MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILORmemoriaoltului.ro/reviste/revista_121.pdf · 2020. 7. 20. ·...

An. IX, nr. 4 (98) APRILIE 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul IX, nr. 4 (98), aprilie 2020

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie:

Mircea Şerbu, dr. Nicolae Scurtu, Ion

Andreiţă, Ion Lazu, Dumitru Botar,

Ioan Smedescu, Jean Lupu, Alexandru

Chirilă-Stanciu, Cornel Manolescu,

Floriana Tîlvănoiu, col. (r.) Dumitru Matei

Planşele noastre

1. Profesorul, istoricul, epigramistul, omul de aleasă cultură, prietenul şi îndrumătorul Dumitru Botar (27 mai 1945- 30 martie 2020), în loja sa de la

Teatrul Naţional din Caracal.

2. Macheta monumentului Ecaterinei Teodoroiu de la Slatina, opera sculptorului Dumitru Măţăuanu (1925).

3. Monumentul Ecaterinei Teodoroiu de la Slatina în diferite perioade, loc de reculegere şi de cinstire a memoriei înaintaşilor.

4. Fotografie de la începutul secolului al XX-lea executată în atelierul L. A. Dagen din Slatina.

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910



Cuprins

1. Ion Zăuleanu- In memoriam. Dumitru Botar (27 mai 1945-30 martie 2020)................................................................................................................./3

2. Corneliu Nedelciuc- In memoriam. Bunului meu prieten de suflet Dumitru Botar.............................................................................................................../13

3. Ion Andreiţă- Un Badea Cârţan al zilelor noastre....................................../14 4. Marin Petran-Vlădila- Mincan Alexandru- primar al comunei Vlădila.../16 5. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (XLIV).................................../19 6. Dumitru Nica- Profesorul de ,,ştiinţe ale vieţii”- Ion G. Bodescu............../25 7. Lt. col. Constantin Savopol- Cu călăraşii Romanaţeni în drum spre Kerci

(III)................................................................................................................./33

8. Alexandru Chirilă-Stanciu- Soprana Ioana Nicola Ştirbei (23 aprilie 1920-13 iulie 2009)................................................................................................../53

9. Ion Tîlvănoiu- Dumitru Caracostea în arhivele C.N.S.A.S. (II)................./58 10. Col. (r.) dr. Viorel Ostropel- Şcoala Gimnazială ,,Paul P. Brătăşanu” din

Şopârliţa în scrierile unui dascăl de poveste................................................./67

11. Cornel Manolescu- Teodor Bancu- magistrat şi deputat............................/75 12. Pătru Crăciun- Cărţi cu valoare de patrimoniu naţional tipărite la Sibiu în

sec. XIX, aflate într-o bibliotecă din Caracal.............................................../79

13. Col. (r.) Dumitru Matei- Contribuţia parlamentarilor români la afirmarea internaţională a Marii Uniri la Conferinţa de Pace de la Paris (I)............./82

14. Ilie Dumitru- Oiconime din Olt şi Romanaţi (I)........................................../97 15. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- aprilie.............................../103 16. Ion Tîlvănoiu- Istorie sau telenovelă? Amintirile Eleonorei Florescu din

Caracal (VIII)............................................................................................../105

17. Jean Lupu- Marginalii la un concert al Corului Camerata....................../107 18. Floriana Tîlvănoiu, Marcela Nica- Pictorul Gh. Teodorescu Romanaţi în

corespondenţă cu profesorul Pătru Crăciun (II)......................................../109



IN MEMORIAM DUMITRU BOTAR ( 27 MAI 1945 – 30 MARTIE 2020 )

Ion Zăuleanu

Acest text este un omagiu dedicat memoriei lui Dumitru Botar, care a părăsit această lume fără să-și vadă visul împlinit – reînființarea județului Romanați, colțul său de

rai pe acest pământ în care a trăit toate anotimpurile vieții și despre care a scris cu DOR.

E de datoria noastră, a celor care l-am respectat și prețuit, să continuăm să îmbogățim

zesterea științifică și culturală pe care el ne-a lăsat-o și să milităm pentru aducerea

Romanațiului acasă, convinși fiind „ că granițele sufletești nu pot fi distruse, iar o cenzură

a sentimentelor nu poate fi impusă ”.

Istoria județului istoric Romanați, cuprins, grosso modo, între Olt, Dunăre

și Jiu, este, fără nici o exagerare, absolut spectaculoasă. Acumularea, în această

microregiune, a unor vestigii ce sugerează existența unor condiții favorabile

dezvoltării vieții umane și desfășurării unor evenimente, cu totul speciale,

indiferent de palierul cronologic la care ne-am raporta, ilustrează elocvent

afirmația de mai sus. Prezentarea lor se constituie într-o uimitoare dăinuire, vitală

și nobilă deopotrivă, peste vreme ca unul din semnele distinctive și de elecție ale

civilizației acestei părți a pământului românesc.

1.Istoria Romanațiului este în definitiv o călătorie în timp, sau mai bine zis

o serie nesfârșită de călătorii, mereu reiterate, cu scopul de a descoperi liniile sale

de dezvoltare și de a afla în ea un semn de solidaritate sufletească umană întru

veșnicia timpului. Sub acest unghi, uimitor de larg, chipul trecut al Romanațiului

iese, mai întâi, de pe scena celui mai mare complex arheologic din neoliticul

timpuriu, cultura Starcevo – Criș, așa cu o atestă descoperirile de la Grădinile,

Studina, Hotărani, Celei, Vlădila, Reșca1, așezările neolitice de aici confirmând pe

deplin aserțiunea că sunt „miraculoase inserții” într-un peisaj de la care au

împrumutat și căruia i-au dat o „știință inefabilă”. Specialiștii au distins ca pe ceva

cu totul aparte modul de organizare al acestor așezări și inventarul lor bogat, din

care reținem un vas de lemn unic într-o așezare preistorică din România și

Europa, ceramica fină ca prelucrare a pastei de lut și un bogat repertoriu de forme

și de decorații foarte variate. Apare deja schițat „motivul spiralic”, prin buclele de

la capetele benzilor de linii paralele, care deschide seria strălucitelor manifestări

artistice neolitice și subliniază posibilitatea omului din acest perimetru de a se „

abstrage ” din realitate, de a figura realitatea în scheme și de a reprezenta concepte

în simboluri grafice2.

2.În a doua jumătate a mileniului V î. Hr., lumea spațiului romanațean

cunoaște un nou moment în evoluția și dezvoltarea sa. Acest lucru ne este ilustrat

de complexul cultural Vădastra din neoliticul dezvoltat, acoperind în întregime

Câmpia Romanațiului. Hic et nunc constatăm existența unor așezări cu o populație

stabilă pe spații care merg până la câteva ha, cu o structură complexă pentru acele



timpuri3. Continuitatea și progresul sunt admirabil reflectate de valorile plastice ale

picturii ceramice, în care motivul spiralic abia schițat în cultura Starcevo – Criș își

găsește acum consacrarea deplină. Este fără nici o îndoială, și specialiștii o

afirmă cu argumente indubitabile, că motivul spiralic prezent pe vase, capace și

idoli, nu reprezintă un simplu motiv de decor și o anume deschidere către sferele

înțelegerii vieții și ale rostului omului în lume. Substanța albă care umple decorul

geometric excizat reprezintă o mărturie în plus în justificarea afirmației de mai sus

și a inventivității creatorilor din așezările culturii Vădastra. Mai mult, forța acestui

simbol meandric a fost atât de puternică încât i-a asigurat transmiterea lui din

generație în generație, așa cum se constată în spirala cojoacelor de Vădastra și în

cea a pieselor în aria ceramicii populare de Oboga și Horez4.

3.Pătrunderile etnice și culturale din perioada de tranziție spre epoca

metalelor, cu tot cortegiul de distrugeri care au afectat întregul spațiu Balcano –

Carpatic, nu au putut anula definitiv fondul neolitic și eneolitic. Dimpotrivă, ele au

declanșat un amplu proces istoric care s-a desfășurat pe parcursul mileniului II

î.Hr. și a dus la realizarea primei sinteze etno-culturale și lingvistice la capătul

căreia izvoarele istorice consemnează existența marelui neam al tracilor. Cuprinsă

în sfera acestui proces, lumea spațiului romanațean s-a metamorfozat și ea

permanent, a căpătat noi dimensiuni și a înregistrat noi progrese. Astfel la sfârșitul

procesului de indoeuropenizare și aici sunt prezenți tracii, și, ulterior, prin

uniformizarea și fuzionarea unor culturi aparținând epocii bronzului se formează

daco-geți și are loc generalizarea unuia din idiomurile vorbite care se va dovedi a

fi daco-moesica. De la diversitate se tinde spre unitate, uniunile de triburi se

permanentizează și devin din ce în ce mai puternice. Prezența lor este atestată și

în spațiul romanațean, din N la Mărgăritești Balș până în S la Celei –

Corabia5.

4.Cu toate aspectele regionale pe care le îmbracă, epoca fierului cuprinzând

ultimul mileniu î. Hr. , va cunoaște prin cultura Basarabi ce acoperă întregul

spațiu carpato-danubiano-pontic o dezvoltare unitară în liniile ei generale, care

poate fi urmărită și în arealul romanațean. Așezările daco-geților descoperite la

Fărcașele, Dobrun, Vădastra, Grădinile ș.a., erau ca peste tot în Dacia, „o

îngrămădire până la extrem pe un spațiu foarte mic a unor locuințe, ele însele

minuscule, astfel ca spațiul să fie economisit”6. Inventarul bogat al acestor așezări,

brăzdare de plug din fier, seceri, cuțite, dălți etc., confirmă că principala ocupație a

geto-dacilor de aici era agricultura. Ceramica și formele sale, precum și obiectele

de podoabă, tezaurele monetare fac, la rândul lor, dovada civilizației materiale și

spirituale a locuitorilor acestui spațiu, care i-a circumscris definitiv în biografia

istoriei antice geto-dace.

5.Cucerirea și transformarea unei mari părți din Dacia în provincie romană

s-a răsfrânt și asupra spațiului romanațean care, integrat Daciei Provincia Augusti,

a cunoscut o intensitate deosebită a vieții economice, social-politice și culturale. O

incursiune în lumea acestui spațiu ne ilustrează existența în cele două territoria –

territorium Romulense și territorium Sucidavense, a 82 de așezări, din care 2

orașe – Romul-Malva și Sucidava, 3 târguri – Enoșești (Acidava), Orlea și Slăveni,



77 de vici (sate), precum și 10

castre și 12 villae rusticae (ferme

agricole), ceea ce face din acestă

microregiune cea mai intensă

zonă de locuire din Dacia

Sudică7.

