An. IV, nr. 9 (43), SEPTEMBRIE 2015 MEMORIA OLTULUI Ş ILOR ... · Dintre sute de catarge Invita...

An. IV, nr. 9 (43), SEPTEMBRIE 2015 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANATILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA OLTULUI şi ROMANAŢILOR

Revistă de istorie şi cultură a Oltului şi Romanaţilor Anul IV, nr.9 (43), septembrie 2015 Editată de Asociaţia Culturală MEMORIA OLTULUI Director: Ion D. Tîlvănoiu Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr. Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Jean Lupu, Dumitru Botar, Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana Tîlvănoiu, Vasile Radian.

Planşele noastre: 1. Mănăstirea Căluiu. 2. Marius Bunescu: ,,Autoportret”. 3. Cerere adresată de Marius Bunescu prefectului de Romanaţi Ion Brabeţianu la 18

octombrie 1905 prin care solicită o bursă din fondurile judeţului spre a urma Academia de Belle Arte din München.

4. Gheorghe Chiţu, primul decan al Baroului Dolj. CUPRINS

1. Ion Andreiţă- Merg românii la români?... ……………………………………………………...../2 2. Ion D. Tîlvănoiu- Documentele mănăstirii Căluiu………………………………………………../5 3. Nicu Vintilă- Gheorghe Chiţu- biografie rectificată……………………………………………./16 4. Cornel Manolescu- Avanpremieră editorială. Conducătorii oraşului Slatina (II)……………..../22 5. Dumitru Botar- Imagini aburite. Demetru D. Stoenescu……………………………………….../30 6. Ilie Dumitru- Leregeul- revista leregiştilor de ieri şi de azi……………………………………../31 7. Dumitru Botar- Calvarul unui subofiţer de jandarmi- Petre A. Georgescu……………………../33 8. Claudia-Theodora Truţă, Mihai Barbu- Vechii proprietari ai moşiei Mierleştii de Sus, jud. Olt /38 9. Ion Zăuleanu- Mihai Viteazul şi Caracalul…………………………………………………......./47 10. Vasile Radian- Unele aspecte privind economia comunei Brebeni, jud. Olt………………..…/51 11. Puiu Stoiculescu- Familia Bunescu……………………………………………………………./59 12. dr. Aurelia Grosu- Inedit. Jurnalul artistic al maestrului Spiru Vergulescu (VII)……………../66 13. Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian- Drama învăţătorilor refugiaţi din Olt şi Romanaţi (VII)….../73 14. Ioan Barbu- Întoarcere în mirajul copilăriei………………………………………………….../81 15. Viorica Istrate- Ieromonahul Damian Stănoiu şi monografiile sale (II)………………………./89 16. Dumitru Botar- O carte de referinţă: Mănăstirea Căluiu……………………………………../99 17. dr. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Noi contribuţii la biografia lui Damian Stănoiu…………….../100 Întregiri la bibliografia lui Ion Nijloveanu …………………./102 18. Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Fl. Tîlvănoiu- Monumentul eroilor din Vădăstriţa………../107 ISSN 2284 – 7766 Tiparul executat la Editura Hoffman www.EdituraHoffman.com Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910



Merg românii la români?... Ion Andreiţă

Când coborâm dealurile Huşilor, coboară şi noaptea – şi autobuzul ce ne poartă spre Basarabia devine un univers pe pneuri. Merg români la români. Legile ospeţiei însă nu pot fi încălcate. De aceea, ducem daruri: cărţi şi flori – iar ei ne aşteaptă cu nerăbdare şi masa întinsă. La un moment dat, maşina se opreşte: un chip încruntat, sub o caschetă cu cozoroc îngust, urcă pe uşa din faţă, sfredelind cu priviri de gheaţă universul. „Valiut est?” – întreabă, în timp ce privirea-i ne fierăstruieşte pe fiecare în parte, din cap până-n picioare. Rămânem perplecşi. Ghilotina verbală cade din nou: „Valiut est?” ...Şi trecem, astfel, punctul de frontieră Albiţa-Ilişeni. Merg români la români?

Snegur nu doarme

La Chişinău ajungem pe la ceasurile 10 ale nopţii. Autobuzul se opreşte în faţa hotelului „Codru”. Alături – ni se spune – se află locuinţa preşedintelui Mircea Snegur. Hai să-l sculăm din somn – propune cineva – şi din 20 de piepturi izbucneşte cântecul: „Hai să-ntindem hora mare / Mai aici şi mai colea / Mai aproape de hotare / Până-n Basarabia!” ...Dar Snegur nu doarme. Câteva uniforme vin spre noi, cu caschetele cu cozoroc îngust trase pe ochi: „Praşu!” „Praşu!” – rostesc – şi ne împing pe uşa hotelului. Merg români la români?

„Îi auziţi, tovarăşe maior?” Hotelul „Codru” a fost, până nu demult, hotel de partid. Acum pot fi cazaţi şi civili – ca noi, de pildă. Hotel obişnuit, la urma urmei – camere standard, două paturi etc. – dar aici este considerat hotel de lux. Apăs butonul televizorului color din cameră şi prind un

post rusesc. Apoi Chişinăul. Apoi îmi aduc aminte de un banc spus cu puţine minute în urmă – afară, pe trotuar – de un amic local. Se zice că la un hotel din Moscova erau găzduiţi, în aceeaşi odaie, trei „grajdanini”: un moldovean şi doi gruzini. Încălziţi de votcă, gruzinii încep să spună bancuri politice. Moldoveanul le face tot felul de semne avertizoare, dar degeaba. În glumă se apropie de priza electrică – în care era înfipt radioul – şi exclamă râzând: „Îi auziţi, tovarăşe maior?” Dimineaţa, moldoveanul se trezeşte singur în cameră. La plecare, o întreabă pe recepţionera de etaj ce s-a întâmplat cu cei doi gruzini, de-au plecat aşa devreme. Recepţionera răspunde: „Păi, n-aţi vorbit azi-noapte cu tovarăşul maior?”



...Mă uit la colegul meu de cameră, poetul George Anca. Încerc să-i spun bancul, dar el dă disperat din mâini, făcând nişte semne misterioase în sus. Înţeleg că acolo poate fi „priza” noastră. Ne tragem pătura peste cap. Adormim. Şi visez că nici în somn n-am curaj să visez că spun bancuri politice. Merg români la români?

Dintre sute de catarge Invitaţia noastră la Chişinău o datorăm Liceului academic român-englez „Mircea Eliade” din capitala Basarabiei, care a iniţiat o amplă manifestare prilejuită de aniversarea zilei de naştere a scriitorului-filozof şi împlinirea a 5 ani de la înfiinţarea şcolii ce-i poartă numele. Au răspuns invitaţiei trei licee din ţară: „Spiru Haret” – Bucureşti, „Mihai Viteazul” – Ploieşti şi „Costache Negruzzi” – Iaşi; dascăli şi elevi. Amenajat într-o clădire veche, pe cheltuială proprie, sus-numitului liceu i se pun tot timpul beţe-n roate. Dar şi faima îi creşte pe zi ce trece. Mulţi din cei de alcătuiesc floarea agrariană aflată la coarnele plugului-conducător al republicii îşi aduc odraslele aici să-nveţe carte. Pe furiş ori prin abuz. În timp ce de la prezidii tună şi fulgeră la adresa românismului ce se cultivă în această şcoală. Exemplul ministrului agriculturii nu este singurul. Între timp, însă, aici se învaţă carte; după programe şcolare româneşti, cu materii interzise de agrarieni, precum istoria românilor, limba şi literatura română, religia. Elevii de la „Eliade” au cucerit toate olimpiadele şi concursurile la care au participat. Cele două promoţii de absolvenţi, de până acum, au trecut integral pragul facultăţilor. Mulţi învaţă la Chişinău. Dar şi la Bucureşti, Cluj, Iaşi, Oxford, Sorbona. ...În România se pregătesc la această oră, zeci de mii de tineri basarabeni. În vară va absolvi prima promoţie. Toţi sunt aşteptaţi ca pâinea caldă; este mare nevoie de ei acasă. Şi, totuşi, nu mă pot abţine să nu murmur: „Dintre sute de catarge”... Murmur în gând; nu vreau să fiu Casandră. Şi-mi amintesc că, totuşi, merg români la români.

Ne-ar trebui nişte ceceni Câteva inimi mari ale Basarabiei – i-am numit pe Mihai Cimpoi, Valeriu Matei, Ion Ungureanu – au rostit cuvinte memorabile la întâlnirea cu elevii Liceului „Mircea Eliade” din Chişinău. Îmi amintesc din rostirea fostului ministru al culturii – dintr-o vreme ceva mai democratică – Ion Ungureanu: „Pe drum, venind aici, mă gândeam că ne-ar trebui nişte ceceni. Trecând pragul liceului însă şi, văzându-vă, mărturisesc că nu-i mai invidiez nici pe cei din ţările baltice, nici pe cei din Cecenia. Suntem puternici. Şi, mai ales, nu suntem laşi; noi, cei de-aici, de care va depinde soarta Basarabiei”. Poetul şi deputatul Valeriu Matei: „Manifestarea voastră, pe acest timp de secetă, este ca o ploaie caldă, vestitoare de rod”. Academicianul Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor: „Pentru noi, basarabenii, Mircea Eliade este un model de urmat”. Profesoara Iuliana Gorea-Costin, directoarea liceului: „Îngăduiţi-mi să rostesc una din maximele lui Eliade, care ne călăuzeşte pe noi: „Cei mai glorioşi «naţionalişti» nu sunt eroii, nici şefii politici, care nu



fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioşi «naţionalişti» sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea”. ...Într-adevăr, la ce ne-ar mai trebui „nişte ceceni”? Oare, nu merg români la români?

Tur de oraş Un autobuz hodorogit, o ghidă gravă – şi Ana Ioniţă, studentă la Ziaristică în Bucureşti şi Nicolae Popa, redactor la Radio Actualităţi Bucureşti (ambii veniţi din Chişinău) care încearcă să destindă oarecum atmosfera. Reţin câteva repere, de pe un traseu de aproape două ceasuri. O stradă cu inscripţie nouă: „Bucureşti”. Până nu demult: „Iskra”. Pe fosta „Iskra”: Şcoala rusă (nr. 37) care rivalizează în monumentalitate cu orice construcţie similară din America. Aici învaţă copiii rusofonilor: au şi bazin de înot. Într-un alt punct – Institutul Agronomic. Aici – suntem avertizaţi – au studiat cei trei corifei ai politicii oficiale basarabene: Snegur, Sangheli, Lucinschi. Undeva, pe un panou uriaş: „Ziua naţională de înverzire a plaiului”. Acţiune dirijată sub lozinca lui Mircea Snegur: „Un arbore pentru dăinuirea noastră”. Care dăinuire... Oprim la cimitirul în care este înmormântat (de numai trei săptămâni) profesorul universitar Nicolae Costin, fostul primar al Chişinăului (şi soţul directoarei Liceului „Eliade”) – patriotul de numele căruia se leagă multe din izbânzile românilor basarabeni. Era un om-munte – şi s-a stins de leucemie. (Recent a fost atins de aceeaşi boală şi fostul său şofer!) Mai-marii zilei au vrut să-l ducă pe furiş la cimitir, ascuns într-o dubă. Dar au aflat oamenii, s-au pus de-a curmezişul, l-au săltat pe umeri şi l-au purtat prin tot oraşul (inclusiv pe la statuia lui Ştefan cel Mare) urmându-l zeci de mii de români îndureraţi. O cruce modestă, de lemn, străjuie proaspătul mormânt. Punem o lumânare, o floare, picăm o lacrimă. Pică şi cerul o ploaie măruntă. O lumânare, o floare şi-o lacrimă punem şi alături, la mormântul rapsozilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici, care s-au prăbuşit, aidoma aviatorului Vlaicu, în cântecul de dragoste pentru Ţară. La întoarcere facem un popas în Piaţa Marii Adunări Naţionale, acolo unde – începând cu 31 august 1989 – s-au ţinut toate mitingurile de impunere a fiinţei naţionale: limbă de stat român, grafie latină, drapel tricolor, suveranitate. Astăzi – ni se spune – Puterea Agrariană nu mai îngăduie nici un miting aici. Nici în alt loc din centrul oraşului. Cei ce vor să-şi plângă durerea sunt îndreptaţi spre Valea Morilor; undeva, departe, în preajma fostului lac comsomolist făcut de Brejnev. Din casetofonul unui tânăr izbucneşte cântecul acela minunat, cântat de atâtea ori de Doina şi Ion: „Suntem în cuvânt şi-n toate / Floare de latinitate / Sub un cer cu stele sudice / De avem sau nu dreptate / De avem sau nu dreptate / Eminescu să ne judece”. Pentru că, orice s-ar întâmpla, merg români la români.



Noapte cu Ilie Ilaşcu Cerc strâns, în marginea parcului străjuit de spada şi crucea lui Ştefan ce Mare. Capătul Aleii Clasicilor, lângă bustul lui Mircea Eliade; singura statuie înălţată (până la această oră) poetului-filozof în întreg spaţiul românesc. Alături, soclul lui Blaga cere cap; capul a fost furat de netrebnici într-o noapte. În noaptea aceasta păzim. Păzim ce? „Dacă Eliade ar fi acum aici – zice poetul George Anca – Ilaşcu n-ar fi în puşcărie”. „Mă tem, colega, că tot în celula 13, a condamnaţilor la moarte, s-ar fi aflat – replică poetul-deputat Valeriu Matei. Nici nu vă închipuiţi ce înseamnă KGB-ul”. Gheorghe Gavrilă Copil, preşedintele Societăţii Culturale Bucureşti-Chişinău, povesteşte cum a încercat să ajungă, astăzi, până la Ilaşcu, dar a fost împiedicat de diverse „formalităţi”. „Care formalităţi ar fi prins şi chip de kalaşnikov, dacă insistai” – adaugă poetul Matei. Şi ne mărturiseşte, apoi, că ultima oară când s-a putut lua legătura cu Ilie Ilaşcu a fost în ianuarie: au primit o scrisoare de la el – şi au izbutit să-i transmită şi ei una; cel care i-a scris este însuşi Valeriu Matei. Tăcerea în legătură cu conţinutul scrisorii nu poate fi pusă doar pe faptul că şi copacii parcurilor pot avea urechi. ...De departe, răzbate zvon de cântec tânăr. Şi ne amintim câteva cuvinte ale lui Ilie Ilaşcu, adresate într-un Apel către semenii săi: „Mă adresez vouă, tinerilor şi studenţilor, care sunteţi viitorul Neamului acesta. Noi am aprins focul libertăţii, voi îl veţi duce mai departe”. Într-adevăr, merg români la români. * La întoarcere, spre casă, am fost însoţiţi până la graniţă de un echipaj de poliţie condus de un colonel, soţul unei profesoare (de română) de la Liceul „Mircea Eliade”. Nu ne-am mai întâlnit cu „Valiut est?” Dar i-am simţit, prin fereastra autobuzului, sfredelul privirilor de sub cascheta cu cozoroc îngust.

Documentele mănăstirii Căluiu Ion D. Tîlvănoiu

La arhivele Naţionale din Bucureşti se păstrează şi un adevărat tezaur cu documente mănăstireşti. Pentru cunoaşterea trecutului aşezămintelor monahale din Olt şi Romanaţi, cunoaşterea acestor documente este obligatorie. O parte dintre ele, cele din evul mediu până la epoca lui Matei Basarab sunt în mare parte cunoscute fiind publicate în ediţiile de ,,Documente privind istoria românilor”. Altele mai târzii au rămas necunoscute. Urmând exemplul profesorului I. Ionaşcu care publica ,,Documentele schitului Şerbăneşti-Morunglav”, ctitoria lui Matei Morunglav (Memoria Oltului nr. 8/2012), în revista ,,Arhivele Olteniei” în 1938, ne propunem să facem cunoscute documentele mănăstirilor oltene Brâncoveni, Clocociov, Căluiu, Hotărani şi Seaca-Muşeteşti. Semnalând cercetătorilor existenţa acestor documente, nădăjduim că după noi alţii mai harnici le vor studia amănunţit, aducând noi date despre ctitorii acestor aşezăminte, proprietăţile lor, egumenii care le-au purtat de grijă, donatori, etc. Documentele mănăstirii Căluiu sunt cuprinse în 17 pachete, fiecare cu acte



referitoare la moşiile mănăstirii. Documentele sunt aşezate de regulă respectându-se criteriul cronologic, pentru cele vechi este indicat şi leatul. Importanţa documentelor mănăstirii Căluiu din Romanaţi constă şi în faptul că ele vorbesc despre familia Buzeştilor, ctitorii aşezământului, între care se remarcă cei trei fraţi Radu, Preda şi Stroe, vitejii sfetnici ai lui Mihai Viteazul.

I. Documente relative la moşiile Tomşani, Poiana, Corneşul şi pentru fondarea m-rii de clucerul Radu Buzescu şi pentru ţigani

1. 7118, 1609 sept. 1. Copie adeverită după testamentul clucerului Radu Buzescul prin care termină fondarea m-rei Ceptura sau Căluiu şi îi lasă o sumă oarecare pentru pomeni.

2. 7181, 1673, maiu 14. Idem după al jupânesei Caplei, strănepoata Buzeştilor lăsând m-rii Căluiu moşiile Tomşanii şi schitul Corneşul şi 60 familii de ţigani.

3. 7181, 1673 iunie 19. Hrisovul lui Grigore Ghica vv. întărind m-rii Căluiu stăpânire peste satele Tomşanii, Poiana, Corneşul din Romanaţi.

II. Documente relative la moşia Vârtina şi Corbeni din districtul Romanaţi, proprietăţi ale m-rii Căluiu

1. 7072, 1564, aprilie 18. Copie adeverită de economia Sf. Mitropolii după chrisovul lui Petru vv. prin care ordonă moşnenilor Oprei cu fraţii săi Dinişiu şi Teodoru şi cu Stan cu frate-său Teofil ca să aibă parte din moşia Balşiu după osebite învoele ce s-a făcut între dânşii.

2. 7093, 1585 aprilie 19. Copie legalizată de iconomul Mitropoliei după diata lui Radu armaşu, Preda vel spătar şi jupan Stroe vel postelnic, prin care face danie m-rii de la Cepturoaia satul Puliani, satul Chintescii şi o parte de loc cu moară.

3. 7099, 1591 maiu 21. Copie adeverită de iconomul Mitropoliei după înscrisul lui Dumitru din Sălcuţa cum că a vândut partea lui de moşie din Puliani a m-rii Căluiu drept 3000 aspri.

4. 7099, 1591 iunie 16. Copie adeverită de economul Mitropoliei după chrisovul lui Ştefan Vodă prin care întăreşte cumpărătoarea ce m-rea Căluiu a făcut din partea de moşie a lui Dumitru din Sălcuţia.

5. 7172, 1664, februarie 17. Copie adeverită de iconomul sfintei Mitropolii după înscrisul postelnicului Mateiu care dăruieşte m-rii Căluiu partea sa de moşie un vad de moară din Corbeni.

6. 7172, 1664 august 16. Copie adeverită de iconomul Mitropoliei după cartea lui Grigore Ghica prin care întăreşte daniile făcute m-rii Căluiu a jupânesei Caplei, moşia Corbeni şi a postelnicului Matheiu vadul de moară.

7. 7172, 1664 ianuarie 14. Copie adeverită de iconomul sfintei Mitropolii după înscrisul jupânesei Caplea, fiica banului Theodosie pentru dania ce dă m-rii Căluiu partea sa de moşie Corbenii care rămăsese nevândută de frate-său spătarul Preda din Cepturoaia.

8. 7172, 1664 ianuarie 14. Copie adeverită de iconomul Mitropoliei după înscrisul jupânesei Caplea că a dăruit vadul de moară din Corbeni cu partea sa de moşie a m-rii Căluiu.

9. 7173, 1664 octombrie 7. Copie adeverită de iconomul Mitropoliei după înscrisul lui Grigore Ghica la prigonirea ce a avut cu Preda Corbeanul pretinzând o parte din moşia ce jupâneasa Caplea a dăruit m-rii Căluiu şi înfăţişându-se în divanul



domnesc Preda pierde judecata şi m-rii i se constată dreptul de proprietate pe moşia sus numită, dania jupânesei Caplea.

10. 7174, 1666 maiu 15. Copie adeverită de iconomul Mitropoliei după cartea de hotărnicie a 12 boieri pentru moşia Vârtina a m-rii Căluiu despre hotarele ei cu moşia Bălşeni.

11. 7176, 1668 aprilie 1. Copiea adeverită de iconomul Mitropoliei după răvaşul domnesc al lui Radu Vodă pentru ca 6 boieri să meargă a alege hotarele moşiei numită Gura României cu moşia Corbenilor să se constate proprietatea m-rii Căluiu.

12. 7176, 1668 iunie 1. Copie adeverită de iconomul Mitropoliei după cartea a 6 boieri care au mers la faţa locului de a alege hotarul moşiei Gura României alăturată cu moşia Corbenii.

13. 7177, 1669 aprilie 23. Copie adeverită de economul Mitropoliei după chrisovul lui Antonie vv. prin care întăreşte dreptul de stăpânire m-rii Căluiul pe chărţilor lui Grigorie Ghica şi a lui Radu vv. asupra moşiei Gura României de lângă Corbeni care a fost dată acestei m-ri de jupâneasa Caplea, strănepoata Buzeştilor.

14. 7179, 1671, fără dată. Copie adeverită de iconomul Mitropoliei după înscrisul Paraschivei din Cepturoaia cum că fratele său Preda a luat 20 ughii dela Mardalie din Corbeni şi a mai luat şi dânsa încă atât, pentru care-i vinde partea sa de moşie din acel loc.

15. 7180, 1671 decembrie 18. Copie adeverită de iconomul Mitropoliei după cartea de judecată ce a avut părintele Ignatie cu Preda din Corbeni a lui Vâlcu vel paharnicul prin care se constată m-rii Căluiu dreptul de protimisis la cumpărătoarea părţii de moşie ce cumpărase Preda din Corbeni şi căruia părintele Ignatie îi numără banii ce i-a dat pe dânsa.

16. 7180, 1672 aprilie 20. Copie adeverită de iconomia Mitropoliei după actul de vânzare al Paraschivei din Cepturoaia care vinde m-rii Căluiu partea sa de moşie din Corbeni.

17. 7181, 1673 maiu 14. Copie legalizată după actul de danie al jupânesei Caplea pentru moşie la Tomşani.

18. 7201, 1693 maiu 24. Copie adeverită de iconomul Mitropoliei după diata lui Radu postelnicu şi soţia lui Stanca cu fiica lor Neacşa din Otetelişiu prin care închină m-rii Căluiu partea lor din moşia Puliani.

19. 1817 august 5. Petiţia egumenului m-rii Căluiul către spătarul Constantin Şuţu, caimacamul Craiovei ca să cheme pe moşnenii satului Baldovineşti ca să dea mulţumire de împietrirea hotarelor moşiei Vârtina.

20. 1853 noiembrie 27. Sentinţa Tribunalului de Romanaţi cu nr. 45 pentru hotărnicia moşiei Vârtina.

21. 1862 august 22. Sentinţa nr. 27 a judecătorilor de Romanaţi în procesul moşiilor Vârtina, Poleni şi Corbenii ale m-rii Căluiu.

22. 1861 octombrie 1. Sentinţa nr. 186 a judecătoriei de Romanaţi pentru moşiile Vârtina, Polenii şi Corbenii.

III. Documente relative la moşiile Broşteni, Măzgăneşti şi Hurezul 1. 7140, 1632 iunie 16. Act de danie al jupânesei Voica către m-rea Căluiu pentru

moşia sa din Broşteni.



2. 7142, 1634 aprilie 6. Act de danie al Voicăi către m-rea Căluiu pentru moşia ei din Broşteni.

3. 7173, 1665 mai 4. Zapisul lui Vlădan cu soţia sa, prin care vând partea lor de moşie.

4. 7187, 1679 august 2. Zapisul de vânzare al vornicului Neagoe la mâna Lupului căpitanul pentru a patra parte din moşia Mânzăganii.

5. 7197, 1689 februarie 8. Zapisul lui Daniil monahul prin care lasă m-rii Căluiu ca după moartea lui să stăpânească moşia Mâzganii.

6. 7190, 1682 mai 17. Act de vânzare al Lupului căpitanu către m-rea Căluiu pentru moşia Mâzgani.

7. 7173, 1665 iunie [?] 19. Carte de alegere pentru hotarele moşiei Broştenii făcută de 6 megiaşi.

8. 7194, 1685 noiembrie 24. Cartea lui Şerban Voevod prin care întăreşte Lupului căpitanul stăpânire peste moşia Mâzgani.

9. 7195, 1687 februarie 5. Zapisul fiilor lui Avram din Hurez prin care dăruiesc m-rii Căluiu moşia Hurez.

10. 7210, 1702 februarie 14. Actul de danie al Pârvului prin care închină m-rii Căluiul partea din moşia Gropşani a fratelui său Coman.

11. 7222, 1714 aprilie 1. Cartea de judecată a ispravnicului Craiovei pentru moşia Gropşani.

12. 7245, 1737 iunie 12. Copie după cartea de alegere a moşiei Măzganii. 13. 1781 decembrie 7. Carte de alegere a moşiei Horezul. 14. 1836 martie 17. Copie după sentinţa judecătoriei de Romanaţi în procesul moşiei

Broşteni. 15. 1855 septembrie 6. Copie după sentinţa Înaltei Curţi nr. 56 relativ la procesul lui

Constantin Brăiloiu cu m-rea Căluiul pentru moşia Broşteni. 16. 1857 mai 20. Act de învoială între m-rea Căluiu cu Constantin Brăiloiu pentru

hotarul moşiei Broşteni. 415. IV. Documente relative la hotărnicia moşiei Chinteştii Govorii, vecină cu

Bârluiul. 1. 1848 martie 3. Extras din hotărnicia moşiei Chinteştii Govorii vecină cu Bârluiul. V. Documente relative la moşia Căluiu. 1. 7024, 1516 iulie 5. Copie după cartea lui Basarab Voevod către Vlad Banul relativ

la moşia Căluiu. 2. 7025, 1516 noiembrie 14. Copie după cartea lui Basarab Voevod către Vlad Banul

prin care-i conferă moşia Căluiu. 3. 1851 septembrie 26. Sentinţa Înaltei Curţi dată în pricina dintre casa lui Ştirbei

Vodă cu Epitropia Sfântului Mormânt pentru alegerea hotarelor moşiei Ştirbeiu despre vatra mănăstirii Căluiu.

4. 1853 august 19. Copie după actul de împietrirea (hotărnicia) moşiei Oboga, dependinte de schitul Morânglavu.

5. 1859 mai 23. Act de învoială între Eforia Spitalelor cu Epitropia Sf. Mormânt pentru stingerea procesului ce au avut pentru zăgaz de moară.



VI. Documente relative la moşia Cornescu [Corneşu]. 1. 1852 septembrie 20. Extract de hotărnicia moşiei Corneş proprietate a m-rii Căluiu. 2. 1854 noiembrie 17. Sentinţa Tribunalului de Romanaţi cu nr. 15 dată în pricina formăluirei hotărniciei moşiei Cornescu. 3. 1856 octombrie 22. Idem cu nr. 37 dată în pricina formăluirei hotărniciei moşiei Dranoveţu. VII. Documente relative la moşia Lipovu şi Radovanu. 1. 7061, 1553 ianuarie 7. Copie după chrisovul răposatului Pătraşcu vv. prin care face danie satul Vianul lui Ganea biv-post. iar acesta o face danie m-rii Căluiu. 2. 7061, 1553 ianuarie 7. Idem. 3. 7078, 1569 oct. 14. Hrisovul lui Alexandru vv. către Dobromir, banul Craiovei pentru Lipov. 4. 7101, 1592 noiembrie 26. Copie adeverită de iconomia Sfintei Mitropolii după zapisul jupânesei Maria prin care aceasta vinde lui Radu armaşul din Cepturoaia moşia ei Vianul şi acesta o face danie m-rii Căluiu. 5. idem. Traducerea documentului de mai sus. 6. 7101, 1592 noiembrie 26. Idem. 7. 7101, 1592 decembrie 3. Cartea lui Alexandru vv. prin care întăreşte vânzarea moşiei Vianul dată de jupâneasa Maria şi fiul ei Şerban din Cotin [?] lui Radu armaşul din Cepturoaia iar acesta o dăruieşte m-rii Căluiu 8. 7176, 1668 iunie 25. Cartea lui Gheorghe vel ban Craiovei. 9. 7194, 1686 iunie 20. Danie a Mariei Băneasa m-rii Sf. Gheorghe din Bucureşti. 10. 7194, 1686 iunie 25. Cartea lui Şerban Cantacuzino vv. prin vare întăreşte pe egumenul ales de Patriarhul Ierusalimului la m-rea Căluiu. 11. 7198, 1689 noiembrie 15. Copie după mărturia împrejurenilor moşiei Lipovul pentru descoperirea hotarelor acelei moşii. 12. 7247, 1739 mai 15. Cartea lui Matei Cantacuzino, banul Craiovei dată m-rii Căluiu şi egumenului Varlaam precum şi întregului sobor spre a avea în posesie schitul Lipovul cu moşia ce are împrejur şi 2 vii ce le are în districtul Dolj. 13. 1792, septembrie 15. Act din partea a doi boieri orânduiţi din porunca Căimăcămiei Craiovei după procesul dintre m-rea Fedeleşoiu cu moşnenii Torsureni de jos precum şi cu alte moşii învecinate care au ales hotarele moşiei ce sus numita m-re este în drept a stăpâni. 14. 1792 dec. 21. Petiţia egumenului m-rii Căluiu către domn cu rezoluţia în dos pentru călcarea ce se face. 15. 1794, ianuarie 28. Carte de judecată a doi boieri în pricina dintre m-rea Lipovul şi m-rea Fedeleşoiu şi alţi răzeşi pentru hotarele moşiei Lipovu. 16. 1794 februarie 27. Petiţia moşnenilor Torsurenilor de jos către Alexandru Constantin Moruzi vv. la prigonirea ce au avut cu m-rile Căluiu şi Fedeleşoiu de călcarea hotarelor; cu rezoluţia domnească, se recomandă caimacamului Craiovei de a se trimite procesul acesta în divanul domnesc. 17. 1839 ianuarie 10. Copie după sentinţa divanului judecătoresc din Craiova cu nr.1 la procesul dintre m-rea Căluiu cu d-ei armăşoaia Uţa Vlădoianca pentru hotarul moşiei Lipovul.



18. 1839 ianuarie 10. Idem. 19. 1842 februarie 27. Sentinţa Înaltului Divan, Secţia I cu nr. 13 la procesul urmat între m-rea Căluiu cu d-ei armăşoaia Uţa Vlădoianca pentru călcarea hotarelor moşiei Lipovul. 20. 1846 mai 13. Sentinţa Înaltei Curţi de Revizie cu nr. 7 la procesul dintre m-rea Căluiu cu armăşoaia Uţa Vlădoianca dimpreună cu fiul d-ei, maior Barbu Vlădoianu pentru alegerea hotarelor şi luarea în stăpânire a moşiei Lipovul. 21. 1848 ianuarie 14. Sentinţa judecătoriei Dolj, Secţia II, nr. 4 la procesul urmat pentru alegerea hotarelor moşiilor Torsura de jos- proprietatea Sfintei Episcopii a Râmnicului, Lipovul a m-rii Căluiu, Ţuţurul a lui Nae Izvoranul, Torsura de sus a m-rii Fedeleşoiu, Urzicuţa şi alte vecinătăţi. 22. 1850 mai 3. Relaţia hotarnicului Pleşoianu. 23. 1855 august 1. O prescurtare de alegerea hotarelor moşiei Lipovul scoasă din hotărnicia m-rii Căluiu de la Grigore Pleşoianu cu moşia Vatra a m-rii Segarcea. VIII. Documente relative la moşia Pleniţa. 1. 7075, 1567 mai 1. Copie după hrisovul lui Petru voevod prin care confirmă lui Drăgoiu cu fiii lui Mihul, Stan, Oancea şi Ivan stăpânire peste moşia Pleniţa şi Tuaşa [?]. 2. 7083, 1575 ianuarie 12. Copie după hrisovul lui Alexandru voevod prin care întăreşte lui Stan stăpânire peste moşia Pleniţa, partea lui Albu. 3. 7093, 1585 ianuarie 28. Hrisovul lui Petru voevod prin care confirmă lui Preda mare comis, lui Preda mare paharnic şi lui Stroe cu fiii lor stăpânire peste satul Pleniţa. 4. 7104, 1596 mai 27. Hrisovul lui Mihai voevod relativ la satul Pleniţa. 5. 7104, 1596 iunie 15. Hrisovul lui Mihai voevod relativ la procesul sătenilor Pleniceni cu Radu mare clucer, Preda mare postelnic şi Stroe mare stolnic pentru satele Pleniţa şi Păstaia. 6. 7106, 1597 octombrie 6. Copie după hrisovul lui Mihai voevod prin care confirmă jupânului Radu clucerul, Preda postelnicul şi Stroe stolnicul stăpânire peste moşiile Pleniţa şi Păstaia. 7. 7120, 1611 noiembrie 16. Hrisovul Radului Voevod către jupâneasa Catalina, soţia lui Preda Buzescu fost mare ban al Craiovei şi jupânesei Maria, fiica sa pentru satele Pleniţa şi Păstaia. 8. 7121, 1613 mai 19. Hrisovul lui Radu Voevod relativ la procesul dintre moşnenii pleniceni cu jupâneasa Catalina Băneasa şi cu fiica sa jupâneasa Maria prin care întăreşte celor din urmă stăpânire peste satele Pleniţa şi Păstaia. 9. 7121, 1613 mai 25 Hrisovul lui Radu Voevod relativ la procesul sătenilor pleniceni cu jupâneasa Catalina Băneasa şi cu fiica sa Maria, prin care se arată că numiţii moşneni s-au ridicat pentru a şasea oară stăruind a cere acest sat ca proprietate a lor, însă vodă judecând în Divan procesul concedă dreptatea şi posedarea acestei moşii numitei bănese. 10. 7125, 1617 ianuarie 23. Hrisovul lui Alexandru Voevod relativ la procesul egumenului Eremia de la m-rea Cepturoaia cu jupâneasa Sima, soţia stolnicului Stroe Buzescu pentru moşia Pleniţa pe care Ianache Catargiu pe nedrept o închinase la această mănăstire şi domnul judecând şi cunoscând dreptăţile fodtei soţii a Buzescului îi întăreşte stăpânire peste numita moşie.



11. 1832, octombrie. Act de cercetare a lui Iordache Otetelişanu, orânduit din partea Divanului Craiovei în urmarea prigonirii egumenului mănăstirii Căluiu cu Panait Vasiliu şi tovarăşul său Călin Piscanul, arendaşii moşiei Poiana Pleniţa, pentru neplata arenzii către mănăstire. 12. 1833. Sentinţa Divanului Judecătoresc din Craiova, Secţia Civilă, relativ la procesul protosinghelului Tarasie, egumenul mănăstirii Căluiul cu arendaşii Panait Vasiliu şi Călin Piscanul ai moşiei Poiana Pleniţa pentru neplata arenzii către mănăstire după coprinderea contractului, sub cuvântul arătat că li s-a cotropit de cptre vecinii moşneni o parte din moşie, ceea ce le-a cauzat pagube. 13. 1834 februarie 23. Sentinţa Judecătoriei de Mehedinţi relativ la prigonirea egumenului de la Căluiu cu moşnenii pleniceni pentru despăgubirea unor cheltuieli de judecată şi restituirea unui loc al numitei mănăstiri. 14. 1837 septembrie 1. Sentinţa Înaltului Divan al Ţării relativ la prigonirea moşnenilor orodoleni cu hatmanu [?] Constantin Brăiloiu pentru alegerea hotarelor moşiei Caraula despre Orodel. 15. 1844 dec. 5. Copie după hotărnicia paharnicului Grigore Otetelişanu a moşiei Pleniţa. 16. 1849 mai 25. Copie după hotărnicia moşiei Bărbicioara lucrată de inginerul hotarnic Petrache Popescu. 17. 1849 noiembrie 14. Sentinţa judecătoriei de Dolj, Secţia a II-a relativ la prigonirea dintre mănăstirea Căluiu cu proprietarii învecinaţi pentru mpşia Pleniţa. 18. 1853 februarie 10. Sentinţa Înaltei Curţi relativ la prigonirea dintre mănăstirea Căluiu cu moşnenii orodoleni numiţi şi pleniceni pentru regularea hotarelor moşiei Pleniţa sau Păstaia despre celelalte moşii învecinate. 19. 1855 iunie 26. Carte de hotărnicie a moşiei Pleniţa cu Orodelu. 20. [Fără dată] Copie după hrisovul lui Mihai Voevod prin care confirmă Radului mare clucer, Preda spătar şi Stroe mare Stolnic stăpânirea peste moşia Pleniţa. IX. Documente relative la moşiile Piscul, Sacu, Nebuna, Cioroiu, Popeşti, etc. din judeţul Dolj ale mănăstirii Căluiu. 1. 7124, 1616 maiu 20. Hrisovul lui Radu vv. către mănăstirea Cepturoaia prin care-i întăreşte dania moşiei Piscul şi a treia parte din moşia Lipovul (slavon cu traducţie). 2. 7140, 1632 [fără dată] Bucureşti. Hrisovul lui Matei vv. prin care întăreşte mănăstirii Căluiu stăpânirea peste satele Pisculu, Băjeniile-Dolj, Răgeştii, etc. 3. 7150, 1642 [fără dată]. Copie legalizată de Arhiva Statului în 1848 martie 10 după trei cărţi domneşti relative la drepturile mănăstirii Căluiu pe moşiile Băjeniile, Nebuna, etc. (din 14 iulie 1654 şi 9 mai 1679). 4. 7161, 1653 naiu 30. Copie după actul de danie al Elenchii Băneasa către mănăstirea Căluiu prin care-i lasă moşia Ghidiciul şi alte obiecte. 5. 7194, 1686 august 8. Copie după cartea lui Şerban Voevod către Barbu şi Constantin din Cepturoaia ca să păzească hotarele vechi ale moşiei Priscanilor ale moşiei Cepturoaia. 6. 1851 maiu 25. Copie legalizată după sentinţa judecătoriei de Dolj şi a Curţii Apelative din Craiova în privinţa alegerii moşiei Piscul de Sacu, Nebuna şi Cioroiu. 7. 1849 iunie 25. Prescurtarea de hotărnicia moşiei Piscul de I. Predidici.



8. 1862 octombrie 22. Extract din cartea de alegere a moşiei Popeşti, lucrat de hotarnicul N. Monastriceanu. X. Documente relative la moşia Rebegii, proprietatea mănăstirii Căluiu din judeţul Dolj [sic!] trimise Ministerului Domeniilor cu nr. din mai 1896. 1. 7103, 1595 februarie 27. Copie adeverită de Economia Sfintei Mitropolii după hrisovul lui Mihai vv. prin care întăreşte dania moşiei Rebegii de către boierii Radu marele clucer, Preda marele postelnic şi Stroe vel stolnic, care şi aceştia au cumpărat-o în mai multe fâşii de la moşneni şi o închină mănăstirii Cepturoaia. 2. 7103, 1595 iunie 5. Copie adeverită de Iconomia Sfintei Mitropolii după hrisovul lui Mihail vv. prin care întăreşte mănăstirii Cepturoaia (Căluiu) dania boierului Radu mare clucer de moşia şi satul Rebegii cu românii dintr-ânsul, pe care mai multe părţi au fost cumpărat-o. 3. 7137, 1629 februarie 17. Copie adeverită de Economia Sfintei Mitropolii după hrisovul lui Alexandru vv. la prigonirea ce au urmat între sătenii satului Rebegii cu egumenul mănăstirii Căluiu zicând că ei nu s-au vândut cu moşiile lor de buna lor voie clucerului Radu Buzescu cel ce-a închinat satul şi moşia Rebegi sus numitei mănăstiri ci i-au cuprins în silă; după judecată dar înfăţoşată în Divan satul pierde procesul şi mănăstirii i se întăreşte dreptul de a o stăpâni. 4. 7152, 1644 ianuarie 12. Copie adeverită de Iconomia Mitropoliei după hrisovul lui Matei Basarab vv. la prigonirea dintre nepotul lui Maton [?] cu egumenul mănăstirii Căluiu pentru 40 stânjeni de moşie în Rebegii, partea lui Petru şi înfăţişându-se ei în Divanul Domnesc mănăstirea câştigă şi i se întăreşte dreptul de stăpânire pe această sfoară de moşie. 432 XI. Documente relative la moşia Robăneştii Pârşani din districtul Romanaţi, proprietate a mănăstirii Căluiu. 1. 7173, 1665 mai 22. Copie legalizată după cartea lui Radu Leon vv. întărind mănăstirii Căluiu stăpânire peste toate veniturile moşiei Perşanii. 2. 7173, 1665 august 25. Idem după cartea ispravnicului Craiovei către 6 boieri pentru descoperirea moşiei Pârşanii. 3. 7174, 1666 ianuarie 10. Idem după ordinul domnesc către 12 boieri pentru a alege hotarele moşiei Pârşanii de către răzeşi. 4. 7174, 1666 mai 13. Idem după cartea de alegere a 12 boieri pentru moşia Pârşanii. 5. 7174, 1666 mai 15. Idem după actul de vânzare al lui Laioti pentru partea sa de moşie din Pârşani. 6. 7176 , 1668 aprilie 4. Idem după hrisovul lui Radu vv. întărind mănăstirii Căluiu stărânire pe moşia Pârşanii. 7. 7253, 1745 iunie 7. Carte de alegere a 4 boieri relativă la hotarele moşiei Pârşanii a mănăstirii Căluiu de către mpşia Ciumeşti. 8. 1849, oct. 28. Sentinţa Judecătoriei de Romanaţi pentru moşia Robăneşti a mănăstirii Căluiu. 9. 1855 martie 14. Copie în dublu exemplar după sentinţa Tribunalului Romanaţi prin care se întăreşte hotărnicia moşiei Pârşani sau Robăneşti din judeţul Romanaţi a mănăstirii Căluiul dinspre proprietăţile serdarului Gr. Otetelişanu, ale Vicăi Hagi Malciu Zolea , ale mănăstirii Brâncoveni, etc.



10. 1858 august 16. Copie după actul de aducere la îndeplinire a hotărârii Tribunalului Romanaţi pentru formăluirea hotărniciei moşiei Pârşani sau Robăneşti a mănăstirii Căluiu, vecină cu moşiile Robăneştii de sus a lui Molner Fesenţ [?], Câmpenii a lui Malciu Hagi Zolea, Pârşani a mănăstirii Brâncoveni şi Coşoveni a lui George Pleşea. 11. 1860 martie 19. Copie după jurnalul nr. 218 relativ la aducerea la îndeplinire a hotărniciei moşiei Aşezămintelor Brâncoveneşti. 12. 1662 octombrie 15. Copie după procesul verbal prin care se constată din partea Tribunalului Romanaţi că hotarele moşiei Robăneşti, proprietatea statului s-au împietrit definitiv conform actului depus la Tribunal în dosarul nr. 422/1855. XII. Documente relative la moşia Risipiţii, Orodelu de jos, Vârtina (jud. Romanaţi). 1. 7169, 1661 [Fără dată]. Actul de danie al Iuditei fiica lui Mihai comisul către mănăstirea Căluiu pentru a treia parte din moşia Risipiţii. 2. 7185, 1677 iunie 3. Hrisovul lui Duca voevod relativ la prigonirea dintre slugerul Barbu Filişanu cu Paisie egumenul mănăstirii Căluiul pentru moşia Risipiţii dăruită mănăstirii împreună cu alte lucruri de jupâneasa Iudita. 3. 7093, 1685 iunie 18. Hrisovul lui Şerban voeovod prin care întăreşte mănăstirii Căluiu stăpânirea peste moşia Risipiţii. 4. 1852 noiembrie 26. Sentinţa Înaltei Curţi relativ la procesul dintre Iorga Dimitriu, arendaşul moşiei Risipiţii, cu mănăstirea Căluiu pentru arendarea moşiei. 5. 7153, 1645 [Fără dată]. Cartea lui Matei Basarab voevod dată lui Stanislav, Opriţei, Aldii, Cârstii pentru moşia Orodelu de jos (Dolj) pe care s-o stăpânească în veci. 6. 1797 maiu 30. Hotărnicia făcută din porunca lui Iancu Caragea, biv vel postelnic, caimacam Craiovei, prin care delimitează şi partea din moşia Risipiţii (Dolj) cuvenită lui Gheorghe Cojocaru. 7. 1861 sept. 29. Hotărârea Tribunalului din Dolj în legătură cu hotărnicia moşiei Dobridorul (Dolj) proprietatea moşnenilor Dobridoreni. Moşia Dobridorul (Dolj) se mărgineşte cu moşia Risipiţii stăpânită de moşnenii risipiceni, m-rea Dintr-un lemn, m-rea Căluiu (Romanaţi), de Barbu Izvoranu din Craiova, de Ioniţă Grecescu din Greceşti (Mehedinţi), moşia Moţăţei stăpânită de şapte proprietari, moşia Fântâna Banului a m-rii Motru, moşia Cetatea a lui Dimitrie Haralamb şi moşia din Dărvărie a Sevastiţei din Craiova. 8. 1853 noiembrie 27. Sentinţa judecătoriei din Romanaţi prin care se formulează hotărnicia şi planul făcut de inginerul Simion Zavehid pentru moşia Vârtina (Romanaţi) proprietatea mănăstirii Căluiu. XIII. Documente relative la moşiile Cioroiu şi Siliştea Crucii, proprietăţi ale m-rii Căluiu. 1. 7075, 1567 aprilie 30. Copie după hrisovul lui Petru vv. către Mihul şi alţi moşneni întărindu-le mai multe părţi din moşia Cioroiu. 2. 7183, 1575 februarie 12. Copie după cartea lui Alexandru voevod către Radu postelnicul şi alţii întărindu-le mai multe părţi din moşia Cioroiu. 3. 7083, 1575 februarie 12. Copie după cartea lui Alexandru voevod către Radul şi alţii prin care le dă să ţie satul Crucea. 4. 7093, 1584 septembrie 5. Copie după cartea lui Radu vv. către Radul vel armaş prin care dă să ţie moşie la Cioroiu.



