concerte , împărţite pe colecţii executate de

doine, colinde, menuete şi gavote. Împlinându-se 100 de ani de la

moartea lui Beethoven, am ascultat un concert cu compoziţiile marelui

sărbătorit. Toate concertele au fost deschise de conferinţe alese, în

legătura cu natura concertului… În acest an s-a dat un concert de



romanţe şi unul simfonic cu concursul unui nou talent, D-na Locot. Dinu…

Maestrul Kaluş, ne-a făcut impresia de a-şi fi găsit în sfârşit locul în

conducerea acestor concerte, arătându-se neobosit şi priceput…” (Ziarul ,,Romanaţul” – Caracal, an II, nr. 4 din 22 ianuarie 1928).

Toate concertele date de către Fanfara Regimentului II Romanaţi Nr. 19 din Caracal erau susţinute, de obicei, pe seama Teatrului Naţional din localitate în urma unei adrese trimisă de către comandantul regimentului Primăriei Oraşului . Iată două adrese de acest fel:

Regimentul II Romanati Nr. 19 Nr. 882 din 25 februarie 1927 Către Primaria Oraşului Caracal

Am onoarea a va ruga sa binevoiti a dispoza ca pentru seara zilei de 19 februarie a.c. sa ni se puna la dispozitie Sala Teatrului pentru Concert dat de Muzica

regimentului .

Comandant Regiment, Lt. Colonel P.Nica sau Regimentul II Romanati Nr. 19

Nr.3567 din 4 Aprilie 1927 Către Primaria Caracal, Am onoarea a vă ruga ca pentru seara de 16 Aprilie a.c. să ni se pună la dispoziţie sala Teatrului pentru Concertul ce dăm cu Muzica regimentului.. Comandant Regimentului II Romanati Nr. 19 Colonel Marinescu

Ca în fiecare an, muzica regimentului era angajată de către Primărie în perioada 1 mai – 1 octombrie , pentru a delecta publicul caracalean prin muzica de promenadă cântată în parcurile şi grădinile publice din oraş. De fiecare dată între Primărie şi Regiment se încheia câte un ,,Contract” în care erau prevăzute toate acţiunile fanfarei. Cel ce negocia semnarea contractului era comandantul regimentului care în fiecare an, în special la sfârşitul anului sau cel târziu în lunile februarie – martie trimitea Primăriei oraşului câte o adresă în acest sens . Iată o astfel de adresă: Regimentul II Romanati nr.19 Caracal Nr.3158 din 23 martie 1927 Către Primăria Caracal La adresa Dvs. Nr. 13651 din 20 Decembrie 1926 Am onoarea a va comunica ca nu putem angaja muzica acestui Corp, pentru sezonul de vară, numai cu suma de lei 100000 cât dvs. aţi înscris în buget pe 1927.Dacă nu ni se plăteşte suma de lei 150000 de Primarie, iar 50000 de la judeţ, adică în

Col. M. Marinescu,

comandantul Reg. II Romanaţi

Nr.19 în 1927 .



total pentru lei 200000, cu destulă părere de rău ne vedem siliţi a angaja muzica în altă parte, întrucât suma oferită în total de 150000 lei nu putem satisface nevoile sale. Deciziunea Dvs. vă rugăm a ne-o comunica cât mai curând posibil. Comandantul Regimentului II Romanati Nr. 19 Colonel Marinescu

Se pare că în final muzica militară a fost angajată pentru anul 1927 cu suma de 200.000 lei pentru perioada de vară, lucru confirmat şi de cele ce se vor spune în continuare. Pentru anul 1928, comandantul regimentului, colonelul Marinescu trimite Primăriei oraşului Caracal adresa anuală referitoare la angajarea muzicii militare şi pentru perioada mai – octombrie 1928. Divergenţele între Primărie şi Regiment se întind pe o perioadă de peste 5 luni de zile. Ultima adresă efectuată de către comandantul Regimentului II Romanaţi datează din data de 10 Aprilie 1928: Regimentul II Romanati Nr. 19 Caracal Nr. 3513 din 10 Aprilie 1928 Domnule Primar, Urmare la adresa noastră nr. 2774 din 25 martie a.c. am onoare a vă ruga sa binevoiţi a ne comunica dacă mai angajaţi în acest an muzica pentru sezonul de vară, cunoscând că menţinem acelaşi preţ de anul trecut, adica 150000 platiţi de Comunş şi 50000 platiţi de la judeţ. Fără suma de lei 200000 în total nu putem angaja muzica, întrucât numai pentru plata muzicanţilor plătiţi din acest fond se urcă lunar la suma de 27000. Deciziunea Dvs. urmează a ne fi comunicată înainte de sărbători, spre a şti şi da ordine ca muzica să cânte de sărbători în squar, conform obiceiului. Comandantul Regimentului II Romanati Nr.19 Colonel Marinescu Primăria Oraşului Caracal răspunde Comandantului Regimentului astfel: Primaria Oraşului Caracal Din 1928 Aprilie ziua 11 Serviciul Administrative Nr. 3513 Domnule Comandant, Răspunzând adresei Dvs. nr.3331 din 9 Aprilie a.c. am onoare a vă comunica urmatoarele: Consiliul Comunal cu ocaziunea votărei bugetului pe exercitiul 1928 din cauza deficitului bugetar de peste 3.000.000. lei, a aprobat plata muzicei militare pentru anul acesta numai suma de lei 100.000. Această suma s-a înscris în buget la art.22 partea cheltuielilor, pentru care putem încheia contractul cu muzica. Prin adresa menţionată mai sus, Dvs. arătaţi că menţineţi acelaşi preţ din anul trecut, adica lei 150.000 de la Primărie şi lei 50.000 de la Judeţ, sumă fără de care nu puteţi angaja muzica militară. Pentru motivele arătate mai sus, subsemnatul nu pot să-mi asum răspunderea faţă de plusul de lei 50.000 ce se mai cere până la completarea sumei de lei 150.000 cât a fost votată anul trecut, întrucât această chestiune este de resortul Consiliului Comunal şi o voi supune discuţiunei Consiliului la prima întrunire a sa.



Aducându-vă aceasta la cunoştinţă am onoare a vă ruga să binevoiţi a aprecia asupra chestiunei şi a lua măsurile ce veţi crede de cuviinţă, având în vedere multiplele cheltuieli obligatorii supuse comunei, ca: apa, canal, pavaje etc. Primar (ss)Soreanu , Şeful serviciului Secretar,(ss) Domniei Sale Domnului Comandant al Regimentului 19 Infanterie Loco

În dorinţa de a angaja o fanfară militară pentru sezonul mai-octombrie 1928, Primăria oraşului Caracal trimite adrese Primăriilor oraşelor Târgovişte (25 aprilie), Râmnicu-Vâlcea (30 aprilie), Tg. Jiu (27 aprilie), Giurgiu (26 aprilie) şi Craiova, în ideea găsirii unei muzici militare pe care s-o plătească cu suma de 100.000 lei, atât cât oferise şi muzicii militare caracalene. Răspunsul tuturor primăriilor este acelaşi: ,,Muzica militară este subvenţionată de către comună cu suma de lei 150.000, anual pentru festivităţi şi cântări în Parcul oraşului.”

După mai multe tatonări, la începutul lunii mai 1928 se semnează contractul de angajare a muzicii militare din Caracal între Primăria Caracal şi Regimentul II Romanaţi Nr.19 Infanterie. Iată cum suna un astfel de contract: Contract Între Primaria Oraşului Caracal de o parte şi Comandamntul Regimentului 19 Infanterie de altă parte, a intervenit următorul contract: 1. Noi Primarul Oraşului Caracal ne angajăm a plăti Regimentului 19 Infanterie suma de lei 100.000 (una suta mii) atât cât este prevăzut în Bugetul Comunei pe exercitiu 1928 pentru muzica militară a acelui Regiment pe timpul de la 1 Mai – 1 Octombrie 1928, care va fi obligată să cânte în Parcurile şi gradinile publice ale oraşului, după cum se va decide de către Primărie. 2. Noi Comandantul Regimentului 19 Infanterie ne obligăm a da muzica Regimentului să cânte în Parcurile şi grădinile publice ale oraşului sau unde Primăria va decide din acele grădini, de trei ori pe săptămâna: Marţea, Joia şi Dumineca şi în toate zillele de sărbători religioase şi naţionale oficiale de la orele 20-24 seara. Primăria după timp poate schimba orele de cântare. 3. În cazul când Regimentul va lipsi din garnizoană pentru manevre, concentrări sau şi-ar schimba garnizoana, muzica va ramâne în localitate pentru executarea prezentului contract , afară de cazul când Comandamentele Superioare ar ordona ca muzica militară să însoţească Regimentul şi în acest caz Regimentul va încunoştinţa Primăria din timp spre a interveni către Minister să permită ca muzica să rămână în localitate. 4. În caz de mobilizare muzica va însoti Regimentul fară a fi obligată restitui Comunei vre-o sumă din subvenţionarea de mai sus. Asemenea şi în cazul de la art.3 Primăria nu va putea reduce suma pentru timpul manevrelor sau concentrărilor. 5. În cazul când vre-un ofiţer va avea căsătoria şi va interveni pentru obţinerea muzicii , Regimentul va permite ca muzica să cânte jumătate la nuntaă şi jumatate la gradină (adică întreagă la Biserică şi în urmă orchestra). 6. Ori de câte ori muzica va fi angajată la nunţi sau înmormântări va cânta în piaţa



Poroineanu, nu în parc după terminarea înmormântării până la orele fixate. În caz că nu mai rămâne seara va cânta a doua zi. Despre aceasta se va anunţa şi Primăria spre ştiintă. 7. Plata sumei stipulată mai sus, se va face în doua rate care se vor achita prima în valoare de 50.000 lei la 1 Iulie 1928, iar a doua în valoare de 50.000 lei la 1 Octombrie 1928 8. Primaria Oraşului Caracal se mai obligă a pune la dispozitia muzicei în mod gratuit Sala Teatrului sau Parcul Comunal pentru două serbări ce se vor da în folosul muzicei militare. Pentru respectarea conditiilor de mai sus, s-a încheiat prezentul contract, a cărui valabilitate este de la 1 Mai 1928 pâna la 1 Octombrie 1928. Taxele de timbru şi înregistrare privesc pe Primarie. Făcut astazi 30 Aprilie 1928 la Caracal în dublu exemplar. Primaria Oraşului Caracal Comandantul Regimentului 19 Infanterie Caracal Col. Marinescu

(Dosarul 269/1928 – Fondul Primăriei Oraşului Caracal)

Emil Kaluş conduce fanfara militara din Caracal până în anul 1928 când, la 1 aprilie iese la pensie şi este preluată de mai mulţi pretendenţi dintre care numai sublocotenentul Ion Andreescu reuşeşte să continue acţiunea predecesorului său . Despre Emil Kaluş, ziarul ,,Vremea “ din Caracal, nr. I, nr. 6, din data de 3 iunie 1928 scria:,, … s-a zis şi suntem de acord, că modestia

este o virtute dar exagerarea ei,

susţinem, este un păcat. Acest păcat

l-a avut maestrul compozitor Kaluş.

Opera lui, rezultatul unui deosebit

talent şi a unei munci de peste

patruzeci de ani s-a ridicat şi s-a impus

lumii muzicale: artistul însă a rămas

necontenit pitit, făcându-şi neobosit

munca lui, în orăşelul în care nici

odată nu-i putea surâde soarele unui

triumf. Astfel se explică faptul, că în

ziua în care şi-a încheiat munca în

slujba statului şi ce coincidea cu încheierea şi a unui strălucit bilanţ de

activitate muzicală prea puţini s-au adunat pentru a-l sărbători . Maestru

Kaluş şi-a schimbat tunica cu redingota, sabia ambiţioasă cu bastonul

batrâneţelor fără ca vreo sărbătoare din partea publicului înţelegător al

muzicii să-i fi marcat lenta despărţire şi covârşitor de importantă în viaţa

Presa caracaleană despre Emil Kaluş .



unui om, trasă de marele eveniment. Modestia în care a trăit o viaţă

întreagă, i-a răpit acest netăgăduit drept”. În continuare, semnatarul articolului prezintă aspecte ale vieţii lui Emil Kaluş, după care adaugă: ,,Cu toată

oboseala drumului parcurs, maestrul Kaluş va găsi încă energia de a folosi

şi în viitor marele său talent muzical. Noi urăm ca pornind pe noul drum, să

poată rămâne cu sufletul mereu închinat către frumoasele chemări ale

muzicii”. Viaţa îi rezervă lui Emil Kaluş o mare surpriză, la nici 4 luni de la ieşirea sa la pensie trece în lumea celor drepţi. Din ziarul local,,Vremea” ce apărea atunci la Caracal, notăm: ,,În ziua de Marţi 25 iulie, a încetat din viaţa, maestrul Emil

Kaluş fostul şef al muzicii Regimentului Romanaţi Nr.19 ieşit la pensie pe ziua

de 1 Aprilie acest an. Era o figură distinsă, un muzicant de rasă, un

caracter.În scurtul timp după ieşirea la pensie, compusese un concert şi

muzica unei operete, dar moartea nu i-a dat răgaz să le vadă executate”.