Povestea lungă și

complicată a stăpânirii romane la

nord de Dunăre, inclusiv în Dacia

Sudică cu capitala la Romula –

Malva (Reșca – Romanați), s-a

încheiat simplu: după

șaptesprezece decenii, s-au pus

bazele populației daco-romnane

care, în perioada retragerii

aureliene, înfruntând vicisitudinile

„furtunii migrațiilor”, s-a constituit

în factorul fundamental al

procesului de formare al poporului

român și al limbii române8.

6.Datorită varietăților fizico-geografice și bogățiilor sale, ținutul

Romanațiului a fost locuit în continuarea epocii romane, în perioada bizantină și a

migrațiilor. Rămas până în 602 sub stăpânirea sau controlul direct al Imperiului

roman și apoi romano-bizantin s-a constituit într-o „Romanie populară”, după

expresia de mare intuiție a lui N. Iorga, care, ca multe alte asemenea forme de

organizare ale comunităților teritoriale din spațiul vechii Dacii, a contribuit la

conservarea populației romanice și, ulterior, a devenit unul din nucleele

expansiunii românilor în teritoriul care odinioară era în întregime romanic. Bogăția

vieții romanice și românești din această microregiune, explică faptul că viețuirea

cu ultimii migratori se regăsește atât în numele Romanați cât și într-o măsură

neînsemnată în „purtătorii de sinteză” ce s-au topit prin asimilare în societatea

autohtonă9.

7.În situații de incertitudine socială, perpetuate mai multe secole din cauza

valurilor de populații în migrare, satele, uniunile de sate și confederațiile de uniuni

de sate zise țări au promovat reprezentanți cu aptitudini – în principal – militare și

politice, așa cum apar ei în „Diploma cavalerilor Ioaniți”, din 1247, deținând

organismele de conducere peste patru entități politice, între care și cnezatul lui

Farcaș din zona de câmpie a Romanațiului, cu pescăriile de la Dunăre și iazul

de la Celei, prima localitate românească ce apare într-un document de

importanță europeană.

Descendenți ai cneazului Farcaș, fie ei din zona Câmpului Înalt Leu –

Rotunda sau din cea Hotărani – Slăveni, pe Olt, s-au implicat în actul întemeierii

statului Țara Românească, recunoscuți ca stăpâni ai străvechii Romanii, zisă a

Romanaților. Satele sale numeroase apărate cu întărituri, alcătuite din scuturi și

Harta judeţului Romanaţi (1941)



valuri de pământ, legate printr-o

întreagă rețea de drumuri între care

izvoarele documentare amintesc pe

cele de la Orlea, Vădăstrița,

Ioneștii, Marotin, Dvorsca,

Polovinele, Iașii, Morunglavii,

Braneți, Potelu, Gândeni, Vădastra,

Brâncoveni ş.a., ne lasă să

înțelegem că în a doua jumătate a

secolului al XIV – lea în colțul de

S-E al Olteniei se configurase

deja o „celulă teritorială”, cu o

individualitate bine conturată10

.

Foarte probabil din această

perioadă datează și Caracalul, mai

întâi ca centru de convergență a

rețelei de așezări sătești din zonă, iar de la mijlocul sec al XV – lea ca „o mică

Bănie”, asemenea celor de la Strehaia, Tismana, Târgu – Jiu și Craiova11

.

Detașarea sa ca centru local al câmpiei din jur este legată de alegerea lui de către

Mihai Viteazul pentru curtea domnească în mijlocul unei câmpii fertile în care

domnitorul stăpânea o întinsă suprafață cu 23 de sate. O anumită parte a anului

Mihai Viteazul locuia la această curte de unde emite o serie de documente în care

pisarii cancelariei precizează că au fost date în „Scaunul din Caracal”, „în mijlocul

Caracalului” sau „în curțile noastre de la Caracal”, formule prin care se desemna

reședința domnului. Acest nou statut al Caracalului nu este deloc întâmplător dacă

avem în vedere că, pentru o mai bună coordonare a exploatării domeniului său de

80.000 ha din Romanați și a desfășurării activităților comerciale din perimetrul

sud-romanațean, Mihai Viteazul a „învestit Caracalul cu privilegii domnești, ceea

ce a dus la creșterea numărului locuitorilor și importanța acestuia la nivel de târg

mare”12

.

8.De ținutul Romanațiului se leagă și numele voievozilor Matei Basarab

(1632 – 1654) și Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), originari de aici și

preocupați să-l înscrie pe un „traseu al autorității voievodale”, coincident cu întâile

noastre „căi regale”. Astfel, M. Basarab ridică din temelii biserica „ Sfântul

Gheorghe ” și reface Curtea domnească de la Caracal, rezidește biserica mănăstirii

Brâncoveni și reface întregul ansamblu arhitectonic de aici, iar Constantin

Brâncoveanu modifică şi el casele domnești și reface mânăstirea de la Brâncoveni,

pe care o înzestrează cu odoare de mare preț, în timp ce la Caracal repară Palatul

curții domnești și fixează în oraș, pe linia unei tradiții începute de M. Viteazul și

continuate de M. Basarab, cea mai mare căpitănie din cele 10 existente pe vremea

sa în Țara Românească13

.

9.În secolele al XVII – lea și al XVIII – lea, călătorii străini Petre Bogdan

Baksic, Paul de Alep, Frederich Wilhelm von Bauer, Lionardo Banzini, Karl

Friederich von Magdeburg, Stephan Ignaz Raicevich ne-au lăsat informații

Casa memorială ,,Iancu Jianu” din Caracal



prețioase despre ținutul Romanațiului, descriindu-i bogățiile și resursele

pământului, ospitalitatea și moravurile locuitorilor, precum și efortul acestora de a

dura semne de dăinuire în istorie14

.

10.Procesul dezvoltării societății românești se regăsește reflectat și în

tensiunea determinată de intensificarea ritmului frământărilor și înnoirilor care

cuprind și spațiul romanațean. Am putea socoti, fără să exagerăm, credem, prea

mult, că acum romanațenii iau parte activ la toate evenimentele naționale,

exprimând liber fermitatea dezideratelor lor. În 1809, un raport oficial semnala că

locuitorii din Caracal – Romanați sunt într-atât de sătui de nedreptăți, încât „au

strigat în glas mare că, de nu li se va face vreo mângâiere de ocrotire, siliți sunt a

face rebelion”15

. În aceste condiții nu este întâmplător că aici a activat haiducul

Iancu Jianu, un luptător pentru „binele obștii”. De altfel, sub semnul unui

asemenea „concept-cheie”, Iancu Jianu va participa cu cetașii săi, la revoluția de la

1821 condusă de Tudor Vladimirescu, care, deși, înfrântă, „a zguduit până în

temelii edificiul societății românești, dărâmând o stare de lucruri fatală existenței

noastre și care dura mai bine de un secol”16

.

11.Revoluția română de la 1848 – 1849, dezvoltare progresivă a celei de

la 1821, a început în Țara Românească la Islaz – Romanați. De aici, singurul

loc din cele patru stabilite inițial pentru declanșarea revoluției au fost lansate și

adoptate, la 9/21 iunie 1848, „Proclamația revoluționară”, „Programul

revoluționar” în 22 de puncte și adresa nr. 1 a guvernului revoluționar provizoriu

care îi includea și pe romanațenii Nicolae Pleșoianu, Radu Șapcă și Gheorghe

Magheru.

De la Islaz, guvernul revoluționar însoțit de compania comandată de

Nicolae Pleșoianu și de țăranii din împrejurimi, s-a îndreptat spre Caracal unde a

ajuns la 11/23 iunie 1848. La bariera orașului mulțimea formată din orășeni, țărani

și dorobanți în frunte cu Gheorghe Magheru și alte notabilități, i-a făcut o primire

triumfală. Cu acest prilej, Alexandrina Magheru Pleșoianu a exprimat într-un mic

discurs calda simpatie și entuziasmul mulțimii față de revoluție, oferind membrilor

guvernului eșarfe tricolore brodate de ea însăși. De la barieră, mulțimea și

revoluționarii s-au îndreptat spre primăria orașului, iar de aici în târgul de

săptămână, unde s-au emis câteva decrete prin care guvernul provizoriu numea pe

Ion Arcescu în funcția de administrator al județului Romanați, de înaintare în

gradul de colonel a lui Cristian Tell, de maior a lui N. Pleșoianu și de căpitan a lui

Gr. Serurie și Gh. Zalic17

.

Victoria insurecției revoluționare de la Islaz și apoi intrarea în primul oraș

al provinciei de la vest de Olt, a fost percepută imediat în epocă. Alexandru Vilara,

mare vornic al Țării Românești, sublinia într-o scrisoare adresată locuitorilor

caracaleni că „a fost rezervat județului vostru de a se vedea ridicându-se primul

stindard al mântuirii române și istoria va ilustra în paginile sale devotamentul

acestor domni descendenți ai Romanaților”, fiindcă, arăta în continuare marele

vornic „de la voi se vor răspândi semințele fecunde în toată România și vor da

fructe de viitor”18

.



12.Revoluția a fost înfrântă; ideile acesteia însă, au triumfat, deoarece se

înscriu în ordinea firească a procesului istoric. Cu tot regimul reacționar – impus și

menținut de cele două puteri, suzerană și protectoare – mișcarea de regenerare a

românilor a intrat ireversibil pe un făgaș nou ale cărei linii de forță erau

reorganizarea Principatelor și modernizarea structurii acestora. Din nou,

romanațenii, înțelegând spiritul timpului s-au alăturat efortului național pentru

răspunsul la problema fundamentală a epocii: formarea statului național modern

român. În acest sens, în 1857 ia ființă la Caracal „Comitetul Unionist” cu rol în

coordonarea mișcării unioniste în tot Romanațiul. Din inițiativa acestui organism

județean s-au desfășurat la Caracal mai multe întruniri, în care s-a stabilit ca

deputații romanațeni – Ioan Dimitriu, din partea orășenilor caracaleni, Stănuță

Cezianu și Ștefan Vlădoianu din partea marilor propietari, precum și Marin

Pârcălăbescu din partea țărănimii, să susțină în timpul Adunării Ad-hoc din Țara

Românească unirea celor două principate.