5. 7097, 1588 septembrie 18. Copie după cartea lui Mihnea vv. către Radu fostul armaş prin care îi să să ţie a treia parte din moşia Cioroiu. 6. 7102, 1593 decembrie 2. Copie după cartea lui Mihail vv. către Radu fostul spătar prin care-i dă să ţie moşie la Cioroiu. 7. 7122, 1614 ianuarie 26. Copie după cartea lui Radu vv. către m-rea Căluiu prin care îi dă să ţie moşie în satul Cioroiu. 8. 7155, 1647 ianuarie 15. Copie după cartea lui Matei Casarab vv. către m-rea Căluiu prin care-i dă să ţie moşie la Cioroiu. 9. 7163, 1655 ianuarie 16. Copie după cartea lui Constantin Şerban vv. către mănăstirea Căluiu prin care-i dă să ţie satul Cioroiu. 10. 1848 februarie 13. Sentinţa Judecătoriei Dolj dată în privinţa formăluirii hotărniciei moşiei Cioroiu. 11. 1850 octombrie 28. Carte de hotărnicie şi triangulaie a moşiei Cioroiu şi Crucea din districtul Dolj, proprietate a m-rii Căluiu. 12. 1853 mai 20. Sentinţa Judecătoriei de Dolj secţia II dată în privinţa hotărniciei moşiei Urzicuţa ce se învecineşte cu moşia Cioroiu a m-rii Căluiu. 13. 1855 mai 16. Act de aducere la îndeplinire a hotărârii nr. 21 a Judecătoriei Dolju, Secţia II în privinţa hotărniciei moşiei Urzica. 14. 1857 ianuarie 26. Copie după un articol tras din hotărnicia moşiei Urzica atingător de moşia Siliştea Crucii. 15. 1862 noiemrie 10. Sentinţa Tribunalului de Dolj, Secţia I dată în procesul dintre Chirilă Văcăreşteanu cu Iancu Piscanu şi garantul său pentru arenda moşiei Siliştea Crucii. 16. 1864 iunie 23. Sentinţa Curţii Apelative Craiova, Secţia I, în procesul dintre d. G. Chiţu şi arhimandritul Văcăreşteanu pentru plată de arendă moşii Siliştea Crucii. XIV. Documente relative la moşiile Tomşanii, proprietatea mănăstirii Căluiu. 1. 7113, 1604 dec. 5. Copie după cartea lui Radul vv. către Radu Buzescu prin care-i dă să ţie în judeţul Vâlcii satul Tomşanii. 2. 7180, 1672 ianuarie 7. Copie după zapisul Caplei Buzeasca prin care dă danie m-rii Căluiu satul Tomşanii. 3. 1838 oct. 1. Extract tras din cartea de hotărnicie a moşiei Bogdăneşti ce se învecineşte cu moşia Tomşanii. 4. 1853 februarie 25. Sentinţa Judecătoriei de Vâlcea dată în pricina formăluirei hotărniciei moşiei Bogdăneşti ce se învecineşte cu Tomşanii a m-rii Căluiu. 5. 1856 iunie 17. Act legalizat de judecătoria de Vâlcea de împietrirea moşiei Bogdăneşti a m-rii Arnota. XV. Documente relative la moşia Ulicioiu. 1. 7159, 1651, februarie 16. Copie adeverită de Iconomia Mitropoliei după zapisul lui Preda şi Gornea, feciorii lui popa Stan din Ulicioiu cum că au vândut lui Preda pârcălabul din Meliceşti o vie din dealul Ulicioilor cu condiţia ca oricând va voi acesta să vânză astă vie, să fie dator a întreba pe feciorii lui popa Stan. 2. 7176, 1668 februarie 10. Copie adeverită de Iconomia Mitropoliei după zapisul lui Preda şi cu Ionaşcu cum că vinde partea lor de moşie din Ulicioiu numită Urezu vărului lor Ivaşcu, cu condiţia însă ca oricând va voi acesta d-a o vinde la altul să fie dator a întreba mai întâi pe cei de mai sus.



3. 7193, 1685, mai 3. Copie adeverită de Iconomia Mitropoliei după zapisul lui Leontie monahul cum că face danie la m-rea Căluiu partea lui de moşie din Ulicioiu, doi boi şi o vacă şi surorii lui Ilanei [?] călugăriţei un bou şi o vacă şi nepoatei lui Maria un bou. 4. 1686 iulie [?] 5. Copie adeverită de iconomia Mitropoliei după zapisul lui Stanciu, fiul prelatului Barbu din Ulicioiu prin care vinde m-rii Căluiu 50 stânjeni din moşia Ulicioiu, partea lui. 5. 7199, 1691 apr. 7. Copie adeverită de Iconomia Mitropoliei după zapisul lui Dragomir din Oteteliş pein care vinde m-rii Căluiu o vie ce a fost cumpărată de la feciorii lui Preda Popescu din Măceşti [?]. 6. 1858 sept. 26. Cartea Judecătoriei de Vâlcea cu nr. 116 pentru hotărnicia moşiei Ulicioiu a m-rii Căluiu învecinată cu moşiile Ştirbeşti, Prigoiu şi altele. 7. 1858 . Sentinţa cu nr. 112. 8. 1870 august 18. Extras din actul de hotărnicie al moşiei Prejoiu. 9. 1871. Copie după raportul inginerului hotarnic al Statului cu nr. 10 din 20 ianuarie 1871. XVI. Documente relative la moşiile Ghidiciul, Zdeglea şi Cibrovu, proprietăţi ale mănăstirii Căluiu. 1. 1856 sept. 10. Carte de hotărnicie şi triangulaţie a moşiei Ghidiciul, Zdegla şi Ciprovu din districtul Doljul, proprietatea mănăstirii Căluiul. 2. 1858 martie 30. Extras din hotărnicia moşiei Zdeglea Cibrovu, proprietatea mănăstirii Căluiu. XVII. 1. 1839 mai 5. Catagrafia clăcaşilor aflaţi pe moşiile mănăstirii Căluiu din satele Piscu, Cioroiu, Siliştea Crucii, Lipovu, Pleniţa, Tomşani, Balş, Vârtina, Români, Corneşu, Ulicioiu, Pârşani, Robăneşti şi Rebegi. 2. 1839. Catagrafia locuitorilor din satul Gura Căluiului, jud. Romanaţi al mănăstirii Căluiu. 3. [1859-1855] febr. 22. Listă de lemnele care s-au tăiat din pădurile m-rii Căluiu, specificându-se numele copacilor. 4. 1853. iunie 3. Preotul Stoica, Trică Morea şi ceilalţi locuitori din satul Cioroiu Siliştea Crucii, jud. Dolj al m-rii Căluiu atestă că au primit de la Epitropia Sfântului Mormânt 667 de sfanţihi , care însemnează 1500 lei şi 30 parale, ca ajutor pentru plata datoriilor făcute cu ridicarea noii biserici din satul lor. 5. 1856 ianuarie 16. Cinci chitanţe însemnând 64 000 lei primiţi de Gheorghe Anastasiu de la Epitropia Sfântului Mormânt pentru restaurarea m-rii Căluiu (1856 ianuarie 16- 1858 iunie 12). 6. [După 1862]. Inventar vechi (opis) de documentele privind proprietăţile mănăstirii Căluiu (manuscris).



GHEORGHE CHIŢU - BIOGRAFIE RECTIFICATĂ Nicu Vintilă-Sigibida

Biografia publică:

Gheorghe Chiţu, personalitate politică şi literară marcantă a României, trăitor în secolul XIX, de origine olteană, a atras atenţia multor scriitori care au fost preocupaţi de

viaţa şi opera acestui om de seamă. Cei care la început s-au aplecat spre

a face publice datele biografice au pornit de la informaţii incomplete şi neverificate iar următorii nu au făcut altceva decât să reia ceea ce s-a scris fără a mai cerceta dacă sunt adevărate sau nu.

Ştim din scrierile acestora că Gheorghe Chiţu s-a născut la data de 26 august 1828 în satul Oboga din judeţul (fost) Romanaţi, la nord de oraşul Balş, perioadă în care negustorii din Craiova pribegeau prin sate fugiţi de frica turcilor care atacau frecvent oraşul.

Gr. Tocilescu face precizarea că a fost născut în carul în care călătorea familia sa şi botezat într-un ciubăr de tatăl său Theodor Chiţu.

C.M. Ciocazan, ginerele lui Gheorghe Chiţu, scrie în Arhivele Olteniei nr.1/1922, pag 43, că acesta ar fi fost născut pe data de 24 august 1828.

Oricare ar fi data aleasă de biografii lui Gheorghe Chiţu, diferenţa este mică şi neînsemnată.

Se semnalează de biografi că Gheorghe Chiţu ar fi fost al doilea copil al soţilor Theodor şi Floarea Chiţu, pare-se originari din zona sudică a peninsulei balcanice, din Macedonia, migraţi la Avrig în Transilvania, de acolo la Boşoteni (Teslui) din Romanaţi şi stabiliţi apoi la Craiova.

Primul lor copil era Marin, bănuit a fi mai mare cu doi ani decât Gheorghe iar al treilea fiu a fost Petre Chiţu, urmat de două surori mai mici: Zoie şi Maria.

Toţi cei trei băieţi vor face carieră însemnată ca negustori, avocaţi, parlamentari, primari ai Craiovei şi miniştri.

Nu insistăm pentru aceste informaţii întrucât sunt cunoscute din scrierile de epocă şi ulterioare.

Moartea lui Gheorghe Chiţu a fost consemnată de unii biografi la 24 octombrie 1897 iar de alţii la 27 octombrie 1897 la Mirila în judeţul Romanaţi, fără ca vreunul din ei să precizeze unde a fost înmormântat sau unde îi este locul de veci şi dacă un semn creştinesc arată acest loc.

S-a făcut vorbire că ar fi fost înmormântat în satul Mirila la est de Balş unde îşi avea moşia sau la Bobiceşti în imediata vecinătate a Mirilei, alte opinii îl situau înhumat la

Gheorghe Chiţu.



Oboga sau Călui, singurul care aminteşte că ar fi fost înmormântat la cimitirul Sineasca din Craiova este profesorul Tudor Nedelcea.

Biografii însemnate au publicat Alexandru Firescu în colaborare cu Ion Pătraşcu, Aurelia Florescu şi mult mai completă profesoara Dr. Dorina Nichifor din Târgu Jiu în 2009 în cartea ,,Gheorghe Chiţu reprezentant de seamă al liberalismului românesc’’ editura Sitech Craiova 2009.

Biografia rectificată :

Cea mai cunoscută cercetăroare în domeniul istoriei dar în special al genealogiei familiilor de boieri din Oltenia, Aurelia Florescu, autoare şi coautoare a mai multor cărţi prin care a aşezat pe baze certe evenimente şi personalităţi din această zonă, a fost preocupată şi de familia lui Gheorghe Chiţu, descoperind în Arhivele Statului, Filiala judeţului Dolj, documente incontestabile despre această familie, documente pe care mi le-a încredinţat pentru păstrare şi publicare.

Din actele de stare civilă sau alte documente istorice existente în fondul arhivistic craiovean rezultă date care modifică ceea ce s-a publicat despre membrii familiei Chiţu dându-ne posibilitatea, acum, să rectificăm biografii publicate anterior fără temei ştiinţific sau fără să se utilizeze date oficiale şi certe.

Să restabilim adevărul. Bunicii lui Gheorghe Chiţu au fost Chivu şi Florica Chiţu fără a avea date certe

despre naşterea sau decesul acestora şi nici de unde au fost şi unde au existat. Cei doi, Chivu şi Florica Chiţu au avut

un singur fiu pe Teodor (Todoru, Theodor) Chiţu consemnat comersant.

Actul de deces al lui Theodor Chiţu a fost întocmit personal de fiul acestuia, Gheorghe Chiţu în perioada cât era primar al Craiovei şi consemnează ca dată a naşterii 1786 iar ca dată certă a decesului 10 iunie 1866 la Craiova în mahalaua Sfântu Ilie.

Actul se găseşte în Registrul Stării Civile din 1866, inventar 2433 la fila 151 şi poate fi cercetată semnătura olografă a lui Gheorghe Chiţu.

Theodor (Todoru – nume ardelenesc) Chiţu a fost căsătorit cu Florica născută în 1801 şi decedată la data de 22 iulie 1873 în Craiova, strada Zburător, mahalaua Sfântu Gheorghe Vechi conform Registrului Stării Civile, (RSC) inventar 2581.

Soţii Theodor şi Florica (Floarea) Chiţu au avut într-adevăr cinci copii dar fetele nu se numeau Zoia şi Maria ci Ana şi Constandina.

Primul născut a fost Gheorghe Chiţu la data de 24 august 1828 (aşa cum arăta şi

,,Discursuri parlamentare şi alte mici

lucrări literare ale lui George Chiţu”

(1904).



ginerele acestuia C.M. Ciocazan fost primar al Craiovei) iar decesul a survenit la vârsta de 69 de ani la Mirila în Romanaţi la data de 28 octombrie 1897, fiind înmormântat cu onoruri locale şi naţionale în cimitirul Sineasca din Craiova, în zona centrală, unde există şi în prezent locul său de veci împrejmuit, acolo fiind o cruce de fier forjat şi cavoul cu monument al lui C.M. Ciocazan.

Acest loc de veci a fost descoperit de subsemnatul după îndelungi căutări la Mirila, Bobiceşti, Oboga, Călui.

Nimeni din administraţia cimitirului nu cunoştea locul de veci al lui Gheorghe Chiţu, nu exista în evidenţele acestui cimitir şi nici fostul administrator, acum pensionar dar care a lucrat zeci de ani la acest cimitir, nu cunoştea de existenţa mormântului.

L-am descoperit printre boscheţi care spre ruşinea administraţiei erau chiar în centrul cimitirului în data de 5 martie 2009 cu o zi înainte de a se deschide Simpozionul Gheorghe Chiţu organizat de Baroul Dolj pe data de 6 martie 2009.

Gheorghe Chiţu a fost căsătorit de două ori. Prima dată cu Ioana (Anica) născută în 1843 şi decedată prematur şi a doua oară cu

Alecsandrina Luţă Ştefandache, născută în 1842 şi cu care va avea patru copii. Primul lor copil Chiţu

Alexandru s-a născut la data de 30 august 1861 în Craiova, mahalaua Sfântu Ilie conform Registrului Stării Civile (RSC) inventar 2210 şi a avut naş pe Tănăsache Iancovici.

Despre Alexandru nu se găsesc multe date decât un contract prin care vinde moşia Mirila în 1902 boierului Stăncescu din Craiova, moşie care a avut un frumos conac.

In anul 1915 Alexandru nu mai trăia şi s-a menţionat că a murit fără posteritate (fără urmaşi).

Al doilea copil al lui Gheorghe şi Alecsandrina Chiţu a fost tot un băiat, numit Emilian, născut în 1862 şi decedat la 01 martie 1866 în Craiova, conform Registrului Stării Civile (RSC) al Primăriei Craiova, inventar 2429.

Al treilea copil al soţilor Gheorghe şi Alecsandrina Chiţu a fost Elena născută la data de 20 iulie 1863 în Craiova conform RSC, inventar 2323 şi decedată la data de 14 februarie 1929 în Craiova.

A fost singurul copil care a reprezentat cu cinste pe Gheorghe Chiţu, căsătorită în 1881 cu Opran Romulus avocat din Bucureşti şi divorţată în 1882.

La 22 ianuarie 1884 se recăsătoreşte cu Ciocazan Constantin (C.M. Ciocazan important om politic oltean, parlamentar, primar al Craiovei, moşier etc) care era născut la data de 19 iunie 1854 şi decedat la 6 aprilie 1942 la vârsta de 88 ani.

,,Vocea Oltului”, ziar apărut la Craiova din 22

aprilie 1857 sub conducerea lui G. Chiţu.



Soţii C.M. Ciocazan şi Elena au avut un singur fiu, Constantin, cu diminutivul Tantzi, născut la data de 24 octombrie 1884 şi decedat la vârsta de 31 de ani la Paris în ziua de 11 martie 1915, înmormântat în cavoul familiei din cimitirul Sineasca din Craiova alături de tatăl şi mama sa.

Al patrulea copil al lui Gheorghe şi Alecsandrina Chiţu a fost un alt băiat Horaţiu (Oraţie) născut la data de 24 martie 1867 şi decedat la vârsta de 4 ani, la 29 februarie 1871 în Craiova pe strada Unirii, conform RSC inventar 2435 şi 2550.

Aşa s-a stins familia lui Gheorghe Chiţu fără a avea urmaşi care să continuie tradiţia pe linie directă.

După cum se poate observa din actele de stare civilă rezultă că primul copil al soţilor Theodor şi Florica Chiţu a fost Gheorghe Chiţu şi nu Marin Chiţu cum greşit s-a afirmat până acum şi vom demonstra aceasta.

Revenim la fraţii lui Gheorghe Chiţu.

Al doilea fiu al lui Theodor şi Florica Chiţu a fost Chiţu Marin consemnat ca un mare comerciant al Craiovei. Din actele de stare civilă reiese că a fost născut în anul 1830 la doi ani după Gheorghe Chiţu.

Marin Chiţu a decedat la data de 21 septembrie 1891 la vârsta de 61 ani conform actului de deces cu nr.925 din acea dată; aflat în RSC inventar 2839.

Este consemnat în acest act că era comerciant din părinţii Teodor şi Mila şi că la acea dată era văduv murindu-i soţia Ecaterina anterior.

Martori la deces sunt consemnaţi Pantelie Herăscu, proprietar de 56 de ani, cumnat cu mortul şi Nae Moldoveanu de 22 de ani, comersant.

Datele există în RSC inventar 2839 din 1891 fila 126. Înregistrarea decesului a fost făcută în anul 1891 la vârsta de 61 de ani ceea ce

denotă că era născut în anul 1830. Un alt act care stabileşte prin deducţie aritmetică data naşterii lui Marin este actul

de căsătorie al fiicei sale Aurelia (voi reveni la datele acesteia, în continuare). Marin Chiţu a fost căsătorit cu Dieanu Elisabeta la 12 ianuarie 1859 în Craiova

conform RSC inventar 2073, fiica lui Dimitrie şi Păunia Dieanu, născută în 1841 şi decedată la 27 iulie 1891, de 50 de ani, conform RSC inventar 2838, în Craiova.

Cei doi soţi, Marin şi Elisabeta Chiţu au avut patru copii cu biografii deosebite. Nae, Nicolae Chiţu, primul copil, era născut la 13 februarie 1862 în Craiova conform RSC, inventar 2251 şi 2835 având naş la botez pe Nicolae Pană şi decedat la 25 ianuarie 1891 în Craiova.

La 29 de ani era funcţionar în Craiova fără a fi căsătorit sau a avea urmaşi.

Locul de veci al lui G. Chiţu din

cimitirul Sineasca.



La naştere părinţii locuiau în suburbia Episcopiei din Craiova iar moartea l-a aflat în suburbia Sfântul Dumitru din Craiova în casele Dianu vis-a-vis de actualul teatru craiovean.

Al doilea copil al soţilor Marin şi Elisabeta Chiţu a fost Maria Chiţu născută la 15 decembrie 1863 în Craiova, având ca naşă pe Maria fiica lui Nicolae Pană conform RSC inventar 2336 în mahalaua Episcopiei.

Se va căsători la 29 mai 1894 cu Ernest Arnold fiul lui Gustav şi Sofia, profesor de origine germană născut în 1855 şi se pare că s-au stabilit în Germania pentru că nu se cunosc datele morţii lor.

Al treilea fiu al lui Marin şi Elisabeta Chiţu a fost Aurelia Chiţu născută la data de 8 august 1866 în Craiova pe strada Lipscani conform RSC inventar 2431, naştere declarată de Nicolae Pană de 45 de ani, proprietar.

Strada Lipscani era în Mahalaua Sfântu Ilie.

În actul de naştere este consemnat că era fiica lui Chiţu Marin de 36 de ani, mărghitan (comerciant) şi Elisabeta de 24 de ani.

Martori au fost la naştere Hristea Ionovici de 26 ani mărghitan (comerciant).

Dacă în actul de naştere al Aureliei Chiţu s-a consemnat că în anul 1866, tatăl Marin avea 36 de ani rezultă fără dubii că acesta era născut în 1830, altă certitudine a anului naşterii lui Marin şi a filiaţiei acestuia după Gheorghe, ca al doilea copil al lui Teodor şi Florica Chiţu.

Revenim la căsătoria lui Marin Chiţu cu Elisabeta şi vom reda conţinutul actului de căsătorie astfel.

Marin Sîn Chiţu, mărghitan, se căsătoreşte la 12 ianuarie 1858 în mahalaua Sfântu Ilie cu Elisaveta Sîn Dimitrie Dieanu din mahalaua Sfinţii Voievozi, naşi fiind Nicolae Ioan arendaş cu Ecaterina soţia sa, act încheiat la Biserica Sfântu Ilie din Craiova, conform RSC inventar 2073.

Al treilea copil al soţilor Theodor şi Florica Chiţu, în acelaşi timp al treilea frate (soră) a lui Gheorghe Chiţu a fost Ana Chiţu născută în 1840 şi decedată în 1867 de 27 de ani.

,,Muza română”, poezie de G. Chiţu

apărută în ziarul ,,Vocea Oltului” din 4

mai 1857.



A fost căsătorită prima dată cu unul Pop, decedat şi el şi apoi cu Ion Socolescu, fără a avea copii.

Al patrulea copil al soţilor Theodor şi Florica Chiţu a fost Constandina Chiţu născută în 1833 şi decedată la 23 decembrie 1868 în Craiova la vârsta de 35 de ani. A fost căsătorită cu Nicolae Constantin, născut în 1828, comersant.

Al cincilea copil al soţilor Theodor şi Florica Chiţu este Petre Chiţu (se cunoaşte biografia lui) născut în 1844 care se căsătoreşte la 14 ianuarie 1872 în Craiova cu Alexandrescu Maria născută în 1853 din părinţii Gheorghe şi Anastasia conform RSC inventar 2558.

Nu se cunoaşte (încă) data morţii lor, dar există încă în Craiova casa lor pe strada Ştirbei Vodă.

Cei doi soţi Petre şi Maria vor avea şase copii. Primul copil Lucilla Chiţu (scriitoare) este născută la data de 21 iulie 1873 pe

strada Părului din Craiova conform RSC inventar 2571. Se va căsători la 11 februarie 1899 în Craiova cu Jules Brun, catolic german,

născut în 1850, în Ludive, din părinţii Iulus şi Elisa du Brun, publicist, domiciliat în Bucureşti, dar vor divorţa în 1905 fără a avea urmaşi.

Al doilea copil al lui Petre şi Maria Chiţu a fost Veturia Chiţu născută la 15 septembrie 1874 şi decedată la 17 aprilie 1876 de numai doi ani, în Craiova pe strada Cazărmii conform RSC inventar 2622 şi 2590.

Al treilea copil al lui Petre şi Maria Chiţu este Oscar Marin Ioan Chiţu, născut la 6 ianuarie 1876 şi decedat la 5 martie 1877 la vârsta de 1 an şi 2 luni pe strada Cazărmii din Craiova conform RSC inventar 2630, 2650.

Al patrulea copil al lui Petre şi Maria Chiţu este Camil Eugeniu Chiţu născut la 24 decembrie 1877 şi decedat la 9 mai 1888 în Craiova pe strada Convenţiunii, suburbia Sf. Dumitru, conform RSC inventar 2633 şi 2789, fila 80, act deces 554/9 mai 1888.

Al cincilea copil al soţilor Petre şi Maria Chiţu a fost Eugeniu Paul Marcel Chiţu născut la 16 august 1891 în Craiova pe strada Convenţiuni nr.2, suburbia Sf. Dumitru conform RSC inventar 2528/1891, fila 99 act 794, dar nu se cunoaşte data decesului.

Cel de al şaselea copil al soţilor Petre şi Maria Chiţu a fost Lavinia Chiţu născută în 1875 la Craiova, căsătorită la 5 decembrie 1904 în Craiova cu Berneanu George, maior, născut în 1864 la Craiova cu părinţii Constantin şi Maria.

Nu se cunosc alte date despre ei. Acestea sunt datele despre Gheorghe

Chiţu şi familia sa găsite în actele de stare civilă ale Primăriei Craiova aflate la Filiala Dolj a Arhivelor Statului care diferă de ceea ce s-a publicat până în prezent despre acesta şi familia sa, date care au veridicitate prin existenţa actelor de stare civilă şi care pot fi folosite în continuare de cei care vor fi interesaţi de biografia lui Gheorghe Chiţu.

Bustul lui G. Chiţu aflat în holul

Liceului Economic ,,Gh. Chiţu”

din Craiova (realizat în 1903 de

Constantin Bălăcescu).



Avanpremieră editorială

Conducătorii oraşului Slatina (II)

Cornel Manolescu

Lucrarea din care prezentăm în serial capitolele cele mai interesante aşteaptă încă un

sponsor spre a putea vedea lumina tiparului. Sperăm ca ea

să apară încununând o muncă îndelungată şi migăloasă de

cercetare, spre a fi la îndemâna specialiştilor şi, totodată,

să permită autorului definitivarea şi a celorlaltor lucrări

similare despre primarii Caracalului şi prefecţii de Olt şi

Romanaţi, lucrări deosebit de importante pentru

cunoaşterea istoriei acestor locuri.

MAGISTRATUL ORAŞULUI SLATINA (1831 – 1864)

După 1831, prin intrarea în vigoare a Regulamentului Organic (adoptat la 13 iulie 1831, în Valahia), instituţia care conduce oraşul poartă numele de Sfatul Orăşenesc (devenit mai târziu Primăria), un organ consultativ alcătuit din deputaţi. Aceştia erau aleşi de către orăşeni, câte 3 pentru fiecare mahala (cartier) a oraşului, pe baza unor criterii stricte şi a listelor de votare. Din rândul deputaţilor era desemnat, anual un prezident (preşedinte) numit şi MAGISTRAT, care avea atribuţiile vechilor judeţi. În primele decenii de activitate, Magistratul avea atribuţii de ordin economic-gospodăresc:

• măsuri pentru stimularea comerţului, • bunul mers al şcolilor şi spitalelor, • organizarea de târguri şi administrarea corectă a proprietăţii urbane, • să vegheze la corecta întocmire a listelor de alegători pentru camerele de comerţ şi

agricultură, • aprovizionarea oraşului cu alimente, • organizarea sistemului de carantină, • igienizarea localităţii în timpul epidemiilor, • supravegherea alimentării cu apă şi a serviciului de pompieri, • cvartiruirea militărească, • să centralizeze tabelele cu tinerii recruţi • să elibereze adeverinţe, • să îndeplinească sarcini notariale de genul autentificării de zapise şi alte înscrisuri, să

legalizeze acte de vânzări, împrumuturi. Magistratul oraşului Slatina s-a numit în timpul Revoluţiei de la 1848 ADMINISTRAŢIA, iar în perioada premergătoare Unirii de la 1859, un timp şi după această dată , MUNICIPALITATEA oraşului.



În perioada 1831 – 1864 sunt menţionaţi următorii preşedinţi (ai Magistratului, Administraţiei şi Municipalităţii): GRIGORE (GLIGORE) OBOGEANU S-a născut pe la 1790. La 11 octombrie 1831, delegaţii mahalalelor Roşie, Galbenă, Neagră şi Albastră aleg membrii Sfatului Orăşenesc pentru doi ani (ANEXA I) :

• Dumitru Grigore Obogeanu-preşedinte, • Polihronie Ioan- membru, • Nicolae Halchin-membru, • Ionaşcu Răducu- membru, • postelnicul Costache Felie-casier.

La puţină vreme după alegeri se întocmeşte şi primul proiect de cheltuieli “pentru cele de neapărată trebuinţă ale Magistratului oraşului”, care cuprindea un buget de 1.220 lei pe lună, distribuiţi astfel: 200 lei pentru casier, 80 lei pentru scriitor, 100 lei pentru un vătaf, 50 lei pentru cheltuielile diverse ale cancelariei, 45 lei pentru patru dorobanţi, 390 lei pentru opt tulumbagii cu un şef, 120 lei pentru luminarea uliţelor mari şi 100 lei pentru trebuinţe extraordinare. Aşa cum apare în porunca Visteriei Ţării Româneşti de la 9 octombrie 1831, aceste fonduri, până la constituirea efectivă a sfatului orăşenesc, trebuiau să fie strânse de către ocârmuirea judeţului, banii urmând a fi daţi ulterior acestuia. Deoarece exact atunci la Slatina sfatul era în curs de organizare, Marea Vornicie hotăra să i se dea prezidentului ales banii strânşi şi toate hârtiile primite sau lucrate. În urma şedinţei din 11 octombrie, ocârmuitorul I. Cătuneanu raporta că a avut loc adunarea deputaţilor mahalalelor “care au făcut alegerea tuturor mădularilor Magistratului, dându-se prezidentului banii şi hârtiile”. (,,Documente privind începuturile Magistratului oraşului Slatina”, comunicare făcută de Prof. Bogdan Bădiţoiu, D.J.A.N. Olt, la Direcţia judeţeană Bacău a Arhivelor Naţionale-Semicentenar-Sesiune ştiinţifică-Slănic Moldova, 24-25 mai 2001, vol.2, pag.129).

Pe 1 decembrie 1831, Magistratul oraşului Slatina trimite adresa cu nr.14, către ,,prea cinstita Eforie a Şcoalelor Naţionale”, pe care o înştiinţa de preocupările pentru asigurarea unui local de şcoală ce se va înfiinţa ,,după noul metod”. Aminteşte de ,,biciul ciumei” care a lovit Slatina în 1830 încât n-au mai rămas decât 4 sau 5 neguţători cu stare. Este semnată de Gligore Obogeanu ,,Prezedentul Sfatului Orăşenesc”.1 La 16 aprilie 1832, Raportul Magistratului oraşului Slatina, către Marea Vornicie a Ţării Româneşti, prin care roagă ca din fondurile lăsate de filantropul Ionaşcu, cupeţ din

1. Gheorghe Mihai, Badea Geaucă, Istoricul oraşului Slatina în documente vol. I. 1368 – 1918 . op. cit. doc. nr.77., pag. 87.



Slatina, să se întreţină un doctor cu spiţerie în acest oraş, este iscălit de: Grigore Obogeanu, Nicolae Halchiu, Polifron Ioan şi Ionaşcu Răducu.2 La 26 ianuarie 1834, pe lista cu 12 negustori din Slatina, care plătesc cele mai mari patente, în 1834, trimisă de Judecătoria jud. Olt, Logofeţiei Mari a Dreptăţii, Grigore Obogeanu ocupa primul loc. Era ,,prezident al Magistratului’’ şi ,,matahariseşte” neguţătoria bogasieriei (n.n. negustor de manufacturi).3 Era în vârstă de 45 de ani şi negustorea de 20 de ani. Biserica Sf. Nicolae din Clocociov cu hramul Sf.Nicolae şi Cuvioasa Paraschiva a fost zidită în anul 1837 de către jupân Grigore Obogeanu, Ţuca şi alţii.4 La 1 decembrie 1846, îl găsim din nou ca preşedinte al Magistratului. Pe 13 octombrie 1848, avea 58 de ani, iar numele său figura pe lista deputaţilor aleşi de obştea orăşenească, în Mahalaua Roşie.5 În 1859, îl aflăm din nou ,,Prezidentul” Magistratului, iar în august 1869 era numit “bătrânul Grigore Obogeanu”. A avut 2 fii, şi ei ,,negustori lipscani”:

* Nicolae Ilie Hagi Perieţeanu, născut în anul 1811 şi decedat la 25 martie 1869. Pe o listă trimisă Ministerului din Lăuntru de administratorul judeţului Olt (Văleanu) la 23 august 1848 cu persoanele din judeţ recomandate ca deputaţi pentru Adunarea Constituantă, apare şi numele lui H. Nicolae Perieţeanu alături de Costache Stanciovici, Iorgu Văleanu, Nicolae Deleanu, Tache Polihronie, Alexe Zamfir, Dimitrie Iarcu, Ioan Ionaşcu şi alţii.

Pe crucea de piatră, care în prezent se află lângă biserica ,,Adormirea Maicii Domnului”, din Slatina este scris următorul epitaf: ,,Astă piatră

Lămurit spune Ceia ce aşteaptă pe fie cine Lăsai în lume fraţi şi surori O soaţă iubită şi amici cu dor O stăricică agonisită cu mult trute şi cu sudori.”

Pe spatele crucii se află inscripţionat un alt epitaf, tot la fel de interesant : ,, În trun minut Am dispărut Şi acum dacu În negrul pământu Lângă părinţii mei Lângă copilumi

2 . Gheorghe Mihai, Badea Geaucă, op. cit.doc. nr. 82, pag. 92. 3 . Gheorghe Mihai, Badea Geaucă, op. cit. doc. nr.85, pag .95.

4 . Anuarul judeţului Olt, 1924, pag. 48.

5. .Arh. Naţ. Slatina. Magistratul oraşului Slatina, dos.165 /1848, f.11.



Căror surpridă Eu i lam făcutu Şi tu dar frate Ori cine fi Ce ieşti am fostu Ce sânt vei fi.” Lasă comunei sale casele din str. Lipscani prin următorul testament făcut la 1860: “Las comunei o prăvălie, care se va închiria şi administra de dânsa, iar venitul ei să se împartă săracilor la Paşti şi la Crăciun. Chiria prăvăliei se socoteşte la 500 lei anual . 6 * Niţă Ilie Perieţeanu, născut în anul 1816. A avut o fiică, Elena. Pe crucea existentă lângă biserica “Adormirea Maicii Domnului” din Slatina stă scris : “Aici repaudeadă Elena Niţă Ilie Perieţeanu, n.sept.1874,decedată în 30 aprilie 1876”. IOAN DELEANU A fost membru al familiei Gigîrtu, Ioan (Niţă) Gigîrtu şi adoptat de Toma Deleanu, care nu a avut copii. Ioan Deleanu (fost Gigîrtu) s-a obligat prin jurământ că atât el cât şi urmaşii lui nu vor părăsi Slatina .7 Îl găsim în catagrafia din 1831 cu un venit de 500 lei anual, fiind şi Magistratul oraşului Slatina.8 În 1832 este judecător de Olt şi biv vel pitar, iar în 1835 preşedintele Magistratului oraşului. În această calitate semna, la 2 august 1835 o adresă a membrilor Sfatului orăşenesc către Tribunalul jud. Olt de a se publica ţinerea mezatului pentru asigurarea construirii localului şcolii din oraşul Slatina. 9 La 3 decembrie 1838, era Magistratul oraşului Slatina şi avea rangul de serdar. Semna actul de delimitare la Est a moşiei oraşului, cu marginile comunei Turia. În anul 1839, s-a construit în Slatina, primul trotuar cu piatră din granit, el fiind şi la această dată ,,prezidentul Magistratului.” În 12 iunie 1843 pune inscripţia bisericii din satul Corbu (unde fusese o bisericuţă de lemn, ridicată de Toma Deleanu), pe care o zideşte împreună cu soţia sa Elena .10 A fost şi preşedinte de tribunal.

6. Poboran George, Istoria oraşului Slatina, pag. 446.

7. Poboran George, op. cit., pag. 447.

8. Filitti, Catagrafie oficială de boerii ţării la 1829, pag. 35

9. Gheorghe Mihai, Badea Geaucă, op. cit., doc. nr.91, pag.102-103.

10. Ionaşcu I, Biserici, chipuri şi documente din Olt, 1934, pag. 262.



La 26 aprilie 1846 e avansat, din serdar, paharnic, iar în 21 aprilie 1856 ajunge clucer (v. Acad. Rom. ms. 872, ff. 73 vso, 110). La 13 octombrie 1848 avea rangul de paharnic şi era în vârstă de 48 de ani (n. 1800 ?).11 Despre obţinerea acestei funcţii George Poboran spune: ,,În 1848, Sărdarul Ion Deleanu, se dice că spre a căpăta rangul de Paharnic ar fi dat testamentul cu averea lui Ionaşcu în mâinile statului care o administrează şi astăzi.” 12 La această dată era ales deputat în mahalaua Galbenă şi membru în Sfatul Orăşenesc al Magistratului. Unul dintre fiii lui a fost Costache Deleanu, care la 13 octombrie 1848 avea 30 de ani şi era pitar, rang pe care îl deţinea şi în anul 1852. Costache Deleanu a avut 2 băieţi: Costică şi Mihail (Micu), care a avut mai mulţi fii. Se pare că Ioniţă Deleanu a mai avut 2 băieţi: pe Nae, pitar la 12 octombrie 1847 şi pe Mihalache, tot pitar, la 22 octombrie 1851. 13 IOAN POLIHRONIE La 26 ianuarie 1834 avea 43 de ani, era băcan şi negustorea de 20 de ani. Pe 5 septembrie 1837, Magistratul oraşului Slatina trimite o adresă către Judecătorie, prin care se solicită oprirea hotărniciei Pârliţi (azi încorporată în municipiul Slatina), pe motiv că hotarnicul urmăreşte să rupă din trupul moşiei oraşului. Este semnată de ”Prezedentul” Polihronie Ioan. 14 În aceiaşi problemă de hotărnicie, la 12 septembrie 1837, Raportul Magistratului oraşului Slatina, către Marea Vornicie a Treburilor din Lăuntru, arătând greutăţile ce întâmpină unii orăşeni, în pricina ridicată de Manda Gigârtoaia, proprietara moşiei Pârliţi, care vrea să-şi însuşească o parte din moşia domnească a oraşului prin hotărnicie nedreaptă, este iscălit de ,,prezedent” Polihronie Ioan.15 La 28 mai 1843, în Slatina a avut loc un incendiu arzând 13 case mari, printre care şi cea a lui Ion Polihronie, casă mare de zid. I. Polihronie a deţinut şi funcţia de arhivar al oraşului şi a arestului iar la 1845 este amintit ca proprietar al moşiei Milcov. În 13 octombrie 1848, numele său figura pe Lista ,,de numele deputaţilor de mahalale” aleşi de obştea orăşenească şi desemnaţi în Sfatul Orăşenesc al Magistratului Slatina. Pitarul Ioan Polihronie a avut un fiu numit tot Ioan Polihronie, care a fost un timp subprefect al judeţului Olt, pe timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Ioan Polihronie-fiul a fost casătorit cu Profira, fiica lui Ştefan Viişoreanu, decedat în 1855, cu care a avut o fiică,

11. Arh. Naţ. Slatina, Magistr. oraş. Slatina, dos. 185 / 1848, pag. 17.

12. Poboran George, Istoricul Şcoalei Primare de Băeţi No.1 Ionaşcu, Slatina, pag. 8, Slatina,Tipografia

Societăţii, 1897. 13

. Ionaşcu I, op.cit. pag. 263. 14

. Gheorghe Mihai, Badea Geaucă, op. cit., doc. nr. 98, pag. 112. 15

. Gheorghe Mihai, Badea Geaucă, op. cit.,doc. nr.99, pag. 112-113.



Sevasta, care devenind văduvă, în urma decesului soţului, Orghidan, se recăsătoreşte cu Alexandru Ghirgiu, pe 16 februarie 1897. Era ,,conţipist” (n.n. era rangul cel mai mic, de la care începea cineva să se ridice) şi avea 54 de ani.16 Despre ,,concepistul” I. Polihron, George Poboran, scrie în lucrarea sa ,,Istoricul oraşului Slatina”, tipărită în anul 1901: “Concepistul I. Polihron a avut cu soţia s’a d’intâi un fiu anume Alecu, care a murit şi a lăsat doi fii: pe Mitre şi Costică Polichron. I. Polichron însurându-se al doilea, a luat nevasta cu un copil anume Tache, pe care legitimându-l a luat tot numele de Polichron. Cu a doua nevastă Ion Polihron a mai avut : pe actualul în viaţă fiu Ion (Niţă) Polichron, care ca şi Tache Polihron au jucat roluri însemnate şi au ocupat slujbe alese, pe Mitre şi Sache (Alecu) Polichron. Tache Polichron, încetat din viaţă în anul 1883, a fost un membru marcant al mişcărei de la 1848, magistrat etc. Ion Polichron în mai multe rânduri ales deputat şi la 1891, pentru un scurt timp numit Prefect al Judeţului Olt. Urmaşi de parte bărbătească în viaţă astădi n’are de cât Tache Polichron, pe actualul Nae Polichron (funcţionar). Locuinţa lor a fost în faţa scolei Protopopescu, pe o stradă, ce merge în sus spre reserit şi urcă spre dealul Căloianca. Fiul lui Ion sau Niţă Polichron anume Iorgu Polichron, fost locotenent în armată, a încetat din viaţă acum doi ani în vârstă de 29 ani.” IOAN IZVORANU În 1843 era ,,prezident” al Magistratului. Apare, iar în documente, ca preşedintele Magistratului, la 28 februarie 1844.

La această dată semna un raport către ,,Cinstitului Departament al trebilor din lăuntru”, pentru a lămuri şi rezolva o problemă de ,,hotărnicie” a oraşului cu Sfânta Mitropolie şi casa răposatului dvornic Slătineanu, pentru călcarea, ce făcea aceşti din urmă, moşiei oraşului, pe care acum o şi cer a o însuşi. Dar această pricină fiind începută din anul 1839 şi de la (dosarul) ei poate se află acum trimisă la archivă de către cinstitul departament. De aceia Magistratul după împilările ce cearcă, într’un chip hotărât, a perde oraşul dreptul său, se găseşte silit a întrebuinţa descoperirea pricinei acesteia.” Avea rangul de ,,sărdar”(serdar). Prezentăm un ”Raport adresat Departamentului Dreptăţii la 1852 Ghenari în 5, nr.105 ,,Cinstitului Departament al Dreptăţii. Prezidentul judecătoriei Oltu

16. Gheorghe Mihai, Badea Geaucă, op. cit., doc. nr. 129, pag. 133.



D-nu Grefier aceştii judecătorii cu raportu Nr.3 şi coprinzător chiar aşa : “Prin porunca cinstitului department Nr.1577 din 2 apr. anul 1851 supune îndatorire grefi ca să ţie o condică în care să se treacă ştreafurile şi alte sume ce se vor întări de judecătorie spre despăgubirea cutiilor orăşeneşti şi ajutorul aristanţilor, dar fiind că o asemenea condică să vede dată în sarcina Procurorii încă de la anul 1843 Genare, supt însemnatul roagă pă prezidenţia voastră ai desluşi ne domirirea şi de va fi ca în adevăr să ţie grefa şi o al 2-lea condică apăi veţi porunci întocmirea ei cu forma cerută şi cu formularul ce se cuvine a să păstra a ei înscriere. Cere prezidenţiei cuvenita dezlegare de urmarea ce are să facă asupra acestii împrejurări şi fiind că pomenita împrejurare atinge trebuinţa de o singură dezlegare a cinstitului Departament cu plecată aceasta să face rugăciune ca să o împărtăşască judecătoria. President, I. Isvoranu.” 17 Deci, la data înscrisă în acesta raport, I. Isvoranu era preşedintele judecătoriei Olt. IOAN URIANU

Făcea parte din familia Urianu. Cel mai vechi membru al acestei familii de care se pomeneşte în acte, a fost Barbu Urianu, care trăia pe la 1707. Urienii îşi aveau moşie în judeţul Olt şi proprietăti în oraşul Slatina pe strada Primăriei. George Poboran citează pe Grigore şi I.Urianu ca ,,mădulari” ai judecătoriei Olt.18 La 11 octombrie 1848, Publicaţia Magistratului oraşului Slatina către populaţia din oraş anunţa anularea alegerii deputaţilor pe mahalale, deoarece unii au participat la revoluţie, era semnată: ,,Prezident Urianu”.19 În 13 octombrie 1848 numele său era pe lista cu numele deputaţilor de mahalale aleşi de obştea orăşenească. Era membru în Sfatul Orăşenesc al Magistratului. Avea 30 de ani, rangul de pitar şi locuia în Mahalaua Roşie.20 Pe 22 octombrie 1848, Lista de persoanele bănuite, din jud. Olt şi oraşul Slatina, că au luat parte la Revoluţia din 1848 era iscălită şi de Prezidentul Magistratului, Urianu. 21 DIMITRIE (DUMITRACHE) GĂBUNEA Aparţinea familiei boiereşti Găbunea numită şi Antoniu.

La 28 octombrie 1848 era ,,Prezidentul” Magistratului, iar Uţă Pop, Ştefan Dondea (50 ani) şi Nicolae Perieţeanu (32 ani), erau ,,cileni”(membri).

Hristodor Caracostea şi C. Cumpănăşescu (n. 1807 –d. 21 octombrie 1869) erau supleanţi. La această dată D. Găbunea avea 42 de ani (n. 1806 ?).22

17 . Theodoru Ioan, Anuarul justiţiei, pag. 30-31, 1895, Bucureşti.

18 . Poboran George, op.cit. pag.456.

19 . Gheorghe Mihai, Badea Geaucă, op. cit. doc. 128, pag. 132.

20 . Arh.Naţ. Slatina. Magistratul oraşului Slatina, dos. 185 / 1848, f.17.

21 . Gheorghe Mihai, Badea Geaucă, op. cit., doc.130, pag. 134-135.