La înmormântarea sa un delegat al Ateneului oraşului Caracal, Petru R. Tudoran a ţinut o cuvântare din care redăm:,,Nu s-au împlinit 4 luni de când maestrul Emil Kaluş a ieşit la pensie. Era încă sănătos şi robust… Mi-a spus ă prepară

cu cercul muzical din oraşul nostru un concert şi o

operetă şi era entuziasmat de rezultate…”. În

continuare, oratorul trece în revistă aspectele

principale ale vieţii lui Emil Kaluş, după care

conchide:,,Tot greutăţile

vieţii l-au silit pe Emil Kaluş

să dea şi lecţii particulare

la vioară şi pian. Se

mulţumea cu o plată

modestă, care nu-l

împiedica însă a fi foarte

conştiincios… La orice serbare, la orice festival,

la orice concurs se conta pe sprijinul

neprecupeţit şi nepreţuit al maestrului Kaluş…

Viaţa sa a fost o tragedie, şi-a părăsit ţara cu

tot ce i-a inspirat dragostea în anii copilăriei…

Şi-a pierdut soţia încă de tânăr. A făcut

sacrificii grele… ca să-şi înveţe baiatul carte

multă. Şi când l-aştepta – nu s-a împlinit anul –

Petru R. Tudoran



să-l vadă venind cu diploma de inginer, de la Berlin, primeşte ştirea, teribila

ştire, c-a murit!... Şi Dumnezeu l-a chemat mai înainte de cât am fi dorit

noi”. (Ziarul ,,Vremea” – Caracal, an I, nr. 14 şi 15 din 5 August 1928). Din anul 1929, fanfara militară a Regimentului 19 Infanterie din Caracal va avea ca dirijor pe sublocotenentul Gheorghe Munteanu, absolvent de conservator. Presa locală scrie:,,De la război încoace, din cauza lipsurilor tot

mai accentuate… muzica acestui regiment a avut de luptat cu mari

nevoi… Sub răposatul Kaluş, în ciuda talentului şi muncii lui, muzica având

instrumentele

uzate şi vechi

numai făcea

mare ispravă. De

la el şi până azi s-

au mai perindat şi

alţi şefi, care însă

n-au izbutit să

dea publicului

satisfacţiile

aşteptate de la

muzica

regimentului

nostru. Din fericire, de curând timp în fruntea muzicii noastre a venit domnul

sublocotenent Gheorghe Munteanu. Desigur foarte puţin cunoscut, fiind

de o excepţională modestie, d-sa este singurul care însfârşit, a organizat şi

disciplinat muzica de aşa manieră, încât e prima dată când vedem şi noi

grupurile cetăţenilor încetând cele mai interesante discuţii, pentru a

asculta atenţi o bucată muzicală oarecare. D-l Munteanu e cu atât mai

admirabil în rezerva şi modestia d-sale, cu cât avem mai multe informaţii

că ar fi terminat cursurile conservatorului cu o medie ce se obţine foarte

rar. Felicităm pe d. Colonel Marinescu pentru norocul de a fi găsit un om

care să-i încununeze strădaniile îndeobşte, recunoscute şi mulţumim D-lui

Sublocotenent Munteanu pentru satisfacţiile ce ne procură prin talentul şi

munca d-sale”.(Ziarul ,,Vremea” – Caracal, an II, nr.2 din 5 Mai 1929, p. 3) . La data de 3 noiembrie 1929 la Corabia are loc dezvelirea monumentului dedicat eroilor morţi în războaiele din 1877, 1913, 1916, şi 1918, amplasat în centrul oraşului. Au fost de faţă reprezentanţii guvernului, prefecturi judeţene etc.

La orele 13 a avut loc un banchet ,,de patru sute de tacâmuri, în sala Cosma

Dezvelirea Monumentului Eroilor de la Corabia (3 noiembrie 1929).



Constantinescu…În timpul banchetului muzica Regimentului 19, condusă

de maestrul Sublocotenent Munteanu, a pus încă odată în valoare

meritele Comandantului regimentului şi al celui ce-o conduce”.(Ziarul Vremea – Caracal, an II, nr. 29 din 10 nov. 1929). În seara de revelion a anului 1930 are loc, la Caracal , inaugurarea Cercului Militar. ,, Acest cerc nu se deschide într-un local propriu după cum

cu toţii am fi dorit : se deschide însă într-un local în care munca, răbdarea

şi gustul au izbutit să înlocuiască paragina în tot ceea ce reclamă frumosul

şi utilul. Sărbătoarea inaugurării a început în primele clipe ale anului 1930, în

prezenţa întregului corp ofiţeresc al garnizoanei , a d-lui Prefect al judeţului,

d-l Prim Procuror… S-a dansat şi s-a petrecut, în sensul atât de dorit al vieţii

alese ofiţereşti până în zori. Cercul în afară de salonul de dans posedă un

bufet, un salonaş pentru doamne, popotă, instalaţie radio. Orchestra

Regimentului 19 Infanterie artistic compusă şi dirijată de Sublocotonentul

Munteanu, completează farmecul serbării. Potrivit dorinţei generale… vor

avea loc în viitor în fiecare sâmbătă, serate de dans atât pentru ofiţeri şi

familiile lor, cât şi pentru invitaţii civili aleşi din societatea cultă caracaleană…”(Ziarul ,,Vremea” – Caracal, an II, nr.38 din 12 ianuarie 1930).

Întotdeauna, în sezonul estival, muzica militară era angajată de către primăriile unor oraşe pentru a delecta publicul larg. De obicei, fanfara îşi desfăşura activitatea în grădinile oraşelor sau în cazinouri. Presa locală consemnează acest lucru , dar fanfara trebuia plătită de către primărie. În anul 1932 Fanfara militară a fost angajată de către Primăria Caracal, pentru sezonul estival cu suma de 50.000 lei la care se adaugă şi cea a Prefecturii Judeţului Romanaţi, tot de 50.000 lei. (Dosarul 420/1932 – Fondul Primăriei Oraşului Caracal). În anul următor când şef de muzică era tot Gheorghe Munteanu, Primăria Caracal plăteşte fanfara cu aceeaşi sumă, conform dosarului 444/1933. Fanfara militară nu a mai fost angajată în anul 1939 de către Primăria Caracal pe motiv că nu are cu ce să o plătească. Acest lucru se poate observa din documentele pe care le expunem mai jos: Adresa Nr.934 din 14 aprilie 1939 Regimentul II Romanati Nr. 19 Către Primăria oraşului Caracal Am onoarea a vă ruga sa binevoiţi a ne comunica cât mai urgent posibil dacă anul acesta angajaţi muzica acestui corp pentru a cânta în grădinile şi parcul comunal pentru care în cazul că acceptaţi condiţiile financiare sunt: Lei 55250 tarif stabilit prin D.M. (Decizia Ministerului) Nr. 580 din 16 August 1935 şi lei 7600 fond editură şi ajutor muzica D.M. Nr. 2147/938. Lei 62850 Total.



Acest lucru este cunoscut de Dvs. şi prin adresa noastră Nr.21323 din 2 Aprilie 1938, în care se găsesc în copie Deciziile Ministeriale specificate mai sus şi de la care Regimentul nu se poate abate. Celelalte conditiuni fiind prevazute în contractul încheiat în anul 1938. Rog a se comunica rezultatul până în ziua de 19 Aprilie 1939, deoarece în caz contrar vom fi nevoiţi a angaja

muzica în altă parte. Comandantul Regimentului II

Nr.19 Colonel, Ilie

Tânjală

Primăria Oraşului Caracal răspunde pe

data de 15 Aprilie 1939: Se va comunica Regimentului că din cauza situaţiunii financiare în care se găseşte comuna Caracal având multiple nevoi urgente de ordin edilitar şi sanitar ce nu pot fi acoperite cu veniturile bugetare cu destulă parere de rău ne vedem siliţi ca pentru acest an să nu mai putem contracta. Primar , Stănculescu

Pentru a nu se întâmpla acelaşi lucru şi în 1940, locuitorii oraşului au cerut sprijin presei locale. Astfel, în ziarul ,,Vremea “ apare un articol în anul 1940 intitulat: ,, Cetăţenii şi muzica Militară” din care extragem:,,La redacţia ziarului nostru primim zilnic scrisori şi vizite a foarte

mulţi concetăţeni , care ne solicită intervenţia pe lângă D-l Primar

Stănculescu, rugându-l să nu mai lase oraşul fără muzica militară, singura

distracţie în timpul verii. Dacă primăria – spun ei – nu are fonduri pentru

plata muzicii, suma necesară o poate strânge din 2-3 serbări ce se vor da

în parc. Cunoscând dorinţa unanimă a concetăţenilor, de a cânta în parc

muzica militară, suntem siguri că nu va exista persoană care să refuze un

bilet de … 25 sau 30 lei, când ei au răspuns cu dragă inimă la alte obligaţi

mai mari. În afară de aceasta , pentru reuşita serbărilor şi a strângerii

fondurilor, se poate face apel la invitaţia particulară la care primăria va

avea tot concursul. Un exemplu de iniţiativă îl va avea din partea d-lui

M.Făget, care, ca întotdeauna, se oferă a contribui la fondul muzicii cu

10000 lei. Anul trecut din cauza evenimentelor, muzica nu a fost angajată,

deoarece nu se ştia când va pleca pe zonă şi în acest caz , se zice că

primăria ar fi pierdut suma cu care urma să plătească muzica. Atunci ca şi

acum, motivul nu e serios, întrucât plata muzicii se face în trei rate, adică

numai pe timpul cât cântă. Aşadar din cele arătate mai sus, totul depinde

Mihai Făget era proprietarul librăriei ,,Unirea”

din Caracal .



de stăruinţa şi bunăvoinţa d-lui primar, care credem că va ţine seama de

dorinţa unanimă a caracalenilor.” (Ziarul,, Vremea” – Caracal , an V, nr.10-11 din 20.III.1940) . Referindu-ne la această problemă, din pagina 6 a ziarului respectiv, mai notăm :,,Aflăm că un grup de cetăţeni au hotărât şi în iniţiativa

cetăţenească de a angaja muzica militară pentru sezonul de vară. Atâta

distracţie aveau şi cetăţenii noştri, muzica militară care cântă în parc. Anul

trecut am fost lipsiţi de această modestă plăcere. Cum nu sunt semne că

primăria să o angajeze, o mână de oameni de iniţiativă au hotărât să facă

apel la toţi cetăţenii să dea fiecare 20,30 lei . Cu ceea ce se va strânge, cu

ce va da primăria, căci nu va avea încotro, se va putea angaja muzica

militară a regimentului 19, înainte de a o angaja alţii.” În septembrie 1941, soseşte în gara Caracal un tren al Crucii Roşii cu răniţi din luptele de la Odessa. Cu acest prilej răniţilor li s-a făcut o entuziastă primire :,,În după amiaza zilei de 16 septembrie a sosit pentru prima oară în

gara Caracal, un tren al Crucii Roşii cu 179 răniţi, ciuruiţi de gloanţe, eroii

măreţelor noastre idealuri au luptat vitejeşte în luncile şi lanurile din jurul

Odessei… La ora 16 trenul intră în gară în timp ce muzica regimentului

condusă de dl. Căpitan Munteanu intonează imnul regal român şi cel

german… Toţi eroii sunt bucuroşi de farmecul imnurilor şi al marşurilor…”(Ziarul,,Romanaţiul – Oltul, an VI, nr.36 din 20 septembrie 1941).