În 1859 la constituirea Camerei Legiuitoare iau parte ca reprezentanți ai

județului Romanați, deputații Constantin Bibescu Brâncoveanu, Stănuță Cezianu,

Andrei Prejbeanu și Costache Golescu care, îndeplinind mandatul locuitorilor

romanațeni, s-au pronunțat pentru alegerea lui Al. Ioan Cuza ca domnitor, fapt

împlinit la 24 ianuarie 1859 și întâmpinat cu mare entuziasm de toți romanațenii.19

13.Unirea și marile reforme realizate de Al. Ioan Cuza au deschis

perspective noi luptei pentru înlăturarea dominației otomane și proclamarea

independenței de stat. Datorită poziției sale strategice, teritoriul județului Romanați

avea să capete de la început un rol important în pregătirea și desfășurarea

războiului neatârnării. Locuitorii Romanațiului au asigurat cartiruirea

armatelor, au efectuat în interesul acestora 6031 de zile de prestație, au

parcurs 4.475.587 de km cu carele în interesul oștirii, au contribuit prin

rechiziții și ofrande în valoare de peste 1.115.000 de lei la susținerea

războiului, situându-se pe locul doi la nivel de țară, după doljeni20

.

După proclamarea oficială a independenței depline, la 9 mai 1877, la fel ca

țara întreagă, romanațenii așteptau cu nerăbdare semnalul trecerii Dunării pentru „a

consfinții independența cu armele și a o sigila cu sângele lor”21

.

Înfrângerile suferite de armatele ruse în cele două atacuri din 8 și 18 iulie

1877 asupra Plevnei, au determinat comandamentul rus să ceară domnitorului

Carol I ajutorul imediat al armatei române. În condițiile date, un consiliu de război

întrunit la Corabia – Romanați pune în aplicare planul de trecere al armatei peste

Dunăre pe podul de la Siliștioara-Măgura (Romanați). După trecere Dunării, ostașii

români s-au acoperit de glorie în luptele de la Plevna apoi în cele pentru lichidarea

trupelor turcești din nord – vestul Bulgariei. În timpul războiului au pierit 130

de romanațeni iar 141 au fost dați dispăruți sau răniți. Fiii Romanațiului au înscris numeroase exemple de patriotism pe front și în

spatele acestuia. Pentru faptrele lor de pe câmpul de luptă, circa 1179 au primit

decorațiile românești: „Virtutea Militară”, „Trecerea Dunării”, „Apărătorii

Independenței”22

.



14.După cucerirea independenței de stat, ținutul Romanațiului cunoaște, ca

urmare a dezvoltării agriculturii, a micii industrii, comerțului și băncilor, o nouă

etapă în evoluția sa neîntreruptă. Astfel, asistăm la creșterea și diversificarea

producției agricole, la apariția stabilimentelor industriale profilate în prelucrarea

produselor agricole, la înmulțirea numărului firmelor comerciale și la dezvoltarea

sistemului financiar – bancar. În aceste condiții, la începutul sec al XX – lea

Romanațiul se înfățișează ca modelul unui județ de câmpie, cu o agricultură

care cunoaște o serie de modificări ce crează premise pentru progresul real al

celorlalte domenii de activitate adiacente ei.

15.În contextul primului război mondial, locuitorii Romanațiului s-au

solidarizat în jurul marelui ideal al unității naționale depline. În cadrul a ceea ce a

fost numit, simbolic firește, „arcul așteptării” – 1914 - 1916 , romanațenii s-au

înscris cu fapte de muncă ce urmau să hrăneasacă idealul național. Astfel,

pentru a satisface necesitățile superioare, romanațenii au trecut la realizarea unor

rezerve sporite de cereale, legume, fructe, furaje pentru animale, contribuții în bani

și obiecte. Convingerea unanimă că sosise momentul înfăptuirii idealului național,

a făcut ca în perioada „neutralității armate”, locuitorii spațiului romanațean să se

antreneze în marele flux național al unor manifestații populare în care se exprima

necesitatea participării României la războiul mondial, cu scopul eliberării pe

această cale a provinciilor românești aflate de veacuri sub stăpânire străine. Prin

secțiile locale ale „Ligii pentru unitatea politică a tuturor românilor ”, la inițiativa

„Comitetului Acțiunii Naționale” cu sediul la București și a „Federației Unioniste”,

fruntași ai romanațenilor printre care Paul Brătășanu, Mihail Chintescu, Dumitru

Cezianu, Constantin Basarab

Brâncoveanu, Dumitru Șuculescu și

Radu Ivănescu, au organizat întruniri

în care au susținut deschis ideea

intrării României în război pentru

realizarea „Idealului Național”.

Izvorâtă din necesitățile obiective

proprii ființei neamului românesc,

această mișcare din Romanați s-a

înscris ca o pagină originală în vastul

curent de solidarizare cu românii

atașați ideii de unire a gândurilor și

dorințelor, a străduințelor și

tendințelor, a luptei și năzuințelor

pentru înfăptuirea unității naționale

depline. Paralel cu acțiunile menite să

asigure integrarea eforturilor

locuitorilor romanațeni în ansamblul

pregătirilor pentru ,,războiul nostru de

o factură morală” din anii 1916 –

1918, în județul Romanați s-au Ardealul, ziar apărut la Caracal în 1915



adoptat și concretizat măsuri pentru insurecția trupei și a rezerviștilor mobilizați

aici. În același timp, romanațenii apți pentru participare la război s-au angajat în

pregătirea militarilor și, ulterior, în luptele pentru triumful celei mai scumpe

aspirații naționale.

Documentele care evocă avântul eliberator al ostașilor români trecuți peste

Carpați, sau al celor care, în „noaptea adâncă a suferințelor”, au ridicat în fața

cotropitorilor vetrei

străbune, acea dârză și

omenească strigare

patriotică – „Pe aici nu

se trece!”, rețin și

faptele de armă ale

romanațenilor – ostași

care s-au bătut pentru

libertatea și unitatea

României și au biruit.

Cele 736 de zile

de război, reprezentând

perioada în care județul

Romanați s-a găsit

efectiv sub tensiunea „marelui măcel mondial”, au determinat pierderi materiale

estimate la cca 116.000.000 lei și sacrificii umane care s-au ridicat la

aproximativ 25.000 de persoane, din care aproape 11.000 din efectivul

mobilizat23

.

16.În perioada interbelică, județul Romanați s-a păstrat în limitele hotarelor

cunoscute anterior, datele statistice din 1938 ni-l arată împărțit în cinci plăși cu 252

de sate și trei orașe – Caracal, reședința județului, Corabia și Balș, cu 271.288 de

locuitori din care 66 % tineri sub 30 de ani.

Județul avea un caracter agricol, se cultivau cu grâu cca 130.000 ha, cu

porumb cca 115.000 ha, cu orz cca 34.000 ha, cu secară cca 17.000 ha, cu plante

furajere cca 4.200 ha, cu plante industriale cca 3.200 ha. Este perioada în care se

constată cele mai variate soiuri de plante, în condițiile eforturilor de înzestrare

tehnică și a sprijinului statului,

prin Camera de Agricultură, de

ajutare a agricultorilor cu

semințe, mașini, pomi fructiferi și

viță de vie, care vor avea drept

rezultat creșterea producției și a

calității acesteia.

Ca potențial industrial,

județul a putut conta doar pe

morile tărănești, atelierele de

cojocărie, fabricile pentru

cărămizi și țigle, cu un mic

Oltenii şi Marea Unire

O cultură unică în lume- Vădastra



număr de angajați, ceea ce dă imaginea unui

sector industrial modest, parte a unui tablou al

unei țări în care agricultura a reprezentat

principalul sector economic.

Viața social-politică și culturală reflectă la

rândul ei, frământările societății românești,

aspirațiile și speranțele romanațenilor legate de

„epoca nouă” în care reformele electorală, agrară

și educațională au făcut ca în viața cotidiană, în

pofida unor crize de interval, bucuriile să întreacă

supărările. În cei 20 de ani interbelici școala

romanațeană a dat țării peste 1050 învățători

și profesori, 16 magistrați, 11 profesori

universitari, 6 generali, 6 aviatori, numeroși

medici, ingineri, avocați, funcționari superiori etc. Din păcate foarte curând

lucrurile s-au răsturnat profund: războiul a prins din nou Europa, România și

lumea spațiului romanațean.

17.Al doilea război mondial a adus și în județul Romanați un cortegiu de

suferințe. În anii de război în care a fost angajată țara, mulți fii ai Romanațiului

și-au pierdut viața pe câmpurile de luptă din est și din vest, lăsând acasă familii

îndurerate, văduve și orfani. Județul Romanați a pierdut în al doilea război

mondial cca 17.409 morți, răniți și dispăruți ceea ce reprezintă un procent de

36,16 % din efectivul mobilizat de cca 49.000 de militari. Cele mai grele jertfe

le-a înregistrat Regimentul 19 Infanterie Romanați cu 2422 de morți, 2413 răniți și

639 dispăruți24

.

18.23 august 1944 a însemnat prezența Rusiei ca forță decisivă în

problemele românești, 6 martie 1945 a marcat prezența comunismului ca forță de

nezdruncinat în România postbelică. Zarurile fuseseră aruncate în martie 1945, iar

„tiparul” pentru „noua Românie” se va definitiva prin alegerile din 1946 care au

determinat schimbarea sistemului social – politic, iar după proclamarea Republicii

la 30 decembrie 1947, s-a trecut la schimbări structurale după model sovietic. Prin

reforma administrativă din 6 septembrie 1950 s-a trecut la o altă organizare

administrativ – teritorială după model sovietic, cu regiuni, raioane, orașe și

comune, județul Romanați fiind cuprins în regiunea Dolj (din 1956 Craiova, iar

din 1960 Oltenia), teritoriul său fiind împărțit în trei raioane – Balș, Caracal,

Corabia.

19.În anul 1968, când, printr-o nouă lege de organizare administrativ-

teritorială, s-a revenit la județe, județul Romanați a fost scos pe nedrept de pe

harta țării, fiind inclus, aproape integral, în noul județ Olt. În anii următori, în

condițiile procesului dirijat de industrializare extensivă și a deplasării funcției

administrativ-politice în nord-estul județului, asistăm la marginalizarea spațiului de

la vest de Olt, cu dezavantaje mari pentru orașele Caracal și Corabia dar și pentru

satele din teritoriul câmpului romanațean.

Stema judeţului Rpmanaţi



20.Astăzi, la mai bine de cinci secole de la prima sa atestare documentară ca județ,

Romanațiul este un concept major care respiră cu „doi plămâni”, pe de o parte

un ansamblu de fapte de ordin istoric, etnic și cultural, obiective și constante

de-a lungul timpului, pe de altă parte o construcție simbolică cu semnificații

profunde. Așadar, „Romanațiul există, e orb cine nu-l vede! Oricum voi pleca

de aici cu regretul că m-am născut în județul Romanați și mor în județul Olt,

un lucru absolut nedrept. Stau cu harta județului Romanați în casă. Dacă ar fi

să-mi zică cineva că se reface județul dacă-mi dau ochii, le-aș spune că dau

unul, să pot vedea cu celălalt minunea, dacă mi-ar cere mâinile amândouă,

le-aș spune că pot da una, cu cealaltă să pot pipăi pământul acestui glorios

județ” (Dumitru Botar, 23 aprilie 2017).

