UNIVERSITATEA ROMÂNO – GERMANĂ DIN SIBIU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI CALCULATOARE

MANAGEMENTUL

ACTIVITĂŢILOR

LOGISTICE

Conf. univ. dr. ELENA SIMA

2

3

CUPRINS

MANAGEMENTUL APROVIZIONĂRIICapitolul 1

CONDUCEREA ŞI ORGANIZAREA APROVIZIONĂRII MATERIALE ŞI CUECHIPAMENT TEHNIC

1.1 Managementul aprovizionării: concept, activităţi componente ........................................ 5

1.2 Organizarea structurală a subsistemului aprovizionare ..................................................... 9

1.3. Sistemul de relaţii specific unităţilor economice pentru aprovizionarea materiala .......... 14

Capitolul 2

GESTIUNEA ECONOMICĂ A STOCURILOR

2.1 Rolul, functiile si natura economica a stocurilor .............................................................. 16

2.2 Tipologia stocurilor de materiale pentru producţie ........................................................... 18

2.3 Modalităţi de exprimare a stocurilor ................................................................................. 21

2.4 Corelaţii şi factorii de influenţă a nivelului stocurilor de producţie ................................. 22

2.5 Obiective în conducerea proceselor de stocare; elementele funcţionale de caracterizare aacestora .............................................................................................................................

25

2.6 Tipuri de gestiune a stocurilor ........................................................................................... 27

2.7 Metode şi modele de calcul al stocurilor; stabilirea cantităţii economice de comandă-aprovizionare .....................................................................................................................

28

2.8 Gestiunea diferenţiată a stocurilor după sistemul ABC; efecte economice ..................... 32

2.9 Metode de urmărire şi control al dinamicii stocurilor ...................................................... 33

2.10 Lipsa de stoc; suprastocarea, stocurile cu mişcare lentă şi fără mişcare - stocuri

neeconomice ............................................................................................................................. 34

Capitolul 3INDICATORII DE CONSUM ŞI VALORIFICARE

3.1 Căile de acţiune pentru eficientizarea rezultatelor producţiei industriale ......................... 36

3.2 Funcţiile, importanţa şi cerinţele sistemului de indicatori de consum şi valorificare ....... 37

3.3 Sistemul de indicatori de consum şi valorificare folosibili în aprecierea utilizăriiresurselor materiale şi energetice ............................................................................................. 38

4

3.4 Metode de determinare a indicatorilor de consum de resurse materiale şi energetice ...... 44

3.5 Modalităţi concrete de calcul a consecinţelor economice ale diminuării consumurilorspecifice de resurse materiale şi energetice ....................................................................... 47

3.6 Recuperarea şi recircularea materialelor refolosibile ........................................................ 48

Capitolul 4FUNDAMENTAREA PROGRAMULUI DE APROVIZIONARE A UNITĂŢILORECONOMICE

4.1. Nomenclatorul de materiale şi echipamente tehnice .......................................................53

4.2. Structura materială a planului şi a programelor de aprovizionare ale unităţiloreconomice ......................................................................................................................

55

4.3. Indicatorii care definesc conţinutul planului de aprovizionare materială ...................... 56

4.4. Elaborarea planului şi a programelor de aprovizionare materială a unităţiloreconomice ......................................................................................................................

58

4.5. Sistemul „Planificării cererilor de materiale - MRP" ...................................................... 61

4.6. Bilanţurile materiale ........................................................................................................ 63

MANAGEMENTUL DESFACERII

Capitolul 5

CONDUCEREA ŞI ORGANIZAREA DESFACERII (VÂNZĂRII) PRODUSELOR

5.1 Managementul desfacerii: concept, activităţi componente ...............................................65

5.2 Sisteme de organizare internă a subsistemului de desfacere .............................................67

5.3 Sistemul de relaţii specific unităţilor de producţie pentru desfacerea produselor ............. 68

Capitolul 6TESTAREA CREDIBILITĂŢII AGENŢILOR ECONOMICI

6.1 Necesitatea testării credibilităţii ........................................................................................70

6.2 Modalităţile de protecţie faţă de risc; surse de obţinere a informaţiilor, reguli înprezentarea acestora, scopul testării credibilităţii agenţilor economici ............................. 71

6.3 Calculul indicelui de bonitate şi al unor indicatori de apreciere a agenţilor economici ... 75

5

C A P I T O L U L 1

CONDUCEREA ŞI ORGANIZAREA

APROVIZIONĂRII

1.1 Managementul aprovizionării:concept, conţinut, trăsături

Managementul aprovizionării reprezintă activitatea prin care se asigură elementelemateriale şi tehnice necesare producţiei, în volumul şi structura care să permită realizareaobiectivelor generale ale întreprinderii, în condiţiile unor costuri minime şi ale unui profit cât maimare.

În literatura de specialitate, ca şi în practica economică, sunt utilizaţi frecvent termeni ca:achiziţionare, asigurare, aprovizionare, cumpărare, alimentare. Aceşti termeni au însă o semnificaţieasemănătoare sau, după caz, diferită. Astfel, "achiziţionarea" reprezintă o acţiune de angajamentfinanciar "de cumpărare" a unor resurse materiale sau produse, fiind o tranzacţie efectivă (formeleprin care se realizează, de către unităţile economice, devenind relativ uniforme). În raport cuachiziţionarea, "aprovizionarea" are un conţinut mai larg; achiziţionarea este doar un moment alprocesului complex de aprovizionare cu materiale şi echipamente tehnice. Achiziţionarea, ca ocomponentă a activităţii de aprovizionare, este precedată, de exemplu, de acţiunile de identificare anevoilor, de stabilire a dimensiunii acestora şi a momentelor de satisfacere (care declanşează emitereacererii sau a comenzii), fiind urmată apoi de negocierea condiţiilor de furnizare, de aducere efectivă aresurselor materiale etc. "Asigurarea materială şi cu echipamente tehnice" se apreciază în general catermen similar noţiunii de "aprovizionare"; în practica economică de specialitate asigurarea are o sferăde cuprindere mai extinsă, aceasta incluzând atât aprovizionarea, cât şi acţiunea de completare a bazeimateriale şi tehnice necesare cu resurse din surse proprii (interne) ale întreprinderii (ne referim laresursele care se consumă într-o anumită proporţie sau integral în aceeaşi întreprindere în care se şiproduc: SDV, anumite forme de energie, diferite piese, subansamble, materiale noi şi refolosibile). Însfârşit "alimentarea" reprezintă o acţiune de finalizare a procesului de aprovizionare (sau deasigurare) prin trecerea în consum a resurselor materiale aduse - sosite de la furnizori sau fabricatechiar în întreprinderea consumatoare. Alimentarea se desfăşoară, deci, în interiorul unităţii economiceprin trecerea materiilor prime din depozite la punctele de prelucrare - consum în concordanţă cuprogramele elaborate în prealabil. Alimentarea se încadrează în sistemul logistic intern al unităţii, carecuprinde fluxul de resurse, sistemul de transport intern şi cel informaţional-decizional.

Terminologia folosită în literatura economică de specialitate din unele ţări anglofone sau dinFranţa pentru definirea conceptului de aprovizionare materială se rezumă, în general, la noţiunile:"cumpărare" şi "aprovizionare" (achat şi approvisionnement în literatura franceză, purchasing şiprocurement în cea anglofonă). Uneori se apelează şi termenul de "logistică", iar în contextul sistemelorintegrate de producţie de tip JAT la cel de "gestiunea fluxurilor materiale". Interpretareaconţinutului acestor termeni este, în multe cazuri, diferită de la autor la autor, cu menţiunea că vest -europenii şi nord-americanii acordă mai mică atenţie conţinutului semantic al termenilor, accentul fiindaşezat pe evidenţierea "imaginii" pe care doresc să o transmită. De exemplu, H.Lewis şi W.Englanddefinesc termenul de "cumpărare" ca un act comercial care cuprinde identificarea nevoilor, alegereafurnizorilor, negocierea preţului şi a altor condiţii de tranzacţionare şi urmărire a comenzilor până lalivrarea acestora". Printr-o definiţie de acest gen se extinde artificial sfera de cuprindere a termenului decumpărare în raport cu conţinutul real al actului în sine (aşa cum s-a evidenţiat mai înainte).

În acelaşi sens, S.Heinritz exprimă termenul "a cumpăra" prin obiectivele pe termen scurt caretrebuie să le îndeplinească activitatea de asigurare materială în raport cu consumul, astfel: "se defineştefuncţia de cumpărare prin activitatea de procurare a materialelor de calitatea şi în cantitatea dorită, lamomentul dorit, la un preţ bun şi de la o sursă bună. Prin această definiţie se asigură de asemenea osferă mai extinsă acţiunii de cumpărare.

În sfârşit, sunt şi autori care definesc activitatea de asigurare materială prin termenul de"logistică". Printr-o asemenea viziune se integrează aprovizionarea materială în activitatea de ansamblu aîntreprinderii, sfera de cuprindere a logisticii fiind mai extinsă.

6

În ceea ce priveşte "gestiunea fluxurilor materiale", aceasta se încadrează în termenul generalde asigurare materială care defineşte aria completă de cuprindere a întregului proces de formare şigestiune a bazei materiale şi de echipamente tehnice al întreprinderii.

Managementul aprovizionării reprezintă un concept unitar complex, căruia îi este propriu ostructură extinsă de activităţi componente, care au în vedere, ca elemente de ansamblu, problemele deconducere-coordonare, previziune-programare-contractare, de organizare, antrenare, derulareefectivă, de urmărire-control, analiză şi evaluare.

Managementul aprovizionării - componentă a funcţiunii comerciale a întreprinderii -asigurăechilibrul între necesităţile şi disponibilul de resurse materiale care poate fi asigurat de o unitateeconomică. Principalul "obiectiv" al activităţii de aprovizionare se concretizează în asigurareacompletă şi complexă a unităţii economice cu resurse materiale şi tehnice corespunzătoare calitativ,la locul şi termenele solicitate, cu un cost minim. Pentru realizarea acestui obiectiv, se iniţiază şidesfăşoară în principiu mai multe activităţi specifice cu grad de complexitate şi dificultate diferit. Întreacestea amintim:

Identificarea şi stabilirea volumului şi structurii materiale şi energetice necesare desfăşurăriiactivităţii de ansamblu a unităţii economice şi în primul rând a celei productive;

Fundamentarea tehnico-economică a planului şi programelorde aprovizionare (asigurare)materială şi energetică a unităţii;

Dimensionarea pe bază de documentaţie tehnico-economică a consumurilor materiale şienergetice;

Elaborarea de bilanţuri materiale şi energetice care contribuie la evidenţierea modului de folosire aresurselor, ca şi a formei concrete de regăsire a acestora pe parcursul prelucrării (materialeîncorporate în produse, resturi, pierderi prin ardere, evaporări etc.).

Dimensionarea pe criterii economice a stocurilor şi a loturilor (a cantităţilor de comandat) deresurse materiale pentru comandă şi aprovizionare;

Prospectarea pieţei interne şi externe de resurse materiale şi energetice în vederea depistării şilocalizării surselor reale şi potenţiale de furnizare.

Alegerea resurselor materiale şi echipamentelor tehnice care răspund cel mai bine caracteristicilorcererilor pentru consum, prezintă cele mai avantajoase condiţii de livrare, reprezintă substituenţieficienţi pentru materiale deficitare, scumpe, care se asigură prin import etc.;

Alegerea furnizorilora cărorofertă prezintă cele mai avantajoase condiţii economice şi asigurăcertitudine în livrările viitoare pe termen scurt sau lung.

Elaborarea strategiilor în cumpărarea de resurse în raport cu piaţa de furnizare internă şi externă. Testarea credibilităţii furnizorilor selectaţi în scopul evidenţierii probităţii morale, garanţiilor de

care se bucură, seriozităţii în afaceri, responsabilităţii în respectarea obligaţiilor asumate şi, nu înultimul rând, a solvabilităţii;

Negocierea şi concretizarea relaţiilor cu furnizorii aleşi, acţiune care implică stabilirea, prinacord de voinţă, a tuturor condiţiilor de livrare între parteneri. Finalizarea relaţiilor devânzare-cumpărare se realizează prin emiterea comenzilor şi încheierea de contractecomerciale;

Urmărirea şi controlul derulării contractelorde asigurare materială, întocmirea fişelor de urmărireoperativă a aprovizionării pe furnizori şi resurse. În acest cadru se înscrie şi preocuparea pentruasigurarea mijloacelor de transport eficiente în baza contractelor încheiate cu unităţile detransport. Acţiunea presupune şi o legătură permanentă cu furnizorii prin agenţii deaprovizionare în vederea prevenirii unor dereglări în livrări, verificării pe parcursul fabricaţieia stadiului execuţiei şi a calităţii resurselor materiale etc.;

Analiza periodică a stadiului asigurării bazei materiale şi tehnice, a realizării programeloroperative şi a planurilor de aprovizionare, a contractelor economice pe total şi distinct pefurnizorii principali la resursele vitale, de importanţă strategică etc.;

Asigurarea condiţiilor normale de primire-recepţie a partizilor de materiale sosite de la furnizori;aceasta presupune: amenajarea de spaţii speciale de descărcare-recepţie, dotate cu mijloaceletehnice adecvate; constituirea comisiilor de primire-recepţie şi organizarea activităţii acestora, aformaţiilor de lucrători specializaţi în efectuarea operaţiilor respective ş.a.;

Stabilirea anticipată a spaţiilorde depozitare, dotarea lor cu mobilier adecvat, organizarea internă afluxurilor de circulaţie, alegerea sistemelor eficiente de depozitare, efectuarea operaţiilor de

7

dezambalare (dacă este cazul) şi de depozitare-aranjare a resurselor materiale în magazii şidepozite. În acelaşi sens, se are în vedere înscrierea în evidenţă a intrărilor de resurse recepţionateşi acceptate, asigurarea condiţiilor de păstrare-conservare cerute de natura resurselor materialedepozitate, ca şi a celor de prevenire a sustragerilor, de securitate contra incendiilor;

Organizarea raţională a sistemului de servire (alimentare) ritmică cu resurse materiale asubunităţilor de consum ale întreprinderii, în strictă concordanţă cu cerinţele acestora şi cuprogramele de fabricaţie care au stat la baza elaborării celor de aprovizionare; în acest cadru seasigură: elaborarea unor programe optime de circulaţie consum, de corelare a momentelor deeliberare sau transmitere a materialelor de la depozite la subunităţile de consum cu cele la caresunt efectiv necesare, eşalonarea judicioasă în timp a servirilor (pentru satisfacerea cererilor demateriale ale punctelor de consum, sau/şi a magaziilor intermediare) pentru prevenireaaşteptărilor nejustificate la depozite, a supraaglomerării punctelor de servire, a blocăriimijloacelor de transport intern, a încărcării neuniforme a lucrătorilor din depozite ş.a.;

Controlul sistematic al evoluţiei stocurilor efective în raport cu limitele estimate pentru a se evitaconsecinţele economice nefavorabile pe care le poate genera suprastocarea sau lipsa de materialeîn stoc asupra activităţii economice a întreprinderii, a situaţiei financiare a acesteia;

Urmărirea şi controlul utilizării resurselor materiale şi energetice pe destinaţii de consum.Desfăşurarea acestei activităţi are ca scop prevenirea consumurilor peste limitele stabilite princalcule, a risipei pe timpul transportului şi depozitării, a nerespectării disciplinei tehnologicesau destinaţiei iniţiale de folosire a resurselor materiale etc.;

Conceperea şi aplicarea unui sistem informaţional cuprinzător, simplu şi operativ, aşezat pe bazeinformatice, care să permită: vehicularea volumului imens de informaţii într-un timp scurt;evidenţierea clară a stării reale a procesului de asigurare materială; evidenţa corectă amaterialelor, în orice moment. În acelaşi timp, acest sistem trebuie să dispună de o bază extinsăde date care să poată fi uşor apelată în funcţie de necesităţile de informare, prelucrare şianaliză;

Selectarea şi angajarea după principiul competenţei a personalului de specialitate în structuraprofesională specifică; formarea şi perfecţionarea lucrătorilor din sectorul de asigurare materialăprin diferite forme de pregătire ş.a.Structura activităţilor componente evidenţiază faptul că managementul aprovizionării materiale

integrează într-un tot unitar fluxul şi controlul resurselor materiale de la momentul iniţierii procesuluide asigurare a lor şi până la transformarea acestora în produse vandabile (adică de la identificareanecesităţii, selectare furnizori, cumpărare, aducere, depozitare, şi până la trecerea în consum, controlulutilizării resurselor materiale în scopul obţinerii unor efecte maxime din investiţia făcută).

În consecinţă, managementul aprovizionării materiale poate fi privit ca o modalitate degrupare a activităţilor specifice, interpretat printr-o abordare sistemică.

În general, toate activităţile componente ale managementului aprovizionării au importanţă şisemnificaţie economică specifică pentru activitatea generală a întreprinderii, pentru realizarea obiectivelorstabilite în cadrul strategiei de dezvoltare a acesteia. Însă, în economia de piaţă unele activităţi capătăvalenţe noi, importanţa lor se accentuează şi ca urmare, acestea trebuie abordate cu un interes sporit, într -o viziune racordată total la mediul economic în care acţionează întreprinderea. Interpretarea porneşte de laconţinutul obiectivelor specifice asigurării materiale care sunt subordonate realizării obiectivelor generaleale strategiei de dezvoltare a întreprinderii.

În categoria activităţilor pentru a căror realizare se impune o atenţie sporită se încadrează:

studierea pieţei de furnizare, a furnizorilor potenţiali şi reali;

selectarea şi testarea credibilităţii furnizorilor; elaborarea strategiilorîn cumpărarea (achiziţionarea) de resurse materiale şi echipamente tehnice,

ca şi în domeniul gestiunii stocurilor; negocierea condiţiilorde vânzare-cumpărare, de comercializare în general şi finalizarea acţiunii, în

cea mai mare măsură, pe bază de contracte comerciale; urmărirea evoluţiei pieţei de furnizare, a structurii şi potenţialului de resurse, a preţurilor ş.a.

Pe seama realizării eficiente a unor asemenea activităţi, subsistemului aprovizionării i se asigurărolul de "sursă de informare strategică" şi "subsistem cu participare activă" la elaborarea strategiilorde dezvoltare a întreprinderilor. Rolul de "sursă de informare strategică" decurge din raporturilesubsistemului cu "piaţa din amonte" (de furnizare internă şi externă) în calitate de factor de cumpărare.

8

Această poziţie îi permite culegerea de informaţii utile atât pentru procesul de aprovizionare, cât şi pent ruactivitatea de ansamblu a întreprinderii. Informaţiile colectate de pe piaţa din amonte se pot adresasectorului de desfacere-vânzări din întreprindere, celui tehnic şi de producţie, conducerii întreprinderii şise pot referi la:

evoluţia cererii şi a ofertei de produse;

tendinţe în evoluţia viitoare a concurenţei (determinate de manifestarea unor relaţii speciale întreanumiţi furnizori, iniţierea unor proiecte comune de colaborare ş.a.);

strategia desfăşurării negocierilor;

evoluţia preţurilor; noi condiţii de furnizare oferite care influenţează cumpărarea sau determină atragerea clienţilor

etc.Prin natura informaţiilor, subsistemul aprovizionare materială poate contribui şi la îmbunătăţirea

performanţelor tehnice şi de calitate a produselor fabricate de întreprindere; aceasta prin identificarea destandarde noi de calitate care se impun pe piaţă, de materiale şi echipamente tehnice noi, cu caracteristicisuperioare care pot fi achiziţionate ş.a.

Rolul de "subsistem cu participare activă" la fundamentarea strategiilor de dezvoltare aîntreprinderii se manifestă prin:

elaborarea şi fundamentarea strategiiloreficiente în cumpărarea de resurse materiale şiechipamente tehnice;

elaborarea de strategii de acţiune, în raport cu furnizorii, care să corespundă intereselorîntreprinderii (specificate în strategia generală de dezvoltare a acesteia);

elaborarea unei strategii adecvate în domeniul colectării şi transmiterii informaţiilor; adoptarea unei strategii şi a unei politici eficiente în angajarea şi formarea forţei de muncă din

domeniul aprovizionării materiale, în aprecierea calităţii şi eficienţei muncii, stimulându -seconcurenţa bazată pe competenţă profesională în condiţiile asigurării elementelor motivaţionaleputernice etc.Toate aceste categorii de strategii specifice subsistemului aprovizionare materială îşi transmit

efectul asupra obiectivelor formulate de întreprindere în cadrul strategiei generale de dezvoltare a ei.

Importanţa subsistemului aprovizionare materială şi cu echipamente tehnice pentruactivitatea întreprinderii decurge şi din faptul că, prin acesta se asigură resursele materiale a căror pondereîn costul total al producţiei este semnificativă, respectiv de peste 50% (în unele ramuri industrialedepăşind 80%). Ca urmare, orice acţiune a subsistemului aprovizionare care determină reducereacosturilor materiale (cumpărarea la preţuri mai mici, promovarea substituenţilor economici etc.) estebenefică. Din acest punct de vedere, în economia ţărilor dezvoltate se apreciază că, prin acţiuneasectorului aprovizionare materială se pot reduce costurile de producţie cu circa 5-10%. Semnificaţiasensului de acţiune este relevantă dacă avem în vedere că într-un orizont de timp definit (mediu sau lung)între sursele potenţiale de creştere a profitului reducerea costurilor va reprezenta o cale prioritară. Aceastadatorită amplificării concurenţei care va determina trecerea la o nouă stare de spirit, la o nouă interpretarea acţiunii în domeniul vânzărilor, şi anume "de a vinde pe măsura clientului". Această nouă viziune, carea fost deja pusă în practică de "toyotism", propune ca preţul să fie fixat pe piaţă şi deci profitul nu poate fidecât rezultatul diferenţei dintre preţ şi cost. Cum preţul este impus de piaţă, creşterea concurenţei lafurnizarea pe piaţă va impune reducerea acestuia, pentru că singura sursă de a fi competitiv va fireducerea costului, deci implicit a elementelor care-l compun, cu deosebire a celor cu pondereahotărâtoare (care, aşa cum s-a arătat, sunt cele antrenate de cumpărarea şi aducerea resurselor materialenecesare fabricaţiei produselor).

Activităţii de aprovizionare materială i s-a definit "rolul distinct" în "modelele de reflexiestrategică" prin care se caracterizează mediul concurenţial general în care îşi desfăşoară activitatea oîntreprindere. Amintim aici "modelul Porter" în care aprovizionarea materială, respectiv furnizorii deresurse materiale constituie unul din cei cinci factori determinanţi care caracterizează poziţia strategică aîntreprinderii. M.Porter arată că dezvoltarea unei strategii depinde mai întâi de intensitatea şi caracterulconcurenţei care se manifestă între "furnizori, clienţi, potenţiali concurenţi, produsele de substituţie şiconcurenţa internă" în raport cu activitatea întreprinderii. Analiza intensităţii concurenţei celor cincifactori permite identificarea oportunităţilor care pot fi valorificate, ca şi ameninţările, dificultăţile caretrebuie anulate, evitate sau limitate. Se arată astfel că este oportună desfăşurarea activităţii deaprovizionare pe o piaţă concurenţială, unde raportul de putere este favorabil consumatorului. Elaborareaunei strategii care se bazează pe cumpărarea de pe o piaţă a furnizorilor favorabilă acestora trebuie să sefacă cu mare atenţie; în general, se au în vedere relaţiile de furnizare stabile pe lungă durată.

9

Pe baza elementelor prezentate, în literatura şi practica de specialitate se apreciază în tot maimare măsură că activitatea de aprovizionare materială reprezintă un "centru de profit" şi nu un centru decheltuieli. În general "centrul de profit" este reprezentat de acea verigă organizatorică a întreprinderiicare poate să-şi controleze atât intrările (costurile), cât şi ieşirile (veniturile). Acest control trebuie înţelesîn anumite limite. Subsistemul aprovizionare materială se manifestă ca "centru de profit" prin controlulpe care îl poate avea asupra costurilor specifice, cum sunt: costurile de achiziţie, costurile de gestiune,costurile suplimentare de prelucrare etc.

Revenind la rolul "subsistemului aprovizionare materială", remarcăm evoluţia acţiuniiacestuia pe următoarele "faze":

a. faza de pasivitate în care activitatea de aprovizionare materială este apreciată ca fiindsubordonată subsistemului producţie;

b. faza de autonomie în care aprovizionarea materială îşi elaborează strategii de optimizarela nivelul subsistemului propriu;

c. faza de participare în care subsistemul aprovizionare materială participă, prin punere ladispoziţie a informaţiilor, datelor şi analizelor necesare, la elaborarea strategiilor generalede dezvoltare a întreprinderii;

d. faza de integrare în care acest subsistem participă efectiv la fundamentarea strategiei dedezvoltare a întreprinderii.

Dacă faza de autonomie se manifestă obişnuit, cea de integrare trebuie să constituie obiect ivulpermanent al oricărei echipe manageriale din întreprinderi.

1.2 Organizarea structurală a activităţii de aprovizionare

1.2.1 Organizarea internă a subsistemului de aprovizionare

Derularea normală a proceselor de aprovizionare necesită organizarea, în cadrul structuriimanageriale a unităţilor industriale, a unui compartiment de specialitate constituit sub formă dedivizie, direcţie, departament, serviciu, birou, în funcţie de volumul şi profilul de activitate, formade organizare şi mărimea firmei (corporaţie, concern, companie, trust, regie autonomă, societatecomercială pe acţiuni sau cu răspundere limitată ş.a.). Acestui compartiment, în funcţie de naturaactivităţilor care îi sunt specifice, trebuie să i se asigure o organizare internă raţională. Organizareastructurală proprie influenţează direct funcţionalitatea "subsistemului aprovizionare materială"; oorganizare eficientă trebuie să aibă în vedere:

identificarea principalelor funcţii ale subsistemului;

definirea criteriilor pe baza cărora se va contura organizarea structurală; precizarea rolului subsistemului în cadrul organizării structurale de ansamblu a între-

prinderii;

stabilirea gradului de centralizare-descentralizare (de delegare a autorităţii şi responsabilităţilorpe niveluri ierarhice);

definirea precisă a funcţiilor, ca element esenţial al unei structuri organizatorice eficiente ş.a.Organizarea structurală trebuie să prezinte mare mobilitate pentru adaptarea din mers la noile

condiţii care apar atât în sistemul intern al întreprinderilor, cât şi în mediul socio-economic în care aceastaacţionează.

Sistemele concrete de organizare structurală a compartimentelor de asigurare materială dinîntreprinderile de producţie sunt variate. În acest sens, experienţa practică, generalizată la nivelul teorieide specialitate, evidenţiază următoarele modalităţi: "sistemul pe grupe de activităţi distincte" şi"sistemul pe grupe de aprovizionare-depozitare-control utilizare resurse materiale".

Modalităţile concrete de organizare a compartimentului de aprovizionare materială sediferenţiază prin modul cum se repartizează şi se prevede realizarea sarcinilor stabilite. În toatecazurile, compartimentul, în ansamblul său, răspunde de derularea procesului în modul cel mai economic,echilibrând factorii contradictorii pentru a obţine cel mai bun rezultat final. Prin organizarea internă se

10

stabilesc, de fapt, domeniile de acţiune, atribuţiile şi sarcinile compartimentului de aprovizionare, de lainiţierea activităţilor de realizat şi până la finalizarea lor.

"Sistemul pe grupe de activităţi distincte" constă în departajarea procesului de aprovizionarepe principalele activităţi componente în funcţie de natura, gradul de complexitate sau de omogenitate aacestora. Sistemul, cunoscut şi sub denumirea de "funcţional", asigură o delimitare selectivă aactivităţilor de prognozare-planificare-programare a aprovizionării, de cele privind prospectarea,negocierea, contractarea, realizarea aprovizionării, de urmărire, control, analiză şi evaluare a acestuia, dedepozitare-păstrare a resurselor materiale asigurate, de urmărire a modului de folosire a acestora pedestinaţii de consum. Aşadar, sistemul presupune identificarea, delimitarea şi gruparea activităţilor dupăcriteriile amintite şi constituirea de subcolective (grupe) distincte care să le realizeze calificat şi operativ.

Organizarea internă a compartimentului de aprovizionare după acest sistem presupune ca lanivelul "grupei de plan, contractare, evidenţă" să se realizeze activităţi ca: prognozarea necesităţilormateriale, fundamentarea planurilor şi programelor de aprovizionare, elaborarea bilanţurilormateriale şi a cantităţilor economice de comandat, selecţia şi testarea credibilităţii furnizorilor,participarea la negocierea condiţiilor de livrare şi încheierea contractelor comerciale, determinareastocurilor economice, a cantităţilor optime de comandat, întocmirea de situaţii privind stadiul şigradul de acoperire cu materiale a necesarului, realizarea contractelor de aprovizionare,încadrarea în consumurile specifice din documentaţie şi în nivelul prestabilit al stocurilor.

"Grupele operative de aprovizionare" constituite, în principiu, după gradul de omogenitate saude asemănare a resurselor materiale, sunt în număr mai mare (în funcţie de varietatea resurselormateriale necesare întreprinderii şi de sortimentaţia specifică acestora, de sursa de provenienţă, denumărul şi dispersia teritorială a furnizorilor). Componenţii acestor grupe asigură realizarea, de regulă,a activităţilor concrete care au în vedere: contactarea surselor de furnizare, urmărirea derulăriiefective a procesului de formare a loturilor de livrare la furnizori, participarea la recepţie -expediţieş.a., aducerea resurselor materiale, întocmirea documentaţiei de atestare a acţiunii; altfel spus,complexul de activităţi specifice grupelor operative asigură derularea operativă a aprovizionăriimateriale, a contractelor economice, efectuarea unor operaţiuni de cumpărare neprogramată aunor materiale şi produse, de regulă, necesare în cantităţi mici, urmărirea procesului de aducere aresurselor la destinatarul pe care-l reprezintă etc. Urmarea legăturii directe permanente cu furnizorii,lucrătorii din grupele operative de aprovizionare au posibilitatea culegerii de date şi informaţiidespre modul de conlucrare cu aceştia, comportamentul factorilor umani care îi reprezintă, reacţia lacerinţele, sugestiile, reclamaţiile, refuzurile clienţilor referitoare la produsele livrate (şi care au învedere: calitatea, cantitatea, condiţiile de ambalare, de transport etc.). Asemenea informaţii sunt puse ladispoziţia celor care au responsabilitatea selectării şi testării credibilităţii furnizorilor, negocieriicondiţiilor de livrare; uneori sunt solicitaţi pentru participarea la desfăşurarea acţiunilor de acest gen.