Ştiri culturale

NICOMAH – 90 . Din iniţiativa

Asociaţiei culturale „Fiii şi

prietenii Caracalului”, în ziua

de 3 iulie 2013, a avut loc în

sala de consiliu a Primăriei

municipiului Caracal, un

moment aniversar, dedicat

celui care a fost prozatorul şi

epigramistul NICOLAE – PAUL



MIHAIL (NICOMAH) de la a cărui naştere se împlineau 90 de ani (3 iulie 1923

– Caracal – 19 martie 2013 – Sinaia). Din păcate timpul nu a mai avut

răbdare, NICOMAH plecând dintre noi cu puţin timp înainte de a împlini

această venerabilă vârstă, cei prezenţi vorbind despre el la timpul trecut.

Au fost prezenţi scriitori, epigramişti şi oameni de cultură care l-au cunoscut

pe NICOMAH, din: Bucureşti, Craiova, Buzău, Galaţi şi desigur Caracal,

oraşul natal, care în cuvântul lor l-au omagiat pe cel care a fost un reper în

literatura noastră umoristică şi în epigramă. A fost prezentă întreaga

conducere a Uniunii Epigramiştilor din România: George Corbu –

preşedinte, Mihai Sălcuţan – vicepreşedinte, Petre Gigea – Gorun,

vicepreşedinte şi preşedinte al Cenaclului Epigramiştilor Olteni, fapt ce ne

scuteşte de alte comentarii în legătură cu ceea ce a reprezentat marele

dispărut în epigrama românească. Au ţinut să fie prezenţi la acest moment

de mare încărcătură spirituală şi sufletească şi prietenii din Craiova, scriitorii

Marian Barbu şi Tudor Nedelcea, dar şi poetul Viorel Dinescu de la Galaţi,

prieten de suflet şi de ore târzii al celui care a fost NICOMAH.

Preşedintele U.E.R., dl. George Corbu, în intervenţia domniei sale a

salutat această iniţiativă a Asociaţiei „Fiii şi prietenii Caracalului” de a-l

readuce printre noi cu acest prilej pe cel care a fost unul dintre condeiele

subtile şi rafinate ale literaturii umoristice şi epigramei româneşti, spaţii în

care NICOMAH s-a simţit cel mai bine. Aceleaşi cuvinte frumoase, calde şi

impresionante au rostit şi ceilalţi invitaţi, între care şi medicul Puiu

Stoiculescu din Bucureşti, coleg cu NICOMAH la Liceul „Ioniţă Asan” din

Caracal, care pur şi simplu a fascinat audienţa.Din partea Asociaţiei „Fiii şi

prietenii Caracalului”, au avut intervenţii deosebite

domnii: dr. ing. Viorel Vătămanu, Florian Petrescu,

Ghiţă Dănuţ, Marian Doldurea, Nicolae Popescu şi

Botar Dumitru. Intervenţiile domnilor Mihai Sălcuţan,

Viorel Dinescu, Petre Gigea – Gorun şi Marian

Barbu, au dat, de asemenea, contur şi culoare

acestei manifestări, evidenţiind şi mai pregnant

personalitatea lui NICOMAH. A fost, de asemenea,

prezentat şi un supliment al revistei „T'urburele”

dedicat lui NICOMAH, editat de Nelu Vasile şi

Marian Dobreanu de la Gorj, precum şi câteva

epigrame selectate de cei doi autori, din creaţia acestuia.

Tot cu acest prilej a fost lansat şi volumul „CONSTELAŢIA



NICOMAH” (NICOLAE – PAUL MIHAIL – 90), apărut la Editura Fundaţia

„Scrisul Românesc” - Craiova 2013, coordonat de Viorel Dinescu şi Mihai

Sălcuţan. El cuprinde amintiri şi mărturii ale unor prieteni şi colegi de

epigramă despre marele dispărut, care definesc mai exact personalitatea

lui NICOMAH, un om fermecător, fascinant, un spirit renascentist, un

profesionist al condeiului. Suntem mai săraci fără NICOMAH, dar mai

bogaţi prin ceea ce ne-a lăsat, însă un om ca el este greu de înlocuit.

Preşedintele Asociaţiei „Fiii şi prietenii Caracalului”, dr. ing. Viorel

Vătămanu, prin modul în care a moderat întreaga activitate a contribuit

din plin la reuşita acesteia, creând un climat favorabil de discuţii, nu de

puţine ori pline de umor. Pe bună dreptate, la final, dl. Mihai Sălcuţan mi-a

spus: „Dragă Mitică, aici la voi la Caracal, prin acest moment – NICOMAH,

s-a întâmplat ceva deosebit, formidabil”.( Dumitru BOTAR)

,,,,,,,,Memoria OltuluiMemoria OltuluiMemoria OltuluiMemoria Oltului’’’’’’’’

premiază excelenţapremiază excelenţapremiază excelenţapremiază excelenţa . . . . Joi 20 iunie 2013 în sala de festivităţi a

Colegiului Naţional ,,Radu

Greceanu” din Slatina a avut loc

festivitatea de premiere a elevilor

care s-au evidenţiat la învăţătură

în anul şcolar 2012-2013 .Cu acest

prilej Asociaţia Culturală Memoria

Oltului l-a premiat pe elevul Stanciu Emil Ştefan din clasa a XII a ( diriginte

prof. Oana Piţur) care a obţinut menţiune la faza naţională a olimpiadei de

istorie defăşurată între 1-4 aprilie 2013 la Sibiu .Elevul a fost îndrumat de

către d-na prof. Elena Sârghie. Elevului i s-a înmânat o diplomă, colecţia

completă a revistei ,,Memoria Oltului”, 200 RON şi volumul ,,Publicaţii

Periodice din Olt şi Romanaţi”(autori Ion Tîlvănoiu şi Floriana Tîlvănoiu)

.Felicităm elevul premiant, familia şi pe îndrumătorii săi .

Corul ,,Millenium”Corul ,,Millenium”Corul ,,Millenium”Corul ,,Millenium” în Germaniaîn Germaniaîn Germaniaîn Germania . În perioada 17-24 iulie 2013, corul ,,Millenium” al Asociaţiei Cultural -Corale ,,Millenium” din Slatina

participă la cea de-a VIIIa ediţie a Concursului şi Festivalului Coral

Internaţional ,,Johannes Brahms” care are loc la Wernigerode în

Germania.Corul dirijat de maestrul Alexandru Chirilă Stanciu este singura

formaţie corală din România care participă la acest prestigios concurs şi

festival coral internaţional.Cu acest prilej se va prezenta în primă audiţie



internaţională şi o compoziţie religioasă a maestrului Stanciu .

Bacalaureat 2013. În judeţul Olt au promovat examenul maturităţii 43,4% dintre candidaţii înscrişi, faţă de 31,3% în anul 2012.Cei 187898 elevi înscrişi au fost repartizaţi în 583 centre de examen. Elevii olteni de nota zece la Bacalaureat 2013 sunt: Ileana Veronica Boruz, Liceul Teoretic „Mihai Viteazul” Caracal, profil matematică-informatică; Adriana Mihai, Liceul Teoretic „Mihai Viteazul” Caracal, profil matematică-informatică; Theodora Torcea, Liceul Teoretic „Mihai Viteazul” Caracal, profil matematică-informatică; Marilena Catalina Braileanu, Colegiul Naţional „Radu Greceanu” Slatina, profil filologie; Ana Maria Jijaescu, Colegiul Naţional „Radu Greceanu” Slatina, profil matematică-informatică; Alexandru Marius Obretin, Colegiul Naţional „Ion Minulescu” Slatina, profil matematică-informatică; Ana Maria Şerban, Colegiul Naţional Vocaţional „Nicolae Titulescu” Slatina, profil învăţător-educator.

Ion Conea – toponime controversate ale istoriei românilor

Vasile Radian

În anul 1938, la Imprimeria Centrală – București, Monitorul Oficial și Imprimeriile

Statului este publicat volumul profesorului Ion Conea (n. 1902, Coteana-Olt - m.

1974, București, Memoria Oltului nr.1/2012, 11/2013), “Corectări geografice în

istoria românilor, I. Pe Olt; în Oltenia”, cu o prefață de Simion Mehedinți. Bazându-

se pe un bogat material cartografic și antropogeografic, pe cercetările geografice

efectuate de-a lungul timpului în Țara Loviștei și Subcarpații Getici și realizând ca

nimeni altul ”legătura dintre viața națiunii și fundamentul ei teluric”, Ion Conea “a

putut arăta ce elementare greșeli făceau istoricii de școală veche” din cauza

ignorării dovezilor geografice în analiza și localizarea unor evenimente sau

denumiri prezente în izvoarele istorice, mai vechi sau mai recente, care țin de

istoria românilor.

Lucrarea publicată de marele geograf român Ion Conea este structurată pe 5 capitole : 1. Identificări geo-istorice în Dacia – Veche, unde se ocupă de interpretarea și localizarea a trei denumiri – Mons Caucasus (sec.II), Caucalandensis locus(sec. IV) și (Daci) Caucoensioi(sec. II), 2. Trecătoarea Boutae, din Munții Daciei, menționată, alături de pasul Tapae, în ,,Getica’’ lui Iordanes și decretată de istorici ca fiind neidentificabilă (după Ion Conea, actualul pas Boița), 3. Cel mai istoric pas din Carpații noștri –



necunoscut de istorici (pasul Perișani–Boișoara), 4. Acele “piscinae de la Cheley”(1247) erau sub munții Gorjului. Interpretare din Diploma Ioaniților și 5. Lupta de la 1330. La Perișani – Pripoare, în Loviștea. În capitolul “Identificări geo-istorice în Dacia Veche”, geograful Ion Conea se ocupă de semnificația și găsirea locului a 3 denumiri prezente în unele inscripții sau scrieri vechi care au creat de-a lungul timpului o serie de controverse în rândul istoricilor, mai ales în ceea ce privește localizarea lor. Este vorba de - “Mons Caucasus” dintr-o inscripție a unui soldat roman din Legiunea I Minerva, soldat care a participat la cel de-al doilea război daco-roman, „Caucalandensis locus”(denumire prezentă în scrierile lui Ammianus Marcellin) și „Caucoensioi”, denumirea unui trib, Daci Caucoensioi, nume menționat de Ptolemeu în sec. II între alte paisprezece triburi aflate în spațiul vechii Dacii. În viziunea lui I. Conea, toate aceste trei denumiri deosebite ca importanță în argumentarea continuității daco – romane la nord de Dunăre, gravitează în jurul masivului Cozia. Având ca punct de plecare un izvor geografico - lingvistic, „respectiv acel Mons Caucasus din Dacia la umbra căruia, în cel de al doilea război al lui Traian cu Decebal, un soldat roman se închină matroanelor Aufane”, izvor reprezentat de inscripția rămasă și păstrată la muzeul din Colonia, autorul identifică “Mons Caucasus” cu masivul Cozia și continuă acesta „e de mirare că peste el, când, era așa de ușor, a trecut atâta vreme, fără ca istoricii noștri să nu vadă pe actualul munte Cozia. Ar fi deajuns să repetăm ad Alutum flumen, secus montem Caucasi și să privim la harta acestui masiv care cade în adevăr pe Olt, pentru ca nicio îndoială să nu mai rămână…”. Pentru a justifica legătura masivului Cozia cu râul Olt și cu numele “prins în inscripția votivă sculptată într-o bucată de stâncă de legionarul roman, trăitor poate o vreme la poala muntelui”, I. Conea realizează una dintre cele mai spectaculoase descrieri geografice ale acestui munte: “Tabloul pe care îl oferă (masivul Cozia n. n.), pe dreapta, celui care vine pe valea Oltului în sus, dinspre Râmnic, este din acelea care nu se uită. La nord de Călimănești, din Gura Văii înainte, intri pe unul dintre cele mai sălbatice defilee ale Carpaților, defileu care este și el al Coziei. Din dreapta Cozia, din stânga Naruțu, doi munți care stau parcă să se împreune deasupra unei văi atât de înguste, că trenul – pe tot parcursul său de circa 7 km, mereu intră sau iese din tuneluri, într-un fluierat