Pe 2 martie 1874, îi decedează soţia, Zinca D. Găbunea (60 ani), iar la 2 noiembrie 1884 se stinge şi el, la vârsta de 82 de ani (n. 1802, dată pe care o considerăm mai corectă). Cauza decesului: ,,marasm senil”.23

Fiul său Costache D.Găbunea (n. 1833), avea să ajungă primar al oraşului Slatina, în perioada septembrie 1872 - mai 1876. PETRESCU GEORGE

În 1861 era preşedintele Municipalităţii oraşului Slatina. “....... Din actul de hotărnicie cu anul 1861 al moşii Zorleasca, ce’i zice Viespari, jud. Olt, proprietatea schitului dintr-un lemn, vecină cu moşia Slatina. Pentru această proprietate s’a arătat la faţa locului D-l George Petrescu Prezidentul Municipalităţii oraşului Slatina însoţit de D-l Dimitrie Socoteanu membru, D-l Petre Bojoreanu, secretarul Municipalităţii si D-l Radu Teodorescu deputat de mahala, cărora cerându-le documente pentru proprietatea ce reprezintă, mi-au spus, că documentele nu le-au fiind trimise la Bucureşti...” La 30 ianuarie 1862, justificarea cheltuielilor făcute de Municipalitate la ziua de 24 ian. 1862 pentru “serbarea definitivei Uniri a ţărilor surori” este iscălită de: 24 * G.Petrescu-preşedinte, * M.Becheanu-membru, * Dumitrache Popescu-membru, * P.Bujoreanu-secretar. MIHAIL IONESCU Este numit prin decretul din decembrie 1862:

Bucureşti, 19 Decembrie, Prin decretele cu data 11,13 şi 14 Decembrie 1862 dupe propunerea făcută prin raporturi de D.Ministru Secretar de Stat la Departamentul din Întru sîntu numiţi;Dintre Membrii Municipalităţii oraşului Slatina se numesce Preşedinte D.Mihail Ionescu în locul D-lui Ghiţă Petrescu care a demisionat din acest postu.( Monitorulu. Jurnalu Oficialu, 1862 , nr.279, pag. 1 ) . GRIGORIE BÎRSESCU Este numit în august 1863: Bucureşti, 21 August ( 1863 ) Consiliul Municipalităţii oraşului Slatina, pe noul periodu de ani, duoi începătoru de la I iulie espirat, anul curent, dupe alegerile operate, conformu legiuirei în vigore, s’a complectat în modul următor:

22 . Arh. Naţ. Slatina, fond Magistratul oraşului Slatina, dos. 165 / 1848, f.23.

23 . Registrul Stării Civile oraş Slatina, pentru morţi, anul 1884.

24 . Arh. Naţ. Slatina, fond Primăria oraşului Slatina,dos.I / 1862, f. 2 .



D.Grigorie Bîrsescu, confirmat Preşedinte prin Înaltul Decret în No.63 Mache Racoviceanu, Niţă Constantin, Ioniţă Marcovici – membri, iar Hristache Eliad, Petrache Soreanu – supleanţi, ( Monitorul. Jurnalul Oficial 1863, nr.161,pag.1 ). N. SISILICĂ

Este amintit de George Poboran, ca fiind preşedinte al Magistratului, dar nu ne specifică în ce perioadă a avut această funcţie.25 Studiind ,,Lista de locuitorii din oraşul Slatina, care îndeplinesc condiţiile de a fi alegători la votarea deputaţilor din mahalaua Galbenă, din 21 iulie 1848, găsim un Ioan Sisilică, iar în lista deputaţilor din mahalaua Roşie, din aceeaşi dată, pe Marin Sisilică.26, dar nu avem certitudinea că unul din ei a fost preşedinte al Magistratului. IMAGINI ABURITE

DEMETRU D. STOENESCU Dumitru Botar

A fost unul dintre elementele cele mai merituoase din viaţa juridică românească, iar într-o anumită perioadă cel mai de seamă reprezentant al Baroului – Dolj, a cărui organizare şi structură a îmbunătăţit-o substanţial.

S-a născut la 21 octombrie 1881, în oraşul Slatina, dar studiile primare şi secundare le-a făcut la Craiova, continuând cu cele universitare la Bucureşti, devenind în anul 1903 licenţiat în drept. Până în anul 1907 a funcţionat în Muscel, apoi vine la Craiova ca avocat al statului (1908-1911) clasa I. Ca orientare politică era naţional-liberal. A avut atât preocupări literare, scriind în „Arhivele Olteniei” şi în „Noua revistă olteană”, cât şi preocupări juridice, publicând multe articole de acest gen: Instituţiile pretorilor – 1903, Legiunea Caragea – 1905, Legea asupra drepturilor proprietarilor – 1908 etc. Între anii 1907-1916 a fost şi directorul revistei „Pagini juridice” care apărea la Craiova. Ca liberal, a fost prezent cu diverse articole politice în ziarele liberale din Craiova, în special în „România Nouă”.

Convingerea lui era că avocatura este o profesie de prestigiu, dar aceasta nu se poate menţine decât prin cinste şi demnitate. A fost ales de

25. Poboran George, op. cit., p. 216.

26 . Arh. Naţ. Slatina. Magistratul oraşului Slatina,dos 165 / 1848, f.5-5 v.



trei ori consecutiv decan al Baroului de Dolj, lucrând cu ardoare, energie şi devotament pentru înălţarea lui morală şi profesională. Din perioada decanatului acestui distins fiu al Slatinei semnalăm câteva acţiuni iniţiate chiar de el:

- Înfiinţarea Casei de Ajutor şi Pensiuni a Baroului pentru ajutorarea confraţilor în lipsă sau în vârstă – 1923;

- Reînfiinţarea sindicatului actelor de notariat – în 1924. Acesta mai existase între 1905-1909 şi reprezenta o operă de solidaritate şi unitate profesională, fiind mândria Baroului Dolj şi, totodată, cel dintâi din ţară. Prin el s-a rezolvat în mod decent modul în care trebuia înlăturată concurenţa neloială dintre avocaţi atât în ceea ce priveşte stabilirea onorariilor, cât şi recrutarea clientelei;

- Înfiinţarea unei biblioteci proprii a Baroului, separată de aceea a Curţii de Apel din Craiova, în 1923. Inaugurarea însă s-a făcut la 18 octombrie 1925, aceasta cuprinzând toate lucrările juridice de valoare utile profesiunii de avocat, circa 2000 volume.

În anul 1924 la propunerea Decanului, în memoria eroului naţional Avram Iancu, care a făcut parte din familia avocaţilor, cu ocazia sărbătoririi centenarului său s-a înfiinţat un premiu de 10000 lei, care s-a acordat anual pentru cea mai valoroasă lucrare juridică: Premiul Baroului Dolj „Avram Iancu”. Cea dintâi lucrare premiată a fost în anul 1926, „Dreptul Constituţional” a domnului G. Alexianu avocat din Bucureşti.

Tot sub decanatul lui s-au ridicat două busturi din bronz lui Gheorghe Chiţu, primul decan al Baroului Dolj şi lui Anghel Betolian, alt distins decan al acestei instituţii. Dezvelirea lor s-a făcut în anul 1925, în prezenţa lui G.G. Mârzescu, ministrul justiţiei, solemnitatea având loc la Palatul Justiţiei din Craiova. S-a preocupat de cultura juridică a profesiunii de avocat, încurajând munca şi talentul elementelor valoroase, premiind lucrările juridice merituoase sau încurajând pe tinerii pictori craioveni, cumpărându-le tablourile. Prin tot ceea ce a făcut a imprimat Baroului – Dolj un prestigiu deosebit, făcându-l să rivalizeze cu marile Barouri din ţară.

Ne-a părăsit în ziua de 13 decembrie 1934, fiind înmormântat în oraşul Craiova.

Leregeul-revista leregiştilor de ieri şi de azi Prof. Ilie Dumitru

Această revistă şcolară (Memoria Oltului nr. 31/2014 ; v. şi Ion Tîlvănoiu, Fl. Tîlvănoiu- ,,Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi’’, Ed. Hoffman, 2013, p. 137) a apărut în perioada 1990-1998, perioadă în care a fost declarată una dintre cele mai bune reviste şcolare la nivel judeţean. Numele a fost ales şi prin votul profesorilor care au avut de ales dintre mai multe nume. S-a pornit de la sigla sub care a fost şi mai este cunoscut liceul- L(iceul) R(adu) G(receanu)- Leregeul. Eu am coordonat activitatea colegiului redacţional, care a avut în frunte elevi dispuşi să muncească pentru revistă: Talaş Laura- olimpică la matematică, Dumitru Lucia, poetă, o prezenţă notabilă în presa locală şi în în revista Excelsior din Cluj-Napoca. În septembrie 1994, a apărut numărul omagial cu ocazia sărbătoririi a 110 ani de la înfiinţarea liceului. Revista a fost tipărită la tipografia Scribul cu nepreţuitul ajutor al domnului Ioan Smedescu, absolvent al Liceului ,,Radu Greceanu”.



Conţinutul revistei s-a vrut o oglindă fidelă a vieţii acestei şcoli- spun a vieţii, pentru că o şcoală este mereu tânără, mereu vie, este un lanţ alcătuit din generaţiile de absolvenţi, care se succed. Ideea aceasta a fost subliniată de către directorul şcolii, profesorul Ion Ţecu, în articolul ,,Tinereţe fără bătrâneţe…” şi de către profesorul Viorel Dianu în mesajul intitulat: ,,Peste mode şi timp- Olimp”. Consiliul de administraţie a semnat articolul intitulat ,,Drum prin memorie” în care au fost evocate puţine dintre multele personalităţi (puţine, fiindcă spaţiul era restrâns) care au contribuit la prestigiul acestui liceu: Tiberiu Popescu, erou în Primul Război Mondial, elogiat de către Nicolae Iorga în cartea sa ,,Oameni care au fost”, G. Poboran, Constantin Vişoianu, ministru de externe, Dumitru Popovici, pictorul Ion Popescu-Negreni, Mircea Biju, Leonida Gherasim, academician, Caius Traian Dragomir, academician, Cornelius Turianu, doctor în drept, Ioan Lazu, poet, publicist, Marin Mincu, profesor universitar. Dar mulţi alţii ar fi meritat să fie menţionaţi. Profesorul Ilie Catană a întreprins un excurs în care a unit trecutul cu prezentul ,,De la proeminenţele trecutului la speranţele viitorului”. Venerabilul profesor Nicolae Popescu-Optaşi (pentru elevi Pristu) în vârstă de 86 de ani, ne-a oferit amintirile sale de elev şi profesor al liceului. La fel şi domnul Ioan Georgescu, director 12 ani al şcolii.

La rubrica ,,Aşa a fost atunci…”, absolvenţii Paul Diaconescu, promoţia 1930 şi Dumitru Ion, promoţia 1946, au evocat atmosfera şcolii cu elevi tunşi zero, cu uniformă şcolară de culoare kaki, cu număr pe braţul stâng. Domnul Dumitru Ion ne-a oferit imaginea ,,târgului de cărţi”. Profesorul universitar dr. Romeo Poenaru, din Timişoara dă contur psihologiei profesorului în articolul ,,Profesorul- Un manual dotat cu sentimente”. Multe articole au fost elaborate de către elevi care au creat o notă de optimism, de deschidere spre perspectivele care abia se zăreau: Cristina Oancea, cls. a XI-a F ,,Gândul unui adolescent leregist”, Iuliana Iordache ,,Ne-au trecut al casei prag”, în care scrie despre întâlnirea elevilor cu foştii absolvenţi: Dumitru Tinu, Cornelius Turianu, Caius Traian Dragomir. Elevii basarabeni: Culeva Georgeta,

Golovatenka Nicolae, Ioneţ Igor, Slobozian Vitalie mulţumesc şcolii noastre pentru căldura cu care au fost primiţi, în articolul ,,Gânduri de sfârşit”.



O situaţie inedită- excursia elevilor în străinătate- a fost redată de către elevele Mărgineanu Consuela-Georgiana şi Tiţa Laura-Mirela în articolul ,,Pagini de jurnal-Franţa, Mon Amour!”. S-a pătruns şi în ,,Labirintul născut prin cuvânt” unde au fost publicate poezii ale Luciei Dumitru, Fănel Stancu, Gheorghe Iuliana, prof. Constantin Smedescu, Ioan Smedescu. Profesorul Constantin Ghiţescu a evidenţiat activitatea sportivă a elevilor, începând din 1896 până în 1985.Timp de aproximativ 100 de ani. Mulţumim!

Umorul a fost totdeauna o componentpă a vieţii colectivelor de elevi, fapt evidenţiat de către prof. Ionel Nicolescu, promoţia 1957, în articolul ,,Idei salvatoare”. Multe glume făceau elevii pe seama lui Cârstu, măgarul care deservea internatul- îl mai trăgeau de urechi, de coadă, se bucurau când la ora 14 dădea semnalul de sfârşit al cursurilor. Viaţa din internat, în perioada 1954- 1957, a fost evocată de către prof. Gh. Diaconeasa promoţia 1957, în articolul ,,Internat- adolescenţa mea!”. Dacă resursele băneşti ne-ar fi permis, conţinutul revistei ar fi fost mai bogat. O altă revistă a elevilor de la Radu Greceanu a fost ,,Comoara din adânc”- condusă de către prof. Constantina Toader în perioada 2000- 2004, o revistă impregnată de

spiritualitatea ortodoxă strămoşească.

Calvarul unui subofiţer de jandarmi - Petre A. Georgescu

Dumitru Botar

Petre a fost penultimul copil din cei 11 pe care i-a avut familia preotului Alexandru Georgescu din comuna Gostavăţ, satul Pestra- aproape de Caracal-, localitate în care s-a născut în anul 1907. După absolvirea şcolii primare unde l-a avut învăţător chiar pe tatăl său – 1912-, a reuşit la seminarul din Curtea de Argeş, însă după doi ani fiind suspectat de tuberculoză, a trebuit să abandoneze. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi a unui tratament medical adecvat a reuşit să se însănătoşească, iar în anul 1928 la recrutare a fost declarat apt pentru serviciul militar, fapt ce i-a produs o mare bucurie şi i-a redat pofta de viaţă. Unul dintre fraţii lui, generalul în rezervă Cornelie A. Georgescu în vârstă de 92 ani, care i-a fost cel mai apropiat ne spune despre el că era un temperament colerico-sanquin peste care s-a suprapus o educaţie austeră şi frica de D-zeu şi nu în cele din urmă o educaţie tenace şi perseverentă, rezultând un caracter deosebit care l-a ajutat să



supravieţuiască peste marile lovituri pe care i le-a dat viaţa. Nici unul dintre cei cinci fraţi ajunşi la maturitate nu a avut o memorie ca a lui, recitând pe nerăsuflate fără greşeală până în ultimele clipe versuri de Eminescu, Coşbuc, Arghezi, toate acestea dublate de cunoştinţe solide de istorie şi geografie. Când tatăl său lipsea de la şcoală câteva zile pentru unele probleme ce trebuiau rezolvate, îl lăsa pe Petrică să predea, deşi el era doar în clasa a V-a primară, dar lipsa dascălului nu se cunoştea. Mulţi copii de pe uliţa satului îl aşteptau nerăbdători pentru a le povesti diferite legende şi basme, unele fiind produsul bogatei sale imaginaţii cu eroi fantastici sau reali, făcând acest lucru cu mult har, vrăjindu-i pur şi simplu pe ascultători. Dumnezeu îl înzestrase cu o voce de tenor, asemănătoare tatălui, având toate calităţile de a ajunge un adevărat preot, dar viaţa a vrut altfel şi destinul implacabil şi-a tors firul făcând din Petrică un adevărat martir. La horele şi sârbele din sat era printre primii în ceea ce priveşte măsura şi tactul paşilor, iar rustemul oltenesc era jucat de el cu precizie de cronometru şi graţia unui balerin, fapt pentru care de sărbători când la Hora satului participă toată suflarea satului,

acest dans nu începea până când Petrică nu lua conducerea lui. Era un altruist şi un idealist autentic, era fericit când putea face bine unei fiinţe, cu o sensibilitate deosebită pentru cal, câine şi pisică, având în câinele Flax un prieten adevărat în zilele negre care s-au abătut mai târziu peste existenţa sa. Ca militar a avut o evoluţie extrem de interesantă, începând cu anul 1928 când e recrutat şi se aştepta să fie respins din cauza problemelor pulmonare, dar în urma examenului medical destul de minuţios a fost declarat bun pentru infanterie. Bucuros, Petrică s-a adresat comisiei cu rugămintea de a-l trimite la marină, pe considerentul că are ceva carte, ştie să înoate şi este îndrăgostit de această armă, solicitare aprobată imediat,

spre bucuria sa. În toamna lui 1929 s-a prezentat la unitatea militară de marină din Constanţa, cu o durată de trei ani. Împreună cu el au mai plecat încă trei colegi din clasele primare, fiind conduşi la gara Caracal, cu opt brişti trase de cai şi împodobite cu covoare olteneşti, iar pe coamele cailor, flutura Tricolorul. În prima brişcă se aflau lăutarii, în a doua mamele şi drăguţele lor, contingentul 1930. De Paşte în anul 1930, toţi cei patru pestreni au venit în permisie pentru 7 zile, fiecare având uniformei armei respective, Petrică pe cea de marinar, cu gradul de fruntaş şi erau tare mândri că poartă această uniformă, că sunt ostaşi.



În Pestra, a doua zi de Paşte, fetele şi băieţii îmbrăcaţi în cele mai frumoase costume naţionale au încins sârbe şi hore de duduia pământul, vioara întâi fiind Petrică. La un moment dat se adresă mulţimii care admira fermecată virtuozitatea consăteanului: ,,- În această pauză, noi cei patru militari pestreni, o să vă prezentăm tot ce am învăţat să executăm, de când ne-am încorporat”. Grupa celor patru tineri, în flancul drept cu Petrişor în calitate de comandat a făcut mişcări de întoarcere în toate direcţiile în pas de defilare, apoi aceleaşi mişcări prin întoarcere pe genunchi. Au simulat şi apropierea de o cazemată ce urma a fi atacată cu grenade, acţiunea desfăşurându-se în poziţie târâş, iar drept grenade au folosit nişte pietroaie. Totul a fost o reuşită, asistenţa a fost nu numai entuziasmată dar şi emoţionată, fetele şi femeile lăcrimau iar bărbaţii răscoliţi de ceea ce vedeau, îşi aminteau de vremea când şi ei purtau haina militară. După terminarea permisiei, Petrică a revenit la unitate cu gândul ca după terminarea stagiului militar să urmeze şcoala de subofiţeri de marină, dar la insistenţele mamei sale a renunţat, deşi avea gradul de sergent de marină. Aşa că a decis să susţină examen la şcoala de subofiţeri de jandarmi în ideea că va obţine o repartiţie cât mai aproape de Pestra pentru a-şi ajuta părinţii copleşiţi de ani şi necazuri. A terminat Şcoala de Jandarmi-Bucureşti în 1937, ocupând funcţia de ajutor de post, apoi şef de post în apropiere de Pestra, până în 1940, când este mutat la Comandamentul de pază al Penitenciarelor, iar de aici repartizat la închisoarea Doftana, unde a trăit momente de groază, fugind de acolo spre sfârşitul lunii noiembrie 1940, venind acasă la Pestra, părinţii îngrozindu-se când l-au văzut şi în ce hal era îmbrăcat. După ce şi-a mai tras sufletul le-a spus că legionarii ocupaseră Doftana, unde stau închişi cei mai mulţi deţinuţi comunişti, au înlocuit tot personalul de pază, iar pe cel vechi, deci şi Petrică, care era compus numai din jandarmi, l-a adunat în front şi le-a spus: ,,- Să facă un pas înaintea frontului toţi aceia dintre voi care sunteţi de acord să fiţi alături de noi pentru exterminarea comuniştilor”. Puţini au făcut aceşti trei paşi, legionarii fierbând de mânie. Înfuriaţi, au ordonat celor rămaşi să pornească spre depozitul de lemne, unde au fost dezechipaţi şi dezarmaţi, mergând desculţi, în cămaşă şi izmene, apoi cu funii înmuiate în apă au început să-i bată pe bieţii jandarmi, în patru reprize. În această stare a venit Petrică acasă, cu acest moment începea de fapt calvarul vieţii sale, dar până atunci, odată cu venirea la conducerea statului a generalului Antonescu, a fost reîncadrat la cerere în armată şi repartizat la Reg. 26 Inf. Rovine din Craiova, unitate care a plecat pe front la 22 iunie 1941. A făcut parte din primul eşalon care a trecut Nistrul în bărci în vederea constituirii capului de pod care asigura trecerea celorlalte forţe armate, el fiind comandat de pluton în flancul stâng al acestui dispozitiv de apărare. La un contraatac dat de ruşi în zona unde se afla şi plutonul său au fost lupte grele, pentru că acesta se găsea chiar pe direcţia loviturii principale a inamicului. Prin foc bine dirijat şi luptă la baionetă, contraatacul a fost respins, dar cu pierderi mari pentru români, supravieţuind doar 5 ostaşi, el fiind rănit la un picior. Pentru aceste fapte de arme, a fost decorat cu Virtutea Militară cls. a III-a cu



panglică. A participat la marea bătălie din sud-vestul Stalingradului, despre care spunea că nici iadul biblic nu a fost ca aceasta, pe un ger de -35 grade Celsius, zăpadă de 1 m şi ceaţă de nu vedeai mai mult de un metru. Pământul s-a cutremurat, gheaţa s-a crăpat pe Volga iar apa Mării Caspice s-a învolburat, o adevărată Apocalipsă, urlete şi ţipete ale răniţilor, retragere numai pe coate pentru că picioarele erau rupte, strigăte de groază: ,,-Camarade trage-mi un glonţ în cap că nu mai pot suporta durerile ce mi-au produs maţele căzute şi îngheţate”. Peste tranşeea în care se afla Petrică au căzut numeroase proiectile, unul îngropându-l de viu, dar a fost salvat de puţinii camarazi care mai rămăseseră, rămânând cu un şoc, diagnosticat parkinson, iar în urma spitalizării- câteva luni- a fost clasat invalid gr. I şi trimis acasă la Pestra. Deşi a mai primit o decoraţie, Virtutea Militară cls. a II-a cu panglică de virtute militară, din falnicul Petrică, rămăsese aproape o ruină, capul avea mişcări necontrolate, braţele până la vârful degetelor tremurau, neputând decât foarte greu să bea o cană cu apă să mănânce sau să ţină un baston, având şi vorbire greoaie din cauza maxilarului inferior mereu în mişcare. De multe ori îi imputa lui D-zeu că nu a murit pe front, pentru că aşa cum arăta era un neom, singur şi neajutorat, iar odată cu instaurarea Dictaturii roşii, pentru Petrică a început calvarul. În 1950, odată cu cooperativizarea forţată, i-au luat cele 5 ha pe care le avea moştenire de la părinţi şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, i s-a luat şi pensia de I.O.V.R.-ist ca unul ce a luptat împotriva glorioasei armate sovietice, precum şi tot ce s-a mai găsit prin cameră şi în curte. A rămas cu un pat, o rogojină, un căpătâi vechi umplut cu paie, o şubă, iar pe perete o icoană la care se ruga şi se închina. Din curte, coşare şi magazie i s-a luat tot: cazanul de ţuică, o brişcă şi o gabrioletă vechi, precum şi tot grâul şi porumbul găsite nemăcinate. Ca îmbrăcăminte a rămas doar cu hainele şi bocancii de fost subofiţer, singura bucurie care-i alina suferinţele fiind prietenii săi credincioşi: câinele Flax şi două pisici, dar şi unii pestreni care veneau să-l vadă şi să-i aducă câte ceva, printre ei aflându-se şi un preot basarabean, care după moartea tatălui său devenise preot la biserica din Pestra. Majoritatea meselor sale constau din pâine cu mujdei de usturoi, prune şi dude coapte sau crude, în funcţie de anotimp. Mai primea pentru pâine, 100 de lei din partea fratelui său mai mic Cornelie, pe care îi rupea din solda sa, iar finul său Ştefan , muncitor la CFR, înainte de a pleca la slujbă, trecea pe la el să-i încheie şireturile de la bocanci şi să-i aducă o căldare cu apă. Trandafira lui Bobirică îl vizita de 1-2 ori pe săptămână pentru a-i spăla singura cămaşă pe care o mai avea şi a-i cârpi hainele unde se mai putea. Iarna dormea alături de cei trei prieteni, câinele şi cele două pisici, fără foc, îmbrăcat şi încălţat, acoperindu-se cu şuba rămasă de la tatăl său, încălzit de trupul celor trei jivine credincioase, iar vara îşi odihnea trupul vlăguit alături de aceiaşi prieteni pe prispa casei părinteşti având drept căpătâi scara de ciment. În toamna lui 1953, un plutonier major, fost coleg din jandarmerie stabilit în comuna Radomireşti-Olt, la 15 km de Pestra, auzind de nenorocirea şi mizeria care l-a lovit, i-a găsit o slujbă de paznic la un depozit de materiale pentru îmbunătăţiri funciare,



din zonă. Acesta se găsea în pustiul câmpului, având un bordei în pământ ca adăpost pentru paznic, dar un paznic adevărat, nu ca Petrică, care abia stătea pe picioare sprijinit în baston, ţinut şi el cu mare greutate. Şi totuşi a acceptat. Doamne ce blestem, Petrică paznic. În bordei era un aşa zis un pat pentru odihnă, format din trei scânduri aşezate pe cărămizi, dar el a primit cu bucurie, considerându-l un dar de la D-zeu, căruia i-a mulţumit prin mai multe rugăciuni. Drumul îl făcea pe jos, zece ore, flămând şi însetat alături de credinciosul Flax, numai cu lacrimi şi durere în suflet pentru soarta crudă ce-l lovise, gândindu-se şi la cele două pisici rămase în casa bătrânească, singure, ale nimănui, pentru că trupurile lor ca două sticle de apă caldă au fost medicamentul care a dat vigoare trupului său bolnav în atâtea ierni grele. Acolo în bordei, în pustiul câmpului i-a fost dat să trăiască cumplita iarnă din anul 1953-1954 despre care povestea cu groază: ,,-Într-o zi de sfârşit de februarie 1954 m-am trezit în bordei într-un întuneric beznă, acoperit în întregime de zăpadă, fără să pot pricepe dacă e dimineaţă sau puterea nopţii. Bordeiul era acoperit în întregime de zăpadă iar aceasta pătrunsese în interiorul lui, cu spulberări de vânt prin coşul acestuia. Atât eu cât şi Flax eram aproape îngheţaţi, în imposibilitatea de a ne putea mişca din cauza stratului de zăpadă gros de circa 0,50 m, aşezat pe noi. De aici peste nu ştiu cât timp m-am trezit în camera de reanimare a spitalului din Drăgăneşti-Olt”. Camaradul său Plut. Maj. Stănescu l-a găsit în stare de comă şi l-a dus cu o sanie trasă de 4 cai la spital, unde deşi corpul său degerat în proporţie de 30 %, datorită îngrijirii a fost readus la viaţă. De aici a revenit la casa bătrânească in Pestra într-un pustiu mai pustiu decât cel lăsat când plecase la Radomireşti, pisicile şi Flax dispăruseră, iar odată cu ei şi singura bucurie ce-i mai rămăsese într-o viaţă cumplită pe care dorea s-o sfârşească cât mai repede; dar până atunci Petrică îşi va purta crucea mai departe. Ajuns la limita răbdării, decide să-şi caute dreptatea furată şi într-o dimineaţă de martie, chiar prea de dimineaţă, pe la ora 5, în anul 1956, pleacă la Bucureşti, trecând pe la fratele său Cornelie, care domicilia în Capitală, dar lucra în jud. Giurgiu, de unde venea acasă odată pe săptămână. Soţia acestuia s-a speriat nu numai de bătăile puternice la uşă, dar şi de chipul jalnic, o adevărată stafie care i-a apărut în faţă, odată cu deschiderea uşii. Cu greu l-a recunoscut pe cumnatul ei care tremura de frig, cu o barbă de circa 10-15 cm lungime, o pălărie pe cap numai cu numele iar peste urechi şi frunte un păr lung şi nepieptănat. Era îmbrăcat în nişte haine de subofiţer, rupte, petic lângă petic, încins cu o sfoară iar picioarele de la genunchi în jos, goale. Femeia s-a îngrozit pur şi simplu şi abia a murmurat: ,,-Cum ai ajuns Petrică până aici?” ,,– Am venit cu un tren de marfă din gara Stoieneşti, aşa cum mă vezi pe pragul ăsta, când un bun creştin nu dă afară în curte nici măcar un câine.” ,,– Bine, bine Petrică, dar acum treci la baie, spală-te iar eu am să-ţi pregătesc haine şi încălţăminte de la tata şi de la Cornel.” ,,– Nu dragă Cornelie, vreau numai o cană mare de ceai şi o bucată de pâine. După ce mănânc, aşa cum mă vezi, mă duc în audienţă la tov. Gheorghiu-Dej pentru a-i cere să-mi redea pensie de IOVR-ist



luată pe nedrept în 1950”. Deşi cumnata lui a încercat să-l oprească, spunându-i că aşa cum arată în nici un caz nu va fi primit în audienţă. Petrică a fost neînduplecat: ,,-Am două posibilităţi: ori mă omor sau mă omoară ei, ori mă trimit la o casă de nebuni, dar fără această realizare eu la voi nu mă mai întorc. Orice s-ar întâmpla este mai bine decât viaţa şi trăirea mea ca om în cei 6 ani care au trecut.” După audienţă, Petrică a revenit la cumnata sa şi i-a relatat cu lux de amănunte ce s-a întâmplat: Ajuns la C.C., cei de la intrare l-au întrebat ce doreşte. Petrică a căzut în genunchi şi le-a spus că vrea să ajungă la tov. Gheorghiu-Dej, pentru a-l ruga să-i redea pensia luată pe nedrept în 1950, de atunci fiind muritor de foame, ajuns în halul în care a venit în audienţă mai rău ca un cerşetor. Anunţat, şeful protocolului a venit destul de repede, l-a ridicat şi apoi sprijinit, s-a îndreptat cu el spre camera biroului de audienţă, unde erau destui care aşteptau. La intrarea lui Petrică toţi cei prezenţi, unii speriaţi, alţii impresionaţi s-au ridicat în picioare, întrebându-l pe şeful de protocol: ce este cu acest om nenorocit. ,,-Vrea în audienţă la tov. Gheorghiu-Dej pentru a-i cere să-i dea pensie de I. O. V.R.-ist. Îi permiteţi să intre peste rând?” Toţi cei prezenţi au fost de accord să intre, iar înăuntru a găsit înţelegerea necesară, Dej spunându-i: ,,-Du-te liniştit acasă şi la 1 aprilie 1956 vei primi pensie de I.O.V.R.-ist retroactivă şi apoi în continuare.” Calvarul lui Petrică lua astfel sfârşit după aproape 6 ani iar viaţa lui intra aproape în normal; dacă se poate spune aşa, pentru că invaliditatea lui se accentua odată cu trecerea timpului. În anul 1978, Petrică se cufundă în somnul cel veşnic, împăcat cu totul şi cu toate. Odihneşte în cimitirul din Pestra în aceeaşi groapă cu tatăl său, preotul Alexandru Georgescu. D-zeu să-l ierte!

VECHII PROPRIETARI AI MOŞIEI MIERLEŞTII DE SUS, JUDEŢUL OLT

Claudia –Theodora Truţă, Barbu Mihai

În hotârnicia din leatul 803, iulie, 21 şi făcută de orânduitul din poruncă domnească – hotarnic şetrarul Toma Deleanul se arată că moşia Mierleştii de Sus era stăpânită de familia Găbunea.

Cel mai important reprezentant al acestei familii a fost pitarul Drăghici Găbunea, pe moşia căruia a fost construită în anul 1810 biserica cu hramul Sfântul Nicolae, aşa cum se arată în Dicţionatul geografic al judeţului Olt din 1895, de C. Alessandrescu şi I.G. Sfinţescu, la pagina 140 şi Marele dicţionar geografic al României de George Ioan Lahovari, pagina 328.



”Aici ( în satul Mierleştii de Sus) se află o biserică cu hramul Sfântul Nicolae, fondată la 1810 şi având următoarea inscripţie: Doamne, cel ce cu puterea Ta proslăveşti pe cei ce iubesc podoaba casei Tale şi locul Măriei Sfinţiei Tale, primeşte şi acest sfânt lăcaş al Tău, care întru cinstea şi slava Sfântului Erarh Nicolae s-a zidit din temelie de robii lui Dumnezeu: Popa Drăghici, Constantin Oporanu, Drăghici Găbunea şi Popa Barbu; dându-se gata la roşu, s-a sfinţit, având numai sfintele icoane.

Iar cu anul 1825 s-a tencuit şi zugrăvit cu cheltuiala preotului Drăghici Duhovnicul şi a domnului Drăghici Găbunea, în zilele prea Înălţatului nostru Domn Barbu Dimitrie Ştirbei, fiind episcop prea Sfinţia sa Părintele nostru Climent Argeşiu, zugrav Anastasie din Slatina”.

În cartea de hotărnicie a moşiei Perieţi şi Mierleşti, făcută de inginerul hotarnic Scarlat Stravolca la 28 decembrie 1850 cu nr. 86 se precizează că vecinii acestei moşii dinspre Miază Zi sunt: Drăghici Găbunea, G. G. Găbunea şi Florea Mazilu.

Drăghici Găbunea, căruia îi mai zicea şi Perieţeanul a avut doi copii: Maria şi Vasile.

Maria Drăghici Găbunea poseda o moşie de 100 stânjeni în lat, circa 280 pogoane, care se învecina la Răsărit cu Vediţa, la Apus cu moşia Brebeni, proprietatea domnului Răducanu Simonidu, la Sud cu moşia mică Alecseieşti a decedaţilor Marin, Ionu şi Barbu fii ai lui Alecse Găbunea şi la Nord cu moşia Dimitrie Bumbeş.

La 8 iunie 1866, Maria Drăghici Găbunea vinde 90 stânjeni, domnului Costache Dumitru Găbunea din Mierleştii de Jos, printr-un act de vânzare, legalizat de Tribunalul Districtu Oltu nr. 2806.

Vasile Drăghici Perieţeanul stăpânea de la tatăl său Drăghici Perieţenul o suprafaţă de 1100 pogoane, dar cumpără şi alte proprietăţi.

Astfel, la 28 octombrie 1869, cumpără de la Năstase şi Sandu Prodan, trei stânjeni jumătate (în latul moşiei) prin următorul act de vânzare:

,,... eu subscrisu vânzu partea mea de moşie cu dreptăţile ei din hotarul Prodănoaia ce o am atâtu moştenire câtu şi cumpărătoare – domnului Vasile Perieţeanu, ce se învecinează cu proprietatea domniei sale din hotarul Perieţi spre Miază Noapte, iar la Miază Zi se învecinaeză cu domnul Dumitrache Găbunea, iar la capete merge spre Răsăritu

Vasile Drăghici Perieţeanu se

împrumută la Creditul Funciar.



în Vediţa şi spre Apusu cu Brebeneanca (proprietatea domnului Răducanu Simonidu) pe preţul de galbeni 56 – 16 galbeni stânjenu pe care bani i-am şi primitu pe deplin râmâind domnul cumpărător a stăpâni în pace pentru veci, intrând în stăpânire de la 26 octombrie anul viitor 1870. Drept care i-am dat acest înscris adeverit şi de onor Tribunalul Oltu. Domnul cumpărătoru va respecta următoarele condiţiuni:

I. Să lase drept de moştenire să o stăpânesc eu şi copiii mei, din partea de moşie ce o vânzu astăzi, din apa Iminogului până în gardul ţarinii din dealu despre răsăritu, adică locul de casă.

II. Se mai obligă domnu cumpărătoru să-mi dea şase pogoane să le stăpânesc fără dijmă cât voi trăi eu şi soţia mea din acestu trupu de moşie stingându-se cu acestu chipu toate hotărârile date între noi pentru călcarea ce zice că i-am facut-o în hotară, precum şi dreptul ce numiţii ar fi putut să mai pretindă dumnealui pentru locu câştigatu, urmărind a-şi avea dumnealui stăpânirea pe aceşti stânjeni de moşie”.

Se mai încheie următorul act de vânzare: ,, prin care subscrisu moştenitoru a răposatului meu părinte Marin Alecsie

Găbunea vânzu ohamnică Domnului Vasile Perieţeanu 25 stânjeni (circa 70 pogoane) din hotarul Mierleşti, iar acuma comuna Perieţi. Această vânzare am făcut-o în felul următor: 10 stânjeni – ce a avut danie tatăl meu de la unchiul meu Drăghici Găbunea – cu înscrisu de la 1853, aprilie, 6 legalizat de municipalitatea oraşului Slatina la nr. 94, acelaşi anu şi aceeaşi lună şi 15 stânjeni – stăpâniţi de răposatul tatăl meu; care toţi aceşti stânjeni după cum îi stăpânesc eu şi sunt alipiţi unii de alţii şi se învecinează la: Răsărit – Vediţa, la Apus – Brebeni, la Nord – Costache Dimitrie Găbunea şi la Miază Zi – unchii mei Barbu şi Ionu Găbunea, pe preţul de 400 galbeni sau lei noi 4.700 pe care bani i-am primit azi pe deplin şi pentru că această proprietate se găseşte ipotecată la casa răposatului Ioachim Caprea din oraşul Slatina, sarcina priveşte pe cumpărător.

Totodată, pe această proprietate se află doi împroprietăriţi după legea rurală şi anume Drăghici Gligore cu doi boi şi Radu Bâzoi – toporaş, obligându-se domnu cumpărător a respecta împroprietărirea numiţilor locuitori”. Roagă Tribunalul Oltu să legalizeze acest act.

Vasile Drăghici Perieţeanul s-a căsătorit cu Elena Slăviţescu fiica lui Ion Slăviţescu, primind ca zestre următoarele bunuri menţionate în foaia de zestre: ”- 2.000 galbeni în nahtu 64.000

- una pereche de cercei cu briliantu 2.784 - una roletă de briliantu 4.196 - un inel cu briliantu 320 - Patru boccealăuri 1.536 - Aşternute 960 - Mese, şervete şi prosoape 320 - Un chilimiu 384



- Patru rochii de mătăsăriş ce se află în fiinţă 1.120 - Rufărie de olandă 320 _______________ 75.940 lei - Mai făcui darul ficeii mele o argintărie de masă de 30 de galbeni (ss) Ion Slăviţescu.” Lucrurile şi banii au fost primiţi la 21 noiembrie 1863. Foaia de zestre a fost legalizată de Tribunalul districtului Oltu cu nr. 1043

din 11 februarie 1864, preşedinte Mh. P. Vladomirescu Vasile Perieţeanul a făcut dar logodnicei sale o cruce de diamante de 30 de

galbeni. Drăghici Găbunea a avut un frate pe nume George Găbunea ai cărui fii:

Nicolae, Grigore şi Ilie au înstrăinat o parte din proprietăţile lor prin vânzare, domnului Costache Dumitru Găbunea din satul Mierleştii de Jos, astfel că acesta devine proprietar al moşiei Găbuneasca.

Pentru împroprietărirea clăcaşilor din satul Mierleştii de Sus, s-a încheiat la 21 februarie 1865 următorul proces-verbal:

,,pentru misiunea ce avem luând în vedere îndatoririle puse nouă prin Instrucţiunile Ministerului de interne cu Ordinul nr. 48 dat primăriei comunei Perieţi s-a cerut lista de toţi domnii proprietari care au clăcaşi domiciliaţi pe moşiile ce posedă.[…]

În prezenţa părţilor interesate care ar fi de faţă şi a primarului, s-au citit spre cunoştinţa tuturor, articolele 8 şi 13 din instrucţiunile ministeriale, jurnalele domnului ministru din 18 septembrie şi 7 octombrie anul trecut 1864 precum şi articolul 33 din Legea rurală. După ce am primit toate acele cazuri înscrise din partea acelora ce-i priveşte, procedând am descoperit adevăraţii clăcaşi pe cei cuprinşi în tabelele respective, s-au distinsu pe categorii şi proprietăţi cum urmează:

Pe proprietatea domnului Vasile Drăghici Perieteanu Clăcaşi care au clăcuit cu patru boi – 26 Clăcaşi care au clăcuit cu doi boi – 5 Clăcaşi care au clăcuit cu mâinile – 5

Biserica cu Hramul Sfântul Nicolae, satul

Mierleştii de Sus, ctitorie a lui Drăghici

Găbunea Perieţeanul.



În categoria articolului 4 din lege – 5 Aceste categorii de clăcaşi se vor împroprietări cu 236 pogoane şi 17

prăjini despăgubindu-se proprietarul cu lei 55.462 şi parale 10. Pe proprietatea domnului Ion Alecse Clăcaşi care au clăcuit cu doi boi – 1, care va primi 7 pogoane şi 13 prăjini

– despăgubirea proprietarului cu lei 1.148 şi parale 20. Clăcaşi care au clăcuit cu mâinile – 1 Pe proprietatea domnului Barbu Alecse Clăcaşi care au clăcuit cu doi boi – 1, care va primi 7 pogoane şi 13 prăjini

– despăgubirea proprietarului cu lei 1.148 şi parale 20. Pe proprietatea domnului Marin Alecse Clăcaşi care au clăcuit cu doi boi – 1 Clăcaşi care au clăcuit cu mâinile – 1 Aceste două categorii de clăcaşi vor primi 12 pogoane şi 10 prajini,

despăgubirea proprietarului va fi de lei 1.464 şi parale 20. Pe proprietatea doamnei Maria Găbunoaica Clăcaşi care au clăcuit cu patru boi – 2 Clăcaşi care au clăcuit cu doi boi – 6 Clăcaşi care au clăcuit cu mâinile – 1 Aceste trei categorii de clăcaşi vor primi 73 pogoane şi 23 prăjini, iar

proprietarul va fi despăgubit cu lei 10.749 şi parale 20. În categoria articolului patru din lege – 1 Pe proprietatea lui Ilie Găbunea Clăcaşi care au clăcuit cu 4 boi – 4 Clăcaşi care au clăcuit cu doi boi – 2 Clăcaşi care au clăcuit cu mâinile – 1 Aceste trei categorii de clăcaşi vor primi 79 pogoane şi 19 prăjini, iar

despăgubirea proprietarului va fi de lei 46.706 şi parale 10. În categoria articolului patru din lege – 6 Celor doi preoţi în serviciul a două biserici li se vor da pogoanele înscrise

după lege şi după dispoziţiile telegramei domnului ministru de interne nr. 24.321 din anul expirat şi circulara nr. 28.418 acelaşi an, ce au cuprindere în Monitorul Oficial cu nr. 247.

Astfel, deci terminându-se operaţia în consecinţa articolului 28 din lege s-a eliberat fiecărui proprietar în parte, titlul şi sumele pentru despăgubiri.

Ordinul ministrului de interne nr. 32.471 s-a înaintat Preşedintelui onor Tribunalului, iar titlul cu nr. 896 domnului Vasile Perieţeanul.

Delegatul proprietarilor A. Pop Delegatul fiscal I. Posica Delegatul consilier D. Şerbănescu Scriitor G. Nicolescu.”



Domnul Vasile Perieţeanu, ,,prin suplica de la 18 februarie înregistrată la nr 128” a contestat titlul cu nr 896 eliberat de Comisia Constatatoare a Plăşii Mijlocu pentru împroprietărirea clăcaşilor de pe proprietatea domniei sale Perieţi, ,,că ar fi lucrat mai mulţi chiriaşi decât sunt în fiinţă şi ar fi lucrat mai mulţi cu boii, în timp ce chiria i-au facut-o cu mâinile”.

Prin adresa Domnului Prefect nr 3324, la 3 aprilie curent (1865) s-a constituit o comisie de constatare din care a făcut parte şi subprefectul local, care mergând la faţa locului a constatat următoarele:

1. Nicolae Voicu, cu 4 boi, Ion Ghimişi, Dumitru Ghimişi, Radu Găinuşe, Mihai Ghimişi, Ionică Lina, Drăgoi Chiriţă, Conea Ionu, Radu Leaţă, Mihai Dumitru, Marin Biţă, Bădiţă Radu, Florea Oporanu, Constantin Oporanu, Ion Neaţu, Gheorghe Tudorică, Neagu Drăgoi, Ion Drăgoi, Ilie Ioniţă, Luţă David, Licsandru Marin, Stan Constantin, Marin Florea, Niţă Olteanu şi Badea Marin cu câte 2 boi, sunt trecuţi bine de comisie şi urmează a lua pogoanele aşa cum au clăcuit.

2. Florea Mihai trecut în tabelă cu mâinile a mărturisit singur că a fost însurăţat şi a şezut cu tatăl său în casă şi că nici pogoane au pretins nici clacă au urmat în anul 1864.

3. Gheorghe G. Ioniţă, Radu Parpală, Petre Mihai, Stancu Badea, Ivaşcu Ioniţă, Vasile Florea, Constantin Marin, Marin Petre şi Niţă Petcu, aceştia atât prin înscrisa lor declaraţie de la 24 februarie, legalizată de Primărie la nr. 75 cât şi verbal au declaratu că n-au făcut clacă în 1864 domnului Vasile Perieţeanul, ci pentru puţină muncă ce au avut, au fost învoiţi de au plătit în bani, ca streinii sau romboticarii şi că rău Comisia i-a trecut în tabelă pe cei dintâi 8 cu 2 boi şi pe cei din urmă cu mâinile, cerând a li se da locuri de casă şi grădină, ce le-au avut în stăpânire şi mai nainte, la care cerere şi domnul Vasile Perieţeanu consimţind, s-a făgăduit a le da fără a pretinde plată de la dânşii.