"Grupa depozitelor" asigură primirea-recepţia partizilor de materiale sosite de la furnizor,depozitarea şi păstrarea integrităţii proprietăţilor fizico-chimice a resurselor, în

funcţie de natura şi condiţiile specifice de conservare, evidenţa şi securitatea lor, pregătirea şieliberarea în consum sau pe destinaţiile de utilizare-valorificare a acestora.

Grupele operative şi cele de depozite sunt aşezate pe acelaşi nivel ierarhic. Între toate grupelecompartimentului de aprovizionare se stabilesc relaţii stricte de colaborare. Conducerea,coordonarea, corelarea şi controlul pe ansamblul grupelor se asigură la nivelul şefului de compartiment.Salariaţii din cadrul ultimelor două grupe, de regulă, au pregătire medie, în mai mică măsură superioară,incluzând pentru depozite şi angajaţi cu pregătire primară (muncitori cu sau fără calificare).

Prin concepţia de constituire a grupelor şi a legăturilor care se stabilesc între acestea, sistemulfuncţional "nu" asigură abordarea unitară a procesului de aprovizionare în întregul lui (respectiv, dela iniţierea acţiunii de aprovizionare, de contractare şi până la primirea-depozitarea resurselor inclusivcontrolul folosirii lor). Ca urmare, se creează condiţii pentru delegarea răspunderii între grupe peparcursul derulării procesului de aprovizionare pe subactivităţi componente; totodată: nu se asigurăcontrolul eficient al utilizării resurselor în raport cu destinaţiile iniţial prevăzute şi consumurile specificedin documentaţiile tehnico-economice ale produselor, lucrărilor; nu oferă posibilitatea promovăriifolosirii materialelor noi, înlocuitoare a celor refolosibile sau prevenirii consumurilor iraţionale.

Sistemul pe grupe de aprovizionare-depozitare-control, utilizare a resurselor materiale are învedere constituirea de grupe de materiale în cadrul compartimentului în a căror atribuţie intrărealizarea procesului de aprovizionare în întregul său după o concepţie unitară. Ca urmare, fiecaregrupă răspunde de asigurarea structurii materiale pentru care se formează de la fundamentareanecesităţilor, contractarea resurselor şi până la aducerea, gestionarea şi controlul utilizării acestora,inclusiv analiza-evaluarea procesului de asigurare materială în ansamblul său şi pe fazele

11

componente. Pentru fiecare grupă, astfel constituită, structura de personal include angajaţi cu studiisuperioare (care, de regulă, coordonează activitatea grupei şi realizează activităţile complexe -fundamentarea necesităţilor, prospectarea pieţei, alegerea furnizorilor, negocierea, contractarea,rezolvarea litigiilor, îndrumarea, controlul, analiza, evaluarea procesului), medii (a căror ponderenumerică este mai mare) şi primare (incluzând şi muncitori cu sau fără calificare).

O importanţă deosebită revine criteriului de constituire a grupelor în cadrul acestui sistem carepoate fi omogenitatea resurselor, în funcţie de destinaţia de utilizare. În acest sens se pot folosi 3variante: pe grupe omogene de materiale, pe secţii consumatoare sau ca sistem mixt (prin combinareaprimelor două variante).

a. Organizarea compartimentului pe grupe de aprovizionare-depozitare-controlutilizare materiale asemănătoare (omogene) prezintă avantaje care sunt determinate de simplificarea şispecializarea activităţii lucrătorilor (agenţilor de aprovizionare), ca urmare a numărului redus demateriale şi implicit de furnizori pe o grupă; totodată, se asigură condiţii pentru stabilirea unor relaţiitradiţionale, de continuitate în aprovizionare. Considerăm că acest sistem este cel mai indicat pentruorganizarea internă a compartimentului de aprovizionare, datorită eficacităţii superioare în conducereaasigurării materiale a unităţilor industriale. Sistemul prezintă ca dezavantaj faptul că, pe plan intern, încazul existenţei unui număr mai mare de puncte de consum (secţii, ateliere, alte sectoare de activitate) şi aunei dispersii pronunţate a acestora pot apărea condiţii care să conducă la necorelarea aprovizionării cucererile pentru consum, cu producţia, la îngreunarea procesului de urmărire-control a modului deutilizare a resurselor materiale.

b. Organizarea pe grupe de aprovizionare, depozitare, control utilizare în funcţie dedestinaţia de consum a materialelor are în vedere unităţile în cadrul cărora secţiile, atelierele şi altesectoare de activitate, prin profilul lor, consumă materiale distincte (o secţie consumă numai materialelemnoase, alta metalice etc.). În acest context, se constituie grupe de aprovizionare în funcţie dedestinatarul materialelor, respectiv în funcţie de secţia consumatoare. Un asemenea sistem prezintăavantajul că asigură cunoaşterea în detaliu, la nivelul fiecărei grupe, a necesităţilor de resursemateriale specifice secţiei pe care o alimentează, creează condiţii pentru un control permanent şieficient al destinaţiei de consum a materialelor, a consumului propriu-zis. De asemenea, oferăposibilitatea exercitării unui control sistematic a raportului aprovizionare-consum în direcţiadepistării necorelărilor, a cauzelor generatoare şi stabilirii măsurilor de regularizare; se realizează astfel omai bună corelare între factorul de aprovizionare şi cel de producţie privind asigurarea cu resursemateriale, utilizarea economică şi valorificarea complexă, superioară a acestora, introducerea în circuituleconomic al unităţii a tuturor resurselor disponibile. Aplicabilitatea variantei este limitată însă de numărulredus de unităţi care îndeplinesc condiţiile cerute pentru implementare; totodată, organizarea pe grupede aprovizionare profilate pe secţii consumatoare prezintă neajunsul că, în frecvente situaţii,nomenclatura materialelor pentru o secţie este foarte largă şi implicit numărul de furnizori foarte mare,din care cauză creşte gradul de dificultate în coordonarea, desfăşurarea operativă şi urmărireaeficientă a procesului de aprovizionare la nivelul grupei constituite.

c. Organizarea pe grupe de aprovizionare, depozitare, control utilizare în sistem mixtpresupune constituirea de grupe care se vor ocupa cu asigurarea materialelor care prin natura lor formeazăobiectul consumului numai în cadrul unei anumite secţii de producţie (deci, organizare după destinatarulmateriei prime) şi de grupe de materiale asemănătoare, dar destinate consumului mai multor sau tuturorsecţiilor din unitatea economică (aici se încadrează în special materialele auxiliare, piesele de schimb,combustibilii şi lubrifianţii).

Sistemul asigură îmbinarea avantajelor primelor două variante şi eliminarea în mare măsurăa dezavantajelor care le sunt specifice.

În aplicarea variantelor respective este necesară o analiză detaliată a nomenclatorului demateriale şi structurii consumului, a subunităţilor consumatoare din unitatea economică, a surselor defurnizare şi căilor de distribuţie, a fluxurilor de transport intern şi de aprovizionare, precum şi acondiţiilor pe care procesul de producţie le pune pentru aprovizionarea completă, complexă şi ritmică atuturor locurilor de muncă.

În literatura de specialitate se prezintă şi alte forme de organizare a compartimentului deasigurare materială practicabile la nivelul marilor unităţi (corporaţii, companii, trusturi etc.).

În cadrul celor patru departamente, activităţile care compun procesul de aprovizionare serealizează astfel:

planificare şi control - elaborează previziuni privind necesităţile de materiale,asigură dimensionarea stocurilor, stabileşte cantităţile economice de comandat, elaboreazăprogramele de aprovizionare, participă la selecţia şi testarea credibilităţii furnizorilor, lanegocierea şi încheierea contractelor comerciale, întocmeşte situaţii statistice sau diferite rapoarte

12

referitoare la stadiul asigurării bazei materiale şi de echipamente tehnice necesare, al realizăriicontractelor de aprovizionare pe total şi pe principalii furnizori, evoluţia stocurilor în raport culimitele estimate, tendinţe şi mutaţii în consumul de resurse materiale, încadrarea în consumurilespecifice din documentaţie ş.a.;

procurare - asigură: depistarea surselor de furnizare şi alegerea celor maieconomice, participarea la negocieri, la încheierea contractelor şi convenţiilor, achiziţionareamaterialelor neprogramate, impulsionarea şi urmărirea livrărilor de la furnizori, participarea larecepţia-expediţia resurselor materiale de la furnizori sau/şi la primirea-recepţia acestora la sosireîn întreprindere, informarea sistematică asupra mutaţiilor de pe piaţa de materiale şi produse ş.a.;

recepţie şi depozitare - asigură primirea-recepţia partizilor de materiale sosite dela furnizori, depozitarea şi păstrarea resurselor, evidenţa şi securitatea acestora, pregătirea lorpentru consum, eliberarea acestora pe destinaţii de consum, urmărirea evoluţiei stocurilor efectiveîn raport cu limitele estimate, a nivelurilor de comandă-aprovizionare;

transport - asigură echipamentul şi mijloacele de transport, elaborareaprogramelor optime de transport al resurselor la subunităţile de consum ale întreprinderii,deplasarea materialelor în interiorul şi exteriorul unităţilor economice, manipularea la descărcare -încărcare, efectuarea de intervenţii tehnice prin care se asigură funcţionarea normală a mijloacelorde transport proprii ş.a.Între aceste departamente se stabilesc relaţii reciproce. Prin aceste relaţii de colaborare între

departamente se are în vedere armonizarea desfăşurării activităţilor care le sunt specifice în scopulevitării perturbaţiilor, dereglărilor, necorelărilor care ar avea implicaţii directe asupra procesului deaprovizionare materială în ansamblul său. Totodată, se creează condiţii pentru informarea reciprocăasupra stadiului realizării diferitelor activităţi. Se furnizează date şi informaţii care înlesnesc derulareaacestora în concordanţă cu programele stabilite.

O asemenea structură de organizare suportă frecvente modificări în funcţie de condiţiile noi careapar pe parcursul desfăşurării acestor activităţi.

Tendinţa spre gigantism în dezvoltarea unităţilor economice amplifică la dimensiuni importantestructura organizatorică a compartimentului de asigurare cu materiale, crescând riscul unei coordonărineeficiente a procesului de aprovizionare în ansamblul său, dată fiind marea varietate de activităţi pe carele cuprinde, complexitatea acestora şi gradul de dificultate sporit în realizarea lor (stăpânirea corectă acunoştinţelor necesare conducerii departamentelor specifice fiind dificilă). Se creează, astfel, condiţii caun angajat pregătit insuficient să poată folosi funcţia pe care o deţine pentru a lua decizii care pot generaconsecinţe nefavorabile pentru activitatea unităţii în numele căreia acţionează.

Structura organizatorică a unui compartiment de aprovizionare poate cuprinde 3-4 niveluri.Indiferent de forma internă de organizare (departament, serviciu, birou), acest compartiment estesubordonat, prin şeful său, conducătorului firmei (director general, preşedinte) sau vicepreşedintelui cuactivitatea comercială.

1.2.2 Repartizarea atribuţiilor şi responsabilităţilor pe posturi şi funcţii; structura specificăde personal

Oricare ar fi forma sau sistemul de organizare, este necesar ca, în final, să se asigure derulareaactivităţilor de aprovizionare şi de desfacere în strictă concordanţă cu necesitatea realizării "obiectivuluide bază" al întreprinderii: "funcţionalitatea ei în condiţii de eficienţă, obţinerea de profituri cât maimari din investiţiile de capital efectuate". În organizarea conducerii aprovizionării şi desfacerii seimpune orientarea spre sisteme deschise, uşor adaptabile la noile condiţii care apar în relaţiile de vânzare -cumpărare de pe piaţa internă şi internaţională, în organizarea şi mărimea unităţilor economice etc. Dupăalegerea sistemului de organizare se trece la repartizarea pe posturi şi funcţii a atribuţiilor şiresponsabilităţilor specifice, respectiv a activităţilor pe care le au de realizat viitorii angajaţi cuprecizarea răspunderilor ce le revin. În concretizarea acţiunii se are în vedere încărcarea raţională cusarcini şi atribuţii a fiecărui post pe orice nivel ierarhic din structura organizatorică a compartimentelor(şef serviciu, şef de birou, economist, agent de aprovizionare, merceolog etc.). În repartizarea sarcinilorpe posturi se urmăreşte ca volumul de muncă pentru îndeplinirea lor, corelat cu gradul de complexitate alacestora, să asigure, în condiţiile unei intensităţi normale a muncii, folosirea integrală a timpuluidisponibil al fiecărui lucrător.

Selecţia personalului trebuie să se facă pe baza examenului profesional şi psihologic alcandidaţilor la diferitele posturi şi funcţii, în raport cu natura acestora pentru a se respecta principiulangajării pe bază de competenţă. Acest aspect impune, chiar în structurile de personal existente, să se

13

procedeze periodic la reexaminări privind nivelul de pregătire pe plan profesional al angajaţilor fiecăruiloc de muncă, la reaşezări pe posturi, la acţiuni de reciclare şi perfecţionare (de împrospătare acunoştinţelor), la noi angajări etc.

O importanţă deosebită o prezintă numărul şi structura pe funcţii a personalului din cadrulcompartimentelor de management în aprovizionare şi desfacere. Astfel, în cazul celui de aprovizionarenumărul este relativ mare dacă firma (unitatea economică) efectuează în principal operaţii de asamblare(montaj) şi relativ mic dacă este integrată pe verticală. Structura de personal include şeful decompartiment care poate purta denumirea de director cu aprovizionarea, vicepreşedinte responsabil cuaprovizionarea sau şef de serviciu, de birou. În subordinea acestuia se află grupele de agenţi şi/sauachizitori. În cadrul departamentelor mari, complexe, structura de personal cuprinde şi analişti deaprovizionare, dispeceri şi experţi în transporturi. Semnificativ este faptul că achizitorul şiprocuristul, într-un cuvânt "agentul de aprovizionare" acţionează într-un spirit specific profesiei,manifestând o afinitate tot mai mare faţă de activitatea financiară a unităţii economice. Aceasta pentru cărolul agentului de aprovizionare este de a cumpăra şi a asigura transportul resurselor materiale necesarefirmei pe care o reprezintă şi în numele căreia acţionează; el alimentează astfel un complex de producţiecondiţionându-i funcţionalitatea prin atribuţiile şi responsabilităţile care îi sunt stabilite.

Prin angajamentele financiare importante pe care le antrenează, la rândul lui, procuristul îşi puneamprenta substanţial asupra situaţiei economice a firmei sale. În viziunea nouă a conducerii unităţ iloreconomice, agentul de aprovizionare în general este considerat ca "factor aducător de profit" la fel caşi vânzătorul de produse; interpretarea este determinată de faptul că, ori de câte ori agentul cumpărămateriale la un preţ mai mic, el va spori profitul firmei cu diferenţa respectivă. Se ştie că peste 50% dinvolumul profitului este realizat din acţiunea de cumpărare a resurselor materiale.

Agenţii de aprovizionare se ocupă, în general, cu: studierea pieţelor de materii prime şiproduse; depistarea surselor de furnizare; negocierea preliminară a condiţiilor de furnizare(inclusiv a preţurilor de vânzare, de acordare a rabaturilor, a creditelor ş.a.); participarea la încheiereade convenţii speciale, de contracte economice de livrare; achiziţionarea-cumpărarea de materiale,produse sau echipamente tehnice neprogramate anticipat; urmărirea derulării operative aprocesului de aprovizionare în raport cu prevederile contractuale; contactarea unităţilor detransport specializate şi stabilirea condiţiilor de deplasare a resurselor materiale de la sursele defurnizare la punctele de destinaţie (depozite centrale, depozite teritoriale, depozite amenajate pe lângăpunctele de consum etc.); participarea la bursele de materii prime şi studierea evoluţiei potenţialuluide furnizare, a tendinţelor de preţ ş.a.; informarea factorilor de conducere a asigurării materiale, acolaboratorilor din celelalte compartimente asupra diferitelor situaţii care presupun analize,evaluări, interpretări, măsuri, decizii ş.a. Agenţii de aprovizionare pot fi repartizaţi pe zone teritorial-geografice de furnizare sau cu rază nelimitată de acţiune. Ei pot fi angajaţi permanent sau temporar chiardin zonele geografice respective, având reşedinţa stabilă în aceste zone.

Agentul de aprovizionare acţionează după un "cod profesional" care specifică "normele eticeşi profesionale" după care se conduce. Agenţii de aprovizionare se organizează, de regulă, într-oasociaţie proprie specifică (de exemplu, în SUA - Asociaţia Naţională a Agenţilor Achizitori). Profesia deagent de aprovizionare prezintă stabilitate relativă, durata medie de ocupare a unui asemenea post estede 12 la 15 ani - durată considerată remarcabilă pentru lucrătorii din acest domeniu.

Analiştii în domeniul aprovizionării au atribuţii şi responsabilităţi legate de elaborarea de studiide prognoză privind evoluţia consumurilor, fundamentarea necesităţilor de resurse materiale, învolum şi structură; elaborarea strategiei şi a programelor de aprovizionare materială, deechipamente şi alte elemente tehnice, analiza gradului de fundamentare a necesităţilor de consum, acererilor de materiale emise de subunităţile de consum; dimensionarea pe criterii economice astocurilor, a cantităţilor economice de comandat; participarea la selecţia şi testarea credibilităţiifurnizorilor, la negocierea condiţiilor de livrare şi încheierea de contracte comerciale, întocmirea desituaţii şi rapoarte statistice şi curente privind acoperirea cu resurse a necesităţilor de consum,stadiul realizării contractelor economice, evoluţia stocurilor efective în raport cu nivelurileestimate, gradul de încadrare în consumurile specifice şi indicii de consum din documentaţiatehnică, stadiul rezolvării litigiilor contractuale cu partenerii ş.a.

În sfârşit, experţii şi dispecerii în transporturi se ocupă cu: elaborarea programelor optimede transport între punctele de consum ale întreprinderii, asigurarea traficului privind mişcareamaterialelor în interiorul şi în afara unităţii economice; asigurarea necesarului de mijloace detransport din parcul propriu al firmei sau prin închiriere (colaborând, în aducerea materialelor de lasursele de furnizare, cu agenţii de aprovizionare); asigurarea condiţiilor pentru realizarea, în timp utilşi cu eficienţă a operaţiilor de încărcare, descărcare, manipulare a resurselor materiale; stabilireamăsurilor pentru folosirea eficientă a mijloacelor de transport proprii sau închiriate şi reducereaastfel a cheltuielilor cu mişcarea materialelor ş.a.

14

1.3 Sistemul de relaţii pentru aprovizionarea materială

Desfăşurarea în bune condiţii a activităţii de aprovizionare în concordanţă cu cerinţele deconsum ale unităţii economice, cu necesitatea realizării contractelor încheiate cu clienţii, cu furnizorii demateriale, impune organizarea unui sistem complex de relaţii atât în interiorul fiecărei întreprinderi, câtşi în afara acesteia. Pe plan intern, relaţiile se organizează între compartimentul de aprovizionarematerială şi celelalte compartimente sau subunităţi din cadrul structurii organizatorice a unităţilorde producţie.

În acest context general, conducerea aprovizionării materiale, de exemplu, are misiuneaimportantă de a ţine permanent active raporturile cu sectorul tehnic care emite specificaţiile materiale, cusectorul de producţie care transformă resursele materiale în produse sau le încorporează în lucrări, cucompartimentul financiar care achită facturile pentru materialele aprovizionate, cu compartimentuldesfacere care vinde produsele.

Principalele relaţii interne ale compartimentului de aprovizionare materială se stabilesc cu:

compartimentele de planificare-dezvoltare şi de conducere (programare)operativă a fabricaţiei, care furnizează date şi informaţii privind volumul şi structura producţieiprevăzute pentru execuţie, eşalonarea fabricaţiei acesteia - elemente care servesc la elaborareaplanului şi a programelor de aprovizionare materială şi tehnică. Conlucrarea dintrecompartimentele amintite se desfăşoară continuu pentru a se asigura corelarea permanentă aplanului şi a programelor de aprovizionare cu cele de producţie (având în vedere că pe parcursulanului pot interveni schimbări cerute de cumpărătorii produselor, de piaţă în general, pentru caretrebuie asigurată adaptarea);

compartimentul de desfacere (vânzare) a produselor, care pune la dispoziţie dateşi informaţii pentru fundamentarea necesarului de ambalaje şi materiale de ambalat;

compartimentele financiar şi de contabilitate, pentru evidenţierea intrărilor demateriale, acoperirea financiară a resurselor contractate sau achiziţionate (deci, achitarea facturilorpentru resursele materiale primite şi acceptate), asigurarea controlului existenţei şi mişcăriistocurilor, stabilirea volumului de mijloace circulante aferent materiilor prime şi materialelor,implicit a vitezei de rotaţie, evidenţierea şi înregistrarea cheltuielilor de transport-depozitare amateriilor prime, inventarierea resurselor fizice din depozite ş.a.;

compartimentul de transport, pentru asigurarea şi menţinerea în stare defuncţionare normală a mijloacelor de transport proprii sau închiriate destinate aducerii materialelorde la furnizori, a celor pentru transport intern, aprovizionarea cu combustibili şi lubrifianţinecesari funcţionării acestora, a pieselor de schimb pentru întreţinere şi reparare;

compartimentul tehnic care pune la dispoziţie listele cu normele de consum deresurse materiale specifice produselor, lucrărilor, prestaţiilor prevăzute pentru execuţie,specificaţiile materiale;

depozitele de materiale, pentru asigurarea primirii şi recepţiei loturilor de materialesosite de la furnizori, depozitării şi păstrării raţionale a acestora, evidenţei şi securităţii , urmăririidinamicii stocurilor efective, a nivelurilor de comandă, eliberării pentru consum a materialelorş.a.;

cu secţiile şi atelierele de producţie, cu subunităţile auxiliare şi de servire, pentruinformarea directă asupra necesităţilor de materiale auxiliare, corelarea operativă a programelor deaprovizionare cu cele de fabricaţie, controlul utilizării resurselor materiale, promovarea folosiriide noi resurse ca substituenţi eficienţi etc.;

compartimentul (atelierul) de concepţie-proiectare sau de creaţie, de cercetare-dezvoltare căruia îi pune la dispoziţie informaţii privind materiale, componente, echipamentetehnice noi, apărute pe piaţa în amonte, care pot fi avute în vedere pentru modernizarea produselordin fabricaţia curentă sau la cele noi prevăzute pentru asimilare;

compartimentul de control tehnic de calitate pentru efectuarea recepţiei calitativeşi atestarea acesteia la partizile de materiale sosite de la furnizori.

15

În afară, unitatea economică stabileşte relaţii, în primul rând, cu furnizorii de materiale de pepiaţa internă şi internaţională (unităţi producătoare şi firme specializate în cumpărarea-vânzarea deresurse materiale) pentru achiziţionarea de resurse materiale, stabilirea condiţiilor de furnizare (depreţ, de ambalare etc.), încheierea de convenţii şi contracte de livrare, derularea livrărilor,acoperirea contravalorii resurselor cumpărate, reconcilierea condiţiilor de furnizare ş.a. Alte relaţiise organizează cu:

unităţile de transport pentru stabilirea condiţiilor de aducere a resurselor de lafurnizori (dacă această acţiune intră, conform contractului, în atribuţia cumpărătorului), pentruînchirierea de mijloace de transport etc.;

unităţi specializate în importul de materiale pentru achiziţionarea şi aducerea deresurse de la furnizorii externi;

unităţi şi instituţii de cercetare specializate pentru elaborarea de studii deprognoză privind: conjunctura mondială a furnizărilor de resurse materiale; evoluţia pieţei dematerii prime, a preţurilor; scadenţa potenţialului de resurse clasice; mutaţiile în structuraconsumului, în structura ofertei de resurse materiale etc. Relaţii asemănătoare se stabi lesc cuunităţi de cercetare specializate în elaborarea de studii de perfecţionare a aprovizionării pe laturilespecifice: elaborare strategii de cumpărare, dimensionare stocuri pe criterii economice etc.;

centre de calcul specializate (dacă nu au unităţi proprii de acest gen) pentruprelucrarea electronică a datelor de fundamentare a planurilor şi programelor de aprovizionare, decalcul a stocurilor optime, de evidenţă a dinamicii stocurilor efective etc.;

unităţi bancare pentru efectuarea operaţiunilor de plată a cumpărărilor de resursemateriale, acordarea de credite bancare în scopul achiziţionării şi stocării resurselor materiale,reglementarea raporturilor financiare cu furnizorii ş.a.;

agenţi de aprovizionare independenţi angajaţi temporar, reprezentanţi saureprezentanţe comerciale, în scopul depistării şi informării asupra potenţialilor furnizori careoferă condiţii avantajoase la livrare, înlesnirii încheierii de contracte comerciale privindachiziţionarea de materiale şi produse de pe segmentele de piaţă din zona lor de acţiune sau/şipentru urmărirea derulării livrărilor de la furnizorii din ţară sau externi; informării asupratendinţelor care se manifestă pe piaţa de furnizare, mutaţiilor în evoluţia preţurilor, în structuraofertei, în condiţiile de livrare etc.

burse de mărfuri pentru informare privind resursele materiale şi produsele oferitepentru vânzare, tendinţe în evoluţia potenţialului şi structurii acestora, a preţurilor, condiţiilor delivrare etc.;

instituţii de conjunctură mondială pentru informare privind evoluţia pieţei deresurse materiale şi produse, tendinţe în evoluţia preţurilor, a politicilor în furnizare pe segmenteale pieţei mondiale şi pe ansamblul ei;

unităţi specializate în comercializarea de materiale şi produse (piese, componentetehnice) reutilizabile în scopul achiziţionării unor resurse de acest gen care prezintă interes pentrufolosire ca atare sau prin recondiţionare, fiind mai economice decât cele noi pentru anumitedestinaţii de consum.Toate aceste relaţii sunt orientate în sensul: asigurării integrale, la termenele, locul şi

momentele prevăzute, cu cost minim, a bazei materiale, în volumul şi structura strict corelate cu cea aconsumului productiv şi neproductiv; folosirii cu maximă eficienţă a resurselor aprovizionate; încadrăriiîn consumurile specifice din documentaţiile tehnico-economice şi stocurile prestabilite; valorificăriicomplete şi eficiente a materiilor prime ş.a.

16

C A P I T O L U L 2

GESTIUNEA ECONOMICĂ A STOCURILOR

2.1 Rolul, funcţiile şi naturaeconomică a stocurilor

Conducerea şi controlul stocurilor de resurse materiale reprezintă, în economia de piaţă, oactivitate căreia i se acordă o atenţie deosebită datorită implicaţiilor economico -financiare importante pecare le determină formarea şi deţinerea lor. Stocurile sunt cantităţi de resurse materiale care seacumulează în depozitele şi magaziile unităţilor economice, într-un anumit volum şi o anumităstructură, pe o perioadă de timp determinată, cu un anumit scop. Stocurile sunt de fapt rezultatulactivităţilor de aprovizionare şi de desfacere, al activităţii comerciale, în general, care sunt dependente denatura şi caracteristicile materialelor şi produselor, de condiţiile şi modalităţile de furnizare şi asigurare -transport, de strategiile care se elaborează pe această linie, în scopul îndeplinirii obiectivului de bazăspecific agenţilor economici. În general, scopul formării stocurilor este diferit; la nivelul economiei,guvernul constituie stocuri sub forma rezervei naţionale la resursele materiale strategice sau deficitarepentru a pune la adăpost economia naţională de influenţa unor factori de forţă majoră (seisme, inundaţii,stare de necesitate, evitarea conjuncturilor economice nefavorabile sau a penuriei). Agenţii economici îşiconstituie stocuri de resurse materiale sau de produse pentru a asigura alimentarea continuă asubunităţilor de consum sau servirea clienţilor în vederea desfăşurării normale a activităţii şi realizăriiastfel a obiectivelor ce şi le-au propus.

În abordarea problematicii stocurilor se are în vedere răspunsul a mai multor „întrebări":

care este nivelul cererilor constante şi cel al cererilor variabile? ce influenţă prezintă cererea asupra nivelului stocurilor de materiale sau produse? ce servicii trebuie asigurate pentru cumpărarea, aducerea şi stocarea materialelor şi produselor sau

pentru livrarea-revânzarea acestora din stocuri?

cât de mari trebuie să fie stocurile? se poate accepta fenomenul de epuizare a stocurilor în anumite secvenţe de timp ale perioadei de

gestiune?

care este nivelul protecţiei pentru a se preveni fenomenul de lipsă de stoc?

ce sistem de conducere - control al stocurilor trebuie adoptat?

este bine să se aprovizioneze materialele în loturi mici sau mari cum trebuie ajustate stocurilecând cererile sau vânzările de produse se abat de la previziuni?

cum programăm fabricaţia pentru a forma stocuri care să asigure ritmicitate livrărilor către clienţiiconstanţi sau vânzării la clienţii întâmplători?

care sunt răspunsurile la aceste întrebări în cazul producţiei continue sau discontinue?Formarea stocurilor de materiale şi produse asigură condiţii optime pentru desfăşurarea, după un

sistem raţional, a activităţii fiecărei unităţi economice; fără stocuri nu se poate obţine utilizarea judicioasăa capacităţilor de producţie, nu se pot satisface cererile clienţilor în strictă concordanţă cu pretenţiile pecare le emit, nu se pot desfăşura o serie de operaţii din sistemele aprovizionare şi desfacere cu cheltuielirezonabile. Toate acestea pentru că "stocurile" îndeplinesc o "funcţie vitală", aceea de "decuplare" şide "armonizare" a fluxului: "cumpărarea, aducerea (transportul), recepţia-depozitarea, pregătireapentru consum - utilizare a materialelor, trecerea acestora prin fazele de prelucrare până la magaziade produse finite, expedierea sau livrarea produselor la clienţi, în magazinele proprii sau aledistribuitorilor specializaţi pentru desfacere-vânzare".