NOTE:

1. Nica, M., Neoliticul timpuriu și mijlociu în zona răsăriteană a Olteniei, Craiova, 1985, p. 20 și urm;

2. Dumitrescu, V., Vulpe, A., Dacia înainte de Dromihete, Buc., 1988, p. 30-31; 3. Berciu, D., Zorile istoriei la Carpați și Dunăre, Buc., 1986, p. 162-163; 4. Drăguț, V., Arta românească, Buc., 1982, p.17 și urm; 5. Pârvan, V., Dacia. Civilizațiile antice din regiunile carpato-danubiene,. Buc. 1967, p. 31-

32

6. Condurache, E., Dumitrescu, V., Harta arheologică a României, Buc., 1972, p. 10; 7. Tătulea, M. T., Romula-Malva, Buc., 1994, P. 54-56; 8. Giurescu, C. C., Formarea poporului român, Craiova 1973, p. 41; 9. Ciobotea, D., Aporii pe teme de istorie socială, în: Nicu – Vintilă Sigibida, Alecu

Constantinescu, Craiova 2016, p. 4

10. Recunoașterea sa de jure ca județ al Romanaților la 1 august 1496, printr-un act emis din cancelaria de la Târgoviște a lui Radu cel Mare (1495 – 1508), se produce în condițiile

creșterii autorității domnești asupra întregului teritoriu al Țării Românești prin

transformarea județelor din circumscripții fiscale temporare în unități administrative. Vezi

pe larg: Coman, M., Putere și teritoriu. Țara Românească medievală ( sec XIV – XVI ),

Iași 2013, p. 100 și urm;

11. Zăuleanu I., Etapele genezei și evoluției orașului medieval Caracal, în: „Memoria Oltului și Romanaților ”, mai 2015, p. 64 – 66;

12. Ciobotea, D., Geneza orașului Caracal, în: „Vitralii romanațene”, nr. 1 ( 2-3 ), 2009, p. 42;

13. Stoicescu, N., Matei Basarab, Buc., 1988, p. 16; 14. Călători străini despre Țările Române, vol. V. Buc., 1975. p. 22 și urm; 15. Apud Duțu, A., Călătorii, imagini, constante, Buc 1985, p. 273; 16. Aricescu, C.D., Istoria revoluțiunii române de la 1821, 1874, P. XVII; 17. Petrescu, I., Osiac, V., Anul revoluționar 1848 în Oltenia, Craiova, 1976, p. 37-38; 18. Locusteanu, B. N., Amintiri din trecut, Craiova 1896, p. 60-61; 19. Ricman, Șt., Monografia județului Romanați, Craiova 1928, p. 306-307; 20. Contribuția Olteniei la războiul pentru independență, Craiova 1977, p. 112- 115; 21. Bădulescu, R., Războiul ruso-româno-turc din 1877 – 1878, Sibiu 1926, p. 9; 22. Contribuția Olteniei ... , p.116; 23. Zăuleanu – Gheorghiu, D., Zăuleanu, I., Județul Romanați în anii primului război

mondial, Slatina 2002, p. 20-21;

24. Nicola Tudor- ,,Monografia comunei Deveselu”, Caracal, 2014, p. 289.



IN MEMORIAM. Bunului meu prieten de suflet DUMITRU BOTAR

Corneliu Nedelciuc

Poezia, scrisă special pentru mine de Fratele MITICĂ mi-a fost dăruită la pomenirea de

şase săptămâni de la trecerea în veşnicie a MAMEI (12 sept. 1998):

DORUL DE TINE

O toamnă vine, o toamnă pleacă,

Dorul de tine nu vrea să-mi treacă.

Frunza se duce-n galbenul morţii,

Dorul de tine e-n pragul porţii.

O toamnă pleacă, o toamnă vine,

E greu, e pustiu, e trist fără tine.

NUMAI TOAMNA, ATUNCI ÎŢI CAUT URMA,

CÂND PARCU-I DE-ARAMĂ ŞI CADE BRUMA.

Să îl odihnească Dumnezeu la sânul ÎMPĂRĂŢIEI SALE !

Parafrazând din ,,Vlaicu Vodă" :

,,ŞI VA PLÂNGE MULTĂ LUME: ŢĂRAN, DOCTOR, PROFESOR,

CÂND VA ŞTI CE SUFLET MARE, RIDICATU-S-A LA CER”.



Un Badea Cârţan al zilelor noastre

Ion Andreiţă

Desigur, nu mai umblă cu desaga doldora de cărţi în spate – şi nici nu mai

trece munţii prin vama cucului. Umblă cu maşina personală, iar şoselele, oricât de

năpăstuite, îl ajută totuşi să ajungă de la români la români, adică de la fraţi la fraţi

– cu portbagajul burduşit de cărţi.

Nici timpurile nu mai sunt cum au fost. La Roma n-a fost privit cu uimire

ca pe un dac coborât de pe Columnă, ci ca pe un bun creştin care a avut şansa să

rostească o rugăciune chiar la cripta Sfântului Petru, în subteranele Vaticanului.

Deşi nelipsit de păstori în familia sa de sub munte, el este preot, slujitor la Altarul

Domnului – iar acolo unde-i ajung cărţile, ele sunt însoţite şi de îndemnurile şi

sfaturile sale, de binecuvântare.

El este dăruitul cu har preot Nicolae State-Burluşi, din oraşul Râmnicu

Vâlcea.

Dincolo de achiziţii de la alte edituri, el şi-a făcut editura lui, „Buna

Vestire”, în care tipăreşte mai ales cărţi de inspiraţie religioasă, creştin-ortodoxă.

Editează, de asemenea, în mii de exemplare, cărticele de rugăciuni, acatiste şi

paraclise ale marilor sfinţi ai creştinătăţii, de la Maica Domnului la martirii

Brâncoveni şi Arsenie Boca – „Sfântul Ardealului”. Nu cred că există vâlcean (în

afara unor eventuali liber-cugetători!) care să nu primit în dar o cărticică de la

Părintele Nicolae State-Burluşi. Elevii, mai ales, tinerii sunt cei care se bucură, iar

preotul, ca un adevărat părinte, se străduieşte să fie cât mai de folos copiilor săi.

Evident, cărţile părintelui Burluşi circulă în toată ţara – şi în multe locuri

din lume, unde trăiesc şi muncesc români – toate oferite gratuit, tipărite pe puţinii

lui bani şi cu ajutorul unor oameni buni la suflet.

Eram la Roma, când colegul şi prietenul nostru Ioan Barbu, patronul

ziarului „Curierul de Vâlcea”, a venit însoţit de 15-20 de vâlceni – ziarişti,

scriitori, profesori – între care şi preotul Nicolae State-Burluşi, însoţit de doamna

preoteasă. O noapte întreagă am stat la taină, depănând vorbe, pe terasa locuinţei

noastre, situată la ultimul etaj, aşa-zis atico, având la dispoziţie întregul acoperiş al

blocului. Din când în când, părintele Burluşi nu uita să ne întrebe: Unde ziceaţi că

se adună românii duminica? A doua zi a fost în cartierul Romanina, cu rucsacul

plin de cărţi.

*

Una din cărţile dragi părintelui State, tipărită în propria-i editură, este

volumul de poezii „Simţire românească”, scris de către poetul-ţăran (absolvent,

totuşi, de liceu!) Ion Ene Fripcea – nimeni altul decât unchiul preotului. Zice

părintele-editor, în „Prefaţă”: „Ion Ene Fripcea s-a născut la 3 iunie 1932, într-o

frumoasă vale „Făureasa”, la Jieni, în satul Burluşi (de unde şi numele preotului)

judeţul Argeş, din părinţi vrednici de pomenire, Sanda şi Dumitru. Rămas orfan de

tată din copilărie, apoi, la adolescenţă şi de mamă, a străbătut destul de greu



drumul unei vieţi zbuciumate. A studiat clasele primare în satul natal, apoi cele

gimnaziale la Ciofrângeni şi liceul la Curtea de Argeş. Fiind un îndârjit adversar al

răului pe care-l trăiam cu toţii în vremea sovietizării, şi-a luat zborul din sat. A

poposit la Constanţa, unde a început un colegiu post-liceal dar, fiind demascat ca

duşman al comunismului, a fost hărţuit de Securitate şi obligat să se întoarcă în

satul natal”. A murit în 1997, după ce izbutise să publice, după 1989, două cărţi de

poezie: „Buletin de piatră” şi „Foc furat”, în Editura „Meşterul Manole” din

Curtea de Argeş.

Antologia editată de nepotul Nicolae State-Bueluşi cuprinde mai multe

cicluri. „Planeta popas”, „Alege-ţi steaua ta!”, „Icoana mea de frumuseţi”, „Lume

răstignită”, „Prin găuri de tricolor”, „Două chemări, două plecări”, „Nu strică Eva,

Doamne!”, „Dumnezeule, pom infinit”, „Un hoţ împătimit de har divin”. Sunt

poezii în toată puterea cuvântului, izvorâte dintr-un talent incontestabil, atins de

aripa divină.

Aş cita câte ceva din ciclul patriotic „Icoana mea de frumuseţi”: Nicăieri în

lume / Nu a nins Dumnezeu / Cu mai mulţi eroi / Şi mai multă Mioriţă, / Dar nici

mai frumoase plaiuri / N-a găsit. („Moto”); Icoana mea de frumuseţi / Din graiul

atâtor dimineţi, / Uger de lapte şi de miere / Şi-o poală, spuză de copii / Şi-atâta

jar păstrat în spuză, / Nasc voievozii în copii, / Bătrână Sarmizegetusă („Patrie”);

Ţara mea se numeşte Mioriţa / Şi se-ntinde cât jertfa / Lui Brâncoveanu, / Cât

epopeea lui Sadoveanu, / Cât Doina lui Eminescu, / Zveltă şi înaltă / De Brâncuşi

lucrată / Lăsată din daltă / Frumoasă pân’ la Dumnezeu („Ţara mea”); Adunaţi

cioburile ascunse-n pământ, / Nu le călcaţi în picioare; S-au pitit de jaf şi de vânt.

// Adunaţi cioburile ascunse-n fântâni, / Nu treceţi cu vederea peste străbuni. //

Adunaţi cioburile şi-ngropaţi-le / Aproape de-un clopot de aramă; / Pe ele sunt

inscripţii / Din propria voastră mamă! („Adunaţi cioburi”).