continuu. Din Loviștea, de la Titești, silueta lui enormă aduce cu a unei uriașe vietăți culcată la pământ și cu botul sprijinit pe labele de dinainte, dominând prin înălțime valea Oltului. Spre sud, masivul acesta cade dintr-o dată pe regiunea din poale; spre miază noapte la fel, el domină, iarăși, țara Loviștei; spre est, îl mărginește defileul Perișani, spre vest defileul Coziei. Este o adevărată personalitate geografică, ar spune Vidal de la Blanche. Este, în adevăr, cea mai distinctă individualitate orografică de pe tot parcursul văii Oltului, prin munți, de la Boița la Călimănești”, iar ”… după cucerirea lui Traian, acest masiv a fost prins într-o adevărată horă de castre și cetăți romane, după cum drumuri romane îl înconjurau, iarăși aproape de jur împrejur[..]: Castra Traiani, pe locul actualei Gura Văii, îndată la nord de Călimănești; castrul de la Bivolari la intrarea spre nord în defileu; apoi castrul de la Racovița: pretorium și castrul de la Copăceni – la ieșirea spre nord din defileu; apoi castrul de la Rădăcinești, sub fața sudică a masivului, iar spre nord-est, castrul de la Titești și, aproape sigur, un castru la Perișani și altul la Sălătruc. Se cheltuise atâta energie romană în jurul Coziei, în construirea de drumuri și castre, și se închegase o atât de intensă viață legionară în această regiune, încât te întrebi ce-i mai lipsea unui munte ca acesta, frumos, tăiat în linii precise, bătut puternic de soare dinspre miazăzi, în poale cu minunate izvoare tămăduitoare la Căciulata - Călimănești, ca să intre în simpatia și să rămână pentru totdeauna, după plecarea de aici, în amintirea legionarilor care veneau aici să trăiască ani de zile, în poalele lui, viața de tabără. Cu un sentiment aproape ca pentru o ființă scumpă trebuie să fi plecat de aici rândurile de legionari pentru acest măreț munte, îmbrăcat în mantie de păduri până pe culme sus și slobozind izvoare din trupu-i de jur împrejur! Un munte, vrednic aproape să fie el însuși zeificat”. De altfel, istoricul austriac Julius Jung (1851-1910), unul dintre adversarii teoriei lui R. Rosler și autorul unor studii importante privind originea poporului român, susținea întrun studiu publicat în 1894 că numele de Caucasus a fost atribuit la un număr mare de munți și acest nume a fost comparat atât cu ținutul Cauca al lui Ammianus, cât și cu tribul Caucoensioi al lui Ptolemeu. Tot în capitolul „Identificări geo-istorice în Dacia Veche”, profesorul Ion Conea se ocupă de identificarea acelui „Caucalandensis locus”, menționat în scrierile lui Ammianus Marcellin, scriitor antic care se referă la retragerea vizigoților din Câmpia Dunării din fața invaziei hunilor.



Unii istorici au localizat ținutul din scrierile lui Ammianus în Transilvania, alții în zona Buzăului – D. Istrița ( Al. Odobescu). I. Conea stabilește locul retragerii vizigoților ca fiind Țara Loviștei, aducând printre alte argumente istorice, dar mai ales geografice și pe cel al epitetului Locus care însoțește denumirea de Caucalandensis, epitetul desemnând un ținut nu prea întins, un loc de adăpost „prin excelență, căutat și prețuit anume, în împrejurări ca acelea în care goții – ca să vorbim în limba lui Marcellin - illum petivere” și în nici un caz un spațiu vast. În ipoteza sa, I. Conea susține și faptul că Țara Loviștei era străbătută de unul dintre cele mai importante drumuri încă din preistorie: Sălătruc – Câineni, pe unde, de fapt, au avut loc cele mai importante „irupții barbare din Muntenia spre Ardeal”. Un alt argument invocat de marele geograf român este și o probabilă transformare semantică a cuvântului goț în hoț, proces ce a avut loc în limbajul românilor trăitori alături de goți în Depresiunea Loviștei (așezându-se în bazinul Loviștei, goții, o bună bucată de vreme, au păzit acest drum important, aținând calea tuturor celor care se deplasau dintr-o parte în alta a Carpaților), iar dacă în arealul Depresiunii Loviștei s-a ajuns la echivalența goț - hoț înseamnă că “în secolul IV trăia aici sau în apropiere și o populație daco-romană, care ea în contact cu goții, a făcut din numele acestora un apelativ românesc trăitor până astăzi” (lotru – hoț). Condițiile naturale din zona depresiunii Țara Loviștei, izolarea, prezența drumului pe valea Oltului ca axă majoră de comunicație, vin să confirme faptul că regiunea “a fost în trecut un cuib de hoți și de haiduci”. De asemenea, în toponimia și onomastica depresiunii Loviștei s-au păstrat numeroase cuvinte care țin de prezența și numele goților: Got, Goța, Chica lui Got, Goațele, Gotu. Un alt termen controversat este și cel al “Caucoensilor”(numele unui trib dac care apare în scrierile lui Ptolemeu). Denumirea de Caucoensioi, I. Conea o apropie, ca și pe cea de Caucalan, de cea a Coziei(Caucasus), iar spațiul locuit de tribul geto-dac trebuie căutat tot în apropierea masivului Coziei, respectiv Țara Loviștei. În cazul în care acest trib constituia o frântură etnică, oarecum distinctă în masa dacilor, atunci trebuia să ocupe un teritoriu aparte, care să prezinte o fizionomie deosebită, originală în ansamblul spațiului geografic românesc, și această particularitate, consideră marele geograf român, o prezintă cu prisosință Țara Loviștei. Denumirea de Țara Loviștei – Terra Loystha sau Țara Vânatului se poate



să nu fie decât o traducere a vechiului Caucaland. Argumentul: land din Caucaland înseamnă țară sau ținut și Cauca (sau Caucasus), care nu este decât transcrierea în inscripție a numelui de Cozia, adică “capra”, iar Caucalandensis se poate traduce ca ținutul Coziei, adică locul bogat în capre negre sau vânat. Un alt toponim controversat și după marele geograf român greșit localizat de-a lungul timpului, este acela al Celeiului menționat în Diploma

Cavalerilor Ioaniți de la 1247. Pe scurt, Ion Conea poziționează “piscinele” de la Celei nu la Celeiul de Romanați (așa cum a făcut marele istoric N. Iorga și ideea acestuia a fost apoi preluată ca fiind definitivă), ci la Celeiul de Gorj, așezare din Subcarpații Getici. Printre numeroasele argumente invocate de geograful român menționăm: ungurii în secolul al XIII – lea nu puteau stăpâni întregul curs al Dunării oltene; nu a fost identificată nicio urmă topografică în arealul Celeiului de Romanați (Olt) care să dovedească existența unor asemenea “piscinae”etc. De asemenea, în perioada în care este atestat numele de Celei nu existau împrejurările favorabile construirii unor asemenea iezături la Dunăre (în prima jumătate a secolului al XIII - lea erau mari frământări, neliniștea și instabilitatea socială defineau viața comunităților din apropierea fluviului – invazia tătarilor și retragerea cumanilor). Într-un studiu efectuat, H. Stahl consideră că textul din Diploma Cavalerilor Ioaniți este ambiguu, iar cercetările lui Ion Conea pot contribui substanțial la înțelegerea conținutului din documentul de la 1247. H. Stahl urmărește în interpretarea sa două cuvinte, “piscationes”, pe care le consideră posibile „pescării” și cel de „piscinae” (posibile iazuri). Problema nu este rezolvată nici dacă se dă un asemenea sens celor două cuvinte, în ceea ce privește piscinele de la Celeiul de lângă Dunăre, deoarece aici nu existau „piscinae" în sensul de iazuri iezite de oameni, ci numai iezere, bălţi, luciuri de apă naturale şi nicidecum artificiale. În lucrarea sa (apărută la peste trei decenii de la publicarea cărţii lui Ion Conea), H. Stahl

Ion Conea (1902-1974)….



consideră că identificarea iazurilor din Diploma Cavalerilor Ioaniţi la Celeiul de Gorj şi nu la cel de Romanaţi (Olt) este demnă de reţinut : „…într-adevăr, scrie H. Stahl, Bela al Ungariei acordă în

1247 Cavalerilor Ioaniţi, printre altele :

„pescăriile (piscationes) care sînt acum

în fiinţă, sau care se vor face de către

dînşii, care toate vrem să se oprească în

folosul fraţilor acestora ; în afară de

pescăriile de la Dunăre şi iazurile

(piscinae) de la Celei, pe care le

păstrăm împreună, pe seama noastră şi

a lor“. Ce sînt aceste piscationes şi ce deosebiri există între ele şi piscinae?

Textul este neclar : dacă prin piscationes înţelegem „pescării" şi prin

piscinae — „iazuri", nu lămurim problema. Există „iezere naturale" pe lîngă

Dunăre şi „iazuri iezite" artificial, pe

rîurile afluente ale Dunării. Iezerele naturale nu sînt piscationes, căci nu li

se poate aplica fraza potrivit căreia unele piscationes ar fi în fiinţă, pe cînd

altele ar urma abia a se face, căci marile iezere, adică în terminologia

munteană „bălţile", nu se fac, ci există în mod natural. Mai curînd am putea

deci interpreta aceste piscationes drept „puncte de vamă", „locuri de

acostare obligatorie", „cherhanale" ; dar nici acestea nu sînt utile decît tot

pe lîngă marile iezere şi deci

ele ar fi, obligatoriu, amplasate

toate la Dunăre. Documentul

spune însă clar că există

asemenea piscationes şi în

afară de zona Dunării, primele

fiind cedate complet ioaniţilor,

cele de la Dunăre doar în

tovărăşie cu statul. Deci nici „iezere" şi nici „pescării" nu oferă o interpretare

acceptabilă dar nici a traduce piscationes cu „iazuri" nu este admisibil, căci

la Dunăre nu există „iazuri", ci doar „iezere", „bălţi".Pe de altă parte, nici

„piscinele" de la Celei, dacă sînt de înţeles a fi cele de la Celeiul dunărean,

nu pot fi „iazuri", căci la Celeiul dunărean nu sînt „iazuri" iezite de oameni,

…şi lucrarea sa ,,Corectări

geografice în istoria românilor” .

Iazurile de la Celeiu (Gorj) .



ci iezere naturale. (H. Stahl, Studii de sociologie istorică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pag. 69-70).

În zona localităţii Celei din judeţul Gorj, profesorul Ion Conea a identificat un bazin situat în apropierea munţilor, de forma unui patrulater, mărginit pe trei laturi de satele Costeni în vest, Celeiul în sud şi Izvarna în nord. Pe latura de nord, din bordura calcaroasă a munţilor

(Platforma Gornoviţa) ce mărginesc acest spaţiu depresionar subcarpatic, ţâşneşte cea mai importantă familie de izvoare carstice ce se poate găsi pe teritoriul României, iar fundul bazinului de o remarcabilă netezime a fost intens modelat de pânzele de apă ieşite din adâncurile muntelui, toate mai apoi abătute de localnici de la direcţia iniţială pentru a se evita inundaţiile. Dintre depresiunile subcarpatice cuprinse între Horezu şi Izvarna-Celei (Gorj) cea mai joasă este ultima, scade la sub 200 m altitudine, iar această caracteristică a reliefului este un alt element esenţial care vine în sprijinul posibilităţii acumulărilor de apă în incintele identificate de profesorul Ion Conea. Mai mult, Em. De Martonne (1873-1955), geograful francez care a venit în România să ne scoată ţara din necunoscut, aşa cum s-a exprimat însuşi Regele Carol I, caracteriza în “La Valachie” aceste „bucăţi de şes” din apropierea Tismanei ca fiind nişte „lacuri umplute cu aluviuni ” (… s’étalent comme une série de lacs comblés par des alluvions, entre le

pied des Karpates cristallines et les hauteurs principales des collines

tertiaires. L΄importance de ces dépressions n΄a été reconnue que depuis

quelques années.). Mulţi dintre cei care s-au ocupat sau se ocupă de studierea regiunii subcarpatice a Celeiului de Gorj aduc argumente puerile, greu de acceptat atunci când fac referire la menţiunea din Diploma Cavalerilor Ioaniţi, unul dintre acestea fiind, de exemplu, insuficienţa apei pentru umplerea unor asemenea unităţi lacustre, iar Celeiul de Gorj nu ar fi cel pomenit în documentul emis de regele Ungariei, fapt contrazis de cercetările profesorului Ion Conea. Studiile geografului român, unele pe nedrept uitate şi, deseori, prea simplist combătute de istoricii conservatori, vin să confirme rolul fundamental al geografiei în elucidarea unor enigme ale istoriei noastre.

Vedere de pe platforma Gornovița a bazinului Izvarna-Celei (peste satul Costei).



Pentru biblioteca dumneavoastră…..