"Funcţia vitală" a stocurilor nu justifică supradimensionarea lor pentru că stocurile determinăimobilizări de capital antrenat în cumpărarea de materiale sau în produsele finite stocate şi încănevândute. În mod obişnuit, un mare concern industrial dispune de stocuri a căror valoare reprezintă circa25% din capitalul investit. Deţinerea de stocuri necesită, în acelaşi timp, spaţii special amenajate şi dotate,cheltuieli de depozitare-păstrare, taxe de asigurare, dobânzi pentru credite ş.a., amplificând efortul

17

investiţional aferent. La această situaţie se adaugă efectele negative a le uzurii morale a resurselormateriale sau produselor stocate. Sub acest aspect nu ar fi justificată formarea de stocuri; dar, în procesulde furnizare, aprovizionare şi utilizare a resurselor materiale, intervine influenţa multor situaţii şi factoricu acţiune permanentă sau conjuncturală care condiţionează în mod "obiectiv" necesitatea formării destocuri. Astfel, situaţiile de forţă majoră determină, aşa cum s-a arătat mai sus, formarea de stocuri subforma rezervei naţionale; periodicitatea producţiei la furnizori sau a transportului determină formareade stocuri curente la utilizatori; eventuala apariţie a unor dereglări, perturbaţii în livrările de lafurnizori sau în transport determină formarea de stocuri de siguranţă la consumatori sau în magazinelede desfacere; întreruperea exploatării sau a transportului ca urmare a condiţiilor naturale şi de climăsau sezonalitatea producţiei anumitor produse determină formarea stocurilor sezoniere (de iarnă);necesitatea condiţionării materialelor înaintea trecerii lor în consum implică constituirea stocurilor depregătire sau condiţionare (la resursele la care proprietăţile fizice şi chimice impun acţiunea chiar dacăaceasta s-a realizat la producător).

Sunt şi alte situaţii care generează necesitatea formării de stocuri între care mai amintim, şi nu înultimul rând, pe cea care are în vedere minimizarea cheltuielilor de cumpărare, aducere, depozitare şiadministrare a resurselor materiale. Indiferent de situaţie sau de factorul de influenţă, este necesarăefectuarea de analize şi calcule economice care să determine strategia şi politica în domeniul formăriistocurilor de la o etapă la alta, în funcţie de noile condiţii care apar pe piaţa internă şi internaţională deresurse materiale, de mutaţiile în structura cererilor pentru consum sau în potenţialul de furnizare a lor.

Principalele "probleme" care se pun în faţa agenţilor economici se referă la: stabilirea tipurilorde stocuri care trebuie constituite şi nivelul acestora. Opţiunile pentru un tip sau altul de "stoc", pentruo mărime sau alta sunt influenţate decisiv de răspunsul la întrebarea: "ce avantaje şi ce pierderi seînregistrează dacă se stochează mai mult sau mai puţin, pentru perioade mai lungi sau mai scurte detimp"? Răspunsul constă în stabilirea unui "prag optim" care asigură un echilibru al efectelor negative şipozitive specifice unei situaţii sau alteia. Pentru aceasta este necesară, în primul rând, cuantificarea"efortului de stocare" (Es) pe care îl face unitatea economică. Practic, acesta se compune din:

Efortul direct (Eds) care cuprinde cheltuielile pentru deţinerea stocurilor de materiale; Efortul indirect (Eids) determinat de mărimea investiţiei financiare efectuate pentru cumpărarea şi

stocarea unor cantităţi de materiale sau produse pe o anumită perioadă de timp.E s = Eds + Eids

În cadrul efortului direct, principalele elemente care determină mărimea acestuia sunt:

cheltuielile cu salariile muncitorilor şi ale personalului administrativ din depozite, inclusiv cotelepentru impozitul pe salarii şi asigurările sociale aferente (Cs);

cheltuielile pentru energie electrică, combustibili, lubrifianţi, abur etc., destinate desfăşurăriiproceselor de manipulare, depozitare-conservare (Ct);

cheltuielile cu amortismentele mijloacelor fixe ale depozitelor (construcţii, utilaje, mecanisme şialte mijloace de inventar) - Ca;

cheltuielile pentru întreţinerea şi repararea echipamentelor (C r);

cheltuielile pentru iluminat, încălzit şi pentru climatizarea unor spaţii de depozitare (C i);

cheltuielile pentru materialele auxiliare, de întreţinere necesare activităţii depozitului (Cma);

cheltuielile determinate de pierderile prin perisabilităţile sau scăzămintele admise (Cp). În

concluzie, mărimea totală a efortului direct de stocare este dată de relaţia:Eds = Cs + Ct + Ca + Cr + Ci + Cma + Cp

Rezultatul aplicării relaţiei se exprimă în lei pentru o perioadă definită - an, trimestru, lună etc.Menţionăm că, în condiţiile în care activitatea de menţinere a stocurilor într-un depozit are un

caracter de continuitate, fără mari variaţii ale volumelor şi respectiv valorii materialelor depozitate, sepoate accepta ideea că efortul direct de stocare este aproximativ constant pe unitatea de valoare stocată;în consecinţă, se poate determina un coeficient de calcul (a) care arată cât reprezintă cheltuielileaferente efortului direct de stocare în raport cu valoarea medie anuală a materialelor stocate (Spv).

În acest context efortul direct de stocare (Eds) se calculează cu ajutorul relaţiei:

E ds = a * S pv

19

Pe parcursul formării şi utilizării, stocul curent înregistrează mai multe nivele între caresemnificative sunt "maxim", "mediu", "minim".

Nivelul maxim se înregistrează în momentul intrării, recepţiei şi trecerii în gestiune a unui lot noude materiale (produse, componente etc.) sosit de la furnizori; nivelul mediu estimat va fi nivelul maximîmpărţit la doi, iar nivelul minim estimat este teoretic egal cu zero.

Nivelele mediu şi minim efective pot fi diferite de cele estimate, caz în care şi determinarea vaîmbrăca forme specifice; astfel, nivelul mediu efectiv va fi rezultatul împărţirii sumei nivelelor maxim şiminim efective la doi, iar nivelele maxim şi minim efective vor fi cele înregistrate în fişele de magazie laînceputul şi sfârşitul intervalului dintre două reîntregiri (reaprovizionări) succesive.

Aceste precizări sunt necesare pentru că evoluţia şi modul de calcul pe nivele a stocului curent vacondiţiona dinamica şi mărimea stocului de producţie (care-l cuprinde în mod obişnuit).

Consumul din stoc poate fi ritmic sau neritmic, continuu sau periodic, constant uniform în timpsau variabil. Formarea lui se poate produce, de asemenea, periodic sau continuu, în cantităţi fixe sauvariabile.

Semnificativ este momentul calendaristic la care urmează a se declanşa acţiunea de comandă-reaprovizionare; acesta poate fi prestabilit cu o anumită aproximaţie, în funcţie de elementele posibil decunoscut: durata de aprovizionare, distribuţia statistică a cererii, condiţiile de furnizare.

"Stocul în curs de transport" reprezintă cantitatea de resurse materiale care se găseşte înmijloacele de transport pe timpul deplasării acestora de la sursele de furnizare la depoziteledestinatarilor. Acest stoc, care se mai numeşte "de tranzit", poate fi mai mare sau mai mic, în funcţiede distanţa de transport şi de mijlocul de transport folosit în deplasarea materialelor.

Asemenea stocuri se creează şi în interiorul unităţilor economice, cu deosebire în cazul celor careau subunităţi componente dispersate teritorial (filiale, secţii, uzine de asamblare, şantiere etc.).

Stocul în curs de transport este sursa materială de reîntregire a celui curent; mărimea lui este,de regulă, la nivelul cantităţii de materiale comandate.

Includerea stocului în curs de transport în cel de producţie al consumatorului este normalănumai în cazul achitării anticipate a contravalorii resurselor materiale livrate de furnizor, situaţie în careangajamentul financiar (şi deci imobilizarea ca atare a acestuia) este suportat de primul factor.

"Stocul de siguranţă" reprezintă cantitatea de materiale acumulată în depozitulconsumatorului, fiind destinată asigurării continuităţii consumului când stocul curent a fost epuizat şiîntârzie reîntregirea lui, ca urmare a unor dereglări în livrările de la furnizori, în transport saucreşterii ritmului consumului pe parcursul perioadei de gestiune peste limitele estimate.

Formarea stocului de siguranţă înseamnă o acumulare suplimentară de resurse materiale în stoc şiimplicit o imobilizare mai mare de fonduri financiare antrenate la cumpărarea acestora - situaţie careamplifică fenomenul economic negativ specific stocării în general.

Ca urmare, un asemenea stoc se prevede la materiile prime de bază, a căror lipsă probabilăcondiţionează direct continuitatea activităţii productive a întreprinderii, iar furnizorul se află la o distanţărelativ mare care nu permite rezolvarea unei probleme de aprovizionare în timp scurt, operativ.

De altfel, condiţiile de formare a stocului de siguranţă sunt diferite de la o întreprindere la alta şide la un material la altul. Formarea acestuia depinde de nivelul şi evoluţia cererilor pentru consum, deritmul livrărilor de la furnizori, de timpul de transport şi de cel de comandă care, în activitatea practică, nusunt, întotdeauna, constanţi.

Formarea stocului de siguranţă se practică şi în sistemul activităţii de desfacere-vânzare, pentrusatisfacerea cererii clienţilor, onorarea lor promptă.

Consumul din stocul de siguranţă se face după analize prealabile şi cu acordul conduceriiasigurării materiale (care va stabili măsuri eficiente de menţinere a ritmului prestabilit alaprovizionărilor). Evidenţa scriptică acestui tip de stoc se ţine distinct de celelalte categorii, în cadrulfişelor de magazie.

Dinamica stocului de siguranţă în raport cu cea a stocului curent, ca şi corelaţia dintre acestea seprezintă în figura 2.2. Este un stoc considerat intangibil, consumul din cadrul acestuia presupunereîntregirea imediată, din loturile următoare primite de la furnizori, în scopul reluării funcţiei specifice.

20

I = Intervalul mediu între două livrări succesive de la furnizor (între două reaprovizionări de la furnizor, între

două reîntregiri ale stocului curent);

S,=Stocul de siguranţă

Figura 2.2

"Stocul de pregătire" sau de "condiţionare" reprezintă cantitatea de materiale care seacumulează şi este staţionată o perioadă de timp în spaţii special amenajate, în vederea aduceriiresurselor respective, prin operaţii de condiţionare, la parametrii fizico - chimici care să permităprelucrarea lor corespunzător condiţiilor impuse de normele tehnologice. În această situaţie se includmateriale ca: lemnul pentru mobilă sau pentru alte prelucrări industriale, pentru care sunt prevăzutecondiţii anumite de umiditate maximă (deci, care trebuie să stea la uscat), lâna pieptănată (pentruasigurarea condiţiilor de umiditate şi descărcare electrică), bumbacul balotat (pentru odihnă şicondiţionare), varul (pentru stins), caolinul (pentru macerat) etc.

De regulă, operaţiile de condiţionare se execută la producători-furnizori, aceştia fiind obligaţi sălivreze marfa la parametrii calitativi prevăzuţi în standarde, în normele stabilite în contractele economicepentru a putea fi folosită de consumatori imediat după cumpărare, sau la sosirea de la sursele de furnizarea partizilor contractate (deci cu procesul de condiţionare efectuat). Există însă situaţii când condiţionareatrebuie făcută la utilizator; aceasta când operaţia s-a prevăzut a se realiza, prin contract, la consumator saucând, deşi efectuată la furnizor, pe parcursul transportului, parametrii fizico-chimici nu pot fi menţinuţi.După condiţionare, materialele se trec în stoc curent pentru utilizare pe destinaţiile de consum prevăzute.Semnificativ este faptul că, pentru cazurile în care condiţionarea se poate face pe parcursul staţionăriimaterialelor în stoc curent şi, inclusiv, de siguranţă, durata de stocare fiind suficientă pentru aceastăoperaţie, constituirea stocului de pregătire poate fi evitată sau cel puţin limitată - aspect care contribuie ladiminuarea efortului general de stocare.

"Stocul pentru transport intern" reprezintă cantitatea de resurse materiale care seacumulează în depozitele şi magaziile subunităţilor de consum (secţii sau ateliere de fabricaţie) înscopul acoperirii cererilor pentru consum pe durata eliberării şi transportului materialelor de ladepozitul central (comun) la destinaţiile de folosire.

Situaţia este specifică unităţilor care au în structură mai multe subunităţi care consumă aceleaşiresurse şi sunt alimentate alternativ de la un depozit central (simultaneitatea servirii nu exc lude formareaunor stocuri chiar pentru câteva ore, pentru unul sau mai multe schimburi etc.) Aceeaşi situaţie estespecifică şi unităţilor economice care au subunităţile de consum amplasate dispersat în teritoriu şi ladistanţe relativ mari faţă de depozitul central care le alimentează cu materiale; în acest caz, condiţiile şimijloacele de transport utilizabile pot influenţa hotărâtor nivelul de formare a stocurilor la punctele deconsum. Dimensionarea la nivel "minim" a acestor stocuri este posibilă prin aplicarea mai multormăsuri: servire simultană, accelerarea vitezei de circulaţie a mijloacelor de transport, mecanizareacomplexă a operaţilor de primire-recepţie a materialelor (care ies dintr-o gestiune şi intră în alta), deîncărcare, descărcare, manipulare, distribuţia loturilor programate pentru sosire de la furnizori direct pedestinaţiile de consum, amplasarea raţională în teritoriu a stocurilor comune mai multor subunităţi deconsum ş.a.

Cantitate Nivel maxim

Stoc curent

21

Semnificativ este faptul că asemenea "stocuri" pot sau nu pot fi constituite ca o mărime distinctăfaţă de stocul curent ; formarea separată de acesta amplifică volumul stocurilor, implicit capitalulcirculant şi scade astfel eficienţa în utilizarea fondurilor întreprinderii. Prin eşalonarea raţională,cantitativă şi în timp, a stocului curent pe punctele de consum se poate preveni situaţia de mai sus. Acestaspect este posibil, după caz şi condiţii, şi prin formarea stocurilor direct la depozitele subunităţilordispersate teritorial (evitând depozitul central sau folosindu-l numai pentru alimentarea punctelor deconsum apropiate unde nu este economică amenajarea unor magazii prea mari etc.).

"Stocul de iarnă" reprezintă cantitatea de materiale care se acumulează în depoziteleunităţilor în scopul alimentării continue a consumului pe perioada de întrerupere a exploatăriişi/sau transportului unor resurse, ca urmare a condiţiilor naturale şi de climă. Aici se încadreazăresursele materiale care, prin natura lor, sunt afectate de asemenea condiţii sau producţia, ori consumullor, are caracter sezonier. Este cazul minereurilor feroase, neferoase, nemetalifere, cocsului, cărbunilor,calcarului, balastului, lemnului din exploatările forestiere ş.a., sau al celor din import pentru caretransportul pe apă se întrerupe în cursul iernii.

Formarea stocurilor de iarnă, sau în general a celor sezoniere, se realizează în perioadele depresezon prin acumulări eşalonate în limitele necesarului de aprovizionat prestabilit pentru sezonul deiarnă (se poate avea în vedere constituirea şi a unui stoc de siguranţă ca protecţie pentru eventualaprelungire a perioadei de întrerupere a furnizării sau transportului resurselor materiale de genul amintit).Consumul din stocul de iarnă se realizează în cadrul perioadei de sezon luate în calcul, în concordanţă curitmul, volumul şi natura cererilor pentru consum.

Alături de aceste "tipuri de stocuri" destinate asigurării continuităţii activităţii lor, agenţiieconomici pot constitui şi alte categorii, ca de pildă, stocurile strategice, de conjunctură (speculative)sau anticipate; primele stocuri sunt formate la resurse materiale achiziţionate în volum mare înmomentul în care se consideră că preţul de achiziţie este cel mai favorabil, iar în viitor acesta va avea otendinţă de creştere. Eficienţa acestor stocuri este dată de diferenţa (marja) dintre preţul de achiziţie şi celîn vigoare în momentul consumului acestor resurse materiale. Stocul anticipat este constituibil în scopulevitării penuriei de resurse la consumatori pe perioada când este prevăzută încetarea livrării acestora de lafurnizor, ca urmare a intrării în modernizare, remont etc.

Unele stocuri sunt constituite şi pentru a avea o situaţie de monopol; dacă un agent economiccumpără toate cantităţile dintr-o anumită resursă de la toţi furnizorii el se situează pe poziţia de monopol,după caz de monopson, determinând pe ceilalţi agenţi economici să-şi adapteze structura producţiei laconsumul altor resurse materiale. Se conturează în această situaţie şi perspectiva de dumping pe careagentul economic respectiv intenţionează să o folosească pe piaţă.

2.3 Modalităţi de exprimare a stocurilor

Stocurile de producţie se exprimă în diferite mărimi şi unităţi de evaluare fizică şi valorică, înfuncţie de necesitatea corelării lor cu alţi indicatori; o primă formă de exprimare este în "unităţinaturale" (tone, kg, buc., m.p., m.c. etc.) şi serveşte la estimarea fizică a potenţialului de producţie, delucrări sau servicii, care se poate realiza din cantitatea stocată la o resursă definită. Pe aceeaşi bază, seasigură determinarea necesarului de spaţii pentru depozitare, a necesarului de mobilier sau de alte utilaje,dispozitive, instalaţii pentru dotare, a necesarului de forţă de muncă din depozite. Stocurile fizice stau labaza comensurării valorice a resurselor materiale stocate şi evidenţierii astfel a fondurilor financiare şivalutare care au servit la cumpărarea lor.

A doua formă de exprimare este cea "valorică" (în lei, mii lei, mil.lei) prin care se asigurăevaluarea resurselor financiare şi valutare antrenate de formarea stocurilor de producţie şi, prin aceasta,stabilirea impozitelor, taxelor de asigurare, ca şi a dobânzilor care trebuie plătite. Exprimarea valoricăpermite, totodată, stabilirea, prin însumare, a "stocurilor totale", indiferent de tipul resursei materiale,determinarea capitalului circulant aferent materiilor prime şi materialelor, a vitezei de rotaţie, avolumului de credite necesar, a cheltuielilor de stocare al căror nivel se calculează în raport cu valoareamedie a stocului de producţie. Expresia valorică este rezultatul produsului dintre stocul de producţiefizic, pentru fiecare tip de resursă materială, şi preţul de aprovizionare aferent (calculat prin însumareapreţului de cumpărare cu cheltuielile necesare aducerii materialelor în unitatea economică şi pe careaceasta le suportă direct).

A treia formă de exprimare este cea "în zile" prin care se evidenţiază perioada de timp pentrucare stocul fizic constituit acoperă cererea pentru consum. În funcţie de exprimarea în zile se stabilescmomentele calendaristice de declanşare a acţiunilor de reaprovizionare pe parcursul anului de plan.

22

2.4 Corelaţii şi factorii de influentăa nivelului stocurilor de producţie

Stocul de producţie este un "indicator" important al activităţii economice a întreprinderii; denivelul acestuia depinde gradul de activizare a mijloacelor materiale şi financiare de care dispune sau pecare şi le-a asigurat unitatea economică şi eficienţa utilizării lor. De volumul şi structura stocurilor depindeforturile investiţionale pe care trebuie să le facă firma industrială pentru achiziţionarea, aducerea,depozitarea şi păstrarea resurselor materiale stocate. Făcând parte din "sistemul general de indicatori"prin care se apreciază activitatea economică şi financiară de ansamblu a agentului economic, stocul deproducţie intră într-un sistem complex de corelaţii directe de determinare şi fundamentare, decondiţionare şi cauzalitate cu mai mulţi indicatori ai activităţii economice.

O primă corelaţie este cea cu "capitalul social" al unităţii economice, stocurile materiale fiind,în anumite condiţii, parte componentă a acestuia; pe măsură ce sunt trecute în consum, materialele dinstoc sunt transformate în produse sau încorporate în lucrări, servicii destinate vânzării sau contractate declienţi.

A doua corelaţie cu o semnificaţie economică deosebită este cea cu "veniturile firmei" carereprezintă sursa de finanţare a stocurilor, prin aceasta se influenţează modul de repartizare pe destinaţiide utilizare a veniturilor agentului economic. O situaţie economico-financiară favorabilă este caracterizatăprintr-un "raport continuu descrescător" între volumul de stocuri de resurse materiale şi veniturilefirmei industriale; aceasta înseamnă că, de la o etapă la alta, se alocă o parte mai mică din venituri pentruformarea stocurilor de producţie şi o parte mai mare pentru fondurile destinate dezvoltării unităţii,extinderii activităţii productive a acesteia şi sporirii astfel a cifrei de afaceri.

În acelaşi mod se interpretează şi "raportul" dintre volumul de stocuri şi "profitul unităţii",întrucât creşterea stocurilor se finanţează pe seama acestuia.

A treia corelaţie importantă este cea cu viteza de rotaţie a capitalului circulant, fiinddeterminată de faptul că stocul mediu de producţie reprezintă element de calcul şi fundamentare a acestuiindicator de eficienţă. Ca urmare, orice diminuare a "nivelului stocurilor" înseamnă, în acelaşi timp,accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului circulant şi implicit sporirea eficienţei economice în utilizarearesurselor materiale şi financiar-valutare.

A patra corelaţie semnificativă se stabileşte cu "indicatorii din planul de aprovizionare", însensul că:

pe de o parte, stocul de producţie, indicator distinct al planului de aprovizionare sub denumirea destoc la sfârşit de an într-o anumită structură şi mărime, asigură continuitatea alimentăriiconsumului productiv atât în cursul perioadei de gestiune, cât şi în primele zile ale anului următor,până la prima intrare de materiale (stocul de producţie, ca stoc la sfârşit de an reprezintă suportulmaterial de formare a stocului de la începutul anului următor);

pe de altă parte, necesarul de materiale pentru îndeplinirea programului de producţie îmbracă,în perioada dintre primirea-recepţia resurselor materiale şi consumul acestora, forma stoculuicurent ; de cantităţile în care se asigură necesarul depinde direct nivelul de constituire a stoculuicurent. Rezultă că volumul fizic şi valoric al necesarului de materiale pentru îndeplinireaplanului determină direct nivelul de formare a stocului curent, implicit a celui de producţie, caşi a volumului capitalului circulant aferent.

A cincea corelaţie este între stocul de producţie şi volumul producţiei; prin aceasta seevidenţiază potenţialul de producţie realizabil pe seama stocurilor de resurse materiale constituite sauexistente în unitatea economică la un moment dat. Totodată, volumul de producţie condiţionează, prinnecesarul pentru îndeplinirea planului şi consumului mediu zilnic, nivelul şi structura stocurilor caretrebuie formate în depozitele unităţii economice. În esenţă, această corelaţie cere ca, în unităţileeconomice, să se constituie stocuri asortate, în cantităţile minim-necesare care asigură desfăşurarea înbune condiţiuni a fabricaţiei produselor, realizarea integrală şi la termenele stabilite a programelor defabricaţie, şi prin aceasta a contractelor economice.

A şasea corelaţie este cea dintre stocul de producţie şi normele de consumuri specifice demateriale. Corelaţia are în vedere consumurile specifice din documentaţia tehnico-economică (care semai numesc consumuri standard sau norme de consum), care, prin necesarul pentru îndeplinireaprogramului de producţie şi consumul mediu zilnic, se folosesc la fundamentarea nivelului stocurilor.Ca urmare, reducerea acestor consumuri standard specifice, prin revizuirea lor sistematică în raport cuperfecţionările de ordin tehnic, tehnologic şi organizatoric, va conduce, în mod firesc, la micşorareastocurilor pentru producţie.

23

În sfârşit, cea de a şaptea corelaţie este între stocul de producţie şi costurile de producţie, princare se reflectă cheltuielile ocazionate de formarea şi deţinerea stocurilor respective (taxe de asigurare,dobânzi pentru credite, impozite, cheltuieli de conservare etc.). Ca urmare, orice cheltuielineeconomicoase legate de stocuri (penalizări, cheltuieli suplimentare de întreţinere generate de deţinereaunui stoc de producţie mai mare decât nivelul economic, ca şi cele rezultate din uzura morală saudegradarea materialelor stocate pe durate de timp prea mari sau în condiţii improprii) vor determinadiminuarea eficienţei economice a activităţii unităţii în cauză.

În legătură cu "factorii' care influenţează "nivelul" de formare a stocurilorde producţiemenţionăm că aceştia acţionează diferit, au putere de influenţă mai mare sau mai mică în raport cu naturaresursei materiale, destinaţia în consum şi condiţiile de asigurare-furnizare-depozitare-conservare. Înfrecvente cazuri, influenţa acestor factori poate fi conjugată. Ceea ce este însă comun acestor factori estefaptul că acţiunea lor se concretizează în cheltuieli sau pierderi care se înglobează în costul produselor,lucrărilor, serviciilor, influenţând nivelul acestora şi implicit rentabilitatea firmei. Ca urmare, "modelareaeconomico-matematică" a factorilor trebuie să elimine influenţele generatoare de cheltuieli neeconomice,astfel încât rezultatul obţinut să exprime un efort minim (cost minim) cu procesele de stocare.

Între principalii "factori de influenţă" a nivelului de formare a stocurilor menţionăm:Frecvenţa livrărilor (aprovizionărilor) de la furnizori; aceasta trebuie stabilită ţinându-se cont de

"condiţiile de livrare" ale furnizorului, cât şi de cele de primire ale consumatorului. Condiţiile se referăîn principal la natura cererii, momentele de consum, natura resurselor, ciclicitatea producţiei şilotizarea economică a fabricaţiei la producători-furnizori, evitarea suprastocării nejustificate economicetc. O importanţă deosebită prezintă modul în care furnizorul îşi organizează livrările către clienţii săi,atât în cazul fabricaţiei cu caracter continuu, cât şi a celei periodice. Strategia în organizarea livrărilor decătre furnizor trebuie cunoscută de clienţi, pentru ca opţiunea lor să se poată adapta la posibilităţile realede livrare ale furnizorului; totodată, furnizorul poate influenţa uneori chiar hotărâtor nivelul stocurilor laclienţii săi şi implicit angajamentul financiar aferent. În acelaşi timp, furnizorul trebuie să manifestesolicitudine pentru cererile clienţilor care îi sunt sau pot deveni parteneri constanţi pe piaţa de desfacere aproduselor sale.

Strategiile care pot fi aplicate de furnizor în organizarea şi derularea livrărilor către clienţii săisunt: livrarea alternativă sau simultană. Livrarea alternativă conduce la formarea la clienţi a unorstocuri mai mari pentru perioade de timp mai lungi. Livrarea simultană acţionează invers, fiind maieficientă pentru clienţi. A doua "strategie de livrare" necesită însă organizarea mai complexă şi mai amplăa activităţii de desfacere implicând un efort suplimentar din partea furnizorului, ceea ce nu întotdeauna îieste favorabil. De asemenea, livrarea la intervalele impuse de strategia servirii simultane poate deveniuneori neeconomică pentru clienţi, în special pentru cei care solicită cantităţi mici sau foarte mici deresurse materiale. Ca urmare, negocierile referitoare la stabilirea intervalelor de livrare între furnizor şiclienţi trebuie să aibă în vedere asemenea aspecte, rezultatele urmând a evidenţia corelarea intereselorambilor parteneri.

Natura influenţei celor două strategii trebuie avută în vedere de client (consumator) chiar în cadrulplanului de organizare internă a activităţii de alimentare a subunităţilor de consum de la depozitelecentrale proprii; aceasta în sensul extinderii servirii simultane care contribuie la formarea unor stocurimici la nivelul subunităţilor de consum, prevenindu-se astfel amenajarea de spaţii de depozitare preamari.

Cantitatea minimă care poate fi comandată (în vederea achiziţionării-cumpărării) de un clientunui furnizor în condiţii economice avantajoase sau la preţuri accesibile.

De regulă, aceasta este stabilită de producător, ca reprezentând limita sub care fabricaţia unuiprodus ar antrena cheltuieli de producţie mai mari şi implicit preţuri de vânzare mai ridicate. Acest factordefavorizează solicitanţii de cantităţi mai mici (inferioare acestei limite) care, dacă s-ar aproviziona lanivelul sau peste aceste limite, ar trebui să-şi constituie stocuri mai mari decât cele necesare în perioadaimediată, ceea ce ar conduce la amplificarea eforturilor investiţionale atât la cumpărare, cât şi îndepozitarea-păstrarea materialelor.

Pentru a se evita o asemenea situaţie nefavorabilă, consumatorii de cantităţi mici se potaproviziona prin unităţile en-gros care colectează mai multe comenzi de la mai mulţi clienţi. Se creeazăastfel condiţii ca, prin cumulare, cantitatea rezultată care trebuie comandată unui producător săîntrunească condiţia de a depăşi limita minimă impusă pentru a fi produsă şi vândută la un preţ accesibil.La fel se interpretează "cantitatea minimă livrabilă în condiţiile acordării de rabat comercial sau debonificaţii" din partea furnizorilor.

Capacitatea de transport a mijloacelor folosite în aducerea resurselor materiale în corelaţie cudistanţa de transport; corelarea impusă de factor asigură realizarea procesului de transport al resurselormateriale cu cheltuieli cât mai mici. În consecinţă, mărimea stocurilor este condiţionată în anumite cazuride capacitatea de transport în special pentru resursele materiale care se asigură din import, ca şi în cazul

24

celor pentru care în totalul cheltuielilor de aducere şi stocare, cele aferente transportului deţin pondereaesenţială.

Condiţiile naturale şi de climă determină, de regulă, formarea stocurilor de iarnă la resurselemateriale a căror exploatare sau transport se întrerupe, ca urmare a influenţei nefavorabile specificesezonului de iarnă.

Nivelul de constituire a stocurilor sezoniere de acest tip va depinde direct de durata perioadei desezon şi de mărimea probabilă a consumului aferent acesteia.