Iată şi două dovezi de… iubire: Femeie, pahar, vitrină, vioară, / Furtună,

săgeată, icoană. / De câte ori / Te-am răstignit în culori / Ca să-ngheţi, ca să

mori, / Şi-ai înviat în dimineţi / De Voroneţ (,,Imn femeii”); E turn neclintit în

furtuni, / E munca, e setea / E apa din fântâni, / E rodul pe ogoare / Al miilor de

mâini, / E freamătul de noapte, / E lacrima dintâi / Cu care spargem timpul / Şi-l

punem căpătâi („Femeia”).

O suită de Psalmi ţine cu pricepere hangul Psalmilor lui Tudor Arghezi.

Lovit de atâtea ori nu atât de soartă, cât de cei ce se erijau în diriguitori de destine,

poetul ajunge la sugestivul „Epitaf”: Aş crede eu / Că Dumnezeu / Când l-a făcut

pe om, / Săracul, / Nu i-a ajuns / Materialul; / A luat ceva / Şi de la Dracul.

*

Revenind la preotul Nicolae State-Burluşi – acest Badea Cârţan al zilelor

noastre – nu-mi rămâne decât să-l urez îndelungat în zile, cu sănătate, alături de

devotata sa preoteasă, spre a-şi duce frumoasa povară de înţelepciune cât mai

departe.



Mincan Alexandru – primar al comunei Vlădila

Marin Petran-Vlădila

Despre familia Mincan aflăm că s-a stabilit în Vlădila în prima jumătate a

secolului XX. Tatăl viitorului primar, Mincan Oprea, s-a născut la Redea, s-a mutat

în Traian şi s-a căsătorit la Vlădila, cu fiica adoptivă a agentului sanitar Ioan

Gheorghe. Mama sa, născută la Rusăneştii de Sus (sat pe lângă Balş)1, a fost

casnică iar tatăl a fost profesor de lb.franceză la şcoala Vlădila. Mincan Oprea şi

Maria, au avut o fată şi doi băieţi: Vintilă, impegat la staţia C.F.R. Frăsinet,

Alexandru absolvent al şcolii medii şi Elena, profesoară de lb. Română la şcoala

Vlădila. Au avut casă pe strada Cozia nr. 59.

Alexandru Mincan, s-a născut în 1937, a absolvit şcoala primară de 7 ani

din Vlădila, şcoala medie şi şcoala de partid P.C.R. . A fost căsătorit cu Voica şi a

avut 4 copii: Laurenţiu, Lavinia, Nicoleta şi Claudiu zis Sucă. Cunoscut în comună

cu numele de Sandu, a fost primar între 1971-1975. Pe perioada mandatului său,

Consiliul Popular al comunei Vlădila era alcătuit din: Cristea Alexandru – secretar,

Simion Stele – contabil, Vane Gheorghe – agent agricol, Parnescu Ion – agent

fiscal şi Chiriţă Nicolae – paznic. În comuna Vlădila au fost construite: brutăria,

baia comunală, magazinul universal, cooperativa de consum, cazanele de preparat

ţuică, a-a asfaltat strada Cozia şi s-a realizat alimentarea cu apă, parţială, din

Vlădila Veche. Membrii Consiliului Executiv ai comunei erau :

-Tudor Gheorghe – vicepreşedinte al Consiliului, şcoala tehnică de maiştri,

membru P.C.R.,

-Olteanu Constantin, membru al Cons. Profesor, absolvent al Inst. Pedagogic de 3

ani, membru P.C.R.,

-Ştefan Tudora, membru, soră medicală, absolventă a şcolii de surori med.

Membru P.C.R.,

-Popescu D-tru, membru, Miliţian, şef de post, absolvent a 8 clase elementare,

membru P.C.R.,

-Logofătu Gheorghe, membru, medic la Circ. Veterinară, Fac. Med.Veterinară,

membru P.C.R.,

-Mincu Nicu, membru, agent însămânţări artificiale, 7 clase, membru P.C.R.,

-Vizante Ştefan, membru în Consiliul comunal, membru C.A.P., 7 clase , membru

P.C.R.,

-Ozunu Gheorghe, membru, învăţător pensionar, Şc. medie, membru Frontul

Plugarilor2.

Pentru ,,gospodărirea şi înfrumuseţarea’’ comunei, Consiliul Popular al

comunei Vlădila trimite o adresă către Consiliul Popular Judeţean – Olt, Comitetul

Executiv: ,,Vă facem cunoscut că în administrarea Consiliului Popular al com.

Vlădila există o suprafaţă de 9,25 ha teren arabil situat în vatra satului la intrarea

1 Arhiva Primăriei Vlădila- Colecţia de Stare Civilă

2 Dos.21/1973, Fişele de evidenţă ale angajaţilor, Arhiva Primăriei Vlădila



principală din comună – fost islaz comunal, în prezent în folosinţă C.A.P. Vlădila.

Datorită aşezării în comună, crează un aspect neplăcut având greutăţi în acţiunea

de gospodărire şi înfrumuseţare a comunei, întrucât este amplasat pe o lungime de

400 m. l. la şosea. Pentru o mai bună sistematizare a comunei cât şi pentru

ridicarea nivelului edilitar-gospodăresc al comunei, vă rugăm a ne aproba

schimbarea definitivă a acestui teren cu un alt teren în aceaşi suprafaţă la C.A.P.

din loturile ajutătoare ale membrilor cooperatori (sau o altă soluţie legală)

urmând ca pe supafaţa de mai sus să se construiască în acest an case pentru

membrii cooperatori din com. Vlădila şi salariaţi”.

Este vorba de construcţia caselor în continuarea satului Sârbi, pe str. Cozia,

de la Radu Petra până la Dispensarul Veterinar şi pe str. Garoafelor, de la pepinieră

până la Udeanu Victor.

Consiliul Judeţean-Olt, trimitea răspuns Cons. Vlădila:

,,Către

Consiliul Popular al comunei Vlădila

Urmare adresei dv. prin care solicitaţi aprobarea unui schimb de teren din

islazul comunal, care se află în vatra satului, cu alt teren de la C.A.P. pentru a

putea fi repartizat la membrii cooperatori, locuri de casă vă comunicăm

următoarele :

-Se aprobă schimbul de teren definitiv numai pentru suprafaţa de 2,00 ha între

Cons. Pop. comunal şi C.A.P. Vlădila, conform decretului 151/1950 pentru ca

C.A.P.-ul respectiv să repartizeze această suprafaţă din intravilan, locuri de case

la cca 40 de familii a câte 500 m.p. fiecăruia. Parcelarea locurilor de case se va

face conform normelor tehnice stabilite de Direcţia de Arhitectură şi Sistematizare

a Consiliului Popular Judeţean – Olt, în aşa fel ca la faţadă pe cele două

aliniamente în cauză să se respecte lăţimile respective. De asemeni precizăm că

loturile de casă să fie vândute de către C.A.P. Vlădila numai la familiile

îndreptăţite cu aprobarea Adunării Generale, după preţurile stabilite de U.N. –

C.A.P., iar suprafaţa de islaz va rămâne în continuare intactă în folosinţă

nelimitată, la unitatea respectivă conform H.C.M. 629/1963.

Prim-vicepreşedinte Oiţă Gheorghe”.

Pentru alimentarea cu apă a unui număr restrâns de locuitori din Vlădila

Veche, Consiliul Popular Vlădila a contactat executantul O.I.F. Dolj, pentru

forarea puţului, dovedit prin Procesul-Verbal de Recepţie Definitivă Cantitativă

încheiat în iunie 1972 :

,,Subsemnaţii Alexandru Mincan, primar şi Lubaşu Stele din partea

beneficiarului Cons. Pop. al com.Vlădila şi Radu......tehnician, din partea

executantului O.I.F. Dolj, Secţia Foraje, prin prezenţa procesului-verbal am

constatat următoarele :

-O.I.F. Dolj – Secţia Foraje, conform comenzii nr. 345, din 1972 şi contractul

direct nr. 27 din mai 1972, a executat un foraj de explorare-exploatare pentru

alimentarea cu apă la Cons. Pop. al comunei Vlădila jud. Olt, la 25 m. adâncime

cu următoarele operaţiuni :

-transport.........preţ...,



-instalat...........preţ....,

-executat........preţ.....,

-izolat......preţ...., etc. Drept pentru care am încheiat prezentul proces-verbal de

execuţie definitivă cantitativă în baza căruia se va întocmi situaţia de plată la

Banca de Investiţii Caracal.

Beneficiar Executant

Consiliul Popular al com. Vlădila O.I.F. Dolj-Secţia

Foraje”

În ziarul Oltul din 23 septembrie 1972 apare o anchetă intitulată ,,Schiţa

de sistematizare să corespundă perspectivelor reale de dezvoltare a comunei’’, din

care redăm următoarele : ,,Sistematizarea localităţilor rurale din judeţul nostru

intră într-un evident proces de concretizare. După ce şi-au delimitat vatra satelor,

după ce au discutat cu cetăţenii în vederea elaborării planurilor de dezvoltare

urbanistică pentru următorii ani, gospodarii rurali dezbat cu simţ de răspundere

schiţele de sistematizare... Am încercat să elucidăm această problemă discutând

cu preşedintele şi secretarul consiliului popular al com. Vlădila. Această localitate

a primit de aproximativ o lună de zile două proiecte de sistematizare, care au fost

afişate în vederea consultării lor de către cetăţeni. Am solicitat, în primul rând,

opinia preşedintelui consiliului popular, Alexandru Mincan, - în legătură cu

,,calitatea’’ schiţelor de sistematizare: ,,Cele două proiecte de sistematizare ale

com. noastre au fost discutate în cadrul comitetului executiv iar ulterior cu

numeroşi cetăţeni... După părerea noastră, confirmată de mulţi cetăţeni, proiectul

de sistematizare neglijează un detaliu important al geografiei economice a

comunei noastre, este vorba de zona din apropierea gării, unde avem concentrate

aproape toate obiectivele social-economice locale: silozul, moara,brutăria,

birourile cooperativei de consum, depozitul C.L.F., depozitul de lemne, poşta, iar

acum se află în construcţie un nou sediu al S.M.A. şi în vecinătate un magazin

universal…”. Referitor la aceeaşi problemă, secretarul consiliului comunal

Alexandru Cristea, aduce următoarele completări : ,,Varianta propusă pentru

alimentarea cu apă a comunei, dincolo de avantajele ce decurg din existenţa

sursei de la S.M.A. mi se pare destul de complicată şi costisitoare...... O altă

chestiune pe care o considerăm neraţională este aceea a dezafectării cătunului

Vlădila Nouă......construindu-se case pe teritoriul din sud, brutăria, magazinul

alimentar.. .rămân izolate3. Consiliul Popular Judeţean să coordoneze mai

judicios, mai cu deplină cunoştinţă de cauză, acţiunea de elaborare a acestor

proiecte, în funcţie de considerentele arătate. Iniţierea unei colaborări cu

institutele pe linia impunerii unei viziuni corespunzătoare, realiste ar conduce

indiscutabil la o chibzuită întocmire a coordonatelor de dezvoltare urbană a

comunelor din judeţul nostru”.