Claudia-Theodora Truţă, Mihai Barbu-

,,Monografia comunei Perieţi judeţul

Olt ’’, Ed. Antim Ivireanul, Rm. Vâlcea, 2013,

408 pagini , consilier editorial Ion Andreiţă, consultant ştiinţific Laurenţiu Guţescu, cu un cuvânt înainte de P.S.Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor .Lucrare structurată în două părţi (I. Aşezare, floră, faună,climă, istoricul comunei ; II. Populaţie, port, tradiţii, biserica, şcoala, primăria, toponimia ş.a.), completată cu o galerie a figurilor proeminente ale localităţii unde s-a născut Ion Andreiţă şi

numeroase anexe. La loc de cinste ştirile despre eroii şi monumentele eroilor din Perieţi şi Bălteni.Lucrare temeinic documentată, rod al unui efort de cercetare întins pe mai mulţi ani, pune la dispoziţia cititorului date despre trecutul localităţii atestate documentar la 19 iulie 1593, dar şi despre familii şi personalităţi oltene (Massu, Caracostea, Rătescu, Racoviceanu, Bumbeş, Greceanu, Găbunea, Fântâneanu, ş.a.). Autorii, tată şi fiică, au dat o lucrare de referinţă cu date inedite de care se vor folosi cu siguranţă cercetătorii de mâine.

Oltart, Revista Asociaţiei Culturale Oltart, An.

II, Nr.2(3), Aprilie-Iunie 2013, 80 pagini .Colaborează Paul Aretzu,Silviu Gorjan,Ion Florin Tuinea,Virgil Dumitrescu(recenzie la volumul ,,Sărutul interzis ’’ de C. Voinescu ), Aurelia Grosu (,,Doamne şi domniţe din neamul Brâncovenilor’’), C. Voinescu, Silviu Viorel Păcală, Maria Ionică (,,Despre şcoală, programe şi manuale’’), Florin Chintescu, Adrian Michiduţă (,,Interferenţe medico-filosofice în opera dr. Alexandru Olaru’’), Nicolae Tiţa, Dorin Teodorescu, Dumitru Ţicleanu,Aurel Gagiu,George Nina Elian, Traian Zorzoliu, Florin



M.Popescu (,,Anastase Simu’’), D. Botar (,,O poetesă uitată: Ada Umbră’’), Alexandru Chirilă Stanciu (,,Corul Catedralei Maica Domnului din Caracal’’),ş.a. Semnalăm interviul cu d-na Elena Diţuleasa despre viaţa pedagogului oltean Florian Titus Diţuleasa. Număr ilustrat cu reproduceri după lucrări ale pictorului Paul Tudor Balş.

Mozaicul, Revistă de cultură fondată la Craiova

în 1838 de Constantin Lecca, nr.12(158) / 2011, 24 pagini, editată de Aius Print în parteneriat cu Casa de Cultură a Municipiului Craiova . Detalii despre Colocviile revistei Mozaicul, ediţia a XIV a la care au participat Adrian Cioroianu, Theodor Paleologu,Ion Bogdan Lefter,Gabriel Coşoveanu,ş.a.Printre premianţi, şi colaboratoarea noastră Ana-Maria Rădulescu (Memoria Oltului nr,5 şi nr.8/2012) care a primit premiul ,,Ion Zamfirescu’’ pentru cercetare în

domeniul ştiinţelor socio-umaniste .

Publicaţii Periodice din Olt şi Romanaţi

Ion D. Tîlvănoiu , Floriana Tîlvănoiu

Revista noastră continuă prezentarea celor mai importante publicaţii periodice

apărute în Olt şi Romanaţi. Aşa cum cititorii s-au obişnuit, publicaţiile sunt

ordonate după criteriul alfabetic.

MUNCITORUL ROMANAŢEAN,organ independent pentru apărarea intereselor muncitoreşti,Caracal, 1936. Apare lunar. Direcţiunea I.Vieru şi D.-Ştefănescu-Oacă. Exemplarul -1 leu, redacţia şi admi-nistraţia Str. C. A. Rosetti. Tipografia Iorgu Petrescu & fiul,str. Carol ,nr. 17, Caracal. Articolul program se intitulează ,,Ce vrem”: ,,Toată lumea e datoare să muncească şi să producă. O anumită lume e rânduită să dirijeze şi să repartizeze acest produs ,Un cap trebuie să supravegheze dreapta repartiţie[…]Ce vrem noi, meşteşugarii ?Vrem aşa de puţin şi tocmai cei chemaţi să ne servească drept regulator în viaţă , nu ne dau libertatea



mişcării noaste , nu ne lasă să ne agonisim pâinea ,fiecare după priceperea şi după vredniciea lui, nu ne lasă în alcătuirea noastră de breaslă, să ne mişcăm şi să lucrăm potrivit nevoilor şi scopurilor care ne-au adunat în breaslă”. (nr. din 1 sept. 1936, semnat cu iniţialele M.R.) NAŢIONALUL OLTULUI organ al Partidului Naţional Român , Slatina apoi Piteşti, aprilie 1923 –febr . 1926. Apare lunar sub îngrijirea unui comitet de redacţie, girant responsabil Dinu Isvoranu. Redacţia şi administraţia str.Protopopescu nr.5 Slatina tipografia moştenitorii C. Constantinescu(Bulbeş)Slatina. Apare în 4 pagini. Din comitetul de redacţie mai fac parte: Ioan Bellu,Toma Mihalcea, Ivan Angelescu, C. Georoceanu,I. Sterian, Dinu Cosaşul,Dorin Călmăţuie, George Stavri, D. Smilesc,Mişu Cristescu.De la nr.1(an III, ian.1925)apare la subtitlu ca director Dionisie Popescu iar la nr. 6, 7 şi 8(iul.,aug.,sept. 1925) apare ca director administrativ şi girant răspunzător C.Z.Diculescu. Sunt publicate articole prin care se face propagandă Partidului Naţional Român din judeţ. Din ziar aflăm informaţii referitoare la administraţia locală şi judeţeană. Din parcurgerea colecţiei ziarului rezultă tendinţa politicienilor locali de a face din instituţii un mijloc de luptă şi propagandă electorală. Se desprinde rolul jucat de Federala „Oltul” din localitate şi băncile populare din satele judeţului pentru a atrage în Partidul Liberal pe toţi cei ce fac politica lor . Conţine materiale privind activitatea Comitetului Director pentru pregătirea alegerilor. Apar şi articole despre clasicii noştri Mihai Eminescu şi Vasile Alecsandri. (B.A.R. P. III 9 701 F. 48X33 cm) Bibl. P.P.R. tom I I I pag.654; P.P.R. tom IV pag.676; Gh.Mihai-,,File din istoria P.N.L. Olt’’,Slatina, f.a.

NOUL OLT, ziar patriotic şi democratic pentru jud.Olt , ediţie specială a

Consilului Judeţean Olt al



F.S.N.,Slatina.Sub acest nume apare ziarul OLTUL (1968-1989) în zilele fierbinţi ale revoluţiei din decembrie 1989 de la 24 dec.1989(nr.1) şi până la nr.5(28 dec.)când devine GLASUL ADEVĂRULUI ,devenit apoi OLT PRESS(1991).Apare în 4 pagini,0,50 lei nr. În nr. 2 (luni 25 dec.1989) se publică o listă cu membrii Consiliului Judeţean Provizoriu al F.S.N. între care :N.Grădinaru,C-tin Spoitu,Mircea Botez,Florin Bucur,Ion Nedelea , Gheorghe Dobriţoiu, Teiu Păunescu,ş.a. Într-un cuvânt către cititori, apărut în nr.2/1989,p. 4,colectivul redacţional îşi cere iertare de la cititori pentru anii lungi şi grei în care nu a slujit adevărul, şi îşi exprimă speranţa că de acum înainte ,,NOUL OLT constituie o tribună deschisă de exprimare a opiniilor […] tuturor cetăţenilor , fără cenzură ca până acum”. Semnează articole pe teme de actualitate politică: Traian Georgescu , Gheorghe Moraru, Ion Lazu, Victor Ursu , Em. Rouă,N.Diaconu ,G.Traian. (B.A.R. P.I I I , 46 344) OLTEANUL,organ al Partidului Poporului din jud. Romanaţi, Caracal. Redacţia şi administraţia Bucureşti str. Sf. Ionică, nr.7, 1 leu exemplarul.Apare de la 1 oct.1922 până la 1 apr.1923. În nr.1 /1 oct.1922 dr. Şt.Vayas adresează un ,,Cuvânt către cititori” explicând menirea ziarului. În acelaşi număr semnează şi nuvela ,,Ca ursu în patru labe sau Jeratecu”(p.2) În nr.3/5nov.1922 se reproduce o scrisoare a lui O. Goga către Şt.Vayas din care reproducem : „Eu nu voi uita niciodată zilele de acum şapte ani ce am petrecut la Caracal , unde cei mai de seamă cetăţeni mi-au oferit candidatura la colegiul 2 de Cameră. Când am venit atunci în mijlocul vostru nu mă mâna dorinta de a mă întoarce deputat la Bucureşti ci gândul de a pipăi până la ce grad se ridică termometrul însufleţirii într-un colţ de ţară .Încercarea a reuşit şi Romanaţenii au salvat cinstea steagului. Au fost zadarnice toate apăsările unei oficialităţi care crezând că astfel desăvârşeşte pregătirea morală pentru război ,strivea cele mai nobile impulsuri ale etuziasmului cetătenesc.Toată comoara de simţire şi inteligenţă s-a strâns atunci împrejurul nostru, acesta a fost adevărata birunţă”(pag.1 însoţită de fotografia poetului ). Apare şi pleodaria lui Ştefan Vayas pentru construirea,, Liniei de drum de fier Bucureşti- Roşiori –Cara-cal şi a podului peste Dunăre’’. În opinia sa , absenţa liniei a provocat în Marele Război ,, Capturarea diviziei de la Cerna şi a provocat retragerea dureroasă în Moldova’’ (nr.5 / 1 dec.1922 , pag.1 ). Din nr.7 / 1 febr. 1923 aflăm povestea monumentului eroilor de la Brastavăţu ( pag.1 ).



Ziarul preia mai multe articole semnate de Octavian Goga preluate din ,, Ţara noastră’’. C. Florescu , avocat, fost senator semnează ,, Datoria Partidului Poporului pentru judeţul Romanaţi’’ (nr 2 , pag. 2) . Alţi colabolatori : av. Titu Bădescu , av. I.Antonescu , D. G. Demetrian ( fost deputat ) , Gr.Trancu-Iaşi , George Târnoveanu. (B.A.R. P.IV. 6 715, F 65x47 cm. ) Bibl. P.P.R., tom . III , p. 677. OLT PRESS, Cotidian independent,Slatina, 1992(?).Redacţia Slatina, Str. G. Poboran ,nr. 5, 4 pag. Pe lângă ştiri locale, naţionale şi internaţionale,reclame, anunţuri, programe TV, mică publicitate,ştiri sportive, horoscop, rebusuri, umor, drepturi la replică, hotărâri ale Consiliului Judeţean Olt-OLT PRESS face loc în special în pag. 2 şi ştirilor culturale, articolelor despre istoria locală ,interviurilor cu personalităţi locale. Rubrici :,,Scriitori din Olt”, ,,Calendar” (rubrica prof. Gh. Mihai), ,,Rezonanţe culturale” ş.a .