După întrebarea făcută domnilor comisari a arăta argumentele pe care s-au bazat şi au trecut în tabelă cu locuri de hrană pe cei trecuţi la articolele 2 şi 3 au arătat că au procedat după listele date de primar, în lipsa reclamantului proprietar din comună şi că primarul fiindu-i cerută grabnic această situaţie, au format-o şi au dat-o după cum locuitorii au spus”. În final, în numele Legii, comisia a hotărât să fie împroprietăriţi astfel: 1. Fruntaşi, 26 Mijlocaşi, 5 Toporaşi şi 4 Nevolnici, aşa cum apar şi în Anuarul Judeţului Olt/1936. În dosarul 1803/1878, acte speciale ale Primei Societăţi de Credit Funciar Român, apare următorul Act de împrumutare: între subscrişii Dimitrie A. Sturza Directorul Primei Societăţi de Credit Funciar Român din Bucureşti autorizat de consiliul de administraţie al acestei societăţi prin procesul verbal din ziua de 5 iunie stil nou 1878 nr.000XV de o parte şi Vasile Drăghicean Perieţeanu de profesie proprietar, de naţionalitate român pe de altă parte s-au stipulat cele ce urmează:



Art. 1- Eu Dimitrie A. Sturza Directorul Primei Societăţi de Credit Funciar Român declar că această societate împrumută pe domnul Vasile Drăghicean Perieţeanul cu suma de lei 45.000 cu condiţiunile prevăzute în acest act. Acest împrumut se va realiza în scrisuri funciare 7%. Art. 2 Subscrisul Vasile Drăghici Perieţeanul mă oblig a mă libera de suma de 45.000 lei, eu care mă împrumut de la Prima Societate de Credit Funciar Român din Bucureşti, în 50 ani prin anuităţi, conform tabelei de anuităţi calculate pe dobânda anuală de 7%, alocuţiunea de 5 bani la suta de lei pe an pentru cheltuielile de administraţie şi pentru amortizarea anuală socotită pe 50 ani, cu începere din 1 iulie stil nou 1878. Aceste anuităţi le voiu plăti în numerar monedă de aur sau în cupoane cu termene împlinite de scrisuri funciare.[…] Art. 8 Pentru siguranţa şi garanţia sumelor cu care s-a împrumutat de la Societate, dimpreună cu dobânda, cheltuielile şi alte accesorii aci prevăzute, şi în fine pentru executarea tuturor obligaţiunilor rezultând pentru subscrisul Vasile D. Perieţeanu din prezentul contract, afectez şi ipotecar în special moşia mea Perieţi sau Mierleştii de Sus partea ce o am de moştenire de la reposatul meu părinte pitar Drăghicean Perieţeanu şi care în alegerea hotarnicului Constantin Fellie din 1842 se arată a fi de 401 stânjeni masă şi pe planul domnului Teodor Marianovici din 1842 este arătată sub numirea de partea pitarului Drăghicean Perieţeanu cu toate trupurile şi numirile ce va fi având situată în comuna Perieţi, plasa Mijlocul , judeţul Oltul. Această moşie se învecinează la Miază-noapte cu părţile din Perieţi cumpărate de mine de la diferite persoane din neamul Găbunea; la Miază- zi cu părţile din Mierleştii de Sus cumpărate de mine de la diferiţi moşneni Prodăneşti; la Răsărit cu moşia Bacea prin apa Vediţa a moşnenilor băceni şi la Apus cu moşia Brebeni a domnului Răducanu Simonidu. Întinderea acestei moşii afară de locurile date foştilor locuitori clăcaşi este cel puţin de 1100 pogoane, din care 40 pogoane pădure bătrână amestecată cu tânără, 160 pogoane pădure tânără şi restul locuri cultivabile. Acaretele aflate pe această moşie sunt:o casă mică de bârne cu două odăi, una de gard, un şopron pe furci învelit cu paie, un coşar de gard, două pătule, unul învelit cu şindrilă şi altul cu coceni, amândouă de gard cu mortaci de stejar, un grajd de nuiele pentru 6 cai, una magazie de bârne groase cu taraci de lemn şi cu laturile de duşumele groase de brad. În ipotecă se cuprind toate acestea fără să-mi rezerv niciuna pentru mine şi fără nicio excepţie pentru diferitele imobile care compun această proprietate, dimpreună cu imobilele prin destinaţiune ce ţin de dânsa şi îmbunătăţirile şi adausurile ce s-ar mai face. Îmi rezerv numai exploatarea pădurii, această facultate însă o voi pierde drept şi fără să fie necesitate de vreo punere în întârziere de îndată ce voiu fi expropriat sau deposedat de Societate pentru neîndeplinirea vreuneia din obligaţiile luate de mine prin acest act.



Art. 9 Această proprietate este devenită mie prin moştenire de la răposatul meu părinte Drăghici Perieţeanu. Mă oblig a depune toate titlurile proprietăţii la Direcţiunea Societăţii deodată cu acest înscris în regulă la Tribunalul respectiv. Art. 10 Declar de asemenea că mă voi folosi de această moşie ipotecată ca un bun proprietar, voi face toate reparaţiile necesare pentru conservarea şi întreţinerea imobilelor şi menţinerea lor în bună stare după natura lor. Mă oblig a nu face nimic care să poată altera valoarea gajului, şi nu voi putea stabili pe zisa proprietate nici un privilegiu în folosul arhitecţilor, întreprinzătorilor şi lucrătorilor însărcinaţi cu construcţia sau reparaţia sub pedeapsa de rezilierea prezentului contract şi de exigibilitate imediată a creanţei. Orice contracte de arenduire şi închiriere le voi supune la acceptarea societăţii. În caz când sus-descrisa proprietate a mea va fi luată în posesiune de Societate pentru neîndeplinirea vreunuia din angajamentele luate de mine prin prezentul act şi moşia se va găsi nearendată la acea epocă, ori arendaşul recunoscut de Societate nu va plăti costurile arendei, Societatea este autorizată chiar în nefiinţa mea a arenda zisa proprietate oricui va găsi de cuviinţă, fără nicio formă de licitaţiune, fie pe termen de 5 ani, fie pe termen de 10 ani, cum va găsi de cuviinţă şi prin acestă stipulaţiune declar că înţeleg a deroga la dispoziţiile articolului 59 din Legea Creditului funciar, care nu dă drept societăţii a arenda imobilul sechestrat decât pentru un an, şi astfel că nu voi putea în niciun caz a mă prevala contra Societăţii de dispoziţiunea acestui articol. Art. 11 Sunt dator a face societăţii toate denunţările prevazute de articolele 40, 41, 42, din Legea Creditului funciar şi 89, 90 şi 91 din Statut sub pedeapsa prescrisă de aceste articole. Art. 12 Declar că nu există servituţi pasive pe susdescrisa proprietate şi nu este supusă la nicio acţiune”. Vasile Drăghici Perieţeanul vinde moşia sa din satul Mierleştii de Sus lui Grigore Vasilescu ce apare ca proprietar al acestei moşii, atât din dosarul 1803 al primei Societăţi de Credit Funciar Român cât şi din Cartea de hotărnicie a comunei Brebeni, întocmită de inginerul hotarnic George T. Negruzzi la data de 22 mai 1900 (vezi şi Memoria Oltului şi Romanaţilor, februarie 2015, pag. 25). Grigore Vasilescu moare la 2 iulie 1901 şi moşia acestuia trece în proprietatea soţiei sale Săftica Muntean. În documentele de stare civilă ale comunei Dobrotinet, plasa Mijlocu, judeţul Olt găsim Extractul de căsătorie pe 1902, iulie, 28 între Constantin Munteanu de 42 ani- proprietar în comuna Dobrotinet, născut în comuna urbană Slatina, domiciliul Dobrotinet, fiul lui Ion Munteanu de 68 ani, proprietar în comuna Dobrotinet şi al Pulhorea. Acesta se căsătoreşte cu Săftica Grigore Vasilescu de 46 ani, proprietar, domiciliată în Perieţi, născută în Mihăeştii de Sus, plasa Şerbăneşti, văduvă prin



moartea soţului său Grigore Vasilescu, după cum se constată în extractul stării civile din Perieţi, 1901, iulie, 2. Săftica Munteanu era fiica lui Rădulescu Ion şi Chiriţa. Probabil rămasă din nou văduvă Săftica Rădulescu vinde moşia sa din satul Mierleştii de Sus lui Gheorghe Mateescu care preluase şi datoriile către Prima Societate de Credit Funciar Român. Nereuşind să-şi plătească datoriile, moşia acestuia care valora acum circa 6 milioane lei a fost scoasă la licitaţie. O parte din moşie a fost expropriată, altă parte vândută obştei de arendare Alexandru Alimănăşteanu, o parte cumpărată de: Ioniţă Mihalache, Radu Cosma (preceptor) şi Ion C. Antonescu ( primar). Conacul moşiei din Perieţi (care se mai păstrează şi astăzi şi care a fost şi dispensar comunal), 25 ha pădure, 75 ha arabil şi 5 ha fâneaţă au fost cumpărate la preţul de 25 milioane lei de Ion Popescu – senator, născut în localitatea Câineni – Râmnicu Vâlcea, unde avea câteva proprietăţi în Munţii Godeanu. Acesta a fost căsătorit cu Emilia Popescu născută la 28 septembrie 1892 în Bulbucata- Ilfov şi locuiau în Bucureşti. Din datele de mai sus se observă că aceştia nu erau perieţeni. Fiica acestora dr. Elvira-Elena Popescu (născută 4 mai 1915 în Bucureşti-

decedată la 2 iunie 1982) a fost căsătorită cu dr. Constantin I. Păun- născut în Bucureşti. O parte din moşia lui Ion I. Popescu (teren agricol, pădure, conac) a fost retrocedată doamnei Popa Elena-Rodica, fiica dr. Constantin Păun şi nepoata lui Ion I. Popescu.

Conacul Vasile Drăghici Perieţeanul.



Mihai Viteazul şi Caracalul

Ion Zăuleanu , Caracal

Motto: ,,...odată ajuns la tron, Mihai a făcut< oraş domnesc> din satul Caracal”.

Ion Donat

Caracalul este un ,,loc” binecuvântat de Dumnezeu, înnobilat prin munca a zeci şi zeci de generaţii. Situat într-o zonă fertilă aflată la limita a două forme de relief, pe linia de-a lungul căreia ,, se trag căi de negoţ de-a curmezişul văilor care leagă muntele de drumul fără pulbere al Dunării”1, Caracalul era unul din numeroasele sate cu continuitate neîntreruptă de viaţă din vremea colonizării romane a Daciei şi până la întemeierea statului medieval Ţara Românească. Intrat sub stăpânirea marilor boieri Craioveşti, Caracalul s-a ridicat ,, ca un prisos de viaţă, de bună întocmire şi mai ales cu răgaz”2. Era firesc, în asemenea condiţii, ca Mihai Viteazul să folosească potenţialul uman şi energia economică ale Caracalului şi

Câmpiei Romanţiului al cărui centru local era, pentru a scăpa ţara de turci care, cum arată Letopiseţul Cantacuzinesc, ,,o împresuraseră …de datorii multe şi cu nevoi foarte grele …”3. Oficial, Caracalul era, la urcarea în domnie a lui Mihai Viteazul, un sat în care, încă din a doua jumătate a sec al XV –lea, se dezvoltase ,,o mica Bănie”, care reprezenta o bază solidă pentru punerea în mişcare a politicii antiotomane a Marelui Voievod. Odată ajuns domn, Mihai Viteazul face din Caracal reşedinţă domnească, pentru că târgul era aproape de domeniul său din Romanaţi, format din 23 de sate cu o suprafaţă de cca 80.000 de hectare. O spune documentul din 29 august 1594 prin care Mihai Viteazul ,, ...dăruieşte mănăstirii Glavacioc ... anume din Caracal a 4- a parte ...dată de jupâniţa Marga din Caracal, fiica lui Matei banul, când încă era în viaţă, sfintei mănăstirii de la Glavacioc”4, rezolvând în felul acesta litigiul dintre călugării de la Glavacioc şi boierii craioveşti din ramura caracaleană Danciu şi Mantea banul, în favoarea mănăstirii. La puţin timp, până în 1597, Mihai Viteazul ia în stăpânire partea din Caracal, probabil cumpărată de la călugării din Glavacioc sau de la Danciu din Brîncoveni, pe care o ridică în rândul reşedinţelor domneşti, unde izvoarele ni-l arată locuind uneori şi de unde emite o serie de documente în care pisarii cancelariei precizează că au fost date în ,, Scaunul din Caracal” sau ,, în mijlocul Caracalului”. Astfel, la 15 ianuarie 1598, Mihai



Viteazul dădea o întărire de ocine din ,, Scaunul din Caracal”5, iar la 9 septembrie 1598 ,, dăruieşte lui Bălan şi feciorului său … moşie în Rădineşti”, prin hrisovul scris ,, în mijlocul Caracalului”6. Atenţia şi interesul lui Mihai Viteazul faţă de Caracal s-a manifestat pe tot parcursul domniei. Domnitorul lega Caracalul de planurile sale politico – militare. El a rămas la Caracal perioade mai lungi sau mai scurte de timp. În Curtea domnească se găseau dregători locali puşi de domnitor, slujitori, soli şi tălmaci. În reşedinţa de aici, locul unde rezida voievodul, înconjurat de sfetnicii săi, unde avea cancelarie şi ţinea divan de judecată, lansa porunci verbale şi scrise, emana hrisoave. O parte din această curte rămânea aici, alta îl însoţea pe domnitor în deplasările sale din ţară şi străinătate. Construcţia curţii unde locuia voievodul cu familia lui, cu sfetnicii, unde se aflau dregătorii şi cancelarii, se găsea pe dealul Potrosenilor, în zona ocupată astăzi în cea mai mare parte de Şcoala gimnazială Nr. 1 Caracal. În spatiul Curţii domneşti se aflau o clădire din lemn destinată domnitorului, acoperită cu şindrilă, cu privdoare, parterul ridicat şi un acoperiş înalt care să-i dea magnificienţă, precum şi casele sfetnicilor şi o Biserică Domnească din piatră, construită înaintea complexului voievodal7. Se cuvine subliniat rolul pe care l-a avut această curte în planurile lui Mihai Viteazul. Este vorba de orientarea conturată după victoriile din 1595 – 1596 şi anume o politică activă pe linia Dunării. Caracalul a fost conceput ca un punct de concentrare a unei armate ofensive care urma să acţioneze la sud de Dunăre. Bine infomat despre deplasările turcilor, Mihai îşi stabileşte în tabăra de la Caracal în cursul anului 1597, împreună cu principalii săi colaboratori, planul misiunilor de luptă pentru reluarea războiului antiotoman. Foarte probabil cu sprijinul garnizoanei de roşiori şi călăraşi din Caracal, Mihai Viteazul îi bate aici, în 1597, ,, … pe turcii năvălitori”8. Tot la Caracal, la începutul toamnei lui 1598, Mihai Viteazul primeşte două steaguri turceşti dobândite în luptă de Dumitru vornicu de la Mehmet paşa Dârstorului9, precum şi informaţii că turcii concentrează puternice forţe militare la Nicopole cu scopul de a invada Ţara Românească. Preluând iniţiativa strategică, Mihai pleacă la 10 septembrie 1598 din Caracal şi atacă trupele turceşti de lângă Nicopole, lupta încheindu-se cu o înfrângere a turcilor şi uciderea paşei Caraman şi a altor căpetenii otomane. Descriind această luptă, Mihai arată că ,, a fost o ispravă prea frumoasă şi vrednică de pomenire, şi cu ajutorul lui Dumnezeu, deşi îmi uciseseră calul sub mine, şi rămâsei rănit la umăr, câştigai izbânda asupra lor, pricinuindu- le mult omor, căci Caraman paşa a fost ucis cu o mulţime de căpetenii, iar Hafiz – Ahmed paşa cu anevoie scăpă în cetăţuia Nicopolelui”10. După victoria de la Nicopole, oastea Ţării Româneşti atacă cetăţile turceşti de la Dunăre şi din regiunea Munţilor Balcani până-n regiunea oraşului Sofia. Despre aceste acţiuni se aminteşte în scrisoarea trimisă de judele Sibiului bistriţenilor, în care se spune că: ,, Mihai al nostru a trecut Dunărea, a cucerit Nicopolul şi merge înainte: toată Bulgaria i s-a supus”.11 Revenit pe linia Dunării, Mihai obţine noi



victorii la Vidin şi Cladova, declarând într-un memoriu că ,, noi, i-am învins şi i-am zdrobit rău de tot, tăind foarte mulţi din ei în bucăţi. Şi eu, în acestă luptă – arată Mihai – primii de la un turc o suliţă în piept, pe care o smulsei şi o rupsei cu mâinile mele. Le luai artileria şi tot ce aveau în lagăr”12. Între timp Sigismung Bathory informează greşit pe Mihai că turcii ar fi ocupat Oradea. Voievodul fiind convins că principele spune adevărul, trece Dunărea şi îşi aşează tabăra la Caracal de unde putea să supravegheze mai uşor mişcările turcilor, care s-ar concentra eventual la Nicopole sau Vidin. Din Caracal, Mihai menţiona într-o scrisoare, din 16 octombrie 1598, către arhiducele Maximilian, fratele împăratului habsburgic Rudolf al II –lea, că ,, la Nicopol a înfrânt o oaste de 13.000 de turci …, că a ars Vidinul care avea 12.000 de case, au căzut pradă flăcărilor Rahova, Florentinul, Plevna şi Vraţa şi au fost ucişi toţi turcii pe care i-a găsit…că de la graniţa Ţării Româneşti şi până la Sofia a ars 2000 de sate …că 16.000 de creştini au fost aduşi cu avutul şi vitele lor în Ţara Românească, unde li s-a dat loc de hrană îndestul”13. După un scurt răgaz, în luna ianuarie 1599, Mihai reia luptele la sud de Dunăre, căci la 1 februarie solii domnitorului aduceau câteva steaguri turceşti împăratului drept trofee capturate de la turci în Bulgaria, apoi în martie când obţine victoria de la Rusciuk. Luptele ar fi continuat dacă nu se complica situaţia din Transilvania şi Moldova. De aceea, Mihai, văzându-se înconjurat de toate fronturile, primeşte pacea cu turcii pe 6 octombrie 1599. Împăratul Rudolf al–II–lea, în atari condiţii, a simţit că autoritatea sa se diminuează, iar Liga Sfântă riscă să sucombe, motive pentru care va face demersuri ca suma promisă domnitorului român ( 100.000 de taleri ) să ajungă la el şi pe această cale să-i menţină fidelitatea. În logica acestei strategii se va înscrie şi acordul dintre cei doi pentru cucerirea Transilvaniei şi a Moldovei. Stabilirea reşedinţei domneşti la Caracal pentru câţiva ani, a dus la dezvoltarea aşezării. Astfel a crescut numărul de case şi de gospodării datorită stabilirii aici a unor călăraşi, pe lângă roşii localnicii. Târgul de miercurea unde ,, vin mulţi negustori … şi se vinde un mare număr de vite …”14, a dus la dezvoltarea unei pieţe largi şi libere unde se făcea comerţ. Concentrarea unor contingente militare din ce în ce mai importante a dus la apariţia unor hanuri, construcţii mai mari din lemn, cu curţi împrejmuite, cu o animaţie deosebită. S-a înviorat şi ,, paleta coloristică” a veşmintelor deoarece au apărut cele în nuanţele vii ale orientalilor, balcanicilor, ungurilor şi saşilor, alături de

Biserica Domnească din Caracal.



cele ale localnicilor. Majoritatea locuitorilor ştiau de Curtea domnească de la Caracal şi îl căutau pe domnitor aici pentru pricinile pe care le aveau. Hrisoavele emise din Caracal arată o vie activitate de reaşezare a stăpânirii pământurilor, de vânzări, cumpărări, danii. Alături de cancelaria unde a avut o importantă activitate la Caracal, Mihai a făcut ca ,,oraşul domnesc” să capete şi importanţa unui centru diplomatic. Stă mărturie în acest sens, printre altele, scrisoarea expediată din Caracal, la 31 ianuarie 1598, prin care împăratul Rudolf al II – lea este înştiinţat direct de trimisul său de pe lângă Mihai Viteazul, în legătură cu pregătirile voievodului român în vederea luptelor cu turcii.15

În concluzie se poate spune că Mihai Viteazul s-a aflat în raporturi speciale cu Caracalul. Şi asta pentru că geografia, demografia şi istoria acestui ,,loc” concura la aceasta. Caracalul, din vechime, locuit de boieri, negustori şi meseriaşi, păstra amintirea bogatelor tradiţii romane, l-a primit după cuvinţă pe Marele Voievod. A doua reşedinţă oficială a lui Mihai în Oltenia, Caracalul, era şi locul în care se simţea întotdeauna în largul său. De aceea în preajma unor decizii importante îl găsim pe domn la Caracal. Aici era una din reşedinţele sale de suflet, unde a luat hotărâri importante pentru destinul său, al familiei sale şi al ţării. Bibliografie: 1 Brătianu, I.Gh., Tradiţii istorice despre întemeierea statelor româneşti, Buc., 1945, p.144.

2 Simionescu, P., Cernovodeanu, P., Cetatea de scaun a Bucureştilor: consemnări, tradiţii,

legende, Buc., 1976, Ed. Albatros, p. 52. 3 Cf., Neagoe, M., Mihai Viteazul Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1976, p. 31.

4 Documenta Romaniae Historica ( DRH), B, vol XI, doc.86.

5 Ibidem, doc 217.

6 Ibidem, doc 316.

7 Vergati, Şt. R., Domnitorii şi Ierarhii Ţării Româneşti. Ctitoriile şi mormintele lor, Ed.

Cuvântul Vieţii, Buc., 2009, I, p. 475-481. 8 Mincă, A., Butoi, M., Monumente istorice şi de artă din judeţul Olt, Buc., 1980, p. 65.

9 Iorga, N., Istoria lui Mihai Viteazul, Buc. 1968, p. 32.

10 Literatura română veche. Cronica Buzeştilor (editată de Dan Zamfirescu), Buc., 1969,

vol. II, p. 100. 11

Apud, Georgescu, I., Baba Novac.Legendă şi realitate istorică, Ed. Albatros, Buc., 1980, p. 84. 12

Ibidem, p.85. 13

Apud, Neagoe, M., op.cit., p. 140-141. 14

Călători străini despre ţările române, vol 5, Ed. Ştiinţifică, Buc., 1973. p.208. 15

Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol I , Doc. externe, Buc., 1982, doc. nr.54.



Unele aspecte privind economia comunei Brebeni, jud Olt. Vasile Radian

În această comună ( despre trecutul localităţii Brebeni vezi şi Memoria Oltului nr. 3, 4, 7/2012; 19, 20/2013; 26/2014, 36/2015) se găsea marea proprietatate a lui Răducanu Simonide, pe care în anul 1864 au fost împroprietăriţi 135 locuitori, pe circa 507 ha. După moartea lui Răducanu Simonide, moşia a ajuns în proprietatea Casei Şcoalelor, iar prin legiuirea agrară din anii 20, au fost expropriate 1236 ha, din care 1213 ha aparţineau Ministerului Domeniilor, pe care au fost împroprietăriţi 301 locuitori (după Anuarul jud. Olt - 1924), restul de aproximativ 1500 ha, fiind rezervate pentru trebuinţele Staţiunii Zootehnice ce fusese înfiinţată mai de mult în comuna Brebeni şi care până în 1924 luase o mare dezvoltare, dând rezultate apreciabile (idem, pag. 141). Ocupaţia de baza a locuitorilor din Brebeni a fost de-a lungul timpului plugăria, la care se adăugau creşterea animalelor, stupăritul şi unele activităţi comerciale. Creşterea animalelor a reprezentat un sector puternic al agriculturii localitaţii Brebeni, existând în anul 1895 un număr însemnat de animale atât în Brebeni Români ( 88 boi, 285 vaci, 61 cai, 495 oi, 105 porci) şi Brebeni Sârbi (83 boi, 120 vaci, 64 bivoli, 30 bivoliţe, 22 cai, 176 porci, 645 oi, 17 capre), cât şi în satul Ordoreşti (20 boi, 50 vaci, 13 cai 173 oi şi 124 porci), sat situat între păduri în acel an, pe valea şi malul drept al pârâului Oboga şi satul Puturoasa (16 boi, 59 vaci, 12 bivoli, 15 bivoliţe, 10 cai, 146 oi, 162 porci), aşezat pe valea şi malul drept al Dârjovului, la circa 6 km de satul Coteana (Dicţionar geografic al jud. Olt de C. Alessandrescu şi I.G. Sfinţescu, Ed. Tipografia şi fonderia de litere Thoma Basilescu, 1895, Bucureşti). Tot în acelaşi an au fost procuraţi din cătunul Brebeni pentru stupina de la şcoala din Coteana 4 stupi la preţul de 44 lei. În anul 1906, numai în cătunul Brebeni Sârbi se aflau două cârciumi – comercianţi fiind Petre Marin Penciu şi Paraschiv Toader, menţionati în Procesul Verbal nr. 11, din 27 martie 1906, când primarul comunei Coteana însoţit de agentul sanitar al Cercului Coteana, C-tin Mărculescu şi în prezenţa a doi martori, Ţecu Ion Dorobanţu şi Toader Stancu, au recoltat probe de vin şi ţuică pentru a fi trimise la analize (Dosar nr. 3\1906, primăria Coteana - Registrul de procese verbale de epidemii). Existau de asemenea în anul 1924, în cătunul Brebeni Români, o moară cu motor, aparţinând cetăţeanului Grigore Pârşan, două cârciumi numai cu vin ale proprietarilor Matei Mateescu şi Grigore Pârşan, iar în satul Brebeni Sârbi funcţionau de asemenea alte două cârciumi complete, una aparţinând lui Al. P. Penciu şi cealaltă lui Ion D. Stănculescu. În comuna Brebeni era şi o bancă populară, ,,Banca Populară Brebeni”, înfiinţată în anul 1919 şi care în 1936 ajunsese la un număr de 158 membri, un capital social de 565. 500 lei şi o valoare a depunerilor spre fructificare de 352.375 lei (Anuarul statistic al jud. Olt, 1936, pag. 199). Dacă în anul 1924 este menţionată o singură moară cu motor aparţinând lui Pârşan Grigore, în anul 1936 funcţiona o a doua moară, construită de familia Protopopescu (1934).



În anul 1925 se înfiinţează Camerele Agricole în fiecare judeţ din ţară, organe de direcţie şi control agricol, înlocuind Consilieratele Agricole ce au fost constituite în 1919. Camera Agricolă Olt ia o serie de măsuri între 1932 - 1936 printre care şi crearea în cinci localităţi din judeţ a doua centre agricole, a două pepiniere şi a unei ferme ca centru de experienţă, ultima având sediul în com. Brebeni şi purtând numele de Ferma Oboga. Ferma a luat fiinţă pe proprietatea Brebeni lăsată Ministerului Agriculturii şi Domeniilor de către Răducanu Simonide. Ferma Oboga avea o suprafaţă de 72 ha arabile pe care se cultivau în regie cereale şi plante de nutreţ şi prezenta în anii 30 un bogat inventar de maşini şi instrumente agricole moderne pentru acea perioadă: un tractor Twy City, un selector Hoffer Schrantz, 5 trioare, o vânturătoare şi o prăşitoare, o batoză de bătut porumb şi una de semănat porumb, 3 semănători în rânduri, două grăpi cu 3 câmpuri, o tocătoare sfeclă şi o grapă cu discuri rotative. Tot la Ferma Oboga au fost aduse pentru cercetare şi animale de reproducţie: un taur din rasa Simmenthal, 4 tauri din rasa Moldovenească şi 3 vaci din aceeaşi rasă, 4 vieri Mangaliţa şi 8 berbeci din rasa Astrahan. După al doilea război mondial şi instaurarea regimului comunist, începe şi în localitatea Brebeni procesul de cooperativizare care a însemnat nu numai distrugerea proprietăţii ţărăneşti, dar şi un val de suferinţe şi privaţiuni ale clasei rurale. Printre măsurile luate de organele noilor structuri ale democraţiei socialiste a fost şi supraimpozitarea clasei ţărăneşti. Comitetul Provizoriu al comunei Brebeni, conform dispoziţiilor art. 28, aliniatul f din legea asupra Consiliilor Populare din 13 - 15 ianuarie 1949, avea dreptul, printre altele, şi de a stabili taxele şi impozitele comunale. In acest sens, venituri substanţiale la bugetul local al comunei Brebeni în anul 1950 se realizau mai ales din taxele de păşunat şi pentru paza în comună şi a câmpului. În anul 1950, prin decizia nr. 373 a Consilului de Miniştri din 14 aprilie, publicată în Buletinul Oficial din 20 aprilie 1950, Comitetul Provizoriu al comunei Brebeni hotărăşte majorarea taxei de păşunat pentru vitele învoite pe izlazul comunal cu 30 la sută, diferenţiat pe cele 5 categorii de gospodării ( C.L. Brebeni, Deciziunea nr. 1190, Dosar corespondenţă financiară, 1950, fila 360). Taxa pentru paza în comună şi taxa pentru păşunat se stabileau pe gospodărie în funcţie de încadrarea gospodariei în categoria de impunere la impozitul agricol, iar pentru paza câmpului, în funcţie de aceeaşi încadrare, se stabilea în raport cu suprafaţa terenului, excluzându-se suprafeţele acoperite cu păduri sau cele neproductive. Existau în acest sens, 5 categorii de gospodării cu venituri cuprinse între 0 şi peste 100000 lei anual. In ultima categorie de gospodarii cu venituri de peste 100000 lei erau incluşi şi cei declaraţi ca fiind chiaburi, chiar dacă aceştia realizau venituri mai mici de 100000 lei. Sumele stabilite cu majorarea de 30 % urmau a se încasa proporţional cu structura proprietaţii în 3 rate egale anuale. Intr-un proces verbal din 21 iunie 1950, Comitetul Provizoriu comunal solicita Comitetului Provizoriu al plăşii Slatina reducerea debitului evaluat, deoarece taxele pentru păşunat erau prea mari prin noile decizii ale Ministerului Agriculturii, debitul evaluat la 700000 lei neputându-se realiza, cu toate că au fost introduse vite la izlaz potrivit capacitaţii de păşunat (vite mari -189 capete, tineret -152 şi



oi- 2989 capete ). Suprafaţa izlazului comunal era de 323 ha, din care 56 ha arendate particularilor pentru furaje şi 31 ha pentru furajele reproducătorilor, iar 233 ha pentru păşunat, revenind pe hectar taxa de 3000 lei. Acestă sumă impusă şi fixată prin devizul analitic de evaluare al veniturilor la 3000 lei pe ha suprafaţă de păşunat era imensă, comparativ cu anul 1949, când din taxele de păşunat pe aceeaşi suprafaţă s-au strâns la bugetul local 140000 de lei (Dosar coresp. Financiară, 1950, fila 366). In aceste condiţii, locuitorii comunei, în mare parte, au fost nevoiţi să-şi vândă animalele, numai în cursul anului 1950 fiind vândute 400 capete vite mari, 20 oi şi 10 mânzaţi. Şi pentru aceste animale destinate vânzării ţăranii erau obligaţi să plătească taxe pentru eliberarea biletelor pentru dovedirea proprietăţii vitelor cu ocazia vânzării, suma încasată la bugetul local numai din aceste taxe fiind de 39600 lei (C.L. Dosar corespondenţa financiară/1950- Centralizator evaluari venituri). Nu erau scutiţi de impozite nici posesorii de biciclete şi tractoare, între 1949 şi 1950 în comuna Brebeni existând 10 biciclete şi 5 tractoare agricole, iar proprietarii acestor mijloace plăteau taxe anuale consistente pentru permise de circulaţie, 500 lei pentru o bicicletă şi 3000 lei pentru un tractor (Idem, 1950, fila 390, Devizul evaluări venituri). La toate acestea se mai adaugă şi impozitul pe suprafeţele arabile, care se stabilea pe categorii de fertilitate, existând patru categorii de fertilitate. In arealul comunei Brebeni terenurile din categoria de fertilitate 1 şi 4 lipseau, rămânând de impozitat categoriile 2 şi 3. Astfel, în anul 1950 suprafaţa totală arabilă aflată în proprietatea locuitorilor din Brebeni era de 2232,73 ha, din care suprafaţa impozitată însuma 2144,91 ha. Cea mai mare parte din suprafaţa arabilă supusă taxelor (1818,08 ha) se încadra în categoria 3 de fertilitate, iar 149,36 în categoria 2. In anul 1955, un număr însemnat de locuitori ai comunei Brebeni reclamau faptul că plăteau impozite pe unele produse agricole care nu existau în gospodăriile lor şi de asemenea rugau ,,respectuos” organele locale şi judeţene să nu mai fie impozitaţi la cota de lapte, de lână sau alte produse, încheind cu formula: ,,Traiască RPR şi luptăm pentru pace”. Un exemplu clar al modului în care se făcea impozitarea cetăţenilor comunei Brebeni, este şi cererea adresată de învăţătorul Teodor Sellu, la data de 21 martie 1955, Sfatului Popular al com. Brebeni prin care argumenta că ,,terenurile din imediata apropiere a Dârjovului aveau o compoziţie a solului nisipoasă, iar inundaţiile pârâului care s-au abătut în ultimii ani din prima jumătate a deceniului şase, au făcut eroziune, cărând cu apa pământul sau depunându-l în straturi total impracticabile pentru agricultură. Pe aceste suprafeţe nu se pot cultiva decât furaje, deşi nici acest fel de cultură nu putea da rezultate datorită naturii solului şi poziţiei în apropierea pârului Darjov” şi solicita, în numele său şi al celorlalţi locuitori, ca terenurile situate aproape de albia Dârjovului să fie scoase de la impozitare. (Dosar nr. 5\1955- probleme agricole, filele 213, 280). Prima gospodarie agricolă colectivă, denumită Partizanii Păcii, a luat fiinţă la 1 martie 1950, cu un numar de 71 familii şi o suprafaţă de 209 ha. Şapte ani mai târziu, în 1957, la 20 februarie, se constituie o altă gospodarie colectivă, fostă întovărăşire, în satul



Brebeni Români, cu denumirea Răscoala Ţăranilor de la 1907, având la înfiinţare 32 familii şi o sprafaţă de 73 ha, iar în 1962, în satul Brebeni Sârbi ia naştere o a treia gospodărie agricolă, Drumul Belşugului, şi ea fostă întovărăşire agricolă, totalizând 136 familii şi o suprafaţă de 358 ha. Tot în anul 1962, la 29 august, cele 3 GAC-uri se unifică, astfel că un an mai târziu erau înscrise la unica gospodărie agricolă 902 familii, cu o suprafaţă de 2283 ha şi 1500 braţe de muncă. Ca adăposturi pentru animale, GAC-ul Brebeni dispunea de două grajduri în capacitate de 100 capete, un saivan de oi de 500 capete, un grajd de 50 capete boi muncă, o maternitate de 50 capete scroafe, preluate de la GAC Răscoala Ţăranilor-1907 şi alte două grajduri pentru bovine şi un saivan de oi în capacitate de 700 capete aparţinand fostului GAC Drumul Belşugului. De asemenea, în cursul anului 1963 s-au mai construit un grajd cu o capacitate de 100 capete bovine, un saivan de oi şi o puierniţă de 5000 de pui. Odată însă cu unificarea celor 3 gospodării au apărut şi problemele legate de furajarea animalelor, în iarna 1962 - 1963 înregistrându-se pirderi la ovine de peste 40 la suta şi o scădere a producţiei de lapte şi lână. Tot în această perioadă de după unificare s-a încercat îmbunătăţirea structurii genetice a efectivului de animale prin cumpărarea a 98 capete din rasa Bălţata Românească din Regiunea Autonomă Maghiară şi a 20 scroafe din rasa Landrace din Regiunea Cluj. La 20 iulie 1956, în comuna Brebeni se înfiinţează întovărăşirea Înfrăţirea, având iniţial în componenţa sa 27 de familii şi o suprafaţă de 17 ha, iar în cursul anului 1958, la aceeaşi întovărăşire, numărul familiilor înscrise a crescut la un total de 92, iar membrii apţi de muncă însumau 172 de persoane, majoritatea provenită din gospodării mici. Suprafaţa totală ajunsese la 62,5 ha. În cadrul acestei întovărăşiri aproape toate lucrările agricole se realizau cu mijloacele membrilor întovărăşiţi (arăturile de primăvară, semănatul, recoltatul culturilor păioase, prăşitul) şi numai o mică parte din lucrări se efectuau fie de SMT Recea, pe bază de contract, fie, uneori, cu mijloacele obşteşti ale întovărăşirii - arăturile de toamnă, însămânţările de toamnă (C.L. Brebeni, Dosar - Dare de seamă anuală Înfrăţirea, fila 5). După constituirea întovărăşirii Înfrăţirea, în anul următor, la 6 februarie 1957 a fost înfiinţată o altă întovărăşire sub numele de ,,Răscoala ţăranilor de la 1907”, având în componenţa sa 35 de familii şi 75 ha teren agricol. Nu peste mult timp, toate întovărăşirile vor fi transformate în GAC-uri. În ceea ce priveşte producţiile medii la hectar înregistrate în anul 1958, se constată diferenţe semnificative între sectorul individual şi cel colectivist, statul sprijinind în acea perioadă cu seminţe selecţionate, îngrăşăminte chimice şi utilaje agricole numai ultimul sector, cel socialist, obţinându-se, spre exemplu în comuna Brebeni pe un hectar 1175 kg de grâu şi 1100-1200 kg de porumb la întovărăşiri şi numai 800 kg de grâu, respectiv 450 kg de porumb pe hectar la individual (C. L. Brebeni, Dosar nr. 15, Întovărăşiri agricole 1958, fila 6). Ulterior, în cursul anului 1958, s-a constituit o întovărăşire nouă, în punctul Scărişoreanu, având în componenţa sa 98 de familii înscrise cu 107,3 ha şi denumită Drumul Belşugului. Cu toate că mulţi dintre locuitorii comunei se opuneau acestor treceri



în sectorul socialist, în anul 1958 s-au ,,strecurat” în acest sector 157 de familii cu 153 ha (C. L. Brebeni, Dosar nr 15, fila13). În cadrul întovărăşirilor, potrivit prevederilor Statutului model al acestora, art. 12, puteau deveni membri ţăranii cu gospodării mici şi mijlocii, proprietarii de terenuri agricole, toţi ţăranii muncitori fără deosebire de naţionalitate, ei trebuind să aibă peste 18 ani şi să nu fi suferit vreo condamnare, în urma căreia să fi pierdut drepturile politice şi civile şi nu puteau fi membri chiaburii şi speculanţii, toţi cei care trăiau din exploatare muncii altora, iar comuniştii ,,trebuiau să dea dovadă de vigilenţă, luptând pentru zădărnicirea încercărilor mârşave ale chiaburilor de a pătrunde în întovărăşire”. Tot în acelaşi statut se prevedea ca înscrierea membrilor să se facă individual pe baza unei cereri semnate de cel care dorea să intre în gospodărie (C. L. Brebeni, Dosar – referate cu privire la GAC şi întovărăşiri agricole\1960- informare Înfrăţirea, fila 57). Un alt moment important în evoluţia economică a comunei Brebeni l-a constituit introducerea reţelei electrice. Acţiunea de electificare a localităţii Brebeni s-a desfăşurat greoi. Astfel, datorită neachitării debitelor stabilite la 20 noiembrie 1963, în satul Puturoasa nu se trecuse încă la operaţiunea de extindere a reţelei electrice, în satele Brebeni Sârbi şi Brebeni Români realizându-se parţial, iar satul Ordoreşti având în anul 1963 un număr de 42 familii, nu a fost cuprins în acest plan (cinci ani mai târziu, Comisia permanentă de gospodărire şi sistematizare solicita studierea posibilităţilor de mutare a întregului cătun în centrul civic al comunei şi asigurarea vetrelor de casă pentru fiecare gospodărie). Reţeaua electrică de joasă tensiune era întinsă pe şoseaua principală, de la Jocu Marin până la Oieria GAS-ului pe o lungime de 4 km şi în Brebeni Sârbi se instalase pe o porţiune de peste 1 km pe Linia Mare, iar pe linia cooperativei se continua până la grajdurile GAC (C. L. Brebeni, Dosar - dare de seamă a Adunării populare din 20- 24 noiembrie 1963). Încă din anul 1960 a fost discutată în şedinţele activului de partid necesitatea electrificării comunei Brebeni. La 27 decembrie 1961, în urma unei adunări populare, s-a hotărât impunerea a 877 de familii, debitul total stabilindu-se la valoarea de 427.000 lei cu plata în două rate în timp de doi ani. Cert este că, la sfârşitul anului 1963, introducerea energiei electrice în comună era blocata din lipsă de fonduri, numai 135 familii din totalul de 877 achitaseră în întregime debitul. În acest sens, în anul 1964 s-au organizat adunări populare în fiecare sat cu participare capilor de familii, având la ordinea de zi informarea privind

Moara -2004 (foto. prof.

Naidin Marin).



modul cum s-a realizat debitul şi stadiul lucrărilor la electrificare. În cadrul acestor adunări s-a hotărât pentru familiile care nu au achitat debitul un nou termen, 1 mai 1964. Din totalul celor 555 capi de familie existenţi în comuna Brebeni în anul 1963, 70 la sută au muncit la introducerea energiei electrice, fie la săpatul gropilor sau întinsul reţelei, fie la plantarea stâlpilor de joasă şi înaltă tensiune (C.L. Dosar – lucrări sesiuni ordinare ale Sfatului popular/1964). Cu toate că se planificase şi electrificarea satului Teiuş, în toamna anului 1965 lucrările în acest sat nu începuseră din cauza neachitării debitelor către IRE Piteşti (C. L. Brebeni, Dosar –lucrarile Comitetului Executiv- dare de seama, 1 noiembrie 1965). Un an mai mai târziu, în 1966, deşi iluminatul public funcţiona, în localurile de şcoală nu se ajunsese din cuza lipsei autorizaţiei care nu s-a putut obţine de la Comitetul Executiv al Regiunii Argeş, lumina electrică fiind necesară deoarece procesul de învăţământ se desfăşura greoi, mai ales pentru clasele care învăţau după amiaza (C.L. Dosar- lucrarile sesiunilor Sfatului Popular pe anul 1966 - proces verbal/28 sept. 1966). Procesul de electrificare a continuat şi în anii 70 ai secolului trecut. În anul 1972, planul la acest capitol nu fusese îndeplinit, iar tot în acelaşi an, pe 7 octombrie, Consiliul Popular solicita IRE-ului Slatina branşarea şcolii noi la reţeaua comunală de energie (C. L. Dosar nr. 59/ 1972, fila 50). Spre sfârşitul anului 1972 atât satul Brebeni cât şi satul Teiuş erau electrificate, însă ponderea gospodăriilor consumatoare de energie electrică, din totalul numărului de gospodarii existent în ambele sate era de 56,7 % în Brebeni (Sârbi şi Români) şi de 100 % în satul Teiuş, planificându-se ca în perioada 1971-1975 să se realizeze introducerea energiei electrice în majoritatea gospodăriilor prin extinderea reţelei de joasă tensiune. Între 1971 – 1975 în comuna Brebeni serviciile prestate populaţiei erau asigurate de două unităţi cooperatiste, respectiv o cojocărie şi un atelier de zidărie şi funcţionau 3 cazane cu ţuică, o moară ţărănească cu motor, o brutărie, două magazine mixte şi un magazin universal. În acest timp spaţiul agricol dispunea de 8961 ha, acesta fiind structurat astfel: 7820 ha suprafaţa arabilă, 749 ha păşuni şi fâneţe şi 122 ha vii şi livezi. Din totalul suprafeţei agricole, unica Cooperativă Agricolă de Producţie din Brebeni deţinea 2254 ha teren agricol din care 2118 ha teren arabil, aceste ultime suprafeţe erau cultivate mai ales cu grâu, porumb, floarea-soarelui şi legume. Producţia animală deţinea la începutul anului 1973 o pondere semnificativă în totalul producţiei agricole realizate la nivelul ,,Magazinul Universal”-2004.



comunei Brebeni, efectivele de animale numărând 2771 bovine, 8162 ovine, 1184 porcine, 8970 păsări şi 140 stupi de albine. Comuna Brebeni nu a fost ferită de hazarde naturale, unele dintre ele cu efecte negative deosebite asupra economiei: inundaţii, secete, cutremure, etc. Inundaţiile catastrofale din 11- 13 octombrie 1972 au afectat nu numai case de locuit şi grajduri ale CAP sau IAS, dar şi terenuri agricole, podeţe şi poduri. S-au înregistrat 106 cazuri de gospodarii şi dependinţe inundate (din care două gospodarii au fost evacuate), 56 ha terenuri cultivate cu porumb, 94 tone porumb au fost luate de ape, importante pagube înregistrându-se şi la grădina de legume (17 ha) sau în sectorul zootehnic (90 t de fân inundate, 400 t de silozuri etc) (C.L. Dosar 59/1972- situaţia pagubelor inundaţiilor, fila 11). Distrugerile provocate de inundaţii au ajuns la suma de 213.280 lei, din care 49.787 lei reprezentau pagubele produse în gospodăriile cetăţenilor (C.L., Dosar nr. 59/1972- situaţia pagubelor provocate de inundaţiile din 11-13 oct. 1972, fila 11). Important de subliniat este faptul că, drepturile la despăgubire au fost nesemnificative faţă de distrugerile din gospodăriile cetăţenilor. Astfel, la 2000 lei pagube, gospodarii primeau suma de 715 lei, din totalul de 49.787 lei valoarea distrugerilor, cetăţenii afectaţi primind numai 8.520 lei despăgubiri (C.L. Dosar nr 59\1972, fila 16) .

În anul 1977, pe data de 4 martie a avut loc un cutremur cu magnitudinea de 7,2 pe scara Richter, cutremur care a afectat şi localitatea Brebeni, provocând pagube materiale importante. Nu s-au inregistrat victime omeneşti. Din totalul de 1017 clădiri existente în Brebeni la acea dată, au fost avariate 814 clădiri în proporţie de 25- 30 % şi 27 de clădiri în proporţie de 70- 80 % (C. L. Dosar / 1977, Situaţia centralizatoare, fila 57).