Proprietăţile fizico-chimice influenţează în sensul că limitează durata de stocare în timp aresurselor materiale perisabile, a celor cu termene de garanţie scurte sau a celor care, prin compoziţia şistructura specifică, se degradează, dacă sunt staţionate în stocuri pe o perioadă mai mare de timp decâtcea admisă de caracteristicile specifice

Capacitatea de depozitare existentă, disponibilă sau care poate fi închiriată, limitează cantitateamaximă de material ce poate fi stocată la un moment dat.

Stocarea peste această limită nu se poate face normal decât prin extinderea spaţiilor de depozitareşi amenajarea corespunzătoare a acestora. Se are în vedere şi eventualitatea închirierii de spaţiisuplimentare de la terţi dacă efortul investiţional pentru plata chiriilor şi a altor cheltuieli se justificăeconomic.

Volumul şi structura producţiei condiţionează direct structura materială a stocurilor şi indirect(prin necesarul de resurse pentru realizarea programelor de producţie şi consumul mediu zilnic) nivelul deformare a acestora.

Normele de consum sau consumurile standard influenţează indirect (prin acelaşi necesar şiconsumurile medii zilnice) nivelul de constituire a stocurilor.

Volumul pe structură al producţiei şi normele de consum fac parte din categoria de "indicatori"care:

pe de o parte, intră în corelaţie cu stocul de producţie privit ca un indicator folosibil în apreciereaactivităţii economice a întreprinderilor;

pe de altă parte, se transpun în factori de influenţă indirectă sau, după caz, directă a nivelului şistructurii stocurilor prevăzute pentru constituire.Durata de comandă-aprovizionare condiţionează nivelul de formare a stocurilor de siguranţă.Durata de condiţionare-pregătire a resurselor materiale care intră sub incidenţă influenţează

nivelul de formare a stocurilor de această natură.Durata estimată a sezonului de iarnă condiţionează nivelul de formare a stocului de iarnă.Cheltuielile de lansare a comenzilor de aprovizionare, ca şi cele de stocare impun formarea

stocurilor pe criterii economice.Periodicitatea fabricaţiei la producători condiţionează intervalul minim la care se pot

aproviziona resursele materiale de la sursa directă, în sensul că acesta nu poate fi mai mic faţă deintervalul de reluare a producţiei sau de ciclul de fabricaţie al produselor la asemenea unităţi.

Deci, intervalul dintre două reaprovizionări succesive, care stă la baza dimensionării stocului,"nu poate fi mai mic" decât intervalul de reluare a producţiei. Factorul nu influenţează acei consumatoricare se aprovizionează de la unităţi en gros, care îşi pot crea stocuri la dimensiuni ce pot permitefurnizarea continuă, indiferent de intervalul de reîntregire a acestora.

Amplasamentul stocurilor de resurse materiale influenţează volumul stocurilor care se formeazăla nivelul subunităţilor de consum ale întreprinderii sub forma de "stocuri pentru transport intern".Acţiunea este mai accentuată în cazul unităţilor economice care au subunităţi de consum dispersate peamplasamente diferite, aflate la distanţe apreciabile.

Pentru "minimizarea" stocurilor de acest gen este necesară, alături de alte măsuri, aplicareastrategiei de "servire simultană" a punctelor de consum de la stocul central sau comun.

Interpretarea acestor "factori" se face diferenţiat, prin corelarea influenţei lor în funcţie de naturaşi caracterul resursei, de sursa de furnizare şi forma de asigurare, de condiţiile de economicitateimpuse, de conjunctura de pe piaţa internă şi internaţională de resurse materiale ş.a.

25

2.5 Obiective în conducerea proceselor de stocare;

elementele funcţionale de caracterizare a acestora

Conducerea proceselor de stocare, ca una din activităţile de bază ale gestiunii economice, îmbracăforme diferite. De exemplu, într-un fel se pune problema conducerii unui proces de stocare, care are loc încondiţiile în care cererea pentru consum este constantă, care se manifestă cu o ritmicitate cunoscută şipentru care aprovizionarea se face în loturi fixe, la intervale egale, anterior stabilite, şi altfel cândcererea pentru consum este variabilă, întâmplătoare, cu o anumită distribuţie statistică, iaraprovizionarea se realizează în loturi diferite, la intervale egale sau neegale.

Având în vedere particularităţile diferitelor procese de stocare, activitatea de conducere a acestoraare, totuşi, unele trăsături comune; astfel, orice proces de stocare necesită prevederea desfăşurării lui şi acondiţiilor în care urmează a se efectua. Formarea stocurilor este predeterminată de o comandă, de odecizie de cumpărare a resurselor materiale necesare, iar realizarea eficientă a procesului impune oorganizare raţională şi un control sistematic al modului de derulare a acestuia. În conturarea"strategiei îndomeniul stocurilor" şi stabilirea politicii de acţiune pentru formarea, deţinerea şi utilizarea lor, se arepermanent în vedere să se asigure răspunsul la "întrebările":

ce trebuie aprovizionat şi stocat ? în ce cantitate ? când trebuie emisă comanda de aprovizionare sau iniţiată acţiunea de cumpărare

achiziţionare? ce efort financiar-valutar va fi antrenat de o modalitate sau alta de acţiune? care sunt consecinţele politicii adoptate în conducerea proceselor de stocare asupra eficienţei

activităţii economice a unităţii?

Pe această bază, se stabilesc "obiectivele" de urmărit în conducerea proceselor de stocare pentru aobţine efecte economice favorabile; între acestea amintim:

formarea unor stocuri minim necesare, asortate, care, prin dimensiune, să asigure desfăşurareanormală, la parametrii proiectaţi, a activităţii de ansamblu a unităţilor economice prinalimentarea continuă a subunităţilor şi punctelor de consum în condiţiile unui efort (cost) destocare cât mai mic;

menţinerea stocurilor efective în limitele estimate; prevenirea fenomenelor de lipsă de resurse materiale în stoc şi de suprastocare, de formare a

stocurilor cu mişcare lentă sau fără mişcare; păstrarea integrităţii calitative, a caracteristicilor fizico-chimice a resurselor pe timpul stocării; satisfacerea pe seama stocurilor constituite a cererilor pentru consum, cele ale clienţilor în

strictă corelaţie cu politica adoptată de conducerea firmei (admiterea sau nu pe anumite perioadede timp a lipsei de stoc sau a suprastocării).Realizarea obiectivelor specifice proceselor de stocare necesită următoarele "modalităţi de

acţiune": folosirea în dimensionarea stocurilor a unor modele economico-matematice adecvatescopului urmărit, care ţin cont de factorii concreţi care le condiţionează existenţa şi nivelul deconstituire, de cheltuielile specifice pe care le antrenează procesul de formare a lor; aplicarea înprocesul de urmărire-control a derulării proceselor de stocare, a evoluţiei stocurilor efective faţă delimitele estimate, a unor metode şi tehnici de mare eficacitate şi utilitate practică, cu accentuat caracterpreventiv pentru fenomene dereglatoare sau stări iraţionale; valorificarea într-un timp scurt astocurilor devenite disponibile pentru deblocarea operativă a fondurilor financiare astfel imobilizate;asigurarea unor condiţii de depozitare-păstrare judicioase în scopul prevenirii degradărilor demateriale staţionate în stocuri; folosirea unui sistem informaţional simplificat, cuprinzător, aşezatintegral pe baze informatice, care să evidenţieze, în orice moment, starea proceselor de stocare şi săpermită ca, în timp util, să se adopte şi să se aplice măsurile care se impun după caz şi situaţie;menţinerea unor legături permanente cu furnizorii, urmărirea sistematică a livrărilor programatepentru prevenirea întârzierilor, a expedierii unor resurse necorespunzătoare calitativ; aplicareamăsurilor eficiente de prevenire a sustragerilor sau de securitate contra incendiilor ş.a.

Stabilirea "politicii de gestiune a stocurilor" este nemijlocit legată de cunoaşterea "elementelorfuncţionale" care asigură caracterizarea proceselor de stocare şi care contribuie la dimensionareastocurilor; între acestea amintim:

26

a) Cererea pentru consum (r) - element de bază care condiţionează nivelul şi ritmul eliberărilorde materiale din stocuri şi implicit volumul şi ritmul aprovizionărilor care asigură reîntregirea lor.Aceasta reprezintă motivaţia de bază pentru iniţierea şi desfăşurarea proceselor de aprovizionare -stocare.Cererea poate fi cunoscută pe toată perioada de gestiune, caz în care procesul de formare a stocurilor şi,respectiv, modelele de dimensionare a acestora sunt deterministe. Cererea poate fi însă necunoscută darprevizibilă, cum este cazul materialelor destinate fabricaţiei produselor solicitate la prezentareîntâmplătoare sau pe bază de comenzi imprevizibile, ca şi al resurselor necesare activităţii auxiliare, acelor destinate efectuării unor reparaţii accidentale; în acest caz, ea poate fi considerată ca o variabilăaleatoare cu distribuţie dată, iar modelele economico-matematice de calcul sunt de naturăprobabilistică. În aceste condiţii, natura şi caracteristicile cererii se stabilesc pe bază de observaţii, prinstudii de prognoză, serii de date statistice etc.; masa datelor culese se prelucrează cu ajutorul statisticiimatematice, acestea reprezentând "informaţia iniţială" care conduce atât la alegerea modelului de calculcât şi la procedeele de optimizare. De regulă, cererea de materii prime, de componente şi subansamblurieste dependentă de eşalonarea calendaristică şi dimensională a programelor de fabricaţie. Cererea poate firitmică sau nu, în cantităţi fixe sau variabile pe intervalul dintre aprovizionările succesive, programatăsau neprogramată - asemenea caracteristici fiind determinate de cele ale programelor de fabricaţie, deexecuţie a livrărilor, a prestaţilor care constituie de fapt faza de manifestare.

b) Cantitatea sau necesarul de aprovizionat pentru perioada de gestiune luată încalcul (Na) care exprimă volumul de resurse ce urmează a fi asigurat de la terţifurnizori; în modelele de optimizare se ia, frecvent, în calcul şi necesarul pentruîndeplinirea programului de producţie (Npl)

c) Lotul de livrare (n) reprezintă cantitatea de materiale care se aduce la un momentdat de la furnizor. Baza de calcul este necesarul de aprovizionat Na; aceastaînseamnă că, de cantitatea de materiale care se prevede sau se comandă să se aducăde la furnizor, cu ocazia unei reaprovizionări, depinde mărimea lotului de livrare. Acestelement îmbracă, în practica şi teoria economică de specialitate, şi denumirea de lot dereaprovizionare sau cantitate comandată (cantitatea de comandă-aprovizionare).

d) Parametrii de timp care intervin în procesele de stocare :

■ perioada de gestiune (0) care, de obicei, se consideră a fi de un an (convenţional 360 zile);ea poate fi delimitată şi la nivel de semestru sau trimestru, în funcţie de specificul activităţii unităţiieconomice (cu producţia continuă sau sezonieră), de natura cererii pentru consum, de caracteristicilesurselor de furnizare sau de condiţiile de transport etc.;

■ intervalul de timp dintre două aprovizionări succesive (I) reprezintă perioada de timp care sescurge între o intrare anterioară de resursă materială în unitatea economică şi cea imediat următoare, sauîntre două reîntregiri succesive ale stocului curent cu resurse de la furnizor sau între două livrărisuccesive ale acestui factor către un client sau consumator;

■ durata de comandă-aprovizionare (T) reprezintă timpul care se scurge din momentulcalendaristic la care s-a emis comanda de aprovizionare (sau s-a iniţiat acţiunea de aprovizionare) pânăla sosirea partizii de materiale livrate de furnizor în depozitele unităţii cumpărătoare (consumatoare),inclusiv recepţia acesteia.

În funcţie de durata de comandă-aprovizionare şi intervalul dintre aprovizionările succesive sedefinesc momentele calendaristice (ti) de lansare a comenzilor sau iniţiere a acţiunilor de asigurare. Deregulă, durata de comandă-aprovizionare este constantă, modificarea înregistrându-se când se schimbăsursa de furnizare;

■ momentul calendaristic de declanşare a acţiunii de aprovizionare (t i), reprezentat de data lacare se emit comenzile de aprovizionare sau se ia legătura cu furnizorul pentru efectuarea livrărilorurmătoare programate (se poate denumi şi data de aprovizionare). Acesta poate fi programat sauneprogramat (caz în care este dependent de evoluţia cererii şi durata de comandă-aprovizionare;

e) Costurile, respectiv cheltuielile care sunt antrenate de comandarea-cumpărarearesurselor materiale şi derularea procesului de aprovizionare-stocare (cheltuielile cuaducerea materialelor, depozitarea, stocarea etc.); acestea se diferenţiază peurmătoarele categorii:

■ costul cumpărării (de achiziţie) prin care se exprimă valoarea cantităţii de resursă prevăzutăpentru achiziţionare la un moment dat sau pe întreaga perioadă de gestiune; este rezultatul produsuluidintre cantitatea fizică achiziţionată şi preţul (negociat) de vânzare al furnizorului, stabilit în funcţie decondiţia "franco" acceptată de cei doi parteneri, după caz. Este un cost care nu influenţează calculele deoptimizare a comenzilor de aprovizionare-stocare (cu excepţia situaţiilor în care, pentru anumite niveluri

27

ale cumpărărilor fizice cantităţilor fizice achiziţionate, furnizorii acordă rabaturi comerciale saubonificaţii);

■ costul de lansare a comenzii (Cl), care include toate cheltuielile ce se fac începând cuîntocmirea comenzii trimiterea acesteia la furnizor, cheltuielile de transport al lotului de livrare, inclusivcu deplasările de delegaţi ai cumpărătorului la furnizor. În general, aceste cheltuieli se precizează ca osumă globală pe un lot "n" comandat sau pentru o comandă. În acest caz se includ numai acele cheltuielipe care le face cumpărătorul din momentul iniţierii acţiunii de comandă-aprovizionare (emitere şitransmitere comandă, telex, fax, telefon etc.) şi până la sosirea lotului comandat la destinaţie (exclusivcostul cumpărării);

costul de stocare (Cs), care cuprinde suma cheltuielilor ce trebuie efectuate sau caretrebuie suportate pe timpul stationarii resurselor materiale in stoc, si anume: cheltuieli cu primirea –receptia, transportul in interiorul depozitului, de manipulare, depozitare propriu-zisa, conservare, paza,evidenta, eventuale perisabilităţi normale, efectul stocării resurselor materiale (al imobilizării astfel afondurilor financiare aferente - dobânzi, taxe, impozite etc.); cheltuielile cu amortizarea spaţiilor dedepozitare, a dotărilor aferente, a celor cu plata salariilor lucrătorilor care îşi desfăşoară activitatea încadrul depozitelor; cheltuielile cu uzura morală a resurselor materiale. Costurile de stocare cuprindcategorii de cheltuieli care, prin natura lor, pot fi variabile în raport cu mărimea cantităţii stocate (cumsunt, de pildă: dobânzile bancare pentru creditarea cumpărării şi stocării materialelor, efectul imobilizăriifondurilor financiare, eventuale taxe, cheltuielile de conservare-păstrare sau cu uzura morală) şiconvenţional constante (cheltuielile cu amortizarea fondurilor fixe, cu paza şi securitatea contrasustragerilor sau incendiilor, cu evidenţa, cu iluminatul ş.a.);

■ costul suplimentar aferent lipsei materialelor în stoc, de penalizare sau de penurie (Cp);

acesta apare la un moment dat când cererea este mai mare decât stocul şi, deci, nu poate fi acoperită; înacest caz, se fac cheltuieli suplimentare pentru satisfacerea operativă a cererii pe alte căi (reaprovizionărisuplimentare de la terţi deţinători, urgentarea sosirii mai devreme a loturilor programate, folosirea dematerii prime de altă calitate sau dimensiune-configuraţie) sau se acceptă lipsa de stoc, suportându-sepierderile de profit, penalizările sau alte cheltuieli neeconomice ca urmare a nerealizării sau realizării cuîntârziere a programelor de fabricaţie, a contractelor sau comenzilor etc. Întotdeauna, epuizarea stoculuiînainte de sosirea unui nou lot de materiale conduce la asemenea cheltuieli suplimentare, care crescproporţional cu partea din cererea nesatisfăcută şi cu durata lipsei resursei respective.

Pe baza acestor "elemente funcţionale" se delimitează "tipul de gestiune" în care se încadreazăforma concretă de manifestare a proceselor de stocare şi se stabilesc condiţiile şi nive lul economic deformare a stocurilor, modalitatea de urmărire şi control, sistemul de evidenţă ş.a.

2.6 Tipuri de gestiune a stocurilor

Studierea concretă a realităţilor din activitatea practică a unităţilor economice evidenţiază o gamăvariată de "tipuri de gestiune" diferenţiate în funcţie de condiţiile în care se desfăşoară procesele destocare, de natura şi caracteristicile cererii pentru consum, de natura resurselor materiale care seaprovizionează, de caracteristicile surselor de furnizare şi a formelor de asigurare, de condiţiile detransport. Pe baza analizei proceselor de stocare concrete se constată existenţa unor trăsături generalecomune care permit să se definească următoarele "tipuri de gestiune":

1. Gestiunea cu cerere constantă la intervale egale, care prevede ca reaprovizionările pentrureîntregirea stocului curent să se facă în loturi egale din punct de vedere cantitativ. Acest tip de gestiune,are în vedere şi posibilitatea epuizării stocului curent şi întârzierii reîntregirii lui în cadrul unor cicluri deaprovizionare, fapt pentru care se prevede formarea şi utilizarea stocului de siguranţă; dimensiuneaacestuia va reprezenta şi nivelul de alarmă cu rolul de declanşator al acţiunilor de urgentare a reîntregiriistocului curent. Fiind considerat "tipul clasic de gestiune", el este utilizabil cu eficienţă mare în cazulîntreprinderilor cu un nomenclator constant de fabricaţie şi cu un necesar de aprovizionat eşalonatuniform în timp, aşa cum este cazul unităţilor constructoare de maşini sau producătoare de organe deasamblare, de scule şi unelte, unităţi cu tipul de producţie în masă sau de serie mare. Este tipul degestiune "ideal", dar mai greu de aplicat datorită situaţiilor limitate care îndeplinesc condiţiile impuse denatura lui.

2. Gestiunea cu cerere variabilă la intervale egale implică reaprovizionarea cu loturi variabile camărime care trebuie estimate la momentele calendaristice "ti", când se are în vedere desfăşurarea acţiunilorde comandă-reaprovizionare; cantitatea de materiale care a mai rămas în stoc la momentele ti va fi folosităpentru acoperirea cererii de consum pe durata de reaprovizionare -T. Deci, se cunosc cu certitudinemomentele calendaristice de lansare a comenzilor, durata de reaprovizionare fiind de fiecare datăaceeaşi. Cantitatea cu care urmează a se face reaprovizionarea se determină prin extrapolare, pe bază decalcul probabilistic. Este un "tip de gestiune" dificil de condus şi nu exclude posibilitatea apariţiei

28

fenomenului de "lipsă de stoc"; ca urmare, presupune formarea stocului de siguranţă şi stabilirea unuinivel de alarmă, sau de aprovizionare, de data aceasta, în cadrul stocului curent, în scopul declanşării lamomentul atingerii, a acţiunilor care se impun: urgentarea aducerii partizii următoare, solicitareaaprobării pentru consumul din stocul de siguranţă etc. Acest "tip de gestiune" este specific pentruţesătorii, unităţile de confecţii şi tricotaje, cele producătoare de mobilă etc., care au un nomenclator relativconstant de fabricaţie, dar care, ţinând seama de comenzile clienţilor, trebuie să adapteze pe parcurscererea de materiale în funcţie de culori, contexturi, linia modei ş.a.; aceasta pentru a putea produce şiconstitui loturi asortate de produse ce urmează a fi livrate.

3. Gestiunea cu cerere variabilă la intervale neegale, la care nu se cunosc momentelecalendaristice (ti) de lansare a comenzilor, ele trebuind determinate prin extrapolare; ca şi în cazul tipuluide gestiune anterior, problema estimării este dificilă, fiind în funcţie de modul în care se manifestăcererea în cadrul duratei de aprovizionare (dar pentru care se poate cunoaşte distribuţia statistică).Reaprovizionările se fac în loturi constante ca nivel, stabilite la începutul perioadei de gestiune. Prevedeformarea şi a stocului de siguranţă al cărui nivel de formare îl va reprezenta şi pe cel de alarmă. Acest tipde gestiune este caracteristic întreprinderilor cu un volum mare de producţie nenominalizată sauprestatoare de servicii, de reparaţii care produc bunuri de larg consum la cerere etc.

4. Gestiunea de tip (S,s) sau cu două depozite se caracterizează prin următoarele: intervalele şicererile sunt variabile, lotul de aprovizionare (S) este constant, iar lansarea comenzilor dereaprovizionare se declanşează în momentul când se atinge, în procesul mişcării stocului curent (princonsumul său), un "nivel de aprovizionare" (Nr=s) prin care se defineşte de fapt momentul dereaprovizionare. Denumirea de "gestiune tip (S,s)", exprimă esenţa procesului de lucru, "s" fiind nivelulde reaprovizionare, iar "S" cantitatea (lotul) de aprovizionat. În afară de acest nivel "s" declanşator alreaprovizionărilor, se poate stabili şi nivelul de alarmă peste cel al stocului de siguranţă (a căreiconstituire se prevede pentru evitarea lipsei de resurse materiale prin epuizarea eventuală a stoculuicurent). Gestiunea de tip (S,s) prezintă interes fiind mai uşor de aplicat datorită asemănării în cea maimare măsură cu procesele de stocare reale din unităţile economice.

2.7 Metode şi modele de calcul al stocurilor;

stabilirea cantităţii economice de comandă – aprovizionare

Dimensionarea economică a stocurilor reprezintă o acţiune de mare importantă pentruîmbunătătirea situatiei financiare a unitătilor din diferite sectoare de activitate; de această acţiune depindenemijlocit gradul de activizare care se asigură fondurilor materiale şi financiar-valutare de care sedispune sau care pot fi asigurate, eficienta în detinerea stocurilor ş.a. Din aceste motive, pe plan general,se manifestă o permanentă preocupare, concepându-se noi sisteme şi modele mai eficiente şi de utilitatepractică în gestiunea stocurilor.

Deşi au o structură generală comună, procesele reale de stocare sunt, aşa cum s-a arătat, variate;ca urmare, în calculele de optimizare a nivelului de formare a stocurilor nu se poate folosi un model unic.Este, deci, necesară alegerea acelui model care ia în calcul factorii concreţi de influenţă a mărimiistocurilor pentru fiecare resursă materială, în funcţie de natura şi caracteristicile de aprovizionare-depozitare-consum. Determinările se fac pentru fiecare tip de stoc: curent, de siguranţă, pentru transportintern, de condiţionare.

Stocul de producţie (Sp) se stabileşte pe fiecare tip de resursă prin însumarea elementelor care îlcompun, respectiv, a stocului curent (Scr), în curs de transport (Str), de siguranţă (Ss), de condiţionare (Scd),

de transport intern (Stri):

Sp = Scr + Str + Ss + Scd + Stri Având în vedere "nivelele" semnificative (de maxim, mediu, minim) pecare le înregistrează stocul curent, în procesul consumului din cadrul acestuia, pe parcursul intervaluluidintre două reîntregiri succesive ale lui, acest tip de stoc va determina o evoluţie similară şi a celui deproducţie care va căpăta prin mişcare aceleaşi nivele.

2.7.1 Metode şi modele de calcul al stocurilor curente în condiţii de certitudine şi de riscsau incertitudine

În general, baza de calcul a stocului curent este asigurată de consumul mediu zilnic (cmz) şiintervalul dintre două aprovizionări succesive (I); formarea acestuia este determinată de funcţia care îieste specifică - aceea de acoperire a cererilor pentru consum evidenţiate prin necesarul de consum (N pl)

care asigură realizarea programelor de producţie elaborate pentru perioada de gestiune. Intervalul întreaprovizionările succesive (I) poate fi determinat după mai multe metode (în funcţie de baza de calcul),

29

natura acestora fiind transmisă şi asupra elementului respectiv şi prin acesta asupra stocului curent -aspect care se desprinde din cele ce urmează. Aşadar, intervalul între aprovizionările succesive poate firezultatul unei baze statistice de calcul, care vizează perioade trecute, al unei baze asigurate de factoriconcreţi de influenţă a dimensiunii acestuia sau stabilit pe criterii economice (folosind modele alecercetării operaţionale).

În determinarea stocurilor curente (Scr) se pot folosi metode şi modele diferite în funcţie de scopulurmărit şi de elementele care se iau în calcul. Între acestea amintim: metoda statistică, metode de calculpe baza factorilor concreţi de influenţă (deci, metode directe), metode care iau în calcul cheltuielileantrenate de procesele de aprovizionare-stocare.

A. Metoda statistică presupune luarea în considerare a intervalelor efective la care s-aurealizat aprovizionările de la furnizori în perioada anterioară (Iefi) şi a cantităţilor de materiale efectivintrate în depozitele unităţii economice consumatoare - qefi.

B. Metode de calcul direct. Acestea îmbracă forme diferite în funcţie de factorul carecondiţionează nivelul fizic al stocului curent.■ metoda de calcul pe baza "capacităţii de transport" (Ctr),

■ metoda de calcul pe baza "cantităţii minime de livrare în condiţii economice avantajoase" (qml)

■ metoda de calcul pe baza "intervalului de reluare a producţiei la producători-furnizori", ip,

■ metoda bazată pe "capacitatea depozitului" (D) a cărei dimensiune va condiţiona nivelul maxim deformare a stocului curent

C. Metode care iau în calcul cheltuielile antrenate de procesele de aprovizionare-stocare; aici se încadrează modelele economico-matematice care, prin construcţia lor, iau în calcul uneorişi factori concreţi de influenţă a nivelului de formare a stocurilor, dar în primul rând, cheltuielile pe carele antrenează procesele de stocare (avându-se în vedere eventualele elemente specifice acestora). Acestemodele asigură în esenţă stabilirea pe criterii economice a "loturilor" care se comandă de clienţifurnizorilor (şi pe care le vom defini în continuare "loturi sau cantităţi economice - optime - decomandă, de reaprovizionare sau de livrare"). După sosire la consumator aceste loturi trec în stocurilecurente ale unităţii al căror nivel va fi astfel condiţionat de mărimea loturilor respective (aşa cum reiesedin prezentarea tipurilor de gestiune caracterizate mai înainte). În fiecare caz, după sosire, recepţie şidepozitare, loturile de materiale trec în stoc curent. Făcând abstracţie de sursele interne de formare astocului curent, acesta se va dimensiona astfel la nivelul lotului de materiale comandat şi aprovizionat.

În cele mai frecvente situaţii cantităţile comandate şi livrate de furnizori completează (reîntregesc)stocul curent, ele fiind mai mici în gestiunile cu cerere variabilă la intervale egale şi cu două depozite (saude tip S,s). În fiecare caz însă, optimizarea loturilor de aprovizionat conduce şi la formarea şi deţinereaunor stocuri economice. Semnificativă este interpretarea corectă a rezultatelor care se obţin prinmodelarea economico-matematică, înţelegerea clară a conţinutului noţiunilor şi elementelor cu care seoperează. Astfel, "cantitatea economică de comandat" va însemna, în acelaşi timp, "lotul economic dereaprovizionare sau de livrare"; în unele cazuri această cantitate va defini stocul curent, iar în altele îl vaîntregi aşa cum s-a menţionat mai sus.

C.1 Model de calcul al cantităţii economice de comandat, al elementelor asociate, luând înconsiderare cheltuielile de lansare a comenzilor de aprovizionare (sau de iniţiere a acţiuniirespective) C şi a celor de stocare Cs.

Aprovizionarea în cantităţi mai mari decât cele economice rezultabile din aplicarea modelului deoptimizare - acţiune care poate fi avută în vedere la proiectarea strategiei în aprovizionarea - stocarearesurselor materiale - prezintă, după caz, avantaje şi dezavantaje:

Avantaje:

1. cumpărarea la un preţ mai mic pe unitatea de material sau produs (deci, se poate beneficia derabat comercial, acordabil de către furnizori pentru comandarea în cantităţi mari; nivelul se stabileşte defurnizor);2. reducerea costului total cu comandarea sau lansarea comenzilor (a acţiunilor de reaprovizionare);

3. diminuarea costului de transport al resurselor comandate.

Dezavantaje:

1. creşterea stocului maxim de materiale depozitabile, ceea ce înseamnă spaţii de depozitare-păstrare suplimentare;

30

2. sporirea cheltuielilor cu stocarea, conservarea şi depozitarea, inclusiv a efectului imobilizării caatare a resurselor financiar-valutare (stocul mediu fiind mai mare);

3. amplificarea efectului uzurii morale;4. sporirea procentului deprecierilor şi degradărilor calitative a resurselor materiale stocate;5. diminuarea flexibilităţii şi mobilităţii în ajustarea stocurilor în situaţiile care impun acţiunea în

acest sens (ca urmare a mutaţiilor care se produc în vânzarea produselor şi implicit în fabricaţiaacestora).

Pentru stabilirea opţiunii strategice este necesară compararea efectului avantajelor cu cel aldezavantajelor.

C.2. Model de calcul al lotului economic de reaprovizionare luând în considerare cheltuielilede lansare, de stocare şi ale celor suplimentare determinate de lipsa de resurse în stoc. În elaborareamodelului se porneşte de la necesitatea de a dimensiona "lotul" astfel încât prin nivelul economic stabilitsă prevină lipsa de materiale determinată de eventuala epuizare a stocului curent în cadrul unui ciclu dereaprovizionare. De fapt, acest model reprezintă o formă îmbunătăţită a celui prezentat anterior, prinluarea în calcul a "factorului de indisponibilitate" sau "de lipsă de stoc" (p) - factor care joacă un rolimportant în procesele de stocare cu penalizare.

C.3. Model de calcul al lotului economic de reaprovizionare, luând în considerarecheltuielile de lansare a comenzii, de achiziţionare şi cele aferente imobilizării resurselor în stoc (deexemplu, dobânda care se plăteşte pentru credite solicitate în scopul cumpărării resurselor stocate, taxe deasigurare, impozite etc.).