Activitatea unor scriitori din Olt este prezentată de Corneliu Vasile(,,Scriitori din Romanaţi: Nicolae Paul Mihail”, în nr. 1820/1 febr. 1997; ,,Haralamb Lecca”, în nr. 1821/4 febr. 1997),Ion D. Tâlvănoiu (,,Mircea Damian”,în nr. 2158-2159/5-6 iunie 1998; ,,La moartea lui Pan M. Vizirescu”,în nr. 2581/4 febr. 2000), Cornel

Buteanu(,,E. Ionescu-traducătorul”, nr. 1331/ 25 febr. 1995),Ioan Florin Tuinea(,,Al. Busuioceanu sau valenţele enciclopedismului”,nr. 1468/8 sept. 1995), Gh. Mihai (,,Un nume pentru bibliografia românească: prof. univ. Mircea Tomescu”, nr. 1474/16 sept. 1995; ,,Un dascăl uitat: Grigore Pleşoianu-1808-1857”,nr. 2163/12 iun. 1998; ,,Un scriitor uitat-Ion Marin Iovescu-şi o aniversare amânată”, nr. 2203/7 aug. 1997; ,,Poetul George Cristea Nicolescu-un an de la trecerea în eternitate”(despre Miron Cordun),nr. din 17 sept. 1998; ,,Profesorul Dumitru I. Ghimpa”,nr 20 oct. 1998; ,,Originea etnică a primului poet slătinean-B.P. Mumuleanu şi variantele grafice ale numelui său”,An IX,nr. 1920/25 iun. 1997,p. 2; ,,Ion



Minulescu –prieten al artelor”,An. IX ,nr. 1634/11 apr. 1997,p. 2; ,,Ion Minulescu un poet între artişti”,An. XI ,nr. 1370/8 apr. 1999, p. 2; ,,Din scrinul cu amintiri al poetului Ion Minulescu”,An. XI, nr. 1370/8 apr. 2000,p. 3; ,,Opera profesorului filantrop M.S. Andreian”, nr. 1840/1 mart. 1997,p. 2; ,,Savantul P.S. Aurelian-165 de ani de la naştere”,An XI ,nr. 2306/8 ian. 1999,p. 2; ,,Petre Pandrea-în pragul celor trei decenii de la încetarea din viaţă”,AnIX, nr. 1928/5 iul.1997, p. 2; ,,Personalităţi uitate şi promisiuni neonorate:Petre Pandrea-95 de ani de la naştere”,An.XI,nr. 2423 / 23iun. 1999,p. 2; ,,Din nou despre data naşterii lui E. Ionescu”,AN. VI, nr. 1175/1994,p.2; „Cezar Baltag un fiu adoptiv al Oltului”,nr.1903/31 mai 1997; ,,Istoricul literar Dumitru Popovici – 100 de ani de la naştere’’, nr. 2359/ 9 oct. 2002 ) prof. Ionel Niculescu ,,Oameni de seamă din judeţul Olt: Ion C. Nicola”,8 oct. 1998; ,,Îmi place să scriu”,nr. 2263/30 oct. 1998; ,,Viorel Dianu- cel mai prolific scriitor oltean contemporan”, nr. 2165/16 iun.1998); Dumitru Botar(,,Un fiu al Slatinei-Demetru S. Stoenescu”,nr. 1392/25 mai 1995; ,,H. G. Lecca-125 de ani de la naştere(1873-1920)”,nr. 2093/4 mart. 1998. Traian Georgescu îl omagiază pe Tudor Manta, romancierul legat prin nostalgiile copilăriei de Cireaşov-Slatina,la împlinirea a 76 de ani(an.XIV nr.3291/27 nov.2002,p.2). Importante sunt în paginile ziarului şi articolele pe teme de istorie locală semnate de N.Popescu Optaşi („Vizite ale domnitorului Al.I.Cuza la Slatina”,nr. 1561/24 ian 1996;„Familia Pleşoianu din fostul judeţ Romanaţi”,31 oct.1998;„Începuturile învăţământului public la Slatina”13 febr.1997; „Optaşi- un toponimic greu de descifrat” nr.1925/6 ian.1995; „Regimentul 3 Olt pe frontul antihitlerist”,nr.1978/5 mai 1995.La 3 febr. 1996, acelaşi autor prezintă cartea fostului profesor slătinean Aurel Cetăţeanu apărută la 1895,,Noţiuni de filosofia morală”iar la 22 martie 1996,evocă figura astronomului Nicolae Coculescu,cetăţean adoptiv al satului Constantineşti ),Gh. Mihai(„Ecaterina Teodoriu: 80 de ani de la moarte”, nr.1833/20 febr.1997; „ 90 de ani de la declanşarea marii răscoale a ţărănimii”,nr.1936/25 febr.1997:„Presa din jud.Olt şi marea răscoală a ţăranilor din anul 1907”,nr.1858/27 mart.1997; „Biserica Sf.Treime din Slatina-350 de ani”;„I.L.Caragiale la Slatina”,nr.1829/14 febr.1997), Mihai Butoi(„Descoperiri arheologice în zona Slatina”nr.1844/7 mart.1997; „Contribuţii la crearea muzeului slătinean de istorie”,nr.1581/21 febr.1996; „Cercetări arheologice la Slatina 1954-1988”,nr.1595/12 mart.1996; ,,Avocatul Ion I. Florescu-un precursor al Muzeului de Istorie din Slatina”), înv. C-tin Cojocaru( ,,Brazda lui Novac în judeţul nostru”,20 ian. 1998), Lazăr Ştefănescu(,,Conacul Demetrian din Fălcoiu, ieri şi azi”, nr. 1302/18 ian. 1995),I. Georgescu (,,Boieri filantropi:Elena şi Anastase Simu”,nr.



1849/14 mart. 1997),D-tru Botar (,,Un fiu al Slatinei: gen. Aurel Aldea”,6 febr. 1998; ,,Marele Ion C. Brătianu în judeţul Olt”,19 febr. 1998). Dau interviuri:pictorul Spiru Vergulescu (9 nov. 1993), istoricul Gh. Buzatu(18 nov. 1998); pictorul Ion Popescu-Negreni şi esteticianul Victor Ernest Maşek (22 ian. 1998); Nicolae Zărnescu (27 mart. 1996);pictorul Spiru Vergulescu(19 mai 1995 şi 13 aug. 1998); prof. univ.dr. C-tin Preda(19 aug. 1998); pictorul Nicolae Truţă (24 ian.1998);istoricul George A. Potra (6 aprilie 1995);scriitorul Nicolae Fulga (29 iulie 1995). În paginile ziarului sunt prezentate apariţii edi-toriale ale scriitorilor locali: ,, Fiii Romanaţiului” de D-tru Botar(15 febr.1996), ,,Ultimul interviu –adagio sau Corneliu Coposu şi noi românii” de Marin Beşcucă(15 ian 1998), ,,Pagini de jurnal” de Ion Popescu-Negreni (27 ian.1998), ,,Mareşalul Antonescu întemniţat la Moscova” de Teodor Mavrodin- dir. Arhivele Naţionale, Argeş(5 febr. 1998), ,,Virgil Carianopol”de D-tru Botar (6 febr.1998), ,,Umilul” de Iancu Tănăsescu(10 febr.1998), ,,Mic dicţionar de istorie”de Doru Dina şi Ion Ivaşcu(12 mart. 1998). Sub titlul ,,Un Poboran al zilelor noastre” V. Ursu scrie despre volumele lui Gh. Mihai ,,Istoricul oraşului Slatina în documente” şi ,,Oltul sub steagul Revoluţiei de la 1848”. Sunt recenzate de asemenea şi volumele : ,,Drumul spre semn” de N. Zărnescu (31 mai 1995); ,,Colecţia de dezamăgiri” de Cecilia Romaniuc (21 iun. 1995); ,,Crucea perpetuă” de Viorel Dianu (30 sept. 1995); ,,Ceasul de iarbă” de George Ana Ispas (3 nov. 1995); ,,Traversarea” de Marin Sorescu(19 aprilie 1995); ,,Iancu Jianu-adevăr şi legendă” de Paul Emanoil Barbu (26 iun.1998); ,,Cartea veche românească de secol XVIII din judeţul Olt” de Dorin Teodorescu (1 aug. 1998); ,,Iulie patru” de Virgil Dumitrescu (7 şi 9 oct. 1998); ,,Un sat din Olt –Tătuleşti” deNicolae Gonţ (13 oct.1998); ,,Colegiul Naţional Ioniţă Asan-Caracal,1888-1998”-de Paul Areţu,D-tru Botar şi Florian Petrescu(15 oct.1998); ,,Brâncoveni-studiu monografic”de C-tin Cojocaru(16 şi 20 oct.1998); ,,Blestem” de Nicolae Tiţa (12 nov. 1998); ,,Spovedania unui prigonit” de Marin Pistriţu (19 nov.1998), ,,Slalom printre adversari”de Alecu I. Sanda (27 nov. 1998); ,,Meseria mea e crima”de Florin Niculescu(16 dec.1998); ,,Zâmbete amare”de Alecu I. Sanda (19 dec.1998). Sunt semnalate expoziţiile caricaturistului Cătălin Mihalache (7 febr.1996) şi este elogiat pictorul slătinean Nicolae Truţă , ucenicul maestrului Spiru Vergulescu (28 febr.1998). Activitatea ansamblului artistic-profesionist-,,Plaiurile Oltului” este reflectată în nr. 1599/16 martie 1996 iar în nr. 2083/18 febr.1998 se dau informaţii despre triumful ansamblului în turneul de la Viena. La moartea poetului Marin Sorescu apare necrologul semnat de I. Georgescu ,,Marin Sorescu în lumina tăcerii”(19 febr.1997).Este deplânsă



şi dispariţia prematură a gazetarului Theodor Trăşculeasa, în nr.1821/4 febr.1997. La 15 sept.1998, neobositul cercetător Gh. Mihai semnalează legăturile lui George Enescu cu judeţul Olt (,,George Enescu pe meleagurile judeţului Olt”) iar la 9 dec.1998, Ioan Florin Tuinea semnează articolul ,,Nichifor Crainic şi judeţul Olt”. Acelaşi autor descrie activitatea publicistică a lui Pan M.Vizirescu la revista ,,Gândirea”(19 nov.1998). Contribuţii la cunoaşterea activităţii dramaturgului Eugen Ionescu aduc:Ion Fl. Tuinea(,,Eugen Ionescu-traducătorul”,nr. 1304/1995);Pan M. Vizirescu (,,De la Poboran la Eugen Ionescu”,nr.635/1992 şi ,,Evocând pe E. Ionescu”,nr.1123/1994);Gh. Ungureanu( ,,Universalul Eugen Ionescu”,nr.1270/1994). V. Ursu semnalează dezvelirea bustului dramaturgului la Slatina(,,După 78 de ani E. Ionescu revine în urbea natală”,nr. 458/1991 şi ,,La Slatina primul bust al lui E. Ionescu”,nr.1271/1994). La 19 mai 1995, în paginile ziarului apar informaţii despre lucrările Simpozionului ,,Virgil Carianopol” desfăşurat la Caracal iar la 14 aprilie 2005,este descrisă marea expoziţie retrospectivă Ion Popescu-Negreni vernisată la Slatina. Colaborează cu poezii: Paul Dogaru, Lavinia Mitu, Gh. T. Grosu, Adriana Mischiu,Damian Dumitraşcu, Lucica Dumitru ,ş.a. Alţi colaboratori: Th. Trăşculeasa,George Enache, Florin Stama, A. Pietraru,Laurenţiu Sterie,Vasile Toni,George Bădica,A. Gagiu,Ion Jianu,ş.a. (Biblioteca Judeţeană ,,Ion Minulescu”-Slatina,Olt Monumentul eroilor din com. Cezieni, jud. Olt. Gh. Mihai, Ion. D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Vasile Radian

În comuna Cezieni, județul Olt sunt două monumente. Primul monument, mai

vechi, este construit din ciment, în formă paralelipipedică, așezat pe un soclu în

două trepte. În vârf se află o acvilă romană cu o cruce în cioc și aripile desfăcute

spre zbor. Lățimea la bază este de 1m, iar la vârf de 0,8m. Înălțimea totală este

de 3m. Sub vultur este inscripția următoare: “Osiceanu Ilie, mort în războiul de

neatârnare din 1877-1878”. Urmează, în basorelief, o coroană-lauri de stejar sub

care este scris: „Consătenii în semn de recunoștință, 1912, octombrie, Cezieni”.

Spatele și lateralele monumentului sunt simple. În colțul istoric din școala locală

a fost găsită o placă comemorativă cu următorul conținut: „În amintirea

viteazului Osiceanu Ilie-Sergent. Reg. 7 Linie, din comuna Cezieni, județul



Romanați, mort pentru țară în războiul de neatârnare din 1877-78. Patria

recunoscătoare”. Monumentul a fost ridicat cu sprijinul cetățenilor, numai în

cinstea eroului Osiceanu Ilie, fiind din acest punct de vedere, unicul monument

din județul Olt. Inaugurarea a avut loc la 12 octombrie 1912. Autorul sau autorii

lucrării sunt necunoscuți, dar sigur este faptul că, un meșter zidar local este cel

care a construit obeliscul din ciment. La fel și creatorul vulturului din bronz este

necunoscut. Este văruit în alb. Al doilea monument din comuna Cezieni, este

amplasat în mijlocul cimitirului și a fost ridicat în cinstea eroilor din primul

Război Mondial,

la inițiativa și

prin contribuția

enoriașilor, dar

mai ales a

văduvelor de

război. Este

construit din

ciment și piatră

și are forma unei

troițe. Nu există

nici un înscris

atât pe cele

două fețe, cât și

pe cele două

laturi ale

monumentului.