Imediat după cutremur, pe 9 martie 1977, s-au desfăşurat verificari tehnice ale construcţiilor avariate, realizate de o comisie de expertiză condusă de ing. Moga Alexandru, iar pe 11 martie se înfiinţează colective, împărţite pe 9 sectoare, care s-au deplasat în comună pentru cunoaşterea reală a avariilor produse de cutremur (Idem, fila 55). O mare parte din clădirile inspectate prezentau fisuri în pereţii de rezistenţă, ziduri deplasate, legătura dintre tavane şi pereţi slăbită, la fel şi cea dintre pereţii portanţi şi despărţitori, grinzi fisurate şi coşuri de fum căzute sau fisurate, tencuielile de la pereţi şi tavane căzute (Idem, Procese verbale fila 38 - Obiect IAS, fila 41- Obiect dispensar uman, etc.). In urma analizei, comisia de expertiză a identificat 8 imobile în care nu se mai putea locui, fiind afectate 10 familii, iar 7 dintre ele au fost evacuate imediat (Idem, Situaţia locuinţelor avariate de cutremur, fila 6). Dintre clădirile instituţiilor grav avariate şi care necesitau reparaţii făceau parte: sediul CAP, 3 şcoli cu 7 săli de clasă, 3 grădiniţe cu 75

Inundaţiile din 2005 (foto. prof. Naidin Marin)



locuri, căminul cultural, sediul IAS, sediul SMA, 3 unităţi comerciale şi sediile Consiliului popular şi miliţiei ( Idem, Situaţia locuinţelor avariate la cutremur, fila 6). De asemenea, unele clădiri grav avariate au fost evacuate, respectiv două săli de clase, o grădiniţă cu 25 locuri şi dispensarul uman. Cetăţenii comunei Brebeni au contribuit cu sume importante în ,,Contul omeniei 1977”, deschis pentru ajutorarea sinistraţilor din ţară. Salariaţii de la IAS Brebeni au participat cu suma de 70 000 lei, începând cu data de 18 martie 1977, sumă eşalonată în rate lunare până la sfârşitul anului 1977 ( C. L. Dosar/ 1977, fila 13). Agajaţii de la herghelia Brebeni (ferma aparţinea în acel an Centrului Republican de Creştere şi Clasificarea Cailor de Rasă, seful hergheliei fiind Dr. Erhan Constantin) au donat 25720 de lei, bani care au fost viraţi, la fel, prin reţineri lunare (Idem, fila 14), la care se mai adaugau sumele virate de salariaţii SMA – Brebeni (89 000 lei), CAP (30010 lei), Consiliul popular (5830 lei), Şcoala Generală Brebeni (25.690 lei) etc., în total - 259. 437 lei (Idem, Tabel nominal cu contribuţiile pentru ,,Contul omeniei 1977”, fila 26). O altă inundaţie a avut loc în vara anului 1981, pe 10 iunie, când numărul de gospodării distruse parţial sau total a fost mai mare comparativ cu cel de la inundaţiile din 1972, 150 gospodării, însă suprafetele agricole inundate au fost mai mici (8 ha. suprafeţe cultivate cu zarzavaturi). Aceste suprafeţe erau oficiale, dar numeroşi cetăţeni înştiinţau Consiliul Popular Brebeni despre existenţa unor suprafeţe importante de viţă de vie acoperite de apă ( C. L. Dosar cu lucrările pentru şedinţele de Birou executiv/1981). Deşi au fost inundate 150 gospodării, nu au fost trimise decât 4 cereri de despăgubire la ADAS, reprezentând cererile unor familii cărora apa le-a intrat în locuinţe şi le-au fost distruse bunuri (Idem, Informare -18 iunie 1981). În anul 2005, în urma unor ploi torenţiale teritoriul comunei Brebeni a fost din nou inundat, Dârjovul şi afluenţii săi ieşind din matcă. Au fost inundate terenuri agricole şi o parte din gospodării.

Gospodărie inundată-2005.



Familia Bunescu Puiu Stoiculescu Pe pictorul Marius Bunescu l-am cunoscut mai întâi prin creaţia sa. După 1945, când am venit în Bucureşti la Facultate, l-am remarcat fără vreo indicaţie specială, prin picturile sale, ca un foarte bun peisagist, cu un mare echilibru în pânzele albe, cu o mare varietate de subiecte, de la fiordurile norvegiene la lagunele veneţiene, imagini din Delta Dunării şi mai ales străzile din vechiul Bucureşti, chiar aşa intitulate, alegând cu curaj compoziţiile sale, fără vedetism, uşor de recunoscut dar şi fără spirit fotografic, (Gen Canaletto).

Calităţile sale de peisajist se văd în toate pânzele albe, chiar şi acolo unde apare tânăra sa soţie, o doamnă superbă, pe care am îngrijit-o până în ultimele clipe, în tabloul intitulat ,,Pe terasă la mare”, pictat în 1923 şi care se găseşte la Muzeul Naţional de Artă. Fundalul acelui tablou este un minunat peisaj. Peisajele Bucureştiului sunt inconfundabile, iar ,,Bărcile de la Sulina”, ,,îţi iau ochii”, atât de expresive şi frumoase sunt, care-l ,,depăşesc” pe Dărăscu. Cât priveşte căldura pe care o degajă orice lucrare a sa, care-i absolut caracteristică, această căldură reuşeşte să ,,încălzească” chiar peisajele hibernale din peisajele bucureştene. Pe linie de mare peisajist el se alătură marilor noştri peisajişti Andreescu, Petraşcu. Această căldură, caracteristică în lucrările sale, nu este altceva decât transpunerea stării sale psihice, structuale transmisă dealtfel şi fiului său, Udrea. Pictura a descoperit-o singur! În primele clase primare, copiind după cărţi personaje sau pictând pe pereţi, pictând chiar personaje reale (directorul şcolii). A continuat să exerseze picturi de unul singur, astfel că la

24 de ani avea comenzi, iar în acelaşi an a pictat la Constanţa tabloul ,,Crucişătorul Potemkin la Constanţa”. În acea perioadă a lucrat ca funcţionar la Constanţa reuşind să strângă bani pentru a se perfecţiona la München. Drumul l-a făcut pe Dunăre cu vaporul. Acolo a studiat cu profesorul Wilhelm Dietz. Acolo găseşte multe societăţi artistice cu expoziţii. La München studenţii români din oraş creează în 1909 ,,Societatea Patria”. Cine putea fi ales preşedinte? Marius Bunescu. (Între timp învăţase destul de bine germana). La 30 de ani, în 1911, trimite pentru prima dată cinci picturi la Bucureşti care se vând toate! În 1912 este prezent la ,,Salonul” cu un tabloul care este cumpărat de “Pinacoteca” Bucureşti. După cinci ani de studiu la München în toamna 1912 se duce la Paris. ,,Autoportretul” său l-a pictat la Paris unde a lucrat în diverse ateliere (atelierul a fost peste tot casa lui). Ca un nomad. Locuind mult timp în tinereţe la Constanţa a îndrăgit enorm de mult marea. Toate ,,marinele” sale au şi pământ (plaje) legând marea de restul

Pictorul Marius Bunescu.



naturii. La Constanţa atelierul său a devenit centru de atracţie. Acolo îl întâlneşte pe Pallady, cu zece ani mai în vârstă decât el. În august 1916 este mobilizat, fiind chemat ca pictor să picteze diverse aspecte ale războiului, stabilit la Comăneşti unde ,,a făcut” şi pe arhitectul! În 1918 se stabileşte în capitală.

În 1919 face prima expoziţie personală în Bucureşti. Această primă expoziţie personală din 1919 a fost comentată de Tonitza (care avea un bun condei şi spirit critic) şi Şirato. Acolo l-a cunoscut Anastase Simu, marele colecţionar. Tot acolo a cunoscut-o şi pe viitoarea lui soţie, cu care a colindat toata România. Încet, încet se impune printre cei din elita picturii interbelice. Participă activ la expoziţii peste hotare : Veneţia 1924, 1942, 1954 ; Paris 1925, 1926, 1927, 1937 / medalia de aur, Barcelona / marele premiu şi medalia de aur, alte expoziţii, peste 30 peste hotare. În 1938 a primit Premiul Naţional. În 1940 face o mare expoziţie la Dalles. În 1953 primeşte Ordinul Muncii iar în 1959 Steaua Republicii. În 1961 este sărbătorit pentru cei 80 de ani ai săi. Este numit maestru emerit al artei, cu retrospective la Constanţa şi Craiova. Tot atunci este inaugurat Muzeul de Artă din Constanţa căruia îi donează şase lucrări. La Muzeul de Artă se găsesc astăzi patru lucrări: 1. Vedere din Bucureşti iarna (1927); 2. Ştefan Neniţescu (1920); 3. Veneţia (1919); 4. Pe terasă la mare (soţia) (1923). Dintre tinerii care au învăţat de la ,,Moş Bunache”, care i-au fost ucenici amintim pe: P. Iorgulescu, Sabin Popp, Horaţiu Dimitriu, Vasile Popescu, Nicolaie Cristea, Aurel Mărculescu, I. Ţuculescu. Organizatorul. De la 12 ani de când a învăţat să se descurce singur şi-a dezvoltat un mare simţ de organizator atât pentru sine, cât şi pentru comunitate. Toate drumurile din străinătate, München, Paris ş.a. le-a organizat şi plătit singur. În 1920 este angajat de Simu la muzeul său. În contract s-a stabilit de acord cu Bunescu, ca să lucreze fără salariu, să trăiască doar din pictura sa! În 1921 se creează: Sindicatul artelor frumoase, inaugurarea având loc la Ateneu. Preşedinte este ales C. Ressu iar el secretar. După un an, în 1922, Ressu demisionează iar Bunescu este ales Preşedinte.

Marius Bunescu, preşedinte al ,,Sindicatului

Artelor Frumoase” (după ,,Calendarul

Minervei, 1925, p.146).



Sindicatul a impus reînfiinţarea ,,Salonului oficial” iar Bunescu a ţinut discursul oficial. În 1941 a fost numit director al artelor în Ministerul Culturii. După 1950 el donează un mare număr de lucrări liceului Ioniţă Asan, devenind Pinacoteca Ioniţă Asan. Fiind prieten cu atâţia mari pictori colegi, le-a cerut şi acestora să facă acelaşi lucru, contribuind la mărirea colecţiei Pinacotecii liceului. La 1 februarie 1949 Marius Bunescu este numit oficial Directorul Galeriei Naţionale, fiind cunoscut ca un foarte bun organizator, în fostul Palat Regal. (Mi s-a povestit că imediat după plecarea Regelui, Palatul fiind cu geamurile deschise, pe parchet zburau desene, gravuri şi alte opere de Grigorescu, Aman şi alţi mari artişti). Bunescu a realizat o mare performanţă, din nimic să apară un Muzeu Naţional cu mii de opere de artă de mare valoare. Galeria – Muzeul Naţional a fost inaugurat la 20 Mai 1950 (după peste un an de activitate organizatorică). Omul. Marius Bunescu s-a născut în Caracal în 15/28 Mai 1881, (anul naşterii şi al lui George Enescu) într-o casă pe strada Ţepeş Vodă nr. 51. Fiu de plugari, din familia veche de plugari, tatăl său rămânând plugar până la sfârşitul vieţii, deşi între timp avusese şi un mic atelier. A trăit intens fenomenul ţărănesc, al muncilor agricole. În copilărie, la Caracal, a prins eleşteul cel vechi care se întindea până în centrul oraşului. El a trăit transformarea eleşteului în celebrul Parc al Caracalului. Tot în tinereţe a cântat şi la vioară! I-a plăcut atât de mult acest instrument încât a luat vioara cu el la München când a plecat acolo în 1905! La 12 ani a plecat în Constanţa, lucrând în diverse meserii, îndrăgostindu-se de mare, a plecat în larg fiind un foarte bun înotător. La München reuşeşte la examenul de student la clasa de desen a lui Gabriel von Hackl şi lucrează apoi cu Herman Groeber. De la München, el a fost propria sa creaţie din toate punctele de vedere, propriul său cârmaci. Pe omul Marius Bunescu l-am cunoscut în carne şi oase dupa 1951 când am fost numit la Institutul Danielopolu. În acelaşi timp lucra la Institutul Oncologic din aceeaşi curte a spitalului Filantropia Dr. Udrea Bunescu, fiul pictorului, radioterapeut, era chemat să trateze mari personalităţi ştiinţifice şi politice. Ne-am împrietenit repede (lungimi de undă apropiate). Tatăl său fiind cardiac, din 1941, mi-a devenit implicit pacient. Aşa am cunoscut şi alte lucrări ale lui. Am aflat originea comună, caracaleană şi astfel apropierea s-a accentuat. În acest fel am fost îndrăgiţi şi eu şi Mira fiind invitaţi adesea la dejun sau cină, la care participa şi Udrea. Domnul Bunescu, a fost un foarte bun înotător, avea un corp atletic, bine proporţionat, de înălţime medie, solid, cu pomeţii puţin mai proeminenţi, caracteristic sie-şi – fapt transmis şi lui Udrea. Emana calm, naturaleţe, nimic fals, om de acţiune. La 1 Mai 1960 s-a mutat în casa din Strada Paris, o vilă mare foarte frumoasă, casă naţionalizată, fostă proprietate a unei domnişoare care a primit ca dotă pentru căsătorie cu un ofiţer / ajuns colonel / această vilă şi o vie la Valea Călugărească. Şi acolo am fost invitat cu Mira, primiţi cu multă căldură. Afecţiunea sa cardiacă a început din 1941 prin crize de angor pectoris, care apăreau de obicei la efort dar care erau în general stăpânite. Îl vedeam des, îi făceam EKG, cel puţin o dată pe lună. Chiar în acele condiţii dânsul tot lucra, atât la Muzeul Simu despre care voi reveni cât şi la Galeria Naţională de Artă deschisă în 1950, unde a fost organizatorul şi primul Director. 1956 a fost un an în care a fost foarte solicitat. A mers la Moscova pentru a primi tezaurul român, depozitat acolo în 1917, a organizat o amplă expoziţie retrospectivă la



Galeria Naţională cu 160 de picturi şi 54 de desene colorate plus alte activităţi profesionale cât şi sociale. În 1961, la optzeci de ani este numit Maestru emerit al Artei, prilej festiv, solicitant. Crizele cardiace au început să se îndesească, îl vedeam regulat, modificându-i tratamentul după caz. Şi el şi doamna Bunescu erau încântaţi de frumoasa vilă pe care o locuiau, spaţioasă, într-un cartier rezidenţial, liniştit, parcul Bonaparte. Către anul 1970 situaţia s-a agravat. Se deplasa greu, cu dureri frecvente, insomnii, el care fusese un munte de om, creat de el însuşi, devenise un bătrân neputincios, implorându-mă să-l vindec. Se apropia de 90 de ani. O viaţă de om trăită la intensitate maximă, dar cu rezultate excepţionale, atât profesionale, la pictură cât şi organizatorice. Într-o dimineaţă, pe la prânz, sunt chemat de urgenţă de Udrea să-l văd pe Dl. Bunescu. Insuficienţă respiratorie acută, ochi holbaţi, dureri precordiale, privirea imploratoare pentru a fi salvat. Nici n-am apucat să-mi iau stretoscopul că şi-a dat capul pe spate, s-a învineţit şi după 5 minute a închis ochii. Acest autouriaş şi-a terminat ciclul vital sub ochii mei, rapid, eu neavând timp nici să-l examinez, necum să chem salvarea. Înmormântarea a avut loc la Bellu, cu o mare participare de artişti, cât şi de admiratori ai omului si pictorului Marius Bunescu. X

Între marile muzee bucureştene în perioada interbelică s-a numărat şi Muzeul Toma Stelian şi Muzeul Simu. Muzeul Toma Stelian, plasat în vila Palat a proprietarului la Şosea, mai la Nord de Ambasada URSS, conţinea o colecţie de lucrări foarte valoroase din toţi marii noştri pictori, inclusiv Bunescu, printre care şi vestita ,,Ţărancă” a lui Grigorescu. Muzeul mai conţinea câteva zeci de lucrări de pictori francezi printre care Fantin – Latour, desene de Rembrandt, Delacroix şi faimoasa Colecţie a lui Ion Cantacuzino, faimosul director al Institutului, acesta fiind ştiut ca un foarte bun prieten cu numeroşi pictori francezi. Această frumoasă clădire este acum centrul politic al P.S.D. Colecţia?

Muzeul Simu, inaugurat de familia Simu în 1910 avea forma Parthenonului lui Pericle, cu menţiunea că acoperişul era translucid, astfel că tot ce se vedea în interior, picturi, sculpturi, se vedeau ziua la lumina naturală. (Vizitatorii nu şi-au dat seama cât rău fac luminile artificiale culorilor din tablouri, care se văd denaturate la care dacă se mai adaugă ochelari de soare, coloraţi, dezastrul recepţiei cromatice este total). Totul pleacă de la faptul că pictura înseamnă în primul rând culoare. Ori la Simu totul era nealterat cromatic, existând doar lumina naturală exterioară. Simu a dăruit Statului acest muzeu în 1927, fapt nemaiîntâlnit în acea epocă. Muzeul avea peste 1 100 de picturi şi sculpturi, începând cu cei români de la Brâncuşi la Medrea, printre care şi Bunescu plus multe picturi şi sculpturi străine, începând (1920) cu busturile doamnei şi domnului Simu de vestitul Bourdelle, din marmură de Pirinei, cu celebra ,,Camille” de Claude Monet sau tot celebrul ,,Vagon de clasa 3 a” de Daumier. Pe lângă cei menţionaţi mai erau lucrări de A.L.Bayre (sc.), Antoine Bourdelle (sc.), Le Brun, Alexandre Calme, Max Choteau, C.M.Clodion (sc.), Joules Dalou (sc.), Eugene Delacroix, Dean Duplessis, Paini Elveţia, Pierre Gourdault, Laroche, Claude Lorrain (sc.), Henri Martin, Firmin Massot, Charles Milcendeau, Jean Francois Millet, Padovanino, Sarmingianino, Diaz de la Perla, Camille Pissarro, Leo Putz, Dean Francois Raffaelli, Pierre / Auguste Renoir, Auguste Rodin, Theodore Rousseau, Paul Signal, Alexandre Verrochio (sc.), Eugene Vibert. Muzeul Simu, ,,Micul Parthenon”, era plasat la circa 30 m Nord de Hotel Lido, dar



după demolare (necesităţi urbanistice!) acum este … loc de parcare! Simu care l-a descoperit pe Bunescu la Constanţa la atelierul său, a pus ochii pe el şi l-a angajat din 1920, fără ca Bunescu să fie plătit pentru această grea funcţie! El s-a pus pe treabă şi l-a organizat exemplar, dându-şi o mare parte din timp pentru reuşita acestui valoros muzeu. Menţionez că în afară de el avea un singur, doar un singur ajutor, necalificat!

După o mică pauză, din cauza războiului, Muzeul Simu a fost redeschis în 1944-1945. Bunescu a condus acest muzeu din 1920 până în 1949, l-a organizat după principii moderne, concurând cu vestite muzee din străinătate. Desfiinţarea şi demolarea Muzeului Simu a fost o crimă intelectuală şi artistică bine şi eficient realizată. X Marius Bunescu a fost un pictor bogat?

Nici vorbă! De mic până în 1960 când s-a mutat într-o vilă confortabilă, el a trăit în locuinţe apropiate de atelier, care era viaţa lui. Dar nici vila în care s-a mutat nu era proprietatea sa. El locuia în acea vilă naţionalizată cu chirie. De la părinţi n-a moştenit nimic. Deci a fost un pictor sărac. Ca şi alţii! Dintre cei mai înstăriţi se pot cita: Aman, Grigorescu, Petraşcu, Dărăscu, Medrea. Iser stătea într-un apartament pe Bld. Bălcescu. Cred că el şi Ţuculescu au fost cei mai săraci din marii noştri artişti. (Toate atelierele menţionate au fost vizitate de mine). După moartea lui Bunescu, Udrea, fiul său, a cumpărat pentru mama sa, doamna Bunescu, o garsonieră, în centru, pe Bld. Magheru. Aceasta a fost singura proprietate a d-nei şi d-lui pictor Bunescu, o garsonieră! Udrea, fiul pictorului, s-a căsătorit cu Nicole, despre care voi mai vorbi şi care s-a mutat în apartamentul acesteia, un apartament foarte mare, unde eu şi Mira am fost invitaţi, în care locuiau cei doi băieţi ai lui Nicole din prima căsătorie, apartament din blocul central Scala. Udrea, aşa cum am menţionat, un distins radioterapeut de la Institutul Oncologic, a hotărât împreună cu Nicole, care era franţuzoaică, să se stabilească în Occident şi … nu s-au mai întors. S-au stabilit în Belgia la Liége, el fiind foarte bine cotat, numit chiar profesor la Facultatea locală. Cu Udrea şi Nicole am petrecut şi nişte vacanţe, vara, la Mangalia. Noi aveam o cameră închiriată la bloc, ei locuiau într-o casă cu curte. Astfel am petrecut unele cine la ei, în curtea gazdei, într-un chioşc. Mi-amintesc o cină în care Nicole a fost toată seara dominată anxios de faptul că băiatul cel mic, proaspăt student, se … desvirgina. Numai mamă să nu fii. Cu ei ne mai întâlneam la aniversarea unui coleg, unde ne întâlneam ambele cupluri, invitaţi alături de alţii şi unde erau serate dansante. Nicole dansa foarte bine, era foarte plăcută, fermecătoare. Bineînţeles, mamele au rămas în grija … mea! Doamna Bunescu, o fiinţă feminină foarte frumoasă în tinereţe, rămasă la fel şi acum, are un portret din tinereţe la Galeria Naţională ,,Pe terasă la mare” (1923). Era o persoană foarte modestă, nimic infatuare, calmă, drăguţă, o vizitam săptămânal deşi nu avea o stare patologică. La fel o vizitam şi pe mama lui Nicole. De un Paşte am primit de la ei o felicitare în care scria aşa: ,,Dragă Mira şi Puiu, Vă urăm din toată inima La mulţi ani şi Christos a înviat! Multe mulţumiri pentru dragostea şi îngrijirea cu care Puiu se ocupă de mamele noastre. Vă sărutăm, Nicole şi Udrea.” La un moment dat d-na Bunescu a făcut o retrospectivă Marius Bunescu la Galeria Simeza, vizavi de magazinul Eva, la care a participat multă lume, inclusiv un mare activist politic, un admirator al lui Bunescu. Dânsa mi-a spus ca Bărbuleştii de la Slatina (sora şi



cumnatul lui Ceauşescu), stăpânii judeţului Olt, văzând realizarea Pinacotecii Bunescu de la liceul Ioniţă Asan din Caracal, ar fi dorit şi ei la Slatina aşa ceva. D-na Bunescu i-a refuzat civilizat. La un moment dat dânsa s-a plâns de ameţeli, slăbiciune. Am constatat clinic că avea o anemie mare. Am internat-o imediat la mine. I-am găsit o boală gravă şi rară pentru vârsta ei. O … leucemie acută. O boală incurabilă şi cu evoluţie rapidă. Am mutat-o de la mine la Institutul Oncologic, unde, deşi Udrea fugise din ţară, colegii de acolo, inclusiv directorul adjunct cu care şi eu eram prieten, au internat-o pentru ultimele sale clipe. I-am telefonat imediat lui Udrea care mi-a spus că în situaţia în care a plecat din ţară nu se poate întoarce s-o vadă pentru ultima dată. M-a rugat să mă ocup eu de tot ce va fi necesar pentru înmormântarea ei. Ea n-avea pe nimeni decât pe o verişoară îndepărtată plus băieţii lui Nicole care nu erau rude adevărate, erau tineri şi nu se putea conta pe ei. A trebuit să mă descurc singur. Drept răsplată am primit o scrisoare de mulţumire de la Nicole si Udrea care sună aşa: “Dragă Puiule, îţi mulţumesc foarte mult că ai avut grijă de mama, în lipsa noastră şi dealtfel tot ce ai făcut pentru noi. Nicole şi cu mine vă urăm atât lui Mira cât şi ţie La mulţi ani şi mult, mult noroc! Vă sărutăm cu drag, Nicole şi Udrea.” Udrea mi-a trimis şi o … cravată, pe care o port cu plăcere şi acum. Ce s-a întâmplat cu garsoniera D-nei Bunescu şi lucrurile din ea nu m-a mai interesat. Ce-a făcut mai departe verişoara d-nei Bunescu, Dumnezeu cu mila! Nicole. A fost prima fiinţă din familia Bunescu pe care am cunoscut-o în toamna anului 1948. Eram student în anul IV şi extern, salariat, la clinica de Chirurgie din Spitalul Dr. Ioan Cantacuzino. În acel an nefast s-a produs o tristă lege a învăţământului, s-au desfiinţat externatul şi Internatul – eu facând parte din ultima serie de externi intraţi prin concurs. S-au pus condiţii la intrarea în Facultate – origine socială şi alte ticăloşii. Din această cauză mulţi candidaţi la facultate n-au mai putut da examen de admitere din cauza originii sociale. Astfel că în acea toamnă au apărut în clinica de chirurgie, unde lucram, un roi de ,,zâne”, una mai frumoasă decât alta, fiice de personalităţi, refuzate la facultate şi acceptate la şcoala de asistente medicale. Printre ele era chiar şi fiica cea mică a marelui ftiziolog Marius Nasta, al cărui nume este pus acum pe frontispiciul Institutului Pneumoftiziologic. Printre acestea era şi una, cea mai frumoasă, pe nume Nicole. Toate aveau sub 18 ani şi făceau parte din protipendada bucureşteană, prietene cu Catinca Ralea, fiica marii figuri Mihai Ralea, care tocmai se înapoiase de la Washington unde fusese ambasador. ,,A venit Catinca ! S-o vedem ! Să ne spună noutăţi.” (A fost o perioadă când Statul Comunist român a căutat să amelioreze imaginea României în străinătate şi a numit ambasadori o serie de personalităţi ştiinţifice sau culturale. Astfel au fost numiţi ambasadori: Moisil la Ankara, Vianu la Belgrad, Stoilow (matematician) la Paris, Ralea la Washington, etc.) În oct. 1948 au fost retraşi şi au fost numiţi nişte analfabeţi din care unii nu ştiau nici măcar o limbă străină! În clinică funcţionau doua categorii de studenţi salariaţi, deveniţi astfel prin concurs. Cei mai tineri (ca şi mine) externi, iar cei mai în vârstă (!) (făcuseră externatul) erau interni. Internii erau în general în ultimul an de facultate, mai avea 1-3 stagii de 6 luni de făcut. Erau deja tineri cu viitor. Dintre interni – cu viitor asigurat –cel mai atrăgător era Titi Suciu, înalt, frumos, blând, plăcut, cu care m-am împrietenit imediat. Bineînţeles că el a fost punctul de atracţie pentru frumoasele adolescente. El şi cu Nicole s-au ,,ales” reciproc şi s-au căsătorit. Titi şi-a găsit loc de chirurg la Institutul Oncologic proaspăt



înfiinţat în 1949 iar după câtva timp a fost numită şi Nicole la acelaşi Institut ca asistentă medicală la radioterapie, unde lucra … Udrea Bunescu, colegul de an şi de Institut al lui Titi Suciu. Căsătoria din dragoste a lui Nicole cu Titi a avut ca efect doi băieţi şi au fost cu toţii fericiţi. Cu Titi am făcut şi o excursie montană mai dificilă pe ,,brâul Portiţei” în Caraiman, plecat din Valea Jepilor. El fiind începător ne ruga: ,,Aveţi grijă de mine că am doi copii!” Toate au mers bine până când Nicole, care era franţuzoaică ( putea pleca oficial din ţară), a dorit să plece în Franţa. Bineînţeles, cu toată familia. Titi s-a opus. El era ,,patriot”. Din acest motiv, cu toată dragostea lor, s-au despărţit, ea rămânând cu cei doi băieţi. Culmea, după un timp Titi s-a căsătorit cu o bioloagă tot de la Institutul de Oncologie, care a dorit să plece în America. Şi astfel ,,patriotul” Titi a plecat în America, lăsându-şi băieţii în seama lui Nicole care s-a recăsătorit cu … Udrea Bunescu, băiat bun, blând şi generos care i-a acceptat pe cei doi băieţi ca pe fii lui. În această stare ne-am cunoscut eu şi cu Mira, la seratele dansante, la mare la Mangalia ş.a. Aşa am intrat noi în toată familia Bunescu unde eram eu intrat de mult. În aceeaşi situaţie am fost invitaţi şi la ei acasă, în blocul Scala, în apartamentul lui Nicole. După cum am menţionat, Nicole şi Udrea au hotărât să plece definitiv din România şi astfel, ilegal, neoficial, s-au stabilit la Liége în Belgia. Mie mi-au rămas în grijă mamele celor doi. Epilog. Băieţii lui Nicole, studenţi, au rămas zălog în România. După câţiva ani au obţinut, în sfârşit, dreptul să părăsească România să-şi ,,întregească familia“. În seara care a precedat plecarea, ei şi-au adunat prietenii în marele lor apartament din blocul Scala pentru a-şi lua rămas bun de la prieteni, cu mâncare, băutură şi muzică tare ,,cât cuprinde” aşa cum obişnuiesc tinerii din ziua de azi. A început distracţia. Datorită gălăgiei foarte mari un vecin de sub apartamentul lor a venit şi i-a ameninţat că anunţă miliţia dacă nu încetează cu muzica tare. Ei s-au înfuriat şi au părăsit apartamentul lor mutându-se cu căţel şi purcel în altă parte la un prieten de-al lor. Peste o oră, cumplitul cutremur din 4 martie 1977 a distrus total blocul Scala, din care n-a scăpat nimeni în afară de cei doi băieţi ai lui Nicole care au putut pleca a doua zi la Liége! Marius Bunescu -gânduri: 1. ,,În tubul lor, culorile sunt materie. Aşternute

însă de artist pe pânză – devin spirit”. 2. ,,În ultimă analiză, sufletul piciorului nu pare

a fi decât un obiect de schimb în mâna negustorului de artă”.

3. ,,Marile dureri nu pot fi împărtăşite”.

Revista ,,Cultura” (Constanţa, 1905)

ilustrată de Marius Bunescu.



INEDIT. JURNALUL ARTISTIC AL MAESTRULUI SPIRU VERGULESCU (VII)

Continuăm şi în acest număr jurnalul inedit al maestrului Spiru Vergulescu.... Paginile de jurnal ne dezvăluie laboratorul creaţiei vergulesciene. Schiţele viitoarelor lucrări, cu

adnotări documentare, de compoziţie sau de game cromatice ne arată munca unui artist

care se respectă pe sine şi pe iubitorii de artă. De

multe ori spunea că talentul nu te ajută prea mult

dacă nu este slujit de muncă asiduă. Maestrul

păstrează caietele de impresii de la primele expoziţii

personale. Extraordinar! Mă consider un om norocos pentru

că am avut şansa de a fi în preajma unor oameni

adevăraţi. Gunka şi Spiru Vergulescu se numără

printre ei. Până la valorificarea integrală a paginilor

Jurnal Spiru Vergulescu, am optat să publicăm

selectiv însemnările maestrului în revista „Memoria

Oltului şi Romanaţilor”, care, în mod cert, i-ar fi

plăcut. Este acesta un modest semn de bună

aducere aminte a unui cuplu de mari artişti, pictorul

Spiru Vergulescu şi muziciana Gunka Vergulescu.

Intervenţiile noastre în textul original ca şi

întreruperile le-am încadrat între paranteze drepte.

dr. Aurelia Grosu

Marţi, 2 martie `71. Azi am o veste plăcută. O nouă scrisoare-invitaţie pentru expoziţia de la Ruse pentru vara acestui an. Încă un festival de muzică uşoară ,,Cerbul de Aur”- Braşov 1971. 3 martie `71. La Uniune: Am dat cererea cu invitaţia pentru expoziţia ce urmează s-o fac la Ruse (Bulgaria). Ambasada bulgară mi-a spus că se va îngriji ca toate cheltuielile expoziţiei la Ruse să le suporte cei ce m-au invitat, fără să angajeze în vreun fel Uniunea noastră de la Bucureşti, lucru pe care ai noştri nici nu-l doresc. 7 Martie 1971. E ziua noastră. 12 ani de când am cunoscut-o pe Gunka. Să fim sănătoşi! M-am gândit la aranjatul lucrărilor pe care le voi ridica pe pereţi sâmbătă. Cred că va fi foarte frumos. Iată schemele din Caietul XXV. Dau sub fiecare lucrare cifra din catalog pentru o mai bună identificare. 9-12 martie 1971. Am avut zile de mari emoţii. Catalogul cred că va fi formidabil. Invitaţia e frumoasă dar cam confuză din cauza ordinii scrisului. În schimb afişul este excelent. Mâine voi organiza expoziţia. Sper să fie bine. Am de luptat cu mulţi. Să vedem cum voi ieşi din această luptă. Presa mi-a anunţat expoziţia. 13 martie `71 . În timp ce aşezam lucrările pe pereţi, lume cu duiumul. N-am oprit pe nimeni să intre sau să privească pe geam. Expoziţia, încă de pe acum, observ că se impune prin sobrietate şi frumuseţe, prin ţinută. Copilaş, care era acolo, a rămas mirat de ceea ce

Spiru Vergulescu- ,,Autoportret

cu beretă roşie”.



am adus. El a fost asemănat de Argintescu-Amza cu Vermeer, desfiinţându-l cu totul ca pictor autentic. Eu cu cine-oi mai fi asemănat şi de cine. Cine ştie! Am invitat multă lume la vernisaj. Înainte de a trece la descrierea vernisajului, doresc să reamintesc că expoziţia este închinată memoriei mamei mele Aglaia. O merită cu prisosinţă. Este primul om care m-a-ncurajat şi m-a ajutat să păşesc cu încredere pe drumul spinos, dar frumos, al artei. Îi mulţumesc din toată fiinţa mea şi D-zeu s-o odihnească! Expoziţia o închin memoriei mamei mele, Aglaia (8.XI.1893-13.IV.1956), cea care, prin calităţile deosebite pe care le-a avut, a aprins în sufletul meu focul sacru al Artei. Spiru Vergulescu Duminică 14 martie 1971- Galeria ,,Galatheea”. Aspecte de la vernisaj (orele 11).

Această duminică a vernisajului a fost deosebit de frumoasă. Soarele a strălucit de dimineaţa până seara. La vernisaj a venit nespus de multă lume şi am primit enorm de multe flori. Expoziţia a fost o revelaţie pentru toţi cei care au venit la vernisaj. Dar erau aşa de mulţi, că unii au aşteptat la rând afară ca să poată intra şi ei. Cataloagele fiind aşa de reuşite s-au dat ca pâinea caldă. 200 de cataloage abia au ajuns pentru ziua vernisajului. Noroc că am restul de 300 acasă. Oct.[avian] Barbosa a fost de-a dreptul intimidat de atâta lume şi abia a mai putut îngăima câteva cuvinte. Dar a vorbit frumos. Gunka era fericită. Dintre artişti au fost prezenţi la vernisaj: Vasile Dobrian [pictor, desenator, grafician şi poet român de avangardă], Lazăr Zarea [pictor, născut la Slatina, 14 octombrie 1900], Ion Marşic , Al. Cumpătă , Sevastre, Ion Grigore , Mihail Arnăutu, Al. Hasnaş, Tanasis Foppas, Vlad Aurel, profesorul meu, Romeliu Copilaş, Jeniţa Ghiga şi alţii. Au venit reprezentanţi de la Uniunea Artiştilor Plastici şi de la Ambasada Bulgară. Seara am petrecut-o la restaurantul Bucur împreună cu Gunka şi cu Katia şi Goran Gatev. Marţi, 16 martie `71 . Sunt bucuros că vine foarte multă lume şi mai ales artişti şi critici de artă: Afone Teodoreanu, Brătulescu, Adr. Secoşeanu, Sevastre, A. Vlad, D. Paciurea, Adr. Petringenaru, H. Teodoru, Radu Bogdan, Cornel Radu Constantinescu, Cosma Braşoveanu şi Vasile Niţulescu (actor). Piesa de rezistenţă este ,,Monument istoric bucureştean”. Lui Sevastre îi place foarte mult. Au mai venit Radu Costinescu şi Marin Predescu. Joi, 18 martie `71 . Mi-au vizitat expoziţia: Simona Vasiliu-Chintilă, Vicol Maria, Andrei Paleologu împreună cu colegii săi. În acest grup a fost şi Gheorghe Vida, pe care nu l-am salutat ca pe un critic, necunoscându-l. Paleologu mi-a spus c-a fost lezat şi… s-a răzbunat. Continuă să-mi viziteze expoziţia o serie de oameni care mă bucură: Marin Nicolau-Golfin, profesorul meu de istoria artelor, Mircea Deac, M. Drişcu, L. Zarea, Michaela Eleuteriade, Eug. Iftode, Paul Neagu, V. Boborelu, Caloenescu cu soţia, Postelnicu, D-na Nasta, prietena D-nei Wendy Muston-Noica, Dr. C. Wolfohant, D-na Deşliu Mariana care a achiziţionat ,,Flori” pentru fiul său- Manole. Vineri, 19 martie `71 ,,Săptămâna Culturală a Capitalei” scrie: ,,Spiru Vergulescu (Galeria Galatheea)-pictură. Sensibilitate ieşită din comun în asocierea culorii cu forma (,,Profil”). Peisagii care aduc aminte de abisul haitienelor imagini, ,,Gunka” portretul unei femei cu accente tragice. ,,Drumul cu plopi” poate singura lucrare care depăşeşte ramele tabloului şi se pierde undeva după linia orizontului” (Cristina Angelescu).



Dintre artişti şi critici mi-au vizitat expoziţia: C-tin Prut, Radu Ionescu, Adrian Benea, Pavel Codiţă, Patriciu Mateescu. Sâmbătă, 20 martie 1971. Azi au venit la expoziţia mea: Brăduţ Covaliu, preşedintele U.A.P, cu soţia, ambasadorul Bulgariei la Bucureşti, Spasgospodov [?], cu soţia, colecţionarul Mişu Weinberg, I. Suter, Iosif Krijanovski, Bozbici, Albani Constantin, Veronica Poszar-Sfîrlea (prima soţie a lui Aurel Olteanu), Marius Cilievici, Angela Popa Brădean. Continui să plac atât oamenilor de rând cât şi celor mai ridicaţi sau colegilor mei. Dacă aceşti colegi ai mei sunt sinceri. Duminică, 21 martie `71 . A fost atâta lume că am avut impresia că retrăiesc vernisajul. Au venit Horia Horşia cu soţia, compozitorul Al. Paşcanu. H. Horşia a găsit că portretul ,,Gunka” e magistral iar ,,Cariatidele” relevă latura mea de monumentalist. Familia Hary Ungar a cumpărat ,,Peisaj din Buzău” (1 500 lei). După amiază a venit o familie de francezi-Bousquet, el, soţia şi o fetiţă de 6 ani, la noi acasă. Au văzut picturi şi desene. Şi-au ales (el) trei desene: ,,Peisaj din Plovdiv”, ,,Trei forte” (trei doamne bătrâne, la sfat în Sofia) şi ,,Nud cu spatele”, pentru toate primind 300 lei. Trebuie să mă apuc să pictez pentru expoziţia în cinstea partidului şi pentru expoziţia din Bulgaria. Altfel mă voi face de râs. Marţi, 23. III. `71 . Deşi ziua a fost cam închisă, fiind lipsită de soare, m-au vizitat foarte mulţi oameni şi colegi: Adina Paula-Moscu, Geta Covagiu-Gheorghiţă, Ilica Veturia, Stelian Pantiu, C.R. Constantinescu, care mi-a adus ,,Scânteia Tineretului” în care scrie un foarte frumos articol despre mine, Stoica Răzvan, Nina Stuparu, Ema Gheorghe, Ion Sălişteanu, Virgil Almăşeanu, Iacob Gheorghe, Wechtel Claret, Eva Cerbu, C-tin Baciu, simpatic om, Aurel Vlad, care mi-a adus ,,Informaţia” în care Mircea Deac spune câteva cuvinte foarte simţit. ,,Scânteia Tineretului”, 23 martie 1971. Plastică. Prin galeriile bucureştene. ,,Gunka”şi ,, Calea Victoriei 202”, două din lucrările expuse de Spiru Vergulescu, Calea Victoriei 132. (imagini). Spiru Vergulescu… Ignoră ,,modelele”, ,,arhetipurile”. Are o capacitate aproape naturală de a ignora ceea ce s-a făcut înaintea sa, în care unii pot vedea deopotrivă o calitate şi o scădere. Oricum impresionează această producţiune, această structură de pictor ,,naiv” pentru care arta începe-fără a cădea în ridicol- odată cu sine. Pictează după ,,natură”, fie că e vorba de un personaj… Urmează din ,,Informaţia Bucureştiului”, marţi 23 martie 1971: [lipit în caiet articolul decupat din ziarul amintit]. Miercuri, 24 martie `71. Cu toată vremea urâtă, mi-au vizitat expoziţia: Cosmin Neamţu, soţia lui Victor Feodorov, Victor Schobel, Tanasis Fappas, Romeliu Copilaş, Şt. Sevastre, Florin Mitroi, colegul meu de an la Catul Bogdan, Vincenţiu Grigorescu, Constanţa Dogeanu, Ionel Midescu, fratele D-nei Rotică. 25 martie `71. M-au vizitat pe lângă foarte multă lume, ca în fiecare zi, Gh. Iliescu-Călineşti, Gh. Şaru cu codiţa sa- Valeriu Boborelu, Teodor Răducanu (de la sindicat), C-ţa Delighioz, Adina Nanu şi soţia francezului Bousquet, Criticul Nicolae Argintescu-Amza, compozitorul Liviu Dandara cu soţia. Argintescu-Amza şi-a exprimat dorinţa să-mi deschidă viitoarea expoziţie (când umblam să-i dau invitaţie pentru expoziţia de Desen, Galatheea 73, bietul de el era mort de o zi- boală: congestie cerebrală). La expoziţia din 71 mi-a spus: ,,Eşti un iremediabil pictor şi trebuie să evoluezi.”



Vineri 26 martie `71 . M-au vizitat: V. Zemlicka, Cornel Grecu, Gherghi Cendov- directorul Galeriei din Ruse care m-a invitat cu expoziţia vara aceasta acolo, Boris Caragea. Sâmbătă 27 martie `71. ,,Flacăra” nr. 825/27 martie 1971. Memento prezentat de Cornel Bozbici-plastică Plastică. ,,Spiru Vergulescu caută colţul citadin pitoresc (,,Calea Victoriei 202”, ,,Kalinderu”, Monument istoric”etc.), ca şi Utrillo, descifrându-i cromatic farmecul, repetând aceeaşi experienţă cu privelişti de marine (,,Balcic”, ,,Marină”) sau receptând liric impresiile unor amurguri buzoiene (,,Solitar”, ,,Peisaj din Buzău”) în care spiritul lui Andreescu stă ascuns tainic în culoare. Portrete şi peisaje…Două domenii pe care pictorul le abordează fără prejudecăţi şi fără să caute aventuri ale corespondenţelor.” M-au vizitat: Marin Gherasim, Lucia Dem. Bălăcesu, I. Gh. Arcudeanu. Duminică 28 martie `71 . Am avut în expoziţie pe dr. Savu Georgescu de la Galaţi care a cumpărat ,,Bărăţia de la Câmpulung-Muscel”, pictorul Gh. Răducanu, colecţionarul Munteanu. Luni 29 martie `71 . Expoziţia fiind închisă, mi-am cules subiectele între Liceul Şincai şi Piaţa Unirii. Din acestea au devenit tablouri: ,,Casa roz” (de vis-a-vis de Piaţa Unirii) şi ,,Casa galbenă” sau ,,Casa din colţ” de lângă biserica mare Sf. Spiridon. Marţi 30 martie `71 . Mi-au vizitat expoziţia: Dan Ialomiţeanu, Socoliuc Vasile , C. Dipşe, Victor Creţulescu, scenograf la Galaţi- urmează cu expoziţia după a mea, Eug. Crăciun, Boris Caragea, Const. Nicoliu, Tamara Isbăşescu. Miercuri 31 martie `71 . Gheorghe Minea, Dinu Petre, învăţătoarea mea- Marcela Păunescu-Marcu, Olga Comănescu, prof. mea de română la arte plastice, Marcel Olinescu. Joi 1 aprilie 1971 . Azi au venit: Damian Petrescu, Liviu Glodeanu, Reinhard Schusther, Al. Hrisanide, Virgil Dem-Duval, T. Foppas. Până azi am vândut următoarele lucrări: 1. ,,Balcik I” (2 000 lei)- Fam. Katia şi Goran Gatevi de la Ambasada Bulgară- Bucureşti. 2. ,,Flori”(1 500 lei)- Mariana şi Manole Deşliu 3. ,,Balcik II” (1 500 lei) –Dna Cioc, rudă cu M. Țuculescu. 4. ,,Marină” ( 1000 lei) – Prof. Mihail Popa 5. ,,Bărăţia din Câmpulung-Muscel” (1 200 lei) Dr. Savu Georgescu din Galaţi 6. ,,Peisaj din Buzău” (1 500 lei) Fam. H. Ungar 7. ,,Visare” (1 500 lei) –R.H. Bousquet, consilier tehnic, Franţa. -A murit Marius Bunescu şi este depus la Uniune. Acum câteva zile a fost înmormântat Perpessicius. Iar mor oameni mari în serie. Cu cine-om mai rămâne?! Vineri, 2 aprilie1971 –ultima zi a expoziţiei. În ,,Contemporanul” de azi, Gheorghe Vida, răzbunându-se pe mine că nu l-am recunoscut, când mi-a vizitat expoziţia cu Andrei Paleologu, scrie: ,,Spiru Vergulescu . Se recunosc, fără dificultate, în pictura lui Spiru Vergulescu, motive îndelung frecventate de pictura românească dintre cele două războaie (Balcic, Peisaj din Buzău, Bărăţia din Câmpulung-Muscel) percepute de o retină sensibilă la valorile picturale. Ştiinţa decupajului (Cariatide, Gunka, Profil) se conjugă cu sugestia planurilor îndepărtate, prin intensitatea culorilor reci ( Noaptea la Herăstrău, Monument istoric bucureştean). Sunt calităţi ale unei naive personalităţi producătoare de tablouri finite, încheiate parcă înainte de a fi concepute, lipsite de şoc vizual, acţionând calmant, într-o specifică atmosferă de <<aurea mediocritas>>” (Sala ,,Galatheea”).



Bineînţeles că o astfel de împroşcare cu noroi m-a enervat grozav şi i-am trimis o scrisoare prin redacţia de artă plastică a ,,Contemporanului”: ,,Domnule Gheorghe Vida, Faptul că, în cazul meu, confundaţi PROBITATEA în artă cu MEDIOCRITATEA, nu m-a jignit cât m-a mâhnit profund. Totuşi, rândurile scrise despre mine, din multe puncte de vedere, constituind un semnal de alarmă, vă mulţumesc. Sper însă ca greşelile Dvs, inerente începutului, să se îndrepte pe măsură ce vă veţi maturiza într-o meserie pe care v-aţi ales-o, poate, forţat fiind de o seamă de împrejurări. Nu uitaţi că orice meserie, mai ales critica de artă, trebuie bine făcută şi pentru aceasta se cere, în primul rând, Probitate, pe lângă o seamă de trăsături de caracter. Spiru Vergulescu 3 aprilie `71 P.S. Dac-ar fi fost 1 aprilie, aş fi luat-o drept o farsă’’.