C.4. Model de calcul al lotului economic de reaprovizionare, luând în considerarecheltuielile unitare de transport, convenţional-constante şi variabile.

C.5. Model de calcul al cantităţii economice de comandat, luând în considerare cheltuielilede lansare şi a celor de stocare aflate în raport de proporţionalitate cu preţul unitar de achiziţie.Modelul are în vedere situaţiile când cheltuielile de stocare, în valoare absolută, sunt mai greu decuantificat (nefiind evidenţiate distinct în documentaţia de costuri a unităţii); ca urmare, acestea seestimează procentual faţă de preţul unitar de cumpărare a resursei materiale sau în raport cu valoareamedie a stocului ( care se calculează cu ajutorul acestui preţ).

C.6. Model de calcul al lotului economic de reaprovizionare, luând în considerarecheltuielile de lansare, de transport şi de stocare. Cheltuielile de lansare (Cl) fiind date ca o sumăglobală pe lot, indiferent de mărimea acestuia

C.7. Model de stabilire a stocului optim, luând în calcul pierderile Ci generate de formareaunui stoc mai mare decât cererea pentru consum şi a cheltuielilor suplimentare (C2) determinate delipsa de resurse materiale în stoc. Costul de stocare se consideră neglijabil, deci nu se în calcul,gestiunea stocului fiind independentă de timp. În condiţiile cererii variabile este necesară, studiereafrecvenţei de apariţie a acesteia, respectiv stabilirea distribuţiei statistice (a probabilităţii) a cererii.

C.8. Model de stabilire a stocului curent optim luând în calcul cheltuielile de stocare Cs şicele determinate de lipsa materialelor în stoc Cp. Acest model este utilizat pentru cazul în care cererilepentru consum sunt variabile la intervale egale, iar cheltuielile de stocare a materialelor nu pot fineglijate. Caracterul aleator al cererii este, în cele mai multe cazuri, specific pieselor de schimb şimaterialelor necesare pentru reparaţii accidentale, resurselor materiale destinate producţiei de serie micăsau unicat, a celei bazate pe fabricaţia la comandă care este dependentă de cererile probabile ale clienţilor.

2.7.2 Stabilirea pragului (nivelului) de comandă – reaprovizionare

Un rol important în emiterea comenzilor sau iniţierea acţiunilor de reaprovizionare revinetimpilor de transport şi duratei de reaprovizionare (T). Teoretic, ideal ar fi ca durata deaprovizionare, cu deosebire timpul de transport (inclusiv cel de efectuare a operaţiunilor de primire-recepţie-depozitare) să fie zero, deci intrările să se producă instantaneu; practic, acest lucru nu esteposibil. Ca urmare, în calculele de optimizare timpii de transport, respectiv durata de reaprovizionare,trebuie să fie luaţi în considerare.

2.7.3 Metode de calcul al stocurilor de siguranţă

Stocul de siguranţă (de securitate sau de rezervă) joacă un rol important în asigurareacontinuităţii proceselor productive, a activităţii generale a întreprinderii, dar el constituie în acelaşi timp şi

31

o imobilizare anuală suplimentară a unor resurse materiale şi financiare. Datorită acestui fapt, este necesarsă se acorde o atenţie deosebită la adoptarea deciziei de constituire şi la alegerea modelelor dedeterminare a nivelului acestui stoc, în sensul aplicării celor eficiente şi de utilitate practică.

În dimensionarea stocului de siguranţă, metodele şi modelele de interes mai larg sunt:

a. Metoda "abaterii (devierii) medii" în contextul căreia datele de calcul se preiau din perioadeanterioare celei de plan (definindu-i astfel caracterul statistic).

b. Metoda bazată pe timpul (durata) de reaprovizionare, acesta reprezentând timpul total ce sescurge din momentul emiterii comenzii pentru o nouă partidă de materiale de până la sosirea acesteia,inclusiv timpul pentru primire-recepţie;

Aceasta este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de "metoda de calcul direct"şi poate fi utilizată mai uşor în cazul materialelor care se asigură din surse curente, urmărindu -sereducerea la minimum a timpului total de comandă-reaprovizionare prin:

■ aprovizionarea de la cei mai apropiaţi furnizori (dacă prezintă condiţii avantajoase la livrare-vânzare); transmiterea comenzilor prin cel mai operativ sistem utilizabil cu eficienţă în practică, agreat şi onorat

de furnizori (fax, telex, telefon etc.);

folosirea în transportul materialelor a unor mijloace eficiente cu viteză de circulaţie mare, utilizată înlimitele normale;

mecanizarea complexă şi automatizarea operaţiilor de încărcare-descărcare, manipulare, transvazare,alte operaţii comerciale care se fac, după caz, chiar pe timpul transportului (de exemplu, în terminale)sau la livrarea, respectiv, primirea-recepţia loturilor;

pregătirea anticipată a spaţiilor de primire-recepţie şi dotarea acestora cu utilaje, dispozitive, instalaţiimoderne, cu randament sporit;

constituirea anticipată a formaţiilor de lucru în structura profesională impusă de natura operaţiilor deefectuat ş.a.

c. Metoda abaterii medii pătratice, care presupune calculul stocului de siguranţă cuajutorul relaţiei:

Ss = K x a' x cmz

în care: a ' = abaterea medie pătratică (în zile) a producţiei lunare*; K = coeficientul de siguranţă care exprimă potenţialul de livrare (se preia din tabele ale funcţiei

normale de tip Gauss-Laplace).d. Metoda IMPACT (Inventory Management Program and Control Techniques) este

considerată un model eficient de stabilire previzională pe termen relativ scurt (de exemplu, o săptămână)a necesităţilor de materiale şi a stocului de siguranţă adaptat la condiţiile tehnicii moderne de calcul.

În legătură cu cererile de consum pe secvenţele perioadei de gestiune care se iau în calcul şicoeficientul de siguranţă prezentat ca factor de acoperire, sunt importante de reţinut următoareleinterpretări. Cererile pentru consum aferente secvenţelor luate în calcul (de exemplu, lunile anuluianterior celui pentru care se face determinarea - minimum 11 pentru reprezentativitatea rezultatelor) suntde regulă cunoscute; ca urmare, oscilaţiile (dispersia) acestora vor fi de asemenea cunoscute. Cererilepentru subperioadele anului următor sunt probabile, consumul de materii prime fiind, deci, o variabilăîntâmplătoare. Aceasta presupune ca, pentru acoperirea unui eventual consum care ar depăşi necesităţileprestabilite, să se constituie un stoc de siguranţă. Dacă, la un moment dat, stocul curent se epuizează, setrece la consumul din stocul de siguranţă şi se declanşează o nouă reaprovizionare pentru reîntregireastocului curent sau a stocului total de producţie (curent şi de siguranţă). Dar, pentru reaprovizionaretrebuie să se aibă în vedere şi timpul necesar comandării şi aducerii lotului de materiale stabilit; aceastaînseamnă că acţiunea se va declanşa la momentul calendaristic "t i" de la care, până la sosirea partiziicomandate, acoperirea cererilor se va face din partea de stoc curent prevăzută în acest scop (aşa cum saarătat şi mai înainte). Când necesităţile, care sunt probabile, cresc peste limita preconizată se va apela lastocul de siguranţă. Situaţia se încadrează în contextul programării aprovizionărilor şi stocurilor încondiţii de "incertitudine".

Evitarea lipsei de resurse în stoc, care ar conduce la neacoperirea cererilor (necesarului) pentruconsum la un moment dat, ar însemna formarea unui stoc de rezervă mare; opţiunea ar antrena cheltuielide stocare suplimentare nejustificabile economic. Din aceste considerente, în practică, calculul stoculuide siguranţă trebuie să se bazeze pe o anumită probabilitate dinainte stabilită, în sensul ca, necesităţile pefiecare subperioadă să nu depăşească şi potenţialul stocului de siguranţă. Această probabilitate poartădenumirea de "grad de încredere". Mărimea acestuia variază, de regulă, între 95-99 la sută.

32

Probabilitatea apariţiei evenimentului contrar poartă denumirea de "grad de risc"; în situaţia de faţă este0,05-0,01 la sută. Gradul de risc exprimă probabilitatea ca stocul de siguranţă să fie insuficient cândnecesarul creşte peste o limită neprevăzută. În cazul probabilităţii de apariţie a fenomenului de risc (P risc)de 0,05%, coeficientul de siguranţă "K" va fi de 1,64, iar pentru Prisc de 0,01/K => 2,33 (din tabelelefuncţiei normale de tip Gauss-Laplace).

2.8 Gestiunea diferenţiată a stocurilordupă sistemul ABC; efecte economice

Problemele de gestiune a stocurilor implică utilizarea unui volum deosebit de mare de informaţii,atât în planificarea, cât şi în urmărirea realizării proceselor de stocare; aceasta pentru că, în unităţileeconomice, se foloseşte un număr important de sortotipodimensiuni de materiale, pentru o gamă largă deproduse şi destinaţii de utilizare, iar sursele de aprovizionare sunt, de regulă, foarte diferite. În acestecondiţii, practica a confirmat o serie de sisteme de gestiune diferenţiată a stocurilor, în funcţie deimportanţa economică a fiecărui material, care s-au dovedit deosebit de eficiente şi de utile. Criteriile dedepartajare a resurselor materiale necesare unei unităţi economice sunt multiple: frecvenţa livrărilor;valoarea individuală şi totală a resurselor materiale aflate în stoc; importanţa materialului pentruactivitatea de producţie a unităţii economice; sursa de asigurare (din import sau din intern); forma deaprovizionare; ciclul de fabricaţie ş.a.

Un sistem de gestiune diferenţiată care prezintă interes practic este "sistemul ABC"; acestagrupează materialele care se aprovizionează şi se stochează de fiecare unitate economică în trei grupe(zone). Criteriul de grupare care se foloseşte frecvent este cel care se referă la "valoarea stocului mediula diferitele materiale"; se apreciază că acest criteriu răspunde cel mai bine scopului urmărit de fiecareîntreprindere, fiindcă are în vedere formarea unor stocuri cât mai mici de resurse materiale şi implicit aunui capital circulant mai redus; se asigură pe această cale o viteză de rotaţie mai accelerată, ceea ceînseamnă activizarea unei părţi mai mari din resursele materiale şi financiare de care dispune sau şi leasigură unitatea economică. Analizele efectuate în diferite unităţi arată că ponderea cea mai mare dinvaloarea totală a stocurilor este deţinută de un număr relativ mic de materiale, care influenţează directatât realizarea producţiei cât şi volumul capitalului circulant. Aceste materiale sunt cele care intră în modobişnuit în prelucrare pentru a fi transformate în produse finite, şi care trebuie cuprinse în prima grupăde importanţă - A. Urmează a doua grupă de importanţă (B) care cuprinde un număr ceva mai marede materiale, dar cu o valoare totală sensibil mai redusă, care participă în mai mică măsură ladimensionarea volumului total al capitalului circulant. În sfârşit, din nomenclatorul de materiale alîntreprinderilor se detaşează a treia grupă valorică, cu un număr foarte mare de materiale utilizante încantităţi foarte mici şi care influenţează foarte puţin volumul total al capitalului circulant.

Datorită importanţei diferenţiate a resurselor materiale în procesul de fabricaţie şi a influenţeiasupra capitalului circulant, sistemul de gestiune a stocurilor pentru fiecare grupă se va aborda diferit,atât pe linia metodologiei de dimensionare a acestora, cât şi pe linia conducerii şi desfăşurării proceselorde stocare. Stabilirea politicii de gestiune a stocurilor de materiale, diferenţiată pe categorii, presupuneparcurgerea mai multor etape de lucru:

1. Elaborarea nomenclatorului pe grupe şi sortimente de materiale care urmează a fiaprovizionate şi stocate în depozitele întreprinderii; în acest sens, se întocmeşte o listă centralizatoareîn care se cuprind toate materialele, începând cu cele care au valoarea individuală cea mai mare şiterminând cu cele a căror valoare este foarte mică; totodată, se calculează şi valoarea cumulată pentru a sedetermina mai uşor, pe grupe de materiale, ponderea lor în total valoare

2. Analiza şi gruparea structurii materiale din nomenclator pe cele trei zone de importanţă, înfuncţie de criteriile alese; analiza structurii materiale şi efectuarea grupării trebuie să aibă în vedereîmbinarea mai multor criterii (din cele menţionate mai sus), în funcţie de o anumită ordine de prioritate şide implicaţiile economice pe care le determină. Se va analiza în ce măsură criteriile respectivecondiţionează nivelul de formare a stocurilor şi sistemul de conducere a proceselor de stocare viitoare. Ogrupare eficientă necesită desfăşurarea acţiunii în mai multe iteraţii.

3. Stabilirea politicii (a metodelor şi modelelor economico-matematice) pentru dimensionareastocurilor pe zone de importanţă şi în cadrul acestora pe tipuri concrete de materiale; în acest sens,se vor studia cu exigenţă factorii care influenţează nivelul stocurilor, caracterul şi modul de influenţă,puterea de acţiune, posibilitatea de control şi dirijare a acţiunii lor ş.a. Această etapă joacă un rol deosebitîn asigurarea viabilităţii sistemului, fapt pentru care trebuie să se manifeste maximă atenţie şi multdiscernământ în studierea condiţiilor concrete în care vor avea loc procesele de stocare; totodată, în

33

această etapă se vor face opţiuni, în primul rând, cu privire la tipurile de stoc care, în mod real, trebuie săse formeze (curent, de siguranţă ş.a.).

În legătură cu opţiunile metodologice ce trebuie efectuate precizăm că:a) În cazul zonei A de importanţă atenţia va fi orientată către modele economico-matematice

exigente, care vor avea în vedere elemente (factori) concrete (şi) ce condiţionează nivelul stocurilor şicare asigură constituirea lor la dimensiuni cât mai mici, determinând accelerarea la maximum a vitezei derotaţie a capitalului circulant;

b) Pentru zona B se pot aplica două strategii:■ stabilirea de modele distincte cu un grad de exigenţă mediu pentru dimensionarea stocurilor demateriale din această grupă;■ folosirea metodelor alese pentru zona A la materialele care, ca pondere valorică, tind către aceasta şi amodelelor precizate pentru grupa C la materialele ce tind ca valoare către zona respectivă;

c) Pentru materialele din zona C se pot folosi modele mai puţin exigente, chiar cu pronunţatcaracter statistic şi care vor avea în vedere factorii cu acţiune hotărâtoare în dimensionarea stocurilor(cheltuielile de transport, sursa de provenienţă etc.).

4. Dimensionarea stocurilor pe elemente şi total; această etapă se concretizează în aplicareaefectivă a modelelor alese pentru dimensionarea stocurilor pe tipurile stabilite pentru formare; rezultateleacţiunii constituie baza de calcul al volumului estimat al capitalului circulant şi al vitezei de rotaţie aacestuia.

5. Stabilirea politicii de conducere, coordonare, urmărire şi control al procesului de formare şiconsum al stocurilor (a derulării proceselor de stocare). În acest sens, se va avea în vedere acelaşiprincipiu al tratării diferenţiate a resurselor materiale în funcţie de zona de importanţă în care se cuprind.

2.9 Metode de urmărire şi controlal dinamicii stocurilor

Gestiunea economică a stocurilor nu se limitează numai la dimensionarea acestora, ladeterminarea mărimii şi structurii lor; aceasta cuprinde şi tehnicile şi instrumentele de conducere aproceselor de stocare, de urmărire a dinamicii stocurilor efective, în raport cu limitele estimate, astfelîncât să se cunoască permanent situaţia reală şi să se intervină preventiv şi operativ pentru menţinerea lorla nivelul stabilit. De aceea, o dată stabilite tipurile şi limitele de constituire a stocurilor de producţie, seimpune în continuare cunoaşterea existenţei şi mişcării lor în depozitele întreprinderilor deţinătoare. Înacest scop, se pot folosi mai multe metode, care au rolul de a preveni fie epuizarea stocurilor, fenomencare conduce la întreruperea alimentării consumului, fie suprastocarea sau formarea stocurilor cumişcare lentă sau fără mişcare (şi deci imobilizarea iraţională pe perioade lungi a unor resurse materialeşi financiare). Între acestea amintim:

1.Metoda minim-maxim care prevede ca urmărirea existenţei şi mişcării stocurilor efective îndepozitele întreprinderilor să se realizeze cu aceeaşi exigenţă pentru toate materialele, indiferent deimportanţa acestora în procesul de producţie. Metoda constă în desfăşurarea acţiunii de urmărire aevoluţiei stocurilor efective pe parcursul a trei etape, respectiv:

a. Stabilirea limitelor economice maxime şi minime ale stocurilor de producţie pe elementecomponente (curent, de siguranţă), înscrierea în fişele de magazie şi urmărirea de către gestionaraevoluţiei lorpe parcurs astfel încât, la atingerea nivelelor de alarmă sau de aprovizionare, să sedeclanşeze acţiuni operative pentru menţinerea acestora între nivelele estimate. Apare, deci, necesarăintroducerea în cadrul limitelor maximă şi minimă ale stocului estimat, a unor "nivele de alarmă, deaprovizionare" declanşatoare pentru acţiuni care se impun, în funcţie de caz. Urmărirea stocurilor înraport cu limitele stabilite anticipat se poate face prin controlul sistematic direct al fişelor de magazie sauprin elaborarea de grafice comune în care se fac înregistrări permanente.

c. Stabilirea de către compartimentul de aprovizionare a măsurilor menitesă asigure prevenirea situaţiilor nefavorabile care se întrevăd.

Metoda este utilă însă greu de aplicat la unităţile economice cu o nomenclatură largă de materiale,în special datorită volumului mare de muncă şi implicit al operativităţii relativ reduse în activitatea deurmărire a stocurilor; ea poate fi folosită însă prin introducerea şi aplicarea sistemelor informatice, careutilizează mijloace moderne de calcul electronic cu ajutorul cărora se poate cunoaşte operativ evoluţiastocurilor pe tot parcursul perioadei (oricât de largă este nomenclatura materială care trebuieaprovizionată-depozitată).

34

2. Sistemul ABC, potrivit căruia, pentru activitatea de urmărire şi control se aplică acelaşiprincipiu al "tratării diferenţiate" care stă şi la baza dimensionării stocurilor; astfel, stocurile din zonade importanţă A vor fi urmărite zilnic, la câteva zile (de exemplu, săptămânal sau de mai multe ori pesăptămână, lună) manifestându-se maximă exigenţă în aprecierea stadiului în care se află procesul destocare, nivelul stocului, tendinţele care se întrevăd pentru consum în raport cu ritmul şi volumul intrărilorde materiale. Pentru stocurile de materiale care sunt cuprinse în a doua grupă de importanţă, procesul deurmărire şi control urmează a se desfăşura la intervale mai mari de timp (de două-trei ori pe lună sau odată pe lună); se are în vedere faptul că o parte din materialele care sunt repartizate în zona B prezintăcaracteristici apropiate de cele din prima grupă de importanţă (A), fapt pentru care urmărirea şi controluldinamicii stocurilor se pot realiza după o politică relativ asemănătoare.

Stocurile materiale repartizate în grupa a treia de importanţă pot fi controlate la intervale maimari de timp, respectiv trimestrial sau cu prilejul efectuării operaţiilor de intrare sau ieşire (eliberare aunor cantităţi de materiale pentru consum). Această tehnică de urmărire şi control este în concordanţă cunatura, rolul şi importanţa materialelor în desfăşurarea activităţii de producţie, cu dimensiunea influenţeistocurilor specifice asupra volumului capitalului circulant al unităţii economice. ai acest sistem deurmărire şi control presupune să fie cunoscută baza de raportare (de comparaţie), a stadiului şitendinţelor proceselor efective de stocare şi care trebuie să se asigure în aceeaşi concepţie prezentată lametoda minim-maxim etapa a.

2.10 Lipsa de stoc; suprastocarea, stocurile cu mişcare lentă

şi fără mişcare - stocuri neeconomice

Pe parcursul derulării aprovizionării, fie în contextul contractelor economice anterior încheiate, fieîn raport cu alte condiţii şi modalităţi de desfăşurare prestabilite, evoluţia stocurilor înregistrează variaţiidiferite ca mărime; oscilaţiile sunt determinate de ritmul intrărilor şi ieşirilor de materiale în şi din stoc,de mărimea şi structura în care acţiunile respective se realizează. Aceasta face ca, în unele momente sauperioade de timp, mai scurte sau mai lungi, stocurile efective să se situeze la nivele mai mari decât celeeconomice predeterminate, să se epuizeze sau să se menţină la aceeaşi dimensiune în mod nejustificat.Toate aceste "stări de fapt" se apreciază, în general, ca negative, dăunătoare pentru situaţia financiară aunităţii sau pentru desfăşurarea normală a activităţii specifice. Fiecare situaţie de acest fel necesită analizeconcrete care să ateste natura fenomenului, cauza care-l determină, implicaţiile economice pe care legenerează ( şi care nu întotdeauna sunt negative).

Un prim "fenomen negativ" care se poate înregistra se referă la lipsa de stoc în cazul anumitorresurse materiale şi întârzierea reîntregirii acestuia. Situaţia implică, stabilirea unor decizii de genul: impulsionarea furnizorilor, parteneri iniţiali de relaţii de vânzare-cumpărare, pentru livrarea la

termenul prestabilit sau cu anticipaţie a loturilor de resurse materiale comandate, contractate sausolicitate;

reconstituirea urgentă a stocului, indiferent de efortul necesar şi sursa de provenienţă;

aprobarea consumului din stocul de siguranţă, dacă este format;

apelarea unor resurse substituente (înlocuitoare);

acceptarea lipsei de stoc prin renunţarea sau reprogramarea fabricaţiei produselor aflate sub incidenţaacţiunii ş.a.;

În general, "lipsa de resurse" în stoc determină efecte economice negative importante, uneorigreu de suportat şi, ca urmare, de regulă, se evită.

Un al doilea fenomen constă în suprastocare, adică în formarea de stocuri mai mari decâtnivelul prestabilit. Nivelul estimat anticipat poate sau nu să fie precizat pe criterii economice; situaţiaeste în funcţie de exigenţa impusă dimensionării stocurilor, de strategia adoptată în formarea stocurilor,aflată în strictă corelaţie cu natura şi caracterul resursei materiale, cu sursa de provenienţă a acesteia.

Toate "cele trei categorii de stocuri" - peste limita stabilită, cu mişcare lentă sau fără mişcarese apreciază ca fiind neraţionale, neeconomice pentru că antrenează nejustificat un efort materia l şifinanciar-valutar suplimentar, diminuând astfel posibilităţile unităţii deţinătoare de a folosi cu eficienţăeconomică sporită resursele băneşti şi de alt ordin de care dispune. Efectul negativ al formării unorasemenea stocuri se amplifică dacă avem în vedere că deţinerea lor necesită spaţii şi dotări suplimentarepentru depozitare-păstrare, plata de dobânzi pentru credite folosite la cumpărarea resurselor imobilizateastfel, taxe de asigurare sporite, uzură morală accentuată ş.a. La acestea se adaugă firesc "efectulimobilizării" ca atare a resurselor care, disponibilizate fiind, ar contribui la: extinderea şi modernizarea

35

capacităţilor de producţie existente, realizarea unor obiective productive noi, disponibilizarea unorspaţii de depozitare şi folosirea lor în scopuri productive ş.a.

Cauzele care determină formarea unor asemenea stocuri, ca şi lipsa de stoc uneori, sunt în ceamai mare parte de ordin subiectiv, dependente sau nu de unitatea la care se constituie. Între acesteaamintim pe cele cu frecvenţă mai mare de apariţie, respectiv:

supradimensionarea necesarului de resurse materiale ca urmare a folosirii în calculele defundamentare a unor norme de consum specific şi indici de consum mai mari, care au foststabiliţi pe baze statistice sau în neconcordanţă cu factorii şi condiţiile concrete care influenţeazăconsumul de materiale;

specificarea şi comandarea materialelorîn formate, dimensiuni, compoziţii, calităţi diferite decele necesare în mod real în procesul de producţie;

livrarea de către furnizori a unormateriale în sortimente, dimensiuni, formate, calităţi diferitede cele prevăzute în comenzile clienţilor, în contractele încheiate cu aceştia;

cumpărarea (achiziţionarea) de către agentul de aprovizionare a unor materiale care nuconcordă cantitativ şi structural cu cerinţele de consum ale unităţii pe care o reprezintă;

modificarea pe parcursul perioadei de gestiune a planului şi programelor de producţie dinpunct de vedere cantitativ, structural şi ca termene calendaristice de execuţie fără adaptareacorespunzătoare, în timp util, a documentaţiei de aprovizionare;

livrarea de către furnizor a materialelor comandate, contractate la alte termene decât celeiniţial stabilite cu partenerii săi;

depozitarea şi conservarea în condiţii necorespunzătoare a resurselor materiale, situaţie caredetermină degradarea, pierderea unor proprietăţi fizico-chimice indispensabile pentru fabricareacalitativă a produselor pentru care au fost aprovizionate. Situaţia va conduce la blocarea unorasemenea resurse în stocuri fără mişcare sau cu mişcare lentă (consumul fiind în continuareposibil, dar pe alte destinaţii şi în cantităţi mici);

încetarea fabricaţiei unor produse comandate sau contractate pentru care s-au făcut renunţărisau rezilieri de contracte din partea anumitor clienţi, sau ignorarea unor comenzi iniţial luate încalcul, de către producător;

necorelarea ritmurilor şi momentelor de aducere a resurselor materiale în depozitele unităţiieconomice cu cele la care acestea sunt programate pentru trecere în consum;

schimbarea profilului de activitate, restrângerea structurii de fabricaţie pe parcursul anuluifără corelarea acţiunii, în timp util, cu sectorul de aprovizionare ş.a.

Pentru perioada în care s-au format şi sunt deţinute, stocurile peste limitele stabilite, cele cumişcare lentă sau fără mişcare se consideră nejustificate economic şi ca urmare acestea trebuievalorificate operativ, pe mai multe căi, şi anume:

folosirea resurselor materiale devenite disponibile chiar în cadrul unităţii deţinătoare, dar pe altedestinaţii de consum decât cele iniţiale şi dacă se justifică economic în raport cu alte posibilităţide valorificare;

desfăşurarea unei ample acţiuni de informare a potenţialilor clienţi de pe piaţa internă şiinternaţională asupra resurselor materiale şi produselor disponibile pentru vânzare, folosind înacest sens toate mijloacele posibile care se justifică economic;

apelarea unor unităţi specializate în comercializarea de produse, din ţară sau de pe planinternaţional;

apelarea unor instituţii specializate în studiul pieţei interne şi internaţionale, a unor agenţicomerciali cu experienţă şi sferă de acţiune mare;

participarea la "bursele de resurse materiale şi produse", la târguri şi expoziţii interne şiinternaţionale ş.a.

Când resursa materială sau produsul, prin natura lor, nu-şi mai găsesc utilizare în forma în care seprezintă, atunci se apelează la valorificarea prin recuperarea substanţei materiale în sine şi recirculareaacesteia, sens în care vor fi apelate şi eventuale unităţi specializate în comercializarea de materiale şiproduse refolosibile.

În concluzie, orice acţiune care se iniţiază în legătură cu stocurile disponibile (cele peste limitaadmisă, cu mişcare lentă sau fără mişcare) trebuie să fie precedată de analize care să-i fundamentezescopul economic; pe această bază se va alege varianta de acţiune cea mai eficientă.

36

CAPITOLUL 3

INDICATORII DE CONSUM ŞI VALORIFICARE

3.1 Căile de acţiune pentru eficientizarea

rezultatelor producţiei industrialeFuncţionarea în condiţii de eficienţă a unităţilor economice (societăţi comerciale, regii autonome

etc.), în contextul economiei de piaţă, reprezintă un "obiectiv" important care contribuie la definirea şirealizarea scopului fundamental al activităţii lor. Aceasta înseamnă ca, în funcţie de profil, unitateaeconomică de stat, privată sau mixtă, să-şi dimensioneze şi să-şi aşeze activitatea proprie pe criteriieconomice care au în vedere gospodărirea cu maximă exigenţă a tuturor resurselor de care dispune sau şile procură (financiare, tehnice, materiale şi umane) - acţiune prin care-şi asigură eficientizarearezultatelor producţiei specifice, sporirea competitivităţii pe piaţa internă şi internaţională.

Elementul determinant al unei asemenea acţiuni îl reprezintă "fenomenul concurenţial" specificeconomiei de piaţă care stimulează şi impulsionează agenţii economici să aplice toate măsurile şideciziile care contribuie la realizarea produselor, executarea lucrărilor şi prestaţiilor la costuri cât maimici. Astfel se asigură valorificarea rezultatelor obţinute din activitatea lor (produse, servicii etc.) lapreţuri mai reduse care, în raport cu cele ale altor ofertanţi, sunt mai avantajoase pentru solicitanţi şipermit, în acelaşi timp, obţinerea unei marje de profit stimulatoare pentru continuarea funcţionalităţiiagenţilor economici respectivi.

Acţiunea în acest sens şi, implicit, supravieţuirea în concurenţa cu ofertanţii de acelaşi profilnecesită cunoaşterea de către manageri a căilor şi mijloacelor a căror operaţionalizare contribuie laîmbunătăţirea activităţii unităţilor economice, atât pe plan intern, cât şi în raport cu exteriorul. De regulă,contextul socio-economic favorizant pentru funcţionarea rentabilă în orice condiţii este întâmplător şi descurtă durată. Stabilitatea în timp a funcţionării nu se poate asigura dacă nu se manifestă constantpreocupări permanente pentru rentabilizarea activităţii în condiţiile în care oferta este mai mare şipresează agentul economic prin tendinţa de scădere a preţurilor de vânzare a produselor sau de execuţie adiferitelor lucrări sau prestaţii.