Fostul primar Alexandru Mincan a rămas în memoria locuitorilor

comunei Vlădila ca un exemplu bun. A decedat în anul 1992.

3 Ziarul Oltul, Anul V, nr. 1424, din 23 septembrie 1972, p.2-3.



Amintirile unui scriitor slătinean (XLIV)

Ion Lazu

20 sept. 2012. Eu însumi, strămutat cu tot clanul nostru basarabean, la refugiul din

martie 1944, de pe malul Nistrului pe malul Oltului, într-o comună cu nume

bulgăresc: Cireaşov, am putut constata că mai toate comunele din proximitate,

despre care aflam din discuţii, înşirate de-a

lungul Oltului, aveau nume slave: Clocociov

(de unde provine Marin Mincu), Milcov

(unde s-au găsit fosile de elefanți Elephas

primigenius şi de cămile, Camelus alutensis),

Dobrotinet (de unde vine Damian Stănoiu),

Dranovăţ etc. Dar şi numele specific:

Grădinari. Nostim nu este acest aspect istoric,

de infiltrare şi asimilare a elementului sud-

dunărean, bulgaro-sârbesc, ci e nostimă

uitarea bruscă a originilor, faptul că oltenii

printre care am fost aduşi cu hârzobul, ne

tratau de Venetici, când ei erau bulgari

stabiliţi aici la a 5-a, la a 6-a generaţie, cu

nume de familie Pârvu, Mudava, Preda...

*

21 ian. 2013. Intelectualii altor vremuri...

Am mai notat undeva faptul doar în aparenţă

ciudat că dintre colegii mei de şcoală

secundară - clasele V-VII, cum erau pe-atunci, făcute de noi la Ionaşcu în Slatina -,

doar eu şi încă un coleg, Valeriu D., acesta din Satu Nou, am mers mai departe, la

liceu, pe când toţi ceilalţi, vreo 15 la număr, s-au orientat spre şcoli tehnice, spre

meserii... Explicaţia simplă este că bieţii lor părinţi, strâmtoraţi la maxim (suntem

în 1953), îi îndrumaseră spre şcoli care îi puteau scoate pe leafă pe fiii lor,

în doar 3 ani; pe când după liceu, ce meserie aveai, ce perspective, ce şanse de a

aduce cât mai repede un salariu în casă?!

Însă altceva vreau să evoc, de data asta. Uneori când veneam de la şcoala

Ionaşcu sau chiar în zilele de vacanţă se întâmpla, nu foarte des, ci dimpotrivă, la

un an, la doi ani, să ne/să îmi iasă în cale vreunul dintre cei doi tineri din comună

care merseseră (presupun) la şcoli înalte. Mă trăgeam / ne trăgeam pe marginea

drumului şi îi salutam cu mare respect. Ei treceau, înalţi, bine îmbrăcaţi, de fiecare

dată la costum şi cravată, cu servieta în mână, niciodată cu bagaj, ca tot omul care

vine pe la părinţi ori pleacă de acasă, după o scurtă vacanţă. Din partea noastră,

timiditate, din partea lor, nici pic de atenţie. Să ne zâmbească? Să ne arunce o

vorbă? Nicidecum. Asta ne plasa în lumi diferite, necomunicante. Nişte consăteni

Ion Lazu într-o fotografie

executată la Slatina în 1965



care nu mai erau consăteni de-ai noştri, cărora poate ar fi fost cazul să ne adresăm

într-o altă limbă... Tare ciudat lucru!

Iar mai în detaliu vorbind despre ei, nici eu dar nici vreun alt coleg

consătean nu ştiam ce hram poartă aceşti intelectuali ridicaţi din satul nostru,

ajunşi de-o vreme oameni mari, la Bucureşti, poate la Craiova. Să fi reieşit cumva

că unul dintre dânşii era asistent universitar? N-aş putea garanta. Şi fapt este că

veneau pe la părinţi, oricât de rar, se închideau în curtea şi în casa lor, aşa încât pe

toată perioada şederii nu-i vedeai prin sat, cu vreo treabă, ori la plimbare, ori să-şi

caute foştii colegi de şcoală, de adolescenţă. Să umble seara după fete; să iasă la

horă, la biserică... Nu vorbeau cu nimeni. Nu mi s-a întâmplat să-i văd prin ograda

lor cu vreo îndeletnicire gospodărească, prin grădină. Unul dintre cei doi despre

care relatez aici fiind fiul cel mare al familiei Sorescu, vecini cu noi, peste o casă,

deci fratele Marioarei, pe care am

descris-o într-un capitol din Veneticii. Iar

celălalt oaspete de seamă, pe care s-ar fi

părut că noi nu-i meritam, era fiul lui

Radu Ene, deci peste drum de Sorescu,

însă despărțiți prin destin, cum mi s-a

părut, căci nu i-am văzut niciodată

împreună.

Și mai ciudate sunt amintirile

despre un alt tânăr, de fel din satul

Sărăceşti, care făcea parte din cea mai

nevoiaşă familie pe care am avut ocazia

să o văd cu ochii mei, în acei ani de

foamete, imediat după război... Uneori,

în vara lui 1946, când tata mă trimitea la

fostul primar Vasile Chiţu, proprietarul

casei unde ne mutasem de nevoie, sau la

Matei Ciungu, alt personaj din Veneticii,

mi se întâmpla să-l zăresc pe sală, un fel

de prispă în lungul casei: stătea în

picioare, drept ca un alt stâlp dintre cei

care susţineau streaşina - şi privea în gol, neclintit - şi tot acolo îl zăream, la

întoarcere... În curtea lor, o sărăcie atroce, imposibil de descris. Foarte rar l-am

văzut, după aceea. Dar câte ceva despre ascensiunea lui îmi ajungea la ureche. De

câte ori îmi revenea în minte imaginea acestui (viitor) asistent universitar înţepenit

pe prispa casei părinteşti, îmi era peste puteri să fac legătura dintre crâncena

paupertate a familiei sale şi cariera sa universitară.

După o vreme, la terminarea liceului, am lipsit de acasă mai mulţi ani la

rând, prins vară de vară cu excursiile şi practicile studenţeşti. Le-am pierdut urma

celor doi –trei intelectuali ridicaţi din comuna Cireaşov. Poate au continuat să dea

pe-acasă, uneori. Poate chiar să-i mai fi văzut eu însumi, după aceea, fără să pot

lega o discuţie; însă interesul meu pentru ei s-a stins, i-am trecut printre aspectele

Fratele Aurel, Tata, Mama și

Ion Lazu, student



inexplicabile ale

vieţii. Să fi aflat,

mai târziu, că fiul

Ungurenilor a

înnebunit? Chiar

că nu mai ştiu

nimic precis... Şi

nici nu mai am pe

cine să întreb, din

familia mea, din

vecini... În

comuna mea de

adopţiune, unde

reveneam mereu,

până acum vreo

zece ani, practic

nu mai am cu cine să vorbesc. Mai grav este că nici casele nu mai sunt aceleaşi, în

timp şi-au schimbat radical înfăţişarea, chiar poziţia...Ciudat ar putea să pară faptul

că satul de demult a rămas neclintit în amintirea mea, precum într-un film

documentar oricât de amănunțit.

Cum să nu te întorci atunci, stăruitor, chiar cu oarecare înverşunare, asupra

amintirilor de demult, dintr-o vreme ce se lasă citită fără dificultăţi, despre o

comunitate care în mintea mea avea şi are în continuare o coerenţă, o poziţionare

riguroasă în vălmăşagul lumii!?

*

Pe acest Ionel Sorescu, foarte prezentabil, totdeauna la costum şi cămaşă

albă (de poplin, adaug eu acum), fecior de statură medie, blondiu, delicat, îmi

amintesc să-l fi văzut multă vreme după ce ne mutasem noi înşine la Pîrliţi, deci

prin 1958-59, când eu eram deja la facultate. Chelise pretimpuriu, era cumva mai

pieptos-prosper fiziceşte şi arăta foarte dichisit, chiar luminos la chip, deşi în

continuare nu dădea semne că ar dori să schimbe o vorbă cu consătenii. Şi, ceea ce

mi se va fi părut ciudat, iar acum mi se pare şi mai ciudat, acest om de carieră

venea pe la părinţii săi, oricât de rar, dar totdeauna singur - aşa încât nu am ştiut

niciodată dacă era căsătorit sau nu, dacă are familie, urmași. Poate de aici impresia

că, luându-şi zborul din Cireaşov, aceşti tineri îşi asumau un destin ieşit din

normalitate. Şi mai notez faptul că, dându-mi silinţa să merg mai departe la liceul

teoretic (când, cum am mai spus, toţi colegii mei se orientaseră spre şcoli tehnice),

nu m-am gândit niciodată să le semăn acestor tineri surtucari - mă refer de data

asta şi la vestimentaţie.... Aşa îmi explic, pe de altă parte, faptul că nu m-am

străduit să aflu mai multe despre dânşii, cu atât mai puţin să le fiu în preajmă, să

mă împărtăşesc din taina succesului lor...

Deci îl adaug pe fiul lui Radu Ene, poate de aceeaşi vârstă cu Ionel Sorescu

sau mai mare cu 2-3 ani, vecin cu acesta, dar subliniez imediat că pe cei doi nu

i-am văzut niciodată împreună - nici măcar n-am observat ca junele Ene, profitând

Nepotul Fănel, unchiu Gică, tanti Dona, Mama și Tata



de împrejurări, să

le facă un pic de

curte surorilor lui

Ionel... Nu e

ciudat? Să pun

totul pe seama firii

sale, presupus

sobră, semănând

cu tatăl său,

gospodar de frunte

al comunei, dar pe

care nu l-am văzut

niciodată

tăifăsuind cu

vecinii, pierzând

vremea pe la cooperativă, pe la cârciumă? Acum încep să dau importanţa cuvenită

aspectelor legate de firea oamenilor, dar şi trăsăturilor ce se transmit de la părinţi.

Aşchia nu sare departe de trunchi...