Seara am organizat închiderea expoziţiei. A fost ceva spontan şi grozav de bine, Indispoziţia pe care mi-o crease ,,Contemporanul” îmi mai trecuse. Cumpărătorii tablourilor au fost convocaţi fix la 20:30 şi au venit toţi. Am pregătit pentru fiecare câte o garoafă albă, roz sau roşie, din vasul de pe masă, şi cu florile în stânga şi foarfeca în dreapta, în faţa lucrării ,,Calea Victoriei 202”, am început să vorbesc despre bucuria pe care mi-a procurat-o această expoziţie care mi-a prilejuit întâlnirea cu un public sensibil şi receptiv la artă şi mulţumindu-le celor de faţă pentru căldura cu care m-au înconjurat. Prima garoafă, roşie, i-am oferit-o Gunkăi, apoi am dat fiecăruia tabloul şi garoafa. Dr. Savu Georgescu lipsind, i-am pus garoafa albă pe colţul lucrării. Absolut întâmplător, a participat şi Adrian Petringenaru care a mărturisit că n-a asistat niciodată la o aşa de emoţionantă închidere de expoziţie, ştiindu-se că închiderile de expoziţii, în general, sunt triste. A fost o festivitate în adevăratul sens al cuvântului. După aceea am petrecut o seară plăcută la Gatevii. Fratele Katiei Gateva a cumpărat pentru soţia sa ,,Solitarul” (2 000 lei). Gatev, încă de la expoziţie, ne-a adus cadou un album mare-foto, lucrat în piele, pentru a-mi pune în el expoziţiile, şi o geantă de piele –artizanat bulgar, ca şi albumul, pentru Gunka. Mai târziu, revista ,,Arta” 4-5/`71, la Spiru Vergulescu (al treilea din dreapta).



Simeze, dă în reproducere foto, alb-negru ,,Calea Victoriei 202” sub care scrie: ,,Spiru Vergulescu, pictură. Galeriile de artă Galatheea. Martie-aprilie. A doua expoziţie personală, cu 18 lucrări de pictură în ulei’’. În revista liceului ,,Gh. Şincai”: ,,Hronica” din iunie 1972: ,,Figuri de profesori de-a lungul celor 80 de ani”- material prezentat la şedinţa jubiliară- pag. 14, fotografia de sus, eu sunt al III-lea de la stânga la dreapta. Sindicatul mi-a cumpărat ,,Noaptea la Herăstrău”. La Comitet am dat, mult mai târziu, ,,Calea Victoriei 79” şi două replici după ,,Balcik I” şi ,,Bărăţia din Câmpulung-Muscel”. Acestea au plăcut, dar vânzându-le am făcut replicile. În locul ,,Căii Victoriei 202”, pe care o mai am în depozit, am preferat să dau ,,Calea Victoriei 79” pe care mi-au refuzat-o la expoziţia în cinstea partidului, deşi era frumoasă şi cu tematică. Pentru aceste trei lucrări am primit 14 000 lei dacă-mi mai aduc bine aminte. Sâmbătă 3 aprilie `71 Sunt extrem de obosit. M-au copleşit toate cu câte am avut de luptat sau m-am întâlnit în momente mai fericite. Mi-am cumpărat 40 de şasiuri. Trebuie să lucrez f. serios. N-am prea mult timp. Duminică, 4 aprilie 1971 (27 de ani de la marele bombardament din Bucureşti, căruia, printr-o minune, i-am supravieţuit.) Am lucrat toată ziua la ,,Calea Victoriei 79” şi la o replică a ,,Automaticei”. Seara am fost la vernisajul lui Creţulescu Victor şi Ştefan Bilciu la ,,Galatheea”- succesorii mei. Luni, 5 aprilie 1971 Lucrări pentru Bulgaria: 1. ,,Autoportret” 2 . ,,Gunka” 3. ,,Rochia Bunicii” 4. ,,Monument istoric bucureştean” 5. ,,Noaptea la Herăstrău” (ceramică achiziţionată de U.G.S.R) 6. ,,Solitar”,(împrumutată de la Milkovi din Sofia). 7. ,,Profil” 8. ,,Tânăr costumat” 9. ,,Drumul cu plopi” 10. ,,Case la Balcik” 11. ,,Kalinderu” 12. ,,Natură statică” (cu obiecte de sticlă şi lămâi) 13. ,,Frezii” 14. ,,Bran” 15. ,,Braşov- Strada Sforii”

Afiş realizat de Spiru Vergulescu.



16. ,,Cactus” 17. ,,Iarna pe Lutherană” 18. ,,Iarna” (la Obor) 19. ,,Profil de tărancă” 20. ,Portret cu brandemburguri” 21. ,,Portret cu medalion” 22. ,,Figură în alb” 23. ,,Natură statică cu pensule” 24. ,,Portret de fată” (prima primăvară ?!?) 25. ,,Peisaj la Floreasca” 26. ,,Autoportret cu pălărie roşie” 27. ,Aşteptare” 28. ,,Gunka cu evantai” 29. ,,Cernica” 30. ,,Balcik I” 31. ,,Balcik II” 32. ,, Balcik” (desen) 33. ,,Plovdiv”(a,b,c) 34. ,,Case în Bucureşti” ( a, b, c, d,…) 35. ,,Ruse” 36. ,,Case memoriale ” (legate de Bulgaria) 37. ,,Case memoriale”- Galaţi 38. ,,Calea Victoriei 202” 39. ,,Casa albă şi drumul cu plopi” 40. ,,Cariatide” (Acum, când termin, zâmbesc la această adunătură de tablouri. Dar n-a rămas aşa. Am lucrat foarte mult). Am cumpărat 11,5 m de pânză şi am croit-o pentru vreo 40 de lucrări. Marţi, 6 aprilie `71. Am pictat pentru a definitiva lucrările pentru expoziţia semicentenarului partidului. Am început replicile la ,,Balcik I” şi ,,Bărăţia” pe care le-a plăcut Vereş de la C.S.C.A. (pe care le-a văzut prin geam) şi mi-a cerut să le expun la Batişte, împreună cu ,,Calea Victoriei 202”. Cum pe cele dintâi le-am vândut, fac replicile. Dacă le-or place bine. Poate că nu voi da nici ,,C.V. 202”. 7 aprilie ’71 . Am depus lucrările pentru exp. semicentenarului: 1. ,,Floreona”`[?] 2. ,,1908. Cercul ucenicilor” (Calea Victoriei 79) 12 aprilie `71. Va trebui să dau două lucrări pentru achiziţii la U.G.S.R. Dar ce să dau? Nu prea am. Am pictat, în eboş, ,,Ciorile” care au ieşit foarte interesante. 14 aprilie `71. Continui să lucrez şi să acopăr pânză după pânză. Joi 15 aprilie `71 . Lucrez mereu. Azi m-am întâlnit cu C.R. Constantinescu şi ne-am bucurat amândoi. Eu, pentru că, în sfârşit, voi avea un critic care să poată să mă înţeleagă, iar el pentru că speră la ,,Calea Victoriei 202” pe care a plăcut-o mult. Vrea să scrie un atelier. M-ar bucura. Am cumpărat 8 superbe vase de C. Colibaba, renumit olar contemporan.



Vineri 16 aprilie `71 . Am lucrat toată ziua. Am dat documentele pentru Bulgaria şi sper să n-am greutăţi. Uniunea mi-a aprobat expoziţia şi m-a recomandat C.S.C.A-ului, pe baza invitaţiei bulgare din 25. II. `71, încă din 17. III. `71. Prima zi de Paşti- 18 aprilie `71 . Am fost la Cernica, la mormântul mamii. I-am aranjat mormântul, curăţându-l de bălării. Miercuri 21 aprilie `71 . Am eboşat casele vechi din Piaţa Palatului (,,Case şi magnolii”) şi ,,Sinagoga” de pe Str. Traian colţ cu Dudeşti. Sunt foarte frumoase. Am să mai caut subiecte care să-mi asigure succesul. Şi-mi vor asigura succesul numai acele schiţe care vor fi profund simţite, indiferent ce vor reprezenta. M-am hotărât să nu mai scriu alături de semnătură anul execuţiei, ci pe şasiu. Azi am auzit că mi-a vizitat expoziţia şi Ion Frunzetti şi că i-ar fi plăcut. Dacă-i aşa îmi face plăcere. Joi 22 aprilie- miercuri 28 aprilie `71 . Am lucrat foarte mult. Am 29 lucrări eboşate şi ţin să mai realizez 11 eboşe. Le voi relua. Cred că vor ieşi interesante. Deja mă consult cu unul, cu altul, de gusturi diferite, ca să văd reacţia la fiecare lucrare. Şcoala o suport din ce în ce mai greu. Dacă reuşesc să-mi dau gradul II, o părăsesc. Joi 29 aprilie `71 . Prima înfrângere după succesul expoziţiei personale: n-am fost primit în Expoziţia în cinstea Semicentenarului P.C.R. ,,Calea Victoriei 79” a fost discutată dar până la urmă n-a rezistat. Eh! Se mai întâmplă. Lucrez foarte intens pentru Ruse. Vineri 30 aprilie `71 Azi a venit la Bucureşti Gherghi Cendov şi am vorbit din nou despre expoziţia de la Ruse. El e de părere c-ar fi nevoie să-l pun în curent pe Svetlin Rusev. I-am scris. Aştept un semn.

Drama învăţătorilor refugiaţi din Olt şi Romanaţi (VII)

Ion. D. Tîlvănoiu, Vasile Radian

Poşircă I. Vasile, fost învăţător în comuna Ocna de Jos, jud. Odorhei şi refugiat în comuna Dienci, jud. Olt, în cererea din 15 sept. 1940, ruga Inspectoratul şcolar al Ţinutului Mureş să îl numească într-unul din posturile vacante din judeţul Olt, de preferinţă la şcoala din satul Dienci, com. Dobroteasa, jud. Olt, unde se afla întreaga familie compusă din: mamă văduvă de război, soţie şi 2 copii. Tot în această comună avea şi teren de cultură. A fost încadrat în comuna natală. Mihăilescu T. Nicolae, învăţător definitiv cu o gradaţie, a funcţionat în com. Groşi, jud. Satu Mare, iar în urma ultimelor evenimente acest judeţ a fost cedat Ungariei, Mihăilescu Nicolae rămânând astfel fără post. În cererea din 19 septembrie 1940 menţiona: ,,…m-am refugiat sau am fost evacuat cu unitatea militară unde eram concentrat, pe teritoriul României. Cu respect vă rog să binevoiţi a dispune să fiu utilizat ca învăţător, de preferinţă în jud. Romanaţi, com. Redea pentru următoarele motive: -sunt născut în com. Redea, jud. Romanaţi, unde am părinţi bătrâni trecuţi de vârsta de 70 ani, neputincioşi şi incapabili de a se mai întreţine singuri, prin munca braţelor proprii, - am casă şi gospodărie



proprie lăsată de dânşii cu acte, iar eu am obligaţia morală şi scrisă în testament ca să-i întreţin […] deşi am cerut şi anul acesta transferare, totuşi nu mi s-a aprobat, deşi erau posturi şi aş fi fost îndreptăţit să fiu transferat, atât pentru motivele arătate mai sus, cât şi pentru vechimea şi media mare la definitivat sau procesele verbale de activitate , căci eram bine apreciat de superiorii mai…”. Solicita un post în judeţul Romanaţi sau în judeţul Vâlcea sau în oricare judeţ din Oltenia pentru a fi mai aproape de părinţi. Conform rezoluţiei de pe cerere a fost repartizat la şcoala I. Brătianu-Schitu. Mecă M. Ilie, fost învăţător cu titlul definitiv şi necăsătorit, la Şcoala primară de stat Seredeiu, jud. Sălaj, rămânând fără post în urma cedării teritoriului unde se afla şi şcoala sa, în cererea din 19 septembrie 1940 ruga Ministerul Educaţiei ca în anul şcolar 1940-1941 să fie utilizat ca învăţător la şcoala primară din comuna Scorniceşti, jud. Olt, având în această localitate casă, pământ şi părinţi bătrâni, care aveau nevoie de ajutorul său. Teodora Nicolae, învăţătoare conducătoare de grădină de copii, definitivă cu o gradaţie, refugiată din com. Ţabla, jud. Caliacra, a fost detaşată prin decizia Ministerului nr. 150372 din 1940 la şcoala de copii mici Nr. 1 din Slatina, jud. Olt, pe data de 1 sept. 1940. Întrucât comuna în care a fost titulară a intrat în teritoriul cedat Bulgariei, în cererea din 20 septembrie 1940, solicita Ministerului Educaţiei ca în anul şcolar 1940-1941 să fie considerată ca utilizată la şcoala de copii nr. 1 din Slatina, unde fusese detaşată. Eugenia E. Neagoe a funcţionat ca învăţătoare definitivă cu titlul provizoriu la grădina de copii mici din comuna Cadiev, judeţul Caliacra, având şi soţul învăţător în acelaşi sat. Rămasă fără post, solicita Inspectoratului şcolar al Ţinutului Marea-Constanţa în cererea din 5 sept. 1940 să fie numită în comuna Bărcăneşti, jud. Olt. În cazul în care în com. Bărcăneşti nu exista posibilitatea înfiinţării unei grădiniţe, ruga să fie utilizată fie la Şcoala primară din această localitate, fie în jud. Olt unde există grădină de copii sau jud. Romanaţi. În judeţul Olt se găsea sora soţului său, la care se stabilise cu bagajul, iar în Romanaţi avea soţul părinţi. Eugenia Neagoe pierduse afară de cele din Dobrogea şi pământul şi casa ce le avea în judeţul Cetatea Albă, com. Moldova. Marinescu Constantin, învăţător cu titlul provizoriu la şcoala din comuna Strâmbu-Băiuţ, jud. Someş, în urma Dictatului de la Viena a rămas fără post şi ruga Inspectoratul şcolar al Ţinutului Mureş în cererea din 22 septembrie 1940 să dispună utilizarea ca învăţător în anul şcolar 1940-1941, în unul din judeţele: Olt, de unde era originar şi unde avea mama văduvă, Teleorman, Romanaţi sau în oricare alt judeţ. La data cererii, înv. Marinescu Constantin se găsea mobilizat cu gradul de sublocotenent în Regimentul 26 Dorobanţi P.A., oficiul poştal 44. În caz de demobilizare, dorea să fie anunţat în legătură cu numirea sa, în comuna Dăneasa, jud. Olt. Rezoluţia de pe cerere: utilizat în comuna natală Dăneasa, jud. Olt. Varvara A. Budescu, fostă învăţătoare cu titlul definitiv cu trei gradaţii la Şcoala primară mixtă Nr. 1 din comuna Molovata, jud. Orhei, având statutul de refugiată, în cererea din 20 septembrie 1940 solicita Ministerului Educaţiei să binevoiască a dispune



numirea sa la unul dintre posturile Şcolii Brebeni, jud. Olt, unde soţul său, preot A. Budescu a fost numit ca preot, conform ordinului Episcopiei Argeşului: ,,Patriarhia Română, Episcopia Argeşului Nr.2554, 1940, luna septembrie, ziua 19. Cucernice părinte, Vă facem cunoscut că pe data prezentului ordin aţi fost numit pentru utilizare la parohia Brebeni, jud. Olt. Vă veţi prezenta de îndată la post trecând pe la P. C. Protoiereu respectiv pentru îndrumare. Episcop al Cetăţii Albe-Ismail, conducătorul Eparhiei Argeşului, ss Dionisie, Consilier referent- Pr. I. Hadj”i. Dinescu D. Constantin. A făcut parte din lotul învăţătorilor evacuaţi în 1940 din Cadrilater, judeţul Caliacra. Pe 22 septembrie 1940 se afla refugiat în com. Dragalina, jud. Ialomiţa. A fost numit în învăţământ pe data de 1 septembrie 1926 şi a funcţionat ca învăţător titular cu gradul didactic II şi trei gradaţii, având statutul personal cu nr. 20012, la Şcoala primară mixtă Aliciu Mare, jud. Caliacra. În ceea ce priveşte situaţia militară, înv. C-tin Dinescu era sergent T.R. în cadrul Regimentului 40 Infanterie. Era căsătorit, iar soţia sa Neda Dinescu nu avea nici o funcţie în aparatul bugetar de stat, judeţean sau comunal. Avea şi un copil minor. Rămas fără post, în cererea din 22 sept. 1940 solicita Ministerului să fie numit la o şcoală din localităţile (în ordine de preferinţă): Râmnicu Vâlcea, Slatina, Caracal, Craiova, Piteşti, Ploieşti, Târgovişte, Dragalina din judeţul Ialomiţa (unde se afla evacuat împreună cu locuitorii români ai fostei sale comune şi unde avea populaţie şcolară-numai din satul Aliciu Mare peste 60 de elevi, având găsită şi o sală de clasă cu mobilier adecvat) şi comuna Drăgăneşti, jud. Olt, locul său natal şi unde avea interese materiale, părinţi şi bunici bătrâni care aveau nevoie de ajutor. Cosma Marin. Învăţător definitiv cu două gradaţii, născut în comuna Perieţi, jud. Olt, a funcţionat la Şcoala nr. 6 din Chilia Nouă, jud. Ismail. În cererea adresată Ministerului Educaţiei şi înregistrată pe data de 54 septembrie 1940, este consemnat: „… cu respect vă rog să binevoiţi să fiu utilizat ca învăţător în orice post urban din Muntenia sau Oltenia, întrucât Chilia Nouă este post urban. În cazul că nu se poate, cer să fiu numit la şcoala din comuna Perieţi, jud. Olt, comuna natală sau la Crâmpoia Olt, care este în imediata apropiere. Subscrisul a mai făcut cerere de utilizare în termen înregistrată la onor. MEN, sub nr. 107326 din 8 iulie 1940 şi 126101 din 29 iulie 1940, însă situaţia nu mi s-a clarificat până în prezent ca a celorlalţi colegi basarabeni.” Şerbana St. Gheorghe. A funcţionat ca învăţător gradul I în comuna Budeşti, jud. Maramureş începând cu anul 1925, până la 1 septembrie 1940, când a fost evacuat, fiind silit de autorităţile maghiare să părăsească localitatea împreună cu alţi români în dimineaţa zilei de 21 septembrie 1940. În cererea din 27 sept. 1940 mai menţiona: ,,Azi mă găsesc pe drumuri, cu o familie compusă din 4 membri. Salariul pe luna septembrie a. c. nu l-am primit. Cu respect Domnule Ministru rog a mă numi învăţător la o şcoală din următoarele localităţi: Slatina, Craiova şi Piatra-Olt din jud. Romanaţi, deoarece am un băiat care urmează clasa a II – a de liceu”. Rezoluţia de pe cerere: utilizat la Slatina, având gr. I şi copil la şc. secundară.



Roman P. Vasile. A fost învăţător definitiv cu două gradaţii şi director la şcoala din localitatea Sânmărghita, jud. Someş. Rămânând fără post, în cererea din 5 septembrie 1940 ruga Inspectoratul şcolar al Ţinutului Mureş să binevoiască a-l utiliza la un loc cu soţia sa Roman Ioana, tot învăţătoare într-unul din judeţele: Olt, Muscel, Argeş sau Vâlcea. Soţia era din Spineni-Olt. Rezoluţia : utilizat cu soţia în comuna Poboru, în apropiere de satul natal al soţiei. Înv. Roman Ioana, originară din com. Spineni, jud. Olt, a funcţionat cu titlul provizoriu în comuna Unguraş, jud. Someş de la 1 septembrie 1938. Comuna se afla în apropierea localităţii Sânmărghita, acolo unde era director soţul său. Fiind refugiată, solicita să fie numită la un loc cu soţul într-unul din judeţele: Olt , Muscel, Argeş sau Vâlcea. Rezoluţia ministerului: utilizată cu soţul său la Poboru, jud. Olt-în apropiere de comuna natală. Constantin F. Rădulescu. A funcţionat ca învăţător cu titlul provizoriu, titular la şcoala Caramurat, com. Ceamurlia, jud. Caliacra. A fost numit în învăţământ la 1 septembrie 1937. Serviciul militar satisfăcut la Regimentul 43 Infanterie Slatina, cu gradul de sublocotenent. Soţia, Maria Rădulescu, numită în învăţământ la 1 sept. 1934, era învăţătoare la aceeaşi şcoală. Ruga (cererea din 16 septembrie 1940) Inspectorul şcolar al Ţinutului Marea Neagră să intervină locului în drept ca pentru anul şcolar 1940-1941 să fie numit împreună cu soţia, învăţătoare definitivă cu o gradaţie la o şcoală primară din următoarele localităţi: Bărăşti de Vede, jud. Olt, unde se născuse soţia şi unde avea părinţi, casă şi pământ sau în satul Teiuş, com. Scorniceşti, jud. Olt, localitatea natală a învăţătorului C-tin Rădulescu. Conform rezoluţiei, a fost utilizat în satul natal Teiuş, în aceeaşi comună cu soţia. Vasile F. Rădulescu, învăţător cu gradul didactic II şi două gradaţii, având statutul personal nr. 29128, a fost numit în învăţământ la 1 octombrie 1928. A funcţionat la Şcoala primară din com. Carasular, jud. Caliacra. Avea serviciul militar satisfăcut la Reg. 3 Dorobanţi Slatina, ctg. 1932, cu gradul de Fr. T.R. În urma cedării sud-estului Dobrogei statului Bulgar, înv. Vasile Rădulescu trimite o cerere prin care ruga Inspectoratului şcolar al Ţinutului Marea Neagră să intervină pentru a fi numit la o altă şcoală primară din următoarele localităţi: Slatina-Olt, fiind originar din judeţul Olt, iar soţia sa era suferindă şi avea nevoie de un regim special, com. Călineşti, satul Teiuş-Olt, com. Gorganu-Muscel sau oraşul Piteşti. Stan Florea şi Stan Tertulia, soţ şi soţie, amândoi foşti învăţători în com. Odoreu, jud. Satu Mare, teritoriu intrat sub administraţie maghiară. Stan Florea era învăţător cu gradul didactic II, iar soţia sa, învăţătoare definitivă. În cererile din 19 septembrie, nr. 3291 şi nr. 3280, soţii Stan solicitau Inspectoratului şcolar al Ţinutului Mureş utilizarea lor la Şcoala primară din com. Vlaici, jud. Olt, comuna natală a învăţătorului Stan Florea. În cazul în care nu se găseau posturi în jud. Olt, preferau o altă comună din jud. Argeş. Rezoluţia de pe cererea înv. Tertulia Stan: utilizată la şcoala din com. Coloneşti-Olt, în apropiere de comuna natală a soţului şi de soţul său, repartizat la Maldăr. Ion Popescu, învăţător definitiv cu 4 gradaţii la şcoala din comuna Ahmatlar, jud.



Durostor. A fost numit în învăţământ pe data se 1 septembrie 1923. În cererea din 10 septembrie 1940, nr. 015087, solicita un post la şcoala din Satul Şuica, jud. Olt, unde avea gospodărie sau la şcoala din com. Manasia, jud. Ialomiţa, aici aflându-se refugiaţi colonişti. Conform rezoluţiei, a fost utilizat în satul Şuica. Spirea Petrişor. A funcţionat ca învăţător cu titlul provizoriu la şcoala din satul Sirocova, com. Spasova, jud. Caliacra. Pe 11 septembrie 1940, adresează o cerere cu nr. 015264 inspectorului Ţinutului Marea-Constanţa, în care solicita numirea ca învăţător în anul şcolar 1940-1941, într-una din următoarele localităţi: Curtişoara, Cherleşti, Proaspeţi, Dobrotinet sau Pietriş, toate în judeţul Olt. Voia aceste localităţi pentru că era originar din com. Curtişoara. Elena Petrişor a fost învăţătoare definitivă cu o gradaţie la Şcoala primară din Comuna Spasova, jud. Caliacra. În cererea către Inspectoratul şcolar al Ţinutului Marea-Constanţa din 11 sept.1940, nr. 015262, stăruia a fi numită la şcoala din comuna Valea Mare, jud. Olt. Revendica acest post, pentru a fi în acelaşi loc cu soţul său, Constantin Petrişor ( învăţător definitiv), originar din com. Curtişoara, jud. Olt. Conform rezoluţiei, au fost numiţi în com. Valea Mare. Dumitru Popescu, fost învăţător definitiv cu o gradaţie în comuna Fânaţe, jud. Mureş, căsătorit şi având doi copii, ruga Inspectoratul şcolar al Ţinutului Mureş, reşedinţa Alba-Iulia să binevoiască a-l numi într-unul din posturile din următoarele comune din judeţul Olt (cererea cu nr. 2087 din 14 sept. 1940): - Rădeşti, unde avea casă proprie şi atât el cât şi soţia, teren de cultură; - Oporelu, din care comună făcea parte;- Ibăneşti care se găsea la o distanţă de aprox. 2 km de Urluiasca unde funcţiona soţia sa; - Urluiasca, unde avea soţia, Filofteea V. Popescu, transferată. Rezoluţie: utilizat în aceeaşi localitate cu soţia în com. Urluiasca. Pop Ivana Maria, învăţătoare cu titlul provizoriu în comuna Iaz, jud. Sălaj, fiind refugiată, solicita Inspectoratului şcolar al Ţinutului Mureş să intervină locului în drept pentru a fi utilizată la o şcoală primară din judeţele Olt, Târnava Mare sau Târnava Mică. În ultimele două judeţe avea rude şi în judeţul Olt , com. Şuica, aveau domiciliul părinţii săi. Ruga de asemenea să fie numită la aceeaşi şcoală cu soţul său Pop Gavril, învăţător seria 1933, refugiat din com. Iaz, jud. Sălaj (cererea cu nr. 2646 din 17 sept. 1940). Conform înscrisului de pe cerere, a fost utilizată la aceeaşi şcoală cu soţul său, com. Radomireşti, jud. Olt. Lincă Gheorghe, învăţător definitiv,

Învăţătorul Lincă Gheorghe de la Perieţi.



necăsătorit, a avut post în comuna Căuş, jud. Sălaj. Fiind refugiat din această comună, înv. Lincă Gheorghe ruga Inspectoratul şcolar al Ţinutului Mureş să-l numească la una din şcolile din jud. Olt, de preferinţă comuna Perieţi-Olt, având mama bătrână şi văduvă de război (cererea cu nr. 2501 din 16 septembrie 1940 ). Utilizat în comuna natală Perieţi. Ion I. Supu, învăţător definitiv, a fost titular la Şcoala primară din comuna Ghelengic, jud. Caliacra şi detaşat la Şcoala de aplicaţie de pe lângă Şcoala Naţională de Învăţători din Tg. Mureş, pe baza unui concurs ţinut la Bucureşti în septembrie 1939. Rămas fără post, înv. Ion I. Supu ruga Ministerul Educaţiei Naţionale să-i aprobe utilizarea pentru anul şcolar 1940-1941 la o şcoală de aplicaţie de pe lângă o Şcoală Normală de Învăţători dintre cele specificate mai jos, în ordinea de preferinţă: Bucureşti, Câmpulung, Tg. Jiu, Craiova, Buzău, Focşani, Blaj, Bacău, Iaşi, Timişoara, Arad, Caransebeş. În cazul în care se va menţine Şcoala Normală de Învăţători din Tg. Mureş în altă localitate, dorea să rămână la Şcoala de aplicaţie de pe lângă acea şcoală. Osiceanu E. Teodora, fostă învăţătoare conducătoare-definitivă cu o gradaţie şi titulara postului de conducătoare din comuna Asfatchioi, jud. Durostor, cu soţul învăţător, solicita Ministerului Educaţiei numirea în comuna Potcoava, jud. Olt pentru a fi lângă soţul său (cererea cu nr. 014740 din 7 sept. 1940). Înv. Osiceanu Teodora avea statutul personal nr. 40431, fiind numită ca titulară pe 1 octombrie 1932. Alexandrescu M. Radu a fost învăţător cu titlul provizoriu, cu 5 ani de funcţionare în comuna Budurleni, jud. Mureş. Acestă localitate căzând în zona ocupată de statul maghiar, învăţătorul Alexandrescu Radu trimite o cerere inspectorului general al Inspectoratului Ţinutului Mureş, cu nr. 000292 din 10 octombrie 1940, prin care ruga a fi numit la una din şcolile în continuare arătate, în ordinea de preferinţă: -Şcoala primară de stat din comuna Rădeşti, jud. Olt, unde avea casă părintească, pământ şi o mamă bătrână; - Şcoala primară de stat din com. Urluiasca, jud. Olt, aceasta fiind mai aproape de localitatea natală; - Şcoala primară din com. Poboru, aici având o proprietate; - la orice şcoală din Jud. Olt. Conform rezoluţiei a fost utilizat la şcoala din com. Ibăneşti, spre a fi mai aproape de comuna natală Rădeşti. Bălaşa I. Dumitru, fost învăţător în com Preluca Veche, jud. Satu Mare, solicita în cererea din 14 septembrie 1940 inspectoratului şcolar al Ţinutului Mureş numirea sa la o şcoală din Jud. Olt, aici în judeţ funcţionând şi soţia sa. Prefera com Scorniceşti-Teiuş, unde avea casă, pământ şi părinţi bătrâni; com. Scorniceşti- Rusciori; com. Mogoşeşti-Jitaru, unde avea soţia învăţătoare; com. Poboru; com Şuica sau Constantineşti. Conform rezoluţiei a fost utilizat la şcoala din com. Mogoşeşti. Marin T. Bujor, învăţător definitiv, cu 10 ani serviţi în învăţământ, având o gradaţie, la Şcoala primară de stat din comuna Rugăşeşti, jud. Someş, într-o cerere adresată Ispectoratului şcolar al Ţinutului Mureş, arăta: ,,… în urma cedării de teritoriu ardelenesc ungurilor, m-am refugiat în jud. Olt, com. Oteşti, unde urmează să primesc orice încunoştiinţare de la D-voastră. Doresc să fiu repartizat la una din cele trei şcoli din comuna Oteşti, pentru motivul că în această comună sunt născut şi am interese materiale.



Sunt căsătorit şi am doi copii minori, dintre care unul urmează la şcoala primară”. Iordache I. Nicolae şi Iulia I. Nicolae, soţi, învăţători definitivi în comuna Aiorman-Toceilar, jud. Caliacra, în anul şcolar 1939-1940 au fost detaşaţi în judeţul Olt, soţul în satul Săltăneşti, iar soţia sa în satul Corbu-Vităneşti, departe unul de celălalt. În cererea cu nr. 015802 din 16 sept. 1940 trimisă Ministerului Educaţiei solicita a fi trecut împreună cu soţia în rândul învăţătorilor refugiaţi, pentru a fi amândoi la un loc. Popescu L. Mihai a fost învăţător, seria 1933, în comuna Ciumani, jud. Ciuc, la Şcoala primară nr. 2 în postul I. A fost numit în învăţământ pe 1 septembrie 1937. Situaţia militară: sublocotenent la Regimentul 43 Infanterie, ctg. 1936. Ca urmare a cedării unei părţi din Ardeal Ungariei în 1940, înv. Popescu M. a rămas fără post. Într-o cerere adresată Inspectoratului şcolar al Ţinutului Mureş, înregistrată cu nr. 02020 din 14 sept. 1940, ruga a fi numit în anul şcola 1940-1941 la Şcoala primară nr.1 sau la Şcoala primară nr. 2 din comuna Drăgăneşti, jud. Olt unde avea interese material, moştenire de la tatăl său Leonida Popescu. În situaţia în care nu se găseau posturi în com. Drăgăneşti, cerea a fi utilizat la una din şcolile din comunele: Valea Călugărească, Albeşti-Muru sau Albeşti Palelologu, toate în jud. Prahova. Ioana Predonescu a funcţionat ca învăţăţoare cu titlul provizoriu la Şcoala primară de stat din comuna Rona de Jos, jud. Maramureş, căsătorită cu Predonescu I. Ilie, învăţător definitiv la aceeaşi şcoală. Rămasă fără post, în cererea din 10 octombrie 1940 adresată Inspectoratului şcolar al Ţinutului Mureş scrie: ,,… vă rog să dispuneţi a fi utilizată ca învăţătoare la Şcoala nr. 1 din comuna Bălteni, jud. Olt. Cer această comună având interese materiale, întru-cât este comuna mea natală şi aici având singura posibilitate de a-mi reabilita situaţia materială în urma pirderilor avute odată cu refugierea mea din Maramureş, prin întrebuinţarea anumitor bunuri mobile şi imobile ce le am de la tatăl meu. Dacă nu e posibilă înfiinţarea unui post în acest scop, cer a fi utilizată în postul 6 care a fost înfiinţat pentru refugiaţi şi care este ocupat de învăţătorul Burcă C-tin, care obţinuse detaşare în comuna Şerbăneşti …” Şerbana Constantin, originar din com. Şuica, jud. Olt, a fost învăţător definitiv cu două gradaţii la Şcoala primară din localitatea Kili-Kadi, jud. Caliacra. A fost numit în învăţământ pe 1 septembrie 1930. Râmânând fără post, în cererea cu nr. 015575 din 16 septembrie adresată Inspectoratului şcolar al Ţinutului Marea-Constanţa solicita un post de învăţător în comuna Şuica, jud. Olt, unde avea evacuat bagajul şi tot aici avea părinţii şi fraţii. În cazul în care nu exista posibilitatea numirii sale în comuna natală sau în oricare altă localitate din judeţul Olt, ruga a fi numit în judeţul Ialomiţa, com. Căzăneşti, unde se aflau socrii, refugiaţi din jud. Caliacra cu o parte din bagajele sale. Dorea să fie numit în acelaşi loc cu soţia sa Ioana Şerbana, învăţătoare. Situaţia militară: locotenent, ctg. 1930, Regimentul 3 Dorobanţi-Olt. Simescu Gh. Florea, învăţător titular la Şcoala primară mixtă din comuna Florica, satul Arnăut-Cuius, jud. Caliacra, solicita un post în comuna Râjleţu Vieroşu, jud. Olt, unde a şi cerut a fi detaşat sau la şcoala Fata, Dincani din com. Izvoru, jud. Olt. Cerea a fi



numit în com. Râjleţu, pentru că aici era născut şi căsătorit şi avea toată gospodăria, casă şi proprietate (cererea cu nr. 015533 din 12 sept. 1940 adresată Inspectoratului şcolar al Ţinutului Marea-Constanţa). Osiceanu C. Emil, învăţător definitiv, având inspecţia specială pentru gradul II făcută şi admis pentru examen, director al şcolii Asfatchioi-Durostor, cu soţia, Osiceanu Theodora, învăţătoare-conducătore definitivă, în cererea cu nr. 014739 din 7 sept. 1940, adresată Inspectoratului Ţinutului Marea-Constanţa, ruga a fi numit la şcoala din com. Potcoava din Jud. Olt, deoarece era comuna natală iar aici avea moştenire şi mama batrână. Situaţia militară: sergent T.R. la Reg. 3 Olt, ctg. 1929. Maria M. Câmpeanu, învăţătoare cu titlul definitiv, cu două gradaţii în comuna Vischioiu, jud. Durostor ( zonă evacuată), căsătorită cu Marin Câmpeanu, învăţător gradul II şi având un copil de 5 ani, solicita în cererea din cu nr. 015384 din 12 sept. 1940 Inspectoratului şcolar al Ţinutului Marea-Constanţa să fie utilizată ca învăţătoare la Şcoala primară din comuna I.C. Brătianu-Coteana, întru-cât era comuna natală a soţului său şi unde aveau ca moştenire gospodăria bătrânească. Şi soţul învăţătoarei Maria Câmpeanu a trimis o cerere aceluiaşi inspectorat, înregistrată tot pe 12 septembrie 1940, în care menţiona: ,,Subscrisul Marin I. Câmpenu, învăţător gr. II cu trei gradaţii, în comuna Srebârna, jud. Durostor, căsătorit cu Maria M. Câmpeanu… cu onoare vă rog să binevoiţi a interveni locului în drept pentru ca în cursul anului şcolar 1940-1941, să fiu utilizat învăţător la Şcoala primară din comuna I.C. Brătianu-Coteana, jud. Olt, pentru următoarele motive: I. Este comuna mea natală compusă din peste 900 de familii, are local propriu pentru şcoală cu patru săli încăpătoare, în care funcţionează numai 5 posturi, deşi n-ar fi suficiente nici 8 posturi, întru-cât fetele merg numai benevol la şcoală. II. Sunt orfan de război, am de întreţinut mamă văduvă de război, am de administrat o gospodărie rămasă de pe urma defunctului meu tată, compusă din: casă de locuit, 5 ha teren arabil, ¼ ha vie şi posed prin cumpărare 2,5 ha teren arabil’’. Ioan I. Graure a fost învăţător cu titlul provizoriu la Şcoala primară mixtă din comuna Râciu, jud Mureş. Comuna în care a funcţionat ca învăţător a intrat în teritoriul cedat Ungariei, iar Ioan I. Graure a rămas fără post. În cererea nr. 03013 din 18 septembrie 1940 adresată Inspectoratului şcolar al Ţinutului Mureş, ruga a fi numit la Şcoala primară mixtă din com. Turia jud. Olt, deoarece această localitate se afla aproape de comuna sa natală Bălteni, unde avea casă, teren arabil şi mama văduvă, iar soţia era învăţătoare la această şcoală. Rezoluţia de pe cerere: utilizat Turia unde se află soţia învăţătoare. Vasile T. Geamănu, fost învăţător la Şcoala primară din com. Caralar, jud. Durostor, căsătorit cu Maria V. Geamănu învăţătoare conducătoare la şcoala de copii mici din aceeaşi localitate, solicita Inspectoratului şcolar al Ţinutului Marea-Constanţa în cererea cu nr. 016036 din 18 septembrie 1940 să intervină locului pentru a fi numit în anul şcolar 1940-1941 pentru a fi utilizat la Şcoala primară din com. Spineni-Vineţi sau Spineni-Cuza Vodă, jud. Olt, fiind originar din com. Spineni. Conform rezoluţiei a fost utilizat în comuna natală Spineni.



Alex. M. Diaconescu a funcţionat ca învăţător cu titlul provizoriu la şcoala din comuna Plăieşi de Jos, jud. Ciuc, localitate care a fost cedată ungurilor prin înţelegerea de la Viena. Solicita un post la şcoala Linia Mare din comuna Albeşti, jud. Olt, comună natală şi unde avea gospodărie iar soţia sa, învăţătoare, avea postul la 2 km de Albeşti. Se găsea concentrat la Regimentul 43 Infanterie cu gradul de sublocotenent. Renunţase la salariul de învăţător. Elena Deac, născută Budu, a fost învăţătoare cu titlul provizoriu la Şcoala primară de stat din com. Cristolţel, jud. Sălaj, postul II, fiind absolventă a Şcolii Normale de fete Gherla-Someş, seria 1937. În momentul ocupării Ardealului de către trupele maghiare, înv. Elena Deac s-a refugiat în comuna Deleni, jud. Olt, unde soţul său dr. Deac Valeriu era medic al Circumscripţiei Deleni. În cererea adresată Inspectoratului şcolar al Ţinutului Mureş, solicita un post la şcoala din comuna Deleni unde exista deja postul al II-lea încă din 1939 şi la care nu se prezentase nimeni dintre învăţătorii numiţi. Şcoala din Deleni avea la data de 10 septembrie 1940 (când a fost trimisă cererea) un efectiv de circa. 100 elevi. Elena Drăghici, învăţătoare definitivă cu statutul personal nr. 44502 la Şcoala primară din comuna Denizler, jud. Durostor, ruga inspectoratul şcolar al Ţinutului Mureş să fie utilizată ca învăţătoare la şcoala din comuna Potcoava, jud. Olt. Soţul său, Dimitru D. Drăghici, era tot învăţător cu statutul personal nr.18500 fiind originar din com. Potcoava şi funcţionase în aceeaşi localitate, Denizler. La şcoala din Denizler, înv. D-tru Drăghici fusese numit titular la data de 1 octombrie 1926. Dorea ca şi soţia sa să fie utilizat în com. Potcoava sau la o şcoală primară din oraşul Piteşti, unde intenţionau să se stabilească definitiv (cererile cu numerele 015511 şi 015511 din 13 septembrie 1940). Situaţia militară a învăţătorului D-tru Drăghici: contingent 1928, având gradul de sergent T.R. în cadrul Reg. 23 Infanterie.

Întoarcere în mirajul copilăriei Ioan Barbu Fascinaţia trenurilor

M-au adus pe lume, într-o duminică de Florar, mama Florica şi tata Marin Barbu (Minică, îi ziceau oamenii din sat), când cazanul războiului începuse să fiarbă. Peste vreun an, a dat în clocot. Am o memorie nebună: parcă văd şi-acum barza cu mine în cioc, punându-mă în horn, de unde am ajuns în braţele mamei. Ea, cum s-a putut ridica din pat, a dat fuguţa la popa din sat ca nu cumva să-i rămână copilul nebotezat, cum se întâmplase cu vreo trei surori ale ei plecate de mici la cer. Veşti triste dinspre Apus şi Răsărit. Ţara fusese ciopârţită. Război! Mai veneau soldaţi pe-acasă, în pensii scurte, dar se întorceau repede pe front, în linia întâi. Cotul Donului! Mulţi nu s-au mai întors. Stalin inventase Katiuşa. Taţi şi feciori din satul meu s-au dus şi ei la Katiuşa şi duşi au fost. Bătrânii ciopleau cosciuge, iar femeile împleteau colaci.



Copilăria mi-a fost populată de misterul trenurilor. Veneau şi plecau trenurile din gară, iar eu nu înţelegeam de unde vin şi încotro se îndreptă oamenii aceia care îmi făceau cu mâna. Mamaia mea, Anica, să facă rost de ceva bani, umplea coşul din răchită cu clătite cu magiun, cu gogoşi sau cu porumb fiert şi mergea la toate trenurile cu călători să-şi vândă „bunătăţile”, cum le zicea ea. „Maică, Ionele, bunătăţile ăstea ne aduc gologani pentru sare şi gaz. Când strâng ceva mai mulţi, îţi cumpăr şi ţie o tăbliţă şi-un condei.” Mă lua de mână şi mă trăgea după ea până-n gară. Mă lăsa să privesc de pe peron, din faţa unui birou cu geamuri late. La sosirea fiecărui tren, de acolo ieşea un domn cu o şapcă roşie. „Domnu Onică, ai tălică grijă de nepotu-meu!” „Lasă-l în grija mea, ţaţă Anică, mata fă-ţi treaba!...” Mitică Onică era impiegatul de mişcare, domnul acela cu şapca roşie şi cu o paletă rotundă de tablă în mână, ca o baghetă magică. Când arăta partea roşie a paletei, terenurile se opreau ca la comanda unui general de armată; când o ridica cu partea roşie înspre mecanicul de locomotivă, trenul, gâf-gâf, gâf-gâf, se urneau agale din loc. Sub fascinaţia trenurilor, care veneau, se opreau şi plecau, am avut revelaţia că satul meu natal se află în centrul lumii. La biserică, auzisem de la popa Stan Diţuleasa că lumea e făcută de Dumnezeu şi este nemărginit de mare. Şi chiar în mijlocul acestei lumi, gândeam eu, se află Corbu. Ori de câte ori revin în satul meu, regăsesc acelaşi farmec al locurilor şi al casei în care m-am născut, cu neclintiţii nuci şi meri aromitori, cu aceleaşi vechi obiceiuri de pe vremea bunicii Anica. Trenurile opresc în gară şi astăzi, trenurile pleacă din gară… Satul meu se află tot în centrul lumii. Deschid de fiecare dată ochii copilăriei şi îl regăsesc aievea… La mine, pe Vedea

Pe Vedea în jos, venind dinspre izvoare, de pe platoul Cotmeana, la mijlocul drumului înspre Dunăre se află, într-o luncă mănoasă, Corbu de Olt. Acesta este satul meu! Vechimea i se pierde în negura vremii. Ca şi numele său. Spun izvoarele, venind dinspre bătrâni, că numele i s-ar trage de la corbii cu pene ca smoala („negru ca pana corbului!”) ce populau, în străvechime, pădurile seculare de stejari ale locului. Pădurile nu mai sunt, corbii s-au rărit, dar numele comunei a rămas neclintit în veacurile ce s-au perindat, scăldate în râul copilăriei mele. Undele sale de-argint se întâlnesc cu cerul, în depărtări înalte, unde ia chipul unui arbore de apă, cu vârful în vecinătatea stelelor, coborând pe braţe de crengi lumina siderală a acestora. De la izvoare până la sărutul cu Dunărea, Vedea traversează sudul ţării pe o distanţă de 244 kilometri. Un puişor al său, un afluent numit Plapcea, s-a născut chiar pe teritoriul comunei Corbu. Să aibă zeci de mii de ani, ca şi Apa Vezii, cum i s-a mai zis râului-tată. Este dintre cele mai vechi denumiri din Europa, numele său venind din perioada pre-dacică. Sursele spun că băştinaşii traco-daci l-au botezat Vedy. În timpul stăpânirii romane, partea de sus a râului, la vest de Limesul Transalutanus, Vedea capătă numele de Apa Vânătă sau Vânăta. Romanii au tradus numele râului în latineşte, adăugându-i un adjectiv cu caracter metaforic şi descriptiv. Hidronimicul Vedea – spun istoricii – rămâne, un timp, în partea superioară a sa, cu numele de Apa Vânătă, ca să se revină, după puţină vreme, la vechea denumire, pe care o are şi astăzi. Vedea copilăriei îmi dezveleşte, prin amintiri, alte unghiuri şi alte culori. Prin tunelul timpului, străbat un teritoriu de miraj, revenindu-mi în memorie iernile geroase cu alergări în alai pe nişte patine primitive de-a lungul unui râu îngheţat bocnă. Sau unele



primăveri, cu dezgheţ brusc şi ploi fără oprire, când toată suflarea satului se lupta cu un râu ieşit din matcă, vijelios şi adânc. Vara, cât era ziua de mare, ne aflam la scăldat, uitând de mâncare şi de dojana ce ne aştepta. Aceasta era Vedea orizonturilor copilăriei, cu care mi-am început viaţa în linişte, fără să bănui oazele timpului nemilos care au năvălit peste noi.