Autorul este

considerat a fi

un meșter italian.

Are o înălțime,

ca și primul

monument, de 3

m și este văruit

în alb. Fotografia primului monument a fost preluată din revista „Muguri” a Școlii

Gimnaziale Cezieni, jud. Olt, coordonator: prof. Stângă Marinela.



Numele și prenumele eroilor 1877, 1916-1918

1. Osiceanu Ilie 1877-78

2. Bârsan Toma 1913

1916-1918

3. Otetelișanu Ion locot.

Sergenţi

4. Țărțăleanu Oprea

5. Vârtosu C-tin

6. Dincă Ștefan

7. Chesnoiu Maximilian

8. Diaconu Ghe.

Caporali

9. Popa Oprea

10. Constantin D-tru

11. Stănescu Ioan

12. Chesnoiu Ghe.

13. Ilin Petre

14. Vîrtosu C-tin

Soldaţi

15. Militaru Marin

16. Goran Marin

17. Andreescu Ghe.

18. Oprea Iancu

19. Olteanu I. Marin

20. Mătușa Marin

21. Edu Păun

22. Ionescu C-tin

23. Moga Ion

24. Rezeanu Petre

Monumentul eroilor din Cezieni.

Imagine din 1976.

Troiţa eroilor din curtea parohiei

Cezieni (1976) .



25. Păun d-tru

26. Voicu Ion

27. Chesnoiu C-tin

28. Olteanu Marin

29. Gușatu Ion

30. Tîlvac Nicolae

31. Olteanu R. Marin

32. Chesnoiu Ghe.

33. Stănescu Petre

34. Popa Tudor

35. Mitrana Andrei

36. Catrina Oprea

37. Ghican Alex.

38. Chesnoiu Tudor

39. Vlad Marin

40. Voiculescu Iancu

41. Burcea C-tin

42. Moga andrei

43. Mihai Marin

44. Vlad Ion

45. Dumitru Ștef.

46. Goran Ștef.

47. Vlad Ilie

48. Firu Marin

49. Ilin Nicolae

50. Stănescu D-tru

51. Lătea Marin

52. Cioroianu Ion

53. Berneanu Ghe.

54. Pîrgă Mihalache

55. Nedelea D-tru

56. Catrina Ion

57. Ilin Petre

58. Cîrstea N. Ion

59. Buga Marin

60. Ghican Ghe.

61. Diaconu Toma

62. Catrina Pantelie

63. Cărstea Ghe.

64. Pistol Păun

65. Pistol D-tru

66. Haita Năstase

67. Catrina Ioan

68. Calotă Ștefan

69. Popa Ștefan

70. Chesnoiu Marin

71. Bârsan Ion

72. Cârstea D. Ioan

73. Goran Ion

74. Nedelea Oprea

75. Grigore Nicolae

76. Ionescu Titu

77. Chiriac Grigorie

78. Neacșu Nicolae

79. Tătăigă Ion

80. Băloi D-tru

81. Catulbea Petre

82. Frăsineanu Ion

83. Catrina Marin

84. Cârstea Marin

85. Ciobanu Nicolae

86. Preda Ion

87. Tabacu Tudor

88. Temelie Șerban

89. Ioan Șerban

90. Radu Șerban

91. Moga Păun

92. Cârstea Marin

93. Moga Oprea

94. Pistol Marin

95. Voiculescu Marin

96. Pistol Ilie

97. Voiculescu Marin

98. Voiculescu C-tin

99. Ganea Chirea

100. Mihai Ioniță

101. TudorG. Popa

102. Neacșu Marin



103. Cioponea Ioan

104. Ion Antia

105. Cotulbea I. Toma

106. Militaru R. Nicolae

107. Catrina Toma

108. Dumitru M. Popa

109. Gheorghe M. Popa

110. Gheorghe D-tru

111. Ilie Pistol

112. Chesănoiu Alecu

113. Zidar Țucmeanu

114. Chiriac Ion

115. Cioponea petre

116. Groza Ștefan

117. Năstase Ion

118. Anghel Tudor

119. Drăghici Ion

120. Ghiță Gheorghe

121. Drăghici Pantelie

122. Ticu Ștefan

123. Stancu Dumitru

124. Mirea Dumitru

125. Chiță G. Ioan

126. Stancu Nicolae

127. Ghiță Gheorghe

128. Mecu Constantin

129. Filip Gheorghe

130. Ilie Vasile

131. Țenea S. Petre

132. Țenea I. Petre

133. Țenea S. Ion

134. Stoian Ion

135. Filip Marin

136. Raciu Gheorghe

137. Velea Petre

138. Stamen Ioan

139. Mladin Dumitru

140. Ghetu Marcu

141. Putureanu Ghe.

142. Raciu Mihai

143. Mitran Filip

144. Burcea Gh.

145. Drăghici D-tru

146. Drăghici Oprea

147. Frăsineanu Florea

148. Matei Gheorghe

149. Marica Ilie

150. Groasa Temelie

151. Camen Dumitru

152. Camen Gheorghe

153. Ghiță Constantin

154. Frăsineanu Radu

155. Simion Gheorghe

156. Simion Vasile

157. Macavei Ilie

158. Ghetu C-tin

159. Ticu Dumitru

160. Ticu Ion

161. Frăsineanu Dumitru

162. Frăsineanu Mihai

163. Pascu Gheorghe

164. Marica Gheorghe

165. Dicu Marin

166. Zaharia Dumitru

167. Raciu Gheorghe

168. Groza Radu

169. Boșoteanu Achim

170. Ticu Ilie

171. Țenea I. Mihai

172. Stancu Radu

173. Ciobanu Mihai

174. Stoian Dumitru

175. Stănică Ioan

176. Ghiță Nicolae

177. Stancu Oprea

178. Sârbu Gheorghe

179. Marica Frăsineanu

180. Mecu Constantin



Monumentul eroilor 1916-1918, com. Curtișoara-Olt

Monumentul a fost construit în anul 1934. Este

realizat din piatră și beton de către “Ioan Sulcă

constr. Pitești”. Numele și prenumele eroilor sunt

scrise sub un fronton bine evidențiat, pe care se

găsesc încrustate principalele lupte ale Primului

Război Mondial și, în basorelief, o cruce vopsită în

negru, situată pe frontispiciul monumentului.

Monumentul se încheie la partea superioară cu un

soldat în mărime naturală, sculptat în piatră, cu

arma la picior, iar mâna stîngă pe mânerul

baionetei. În partea stângă, la picioarele

soldatului, se găsește un vultur cioplit în piatră.

Soldatul este reprezentat îmbrăcat în “ținută de

vară”. Pe fațada principală, imediat sub anul

construcției, se află următorul înscris : „Comuna

Curtișoara Olt. În amintirea eroilor ei morți pentru

patrie în războiul din 1916-1918”. Sub acest înscris sunt trecute numele a 26 de

eroi, iar mai jos, pe o placă de marmură albă sunt scrise câteva cuvinte

emoționante: “Nu vărsațI lacrimi pe mormintele eroilor ci mai curând slăviți-i în

cântece așa ca faima numelui lor să rămână

un ecou prin legenda veacurilor. MARIA” . Pe

primul corp al monumentului au fost așezate,

vertical, 4 obuze din piatră.

Eroii (1916-1918)

1. Alexe Ilie serg.

2. Vătafu Gh. serg.

3. Marinescu V. serg.

4. Petre

Manea serg.

5. Paduraru M. Gh. cap.

6. Oanță Tănase cap.

7. Nițu Const. cap. Monumentul eroilor din

Curtişoara în 1976.



8. Dragonu Gh. cap.

9. Dragonu Ilie cap.

10. Vedere Marin cap.

11. Burciu Ion sold.

12 Mihai Ion

13. Badea Ion

14. Câțu D-tru

15. Văduva Ion

16. Dumitrescu Dincă

17. Medeleanu M.

18. Geană Matei

19. Ghiță Marin

20. Uțică Const.

21. Geană Const.

22. Constantinescu Gh.

23. Preda D. D-tru

24. Matei St. Roșu

25. Militaru Gh.

26. Alexe N-lae

27. Săndulescu Stancu

28. Șerban Tudor

29. Ninu Ion

30. Stăncioiu Const.

31. Stoica D. Ion

32. Ilie D. Ilie

33. Lacăru Florea

34. Olteanu Const.

35. Olteanu C. Ilie

36. Săraru Marin

37. Sandu Gh.

38. Marin Dumitru

39. Andrei Florea

40. Marcu Florea

41. Petrescu Grigore

42. Preda Ion

43. Marcu Matei

44. Soare Marin

45. Dicu Ion

46. Dicu I. Ion

47. Ivan Marin

48. Cârstea Negoescu.

49. Crețu Tache

50. Stan C. Dumitru

51. Popescu St.

52. Tudor Dumitru sold.

53. Nicolae Dumitru

54. Geană Florea

55. Stănică Stan

56. Rusu Nicolae

57. Petrișor Ion

58. Costea Const.

59. Tudosie Marin

60. Barbu Marin

61. Joița Marin

62. Militaru Fl.

63. Marcu N. Ion

64. Coandă Ion

65. Coandă Marin

66. Marcu M. Alex.

67. Medeleanu Const.

68. Ciucă M. Dumitru

69. Marinel Vasile

70. Barbu Gh.

71. Constantinescu D.

72. Oprea Nistor

73. Profira Marin

74. Tîlvan Ion

75. Stan C. Gh.

76. Stan C. D.

77. Racheru Fl.

78. Popescu N.

79. Vedere Gh.

80. Chiriță Ion

81. Popescu I. N.

82. Ștefan Const.

83. Neacșu Ilie



84. Matei C. Marin

85. Militaru Const.

86. Neagu Const.

87. Olteanu P. R.

88. Olteanu Ion

89. Dumitrescu C. Ion

90. Vărzaru Const.

91. Constantin I. Ninu

92. Marinescu Gh.

93. Geană M. Tudor

94. Sanda Costică

95. Sandu Nicolae

96. Sandu Tiberie

97. Filip Ion

98. Filip T. Const.

99. Filip P. Marin

100. Călin Stancu

101. Săraru Mih.

102. Săraru Stan

103. Ionescu Gh.

104. Dragonu Marin

105. Pletea Ion

106. Marinel Ion

107. Fieraru Stan

108. Gheorghe Florea

109. Alexe Const.

110. Amza Stan

111. Rusu Ion

112. Amza S. Ion

113. Tolocea Ion

114. Prună Nicolae

115. Radu Gheorghe

116. Florea Matei

117. Dumitru CN

118. Coandă Const.

119. Florescu Marin

120. Țârcovnicu Radu

121. Nițu Marin

122. Rotaru Ion

123. Marcu Const.

124. Cârstea Ion

Monument (1916), Curtișoara Olt.

Peste drumul principal, lateral stânga de

construcția închinată eroilor de la 1916

din com. Curtișoara, a fost ridicat un alt

monument, înalt de 2 m, realizat din

beton și marmură, închis cu un gărduleț

din fier cu plase de sârmă (vopsit în

culoarea roșie). Componenta principală a

monumentului este o cruce din marmură

albă, așezată pe un suport masiv din

beton. Pe corpul crucii este scris: „S-a

ridicat acest strămoșesc simbol de către

Societatea Mutilaților din Război întru

pomenirea rezistenței eroice a

Batalionului 4 din Regimentul 27

infanterie Bacău la 13 noembrie 1916 în



tranșeele de pe malul stâng al Oltului din față! Prin jertfă la biruință”. Pe partea

din spatele crucii este trecută data de „13 noiembrie 1916”

Monumentul eroilor 1941-1944, Curtișoara-Olt.

Monumentul eroilor din Al Doilea

Război Mondial, com. Curtișoara, jud. Olt este

amplasat în apropierea Căminului Cultural, în

incinta grădinii de vară „La umbra nucului

bătrân”, având înălțimea de circa 6 m. Corpul

monumentului este din beton, în care se află

decupată o imensă cruce a Sfântului Lazăr, iar

deasupra un clopot din ciment. Pe părțile

dinspre est, nord și sud sunt fixate plăcile din

marmură cu numele eroilor și alte înscrisuri.