Amplificarea profitului se poate asigura pe mai multe căi; cea mai importantă şi cu caracter largde aplicabilitate este cea care are în vedere realizarea activităţii unităţii economice cu cheltuieli câtmai mici în raport cu agenţii economici de profil similar. Rezultatele financiare ale unităţii economicese vor îmbunătăţi astfel, asigurându-se sursa investiţională certă pentru dezvoltarea şi extindereaactivităţii proprii, pentru stimularea suplimentară a salariaţilor - element motivaţional eficient în captareainteresului acestora pentru a lucra mai bine, mai conştient şi responsabil, cu un dezvoltat simţ economicîn folosirea resurselor care le sunt puse la dispoziţie. Totodată, aşa se formează sursa de finanţare aextinderii activităţii de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică, pentru accentuarea muncii creativ-inovative, ca şi pentru aplicarea efectivă în practică a rezultatelor pozitive ale acestor acţiuni de mareeficacitate pentru sporirea rentabilităţii activităţii generale a agenţilor economici. Aşadar, în contextulgeneral al necesităţii funcţionării agenţilor economici în economia de piaţă în condiţii de rentabilitate şide competitivitate, un "loc central" îl ocupă folosirea cu maximă economicitate a resurselor materialeşi energetice.

Prin folosirea economică a resurselor materiale şi energetice se previne:antrenarea, nejustificată economic, a unui efort financiar-valutar mare pentru cumpărarea

(achiziţionarea), transportul şi depozitarea/stocarea unor cantităţi sporite de materiale;impactul cu piaţa de materii prime al cărei potenţial este limitat (sau cu tendinţă de scădere),

situaţie care îngreunează procesul de asigurare a resurselor materiale şi energetice.Totodată, se asigură obţinerea aceluiaşi efect cu un efort financiar mai mic antrenat pentru

aprovizionarea şi gospodărirea resurselor materiale şi energetice, sau a unui efect mai mare cu acelaşiefort de cumpărare-asigurare a acestora. Asemenea aspecte se pot evidenţia concret prin determinărieconomico-matematice anticipate perioadei de timp la care se referă acţiunea de aprovizionare materialăcorelată cu cea de realizare a produselor, lucrărilor şi prestaţiilor.

Căile de acţiune pentru folosirea economică a resurselor materiale şi energetice sunt :fundamentarea tehnico-economică a indicatorilor de consum şi valorificare a resurselor

materiale şi energetice;ridicarea nivelului tehnic şi calitativ al produselor, lucrărilor şi prestaţiilor;modernizarea structurii producţiei din profilul de fabricaţie;

37

folosirea înlocuitorilor (de calitate şi mai economici) pentru resursele materiale clasice;extinderea tipizării şi standardizării pieselor, reperelor, subansamblelor, tehnologiilor şi

construcţiilor;recuperarea, recondiţionarea şi valorificarea internă sau prin vânzare la terţi utilizatori a

resurselor materiale refolosibile ş.a.A acţiona în aceste direcţii înseamnă în acelaşi timp: respectarea disciplinei tehnologice de

fabricaţie, a documentaţiei tehnice de execuţie a produselor şi lucrărilor; asigurarea unui controleficient asupra modului de folosire a resurselor materiale şi energetice la fiecare punct de prelucrare -consum; organizarea raţională a procesului de îndrumare-coordonare a lucrătorilor pe fiecaresubsistem al structurii de producţie-concepţie; alimentarea ritmică, completă şi complexă cu materialede calitate, a tuturor subunităţilor de consum sau prelucrare.

3.2 Funcţiile, importanţa şi cerinţele

sistemului de indicatori de consum şi valorificareIndicatorii de consum şi valorificare joacă un rol esenţial în asigurarea folosirii economice a

resurselor materiale şi energetice. Acest aspect se evidenţiază prin implicaţiile economice pe care legenerează aplicarea sau neaplicarea, respectarea sau nerespectarea lor, de influenţele pe care le exercităasupra situaţiei financiare a unităţilor economice în raport cu funcţiile pe care le au de îndeplinit.

Principalele "funcţii" specifice indicatorilor de consum şi valorificare sunt următoarele:a. Indicatorii de consum reprezintă instrumente tehnico-economice justificative de bază folosite

în dimensionarea volumului şi structurii necesităţilor de materiale, pentru fundamentareaplanului şi programelor de aprovizionare materială, a planului costurilor de producţie, a altorsecţiuni de plan.

b. Indicatorii de consum reprezintă instrumente determinante, stimulatoare şi decointeresare, pentru folosirea economică a resurselor materiale şi energetice; fiindlimite maxime de consum stabilite pe bază de documentaţie tehnico-economicăjustificativă, aceşti indicatori impun lucrătorilor de la toate punctele de prelucrare-consumsă acţioneze responsabil şi să aplice toate măsurile care asigură încadrarea în niveluriprestabilite sau care permit reducerea consumurilor şi, deci, folosirea mai economică aresurselor materiale şi energetice.

c. Indicatorii de consum reprezintă instrumente utile de mare eficacitate practicăpentru urmărirea, controlul, analiza şi evaluarea modului de folosire a resurselormateriale şi energetice la nivelul fiecărui punct de prelucrare-consum din structuraorganizatorică a unităţilor economice (nivelurile acestora, fundamentate prin documentaţietehnico-economică, reprezentând baza de raportare a consumurilor specifice efectiveînregistrate pe fiecare loc de muncă);

d. Indicatorii de valorificare reprezintă instrumente utile pentru evidenţierea, într-o formăsintetică, concentrată şi expresivă, a modului de valorificare a resurselor materiale şienergetice la nivelul unităţii economice şi al structurilor sale interne.

e. Indicatorii de consum şi valorificare servesc ca instrumente esenţiale în analizacomparativă a condiţiilor materiale în care sunt realizate produsele, lucrările şi serviciilede către o unitate economică (interesată în efectuarea unei asemenea acţiuni) în raportcu unităţi similare din ţară sau de pe plan internaţional.Aceste funcţii ale indicatorilor de consum şi valorificare orientează factorii de conducere ai

unităţilor economice asupra măsurilor care trebuie aplicate pentru folosirea economică a resurselormateriale pentru că:

Îmbunătăţirea indicatorilor de consum şi valorificare contribuie la reducerea cheltuielilormateriale, ceea ce înseamnă, implicit, diminuarea cheltuielilor de producţie şi, deci, sporirearentabilităţii în fabricaţia produselor, executarea lucrărilor şi prestaţiilor. Aşadar, se înregistreazăefecte corelate care se transmit asupra tuturor sectoarelor de activitate ale unităţii economice,asigurându-se astfel, elementul stimulator pentru personalul muncitor şi de conducere înconceperea şi aplicarea de noi măsuri care să conducă la reducerea consumurilor specifice, lafolosirea economică a resurselor materiale şi energetice;

Îmbunătăţirea indicatorilor de consum şi valorificare, în mod deosebit reducerea normelor şiindicilor de consum, determină în mod direct diminuarea volumului de resurse materiale şi

38

energetice care trebuie aprovizionate, şi indirect, reducerea stocurilor de materii prime şimateriale, aspect care va antrena capacităţi de transport şi depozitare mai mici, cheltuieli maireduse de manipulare, conservare, gestionare, fonduri financiare mai reduse antrenate laaprovizionarea cu resurse materiale la un moment dat sau pe întreaga perioadă de gestiune; toateaceste aspecte favorabile contribuie, în final, la îmbunătăţirea situaţiei financiare a unităţiieconomice.

Îmbunătăţirea indicatorilor de consum şi valorificare înseamnă sporirea competitivităţiirezultatelor activităţii depuse (fabricaţia de produse, executarea de lucrări şi prestaţii de servicii)în raport cu alţi ofertanţi, aspect care asigură stabilitatea în funcţionare, extinderea vânzărilor,aderenţă mai mare la clienţi, şi, deci, garanţie, viabilitate în acţiunile întreprinse; aceasta pentrucă, prin reducerea indicatorilor de consum, se creează condiţii reale pentru reducerea preţurilorde vânzare în raport cu unităţile concurente.

Pentru a îndeplini funcţiile specifice şi a determina efectele economice favorabile, indicatorii deconsum şi valorificare trebuie să răspundă mai multor "cerinţe":

a. să fie revizuiţi şi îmbunătăţiţi sistematic, adaptaţi permanent la noile condiţiitehnice, tehnologice şi organizatorice pe care rezultatele cercetărilor ştiinţifice îndomeniu le oferă pentru aplicare. Avem în vedere mobilitatea foarte mare şi mutaţiilefrecvente care se înregistrează în structura materială necesară, în oferta de produse, îndotarea tehnică, în tehnologie şi organizarea producţiei (care trebuie materializate pentruperfecţionarea continuă a condiţiilor de producţie);

b. să li se asigure o bună fundamentare tehnică şi economică, la dimensionarea acestor indicatorifiind necesară luarea în calcul a condiţiilor tehnice, tehnologice şi de producţiereale care se prevăd a fi asigurate în unitatea economică în fiecare perioadă viitoare deactivitate (an, semestru, trimestru);

c. indicatorilor de consum şi valorificare trebuie să li se asigure un nivel mobilizatorşi stimulator pentru lucrătorii antrenaţi în aplicarea şi respectarea lor, să fie realizabili încondiţiile date şi perioada de valabilitate stabilită;

d. prin conţinut şi mod de interpretare, aceşti indicatori trebuie să exprime, în mod real, într-oformă concentrată, analitică şi/sau sintetică, aspectele de ansamblu şi/sau dedetaliu ale modului de folosire a resurselor materiale şi energetice;

e. să reprezinte o bază de comparaţie viabilă pentru produsele din fabricaţie proprie,lucrările şi prestaţiile de servicii specifice în raport cu cele realizate de unităţi similare dinţară şi de pe plan internaţional.

Cu cât perioada de valabilitate a indicatorilor de consum şi valorificare este mai scurtă, cu atâtefectele economice pe care le transmite îmbunătăţirea nivelului lor sunt mai mari. Aşadar, preocupareafactorilor de specialitate din unităţile economice trebuie să se manifeste permanent pe linia aducerii la"zi" a nivelului indicatorilor de consum şi valorificare, a corelării continue a dimensiunii acestora curezultatele cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, introducerii progresului ştiinţific şi tehnic. Numaiastfel aceşti indicatori îşi menţin "trăsătura definitorie" de stimulare a factorilor de producţie înfolosirea economică a tuturor resurselor materiale şi energetice.

3.3 Sistemul de indicatori de consum şi valorificare

folosibili în aprecierea utilizării resurselor materiale şi energeticeÎn economia de piaţă, utilizarea raţională a resurselor materiale şi energetice reprezintă un

proces integrat în mod organic în activitatea de ansamblu a fiecărei unităţi economice; acţiunea sedefineşte printr-un "sistem complex de indicatori" care se corelează şi intercondiţionează cu ceispecifici diferitelor secţiuni ale planului strategic de dezvoltare economică a unităţilor industriale, deconstrucţii etc.

Acest sistem de indicatori, definit pe scurt indicatori de consum şi valorificare, cuprinde:o normele de consum (consumurile specifice din documentaţiile tehnico-economice) de materii

prime, materiale, piese de schimb, repere, subansamble, combustibili şi energie;o coeficienţii tehnici de utilizare productivă a resurselor materiale;

o coeficienţii de valorificare a materiilor prime şi materialelor noi şi refolosibile;o coeficienţii de masă netă specifică a produselor;

39

o coeficienţii de recuperare, recondiţionare şi refolosire a resurselor materiale şi pieselorreutilizabile.Nivelul acestor categorii de "indicatori" se stabileşte atât anticipat acţiunii de folosire a

resurselor materiale, cât şi după încheierea acesteia. Nivelul prestabilit se interpretează ca limită minimăsau maximă, după caz, care trebuie respectată (deci, ca o limită optimală), iar nivelul efectiv calculatdupă desfăşurarea activităţii (fabricaţia produselor, executarea lucrărilor sau prestaţiilor de serviciu) arecaracter statistic şi va servi la analiza comparativă; pe această bază se va preciza dacă ceea ce s-a prevăzutpe linia utilizării resurselor materiale s-a şi realizat. În funcţie de rezultat, se vor stabili şi măsurile care seimpun a fi aplicate pentru viitor pe linia folosirii resurselor.

3.3.1 Normele de consum de resurse materiale şi energetice

În categoria "indicatorilor de consum" se încadrează consumurile specifice din documentaţiiletehnico-economice de fabricaţie a produselor, de execuţie a lucrărilor sau prestaţiilor de servicii -care sunt cunoscute în practica economică sub denumirea de "norme tehnice de consum", sau, după caz,"indici de deviz".

Consumul specific din documentaţiile tehnico-economice, sau norma tehnică de consum,reprezintă cantitatea maximă de materii prime noi şi refolosibile, combustibili, energie electrică,energie termică şi carburanţi, piese de schimb etc., admisă a fi consumată pentru fabricaţia uneiunităţi de produs, executarea unei unităţi de lucrare sau prestaţie de serviciu în condiţii tehnice,tehnologice şi organizatorice definite. Nivelul normei de consum se stabileşte în condiţiile organizăriioptime a proceselor de producţie, încărcării la parametrii proiectaţi de funcţionare a maşinilor, utilajelor şiinstalaţiilor, respectării stricte a prescripţiilor tehnologice de lucru, aplicării soluţiilor care conduc lafolosirea raţională a materiilor prime, materialelor, combustibililor, energiei etc., şi implicit la resturi şipierderi minime de material.

Este util ca, de la început, să fie precizată "diferenţa" dintre noţiunile de "normă tehnică deconsum" şi "consum specific efectiv" (definit simplu "consum specific"), întrucât în vorbirea uzuală sefac adeseori confuzii în interpretarea şi utilizarea lor. Norma de consum este elaborată înaintea perioadeide timp la care se referă, şi are caracter obligatoriu pentru executanţii cărora le-a fost stabilită (fiindfundamentată tehnico-economic şi precizată anterior execuţiei): consumul specific reprezintă cantitateamedie de resursă materială şi energetică efectiv folosită în procesele de fabricaţie pentru obţinereaunităţii de produs finit sau pentru executarea unităţii de lucrare sau prestaţie. Aşadar, norma tehnicăde consum cuprinde cantitatea maximă de material stabilită pe baza documentaţiei tehnico-economicepentru a fi consumată în vederea realizării unei unităţi de produs, de lucrare sau prestaţie în procesultehnologic prevăzut pentru aplicare şi fazele anterioare ale acestuia (respectiv, procesul deaprovizionare-depozitare a resursei materiale supuse acţiunii de normare din momentul în care aceasta adevenit proprietatea unităţii economice care o utilizează sau din momentul fabricării acesteia, dacăaceeaşi unitate o şi produce).

Pentru a se aprecia ca "economică" folosirea resurselor materiale, consumul specific trebuie să fiemai mic sau cel mult egal cu norma tehnică de consum. Orice depăşire evidenţiază, la primainterpretare, un consum iraţional, situaţia impunând analize concrete ale stărilor de fapt, pentru a se stabilicauzele (subiective sau, după caz, obiective) care au condus la un asemenea fenomen, implicit a măsurilorcare se impun.

"Structura materială" a normei de consum, specificăm că aceasta poate include:a. materii prime, materiale, combustibili, energie termică, piese de schimb "noi" aprovizionate din

afara unităţii economice consumatoare;b. materii prime, materiale, combustibili, energie termică, piese de schimb "noi" produse de

unitatea care le şi consumă;c. materii prime, materiale, combustibili, energie termică, piese de schimb "refolosibile"

aprovizionate din afara unităţii economice care le consumă;

d. materii prime, materiale, combustibili, energie termică, piese de schimb "refolosibile"rezultate în cadrul unităţii economice consumatoare.

Trebuie menţionat că există, prin excepţie, unele cantităţi de materiale care nu se iau în calcululnormei de consum sau al consumurilor specifice. Ne referim la materialele refolosite în aceleaşi secţii şiacelaşi proces tehnologic din care acestea rezultă; cel mai frecvent, această situaţie apare în oţelării şi înprocesele de turnare a fontei sau a metalelor neferoase, caz în care maselotele, culeele, zgurile, resturile,rebuturile se recirculă în cadrul procesului tehnologic respectiv. Raţiunea acestui mod de interpretare stăîn aceea că resursele materiale care se recirculă în cadrul aceluiaşi proces de producţie au fost odatăaprovizionate şi nu mai este necesară cuprinderea lor în normele de consum, acestea neinfluenţând

40

mărimea necesarului pentru un volum de producţie dat. Este însă de reţinut că volumul de recirculăriinfluenţează direct asupra mărimii consumurilor de combustibil şi energie electrică, precum şi demateriale auxiliare, aspect care trebuie luat în consideraţie. Pe măsură ce recirculările se fac în cantităţimai mari, coeficientul de utilizare a materialului topit este mai mic, deci, pe unitatea de produs finit,consumul de combustibil şi de energie creşte. În consecinţă, la anumite perioade, se impune corectareacalculelor iniţiale.

Unitatea de măsură a normei de consum se prezintă sub forma unui raport între unitatea demăsură specifică fiecărei resurse materiale şi cea a produsului, lucrării sau prestaţiei la care se prevedefolosirea acesteia.

În ceea ce priveşte norma tehnică de consum de energie arătăm că aceasta reprezintăcantitatea maximă admisă a fi consumată pe bază de documentaţie tehnico-economică elaborată încondiţiile încărcării la parametrii prevăzuţi a agregatelor şi instalaţiilor, respectării stricte aprescripţiilor tehnice şi tehnologice de lucru, aplicării măsurilor care conduc la creşterearandamentului energetic, organizării optime a proceselor de producţie, recuperării resurselorenergetice refolosibile de la utilajul sau procesul tehnologic care le-a generat. Normele tehnice deconsum energetic constituie "elemente de calcul" pentru elaborarea şi fundamentarea planului şiprogramelor de aprovizionare cu carburanţi, combustibili, energie electrică şi energie termică, ca şi aplanului costurilor de producţie. Ele se determină pe baza bilanţurilor energetice de proiect, adocumentaţiilor de investiţii aprobate, a bilanţurilor energetice reale elaborate de unitatea economică, aprogramelor de măsuri de economisire a energiei sub toate formele, a celor de introducere aprogresului tehnic. În normele de consum energetic nu se includ cantităţile suplimentare de energiecare se consumă datorită funcţionării defectuoase a agregatelor şi instalaţiilor, realizării de rebuturi pestelimita normală admisă prin documentaţiile şi prescripţiile tehnice specifice utilajelor şi instalaţiilor dindotare.

Normele tehnice de consum de energie se pot elabora la nivelul fiecărui punct de consum dinunitatea economică. În cazurile în care condiţiile particulare ale proceselor consumatoare de energieconduc la consumuri variabile pe parcursul anului, atunci se stabilesc norme trimestriale şi chiar lunare.Normele tehnice de consum de energie se pot exprima în unităţi fizice (tone, kWh, Gcal) sauconvenţionale (tone combustibil convenţional) raportate la unitatea de măsură a produsului, lucrării sauprestaţiei (kWh/t).

Consumul net (util) reprezintă cantitatea de materie primă sau material prevăzută a fiîncorporată în unitatea de produs, lucrare sau prestaţie, fiind precizat în documentaţia de execuţie aacestora. La materialele care se folosesc în procese bazate pe reacţii chimice şi care nu se mai regăsesc înforma lor iniţială în produsul finit, se utilizează noţiunea de consum stoichiometric, care echivalează cuconsumul net şi reprezintă cantitatea de material, teoretic necesară, conform relaţiei de transformarechimică, pentru a obţine unitatea de produs finit. Folosirea economică a materialelor necesită analizeasupra consumului net, în sensul depistării căilor de reducere a acestuia; acţiunea este posibilă prinraţionalizarea formelor şi dimensiunilor pieselor, produselor, lucrărilor etc., corelată cu funcţiile utile aleacestora, cu solicitările la care sunt supuse sau la care trebuie să răspundă. Se ia în calcul şi posibilitateafolosirii de materiale de calitate superioară sau de evitare a coeficienţilor de siguranţă exageraţi ş.a.

Materiale recuperabile şi pierderi în fazele tehnologice exprimă cantitatea maximă de resturimateriale şi de pierderi admisă a se înregistra în procesele de prelucrare-consum a resurselormateriale. Aceasta rezultă din documentaţia de execuţie şi procesul tehnologic de fabricaţie a produselorpe diferitele faze de prelucrare. Materialele refolosibile pot fi recuperate în vederea reutilizării ca ataresau ca materii prime în procesele de prelucrare primară, ca şi pentru valorificarea prin vânzare la terţi.Cantitatea de materiale refolosibile este, de fapt, în funcţie directă de tehnologia de fabricaţie aplicată, deutilajele, dispozitivele, uneltele folosite la prelucrare, de natura resurselor materiale trecute în prelucrare,de alţi factori de producţie. În norma de recuperare se includ şi cantităţile de materiale rezultate dinprodusele rebutate în limita maximă stabilită în raport cu tehnologia de fabricaţie folosită. De asemenea,norma de recuperare cuprinde şi cantitatea recuperabilă din epruvetele de control şi cea consumatăpentru efectuarea probelor şi reglajului instalaţiilor şi utilajelor şi care nu se încorporează în produselefinite. Materialele care rezultă din procesul de producţie sunt refolosibile ca atare pentru alte produse şi sereturnează la magazia de materiale, se consideră materiale noi şi nu trebuie incluse în norma de consum,respectiv în norma de recuperare.

Pierderile tehnologice exprimă cantitatea maximă admisă de materiale care nu se regăseşte înprodusul finit, lucrarea sau prestaţia luată în calcul şi nu poate fi recuperată în vederea refolosirii. Înaceastă categorie intră, de exemplu: pierderile prin ardere, stropi, evaporări, volatilizări, pulverizări ş.a.Pierderile tehnologice se stabilesc ţinând cont de natura materialelor utilizate în producţie.

Norma de recuperare şi de pierderi în fazele netehnologice exprimă cantităţile de materialerefolosibile şi pierderile care rezultă în procesele anterioare celor tehnologice de prelucrare, de regulă,în aprovizionare, transport, manipulare, depozitare-conservare, pregătire-condiţionare, debitare-croire.Norma de recuperare în fazele netehnologice cuprinde, în principal: cantităţile de materiale carerezultă ca urmare a comandării şi aprovizionării de materale la alte dimensiuni decât cele fixe sau

41

multiple (capete, fâşii şi cupoane nemultiple), debitarea şi croirea sau predebitarea realizându-se în cadruldepozitelor; materialele recuperabile rezultate din fărâmiţare, în limite admise, în procesul deaprovizionare-depozitare, deci până la eliberarea în secţiile de producţie; materialele şi semifabricateledin afara unităţii economice cu defecte ascunse care au apărut în cursul proceselor de prelucrare; altemateriale care în afara procesului tehnologic îşi pierd, într-un procent admis, din caracteristicile fizico-mecanice sau chimice impuse de normele de utilizare specifice destinaţiilor de consum iniţiale, şi care potfi recuperate spre a fi reutilizate. Situaţia este specifică cu deosebire achiziţionării de resurse ladimensiuni de fabricaţie curentă sau în dimensiuni fixe la care sunt specifice căderile sub formă de capete,materialelor care îşi micşorează dimensiunile prin uscare etc.

Pierderile netehnologice exprimă cantităţile maxime de materiale care pot dispărea în afaraproceselor tehnologice, în limitele normale stabilite (cum sunt cele de natura evaporărilor, spargerilor,fărâmiţărilor, pulverizării, scurgerii, aderării la pereţii vaselor etc., care, în condiţiile de transport,manipulare şi depozitare existente, nu pot fi evitate sau recuperate). În cadrul normelor respective nu seinclud pierderile produse din neglijenţă, gospodărire necorespunzătoare (care conduc la degradări saualterări) şi alte asemenea cauze care pot fi evitate. Acestea se stabilesc în funcţie de natura resurselormateriale prevăzute pentru aprovizionare.

Colectarea şi valorificarea materialelor şi energiei recuperabile şi refolosibile prezintă intereseconomic deosebit, printr-o asemenea acţiune asigurându-se punerea în valoare a unei "căi" importantede obţinere a unor venituri suplimentare sau de reducere a cheltuielilor materiale, a costurilor de producţie(aspect care va permite şi reducerea preţurilor de vânzare a rezultatelor producţiei în condiţiile menţ ineriiaceleiaşi marje de profit, asigurându-se astfel sporirea competitivităţii produselor pe piaţa internă şiexternă în raport cu factorii concurenţiali).

Diversitatea nomenclatorului de materii prime şi materiale, a celui de produse, necesită o anumităclasificare a normelor de consum, folosind, în acest sens, mai multe "criterii", astfel:

a. După elementele componente:■ normă de consum tehnologic - se foloseşte la calculul cantităţilor de materiale ce urmează a fi

eliberate din depozit pentru trecere în consum în cadrul secţiilor de producţie în scopulrealizării programelor de fabricaţie specifice;

■ normă de consum de aprovizionare - se foloseşte la fundamentarea necesarului de resursemateriale pentru îndeplinirea planului şi programelor de producţie indicator component alplanului de aprovizionare al întreprinderii.

b. După destinaţia de consum a resurselor materiale şi energetice:■ norme de consum pentru materii prime de bază destinate fabricaţiei produselor finite,

executării de lucrări sau prestaţii (ca obiect al activităţii de bază specifică unităţii economice);■ norme de consum pentru materiale auxiliare destinate fabricaţiei producţiei finite sau

confecţiei de ambalaje, executării de lucrări de reparaţii, asigurării funcţionării normale autilajelor, creării condiţiilor normale de muncă ş.a.

În cazul resurselor energetice, după acelaşi criteriu se desprind:■ norme de consum de combustibil, diferenţiate pentru scopuri tehnologice, transport, încălzit

şi altele;■ norme de consum de energie electrică folosită în scopuri tehnologice, ca forţă motrice,

pentru iluminat etc.

c. După natura resurselor materiale:■ norme de consum pentru materii prime siderurgice şi materiale metalurgice;■ norme de consum pentru lemn şi produse plate din lemn;■ norme de consum pentru materiale şi produse chimice;■ norme de consum pentru carburanţi;■ norme de consum pentru piese de schimb ş.a.

d. După orizontul de timp de aplicare sau perioada de valabilitate:■ norme de consum pe termen scurt (cu orizont de valabilitate, după caz, de până la un an); se

folosesc la fundamentarea planului anual şi programelor de aprovizionare materială;■ norme de consum de perspectivă (cu durată de timp de valabilitate medie sau lungă),

folosibile în previziuni privind evoluţia consumului de resurse materiale.

e. După modul de grupare şi nivelul de agregare:

42

■ norme de consum individuale - sunt cele care se elaborează distinct pe tip, variantăconstructivă de produs realizabil în condiţii tehnice şi tehnologice concrete bine delimitate;

■ norme de consum grupate pe material sau familia de materiale, pe produs sau grupă deproduse, pe mai multe tipuri de utilaje şi instalaţii, pe verigă organizatorică a întreprinderiisau pe întreprindere.

Aşadar, normele de consum au un "rol esenţial" în elaborarea şi fundamentarea planului şiprogramelor de aprovizionare, în previziunea consumurilor, ca şi în folosirea economică a resurselormateriale - care reprezintă una din "căile principale" pentru protecţia bugetului de aprovizionare şiobţinerea rezultatelor producţiei la costuri (şi implicit preţuri de vânzare) competitive. În general,activitatea de determinare a necesarului de materiale pe sortotipodimensiuni se realizează de cătrecompartimentul de aprovizionare al unităţii economice, care trebuie să deţină, în acest scop, atât fişele cunormele de consum extrase din documentaţia tehnico-economică a produselor sau lucrărilor, cât şiinformaţiile referitoare la volumul producţiei fizice cu defalcarea acesteia pe secvenţe de timp aleperioadei de gestiune (an, semestru, trimestru, lună). Normele de consum se elaborează de cătrecompartimentul tehnic din întreprindere. Această activitate impune la nivelul unităţii economice o strânsăcolaborare între compartimentul de aprovizionare cu cele tehnic şi de planificare a producţie i.

3.3.2 Coeficienţii tehnici de utilizare productivă a resurselor materiale

În procesul utilizării resurselor materiale, un "obiectiv" important al fiecărei unităţi economiceconstă în realizarea producţiei specifice în condiţiile folosirii complete şi complexe a materiilor prime şimaterialelor aprovizionate. Aprecierea modului de realizare a acestui deziderat se asigură cu ajutorul"coeficienţilor tehnici de utilizare productivă a resurselor materiale". În determinarea acestorcoeficienţi se porneşte de la elementele componente ale normei de consum. Coeficientul tehnic deutilizare productivă (Kup) exprimă ponderea cantităţii de materie primă sau de material care seprevede să se regăsească în fiecare sortiment, tip sau variantă constructivă a unui produs. Acestcoeficient, estimat la nivelul unui produs, este de fapt un raport între norma de consum net (Ncn) şinorma de consum tehnologic (Nct) sau de aprovizionare (Nca).

În unele cazuri, cum este, de exemplu, cel al maşinilor şi utilajelor sau al altor produse industriale,elementele de calcul al coeficientului tehnic de utilizare productivă pot fi greutatea netă (Gn) şi ceabrută (Gb), semnificaţia lor fiind aceeaşi cu norma de consum net şi norma de consum tehnologic saude aprovizionare

Coeficientul tehnic de utilizare productivă pentru un anumit material sau grupă de materiale sestabileşte şi la nivelul unei grupe de produse sau pe ansamblul unităţii economice.

În industria metalurgică, coeficientul de utilizare productivă a oţelului brut pentru producţia delaminate este denumit "coeficient de scoatere" (Ks) şi reprezintă raportul dintre cantitatea de laminatefinite pline (Qlfp) prevăzută a se obţine şi cantitatea de oţel lingou (Qol) stabilită pentru prelucrare.

Într-un mod asemănător se stabileşte şi "coeficientul de extracţie" un alt sinonim alcoeficientului de utilizare productivă, raportul realizându-se de această dată între cantitatea desubstanţă utilă prevăzută pentru extracţie (în funcţie de tehnologia folosită) şi cantitatea totală desubstanţă utilă conţinută, de exemplu, de minereul ce urmează a fi supus prelucrării. În aceeaşi categoriese încadrează şi "coeficientul de reprezentare a substanţei utile" care se determină ca raport întrecantitatea de substanţă utilă conţinută şi cantitatea totală de minereu supusă prelucrării.