Merg în susul şi-n josul râului, căutându-mi anii copilăriei. Simt nevoia să aud, în surdină, ritmată de goana timpului, o melodie mai de demult. O adiere de aduceri aminte şi câteva versuri dintr-un cunoscut cântec mi-au însoţit paşii: Vor trece multe primăveri/ Şi-or încolţii-n pământ străbunii… Ajung la un pod din beton. Zdravăn

pod! Nu exista pe vremea copilăriei mele. Era unul vechi, din lemn putred, gata-gata să se prăbuşească. Cel nou, care i-a luat locul, a fost terminat în 2007. Este cel mai mare de pe Vedea. E ca un leagăn de mătase ţesut din fire din metal şi beton. Scăldat în oglinda apei, îmi pare o punte argintie pe care alerg să-mi întâlnesc anii copilăriei. Mi-amintesc, în satul alăturat Buzeşti este un pod declarat monument istoric, trecut în anuare. Două sunt în România la performanţa primelor decade ale secolului XX: cel din Buzeşti şi altul la Iaşi. Construcţia a început în anul 1913 şi a fost terminat abia în 1919. Cu un an înainte se născuse România Mare. A fost opera unui Apolodor al nostru, vestit constructor de poduri. Inaugurarea a fost un eveniment nu numai în satul Buzeşti, ci şi în ţară. În colb de hronici

Comunei mele i-a apărut numele întâiaşi dată (ceea ce s-a descoperit până acum!),

Două imagini din 1926: accidentul din comuna Buzeşti la

trecerea peste râul din localitate (S.J.A.N.Olt).



într-un hrisov domnesc, cu aproape cinci secole în urmă. Era în vremea voievodului Vlad al VI-lea Înecatul, domnitor al Ţării Româneşti între 4 iunie 1530 – 18 septembrie 1532, fiul lui Vlad al V-lea cel Tânăr. A avut o domnie scurtă, zbuciumată de numeroasele tentative ale boierilor necredincioşi – mai cu seamă cei Craioveşti – de a-l înlătura de pe tron. Sfârşitul domniei sale este, însă, legat de un accident – poate, cine ştie?, n-a fost chiar o întâmplare stupidă. Înspre toamna anului 1532, se scrie în cronică, s-a înecat împreună cu calul său în apele Dâmboviţei, undeva lângă Popeşti-Leordeni. Tradiţia vorbeşte şi azi de „locul Morii Înecatului”, de unde i se trage şi supranumele. Domnitorul îşi doarme somnul de veci în biserica Mânăstirii Dealu, lângă Târgovişte, pe atunci capitală domnească. Pe vremea lui Vodă Vlad Înecatul, într-un zapis – datat 25 aprilie 1531 – se pomeneşte despre un înscris de hotare, martori fiind „Pero şi Dobrian din Corbu”. Acesta este, se zice, prima (?) atestare documentară a comunei. Calculând după vechimea milenară a locurilor, a pădurilor seculare de stejari, s-ar părea că ar fi şi alte dovezi scrise mult mai vechi, dar sunt numeroşi cei care ne împiedică să accedem la documentele ascunse cu bună ştiinţă. Rezonanţă istorică are şi satul Buzeşti, aparţinător comunei (altădată, localitate de sine stătătoare), fiindcă, pe vremuri, aici s-au aflat moşiile legendarilor fraţi Buzeşti, conducători de oşti în campaniile victorioase ale lui Mihai Viteazul. „Şi multă bărbăţie arătară Buzeştii înaintea lui Mihai Vodă, căci se luptară cu vrăjmaşii şi izbutiră să salveze pre domnul lor den peire” se consemnează în „Letopiseţul Cantacuzinesc” (1598). Toate aceste date istorice (şi multe altele) le-am aflat de la primarul Constantin Dinuţ, inginer zootehnist de profesie, dar şi un priceput edil, care cunoaşte locurile şi oamenii de când lumea, pentru că aici s-a născut şi aici lucrează din 1973, când a început ca îngrijitor, apoi şef de fermă şi preşedinte de colectivă. Ca primar de comună, din calculele noastre, se pare că este cel mai vechi din ţară. Anii de primar i se numără din 1989, din timpul evenimentelor sângeroase care ne-au scos din tirania comunismului. Îmi zice: „Am fost primul din comună care a dat gaură în steag, înlăturând vechea stemă, dovadă că oamenii îşi doreau o nouă lume. De prin anii ‘80 simţeam că nu mai avem aer…” Din sat, de pe la oameni, pe care nu prea îi mai cunosc (timpul ne-a îndepărtat!), am aflat că inginerul Constantin Dinuţ este un primar zbătător, că nu poate fi altfel, într-o lume a banului şi a unei crize ucigătoare (apăsătoare doar pentru cei mulţi şi săraci), care se lungeşte şi ucide ca lava la Pompei. Sunt ştiute de către consăteni zbuciumul său, lupta pentru impunerea unor proiecte, pentru apărarea lor, compromisurile şi îngenuncherile cărora le-a plătit tribut. Altfel nu l-ar fi votat atâtea legislaturi la rând. Se grăbeşte, are

Ioan Barbu şi primarul comunei Corbu Constantin Dinuţ

vorbind despre proiectele localităţii natale.



multă treabă, mai sunt câteva zile şi comuna va primi oaspeţi din toată ţara, la Sărbătoarea fiilor satului, risipiţi în cele patru zări, la care se adaugă numeroşi invitaţi, unii chiar de peste hotare. Dacă prin alte părţi s-au uitat tradiţiile (sau îndeletnicirile) din strămoşi, primarul Constantin Dinuţ îi mişcă pe cei ai locului să se întoarcă la ele. Graţie iniţiativei sale – şi cu sprijinul unor inimoşi şi energici cunoscători ai tradiţiilor populare – în august 2011, în comună a avut loc prima ediţie a Festivalului folcloric interjudeţean pentru copii şi tineret „Sârba de la Corbu”, fiind invitate formaţiuni de dansuri populare din judeţele Braşov, Dâmboviţa, Argeş, Teleorman, Dolj şi Olt. Comuna gazdă a fost reprezentată de Ansamblul de dansuri populare „Mărţişorul” – instructor prof. Nichita Dragomira (care a fost şi directorul festivalului), coregraf Diana Vâlciu, sub coordonarea directorului căminului cultural din localitate, Gheorghiţa Andrei. Festivalul a susţinut, cu deosebire, bogăţia şi diversitatea căluşului, transformând comuna Corbu, pentru o zi, într-o citadelă a folclorului, a celui mai vechi dans al nostru, cu origine dacică. Până seara târziu, cântecul şi jocul popular au fost vedete în cadrul recitalurilor susţinute pe o scenă în aer liber de fiecare ansamblu invitat, aproape toată comuna, cu mic cu mare, aplaudând valorile dintr-un spectacol maraton, înfruntând, alături de artişti, o căldură tropicală. Festivalul „Sârba de la Corbu”, prin reuşita primei sale ediţii, intră, astfel, ca un eveniment de importanţă majoră în acţiunile culturale de prestigiu ale ţării. Cântec de dor

Poveştile mamei erau învăluite în vrajă. Mama avea o vorbă dulce, în fiecare poveste a ei investea dulceaţă şi culoare. Uneori o ascultam abia întrezărind-o printre gene. Dar mă trezea cu o întrebare care-i venea direct din suflet: „Ai spus, mamă, rugăciunea de seară?” Doamne, dă-mi o viaţă nouă/ Să-i cânt mamii la ureche/ Să audă din adâncuri/ Vorba fără-i de pereche…// Doamne, dă-mi un ceas de tihnă/ S-ascult sufletul ce-mi spune/ După

cea din urmă clipă/ A iubirii celei bune. Toate poveştile ei începeau cu „Mi-aduc aminte…” „Mi-aduc aminte, aveam vreo 17 ani şi câteva luni, când tăicuţa Rădoi m-a scos prima dată din sat. M-a luat cu el la nunta unor rubedenii din Brăneşti, o comună de prin preajma capitalei. Ne-am dus cu trenul, apoi cu o hodoroagă de brişcă. La nuntă, tăicuţa cu ochii pe mine tot timpul! Dar eu,

dornică de distracţie, am jucat zdravăn în horă în duminica aia, până ce noaptea, obosită şi ea, ne-a alungat la culcare. Băneştenii, ca şi corbenii noştri, făceau nunţile numai duminica, să nu împiedice treburile casei şi ale câmpului. Aşa moştenisem din moşi-strămoşi! În zilele dinaintea nunţii, însă, nu se mai prididea cu pregătirile fel şi fel. Nu se sărea niciun obicei: de la prepararea mâncărurilor la gătitul mirilor, al flăcăilor şi al

Casa natală din cătunul Diaconeşti.



fecioarelor de onoare. Masa şi dansul începeau duminică pe la prânz, după slujba de la biserică. Erau, înaintea nunţii, o seamă de obiceiuri la care luau parte mai cu seamă tinerii, domnişoarele şi domnişorii din anturajul mirilor. O frumuseţe de obiceiuri! Se începea cu invitarea nuntaşilor din casă în casă, cu un lăutar cu scripca şi unul cu ţambalul, cu plosca plină cu ţuică. Urmau fedeleşul şi bradul, gătitul miresei, bărbieritul ginerelui şi, ultimul obicei, udatul. Alaiul mergea la a treia fântână din sat, spre răsărit, numărându-se de la casa miresei. În fruntea alaiului se afla flăcăul cu bradul. Îl urmau mireasa cu anturajul ei şi lăutarii… Auzisem şi eu de la mama că acest obicei era ca o urare de bun măritiş şi de bună însurătoare. Cum îţi spuneam, Ionele mamă, la nunta aia m-am distrat de minune. Când s-a înnoptat de-a binelea ne-am îndreptat spre casa rudei noastre. Camera pe care ne-a oferit-o era pentru musafiri de soi. „Veţi dormi în odaia noastră cea bună”, ne-a zis ţaţa Leana, o verişoară de-a tatii. Patul pregătit pentru mine se afla de-a lungul unui perete acoperit cu o scoarţă neagră cu foarte multe flori. În mijloc era agăţată o ramă cu fotografia gazdelor de la nunta lor. Pe peretele din dreptul capului se afla o ferestruică cu nişte giurgiuvele scorojite. Priveam prin ochiul acela de geam direct în şosea. M-a luat somnul cum am pus capul pe pernă. Putea să taie lemne pe mine, că tot nu mă trezea. Am dormit ca buşteanul căzut la pământ. Dimineaţa, pe la opt şi ceva, m-am trezit în ţipete. Ridic uşor capul şi privesc cu mirare la alaiul din drum. Lume multă adunată, copii, flăcăi, bătrâni care înconjurau o grapă trasă de doi juncani. Pe grapă era aşezată mireasa, iar într-o ţepuşă flutura cămaşa ei de noapte, din borangic albit, fără pic de sânge, semn că mirele n-o găsise cuminte. Ăsta era obiceiul în sat: mireasa care nu-şi păstra fetia până ce intra în biserică pentru cununia religioasă, era plimbată pe-o grapă de la casa mirelui la cea a socrilor mici. De-acum încolo totul depindea de mândria bărbatului. Ori o părăsea de tot, ori se mai tocmea cu părinţii fetei pentru a-i înmulţi zestrea. Dacă părţile cădeau la înţelegere, pacea se lega din nou, iar mireasa, ajunsă de ruşinea satului, se întorcea spăşită la bărbat şi la socrii. Un asemenea caz era destul de rar în vremea aceea, marea majoritate a fetelor învăţau de la mame ce este onoarea şi cât de degradantă este ruşinea. Satul era cel mai drastic judecător! Ce vremuri! Curate vremuri, mamă Ionele… Niciun gospodar cu frica lui Dumnezeu în suflet nu ţinea în bătătură pe fecioară-sa care se spurca la bărbat înainte de măritiş. O alunga la necuratul… Doar la el mai găsea alinare să-şi mai potolească oleacă lacrimile.” Anii au zburat şi, o dată cu ei, curăţenia din sufletele noastre. Prea repede ne-am răzvrătit împotriva trecutului, uitând poveţele bătrânilor noştri înţelepţi.

Mormintele părinţilor din cimitirul satului.



Doamne, dă-mi luna s-o apăr/ Cu iubirea care-o am/ Pentru cea dintâi scânteie/ Care-a fost şi n-o mai am.// Doamne, dă-mi un strop de rouă/ Să i-l pun pe fruntea plină/ Cu-amintiri şi cu iubire/ Celei ce mi-a fost lumină… Din nou, în satul meu Căldura înăbuşe aerul. Explozie de flăcări! Ne topim! Nu te poţi uita înspre soare. Mă încumet să străbat la picior satul de centru. De la un capăt la altul, comuna se întinde pe vreo 16 kilometri. Case, mai vechi şi mai noi, magazine, dispensarul, şcoala în care am învăţat, biserica, unde mergeam duminica la slujbe, cu mamaia Anica, cimitirul, unde ai mei îşi dorm somnul de veci, sub aceeaşi lespede, staţia de cale ferată… Şi acum opresc aici trenurile care vin dinspre Piteşti sau dinspre Slatina. Ca în anii copilăriei, când, măricel fiind, dam fuga la gară să mă întâlnesc cu văru-meu Nicu, să le facem cu mâna călătorilor. Anii au trecut! Casa părintească a îmbătrânit şi ea. Ridurile nu i se văd, este îmbrăcată în verdele verii. În faţa casei mai este doar un brad. Înalt şi drept ca lumânarea! Viaţa mea începe de la Vedea,/ care taie liniştea câmpiei,/ de la patru brazi cu rădăcina/ adâncită-n oazele prunciei. Au fost plantaţi de tata înainte de război. Adusese patru puieţi de brad dintr-o comună de munte, unde era şef de post de jandarmi. „Pentru fiecare câte unul” a zis tata, atunci. Nuţa, soru-mea mică, nu se născuse. A rămas doar bradul meu. Primul brad s-a dus în cer cu mama,/ celălalt cu tata – era trist/ fiindcă peste glie, peste Ţară/ se-ntindea pârjolul comunist.// Soră-mea, Puşica, pusu-s-a şi ea în cruce/ crucea unui tânăr brad, voinic/ numai eu cu Nuţa rămas-am pe lume/ să ne zbatem printr-un ev mojic… Privesc prin luneta timpului. Casa în care m-am născut şi am copilărit, în care am învăţat să mă închin şi să spun Tatăl Nostru înainte de culcare, casa în care mă trezeam dimineaţa cu vorbele bunicii „Maică, Ionele, ţi-am pregătit ligheanul cu apă proaspătă din fântână ca să-ţi clăteşti obrajii!” – de-abia se mai ţine pe picioare. E ca un bătrân corb în vâltoare de timp. Mi-e dragă şi aşa. Acolo îmi este copilăria! Să ierţi, dar să nu uiţi!

Anii s-au dus glonţ, transformându-se în amintiri. De-a lungul celor peste şapte decenii, viaţa mi-a oferit o mulţime de surprize, unele triste, altele mai puţin triste. Ca profesor de română, ca jurnalist şi ca scriitor am trăit o seamă de succese, care au stârnit, fireşte, admiraţie, dar şi destulă invidie. N-am uitat nimic din anii dureroşi pe care i-am trăit alături de ai mei după ocuparea ţării de Armata Roşie şi instaurarea comunismului, când deseori eram admonestat, uneori hăituit, pentru că eram fiul unui jandarm cu grade, care slujise, cum spuneau politrucii vremii, „regimul exploatator burghezo-moşieresc“. Din pricina acestei „vini”, tatăl meu a făcut deseori cunoştinţă cu „mâna de fier a dictaturii proletariatului” şi cu beciurile Securităţii, unde a fost bătut şi maltratat, dar a păstrat în gene lacrima acelei tăceri solemne şi demne a sfintei mândrii. Am trăit mereu în suflet cu faptele şi curajul unor asemenea oameni minunaţi şi cu încrederea că neamul nostru românesc n-are de ce să se teamă de moarte. Cu timpul, am iertat totul; i-am iertat pe toţi cei care mi-au făcut rău sau mi-au dorit răul. Aşa cum am învăţat de la bunica mea, neştiutoare de carte: Să ierţi, maică, dar să nu uiţi! …Mi-aduc aminte… Cu ocazia lansării unei cărţi în Statele Unite ale Americii, un reporter de la un săptămânal din California (care apare în Anaheim), m-a întrebat, printre



altele, ce anume din cultura de baştină m-a inspirat în profesie, de-a lungul anilor. I-am răspuns ceea ce mi-a dictat sufletul şi ce-am răspuns şi altă dată, când mi s-a mai pus o întrebare asemănătoare: «Cultura română mi-a făcut daruri multiple şi tot ce am realizat, ca scriitor şi ca jurnalist, se datorează, în primul rând, limbii şi literaturii române, amândouă de o unică vastitate, de o unică bogăţie. Importantă este nu numai (sau nu atât!) obârşia unui neam, cât dăinuirea şi perenitatea lui. Dăinuim, iată, prin volburile istoriei, rămânând teferi, rămânând români prin limbă, datini şi grai. Căci „noi locului ne ţinem,/ cum am fost aşa rămânem”. Dăinuim de milenii şi n-avem de gând să pierim de pe faţa pământului, aşa cum şi-au dorit şi încă îşi mai doresc unii. Iar dacă vreo catastrofă (asta, ca să împingem imaginaţia în imposibil) ne-ar smulge pământul de sub tălpi, am dăinui prin limbă. Am trăi şi am locui în Limba Română, cum zice poetul, cu tot ce comportă acest termen ca frumu-seţe şi duh, ca durabilitate şi ca nemurire. Cei care-şi pierd limba îşi pierd, aş zice, şi sufletul, înlocuindu-l cu altul de împrumut. La fel, cei care pierd contactul cu cultura română, cultă şi populară, cu izvorul de inspiraţie al ţărânei ce i-a iscat. Brâncuşi, ale cărui izvoare de artă mulţi le-au plasat în teritorii străine, s-a revendicat întotdeauna pământului românesc. Singur a spus-o: „Nu vom fi niciodată îndeajuns de recunoscători pământului care ne-a dat tot.” Nu mai puţin m-a inspirat exemplul de trudă şi de abnegaţie în slujirea ideii al marilor noştri gazetari şi scriitori, în primul rând l-aş aminti pe Mihai Eminescu, poetul şi gazetarul care rămâne, până astăzi, neîntrecut. Am acordat cărţii un rol primordial în for-marea mea profesională. Eu consider cartea cea mai importantă hrană a unui om, chiar dacă astăzi există mijloace moderne, precum televiziunea sau internetul, care îl îndepărtează pe om din faţa cărţii. Cartea rămâne primordială în pregătirea cultural-generală a oricărui individ. Fără carte, astăzi, nu poţi să faci niciun pas spre cultura universală.» Post Scriptum

… Sunt de mai mulţi ani CETĂŢEAN DE ONOARE AL MUNICIPIULUI RÂMNICU VÂLCEA. Credeam că ai mei, de-acasă, m-au uitat. M-am înşelat! Consiliul Local Corbu, consătenii mei mi-au acordat demnitatea de CETĂŢEAN DE ONOARE AL COMUNEI. Tuturor le sunt recunoscător! Niciodată, însă, nu voi fi îndeajuns de recunoscător pământului în care m-am născut, părinţilor, rudelor, prietenilor, tuturor consătenilor, celor care mi-au dat tot, de la care am învăţat, întâiaşi dată, ce este omenia, dreptatea, cinstea şi munca. Iată, m-am întors în sat la Corbu/ cânt din nou cu stelele în sân/ vă cunosc şi voi mă recunoaşteţi/ chiar dacă sunt azi... copil bătrân.// Vremurile s-au schimbat, se pare/ şi primaru-i sprinten şi voinic,/ mi-aţi dat titlul de OM DE ONOARE/ vă mulţam cu lacrimi... ce să zic...// Voi, corbenii mei, luaţi aminte,/ într-o zi veţi fi bătrâni şi voi,/ aveţi grijă, umăr lângă umăr,/ voi să scoateţi satul din nevoi.// Bună dimineaţa... bună seara.../ să păstraţi în suflet ce spun eu:/ numai prin iubire şi prin muncă/ noi ne închinăm lui Dumnezeu!...



Ieromonahul Damian Stănoiu şi monografiile sale (II) prof. Viorica Istrate

Şc. ,,George Poboran”, Slatina

Damian Stănoiu (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 14/2013; 27,30/2014; 36, 37, 41, 42/2015) s-a născut la 3 aprilie 1893 în Dobrotinet, judeţul Olt şi a decedat la 8 iulie 1956, la Bucureşti. Este fiul Radei şi al lui Dumitru Stănoiu. A urmat cinci clase în comuna natală cu învăţătorul Stancu Dobrinescu, dar îşi întrerupe învăţătura, având diverse ocupaţii în aceeaşi localitate (telefonist, cântăreţ la biserică, secretar la primărie), apoi intră la şcoala de cântăreţi bisericeşti din Slatina. După o perioadă de peregrinări, în care a practicat diferite îndeletniciri (vânzător de portocale la Craiova, paracliser la Biserica Amzei din Bucureşti, muncitor la fabrica de ciment din Sinaia şi la cea de hârtie de la Letea, vânzător de jurnale în Iaşi, expediţionar în administraţia ziarelor „Dimineaţa" şi „Adevărul", muncitor la o fabrică bucureşteană de mobilă, hamal la Constanţa, îngrijitor la spitalul Pantelimon), în aprilie 1913 se călugăreşte la mănăstirea Căldăruşani, luându-şi numele Daniil.

Preot la mănăstirea Sinaia (1919), a fost paroh în câteva localităţi din Vlaşca, Ilfov şi Prahova (1920-1922), secretar şi membru în Consiliul duhovnicesc al bisericii Udricani din Bucureşti (1924), a condus tipografia de la mănăstirea Cernica (1925) şi a slujit la biserica Antim din Bucureşti (1926). La îndemnul superiorilor, a elaborat monografii ale unor aşezăminte monahale aparţinând eparhiei Bucureşti: Mănăstirea Căldăruşani (1924), Mănăstirea Pasărea (1926), Mănăstirea Sămurcăşeşti (Ciorogârla) (1926) şi Mănăstirea Ţigăneşti (1926). Fragmente ale ultimelor două lucrări aici amintite au apărut şi în revista Biserica Ortodoxă Română nr. 6/iunie 1926. Vom reda în rândurile următoare cele mai interesante fragmente din mica lucrare monografică ilustrată de 32 de pagini a lui Damian Stănoiu dedicată Mănăstirii Ţigăneşti. Intervenţiile noastre ca şi întreruperile de text le-am încadrat între paranteze drepte.

Mănăstirea Ţigăneşti Locul de aşezare al mănăstirii Ţigăneşti. Mănăstirea de călugăriţe despre care se vorbeşte în această cărticică este aşezată aproape de limita de Nord a judeţului Ilfov pe un podiş înconjurat de apa Bălteni şi la o înălţime de 104 m. deasupra nivelului mării. Se învecineşte cu satele Ciolpani-format din clăcaşii, robii şi argaţii de pe vermuri ai mănăstirii, la Sud-Est şi în imediată apropiere; Ţigăneşti de la care îşi trage numele, la 4 km. spre Răsărit şi Piscu la Nord, peste apă. Distanţa de la Bucureşti până la mănăstirea Ţigăneşti este de 37 km. Din care 34 pe şoseaua naţională ce se prelungeşte din Şoseaua



Kiseleff spre Ploeşti şi 3 km. prin satul Ciolpani. De la Ploieşti sunt numai 27 km. din care 24 pe aceeaşi şosea naţională, iar restul de 3 prin Ciolpani. Din ambele oraşe se poate merge cu trenul până la gara Periş, iar de aci cu trăsura sau pe jos prin satele Brătuleşti, Tâncăbeşti şi Ciolpani cale de 15 km. Prin pădurea Coroanei sunt numai 9 km. între gară şi mănăstire. Locul ocupat de clădirile mănăstirii, are pe hartă, asemănarea unei inimi formată de o cotitură a lacului Bălteni. Interiorul mănăstirii-fie că intri pe puntea dinspre Ciolpani, fie pe la ocolul silvic ,,Ţigăneşti” îţi face impresia unui sat foarte curat cu uliţe neregulate şi cu case în şir sau izolate, fiecare cu stilul ei şi cu o grădiniţă în care maicile pun flori multe, foarte multe, şi ceva legume. Lacul care înconjoară mănăstirea o izolează de satele vecine şi-i foloseşte cu ceva peşte şi stuf; fiind însă puţin adânc şi plin de ierburi, nu contribuie prea mult la înfrumuseţarea locului şi pe deasupra mai e şi nesănătos în timpul verii. Peste lac însă se găsesc locuri atrăgătoare: ,,Ciairul” dintre lac şi pădurea Ciolpani cu stejari în vârstă de 150-200 de ani, printre care s-a rătăcit şi un fag cam de-o seamă cu mănăstirea, serveşte şi de păşune vitelor şi de plimbare călugăriţelor. Apoi parcul amenajat de ocolul sivic chiar la intrarea principală a mănăstirii cu arbori tineri şi cărări îngrijite e locul de recreaţie al vizitatorilor. Ceva mai departe pe cărările din pădure sau cu luntrea pe lac se poate merge la Scrovişte unde se află castelul regal de vânătoare -3 km. sau la fosta mănăstire Bălteni a lui Hrizea Vornicul (7 km). Distanţa dintre Ţigăneşti şi lacul Snagov, atât de drag bucureştenilor este numai de 7,5 km. Când a luat fiinţă mănăstirea Ţigăneşti, locul avea pe aci o altă înfăţişare. Pământul era acoperit de pădurile seculare ce formau vestitul codru al Vlăsiei care se întindea ca o masă enormă de la Teleorman la Buzău şi de la Dunăre la Ploeşti. Satul Ciolpani nu exista, iar celelalte vor fi fost mici alcătuiri de clăcaşi mănăstireşti cu bordee răsleţite prin luminişurile codrului. În pacea faimosului codru sticată doar de cetele de haiduci şi de potere urmăritoare şi din când în când de bejenari, domneau prin aceste părţi un şir de mănăstiri: Bălteni, Turbaţi, Snagov, Gruiu, iar ceva mai departe, Căldăruşani şi Balamuci. Mai târziu lumea s-a înmulţit şi a tot ciopârţit codrul pentru a face locuri de arătură. Schitul Bălteni a rămas biserică pentru sat, Balamuci la fel, din Turbaţi a rămas doar bisericuţa ruinată într-un cimitir, din Snagov iarăşi biserica singuratică în mijlocul lacului, călugări greci de la Gruiu s-au dus la 1864 de unde veniseră, iar frumoasa mănăstire Căldăruşani se zbate de ani de zile între viaţă şi moarte....



Multă vreme mănăstirea Ţigăneşti s-a bucurat de o viaţă relativ izolată prea puţin viind în contact cu lumea celor două mari oraşe între care este aşezată. De când însă au luat fiinţă şoseua naţională şi drumul de fier şi de când automobilele au scurtat aşa de mult distanţele cele mai mari, este foarte mult vizitată de ploeşteni şi mai ales de bucureştenii lipsiţi de împrejurimi atrăgătoare. Istoricul mănăstirii Ţigăneşti În timpurile mai vechi când sufletul omenesc era mai înclinat sptre misticism, se găseau călugări pentru cari viaţa obştească din schiturile şi mănăstirile organizate încă nu satisfăcea aspiraţiile lor către unicul ţel ce-l urmăreau: mântuirea. Aceştia, dornici de o viaţă singuratică, departe, în mijlocul naturii, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu, părăseau comunităţile şi se afundau în locuri pe care omul (mai rar pe atunci şi mai puţin scormonitor decât astăzi) nu se prea hazarda să se ducă. La munte, aceşti călugări iubitori de sihăstrie preferau peşterile şi scobiturile dintre stânci, iar la şes ostroavele înconjurate de lacuri şi de păduri seculare. Cu toată dorinţa lor de singurătate, însă rar se întâmpla ca aceşti pustnici să trăiască într-o desăvârşită izolare individuală până la sfârşitul vieţii – şi atunci numai prin apropierea mănăstirilor. Căci omul din cauza necesităţilor vieţii oricât ar fi de mizantrop şi de ahtiat după linişte departe de lume, nu se poate izola o viaţă întreagă singur, în întunecimea unei peşteri necunoscute sau în sălbăticia unui codru neumblat. Din această pricină, călugării care se hotărau să se pustnicească la depărtări mai mari de mănăstiri şi de sate, plecau mai totdeauna câte 2-3 şi chiar mai mulţi şi când găseau locul dorit, se aşezau la distanţe nu tocmai mari unul de altul, iar atunci când plecau singuri căutau locurile alese de alţii şi găsindu-le, rămâneau şi ei prin apropiere. Când numărul pustnicilor adunaţi într-un loc mai creştea, se apucau şi-şi făceau o bisericuţă de lemn unde se adunau Duminica şi în celelalte sărbători de ascultau sf. liturghie săvârşită de cei cu darul preoţiei şi se împărtăşeau cu Sf. Taine. Apoi se întorceau în colibele şi vizuinele lor pentru a se întâlni iarăşi în sărbătoarea viitoare să se împărtăşească şi să constate dacă s-a mai adăugat vre-un frate nou sau vre-unul s-a dus către Domnul. Cu timpul acei dintre dânşii cari nu mai puteau suporta asprimea peşterilor şi adăposturile improvizate prin crăpăturile stâncilor îşi ridicau chilioare în jurul bisericii, apoi îşi alegeau şi un stareţ, luau masa împrună, astfel că treptat, treptat, cei fugiţi de sgomotul comunităţilor, se pomeneau iarăşi într-o comunitate negreşit mai mică şi cu aspiraţii mai puţine şi adesea mai înalte decât acelea pe cari le părăsiseră. Unele din aceste sihăstrii dispăreau odată cu moartea celui din urmă bătrân, altele descoperite întâmplător sau căutate de vre-un Voievod biruitor, de vre-un boier evlavios şi bogat sau de vre-un călugăr de iniţiativă, venit adesea din Muntele Atonului, se transformau repede în schituri şi mănăstiri în toată regula. Aşa a luat fiinţă Căldăruşanii, tot aşa Sinaia, Turnu, Stănişoara şi altele. Tradiţia ne spune că o astfel de sihăstrie a fost şi în locul unde se găseşte astăzi mănăstirea Ţigăneşti. Şi este de crezut, căci locul băltos şi grozav de împădurit cum a fost mai demult, avea tote însuşirile pentru a ispiti pe călugării doritori de pustie de prin mănăstirile din apropiere. Când a luat fiinţă această pustnicie, însă nu se poate şti, deoarece,după cum am arătat, astfel de înjghebări călugăreşti nu se făceau cu hrisoave domneşti, iar bisericuţele lor improvizate, n-aveau pisanii săpate în piatră.



Pustnicia care a precedat mănăstirea Ţigăneşti de mai târziu, va fi trecut şi ea prin transformările arătate mai sus căci la 5 iulie 1780 o găsim schit în regulă cu stareţ şi cu averi proprii. La această dată, Hrisant, stareţul acestui schit, face înscris cu familia Căpleştilor pentru răscumpărarea unei părţi din moşia Ţigăneşti. Mai cunoaştem şi un alt stareţ anume Teofil Ieromonahul care a însemnat pe un manuscris al Mitropolitului Antim Ivireanu intitulat ,,A păcătoşilor spăsenie (,,Mântuirea păcătoşilor) aceste rânduri ,,Această carte este a schitului Ţigăneşti-Izvorani, nemene să nu îndrăznească a o înstreina. Teofil Ierom. Stareţul acestui schit. Numele de Ţigăneşti-Izvorani s-a dat schitului după satele din apropiere care poartă aceste numiri şi care sunt mult mai vechi decât începutul mănăstirii. Cu acest nume dublu este numit şi mai târziu în hrisoave domneşti de mili, ca acel al lui Moruzi din 1793, al lui Alex. Ipsilant din 1797 şi a lui Hangeri din 1798. După 5 iulie 1780 - singura dată ce posedăm despre Ţigăneşti ca mănăstire de bărbaţi- se face aici o schimbare extrem de rar întâlnită în istoria monahismului românesc. Pentru motive cari se vor putea dovedi, credem, când Arhivele Statului vor fi iarăşi în posesia documentelor evacuate la Moscova, schitul de călugări Ţigăneşti-Izvorani a fost transformat în schit de călugăriţe. Nu cunoştem precis data când s-a făcut această schimbare, ştim însă că la 5 iulie 1780, erau aici călugări, iar la 7 iunie 1805 se aflau călugăriţe. La această dată (7 iunie 1805) un eveniment foarte important se petrece iarăşi în istoria mănăstirii Ţigăneşti. În urma stăruinţei Mitropolitului de atunci, Dosiftei, Constantin Ipsilant Voievod, supune schitului Ţigăneşti două schituri de călugăriţe – anume Turbaţii de lângă Snagov şi Hagi Dina sau Hagi Dima din Bucureşti cu toate averile lor. Pricina pentru care au fost desfiinţate aceste două schituri este arătată într-un hrisov al lui Ioan Vodă Caragea cu data de 5 mai 1813. Dăm aici un fragment din acest hrisov în care se văd şi regulile de vieţuire puse de C-tin Vodă Ipsilant, în obştea mărită a mănăstirii Ţigăneşti: ,,Prea Sfinţia Sa Proin Mitropolitul Dosifteiu prin anafora făcând arătare fratelui Constantin Vodă Ipsilant că schitul Turbaţi din jud. Ilfov, din vechime fiind zidit în pustietate, s-au aflat sălăşluind acolo maice călugăriţe, păzind întru toate potvigul chinoviecesc şi trăind cu linişte ferite de turbări lumeşti, apoi în zilele din urmă înmulţindu-se norodul şi adunându-se silişte de sat împrejur, şi neavând biserică deosebită de mir, mergea toţi bărbaţii şi femeile la biserica shitului, împărtăşindu-se ascultării sfintelor slujbe cu toţii deavalma; cum şi schitul Hagii Dimei de aici din oraşul Bucureşti, fiind împrejurat de mahala care nu are biserică, deosebită de mir, mahalagiii mergeau asemenea la schit. Şi aşa şi la un schit şi la altul, nu puţină scandelă se pricinuieşte maicelor, rămânând afară de aceasta şi mila acelor răpiţi ctitori strămutată care numai şi numai pentru cei ce au viaţă singuratecă au zidit aceste sfinte locaşuri. Spre îndreptarea dar aceştii neorînduieli, Prea Sfinţia Sa a făcut o chibzuire ca aceasta, adecă, fiindcă schitul Ţigăneştii de maice ce este duhovniceşte supus otcârmuirii năstavnicului din Căldăruşani şi se află c-un ostrov înconjurat de apă şi loc în lături depărtat în pădure unde s-au adunat şi se adună înmulţindu-se zi cu zi soborul maicelor, înflorind şi sporind în fapte bune, au găsit cu cale să supue mai sus numitele două schituri Turbaţii adică şi Hagi Dima cu toate acareturile lor mişcătoare la schitul Ţigăneşti, mutându-se toate maicele dintr-amândouă la Ţigăneşti, şi biserica schitului Turbaţii să rămâe de mir în seama satului de ocolo, iar schitul Hagi Dima să rămâie ca un metoh schitului Ţigăneşti, ca când se va întâmpla să vie vre-o maică de acolo aici la Bucureşti pentru trebuinţa sa,



sau pentru a schitului, să nu se preumble prin case mireneşti ci să meargă la metoh. Orânduim şi o iconoamă cu două maici care se va găsi cu cale de către stariţa ot Ţigăneşti purtătoare de grijă înlăuntrul schitului, cum şi de a primi în pază acolo femeile ce au prigonire de judecată cu bărbaţii lor aici la Metropolie, şi până a li se da izbăvire judecăţii dela Metropolie, se pun la o opreală; cărora maice să li orânduiască şi hrana cea trebuincioasă peste an cum şi celelalte cheltuieli ce va fi trebuincioasă iar prisosul din tot venitul să meargă la Ţigăneşti […]. Ca să nu intre vre-o scandelă spre a se da pricină de turbare la vremea când se va întâmpla a muri stariţa ce se va afla, să nu se aducă stariţă din altă parte, ci iarăşi dintru chinovia maicelor cari îşi petrec viaţa în schitul Ţigăneşti, să aleagă stariţul din Căldăruşani, pre care va fi mai cu iscusinţă spre buna petrecere”. Mai departe se arată în acest hrisov a lui Caragea că Vodă C-tin Alexandru Ipsilanti, n-a pus numai reguli, dar a făcut şi danii mănăstirii Ţigăneşti. ,,Să aibă a ţine 20 de oameni fără de pricină de dajdie cu doi ce erau ai schitului Ţigăneşti apăraţi cu pecetluituri dupre orînduiala visteriei ca să fie de slujbă sfântului schit a aduce cele trebuincioase maicelor. Să ia şi de la ocnă pre fieşcare an bolovani de sare o sută cinzeci ce au avut schitul mai înainte; să se scutească şi oile ce va avea schitul, de oierit; să ia dela vama Gherghiţei taleri 100 casă fie pentru untdelemn, tămâie şi ceară la sfântul schit, şi aceşti bani să-i dea vameşul peste banii cămărei”. După ce întăreşte cele tocmite de înaitaşul său, Caragea mai adaogă şi el încă 10 lude ca să fie 30 cu toţii, şi închee hrisovul rugând creştineşte ,,şi pre alţi fraţi Domni cari în urma boastră se vor învrednici a fi oblăduitori acestui creştinesc scaun, să binevoiască a înnoi şi a întări aceste mile şi orândueli ca şi ale Domniilor Sale faceri de bine să fie în urmă ţinute în seamă”. Mănăstirea căpătând importanţă prin alipirea schiturilor Turbaţi şi Hagi Dina, mărindu-se şi obştea cu acest eveniment, simte tot mai mult nevoia unei biserici mai falnice şi mai încăpătoare. Această lipsă este împlinită abia în anul 1812 când se ridică biserica cea mare cu ajutorul banului Radu Golescu, al logofătului G. Florescu şi al arhimandritului Dosiftei, stareţul de atunci de la mănăstirea Căldăruşani. Biserica cea veche, de lemn, se zice că a fost dată sătenilor din Amara (Ialomiţa). În anul 1817 se ridică biserica cimitirului şi bolniţa (spitalul) de către logofătul bisericesc Niculae Băţcoveanu. Pentru întreţinerea bolniţei, Băţcoveanu dăruieşte mănăstirii moşia Zădăriciu din jud. Vlaşca. Prin hrisovul din data de 27 Octombrie 1824 Dimitrie Ghica Vodă întăreşte mănăstirii Ţigăneşti scutirile şi daniile făcute de foştii Domni. [ În perioada 1832-1844 mănăstirea cumpără pământuri, moşii, vii]. Decretul domnescc din 1863 prin care se dispune secularizarea averilor mănăstireşti, găseşte mănăstirea Ţigăneşti cu o avere destul de frumuşică. […] În toamna anului 1864 se înfiinţează în mănăstire o şcoală primară pentru surorile tinere şi pentru copiii din sat. A funcţionat în încăperile bolniţei având primul învăţător pe monahul Dometian Pizone plătit cu 500 lei vechi pe lună şi hrană din mănăstire.[…] În susţinerea războiului pentru independenţă, din 1877, mănăstirea Ţigăneşti a adus şi ea partea ei din ce a putut. […] La ,,Crucea Roşie” au luat parte 15 călugăriţe.[…] Armatele ruseşti care nu ne prea tratau ca amici au făcut stricăciuni şi în această mănăstire [au devastat arhondăria, au stricat uşile, sobele şi paturile].



Ca la toate celelalte mănăstiri, şi la Ţigăneşti a fost masă comună.[…] Să nu se creadă că masa era la înălţimea stării materiale. […] Mămăliga de mei, brânza cu viermi, grâul fiert, ciorba de ştevie şi de foi de varză au alcătuit hrana trupească a călugărilor şi călugăriţelor atunci când mănăstirile dispuneau de averi colosale. Cei care ar fi cutezat să protesteze cât de timid erau supuşi la chinuri barbare, existând în acest scop unelte speciale de tortură şi închişi prin beciurile umede şi întunecoase unde erau hrăniţi cu pâine uscată şi cu apă. […] În februarie 1869 profitând de prima vizită pe care Domnitorul Carol o făcea aici, câteva călugăriţe îi înmânează o petiţie cerând desfinţarea mesei. Peste puţină vreme se primeşte de la Ministerul Cultelor răspuns că nu se probă cererea. Stareţa citeşte ordinul în biserică, dar maicile petiţionare, crezând că ordinul e plăzmuit fac mare turburare. În Februarie 1882 un număr de 95 de călugăriţe petiţionează în aceiaşi chestie la Camera Deputaţilor. Mitropolia face o anchetă şi pedepseşte pe 7 dintre ele cu surghiunul iar pe celelalte 88 la canon în biserică. Numai după două luni însă, din cauză că viaţa de toate zilele a mănăstirii era dominată de o idee care devenise fixă la marea majoritate a călugăriţelor, Mitropolia, după chiar intervenţia stareţei, încuviinţează desfinţarea mesei comune şi darea bugetului în mână cu începere de la 1 Aprilie 1882. În scurta campanie întreprinsă de armata română în Bulgaria, în vara anului 1913, au luat parte la ,,Crucea Roşie” şi un număr de 4 călugăriţe din Ţigăneşti. În noaptea de 7-8 august 1885 un foc năprasnic distruge armanul mănăstirii. Au ars 100 care de fân şi paie, pătule făcute din cherestea şi multe unelte de muncă. […] O etapă în istoria mănăstirii Ţigăneşti, o constituie atingerea, voită sau silită, cu evenimentele desfăşurate în 1916-1918. În timpul neutralităţii maicile au lucrat rufărie pentru soldaţi cu material dat de societatea ,,Mama Răniţilor”. Din 15 călugăriţe înscrise pentru Crucea Roşie, au fost luate numai 12, în ziua de 22 August 1916, în serviciul spitalului înfiinţat de Palatul Regal din Bucureşti. Ocupaţia nemţească de tristă amintire, a pricinuit şi acestui sfânt locaş multe neajunsuri. [Un regiment a fost încuartierat la mănăstire iar ca recunoştiinţă pentru ospitalitate, soldaţii nemţi au devastat chiliile, au spart uşile şi au luat proviziile pentru iarnă ale călugăriţelor]. Au luat nemţii între altele şi două clopote în greutate de 4-500 kgr. fiecare. În noaptea de 31 mai stil vechi 1918 au luat foc un rând de case din apropierea trapezului. Au ars 6 chilii compuse din câte 4 camere fiecare , rămânând fără adăpost un număr de 14 călugăriţe.[…] În timpul de faţă se găsesc la mănăstire 170 de călugăriţe şi 16 surori.[…] Pe lângă participarea la slujbele bisericeşti de zi şi de noaote, ocupaţia de totdeauna o formează lucrul de mână din care îşi ţin existenţa. Vestitul mohair […] a făcut demult faima acestei mănăstiri, iar diferite obiecte de linjerie fină ajoururi şi dantelărie nu se lucrează în nici-o mănăstire mai minunat ca în Ţigăneşti. La 1 Aprilie 1923 s-a înfiinţat aici şi un atelier de covoare având primă maestră pe Maica Emilia Dumitrescu, actuala stariţă. […] Pentru a înlesni desfacerea produselor lor şi vizitatorilor prilejul de a admira şi cumpăra lucruri frumoase şi trainice, s-a deschis un bazar în interiorul mănăstirii. […] Trebuie spus aci că starea de progres în care se găseşte astăzi mănăstirea Ţigăneşti se datoreşte în bună parte Î.P.S. Patriarh Miron. Înfiinţarea atelierului, reguli severe în gospodărie, readucerea în proprietatea mănăstirii a bisericii şi imobilului din Bucureşti–



toate acestea se datoresc iniţiativei sau sprijinului puternic dat de I.S.S. Sa care se ocupă personal de tot ce interesează mănăstirile din eparhia Bucureştilor. Bisericile şi clopotniţa mănăstirii Ţigăneşti a-Biserica cea mare A fost zidită în anul 1812 de către Banul Radu Golescu, Arhimandritul Dositei, stareţul de pe atunci al mănăstirii Căldăruşani şi Marele Logofăt Gheorghe Florescu. Are forma crucei cu două turle; una la mijloc şi alta ceva mai mică între tindă şi pronaos. Tinda are o lăţime de 3,70 metri şi este închisă. […] Pronaosul de naos este despărţit prin două mari coloane de cărămidă pe care sunt fixate icoanele Domnului şi a Maicei Domnului. Biserica are o lungime de 26,5 metri şi o lărgime la sânuri de 13,20 metri. Grosimea zidului este de 75 cm. Altarul este pardosit cu duşumea, iar restul cu lespezi de piatră în diferite forme geometrice. Tâmpla este din stejar sculptat având icoanele împărăteşti îmbrăcate în argint. După cum se citeşte în inscripţia a doua, această biserică a fost zugrăvită a doua oară în anul 1853. În 1883 fiind pictura afumată şi ştearsă s-a refăcut a treia oară de către pictorul Serafim. La 10 Iulie 1895 s-a terminat de spălat, corectat şi zugrăvit din nou de pictorul G. Stoenescu din Piteşti. În anul 1911 iarăşi s-a spălat şi corectat de pictorul Pandele Ioanid şi s-a învelit din nou. Reparaţii mai mici la exterior a suferit în 1869, 1886, şi în 1893 când s-a învelit din nou. În timpul de faţă biserica se găseşte în foarte bună stare atât pe dinlăuntru cât şi pe dinafară. Toate slujbele de zi şi de noapte atât în sărbători cât şi în zilele de lucru, se săvârşesc aici. Nu se află aci nici chipuri şi nici morminte de ctitori. b. Biserica cimitirului Această biserică se află înlăuntrul cimitirului şi serveşte numai pentru prohodirea morţilor. E construcţie de zid, în forma crucei c-o singură turlă. A fost ridicată în anul 1817 de către Marele Logofăt Bisericesc N. Bâscoveanu, acelaşi care, împreună cu un frate al său, a ridicat şi biserica din ,,Cocioc” a mănăstirii Căldăruşani. Înlăuntru, desupra uşii de la intrare, se află o inscripţie pe zid cu slove latine care glăsueşte astfel: ,,Acest sfânt şi D-zeesc locaş unde se prăznuieşte hramul sf.Troiţă s-au ridicat de D-sa Marele Logofăt Bisericesc N. Bâţcoveanu pe la anul 1817, iar acum la anul 1880 în zilele Înalt Prea Sf. Mitro. şi Primat al României D.D.Calinic s-au zugrăvit şi s-au înfrumuseţat de Preacuvioasa stareţa acestei M-ri Domnica Arh. cu a sa cheltuială spre a sa pomenire”. Această bisericuţă este învelită cu tablă şi pardosită cu scânduri. În timpul de faţă se află în bună stare. La spatele bisericii, în cimitir se află gropniţa unde se depun osemintele călugăriţelor după şapte ani de la înmormântare. Această macabră expoziţie de craniuri este construită la suprafaţă în forma unei magazii de scânduri. Craniurile sunt aşezate pe rafturi, la rând şi nu după ranguri. Oasele celelalte se aruncă într-o groapă adâncă şi strâmtă la gură, săpată chiar în mijlocul gropniţei. În cimitirul bine întreţinut se află şi morminte de mireni, unele cu monumente frumoase şi cu inscripţii ca aceasta:



Muritor eşti, stai nu trece Şi contemplă-mi restul rece, Căci, viaţa este o roată Si, ce eşti, am fost odată Şi ce sunt,vei fi alt,dată.

c. Biserica din strada Schitul Maicilor (Bucureşti) Această biserică se află în curtea metocului mănăstirii unde pe vremuri a fost schitul de călugăriţe numit Hagi Dina. A fost zidită în anul 1726 de către întemeetoarea schitului Timoteea Monahia, după cum se vede în inscripţia de deasupra uşii de la intrare. […] [Biserica în forma ei veche avea o mică turlă deasupra naosului iar cea din mijloc în forma unei mici cupole de fort abia vizibilă deasupra acoperişului]. Aceste turle au fost stricate de un fost preot al acestei biserici, anume Niculae Sachelarie şi înlocuite prin cele ce se văd astăzi. Interiorul bisericii este cu totul plăcut. Pictura făcută în 1896 de G. Stănescu se păstrează curată, tâmpla de stejar sculptat cu două icoane împărăteşti îmbrăcate în argint, iar pe jos cu mozaic. Între naos şi pronaos au fost două coloane, se văd urmele, dărâmate probabil pentru a se mai lărgi biserica. Ultimele îmbunătăţiri s-au adus bisericii în anul 1920 prin stăruinţa preotului D. Teodorescu, actualul paroh al bisericii Albă-Postăvari. I s-au făcut atunci reparaţii şi în lăuntru şi pe afară, adăugându-se şi câteva odoare sfinte. Tot atunci s-a împrejmuit din nou – gardul vechi fiind stricat în timpul războiului. d. Clopotniţa Construcţie de zid - făcută probabil o dată cu biserica - având baza boltită şi înălţimea ca de 15 metri. Sunt aici trei clopote: unul, cel mai mare, turnat în anul 1872, al 2- lea de 450 kg. făcut în 1919 din donaţii şi al 3-lea în greutate de 350 kg. făcut în acelaşi an cu cheltuiala d-nei Teodosia Buiurga. În clopotniţă se află un ceas uriaş cumpărat în anul 1911 din Germania prin stăruinţa actualei stariţe. Maşinăria are o greutete de 1321 kg. Bate în clopote sferturile şi orele. Starea materială a mănăstirii Ţigăneşti I. În anul 1863. Moşii 1.Ciolpanii sau ,,Vatra mănăstirii” în întindere de 740 de pogoane. 2.Ţigăneştii ce se învecina cu moşia Gheorghiţa a Mitropoliei pe la matca veche a Ialomiţei. Această moşie avea 221 pogoane arabile, afară de pădure. 3.Băteştii-Pucheni, în judeţul Prahova, fostă a schitului Turbaţi cu o pădure de anini de 462 pogoane, două mori şi o piuă. 4. O sfoară de moşie la Săruleşti. 5. Hagi Dina în întindere ca de 600 stj. La capul podului Calicilor, pe drumul Giurgiului, 300 stj. au fost daţi schitului Hagi Dina în 1728 de către Nicolae Vodă Mavrocordat, iar 300 adăugaţi de Constantin Ipsilant.