Fațada principală este orientată spre răsărit,

spre drumul județean și prezintă mai multe plăci

din marmură, pe două dintre ele aflându-se

inscripționate numele a 74 de eroi. La partea

superioară, pe o placă mai mică, este scris “1941-1945”, iar mai jos, pe alte două

bucăți de marmură, tot pe frontispiciul monumentului, sunt alte două înscrisuri:

“Un semn pentru eternitate. În amintirea eroilor Neamului. 7 .X. 2001. Primăria și

Consiliul Local”și “Slavă întru pomenirea eroilor din comuna Curtișoara și veșnică

recunoștință pentru suprema jertfă adusă pe altarul independenței și unității

naționale”. Monumentul a fost inaugurat în anul 2001.

Eroii ( 1941-1945)

1. Aldea C-tin

2. Alexandru

Mircea

3. Alexe C-tin

4. Alexe Nicolae

5. Băbușcă Ion

6. Barbu Florea

7. Barbu Marin

8. Bădiță Ilie

9. Bălășoiu C-tin

10. Bălășoiu Ghe.

11. Bobeanu Ion

12. Bobeiu Marin

13. Burciu Ion

14. Burciu Marin

15. Burlan Ghe.

16. Burlan Ghe.

17. Ciobanu

Spirache

18. Ciobanu

Stancu

19. Ciucă C-tin

20. Ciucă D-tru



21. Ciucă D-tru

22. Ciurea D-tru

23. Ciurea Ilie

24. Ciurea Marin

25. Ciurea D.

Marin

26. Cârciumaru

Ilie

27. Cârloganu

Florea

28. Cârstea D-tru

29. Cârstea

Nicolae

30. C-tinescu

Marin

31. Covercă Ghe.

32. Crețu C-tin

33. Crețu Tudor

34. Cristea Ion

35. Cucu C-tin

36. Dancu Florea

37. Dancu Ghe.

38. Dinculescu

Ghe.

39. Dobrescu D-tru

40. Dobrescu C-tin

41. Dogaru Petre

42. Dorobanțu Ilie

43. Dorobanțu

Vasile

44. Dumitrescu

Ion

45. Florea Matei

46. Florea Nicolae

47. Floricel Marin

48. Geană C-tin

49. Geană Marin

50. Geană Matei

51. Geană Florea

52. Geană Tănase

53. Ghenea Florea

54. Ghenea Ghe.

55. Ghenea

Nicolae

56. Gheorghe C-tin

57. Gheorghe

Florea

58. Gheorghe

Marin

59. Ghiță Marin

60. Hîldan Ion

61. Ilie Ilie

62. Ionescu C-tin

63. Ivan Ilie

64. Marcu C-tin

65. Marcu Florea

66. Marcu Ion

67. Marcu Florea

68. Marcu Ioan

69. Marinel Ilie

70. Marinel Ion

71. Marinel

Tănase

72. Marinescu

Ghe.

73. Marinescu

Vasile

74. Medeleanu C-

tin

75. Medeleanu

Marin

76. Mihalache

Marin

77. Militaru C-tin

78. Militaru M. C-

tin

79. Militaru C-tin

80. Militaru C-tin



81. Militaru Florea

82. Mitroi C-tin

83. Nae C-tin

84. Nae C. C-tin

85. Nae Spirache

86. Nae Spirache

87. Neacșu D-tru

88. Neacșu D-tru

89. Neacșu Florea

90. Meacșu Marin

91. Neagoe C-tin

92. Neagoe C-tin

93. Neagoe D-tru

94. Nedeloiu C-tin

95. Nedeloiu D-tru

96. Nedeloiu Savu

97. Negoescu C-

tin

98. Nicolae Florea

99. Ninu Ion

100. Ninu Ion

101. Nistor Bălan

102. Nistor D-tru

103. Nistor Ghe.

104. Nistor Ion

105. Nițu C-tin

106. Nițu Mihai

107. Nițu T. Mihai

108. Nițulică Florea

109. Olaru Marin

110. Olteanu Ion

111. Olteanu Marin

112. Olteanu Vasile

113. Oprea Nistor

114. Paraschiv

Florea

115. Patrichie

Marin

116. Pavel Vasile

117. Persa Ion

118. Petrescu

Grigore

119. Petrescu Ion

120. Petrișor D-tru

121. Petrișor Florea

122. Pretorian Nic.

123. Preda Ion

124. Prodan C-tin

125. Prodan Florea

126. Preda D-tru

127. Puiu D-tru

128. Puiu Ilie

129. Purecel C-tin

130. Radu Alex.

131. Roșu C-tin

132. Roșu Ghe.

133. Roșu Matei

134. Roșu Ion

135. Sandurescu St.

136. Smaranda C-

tin

137. Smaranda C-

tin

138. Stancu C-tin

139. Stancu Marin

140. Stanciu Marin

141. Stanciu C-tin

142. Stănoiu Ion

143. Stănoiu Radu

144. Stoian Florea

145. Stoian Florea

146. Stoian Ion

147. Stoian Petre



148. Stoian Savu

149. Stoian Ion

150. Șerban C-tin

151. Ștefan Ștefan

152. Stroe Ioan

153. Tărtăsescu St.

154. Toma D-tru

155. Tudorică D-tru

156. Tudose D-tru

157. Turcin Alex.

158. Turcin Ilie

159. Turcu C-tin

160. Turcu Mihai

161. Turcu Tache

162. Turică D-tru

163. Țîrcomnicu

Radu

164. Ungureanu

Ghe.

165. Ungureanu Gr.

166. Ungureanu Ion

167. Ungureanu

Nic.

168. Ungureanu

Petre

169. Văduva Ion

170. Vătafu Nic.

171. Vătafu Radu

172. Voica Ghe.

173. Zamfir Marin

174. Zamfirescu C-

tin

175. Zidaru Ilie

Dialog cu cititorii …..

Dl Ion Soreanu, arhitect din Bucureşti ne cere informaţii despre strămoşii d-sale ,, D.G.Soreanu, fost primar al Caracalului între 1927-1928 ; Marin Soreanu născut aproximativ pe la 1899 decedat pe 27. 05.1944 care a avut funcţia de primar la Slatina şi preşedinte al Căminului Cultural Slatina ‘’. Vă trimitem câteva imagini extrase din Monografia Judetului Romanaţi apărută in 1928, adică tocmai când era primar la Caracal D.G.Soreanu, despre care cum veţi vedea era atunci Directorul Băncii Comerciale şi Agricole , fost deputat şi primar. Era deputat de Romanaţi în 1923 şi locuia în Bucuresti str .Barierei 41 cum rezultă din ,,Almanah du High

Life pe 1923, pag .162 .Mai avem o imagine din 2 iulie 1927 de la inaugurarea monumentului eroilor din Caracal .Tot în iulie 1927 Soreanu devine primar in locul lui Ion Bădescu, credem că în imagine apare Bădescu. Din câte ştim a existat la 1837 un Raducan Soreanu , hotarnic) .La 1853 un Constantin Soreanu , tot

D.G.Soreanu



hotarnic, probabil aceeaşi persoană, punea pe un act de hotărnicie un interesant sigiliu cu numele sau . În comuna Celaru,aparţinând în trecut de Romanaţi , actualmente în jud. Dolj , exista satul Soreni. Un Stoica Soreanu era amestecat în revoluţia de la 1848 şi arestat împreună cu C.Manega şi I.Turcea foşti agenţi de propagandă în jud. Romanaţi. Comisia de cercetare îl declara vinovat la 25 iunie 1848 pentru că

participase la arderea Regulamentului

Organic la Caracal. Despre Marin Soreanu fost primar al Slatinei în trei rânduri şi mort în 27 mai 1944, de 45 de ani vă trimitem două decupaje din ziarul Gazeta Oltului cu anunţul morţii sale .Sperăm să vă fie de folos.

Dl. Ion Andreiţă, scriitor, Bucureşti .Ne trimite amintirile d-sale despre anii de şcoală petrecuţi la Perieţi şi Slatina , text însoţit de frumoase imagini de familie puse la dispoziţie de dl. Valentin Piţigoi redactor şef al ziarului ,,Curierul de Vâlcea’’, imagini reproduse din volumul lui Ion Andreiţă ,,Călător la un capăt de lume’’. Totodată ne semnalează apariţia valoroasei ,,Monografii a comunei Perieţi- Olt ‘’la a cărei lansare a fost prezent şi transmite salutări colectivului de la ,,Memoria Oltului’’ şi ,, ….iubitei mele prietene , d-na Aurelia Grosu ‘’ . Sperăm să colaborăm şi în viitor şi ne-am bucura dacă la Biblioteca Judeţeană ,,Ion Minulescu’’din Slatina ar exista toate volumele publicate până în prezent de dl. Andreiţă .

Dl.Manolescu, prof. biologie pensionar, Morunglav şi pasionat cercetător al istoriei locale ne felicită pentru ideea de a scoate revista care i-a fost de folos în redactarea lucrării ce o pregăteşte despre primarii din trecut ai Slatinei. ,,Am citit în Memoria Oltului nr. 12 /2013 despre familia Deleanu şi despre şetrarul Toma Deleanu care a fost scos din slujbă la 1793 în urma unui scandal întâmplat la bâlciul de Sf. Gheorghe de la Slatina . Am citit de asemenea cu interes serialul ,,Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi’’ unde am întâlnit nume cunoscute ale unor foşti profesori despre ale căror preocupări literare aflu tocmai acum . Sper să vă trimit cât de curând un material ilustrat despre foştii primari ai Slatinei ’’.



Aşteptăm alături de cititorii noştri cu mult interes materialul promis şi sperăm ca cercetările dvs. să se materializeze cât mai repede într-un volum pe care să-l prezentăm cititorilor şi iubitorilor de istorie din Oltenia.

dl.Mihai Barbu, profesor pensionar Perieţi Olt . Ne-a dăruit lucrarea d-sale ,,Monografia comunei Perieţi, judeţul Olt ’’ lansată recent solicitându-ne un exemplar al lucrării noastre ,,Publicaţii Periodice din Olt şi Romanaţi ’’. Sperăm ca în numerele viitoare să putem reproduce în revista noastră câteva fragmente din valoroasa dumneavoastră lucrare .

Dl. Toma Rădulescu, Craiova : ,,Faceţi un lucru extraordinar prin revista dvs. şi sper să pot trimite cât de curând un material despre familia Cornetti care a stăpânit moşia Olari din judeţul Romanaţi şi care familie este descendenta familiei Pârşcoveanu .M-aş bucura dacă am putea comunica mai des ’’. Şi noi ne dorim colaborarea dvs. , vă admirăm hărnicia şi spiritul enciclopedic pe care fiica dvs. Ana Maria Rădulescu le duce mai departe .

D-na Eleonora Arbănaş, preşedinta Fundaţiei Alexandru Şerbănescu ne informează că la 20 iunie 2013 cu ocazia sărbătoririi zilei aviaţiei ar dori să prezinte participanţilor şi câteva numere ale revistei noastre . Vă mulţumim şi suntem onoraţi .

D-na Gheorghiţă Margareta, preşedinta Asociaţiei Învăţătorilor , Filiala Olt : . ,, Cu ocazia Congresului Învăţătorilor ce se va desfăşura la Slatina în august 2013 am dori să reproducem în revista Asociaţiei articolul dvs. ,,Gânduri de ziua învăţătorului’’ apărut în Memoria Oltului nr.16/2013’’. Vă mulţumim pentru aprecieri şi urăm succes lucrărilor congresului de la Slatina.

Cititorii care doresc să trimită articole spre publicare redacţiei „Memoriei Oltului” sunt rugaţi să trimită textul redactat cu diacritice româneşti şi însoţit de ilustraţii . Articolele şi studiile propuse vor trata aspecte privind istoria şi trecutul judeţului Olt. Întreaga responsabilitate pentru conţinutul ştiintific al articolelor aparţine autorilor. Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală Memoria Oltului, cont RO02CECEOT0130RON0581998 Sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro Asociatia Culturala ,,Memoria Oltului”, loc. Izvoru, com. Ganeasa, jud. Olt, str. Libertatii, nr.96. Tel. 0724219925, e-mail [email protected]

An II , nr. 7(17) , Iulie 2013 MEMORIA OLTULUI · de ărani la 1888? Ce idee și-ar fi făcut de...

Documents

Transcript of An II , nr. 7(17) , Iulie 2013 MEMORIA OLTULUI · de ărani la 1888? Ce idee și-ar fi făcut de...