3.3.3 Coeficienţii de valorificare a resurselor materiale şi energetice

Evidenţierea, în mod direct sau indirect, a gradului de valorificare a resurselor materiale şienergetice aprovizionate se realizează cu ajutorul mai multor coeficienţi specifici, care se pot stabili caniveluri estimate sau efectiv realizate (după etapa în care se analizează şi interpretează folosirearesurselor - înainte de fabricaţie ca nivel previzionat sau după desfăşurarea activităţii de producţie ca nivelstatistic). Aceşti coeficienţi sunt de natură sintetică şi oglindesc într-o formă concentrată aspectele deansamblu ale acţiunii complexe de valorificare a materialelor, în general.

Coeficienţii de valorificare se prezintă în forme variate, mai expresive fiind următoarele:a. Coeficientul material-produs (Kmq)*

43

b. Coeficientul produs-material (Kqm) care exprimă cantitatea fizică de produse finite sau,după caz, valoarea producţiei care se prevede a fi obţinută sau care se realizează efectiv prin prelucrareaunei unităţi fizice de materie primă sau dintr-un leu materie primă folosită.

c. Coeficientul acumulare-cheltuieli materiale (K(pr-M)) care exprimă nivelul profituluiestimat a se obţine sau efectiv realizat la un leu cheltuieli materiale.

Coeficienţii de masă netă specifică exprimă aspectul calitativ al utilizării resurselor materiale; cuajutorul acestor coeficienţi se evidenţiază cât de mare este consumul net de material pentru realizareaunui produs (având în vedere destinaţia de folosire a acestuia) în raport cu caracteristica fundamentalăspecifică. Altfel spus, coeficienţii de masă netă specifică exprimă raportul dintre masa netă aproduselor şi caracteristica fundamentală a acestora. De exemplu, pentru motoarele Diesel se poateraporta masa netă la puterea exprimată în CP, pentru autocamioane la tone capacitate, pentruexcavatoare la mc capacitate cupă, pentru cazane cu abur industrial la tone de abur produse pe oră,pentru cazane de apă fierbinte la Gcalorii pe oră etc. Coeficienţii de masă netă specifică contribuie laaprecierea reală a eficacităţii utilizării resurselor materiale dacă se foloseşte ca bază de raportarecaracteristica funcţională şi constructivă definitorie a produselor finite.

3.3.4 Coeficienţii de masă netă specifică a produselor

Coeficienţii de masă netă specifică sunt caracteristici în general maşinilor, utilajelor şiinstalaţiilor. Caracteristica fundamentală reflectă nivelul tehnic atins de un produs, potenţialulproductiv care i-a fost asigurat prin concepţie-proiectare; aceasta facilitează comparaţia cu produselesimilare realizate de alte întreprinderi din ţară sau pe plan internaţional.

3.3.5 Coeficienţii de recuperare şi valorificare a resurselor materiale şi energetice refolosibile

Studiul procesului de utilizare a resurselor materiale scoate în evidenţă faptul că, în cele maifrecvente cazuri, materiile prime nu se pot transforma integral din forma iniţială în produsele finite pentrucare au fost asigurate; aceasta datorită naturii şi caracteristicilor dimensional-configurative alematerialelor noi sau ale produselor prevăzute pentru a fi fabricate, ale tehnicii şi tehnologiei de fabricaţieutilizate în prelucrarea resurselor. Acest aspect se are în vedere la stabilirea destinaţiilor de utilizare şiformelor de regăsire a resurselor materiale introduse în prelucrare cu ocazia elaborării şi definitivăriinormelor de consum, a bilanţurilor materiale (din conţinutul cărora reiese cantitatea ce urmează să fieîncorporată în produsele finite prevăzute pentru fabricaţie şi cea care va îmbrăca alte stări denumitegeneric "materiale refolosibile şi pierderi tehnologice şi netehnologice".

Pe această bază se pot determina coeficienţii de recuperare a materialelor refolosibile şiimplicit cantitatea de asemenea resurse ce va rezulta în mod inevitabil din prelucrarea materiilor primenoi în cadrul proceselor tehnologice sau în afara acestora şi care poate fi recuperată şi valorificată.Coeficienţii de recuperare (KMR) se stabilesc în funcţie de nivelul fizic sau procentual al materialelorrefolosibile tehnologice şi netehnologice - elemente componente ale normei de consum Prin stabilireacoeficienţilor de recuperare a materialelor refolosibile se urmăresc mai multe obiective:

identificarea nivelului pierderilor tehnologice de materiale şi stabilirea căilor de acţiune învederea reducerii la minimum a acestora;

aşezarea pe baze reale a acţiunilor de recuperare a materialelor refolosibile şi, în consecinţă,valorificarea completă a resurselor materiale aprovizionate;

limitarea cantităţilor de aprovizionat la nivelul necesarului real ş.a.Corelat cu recuperarea materialelor refolosibile se stabilesc şi căile de valorificare a acestora.

Valorificarea materialelor refolosibile se poate realiza prin utilizarea lor, ca atare sau prin recondiţionări(prelucrări), în întreprinderea care le-a produs sau prin vânzare la terţi. Fundamentarea tehnico-economicăa sistemului de indicatori prezentat asigură garanţia competitivităţii produselor, lucrărilor şi prestaţiilorpe piaţa internă şi internaţională, realizarea lor în condiţii de eficienţă.

3.3.6 Controlul şi evaluarea modului de utilizare a resurselor materiale şi energetice

Anticiparea folosirii raţionale a resurselor materiale şi energetice cu ajutorul sistemului deindicatori descris nu este o acţiune care să asigure şi realizarea acestui scop. În continuare, se impuneurmărirea, controlul şi analiza modului în care ceea ce s-a prevăzut s-a şi realizat. Una din modalităţile

44

prin care se exprimă analitic rezultatul acţiunii de folosire a resurselor materiale în producţie are în vederecomparabilitatea nivelului consumurilor specifice înregistrate după realizarea programelor de activitatecu cel al normelor de consum estimate anterior.

Una din modalităţile prin care se exprimă analitic rezultatul acţiunii de folosire a resurselormateriale în producţie are în vedere comparabilitatea nivelului consumurilor specifice înregistrate dupărealizarea programelor de activitate cu cel al normelor de consum estimate anterior.

Acest aspect se poate evidenţia:a. la nivelul fiecărei resurse materiale şi pe produs;b. la nivelul fiecărei resurse materiale şi pe total produse, lucrări, prestaţii obţinute din resursa

respectivă;c. pe mai multe sau toate resursele folosite la obţinerea mai multor sau întregii game

de produse din structura de fabricaţie care defineşte profilul unităţii economice, saudistinct pe diferite categorii de resurse şi sectoare de activitate.Întrucât se pot înregistra mutaţii şi în nivelul estimat al celorlalţi indicatori de consum şi de

valorificare, se impune ca şi în cazul acestora să se procedeze la analiza comparativă a nivelurilorefective înregistrate cu cele estimate (ne referim la coeficientul utilizării productive, coeficienţii devalorificare pe variantele specifice, ale celor de masă netă sau de recuperare şi valorificare amaterialelor şi pieselor reutilizabile).

Rezultatele unor asemenea determinări, interpretate corect, reprezintă suportul documentarinformativ principal pentru factorii de conducere ai asigurării materiale, ai întreprinderii, în scopul luării,la nivelul acestora, a măsurilor şi deciziilor care se impun, după caz. Presupunând că rezultatelerespective exprimă depăşiri ale normelor de consum estimate, atunci se recurge, într-o primă fază, laevidenţierea cauzelor generatoare de consumuri iraţionale, subiective, care au contribuit, nejustificateconomic, la sporirea cheltuielilor materiale, implicit a costului de producţie - aspect care ar determina fiescăderea marjei de profit în condiţiile menţinerii nivelului preţurilor de vânzare anunţate, fie sporireaacestor preţuri pentru menţinerea marjei de profit, dar cu riscul încetinirii ritmului vânzării produselor(sau scăderii competitivităţii pe piaţă a întreprinderii datorită preţurilor de vânzare excesive practicate).

3.4 Metode de determinare a indicatorilor de consum

de resurse materiale şi energeticePentru ca indicatorilor de consum să li se asigure o bună fundamentare tehnică şi economică,

la elaborarea lor este necesară utilizarea unor metode ştiinţifice, folosirea aplicaţiilor economico-matematice care să cuprindă în calcul toţi factorii concreţi de influenţă ai consumului de resursemateriale şi energetice. Fiecare element component al normei de consum trebuie să facă obiectulanalizei pentru ilustrarea posibilităţilor de limitare la maximum necesar a consumului. Condiţiileconcrete de producţie unde va avea loc consumul, nivelul tehnic al mijloacelor de muncă, procedeultehnologic utilizat sunt factori care condiţionează folosirea economică a resurselor materiale. "Calitateanormelor de consum" de materiale este determinată de gradul de fundamentare tehnică a acestora, caredepinde în mare măsură de metoda folosită în acest caz.

Principalele "metode de determinare a normelor de consum de materiale" sunt: metodelebazate pe calculul tehnico-analitic; metodele experimentale şi metodele statistice.

A. METODELE BAZATE PE CALCULUL TEHNICO-ANALITIC sunt folosite cuprioritate în elaborarea normelor tehnice de consum de materiale. Ele pornesc de la documentaţiatehnică (proiectul produsului, desenul piesei, reţeta de fabricaţie, fişa tehnologică de prelucrare apiesei etc.), de la cunoaşterea configuraţiei produsului, a caracteristicilor procesului tehnologic ceurmează a fi folosit, ale utilajului tehnologic de prelucrare, ale tuturor factorilor care pot influenţadimensiunea consumului (eliminându-se din calcul eventualele consumuri suplimentare determinate decauze subiective -unele neajunsuri ale procesului tehnologic, ale organizării producţiei, funcţionareadefectuoasă a utilajelor, slaba calificare a muncitorilor, calitatea necorespunzătoare a materiei prime etc.-care ar conduce la o supradimensionare a normei de consum nejustificată economic).

O metodă tehnico-analitică cu largă sferă de aplicabilitate este cea a croirii, pentru care s-a creato gamă largă de modele matematice de optimizare a folosirii resurselor materiale, aplicabile pe scarălargă cu ajutorul mijloacelor electronice de prelucrare a datelor.

Elementele principale ale problemelor de croire sunt, în general, următoarele:1. materiile prime care urmează a fi supuse procesului de croire, privite din punct de vedere

dimensional şi al configuraţiei;

45

2. reperele, piesele care urmează a se obţine din materiile prime supuse croirii, privite, deasemenea, ca formă, dimensiune şi cantitate;

3. condiţiile tehnice şi tehnologice în care se va realiza debitarea.

În rezolvarea problemelor de croire se folosesc frecvent mai multe "noţiuni specifice":

suportul pentru croire reprezentat de materialele supuse operaţiei, definite prin dimensiunile şiformele specifice;

planul de croire (reţeta de croire) care indică o aşezare posibilă a reperelor pe suprafaţa,lungimea materialului (suport pentru croire); pe baza acestuia se stabileşte partea din suprafaţa,lungimea, volumul materialului care este efectiv folosită la obţinerea reperelor croite şi secalculează coeficientul de utilizare productivă a materiei prime pentru etapa primară (se are învedere folosirea în continuare a părţilor din material neacoperite cu reperele iniţial luate încalcul);

restul de la croire, care exprimă partea din materialul croit care nu a putut fi acoperită cureperele luate în calcul; în frecvente cazuri, mărimea acestui rest se exprimă sub formăprocentuală faţă de suprafaţa, lungimea integrală a suportului. Restul de la croire poate fi folositîn continuare la obţinerea altor repere, în general de dimensiuni mai mici, fie în cadrulîntreprinderii care a efectuat prima croire, fie la alte unităţi; când o asemenea utilizare nu maieste posibilă, atunci restul de la croire (care va include şi ceea ce rezultă ca resturi netehnologicedeterminate de operaţia de debitare - dimensionate în funcţie de lăţimea dispozitivului de tăiere)este destinat pentru reciclare prin retopire, destrămare, mărunţire sau alte procese specifice -îmbrăcând astfel denumirea de material refolosibil.

Rezolvarea problemelor de croire înseamnă, deci, optimizarea amplasării reperelor pe suprafaţasau lungimea materialului, astfel încât să se obţină acoperirea maximă a acestora şi reducerea laminimum, prin tehnologia de debitare folosită, a resturilor destinate recirculării sau pierderilor.

Problemele de croire sunt foarte variate, fiind posibilă diferenţierea şi gruparea lor în funcţie degradul de complexitate, de forma şi dimensiunile materiilor prime şi ale reperelor, de numărulfuncţiilor-scop ce se urmăresc pentru rezolvare, de tipul producţiei (serie mare, mică sau unicat), detehnologia de tăiere-debitare ş.a. În procesul de croire un rol semnificativ îl joacă dimensiunilematerialelor şi reperelor, în funcţie de care această operaţie poate fi: unidimensională, bidimensionalăşi tridimensională.

Croirea unidimensională presupune ca planul de croire (reţeta) să se stabilească în funcţie de osingură dimensiune - aceasta fiind de regulă lungimea materialului şi respectiv a reperului şi este specificăbarelor, ţevilor, platbandelor, riglelor, grinzilor, tuburilor etc.

Croirea bidimensională necesită luarea în calcul, la stabilirea reţetelor, a lungimii şi lăţimiimaterialelor şi reperelor; în această situaţie se încadrează croirea tablelor feroase şi neferoase, aproduselor plate din lemn, a plăcilor din PAL, PFL şi placajelor, a ţesăturilor, pieilor ş.a.

Croirea tridimensională, în cazul căreia se au în vedere toate cele trei dimensiuni ale materialelorşi reperelor; de exemplu, croirea buştenilor din lemn pentru obţinerea unor produse cum sunt cheresteaua,reperele sub formă paralelipipedică, cubică, conică etc.

În legătură cu caracteristicile dimensionale apar mai multe aspecte, care ridică problemedeosebite în stabilirea planurilor de croire. De exemplu, dimensiunile materialelor pot fi fixe, variabilesau cu toleranţe (pozitive sau negative), situaţie ce poate fi specifică şi reperelor care trebuie croite; înacest caz, pentru materialele de croit cu dimensiuni variabile, este necesară gruparea pe dimensiuniapropiate, considerându-se ca fiind cu toleranţe, pentru a le trata unitar la stabilirea planurilor de croire.

Un element caracteristic cu influenţă directă în stabilirea gradului de dificultate pentru elaborareaplanurilor de croire (şi care va necesita folosirea de metode şi modele de croire complexe) îl reprezintă"configuraţia" materialului şi reperului supus operaţiei. Dacă la croirea unidimensională formamaterialului şi reperului nu este semnificativă, la cea bidimensională şi tridimensională aceasta esteesenţială pentru definirea, modelarea şi elaborarea soluţiei de croire. Gradul de complexitate creşte înraport cu configuraţia, care poate fi (atât pentru material cât şi pentru reper) definită sau nedefinită.Forma nedefinită a materialului sau a reperului prezintă cel mai mare grad de dificultate în elaborareaplanurilor de croire -se întâlneşte, de exemplu, la croirea pieilor naturale, datorită defectelorcaracteristice acestui material de croit; pentru o asemenea situaţie posibilităţile de optimizare prin calculşi de automatizare a croirii sunt mult limitate şi ca urmare, capacitatea umană de selecţie, combinare,intuiţie şi inventivitate va reprezenta modalitatea esenţială în găsirea celor mai eficiente soluţii de croirepentru materialele cu forme nedefinite.

Caracteristici specifice prezintă, de asemenea, croirea materialelor în funcţie de tipul producţiei(de serie mare, pe loturi de fabricaţie, de serie mică sau unicat), precum şi de tehnica şi tehnologiafolosite în debitarea-decuparea reperelor. De exemplu, la debitarea metalelor se poate utiliza, în funcţie

46

de specificul materialelor şi de seria de croire, tăierea cu foarfecă rotativă comandată în sistem on-line cughilotină, cu arcul electric, cu cuţite de tip deget ş.a.

Dacă se are în vedere varietatea dimensional-configurativă a reperelor obţinute dintr-un suportdefinit, croirea poate fi diferenţiată în: simplă şi complexă. Croirea simplă presupune obţinerea dinacelaşi suport (material) a unui singur tip de reper (ca format şi dimensiune); croirea complexă are învedere ca planul pentru un suport să prevadă obţinerea mai multor repere de forme şi dimensiuni diferite(aceasta este varianta care asigură folosirea mai economică a resurselor materiale).

Forma şi structura internă a materialelor de croit impun restricţii cu privire la modalitatea deefectuare a operaţiei de tăiere, ca şi la aranjarea reperelor pe suportul de croit. Pentru ca operaţia decroire-debitare să se realizeze în condiţiile aplicării de metode, tehnici şi tehnologii moderne, dintre celemai eficiente, organizarea realizării acesteia se face cu preponderenţă, în ateliere şi secţii special dotate cuinstalaţii semiautomate şi automate, cu comandă numerică sau analogică, cu calculatoare de proces. Secreează astfel cadrul adecvat pentru corelarea problemelor de croire cu cerinţele stricte ale procesului deproducţie.

O problemă de importanţă deosebită constă în precizarea funcţiei-scop sau funcţiilor-scop la caretrebuie să răspundă soluţia de croire aleasă. Cele mai semnificative funcţii-scop sunt considerateurmătoarele:

o minimizarea restului total, care cade de la croire;

o minimizarea numărului de planuri distincte de croire pentru fiecare partidă (lot) de materialecroită;

o maximizarea numărului de repere distincte ce se croiesc dintr-un suport;

o minimizarea numărului de operaţii de debitare (tăiere);

o maximizarea productivităţii muncii lucrătorilor antrenaţi la operaţia de croire ş.a.

Rezolvarea problemelor de croire, indiferent de gradul de complexitate, se asigură prin aplicareade metode şi modele matematice, ale cercetării operaţionale special concepute în acest sens; în literaturade specialitate este prezentată o gamă largă de modele şi metode care în funcţie de natura lor se împart în:metode algoritmice, euristice şi combinate (algoritmic-euristic).

O altă metodă tehnico-analitică de determinare a normelor de consum este cea bazată pe"calculul stoichiometric". Prin această metodă, într-o primă etapă, se stabileşte consumul teoretic(stoichiometric) aplicând relaţiile chimice care permit obţinerea produsului dorit; în etapa următoare sedefinitivează norma de consum avându-se în vedere randamentul instalaţiilor în care se realizeazăprodusul respectiv, în condiţii de funcţionare normală, corespunzător parametrilor tehnico-constructivispecifici acestora.

Metoda măsurătorilor directe (cântărire, numărare) se utilizează în acele cazuri în caredeterminarea consumului nu se poate face prin calcul analitic, cum este, de exemplu, cazul pieselorturnate de configuraţie complexă, la care reperul omologat se cântăreşte.

B. METODA EXPERIMENTALĂ se prezintă în două variante: de laborator şi de producţie.Metoda experimentală de laborator porneşte în determinarea normelor de consumde materii prime, materiale, combustibili, energie de la încercări, probe, experienţe, cântărire

efectuate asupra materialelor în sistemul de simulare în laborator a condiţiilor de producţie obişnuite.Normele de consum stabilite în condiţii de laborator trebuie definitivate în procesul de producţie, la scarăindustrială, a produsului. Prin această metodă se determină, în general, norma de consum tehnologicpentru materialele care se depun pe produs prin pulverizare (consumul de vopsea pe unitatea de suprafaţă;consumul de combustibil pe unitate de timp şi pe unitate de putere etc.). Deoarece în laborator se iau toatemăsurile necesare pentru a se crea condiţii cât mai bune, în scopul folosirii cu maximă economicitate amaterialelor, norma astfel stabilită este considerată optimă impunând o severă mobilizare în producţiepentru încadrarea în limitele specifice.

Metoda experimentală de producţie constă în elaborarea normelor de consum de materii prime,materiale, combustibil şi energie prin încercări şi experienţe ce se fac direct în producţie, în condiţiinormale de fabricaţie, de tehnologie şi de organizare. Într-o primă etapă, se stabileşte partida sau lotul demateriale supus experimentului şi se iau toate datele cu privire la cantitatea, calitatea, starea materialelorşi celelalte elemente care pot influenţa gradul de economicitate în consum. În etapa a doua, se noteazădatele fiecărei faze de producţie (consumul net şi materialele recuperabile rezultate, pierderile totale) şi sefac observaţii asupra condiţiilor de lucru, randamentul utilajelor etc.; prelucrarea şi analiza datelorînregistrate permit elaborarea unor norme de consum fundamentate tehnic, eliminând factoriiîntâmplători sau subiectivi care influenţează negativ nivelul consumului.

Asemenea determinări se fac, de regulă, pentru verificarea şi actualizarea normelor de consumstabilite prin metode tehnico-analitice sau experimentale de laborator, ţinând seama de perfecţionările şimodificările tehnologice ce se aduc în perioada de după precizarea normei de consum prin documentaţiade execuţie a produsului;

47

C. Prin METODA STATISTICĂ normele de consum se elaborează pe baza datelor privindconsumurile specifice realizate anterior şi rezultate din evidenţa statistică. Normele deconsum astfel stabilite au deficienţă de fond pentru că prin ele se extrapoleazăneajunsurile din perioada anterioară, neţinându-se seama de condiţiile noi intervenite, deperfecţionările aduse tehnologiilor de fabricaţie, organizării producţiei şi a muncii etc.

Sunt situaţii în care, pentru anumite materiale auxiliare, care nu se încorporează în produsul finit,sau care se folosesc în comun pentru mai multe produse, normele de consum se stabilesc pe bază de datestatistice. Aici se încadrează şi materialele consumabile pentru executarea unor lucrări de reparaţii sau aunor servicii. În asemenea cazuri excepţionale este necesar ca normele de consum să fie corectate anual,în funcţie de noile condiţii de producţie, de măsurile tehnico-organizatorice prevăzute pentru aplicare înetapa următoare şi care conduc la folosirea mai economică a resurselor materiale şi energetice.

Modalităţile concrete de fundamentare a normelor de consum sunt specifice fiecărei ramuri şisubramuri, sector de activitate din economia naţională, în funcţie de natura produselor care se prevădpentru fabricaţie, a lucrărilor sau prestaţiilor de executat, de condiţiile tehnice şi tehnologice în care sedesfăşoară activitatea, de natura şi caracteristicile resurselor materiale, de profilul unităţii economice.

Elementele de calcul utilizate la determinarea normelor de consum oferă informaţiile necesarepentru elaborarea specificaţiilor de materiale ce urmează a fi aprovizionate, precum şi pentru încheiereacontractelor economice cu furnizorii. Compartimentul de aprovizionare are astfel toate elementele(lungimile, formatele şi dimensiunile) materialelor care trebuie procurate de la furnizori, precum şi alecelor care se eliberează din depozite pentru secţiile sau atelierele de fabricaţie ale întreprinderii. În acelaşitimp, fundamentarea tehnico-economică a normelor de consum oferă posibilitatea stabilirii volumuluimaterialelor recuperabile rezultate din procesul de fabricaţie, fapt ce permite elaborarea unor bilanţurireale privind modul şi gradul de utilizare a materialelor aprovizionate de întreprindere, volumul resurselorrefolosibile rezultate din procesele tehnologice.

3.5 Modalităţi concrete de calcul a consecinţelor economice

ale diminuării consumurilor specifice de resurse materiale şi energetice

Folosirea raţională, economică, a resurselor materiale şi energetice determină consecinţeeconomice favorabile semnificative asupra indicatorilor principali folosiţi în aprecierea activităţiieconomico-productive şi financiare a întreprinderii. Acţiunea reprezintă un proces dinamic cu implicaţiimultiple, de amploare, cu efecte notabile care se transmit direct în rezultatele financiare ale fiecărei unităţieconomice. Posibilitatea, în acest sens, este determinată de mutaţiile frecvente în modernizarea tehnicii şitehnologiilor de prelucrare, a condiţiilor de producţie în general, în structura şi potenţialul resurselormateriale şi energetice (mutaţii determinate de progresul ştiinţei şi tehnici i care se manifestă cucontinuitate pe plan mondial).

Principalii indicatori de apreciere a activităţii economice a întreprinderii asupra cărora setransmit consecinţele economice favorabile ale diminuării consumurilormateriale şi energetice sunt(exemplificare selectivă): volumul producţiei fizice, productivitatea muncii, costurile de producţie,viteza de rotaţie a capitalului circulant în corelaţie cu stocurile de resurse materiale pentru producţie(element de calcul al vitezei de rotaţie).

Influenţa asupra volumului de producţie se prezintă sub două aspecte:a. Pentru un volum de producţie definit (care nu poate fi depăşit), necesarul de resurse

materiale şi energetice se reduce în mărime absolută în proporţie directă cu diminuarea consumurilorspecifice pe produs

b. Plecând de la un volum definit de resursă materială aprovizionată, prin reducerea normeide consum se creează condiţii pentru obţinerea unui volum suplimentar de producţie. în acest caz,influenţa creează condiţii reale pentru a obţine un volum mai mare de produse, lucrări, prestaţii cuacelaşi efort financiar-valutar (buget de aprovizionare) antrenat la aprovizionarea cu resurse materiale şienergetice. Consecinţa se transmite mai departe în acelaşi sens specificat la pct.a. Semnificativ este faptulcă procentul de creştere a producţiei care se obţine din economia fizică de material este mai mare decâtcel de reducere a normei de consum (deci efectul este mai mare decât efortul).

Ambele căi de determinare a influenţei reducerii normelor de consum asupra volumului deproducţie conduc la concluzia că, prin aceasta, întreprinderea obţine resurse suplimentare - fie în materiiprime, fie în produse prelucrate. Eforturile unităţilor economice în diminuarea costurilor de producţietrebuie îndreptate în primul rând către reducerea cheltuielilor materiale a căror pondere este în general

48

mult mai mare; astfel se asigură sporirea competitivităţii pe piaţă a produselor prin preţuri mai mici, şi înacelaşi timp rentabile.

3.6 Recuperarea şi recircularea materialelor refolosibile

3.6.1. Importanţa şi efectele economice ale recuperării şi valorificării materialelor refolosibile;surse de furnizare

Desfăşurarea continuă a activităţii generale a întreprinderii, realizarea planului şi programelorproprii de producţie impun asigurarea permanentă a resurselormateriale şi energetice, în volumul şistructura corespunzătoare necesităţilor reale ale acesteia. Procesul de formare a bazei materiale şi cuechipamente tehnice a unităţilor economice devine din ce în ce mai complex, mai dificil; aceasta pentrucă potenţialul de resurse materiale naturale clasice primare se îngustează, în condiţiile în care volumulşi structura necesităţilor de asemenea resurse este în continuă creştere pe plan mondial.

Fără îndoială că cercetările ample ce se desfăşoară, chiar şi în locuri greu accesibile ale globului,vor duce la descoperirea unor noi rezerve, iar perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie va permiteridicarea nivelului de exploatare a zăcămintelor cunoscute, ceea ce va prelungi într-o anumită măsurăscadenţa de epuizare a acestor rezerve. În acelaşi timp, noi soluţii tehnice mult evoluate faţă de celeactuale, vor asigura utilizarea minereurilor cu conţinuturi mai sărace în substanţe utile, ca şi a celor aflatela mare adâncime, situaţie care va solicita însă şi eforturi investiţionale mai mari. De exemplu, investiţiaspecifică pentru extracţia unei tone de cupru a crescut de la 1300-1500 de dolari în 1955, la peste 6300dolari în 1980.

Sesizarea din vreme a evoluţiei şi perspectivelor resurselor de materii prime şi energetice, aproblemelor ce le va ridica restrângerea treptată şi constantă a potenţialului de asemenea resurse, inclusivde ordin ecologic, a determinat mai multe ţări să-şi reorienteze structura industriei, accentuânddezvoltarea acelor ramuri care asigură un grad ridicat de prelucrare a materiilor prime (electronică,electrotehnică, mecanică fină etc.) sau a celor care pot folosi în cea mai mare măsură resurse substituente.În cazul ramurilor care folosesc preponderent resurse clasice, orientarea are în vedere folosirea economicăa acestora prin creşterea gradului de utilizare productivă a materiilor prime noi, ca şi prin recuperarearesturilor reutilizabile, recondiţionarea acestora şi reintroducerea lor în circuitul economic în formevariate.

Concomitent, a luat amploare cercetarea ştiinţifică orientată spre crearea de noi sortimente dematerii prime cu caracteristici tehnice şi de calitate superioare celor cunoscute, sortimente care asigură ungrad superior de prelucrare a resurselor materiale de bază, implicit o valorificare mai complexă. Aşadar,înainte de declanşarea pe plan mondial a crizei economice şi financiare, a penuriei de materii prime şienergetice, în diverse ţări, în primul rând în cele dezvoltate economic, se manifestă preocuparea intensăîn sensul valorificării maxime, eficiente a resurselor materiale şi energetice proprii. Asemenea orientarese înscrie într-o concepţie de lungă durată cu implicaţii favorabile în rezolvarea problemelor care au învedere asigurarea bazei materiale şi energetice necesare dezvoltării economice proprii.

O cale de acţiune de "maximă importanţă', care este în tot mai mare măsură pusă în valoare, sereferă la "recuperarea şi reciclarea materialelorrefolosibile"; colectarea şi valorificarea materialelor,pieselor şi subansamblelor reutilizabile, într-o formă sau alta, reprezintă o problemă de mareactualitate, căpătând astăzi dimensiuni impresionante în toate ţările lumii. S-a creat o adevărată industriea reciclării care este aşezată în rândul celor mai prospere sectoare de activitate ale producţiei materiale.Industria recuperării şi valorificării materialelor refolosibile îşi face tot mai simţită prezenţa în lumeacontemporană, care este în continuu preocupată de dezvoltarea economico-socială, de lupta împotrivapoluării atmosferice şi infestării mediilor naturale, de penuria de resurse materiale naturale clasice. Înaceste condiţii, recircularea resurselor materiale refolosibile se detaşează ca o direcţie de mareeficacitate şi utilitate pentru rezolvarea dezideratelor precizate mai sus, această acţiune reprezentând ocale principală de refacere a bazei de materii prime şi, totodată, o sursă inepuizabilă de furnizare amaterialelor necesare fiecărei economii naţionale.