6. Zădărici, în judeţul Vlaşca dăruită de N. Bâţcoveanu în 1917. 7. Preajba, în judeţul Romanaţi, dăruită de Safta Brâncoveanca în anul 1863. Vii În total 41 de pogoane, în şapte locuri. Imobile (afară din mănăstire) O biserică şi o casă în Bucureşti (metocul), Trei hanuri în cuprinsul vetrei, Şase cârciumi la Băteşti, Două mori la Băteşti. Vite 76 de bivoli şi bivoliţe, 127 boi şi vaci, 50 cai, 37 porci, 1293 oi. Valori în casa stăreţiei 47 napoleoni, 39 icuşari şi 183 sfanţi. II. În 1926 Teren arabil – 35,2720 ha şi loc de păşune – 11,9800 ha, Balta cu izlazul de pe margini -64,1790 ha, Locul ocupat de clădiri – 9,6230 ha. Imobile (afară din mănăstire) O biserică şi două case în Bucureşti, strada Schitul Maicilor (metocul). Vite 2 de bivoli şi 6 bivoliţe, 4 boi şi 4 vaci, 4 cai, 5 viţei. Valori Numerar-121903 lei, Efecte – 39000 lei. Stareţii şi stareţele mănăstirii Ţigăneşti 1.Teofil Ieromonahul. 2. Hrisant [1780]. 3. Marina, stareţă în 1812. În timpul ei s- a făcut biserica cea mare. 4. Macrina 5. Olimpiada 6. Fevronia [1829-1860]. În timpul ei s-a făcut arhondăria şi s-a zugrăvit a doua oară biserica (1853). 7. Atanasia [1861-1863]. 8. Gherasima Daniil (1863-1864). În timpul ei s-a pus în aplicare decretul domnesc pentru secularizarea averilor mănăstireşti. 9. Magdalina, numită şi dăscăliţa cea mare -1864. În timpul ei s-a înfiinţat în mănăstire o şcoală primară. 10. Sevastia Mălureanu [1864-1867]. 11. Gherasima Daniil [1867-1869]. 12. Magdalina, aleasă a doua oară în 1869. A fost dăscăliţă de muzică bisericească. 13. Sevastia Mălureanu [1871-1874]. 14. Domnica Tomuleanu (1874-1882). În timpul ei s-a făcut şoseaua care leagă mănăstirea cu şoseaua naţională, s-a zugrăvit biserica mare a treia oară şi biserica cimitirului a doua oară, s-au făcut reparaţii la stăreţie şi arhondărie. 15. Steliani Vasiliu [1882-1891].



16. Domnica Tomuleanu [1891-1892]. 17. Zoi Ieroftei (1892-1896). În timpul ei s-a făcut puţul de la grajd şi s-a reparat radical biserica cea mare. 18. Stavrofilia Ionescu [1896-1903]. 19. Zoi Ieroftei [1903-1909]. 20. Iperecheia Rădulescu (1909-1914). În timpul ei s-a învelit din nou biserica cea mare, s-a spălat şi corectat pictura, s-a făcut grajdul pentru vitele cornute şi o magazie pentru cereale. 21. Serafima Niculescu [1914-1925]. 22. Serafima Niculescu (1914-1925) În timpul ei s-a împrejmuit curtea, un clopot şi puţul de la punte şi s-au pus cruci de piatră în diferite locuri. 23. Emilia Dumitrescu-Lăzărescu-1925. În timpul ei s-a înfiinţat atelierul de covoare, a reparat stăreţia, a infiinţat un bazar pentru desfacerea produselor mănăstireşti, un consum pentru aprovizionarea maicilor şi a stăruit de a readus în patrimoniul mănăstirii biserica ,,Schitul Maicilor”dimpreună cu un imobil. La expoziţia din 1906 a obţinut medalia de aur. E decorată cu ,,Răsplata Muncii pentru Biserică” cl. I-a şi a II-a. Ajutătorii mănăstirii Ţigăneşti 1. Antonia schimonahia a dăruit via şi o casă ce avea în Valea Călugărească-1811. 2. Arhimandritul Dositei, stareţ al Căldăruşanilor, Banul Radu Golescu şi Logofătul G. Florescu au făcut biserica cea mare -1812. 3. Logofătul Bisericesc N. Bâţcoveanu a făcut biserica cimitirului, bolniţa şi a dăruit moşia Zădăriciu din judeţul Vlaşca-1817. 4. Măriuţa, fiica protopopului Voicu a dăruit 2 pogoane vie, 3 pogoane livezi şi 2 boi-1827, 5. Schitul Ghighiu dăruieşte o vie în dealul Bighilin-1846. 6. Safta Pităreasa lasă după moartea ei o casă cu 4 odăi-1847. 7. Joiţa Galeaşca dăruieşte o vie în Valea Benei-1860. 8. Anghel Dimitriu lasă prăvăliile de cârciumă din strada Covacilor-1862. 9. Safta Brâncoveanu dăruieşte moşia Preajba-Romanaţi-1863. 10. Preotul Petcu din Ploieşti a făcut 3 chilii -1866. 11. Stareţa Domnica Tomuleanu a restaurat pe a sa cheluială biserica cimitirului-1880 şi a dăruit 4 icoane împărăteşti îmbrăcate în argint-1882. 12. Sofia Diamandescu a dăruit 3000 de lei pentru refacerea tâmplei la biserica mare-1895. 13. Gherghina Calotescu din Ploieşti a dăruit o trăsură. 14. Elena Hagi Vasile a dăruit două icoane mari –Maica Domnului îmbrăcate în argint-1909. 15. Monahia Elpidia Paraschivescu, o icoană –Maica Domnului îmbrăcată în argint-1910. 16. Monahia Serafima Niculescu a ajutat cu 2000 de lei la reparaţia bisericii-1911. 17. Ecaterina Georgescu a dăruit un policandru -1912. 18. Maica Isidora Andronescu a dăruit un policandru -1904. 19. D-na Nicolaide, o broşă de aur cu boabe de mărgean- 1909. 20. Doamna Olimpia Heruvin a făcut stranile şi uşile de la biserica cea mare, a dăruit un clopot şi un cal.



21. D. Zaharia Popescu a dăruit un medalion de aur cu smalţ şi patru boabe de mărgăritar. A mai dar o brăţară de aur cu un jubiliar-1909. 22. D-na Lucasievici a dat un policandru -1923. 23. D-na Şerbescu a făcut tocul de la icoana Sf. Paraschiva şi a dăruit o candelă de argint-1923.

O carte de referinţă : MĂNĂSTIREA CĂLUIU Dumitru Botar

Mănăstirea Căluiu m-a fascinat mereu, sunt pur şi simplu îndrăgostit de ea, am vizitat-o de nenumărate ori, cu emoţie, sfială, trăind cu sentimentul că voi fi primit în audienţă de marele bărbat Mihai sau că voi sta la o agapă cu fraţii Buzeşti, muşchetarii Viteazului, adevăraţii ctitori ai mănăstirii (1516-1588). Cartea oferită de colega mea, dr. Aurelia Grosu, cu o frumoasă dedicaţie mi-a produs o mare bucurie sufletească şi spirituală, asemenea cărţi se scriu cu trudă, pasiune, deci cu suflet, te impresionează, fără să vrei intri într-o altă lume, cu parfum de epocă în care s-au mişcat personaje de primă mărime ale istoriei noastre. Mănăstirea Căluiu, o adevărată podoabă arhitectonică ce se evidenţiază prin originalitate, este o zidire a iubirii întru Domnul nostru Iisus Hristos, închinată Sf. Nicolae făcătorul de minuni şi a rezistat tuturor seismelor istoriei şi uneori chiar nepăsării oamenilor. Ultima vizită la Mănăstirea Căluiu a fost în septembrie 2013, cu scriitorul Nicolae – Paul Mihail şi omul de afaceri Marian Doldurea, fotografiile făcute atunci, în special în naos, alături de Petru Cercel şi Mihai Viteazul sunt pentru mine documente de mare preţ pe care le privesc cu admiraţie. În tipărirea acestei cărţi, autoarea a avut sprijinul Episcopiei Slatinei şi Romanaţilor şi în mod deosebit al Preasfinţitului Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor ca şi al protosinghelului Macarie, stareţul mănăstirii Căluiu, care prin acest gest de mare încărcătură spirituală au contribuit la îmbogăţirea istoriografiei ortodoxe româneşti, fapt pentru care merită toată lauda. Monument deosebit al patrimoniului cultural naţional, Mănăstirea Căluiu vine în casele noastre prin intermediul unui pasionat şi fidel cercetător ştiinţific de la Muzeul Judeţean Olt, dr. Aurelia Grosu, pe care sincer o felicit pentru ideea de a scrie o asemenea carte, o



adevărată capodoperă a genului, ce nu trebuie să lipsească din nicio bibliotecă şcolară sau particulară. Iubitorul de istorie găseşte în albumul monografic al d-nei Grosu- splendid ilustrat de d-na Cristina Bacicu Botez şi Gheorghe Stoian- povestea familiei Buzescu, etapele săvârşirii construcţiei de la Căluiu, documente, inscripţii, acte de danie şi închinare către Patriarhia de Ierusalim, detalii despre domeniul funciar ce a aprţinut mănăstirii, o listă a egumenilor ce au purtat de grijă sfântului locaş de la 1599 până în prezent, opinii competente privind arhitectura, decoraţia exterioară, pictura interioară, portretele voievodale ale lui Mihai Viteazul şi Petru Cercel, date despre stricăciunile provocate în timp de incendii, cutremure ori nepăsarea oamenilor. Lucrarea doamnei dr. Aurelia Grosu este cel mai complet ghid închinat mănăstirii Căluiu ,,cea minunată”, o carte scrisă cu suflet care valorifică şi ceea ce s-a scris de-a lungul timpului despre Mănăstirea Căluiu dar evidenţiază şi aspectele inedite ori mai puţin cunoscute privind arhitectura acestui monument de excepţie al patrimoniului nostru naţional.

Inscripţii

Noi contribuţii la bibliografia lui Damian Stănoiu Nicolae Scurtu

Bibliografia poetului, nuvelistului, romancierului, monografistului, traducătorului şi memorialistului Damian Stănoiu (1893–1956) se impune a fi cercetată şi cunoscută, în întregime, întrucât naratorul vieţii monahale româneşti a surprins, adesea, cu fineţe şi sinceritate, unele aspecte definitorii ale comediei de moravuri.

Exegeţii operei sale, printre care menţionăm pe E. Lovinescu, G. Călinescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Octav Şuluţiu şi alţii, au citit şi receptat, cu obiectivitate, cărţile pe care Damian Stănoiu le-a publicat în răstimpul a două decenii şi jumătate.

Impresionează nu atât stilul cât, mai ales, scenele din viaţa monarhismului românesc, pe care autorul arhicunoscutei cărţi Călugări şi ispite l-a cunoscut în detaliu.

O fotografie1 inedită a lui Damian Stănoiu conţine într-o notă marginală următoarea însemnare: D[omnu]lui Perpessicius, cu mulţumiri pentru recenziile făcute cărţilor mele. Damian Stănoiu, 15 aprilie [1]930.

Se cuvine să precizez că Perpessicius a citit şi a emis aprecieri estetice asupra cărţilor: Călugări şi ispite, Necazurile părintelui Ghedeon, Duhovnicul maicilor, Demonul lui Codin, Fete şi văduve, Pocăinţa stareţului, Alegerea de stareţă, Camere mobilate, Ucenicii Sfântului Antonie şi Dâmboviţă, apă dulce...

Relevant este faptul că toate aceste cronici ale lui Perpessicius au fost restituite în Opere2, serie coordonată de fiul său, Dumitru D. Panaitescu, un prudent şi inteligent istoric literar.



Recitirea lor, astăzi, trimite pe mulţi dintre noi la unele dintre cărţile lui Damian Stănoiu, care este un narator ce se impune a fi redescoperit.

Epistola lui Damian Stănoiu, necunoscută până acum, se constituie într-o mărturie elocventă a excelentelor relaţii existente între prozator şi critic.

*

[Bucureşti], 20 februarie 1950

Scumpe domnule Perpessicius, Se întâmplă uneori să vrei să faci bine, şi uneori să iasă rău. Dacă d[umnea]v[oastră]

m-aţi fi întrebat, în prealabil, ce se mai aude cu manuscrisul acela, desigur că n-aţi fi mai adus chestiunea în plenul unei şedinţe ca aceea de joi.

Trecuse mai bine de o lună de la ultima noastră convorbire telefonică, mai avusesem una cu vreo opt luni în urmă, şi în acest interval de timp s-au schimbat mult lucrurile.

Manuscrisul3 mi-a revenit ca să-i fac unele modificări, iar de la F[ondul] L[iterar] mi s-a mai acordat un avans destul de mulţumitor. Partea cea mai proastă în această penibilă chestiune este că lumea nu ştie dacă d[umnea]v[oastră] aţi intervenit rugat de mine, sau din proprie iniţiativă şi deci cu intenţii din cele mai lăudabile.

E uşor de imaginat ce cap vor fi făcut acei dintre colegii noştri care cunosc chestiunea în toate amănuntele ei şi deci s-au simţit vizaţi de nedumeririle d[umnea]v[oastră], exprimate, de altfel, într-un mod cât se poate de civilizat. Sunt convins, însă, că d[umnea]v[oastră] veţi profita de cel dintâi prilej ca să daţi unde trebuie toate explicaţiile cuvenite. Al d[umnea]voastră, cu cele mai bune sentimente colegiale,

Damian Stănoiu Note

• Originalul epistolei lui Damian Stănoiu, inedită, se află la Biblioteca Academiei

Române. Cota 28

MXLXI∫ .

1. Originalul acestei fotografii, necunoscute, se află la Biblioteca Academiei Române.

Cota 28

MXLXI∫ .

2. Perpessicius – Opere. [Volumul] 3. Menţiuni Critice. Bucureşti, Editura Minerva, 1971, p. 208–212; [Volumul 4]. Menţiuni critice. Bucureşti, Editura Minerva, 1971, p. 164–167 şi p. 336–340; [Volumul]5. Menţiuni critice. Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 97–101 şi p. 223–225; [Volumul]6. Menţiuni critice. Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. 90–92, p. 200–201 şi p. 335–337 şi [Volumul]9. Menţiuni critice. Bucureşti, Editura Minerva, [1979], p. 311–312.

3. Trimiterea se face la manuscrisul cărţii Amintiri din mănăstire, care a apărut postum. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1962, cu o prefaţă de Dumitru Micu.



ÎNTREGIRI LA BIBLIOGRAFIA LUI ION NIJLOVEANU Bibliografia profesorului, folcloristului şi cercetătorului literar Ion Nijloveanu (1913–2000, Memoria Oltului nr. 19/2013) nu e cunoscută în întregime. Lipseşte, chiar şi la cincisprezece ani de la trecerea sa într-o altă lume, o biografie, o bibliografie, şi, evident, o biobibliografie completă a unui dintre cei mai însemnaţi cunoscători şi exegeţi ai folclorului din Oltenia şi Muntenia.

O diviziune specială a bibliografiei lui Ion Nijloveanu o constituie literatura sa epistolară, ce se cuvine a fi semnalată, adnotată şi, apoi, publicată.

Folcloristul Ion Nijloveanu, care a fost un excelent discipol al profesorului şi istoricului literar Dimitrie Caracostea, a dialogat, în timp, cu unii dintre cei mai importanţi cărturari ai vremii sale: N. Iorga, Ovid Densusianu, Dimitrie Caracostea D. Panaitescu-Perpessicius, I.C. Chiţimia, Petru Caraman, Ion Diaconu, Ovidiu Papadima, Gheorghe Bulgăr şi, desigur, alţii.

Epistolele trimise prietenului şi colegului său de facultate, D. Panaitescu-Perpessicius, conţin informaţii preţioase privitoare la activitatea sa de etnolog şi de comentator exigent al întâiului nostru clasicism, care e folclorul. Ştirile privitoare la culegerea, prelucrarea şi interpretarea baladei populare constituie un

moment, semnificativ, din activitatea sa de cercetător al literaturii populare. Informaţiile referitoare la balada Meşterul Manole şi la poezia Fata Morgana1 pe care

le trimite lui Perpessicius sunt edificatoare şi evidenţiază eforturile sale creatoare. Interesante şi demne de folosit în elaborarea unei biografii, cât mai complete a

folcloristului Ion Nijloveanu, sunt şi celelalte informaţii existente în cele două epistole, necunoscute până acum, trimise prietenului său, pe care îl gratulează, aşa cum se cuvine, pentru restituirea, completă, a operei lui Mihai Eminescu şi Matei Caragiale.

*

[1] Slatina, 24 dec[embrie] 1965

Stimate d[omnu]le Perpessicius şi iubite coleg Panaitescu,

Am fost profund impresionat de felul călduros în care m-aţi primit când am venit pentru prima oară în casa d[umnea]v[oastră].

De atunci a trecut atâta vreme şi nici până acum nu v-am scris. Dar nu din neglijenţă s-a întâmplat aşa.

Între cele câteva probleme pe care le-am discutat e şi cea a prelucrării baladelor populare într-o formă cultă, cu care n-aţi fost de acord.

Consider că în această privinţă aţi avut dreptate. Cu toate acestea, întors la Slatina, m-au prins repede frigurile creaţiei şi am scris câteva zile în şir la o nouă baladă: Meşterul Manole, tot de inspiraţie folclorică.

De data aceasta, însă, m-am servit doar de motiv şi sper că am realizat un lucru bun, pe linia poeziei de azi, dar fără lozinci, cum singur Labiş putea să scrie bine la noi.

Pe vechiul mit al lui Manole, renăscut din propria-i undă, am creat un mit modern. Şi aci am rămas tot la forma clasică în care prelucrasem şi pe Ion ăl Mare.

V-o anexez aci, alături de Fata Morgana, ca să le citiţi împreună cu colegul Panaitescu spre a putea discuta concret când voi trece pe la d[umnea]v[oastră], probabil prin febr[uarie] [19]66.



După crearea baladei au urmat tezele care mi-au supt vlaga, încât abia respir ceva mai uşurat şi pot să vă scriu.

Vă mai comunic că am semnat contractul pentru Folclor din Oltenia şi Muntenia şi am primit şi acont de 4537 lei. Sper că va fi o colecţie dintre cele mai mari şi mai interesante.

Va apare în cinci volume, cred, iar eu voi participa cu jumătate din vol[umul] IV, după câte mi s-a spus.

Am citit în Gazeta literară, în două numere după câte îmi aduce aminte, elogiosul d[umnea]v[oastră] articol despre Folclor din Transilvania. M-ar bucura mult să scrieţi şi despre această nouă colecţie.

M-ar fi bucurat şi mai mult dacă îmi tipăreau cele peste 1300 de piese folclorice într-o colecţie proprie, aşa cum cerusem.

În afară de acestea mai dispun de peste 1200 de piese folclorice înregistrate pe bandă de magnetofon. Materialul, şi dintr-o parte şi din alta, e cules numai din regiunea Argeş şi am închinat acestei munci mai bine de un deceniu.

Între altele, am căutat să prind mai toate tipurile de balade ce au circulaţie în această parte şi am dat şi peste tipuri noi. Dintre toate, cea mai importantă e „Cântecul lu Angealâu“, care ne grăieşte despre cele mai grele biruri impuse ţărănimii în timpul fanarioţilor, sub scurta domnie a lui C[onstan]tin Hangerli.

După cum vă spuneam, am scris despre această baladă un articol ce trebuia să apară în Limbă şi literatură pe 1965.

Despre materialul folcloric înregistrat pe bandă de magnetofon, am convenit cu Em[ilia] Comişel, profesoară la Conservator, să-mi facă notaţia muzicală. În urma acestei operaţii cred că voi putea să-l public la Editura Muzicală.

În afară de ce s-a tipărit la Editura Muzicală din 1944 şi până azi, n-a fost tipărită nici o colecţie valoroasă de folclor, afară de câteva cărţulii care au ieşit cu cântec, deşi trăim într-un regim democrat care apreciază în mod deosebit creaţia populară. Ceva mai mult, nici Academia nu s-a îngrijit, n-a încurajat şi n-a premiat nici o colecţie de folclor.

Vă relatez toate acestea spre a mă achita de o veche obligaţie pe care mi-o luasem cândva prin intermediul prof[esorului] I[on] Creţu cu prilejul examenului de capacitate din 1946.

Am pe masa de lucru ediţia recentă din Matei Caragiale. Mi-au plăcut aprecierile d[umnea]v[oastră]. Îmi pare rău, însă, că n-am ediţia definitivă.

Pe bună dreptate Matei Caragiale şi în poezie şi în proză e un mare artist. Am ediţiile mari ale lui Eminescu, dar îmi lipsesc vol[umele] IV şi V. Când vei

veni pe aci, dacă voi putea transporta măcar pe primul din ele, vă voi ruga să-mi daţi un autograf.Aş mai dori să ştiu la ce lucrează colegul meu Panaitescu. Despre toate acestea sper să vorbim mai pe larg când vei veni pe aci.

Iordana vine des pe la mine şi e singurul cu care mai discut lucruri mai importante în acest târg de provincie în care naveta mediocritas domină şi are căutare.

Cu prilejul sărbătorilor tradiţionale şi Anului Nou vă doresc sănătate şi mulţi ani. Cu deosebită stimă,

Al d[umnea]v[oastră] I[on] Nijloveanu



[Profesor Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Strada Eminescu, nr. 122, Raionul 1 Mai, Bucureşti. La Bucureşti; Expeditor: Ion Nijloveanu, Strada Tudor Vladimirescu, nr. 78 bis, Slatina].

*

[2] Slatina, 7 aprilie 1967

Stimate maestre Perpessicius,

Ştiu că aţi fost plecat la Viena pentru îngrijirea sănătăţii, aşa că vă expediez cu multă întârziere cel de-al doilea articol al meu de folclor apărut în Limbă şi literatură2.

Acum definitivez un articol: Contribuţii la studiul baladei populare Ion ăl Mare3, studiu pe care-l voi expedia aceleiaşi reviste prin intermediul filialei S[ocietăţii] de Ş[iinţe] I[storice] şi F[ilologice], Piteşti.

Recent, am descoperit aici o scrisoare inedită a lui Delavrancea, căreia i-am anexat o introducere, mai bine zis o prezentare succintă, pe care o voi expedia fie la revista Argeş, fie tot pentru Limbă şi literatură.

Când voi mai reveni prin Bucureşti, voi căuta să-mi fac timp ca să vă revăd măcar pentru o jumătate de oră.

Cu deosebită stimă, Ion Nijloveanu

[Familiei D. Panaitescu-Perpessicius].

Note • Originalele celor două epistole, inedite, se află la Biblioteca Academiei Române. Cota

25(1 2) .−

∫ MXLI

1. Balada Meşterul Manole este dactilografiată, poezia Fata Morgană este în manuscris şi se află la Biblioteca Academiei Române. 2. Ion Nijloveanu – Elemente dramatice în „Cântecul ciobanului care şi-a pierdut oile“ în Limbă şi literatură, nr. 11, 1966, p. 497–506. Primul articol – O baladă populară necunoscută: „Cântecul lu Angealâu“, s-a publicat în Limbă şi literatură, nr. 10, 1965, p. 313-326. 3. Ion Nijloveanu – Contribuţii la studiul baladei „Ion ăl Mare“ în Limbă şi literatură,

nr. 22, 1969, p. 175–178.



Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- Septembrie ➢ 7 sept. 1508, prima atestare documentară a satului Brâncoveni. ➢ 16 sept. 1519, prima atestare documentară a localităţilor Negreni–Olt, Criva–Romanaţi şi a m-rii Seaca Muşeteşti–Olt. ➢ 13 sept. 1602, m. Stroe Buzescu în urma luptei cu tătarul. Înmormântat la Stăneşti– Vâlcea. ➢ sept. 1632, Matei Basarab din Brâncoveni devine domn al Ţării Româneşti. ➢ 20 sept. 1688, Constantin Brâncoveanu termină zidirea bisericii Mogoşoaia. ➢ 8 sept. 1689, Constantin Brâncoveanu termină pictura M-rii Mamul-Vâlcea. ➢ 8 sept. 1693, sfinţirea m-rii Horezu–Vâlcea, ctitoria lui Brâncoveanu. ➢ 30 sept. 1705, după cum indică pisania, Constantin Brâncoveanu termină de zugrăvit m-rea Gura Motrului. ➢ 30 sept. 1722, Safta Creţulescu, fiica lui Constantin Brâncoveanu şi Iordache Creţulescu termină zidirea bisericii Creţulescu din Bucureşti. ➢ sept. 1727, Inochentie, fost egumen la Brâncoveni devine Episcop de Râmnic. ➢ 15 sept. 1736, conform pisaniei Nicola Slătineanu termină zidirea bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Slatina . ➢ 1 sept. 1741, ia fiinţă Şcoala Domnească de la Slatina. ➢ 14 sept. 1756, m. boierul Matei Morunglav, ctitorul schitului Şerbăneşti–Vâlcea. ➢ 15/26 sept. 1774, Al. Ipsilanti devine domn al Ţării Româneşti deşi o delegaţie a boierilor ceruse domn pe marele vornic Ştefan Pârşcoveanu. ➢ 20 sept. 1787 se sfinţeşte biserica Ionaşcu din Slatina. ➢ 19 sept.1841, C. Stanciovici e numit profesor la Şcoala Ionaşcu din Slatina. ➢ 22 sept. 1845, n. Profira Slătineanu, al treilea copil al lui Barbu Slătineanu. Se va căsători cu Nicolae Hagi Mosco (1863). ➢13 sept. 1848, lupta din Dealul Spirii unde se remarcă eroul caracalean Dincă Bălşan. ➢30 sept. 1857, se deschid lucrările Divanului ad-hoc al Munteniei unde s-a remarcat învăţătorul C-tin Tănase din Izvoarele. ➢27 sept. 1865, n. C-tin Alimăneştianu (căsătorit cu Sarmiza Bilcescu). ➢23 sept. 1868, n. la Crăciunei preotul şi publicistul Haralambie Constantinescu. ➢7 sept. 1871, P.S. Aurelian devine membru al Academiei Române. ➢1 sept. 1872, s-a înfiinţat la Slatina Şcoala Primară de băieţi nr. 2 „Şt. Protopopescu”. ➢25 sept. 1876, m. profesorul şi revoluţionarul slătinean Iancu Ionaşcu. ➢19 sept. 1881, n. Ilie Mărculescu, cunoscut librar din Caracal. ➢14 sept. 1882, n. eroul maior Dumitru Morjan la Slatina. ➢14 sept.1888, n. la Mihăeşti g-ralul Radu Băldescu. ➢sept. 1889, apare „Dicţionarul Geografic al judeţului Romanaţi” de C. Locusteanu, lucrare premiată de Societatea Geografică Română. ➢ 4 sept. 1892, G. Poboran devine institutor la Şcoala Ionaşcu din Slatina. ➢1 sept. 1904, apare la Balş revista „Vorbe Bune”. ➢6 sept. 1906, n. la Corabia compozitorul N. Buicliu. ➢9 sept. 1907, apare la Slatina revista „Fetiţa dulce”.



➢14 sept. 1908, C. Poroineanu lasă prin testament întreaga sa avere oraşului Caracal. ➢14/27 sept.1910, Aurel Vlaicu zboară de la Slatina la Piatra Olt în cadrul manevrelor armatei. Primul raid aviatic din România (Memoria Oltului 3 /2012). ➢7 sept. 1912, n. la Caracal Nellu Cristescu, poet. ➢27 sept. 1913, n. la Rădeşti–Olt folcloristul Ion Nijloveanu. ➢22 sept. 1914, n. la Slatina poeta Alice Botez. ➢sept. 1916, cad pe front învăţătorii Mihai Nestorescu (Dranovăţu) şi Ioan Gh. Florescu (Spineni). ➢2 sept. 1916, n. poetul Ion Potopin (Ion Magnea), la Potopin- Romanaţi. ➢18 sept.1916, n. la Aluniş–Olt Mircea Tomescu, bibliograf. ➢ 2 sept. 1917, n. Corabia C-tin Anastasatu, medic, membru al Academiei Române. ➢1 sept. 1919, G. Kitzulescu devine medic al spitalului din Slatina. ➢1 sept. 1919, ia fiinţă la Slatina Şcoala Normală „Preda Buzescu”. ➢12 sept. 1920, n. la Comăniţa Ion Băcănaru, geograf. ➢23 sept.1921, m. P.S. Radianu, agronom, publicist născut la Păroşi. ➢26 sept.1922, n. g-ral de brigadă Vinicius Florescu la Caracal. ➢24 sept. 1926, cpt. Emanoil Ionescu (n. Tâmpeni-Olt) zboară pe ruta Paris–Bucureşti. ➢25 sept. 1926, n. medicul Apostol Turbatu la Rotunda–Romanaţi. ➢10 sept. 1930, N. Titulescu devine preşedinte al Societăţii Naţiunilor. ➢12 sept. 1930, s-a dezvelit monumentul eroilor din Balş. ➢20 sept. 1930, apare la Slatina „Biruinţa Oltului” (Memoria Oltului, 3/2012). ➢sept. 1931, apare la Slatina „Gazeta Nouă”. ➢9–15 sept. 1931, Octav Oculeanu zboară pe ruta Bucureşti–Londra–Bucureşti. ➢30 sept. 1931, apare la Caracal „Libertatea”. ➢13 sept. 1934, n. pictorul Spiru Vergulescu la Slatina. ➢1 sept. 1936, apare la Slatina revista „Itinerar”. ➢21 sept. 1939, g-ralul Gh. Argeşanu (n. Caracal, 1883) devine prim– ministru . ➢19 sept. 1944, m. aviatorul George Basarab Brâncoveanu, fiul Principelui C-tin Basarab Brâncoveanu. ➢27 sept. 1945, m. poetul Florin Dumitrana de la o congestie pulmonară. ➢1 sept. 1947, ia fiinţă la Caracal Pinacoteca „Marius Bunescu”. ➢27 sept. 1949, se înfiinţează „Muzeul Romanaţiului” din Caracal. ➢20 sept. 1952, m. la Poarta Albă în deteneţie Ioan I. Băldescu, senator P.N.L. de Olt în 1933. ➢30 sept. 1958, ia fiinţă la Caracal Casa Memorială „Iancu Jianu”. ➢29 sept. 1964. m. Ilie Popescu Spineni, fost prof. univ. la Iaşi. ➢18 sept. 1997, inaugurarea monumentului eroilor din Mărunţei. ➢sept. 1998, apare la Slatina revista „Oltul Cultural”. ➢16 sept. 1999, m. istoricul N. Stoicescu (n. la Slatina 1924). ➢19 sept. 2000, Liceul Economic din Slatina ia numele „P.S.Aurelian”.



Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi

Monumentul eroilor din comuna Vădăstriţa

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

Monumentul eroilor din comuna Vădăstriţa din fostul judeţ Romanaţi, azi jud. Olt, este amplasat în curtea bisericii cu hramul ,,Intrarea Maicii Domnului în Biserică”.

Prezintă faţada orientată spre drumul judeţean 544, Vădastra-Vădăstriţa-Urzica-Stăvaru. A fost ridicat în anul 1922, în cinstea ostaşilor din localitate care şi-au jertfit viaţa în Primul Război Mondial prin contribuţia părinţilor, orfanilor şi văduvelor recunoscători- după cum menţionează înscrisul lateral. Este aşezat pe un suport în două trepte din beton, prima treaptă având 1,6 m lungime şi lăţimea de 80 cm, iar cea de-a doua 1,20 m lungime. Monumentul este alcătuit din două segmente: unul din beton de forma unui paralelipiped dreptunghic cu înălţimea de 0,6 m, iar deasupra acestuia a fost fixat un bloc de marmură în care au fost cioplite toate inscripţiile şi ornamentele. Această ultimă parte a monumentului este de fapt un monolit, de circa

2,4 m înălţime. Faţa principală are la bază simboluri ostăşeşti (dăltuite în marmură şi acoperite cu bronz), respectiv o puşcă de război şi o sabie aşezate încrucişat. Sub aceste simboluri este scris: Comitetul fondator-Preot Const. F. Begu paroh, Primar St. St. Delcea, Ion Istrătescu, M. Constantinescu şi Marinescu Ser. Com., iar jos, în partea dreaptă, tot în acelaşi spaţiu: J. Ştefănescu, 1922 făcut Corabia. Mai sus au fost sculptate două coloane adosate, cu capiteluri în stilul doric, fusul fiecărei coloane având caneluri. Între aceste două coloane sunt trecuţi 16 eroi, un sublocotenent, doi plutonieri, patru sergenţi şi nouă caporali. Deasupra coloanelor, un fronton stilizat prezintă două acrotere cu incizii ce reprezintă ramuri de măslin, (de

Monumentul eroilor.

Cruce în amintirea aviatorului erou

Titi Petre Vădăstreanu.



asemenea bronzate) şi inscripţia: În amintirea eroilor din războiul 1916-1918. Arhitectura monumentului are ca element terminal o cruce de circa 50 cm înălţime. Întregul edificiu simbolizează un templu grec, locul păcii, reculegerii, cinstirii şi legăturii eroilor cu divinitatea. Pe partea din spate sunt scrise în piatră numele eroilor-soldaţi, deasupra înscrisurilor aflându-se, în medalion, o cruce malteză. Lângă monument, la câţiva metri depărtare, se găseşte un alt obiectiv de cult eroic, ridicat în cinstea aviatorului Titi-Petre Vădăstreanu. Este mai mic decât precedentul, având circa 2,5 m înălţime. Sculptat în marmură, monumentul are în vârf o cruce. Într-o nişă mărginită de două semicoloane cu motive ornamentale de tip torsadă, se găseşte următoarea inscripţie: În amintirea fiului nostru aviator TITI-PETRE VĂDĂSTREANU etate 22 căzut pe front, a tatălui nostru PREOT I. VĂDĂSTREANU şi a bunicului nostru Barbu Popescu ctitorul acestei biserici. Eroii înscrişi pe monument: Faţada monumentului:

1. Sub.Lt. Bârlan Ilie 2. Plot. M. Iacobescu Marin 3. Plot. Grigorescu Fl. 4. Serg. Instr. Rezeanu Fl. 5. Serg. Delu Marin 6. Diţoaica Ştefan 7. Sârmon Toma 8. Cap. Grigorie Petre

9. Delu Oprea 10. Pâslă Marin 11. Ciupitu I. Ion 12. Cismaru Ghe. 13. Popa Constant. 14. Budulan D-tru 15. Sârmon Alex. 16. Ciupitu Ristache

Spatele monumentului:

1. Sold. Istrătescu Achim

2. Delcea Ion Crăciun 3. Şarpe I. M. 4. Roşioru Opr. 5. Bălace I. 6. Popa Gh. 7. Diaconu Ion 8. Dobrişor Ion 9. Delcea D-tru T. 10. Ciupitu Const. 11. Soare Şt. 12. Pancu Şt. 13. Ghiţu Simion 14. Chiţu Ant. 15. Taslâca Petre 16. Bălan Enache 17. Predoi D. D-tru 18. Predoi Ion 19. Predoi Iancu 20. Predoi M.

21. Iancu şi M. fraţi 22. Sârmon Gh. 23. Sârbulescu Fl. 24. Negreci Andr. 25. Ciocoiu D-tru 26. Bălan M. 27. Ciupitu Iancu 28. Ciupitu Andr. 29. Udma I. Udma 30. Ciupitu Şt. 31. Chiţu M. 32. Chiţu Rafailă 33. Pâslă Ilie 34. Delcea I. Tănase 35. Bălan D-tru 36. Radulian Gr. 37. Lungu Alex. 38. Nunescu Fl. 39. Stanciu I. Tud. 40. Ciucă Ivan 41. Dincă Gh.

42. Sârbu Gh. 43. Dobrişor Paul 44. Baciu Ion 45. Drăgan Mihalache 46. Răuţoiu St. 47. Ciovică Ion 48. Velica Ion 49. Gruia Iordache 50. Gruia Fl. 51. Gruia Ion 52. Gruia Enache 53. Ruţă I. M. 54. Ruţă N. M. 55. Ianculescu Gh. 56. Nenciulescu T. 57. Neciu Neciu 58. Rădoi Ion 59. Rădoi Iancu 60. Paţachia D. 61. Sârbulescu Ion 62. Pâslă C.



63. Delu I. Ion 64. Delu Gh. 65. Predoi C. 66. Enceanu P. I. 67. Nicolici D. 68. Roşioru Ilie 69. Roşioru Ion 70. Roşioru Achim 71. Roşioru Corcodie 72. Pârvan Şt. 73. Bălan I. 74. Bălan Şt. 75. Chiţu Tănase 76. Iancu N. 77. Badea I. 78. Cosma Cr. 79. Paraschiv M. 80. Răuţoiu M. 81. Bâcu D. 82. Gancea Tud. 83. Sârmon M. 84. Ciocoiu C. 85. Florescu V. 86. Nicolae Toma 87. Nicolae Şt. 88. Ciocoiu Alex. 89. Ciocoiu D. 90. Cruşoveanu

Enache 91. Delu Simion 92. Balace Şt. 93. Crăciunică M.

94. Sârmon I. 95. Sârmon Şt. 96. Pârvan S.I. 97. Pârvan N. 98. Pârvan M. 99. Rezeanu A. 100. Georgescu I. 101. Ciupitu P. 102. Petcu C. 103. Cruşoveanu I. I. 104. Petcu Kristofor 105. Cismaru Şt. 106. Istratie Gh. 107. Cruşoveanu Şt. 108. Cruşoveanu I.

(fraţi). 109. Roşioru Marcu 110. Roşioru Şt. 111. Cristofor M. 112. Delcea Enache 113. Predoi Ţecu 114. Udma Leon 115. Sârbu M. 116. Ruţă I. 117. Negreci P. 118. Voinea P. 119. Şarpe D. 120. Cismaru D. 121. Costea D. 122. Radu P. 123. Radu Fl. 124. Grigore M.

125. Popescu Gh. 126. Nicolae Al. 127. Milan Nicolăescu 128. Mitroi Fl. 129. Petricică Al. 130. Sârbulescu Gr. 131. Maria Tud. 132. Ruţă Iancu 133. Rezeanu Tud. 134. Delu Fl. II 135. Cizmaru C-tin 136. Văduva Al. 137. Tănasie Ion 138. Ciocoiu Ion 139. Leţu Stan 140. Popa Petre 141. Curea Ion 142. Camin Ion 143. Chiţu Gh. 144. Utma D-tru 145. Iancu Pascu 146. Văduva Ion 147. Predoi A. D-tru 148. Marin Achim 149. Sârbu And. 150. Petricică Sterie 151. Budulan Gh. 152. Sârmon T. 153. Fincă Al. 154. Delu S. Ion

Faţa îngustă-răsărit:

1. Balace Ion 2. Ciocoiu M. C. 3. Gruia D. 4. Bărbălătescu B. 5. Coinac Petre

6. Sârmon I. Fl. 7. Sârmon M. I. 8. Bobică M. 9. Alex. Pavel.

Eroii din 1941-1945

1. Dragomirescu Tiberiu, soldat 2. Ianculescu Gh. 3. Şarpe Florea, serg. maj. 4. Amza Ion, sold 5. Gruia Ion 6. Popescu Şt. 7. Roşioru I. D-tru

8. Rănţoiu Marin 9. Predoi Florea, serg. 10. Ciocoiu Ilie, sold. 11. Pâslă Marin 12. Paţachia Gh. 13. Cismaru P. Nicolae 14. Bălan T. C-tin



15. Petricică Tudor 16. Ciocoiu Carol 17. Cioboiu Marin 18. Ciupitu Matei, serg 19. Delcea Mitrică, sold. 20. Petre Corcode Roşioru 21. Bălan Lazăr 22. Tudereci Barbu 23. Roşioru M. Tudor 24. Marin C. Predoi 25. Tănase Filip 26. Petricică Alex. 27. Cazacu Costică 28. Stăncună Marin, cap. 29. Petre Nicolici, sold. 30. Ianculescu Ion 31. Paţachia Alex. 32. Gavrilă Petre 33. Pârvan A. Ghe. 34. Pancu Achim 35. Oanţă D-tru 36. Răuţoiu M. L., fruntaş 37. Ruţă Marin, sold. 38. Alexandru M. Vasile 39. Roşioru D-tru 40. Tudor Crăciun Dan 41. Delcea D-tru 42. Grigore Alex. 43. Nicolae A. Gh. 44. Dobrişor Alex., serg. maj. 45. C-tin O. Nicolici, serg. 46. Lungu T. Oprea, sold.

47. Tănase I. Marin 48. Tănase Lină 49. Ruţă I. Florea 50. Gavrilescu I. Marin 51. Roşioru C. Alex. 52. Stănescu Gh. Ştefan 53. Vădăstreanu petre 54. Ciupitu Ion 55. Ciupitu Iancu 56. Butoi Ilie, frunt. 57. Pomană Marin 58. Mihăiţoaia Marin, sold. 59. Ciupitu Gh. 60. Taslâca marin 61. Marinescu Gh. 62. Cruşoveanu Florea 63. Leţu Nicolae 64. Udma I. Iancu, cap. 65. Enceanu I. Marin, frunt. 66. Cioboiu Enache, sold. 67. Iancu A. Nicolae 68. Nicolici A. Tănase, frunt. 69. Pâslă M. Marin, sold. 70. Stoica Ion 71. Roşioru L. Ion 72. Paraschiv I. Marin 73. Ciupitu F. Ion 74. Bâciu Florea 75. Chiţu Marin 76. Velica Oprea 77. Soare St. D-tru 78. Ciovică Florea

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro . Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii nr. 96, tel. 0724219925; e-mail [email protected]

An. IV, nr. 9 (43), SEPTEMBRIE 2015 MEMORIA OLTULUI Ş ILOR ... · Dintre sute de catarge Invita...

Documents

Transcript of An. IV, nr. 9 (43), SEPTEMBRIE 2015 MEMORIA OLTULUI Ş ILOR ... · Dintre sute de catarge Invita...