Şi acum vin la povestea pe care o schiţasem, cea a lui Ungureanu, vecinul

meu mai mare din Sărăceşti, pe care l-am avut sub ochi mai ales când eram în clasa

a doua - a treia, deci pe la opt-nouă ani... Ce aflu, abia acum, după emisiunea de la

Euterpe? Poeta Adela Popescu (n.1935, soţia cercetătorului şi criticului literar

George Muntean - de la Institutul G. Călinescu - căruia i-am pus o placă

memorială), invitată de mine la emisiune, mi-a dăruit pe loc cartea ei de

versuri Între noi - timpul. Nu spun acum decât că din Autoportretul pe care

autoarea şi-l schiţează (în loc de prefaţă), am aflat că intrând la Şcoala

de Literatură M. Eminescu, i-a avut colegi mai mari cu un an pe Nicolae Labiş şi

pe Nicolae Ungureanu, acesta din Slatina, mai exact din comuna Cireaşov. Păi,

mi-am spus, acesta nu poate fi decât vecinul meu din Sărăceşti! Or, colegii de la

şcoala de literatură au trecut apoi, desigur prin examene şi echivalări, la Filologia

bucureşteană. Adela P. şi George M. se căsătoriseră din 1956, au absolvit în 1959.

(Deci colegi de serie cu amicul Florin M.) Cu doi ani înaintea mea, eu la Geologie,

desigur. Dintr-o altă secţiune a cărţii ce mi-a fost dăruită cu autograf, cea privind

Referinţele critice, am aflat că F. M. a scris mai multe cronici despre cartea Adelei

P., aceeaşi ca titlu, re-publicată la intervale, cu noi poezii adăugate - în decurs de

câteva decenii, de la 25 de poeme s-a ajuns la 99!, iar numărul ediției nu mai

contează. Îi dau un telefon amicului F.M. şi-mi confirmă că Nicolae Ungureanu

le-a fost coleg la facultate şi bun prieten. Ştiam deja că N.U., a absolvit Filologia,

că pe vremea Şcolii de Literatură scria versuri, că a funcţionat apoi ca profesor la

Brăila. Intru pe Google şi mi se confirmă toate aceste date primare. Aflu în plus că

N.U., a editat prin 2010 un unic volum de poezii, toate în formă fixă: Soarele

nimănui, despre care recenzentul se pronunţă fără cine ştie ce entuziasm. Mai aflu

că în Brăila (Oraşul cu salcâmi) N.U. a făcut figură de intelectual boem şi

sarcastic...

Ion Lazu în faţa casei părinteşti (2016)



Iată un destin cât de cât tipic pentru poetul român din trecutele vremuri.

Mi-l închipui licean la Radu Greceanu din Slatina. Scriind poezii, ca mai toţi

liceenii. Mai cunosc cazul unui licean din Pârliţi, el nu mai trăia acolo pe când noi

ne-am mutat în noua casă, mi-l amintesc recitând o poezie cu ocazia unei chermeze

la sediul noii gospodării colective, deci în conacul fostului boier Popescu, des-

proprietărit, mort în închisoare, ca orice duşmai al poporului, nu? Probabil că în

cazul poetului de la Pârliţi era vorba despre singura lui poezie, căci n-am mai auzit

nici de el nici de alte producţii lirice...).

Revenind, îmi închipui că activiştii culturali de la Casa de Cultură din

Slatina l-am recomandat pe N.U. pentru şcoala de Literatură din Bucureşti. Se va fi

prezentat, a trecut un examen, cum ne asigură Adela P. că se dădeau, a intrat şi a

fost unul dintre bunii prieteni ai lui Labiş, care, împătimit de literatură adevărată, le

strecura cărţi achiziţionate de la celebrul anticar Sterescu (a făcut puşcărie politică;

îl am pe listele mele privind intelectualii încarceraţi...). Dar ce s-a ales din

consăteanul meu Ungureanu, ajuns profesor la Brăila? Desigur, profesor de

literatură, dar şi poet, nu? Implicat în mişcarea literară a urbei, activând la cenaclul

liceului, al oraşului, al Casei de cultură. Cu prestigiul filologului, cu aplombul

celui care a absolvit Şcoala de literatură, umăr la umăr cu Labiş. Şi în această

privinţă, mă gândesc, e ca şi cu profesorul de pian, care scoate interpreţi de

excepţie, fără ca el însuşi să aibă prestaţii la cel mai înalt nivel. Dar morbul

poeziei, al visătoriei din primii ani ai adolescenţei, dacă s-a încuibat în sufletul

cuiva, nu-l mai părăseşte câtu-i viaţa... Sărăcia cea mai crâncenă, dorinţa de

altceva, care pe atunci, prin anii 48-50 se va fi suprapus peste poncifele comuniste

privind viaţa cea nouă şi fericită, iată contextul din care se va fi ales destinul

vecinului meu din Sărăceşti.

Mai adaug doar atât: păstrând în Veneticii toponimicele Sărăceşti, Coteşti,

Pârliţi, un critic de frunte al vremii a opinat că va fi fiind vorba despre nişte

denumiri inventate de autor, ca să scoată în evidenţă... Nicidecum! Aprigii olteni le

găsiseră ei înşişi, fără contribuţia vreunui literat, fie acesta şi venetic...

PS. Aici ar trebui să vin cu alte informații despre N.U. Poet și Profesor de

literatură la liceul N. Iorga din Brăila. Autor de poezii în formulă clasică; Soarele

nimănui etc. vezi Google. Deduc că cireșoveanul meu ar fi murit în ianuarie 2015.

A avut un blog pe care își posta poeziile, unele filmulețe etc.

*

Însă mă întorc la intrarea în Sărăcești, ca loc privilegiat, legat de primele-mi

trăiri afective. Acolo, spre vale rămânea un tăpșan bătătorit, bordat de iarba

izlazului ce se deschidea spre coastă. Era, ar fi fost un strategic punct de observație

asupra întregii văi, la confluența Ștreangului cu Valea Porcului, cu tot versantul

dinspre Proaspeți, în partea dreaptă, iar în stânga cu versantul dealului și cu drumul

care urca spre intrarea în Cireașov, la alde Vasile Cocoș. Se distingeau în acea

parte două-trei acoperișuri, printre coroanele duzilor și salcâmilor. Dacă nu mai

aveai răbdare să-l tot aștepți pe cel dus cu treburi la oraș sau în comună, veneai aici

și pândeai drumurile, cărările; dacă cel așteptat se zărea venind, te întorceai în

curte, îți vedeai de gătit, de dereticat, de... și în vreun sfert de oră – douăzeci de



minute apărea și cel așteptat... Din acel tăpșan se desprindea o cărăre oblică,

întretăind drumul de care, spre Podeț și la câțiva pași mai încolo, pe dreapta, era

altă cărare, coborând spre izvorul din Valea Porcului; prima era drumul Tatei spre

măcelăria lui Gălbenuș, de pe Obrocari, unde lucra pe acea vreme; cealaltă era

cărarea Mamei, spre izvor, de unde aducea apă de băut. Casa Filomiței era mai nou construită, cu marchiză și cu fațada orientată

spre apus, spre oraș. De pe prispă aveam sub priviri spatele casei celor două

văduve. Dar mă interesa mai mult celălalt capăt al prispei, dinspre Voichița și

uneori priveam în

curtea lor: goală, cu

iarba crescută în

bătătură. Voichița

avea o fiică, văduvă

și ea, cu doi copii:

Ilie, zis Panduru,

deja flăcăiandru și

o soră mai mică

decât mine, Leana.

În spatele lor, casa

lui Niță Oprea, cu

doi fii: Ionel, de

vârsta lui Mișulică

și Marin, cu vreo 2 ani mai mic decât mine. Despre alde Lupu, cu o casă de

tuberculoși, am scris în altă parte...

*

Cireșovenii aveau rude mutate la Pârliți, pe Pitești sau spre Clocociov,

aceștia păreau înstrăinați, cu o viață a lor, de neînțeles, așa cum o percepeam eu,

mirându-mă mereu că nu-i văd trecând spre casa părintească. Mai poate fi și faptul

că mutându-se în Pârliți, suburbie a orașului, își luau aere de orășeni? Alde Mitică

Pârvu avea un frate pe Pitești, înstrăinat, inabordabil; alde Raită aveau la capătul

Pârliților un fiu mai mare, ofițer, care părea să nu mai știe de ai lui; alde Sârbu îi

aveau pe cei din Pârliți, cu cei doi fii plecați la București; alde Sorescu o aveau pe

Cati, la capătul din

deal al străzii

Oituz... Mă intriga

faptul în sine că

oameni pe care îi

știam frați buni,

după ce ajungeau

la casa lor nu prea

mai păstrau

legăturile, greu ai

fi bănuit că sunt

rude bune.

Case prăbuşite în Sărăceşti (locuinţa lui nea Minică Şerban,

2016)

Spre Valea Porcului



O apariție cu tentă istorică: invalidul din Satu Nou, anunțând ordinele

Primăriei, trecea prin toate cătunele comunei, cu toba și goarna. Probabil primea

un ajutor, ca mutilat și se simțea dator să ajute primăria? Îl auzeai de oriunde te-ai

fi aflat și te trăgeai mai aproape, ca să auzi ce ordonă Primăria: Să știe toată lumea

că mâine.... muncă voluntară, corvezi, împrăștierea balastului pe drumul spre

Gară... Cât despre ieșirea la muncile câmpului, nu era nevoie de nicio invitație sau

somare – săteanul își cunoștea mai bine interesele...

Multe nume ce ar trebui reanimate: Costeacă, Brătianu, Daragiu, Țună,

Zburliș, Leleșteanu, Tolică... Printre altele, vreau să dau măcar aici numele acestor

cireșoveni de care n-am vorbit în roman.

Toponime care funcționau în plin pe vremea copilăriei mele, iar cu timpul

și-au pierdut din importanță, cu schimbările impuse de noul curs al istoriei: Inoaia,

Grecoaica, Secuța, valea Porcului, Sub Vii, Râpa Popii, la Vălcea, Prunii școlii,

Prăfării, Ștreangu, Leasa....

Profesorul de ,,Ştiinţe ale vieţii”- Ion G. Bodescu

Dumitru Nica

Motto: ,,Scopul real şi legitim al ştiinţei este

asigurarea vieţii cu noi investiţii si bogăţii”.

Fr. Bacon

Bogata istorie a Liceului „Radu Greceanu” s-a desfăşurat în principal în

patru etape. Prima, 1884-1918, o etapă de consolidare şi confirmare, când

Gimnaziul Real a început să fie ridicat la rangul de liceu. În cea de a doua etapă,

1918- 1945, se produce etapa miracolului şcolar numit „Radu Greceanu”. A treia

etapă, 1945-1989, s-a desfăşurat în anii regimului comunist. A patra etapă,

decembrie 1989- până în prezent, corespunde unei perioade de puternică relansare

şi apoi ascensiune a acestui liceu, devenit Colegiu Naţional.

În fiecare etapă şi-au desfăşurat activitatea didactică oameni deosebiţi în

calitate de dascăli, de educatori, adevăraţi „apostoli”. Constat în fiecare zi că, cu

cât cunoşti mai mult asupra vieţii lor, cu atât se înalţă în sufletul nostru sentimentul

de admiraţie reală, pentru tot ce au înfăptuit şi mai ales cum au înfăptuit. Datoria

noastră, a urmaşilor lor, este să le relevăm faptele, ca noile generaţii de elevi să

cunoască bine istoria trecutului.

Liceul „Radu Greceanu”, profesorii săi minunaţi, recunoscuţi ca probitate

şi competenţă, au avut o contribuţie esenţială la dezvoltarea mea ca om, ca cetăţean

şi cu siguranţă acestea m-au pregătit pentru a putea face parte din rândul dânşilor

ca profesor, ca director adjunct, fiindu-le un elev conştiincios şi devotat

obiectivelor dumnealor. Dintre aceştia, am să prezint o figură remarcabilă de

intelectual şi pedagog al acestui liceu, Profesorul de ŞTIINŢE ALE VIEŢII -ION

BODESCU.



S-a

născut la 20

februarie1917, în

comuna Pleşoiu, jud.

Olt, având ca părinţi

pe Ecaterina şi

Gheorghe Bodescu.

În perioada 1924-

1929, urmează

Şcoala primară în

comuna natală,

având ca învăţători

pe Gheorghe C. şi

Elena Diaconu, apoi

se înscrie şi devine

elev al Liceului

„Radu Greceanu” pe care îl frecventează între 1929- 1937, când îşi susţine

bacalaureatul. Aici a cunoscut înţelepciunea şi dăruirea unor profesori de prestigiu

ca: Traian Biju- director şi profesor de geografie, Ilie Rădulescu- diriginte, lb.

franceză, George V. Botez- lb. română, Toma Vasilescu- director, lb.latină, Ion O.

Ionescu- ştiinţe ale naturii,Daniel Mirodot- istorie, Nicolae Diaconescu-

matematică, Victor Biltz- fizică şi chimie, Eugen Ghimpeţeanu- filosofie. În anul

1937 susţine examen de admitere la Facultatea de Ştiinţe ale Naturii la

Universitatea din Cluj, obţinând licenţa în 1941. Aici a avut şansa să audieze

cursurile unor străluciţi profesori ca: Emil Racoviţă- biologie generală şi speologie,

Alxandru Borza- botanică, Ion Popescu Voiteşti- geologie, care la începutul

carierei a fost şi profesor la Gimnaziul Real ,,Radu Greceanu”, Emil Pop-

fiziologie vegetală.

După satisfacerea serviciului militar, este încorporat ca urmare a stării de

război, de unde revine în 1944. Din 1944 până în 1979, timp de peste 35 de ani,

Profesorul a funcţionat la catedra de Ştiinţe Naturale a Liceului „Radu Greceanu”,

ca profesor titular cu examen de capacitate. În perioada 1950- 1954, pe lângă orele

de la liceu, a predat anatomie şi a îndeplinit funcţia de director la Şcoala Medie

Tehnică Financiară- Slatina, care se afla la mică distanţă de liceu, unde erau

pregătiţi numeroşi elevi care au devenit economişti de bază în diferite bănci şi

instituţii financiare. În perioada august 1970 -septembrie 1971, a îndeplinit funcţia

de dir. adj. la Liceul „Radu Greceanu”, făcând echipă cu prof. Elena Achimescu,

director plin şi prof. Dumitru Nica- dir. adj. ,ultimii doi ocupând funcţiile până în

septembrie 1978.

Profesorul Ion Bodescu a făcut parte dintre profesorii eminenţi ai

liceului, prin prisma materiilor de specialitate predate cât şi a calităţilor moral

pedagogice. Spirit energic, sincer, în înţelesul înalt al cuvântului, mic de statură,

vioi în mişcări, avea o figură plină de expresiune. Ochii îi sclipeau plini de

pătrundere, şi exprimau bunătatea acestuia.

Clasa a X a A-1974-1975. În rândul doi, de la dreapta la

stânga, profesorii: Ion Bodescu-biologie, diriginte, E. Mocanu-

lb. engleză, Angela Corbu- chimie, Iulia Săraru- lb.română şi

Maria Cârloganu- fizică. Primul din stânga, în picioare,

Dumitru Nica-matematică, dir. adj.



Aproape

mereu de sufletele

copiilor, Profesorul a

extins sfera cunoaşterii

biologice către

frumuseţea copilăriei şi

adolescenţei organizând

excursii şi drumeţii

pentru cunoaşterea

directă a mediului

natural. A îmbinat

tradiţionalul cu modernul

în predarea disciplinelor

sale, lăsând fiecărei

generaţii o fărâmă din

sufletul său şi a reuşit să adune în jurul său mulţi elevi care au îndrăgit această

Ştiinţă a Vieţii şi ca o recompensă a stădaniei, foşti elevi au urmat pe profesorul lor

în acest domeniu, unii devenindu-i chiar colegi de cancelarie. Amintesc în această

direcţie pe Emil Merer, absolvent 1959, care a urmat aceeaşi facultate şi a devenit

coleg de catedră cu profesorul său la acelaşi liceu. Ilie Popa absolvent 1959, a

devenit un cercetător recunoscut în cadrul Institutului de Biologie Bucureşti, iar

Octavian Popescu, absolvent 1970, Membru titular al Academiei Române, îşi

amintea: ,,La formarea mea ca om şi ca viitor om de ştiinţă o contribuţie

substanţială au avut- o următoarele cadre didactice:.. prof. Ion Bodescu-

biologie,...”.

Profesorul Ion Bodescu a muncit cu multă pasiune, dăruire, migală şi tact

pedagogic şi a asigurat o temeinică pregătire profesională în domeniul Ştiinţelor

Naturale. În afara pregătirii profesionale a modelat în sufletele elevilor săi cinstea,

modestia, omenia, dragostea de muncă, spiritul patriotic, încrederea în viitor.

Tocmai de aceea, din

fiecare generaţie de

absolvenţi, pe lângă

cei care au îmbrăţişat

cariera didactică, au

fost multi care au

ales să urmeze

medicina. Îmi

amintesc cu plăcere

că la o întâlnire de

promoţie, 1980,

câţiva, care

deveniseră medici

renumiţi la spitale în

Bucureşti, spuneau:

Clasa a XII a C, curs seral- 1969. „Tablou de promoţie”. Al

doilea din stânga, prof. Ion Bodescu.

Absolvenţii Liceului „Tudor Vladimirescu”- 1969. ,,Tablou de

promoţie”. Primul din stânga, profesor Ion Bodescu.



,,Domnul profesor Ion Bodescu ne-a învăţat să citim şi să studiem zilnic, pentru că

medicina este un studiu de o viaţă întreagă. Medicul nu poate să rămână numai un

tehnician închis în tehnicismul său, un „inginer de organe”, ci un om care ajută alt

om, în calitate de medic, dar şi ca un bun psiholog”.

Ca profesor de biologie, s-a remarcat nu numai printr-o competenţă

profesională, dar şi printr-o exigenţă sporită faţă de răspunsurile elevilor săi. Chiar

dânsul o recunoaşte, într-un mesaj, timis la întâlnirea promoţiei 1981, la

09.06.2001, menţionând: ,,......În primul rând, ţin să vă mulţumesc pentru invitaţia

făcută, dar, cu părere de rău, nu pot participa la întâlnire datorită faptului că, în

prezent sunt sub apăsarea unor boli determinate de vârsta mea...... Mă bucur şi de

faptul că nu ne-aţi uitat, cu toate că unii dintre profesorii voştri- în care intru şi eu-

eram mai pretenţioşi, mai răi. Dar să ştiţi că nu era răutate, era o dorinţă a acestor

profesori ca munca lor să scoată oameni pregătiţi aşa cum, de fapt, sunteţi

Dumneavoastră cei de faţă şi care aţi contribuit la locul de cinste pe care îl ocupă

azi Liceul Radu Greceanu”.

Profesorul Emil Constantinescu, azi în vârstă de peste 85 de ani,

profesor de educaţie fizică la acelaşi liceu, fost absolvent al Şcolii Medii Tehnice

Financiare, 1953, a apreciat corectitudinea, exigenţa directorului său, profesor de

biologie Ion Bodescu, arătând că, datorită anatomiei învăţate de la Profesor, a fost

singurul care a luat zece la admiterea susţinută la I.C.F. Bucureşti. Acesta a mai

adăugat o mică poveste, referitoare la exigenţa domnului Profesor, spunând: ,,În

ultimul an, un inspector al regiunii Argeş a asistat pe domnul profesor Ion Bodescu

la două ore, apoi în faţa elevilor a spus: Să vă mulţumiţi că aveţi un astfel de

profesor exigent, competent. Pe urmă am aflat că doi elevi îl reclamaseră pe

Profesor la Secţia Învăţământ Regională, plângându-se de exigenţa dânsului”.

La fel şi Ion Pătraşcu, absolvent 1960, profesor de istorie, fost inspector

şcolar şi inspector şcolar general recunoaşte: „L-am avut diriginte un an de zile şi

profesor de ştiinţele naturii, pe tot parcursul liceului. Am reţinut de la dânsul

exigenţă în pregătirea pentru lecţii, dar şi faţă de elevi, corectitudine în notare, în

relaţiile cu elevii”.

La întâlnirea de 20 de ani a promoţiei- 1969. La prezidiu, de la stânga, profesorii:

Lavinia Jitaru- lb rusă, Ilie Tudor- biologie, fost director, Alecu Popescu- geografie,

Nicolae Popescu-Optaşi- istorie, A. Chiţoiu- engleză, Iulia Săraru- lb. română, Ion

Bodescu- biologie.



Nicolae Păun, absolvent 1973, prof. univ. dr. Facultatea de Studii

Europene, Universitatea Babeş Bolyai, Cluj Napoca, susţinea la întâlnirea după 20

de ani de la absolvire: „Numele profesorilor mei .......Ion Bodescu, biologie, dar şi

diriginte,.... au fost reperele culturale de primă mărime ale oraşului, mari dascăli,

cărturari, formaţi la şcoala unde cunoştinţele dau statura intelectuală a

profesorului”. Iar Geogeta Bucşan, absolventă 1975, la Sărbătorirea a 130 de ani

de la î

MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILORmemoriaoltului.ro/reviste/revista_121.pdf · 2020. 7. 20. ·...

Documents

Transcript of MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILORmemoriaoltului.ro/reviste/revista_121.pdf · 2020. 7. 20. ·...