Această caracteristică este determinată de faptul că materia în sine nu se pierde, ci doar setransformă şi că aceasta, sub o formă sau alta, devine utilă. Aşadar, marea majoritate a bunurilormateriale, după ciclul lor de viaţă, mai mare sau mai mic, servesc sub formă de fier vechi, maculatură,cioburi, textile uzate etc., ca materii prime. În acelaşi context se încadrează şi diferite resturi care se obţindin procesele de prelucrare şi care se folosesc în continuare prin recirculare. Orientarea spre recuperareaşi refolosirea resurselor materiale reutilizabile este susţinută de aportul important al acestora înformarea bazei de materii prime. Astfel, o tonă de fier vechi înlocuieşte circa o tonă de fontă, care seobţine din circa două tone de minereu şi o tonă de cărbune cocsificabil. Iată, deci, că fierul vechi,

49

resturile, capetele, ştraifurile, şpanul etc., rezultate în procesul tehnologic de prelucrare a metalului, se potfolosi, cu cheltuieli mai mici, pentru înlocuirea materiilor prime clasice. De asemenea, o tonă de deşeuride cupru echivalează cu 500 tone minereuri tip Poiana Roşie.

Din deşeurile de cupru se pot obţine, pe lângă materia primă nouă, şi sulfat de cupru (fărăconţinut de plumb) folosibil pe scară largă la întreţinerea viţei de vie cu eficacitate mare pentru prevenireaîmbolnăvirii acestei culturi de extensie deosebită în România.

Efecte economice şi sociale importante se înregistrează şi în domeniul maculaturii, care segăseşte din belşug, practic în toate locurile, sub formă de cărţi, ziare şi reviste vechi, hârtie de ambalaj,caiete, dosare şi registre uzate etc. Astfel, o tonă de maculatură înlocuieşte o tonă de celuloză, din care sepoate fabrica hârtie pentru 12.000 de ziare sau 2.500 de caiete sau 400 cutii de ambalaj. Pentru a fabrica otonă de hârtie se taie 8 arbori maturi, care produc oxigen pentru 320 de oameni şi purifică 24.000 mc.de aer. Anual se aruncă la coşul de hârtii peste 1.000 hectare de pădure şi aceasta când pe piaţa mondialăaceastă resursă este foarte scumpă. Din leşiile reziduale de la fabricile de hârtie - care sunt de altfel şisubstanţe chimice poluante - se pot obţine, prin neutralizare, mari cantităţi de drojdie furajeră, cu oconcentraţie de 44% proteine.

Semnificativ este aportul resurselor materiale refolosibile la formarea bazei de materii prime şiîn cadrul altor ramuri industriale, sectoare de activitate. De exemplu, în industria sticlei, prin folosireaunei tone de cioburi se renunţă la aprovizionarea şi prelucrarea a 650 kg nisip cuarţos, 180 kg sodăcalcinată, 40 kg feldspat, 120 kg calcar, materiale pentru care se consumă energie în industria extractivă şiîn procesele electrolitice ale industriei chimice. În industria lemnului, materialele refolosibile care pot fireciclate asigură o "economie" de milioane metri cubi de masă lemnoasă pe an. În industria chimică,dintr-o tonă de resturi din polietilenă recuperată se pot fabrica 6000 mp folie netransparentă sau 3000 desaci groşi pentru ambalaj; totodată, se renunţă la 950 kg produse injectate sau sintetizate care necesitauprelucrarea a 7 tone de ţiţei. În industria uşoară, 5 tone de resturi textile recuperate înlocuiesc 4 tone defibre amestec tip bumbac pentru care ar fi necesare 2 tone bumbac, 1,3 tone celofibră şi 0,7 tone fibrepoliesterice.

Un aport important se obţine prin recuperarea, recondiţionarea şi refolosirea pieselor,subansamblelor şi a reperelor ce rezultă la repararea sau la dezmembrarea utilajelor, maşinilor şiinstalaţiilor scoase sau propuse pentru scoatere din funcţiune. În acelaşi context se înscriu şi recuperărilede anvelope pentru autovehicule, care, prin reşapare, îşi prelungesc durata de utilizare. Prin reşapareaanvelopelor se reduce consumul de petrol de circa 5 ori comparativ cu o anvelopă nouă, acestui efectasociindu-i-se şi altele la fel de importante. Sigur, forma de refolosire poate diferi de la o ramură la alta,dacă avem în vedere că, în cazul unora, psihologia şi comportamentul consumatorilor nu stimulează ideea(cum este cazul anvelopelor reşapate la care interesul pentru folosire este diminuat; în această situaţie sealege varianta cea mai bună de reutilizare care poate fi, de exemplu, de obţinere a unor substanţe utileprin eventuale procese chimice etc.). În acelaşi timp, se impune asigurarea unei calităţi cel puţinasemănătoare produselor şi materialelor noi, realizarea recondiţionării cu ajutorul unor tehnologiispecifice de mare eficacitate şi utilitate practică.

Colectarea, prelucrarea şi valorificarea materialelor refolosibile aduc însemnate economii deresurse energetice, care se consumă în fazele necesare de obţinere şi prelucrare a materiei prime noi. Deexemplu, aşa cum rezultă şi din tabelul 3.2, la aluminiu, consumul energetic se reduce de 26 ori, dacă sefoloseşte aluminiul recuperat, faţă de producerea aluminiului primar; în cazul cuprului, consumul scadede peste 7 ori, al fierului vechi de aproape 3 ori, al magneziului de peste 4,8 ori, al titanului de 2,4 ori.Economia de energie realizabilă în cazul folosirii materialelor refolosibile la obţinerea unor meta le debază, faţă de producerea lor din minereu, se prezintă în tabelul 3.2.

Tabelul 3.2Necesar de energie pentru producţie (kcal/kg)

când se utilizează: Economia de energie (kcal/Kg)

materie primă nouă Materiale reciclateAluminiu 44,2 1,7 42,5

Cupru 11,6 1,5 10,1Fier 3,7 1,4 2,3

Magneziu 7,8 1,6 7,2Titan 108,5 45,1 63,4

În momentul de faţă, volumul resurselor materiale refolosibile, cu conţinut bogat în substanţeutile, existent în economia noastră, nu este pus integral în valoare. Ţinând seama de importanţa acestorresurse materiale reutilizabile pentru asigurarea bazei de materii prime, de situaţiile conjuncturaledeosebite ale pieţei mondiale de materii prime noi, se impune reaşezarea concepţiei privind utilizarea lor.

Ponderea principală în totalul resurselor materiale recuperate astăzi în România o deţin cele ceprovin din procesele de debitare, de prelucrare industrială şi piesele, subansamblele, reperele care rezultă

50

din reparaţii, dezmembrări de maşini, utilaje şi instalaţii scoase din funcţiune. Economia naţionalădispune de un potenţial mult mai mare de asemenea resurse metalice feroase şi neferoase, produsechimice, materiale lemnoase, textile şi din piele, substanţe reziduale agroalimentare, halde, iazuri dedecantare, nămoluri, pulberi, zguri şi alte reziduuri cu conţinut de substanţe utile, care în prezent suntparţial valorificate, resurse materiale aflate în resturile menajere din gospodăriile populaţiei, în reziduurilestradale, bunurile de consum casnic sau personale uzate, piese recuperabile de la maşini scoase din uz,materiale rezultate din demolări etc. În cazul acestora o pondere importantă o deţin reziduurile menajereşi stradale. S-a apreciat că un metru cub de gunoi menajer, care cântăreşte în medie 340-360 kg, conţineîntre 25 - 65 kg de hârtie, 4-8 kg mase plastice, peste 5 kg metal, 17 kg textile, aproximativ 240 kg resturialimentare, cioburi de sticlă sau ceramică ş.a. La nivelul oraşelor ţării se acumulează milioane de tone pean de deşeuri menajere şi stradale. Valorificarea acestora ar putea asigura anual recuperarea a însemnatecantităţi de hârtie şi combustibil convenţional care echivalează cu economisirea a importante cantităţi delignit.

O sursă importantă de resurse materiale refolosibile o constituie piesele de schimb,subansamblele reutilizabile rezultate din dezmembrarea maşinilor, utilajelor, instalaţiilor, altor fondurifixe care se scot din funcţiune după expirarea duratei de serviciu normate, precum şi din efectuarealucrărilor de reparaţii. În aceeaşi categorie se includ şi obiectele casnice electrice, mecanice etc. - aparatede radio, televizoare, maşini de spălat, aparate electrice de bucătărie, maşini de călcat, magnetofoane etc.Practic, aceasta înseamnă că fiecare maşină, instalaţie, utilaj care urmează a fi casată trebuie să parcurgă oserie de operaţii de dezmembrare, de descompunere selectivă, de triere şi analiză în detaliu a stării deuzură a fiecărei componente, pentru a se determina, pe această cale, piesele şi subansamblele care pot fifolosite direct sau prin recondiţionare, precum şi pe cele ce trebuie retopite. În exploatare, piesele unuiutilaj au un grad diferit de solicitare şi de uzură; în aceste condiţii, refolosirea unor piese neuzate sauparţial afectate de uzură este nu numai posibilă, dar şi mai ieftină decât confecţionarea altora noi. Aceastărefolosire poate avea o influenţă pozitivă asupra reducerii cheltuielilor materiale, pentru că aceste pieseînglobează foarte puţine materiale noi (la eventuala recondiţionare), necesitând în măsură mai marenumai muncă vie pentru aducerea, prin prelucrări suplimentare, la caracteristicile tehnice iniţiale.

Posibilităţile de refolosire a pieselor de schimb rezultate din dezmembrări, dezafectări de maşini,utilaje, instalaţii uzate sunt multiple; de exemplu: dintr-un tractor U-650 folosit în agricultură, se potobţine 122 de piese în greutate de 615 kg care pot fi refolosite direct sau după recondiţionare, 139 kgpiese care pot fi utilizate pentru prelucrarea altor piese metalice, 2,6 tone diferite metale care se trimit laretopit; prin materializarea acţiunii s-ar putea recupera astfel 42% din valoarea tractorului nou. La alteutilaje proporţia de recuperare ar putea fi şi mai mare: de exemplu, la grape cu disc până la 87%, laautocamioane circa 80%. Rezerve importante se manifestă şi în cazul pieselor complexe care suntfabricate din oţeluri speciale, înalt aliate, pentru a căror obţinere sunt necesare unele elemente de alieredin import (cum sunt, de pildă, pistoanele pentru motoare, cuzineţii, roţile dinţate pentru cutiile de viteze)

Semnificaţia economică a activităţii de colectare, recuperare şi reciclare a resurselor materialerefolosibile trebuie să stimuleze unităţile economice, ca şi pe oricare deţinător, prin schimbarea completăa mentalităţii asupra lucrurilor utile sau inutile, asupra a ceea ce trebuie păstrat sau aruncat, asupramodului în care se conservă, transformă sau se valorifică bunurile materiale uzate fizic sau moral.

3.6.2. Modalităţi de organizare şi operaţii specifice procesului de recuperare şi valorificare amaterialelor refolosibile

Activitatea de recuperare şi valorificare nu este o simplă acţiune de colectare şi comercializare amaterialelor refolosibile la utilizatori; natura ei este foarte complexă, incluzând probleme de conducere,de coordonare, de organizare, de previziune-planificare-programare, de antrenare, de contractare, derealizare, de urmărire şi control al derulării unei asemenea acţiuni.

Activitatea concretă de recuperare şi valorificare a resurselor materiale reutilizabile implică un"proces tehnologic specific" care, în esenţă, cuprinde:

a. Identificarea, strângerea (colectarea) şi depozitarea tuturor cantităţilor de materiale refolosibile,piese, organe de maşini, subansamble şi semifabricate ce rezultă din consum, din procesele deproducţie industrială, de construcţii-montaj, de la lucrările de reparaţii şi întreţinere, dindezmembrări de maşini, utilaje şi instalaţii, din activitatea agricolă şi silvică, din transporturi, dinactivitatea de manipulare-depozitare, din comerţ, precum şi din gospodăria comunală, din activitateasocial-culturală, turism, sanitară, din gospodăriile populaţiei, ca şi resursele materiale ce se găsesc îndepozite "uitate", părăsite, în exploatări abandonate, pe terenurile virane etc. Scopul economic alacestor acţiuni se îmbină cu "obiectivul social", de salubrizare generală, de igienă a solului,subsolului şi atmosferei, de împiedicare şi diminuare a acţiunii unor factori nocivi în mediulambiant;

51

b. Selectarea şi sortarea pieselor, organelor de maşini, semifabricatelor şi materialelor refolosibile pefeluri, tipuri, forme şi dimensiuni, compoziţie, caracteristici fizico-chimice în vederea orientăriiacestora pentru:■ utilizarea ca atare, în forma iniţială, sau prin recondiţionare, reşapare, regenerare, retopire

etc., în unitatea economică în cadrul căreia se obţin;■ vânzarea ca atare, sau prin prelucrare, recondiţionare, reşapare, regenerare, retopire etc.,

altor unităţi economice interesate vânzarea la întreprinderile de colectare şi valorificare amaterialelor refolosibile;

c. Pregătirea prin balotare, brichetare, mărunţire, măcinare etc. a materialelor refolosibile care nupot fi utilizate ca atare sau prin recondiţionare de către întreprinderea la care s-au obţinut şilivrarea către terţi utilizatori care le asigură o nouă prelucrare fie pentru a le aduce în starea iniţialăa materiei prime din care au rezultat (ca, de exemplu, fierul vechi pentru producerea oţelului), fiepentru realizarea altor produse (oasele şi furdalele de piele pentru clei, cojile de seminţe de floarea-soarelui şi ciocalăii de porumb pentru producţia de furfurol).

În ceea ce priveşte forma de utilizare, precizăm faptul că folosirea ca atare, în formă iniţială(dacă este posibilă) prezintă o eficienţă economică de 6-7 ori mai mare faţă de cea care implică, deexemplu, operaţia de retopire. Ca urmare, alegerea formei de utilizare sau valorificare trebuie să fieprecedată de o analiză fundamentată a fiecărei categorii de material refolosibil, piesă, subansamblu, reperrecuperat; pe această bază, se vor stabili condiţiile reale în care poate fi folosită resursa recuperată,operaţiile de condiţionare pe care trebuie să le suporte, cheltuielile necesare pentru efectuare şi eficienţaeconomică care se obţine. Un asemenea aspect se ridică cu deosebire pentru piesele şi organele de maşinicare în cea mai mare parte a lor pot fi folosite fără prelucrări sau cu mici recondiţionări.

Toate aceste operaţii necesită un volum de muncă important; de aceea, preocuparea unităţilor despecialitate are în vedere să asigure desfăşurarea lor în condiţii de eficienţă economică sporită prinaplicarea de măsuri tehnico-organizatorice care să înlesnească: realizarea unui nivel ridicat alproductivităţii muncii lucrătorilor din acest domeniu; mecanizarea complexă a operaţiilor amintite;dinamizarea desfăşurării operaţiilor de colectare şi valorificare a materialelor refolosibile; reducereacheltuielilor atrase de acest proces; conceperea de tehnologii noi, eficiente, de recuperare şi prelucrarea materialelor reutilizabile, de noi utilaje, instalaţii cu randamente sporite în desfăşurarea operaţiilorspecifice; aplicarea unui sistem eficient de stimulare a participanţilor la proces pe relaţia sursă defurnizare-utilizator.

În România, o dată cu tranziţia spre economia de piaţă, problemele legate de recuperarea şirecircularea materialelor refolosibile au fost trecute pe un plan secundar, în bună măsură chiar neglijate.Aceasta în condiţiile în care s-a conturat, la un moment dat, o anumită concepţie de organizare adesfăşurării activităţii de colectare şi reintroducere în circuitul economic a resurselor reutilizabile. În acestsens, a fost înfiinţată o reţea de unităţi specializate cărora li s-a asigurat şi o anumită dotare tehnicăspecifică. Actualmente, asemenea unităţi s-au reorganizat şi funcţionează ca societăţi comerciale cu unasemenea obiect de activitate de bază, fiind denumite REMAT. Ele au un statut propriu de funcţionare,asigurându-li-se largă autonomie în contextul legilor 15 şi 31 din 1990. Ca orice agent economic legal,sunt persoane juridice, au cont în unităţi bancare, acţionează pentru dezvoltarea proprie, fiindu-le permisăînfiinţarea sau desfiinţarea de filiale, centre de colectare- valorificare atât pe teritoriul ţării, cât şi în afaraacesteia. Fiecare unitate de acest gen dispune de subunităţi proprii de colectare, de pregătirea materialelorrefolosibile pentru comercializare. În frecvente situaţii, acestea colaborează cu eventuale centre privatepentru colectarea unor asemenea resurse, uneori chiar şi pentru prelucrarea-pregătirea acestora în vedereadistribuţiei la unităţi interesate în formarea bazei lor materiale şi pe seama materialelor refolosibile.

În cadrul structurii organizatorice a Ministerului Industriilor s-a constituit "Comisia Naţionalăde reciclare" care are atribuţii în domeniul activităţii de recuperare şi reintroducere în circuituleconomic a materialelor refolosibile, acest organism asigură, în anumite limite, o coordonare despecialitate, elaborarea de previziuni în acest domeniu, baza informativă privind surse de furnizare şiposibilităţile de valorificare. Pe linia organizării şi desfăşurării activităţii de acest gen, semnificativesunt preocupările din alte ţări pentru găsirea celor mai potrivite sisteme organizatorice pentru industriareciclării, creându-se astfel organisme şi reţele specifice de colectare şi valorificare a materialelorrefolosibile. Acţiunea de colectare şi valorificare a căpătat dimensiuni importante în ţărileindustrializate, statul intervenind direct pentru sprijinirea şi înlesnirea înfiinţării de "burse ale deşeurilorindustriale", care publică cantităţile şi structura ofertelor şi cererilor de deşeuri rezultate de laprelucrările industriale şi stimulează procesul de consum şi de recuperare a unor asemenea resurse. Îndiferite ţări sunt organizate ateliere sau secţii satelit pe lângă marile combinate şi întreprinderi, în profilulcărora intră prelucrarea complexă a resurselor secundare rezultate din procesul de producţie alcombinatului respectiv, în vederea realizării unei game variate de produse, pentru cei mai diferiţiconsumatori, cu o eficienţă ridicată. În acest fel, s-a creat o adevărată "piaţă a deşeurilor", careconcurează, din punct de vedere al preţurilor şi al cantităţilor oferite, societăţile importatoare de materii

52

prime noi. Fiecare ţară şi-a organizat pe plan intern reţele de colectare şi repunere în circuitul economica materialelor şi produselor refolosibile. Astfel, în S.U.A., mai multe companii şi-au organizat reţeleproprii de colectare a produselor din profil, între care amintim pe "Aluminium Company of America(ALCOA)" cu câteva mii de centre prin care se asigură recircularea anuală a peste 2,5 miliarde cutii goalede aluminiu. În Germania, funcţionează o reţea de întreprinderi comerciale specializate care cumpără sauadună gratuit de la întreprinderi, unităţi de comerţ şi gospodării individuale materialele refolosibile.

Însemnătatea ce se acordă reciclării materialelor este ilustrată şi de faptul că, pe plan internaţional,s-au organizat şi funcţionează o serie de organisme, între care amintim: Biroul internaţional pentru recuperare, organism la care au aderat până în prezent 25 de ţări ca

membre permanente şi 10 ţări ca membre corespondente; Comitetul de administrare a deşeurilor, organism creat în cadrul Comunităţii Economice Europene

cu scopul organizării activităţii de recuperare şi valorificare a deşeurilor pe ansamblul Pieţei Comune.Prin crearea unor asemenea organisme s-au asigurat condiţii pentru facilitarea schimbului deinformaţii, de documentaţii tehnice şi tehnologice de prelucrare şi valorificare a materialelorrefolosibile.

Din cele prezentate se poate desprinde importanţa care a căpătat-o azi activitatea de recuperare şivalorificare a materialelor şi pieselor refolosibile, faptul că prin aceasta se asigură reintroducerea încircuitul economic a importante resurse materiale reutilizabile, provenite din producţie şi consum.

Funcţionarea unităţilor specializate în colectarea şi comercializarea materialelor şi pieselorrefolosibile necesită o structură organizatorică specifică care cuprinde atât compartimente funcţionale,cât şi subunităţi proprii. Relaţiile pe planul intern al societăţii comerciale de tip REMAT se stabilescîntre compartimentele funcţionale sau/şi între acestea şi subunităţile de colectare, sortare, pregătirepentru comercializare. Asemenea relaţii sunt de colaborare sau, după caz, de decizie-subordonare. Celede colaborare acţionează pe orizontală, iar cele de decizie-subordonare, pe verticală. În afaraîntreprinderii, relaţiile se stabilesc, în principal cu:

deţinătorii de resurse refolosibile (persoane juridice şi fizice) care au ca scop colectarea, princumpărare sau preluare gratuită a acestora, stabilirea condiţiilor de preluare, transport şi de plată;

firmele interesate în cumpărarea de resurse materiale refolosibile pentru stabilirea condiţiilor defurnizare, de preţ, de transport, de achitare a contravalorii celor livrate, de comercializare îngeneral pe piaţa internă sau externă;

unităţi bancare şi subunităţi ale acestora pentru înlesnirea decontărilor financiare privind vânzarea-cumpărarea de materiale refolosibile, acordarea de credite pentru cumpărarea de asemenea resursesau efectuarea unor investiţii ş.a.;

unităţi de transport pentru închirierea de mijloace de transport sau prestaţia unor servicii detransport;

bursele de mărfuri pentru informare privind evoluţia pieţei resurselor materiale, în general, a celorreutilizabile, în special, evoluţia preţurilor la asemenea resurse, situaţia ofertelor de vânzare,respectiv de cumpărare, înlesnirea comercializării lor;

reprezentanţe (sau reprezentanţi) comerciale, agenţi, achizitori independenţi, în scopul depistăriide potenţiali cumpărători, după caz, vânzători de resurse refolosibile pe piaţa internă şiinternaţională, informării generale asupra segmentelor de piaţă pe care acţionează ş.a.;

unităţi similare în scopul colaborării pentru comercializarea de resurse reutilizabile pe pieţelepenetrate;

institute sau unităţi de cercetare ştiinţifică pentru elaborarea de studii care au în vedereîmbunătăţirea activităţii de colectare, de transport, depozitare şi pregătire a resurselor reutilizabileîn vederea comercializării în condiţii eficiente de distribuţie ş.a.Datorită importanţei resurselor reutilizabile în refacerea bazei materiale şi cu echipamente

tehnice, a efectelor economice favorabile care le sunt specifice, a volumului foarte mare şi structuriiextinse de asemenea resurse, a greutăţii în asigurarea la preţuri accesibile a materialelor şi pieselor deschimb noi, în etapa actuală a crescut interesul diferiţilor întreprinzători pentru înfiinţarea de firmeparticulare cu profilul de activitate orientat preponderent pe comercializarea de asemenea resurse.

53

CAPITOLUL 4

FUNDAMENTAREA PROGRAMULUI

DE APROVIZIONARE A UNITĂŢILOR ECONOMICE

4.1 Nomenclatorul de materiale şi echipamente tehnice

În vederea realizării activităţii economice, a obiectivelor propuse, unităţile din industrie,construcţii şi transporturi trebuie să îşi asigure, în fiecare perioadă de gestiune, baza materială şi deechipamente tehnice a cărei structură este, de regulă, extrem de extinsă. Din această cauză, prelucrareamanuală a datelor pentru elaborarea programelor de aprovizionare, evidenţa exigentă a mişcări imaterialelor, a stocurilor etc., este greoaie, necesită un volum de muncă mare şi nu asigură operativitate laun grad de reacţie care să permită acţiune în "timp util" pentru luarea deciziilor şi măsurilor care seimpun, după caz.

În sistemele computerizate de planificare a cererilor de materiale, un rol important revine"nomenclatorului de materiale şi echipamente tehnice". Acesta reprezintă o listă (catalog)centralizatoare a tuturor resurselor materiale, pieselor de schimb, subansamble, alte reperenecesare unităţii economice, ordonate după anumite criterii, definite prin toate caracteristicilefizico-chimice, dimensional-configurative şi de calitate, prin care se asigură individualizareadistinctă a fiecărui articol. Totodată, în cadrul nomenclatorului se mai precizează, pentru fiecare articolcomponent, sursele de furnizare cunoscute, preţurile de ofertă, după caz, şi condiţiile de livrare-furnizare care sunt specificate în oferte. Pe baza acestui nomenclator se elaborează "fişierul demateriale şi de echipamente tehnice" care va fi actualizat ori de câte ori este nevoie pentru lucrările deprelucrare automată a datelor de genul: elaborare de planuri strategice şi programe de aprovizionare,stabilirea cantităţiloreconomice de comandat, studierea şi alegerea furnizorilor, alegereasubstituenţilor etc.

În elaborarea nomenclatorului general de materiale, produse şi echipamente tehnice suntantrenate toate compartimentele şi subunităţile întreprinderii în scopul identificării reale a tuturorresurselor necesare pentru fiecare perioadă de gestiune; totodată, se foloseşte o documentaţie largă deinformare care să evidenţieze elementele şi caracteristicile care prezintă interes pentru a fi precizate încadrul nomenclatorului: purtătorii de informaţii existenţi în unitatea economică care evidenţiază clar şicomplet resursele folosite curent în cadrul acesteia (reţete de fabricaţie, listele cu cereri de materialeemise de secţii, ateliere etc., fişe de magazie ş.a.), cataloage de STAS-uri, cataloage comerciale, oferteale furnizorilor, prospecte, pliante etc. Pe această bază se defineşte în detaliu, până la ultimul element deindividualizare, fiecare "articol". De fapt, toate elementele de caracterizare permit întocmirea unei"cartele informative", sugestive pentru fiecare material, care să asigure informarea factorului dedecizie şi a celui de aprovizionare, în scopul identificării şi formulării cererilor de resurse materiale, ca şiîn asigurarea acestora. Datele din nomenclator asigură vehicularea şi comunicarea informaţiei tehnico-economice într-un "limbaj comun" între utilizatorii din unitatea economică şi în relaţiile cu furnizoriiresurselor prevăzute pentru aprovizionare. În elaborarea nomenclatorului se succed două etape. Primaetapă este cea de pregătire a acţiunii şi constă în strângerea purtătorilor de informaţii (cataloagecomerciale, STAS-uri, liste cu norme de consum, caiete de sarcini ş.a.) din care se vor colecta datelenecesare definirii conţinutului viitorului nomenclator, ca şi în stabilirea formei de prezentare a acestuiinstrument. A doua etapă are în vedere elaborarea propriu-zisă care presupune parcurgereaurmătoarelor momente de lucru:

1. Întocmirea listei centralizatoare a tuturor resurselor materiale şi produselor potenţial necesareîntreprinderii, fiecărui articol precizându-i-se denumirea (tehnico-constructivă, dimensional-configurativă şi de calitate) oficială, nominalizată în cadrul purtătorilor de informaţii(documentaţiei) recunoscuţi atât pe planul intern al unităţii, cât şi în afara ei, după caz; denumireareală, generală sau detaliată, a fiecărui articol prezintă importanţă deosebită atât pentruclasificarea şi codificarea ulterioară, cât şi pentru comunicarea în limbaj comun între utilizatoriiinterni şi externi.

2. Restructurarea şi rearanjarea articolelor (materii prime, materiale, piese de schimb etc.) pegrupe, subgrupe, feluri, tipuri şi alte subdiviziuni şi stabilirea astfel a locului real pe caretrebuie să-l ocupe fiecare dintre ele în nomenclatorul de aprovizionat. Această acţiune estedeosebit de complexă, prezintă un apreciabil grad de tehnicitate şi de complexitate, necesită un

54

volum de muncă important; se realizează prin mai multe "iteraţii succesive" de grupare şiregrupare. Operaţia prezintă mare importanţă întrucât ea intră într-un raport de condiţionarereciprocă cu sistemul de codificare ales; pe baza acestei stricte corelaţii se asigură premiselenecesare utilizării tehnicii electronice de calcul în activitatea de culegere, prelucrare, transmitereşi înmagazinare-stocare a datelor şi informaţiilor referitoare la resursele materiale şi echipamenteletehnice aprovizionate de întreprindere şi care au format obiectul consumului.Regulile şi criteriile folosite în clasificarea şi gruparea resurselor din nomenclator trebuie să

asigure evidenţierea apartenenţei fiecărui articol la grupa, subgrupa din care face parte, stabilireaierarhiei tehnologice în utilizare (arborele produsului) ş.a. De regulă, diferenţierea resurselor se prezintăpe grade diferite de detaliere, în funcţie de interesele utilizatorului, de nivelul ierarhic căruia i seadresează informaţia, de scopul şi destinaţia de utilizare a informaţiei (calculul costului de producţie,stabilirea normelor de consumuri specifice, fundamentarea cererilor de materiale, raportări statistice etc.).De exemplu, pentru elaborarea specificaţiilor de materiale şi emiterea comenzilor de aprovizionare seutilizează o clasificare cu grad maxim de detaliere; pentru raportări statistice, care comportă un anumitgrad de agregare, se foloseşte o clasificare mai generală. Ca subdiviziuni de clasificare a resurselormateriale se folosesc în general: grupa, subgrupa, familia, clasa, tipul, sortimentul, dimensiunea, marca(calitatea).

Principalul "criteriu de clasificare" este cel al naturii resurselor materiale, produselor sauechipamentelor tehnice; după acest criteriu se disting: grupa metalelor feroase, a celor neferoase, amaterialelor şi produselor din lemn, a produselor petroliere, a componentelor electronice ş.a. Fiecaregrupă se subdivide pe subgrupe, familii, clase etc. după STAS-uri, norme tehnice, caiete de sarcini, altedocumentaţii.

3. Codificarea (indexarea) materialelor, pieselor de schimb, a altor repere incluse în cadrulnomenclatorului; "codificarea" reprezintă acţiunea prin care, folosind un anumit sistemde indexare, se atribuie fiecărui articol un simbol, în scopul substituirii denumiriiacestuia; astfel se asigură fiecărei resurse o formă mai scurtă de prezentare, care permiteidentificarea operativă a poziţiei ce o ocupă în nomenclator. "Codurile", împreună cudenumirile stabilite pe fiecare articol, servesc la înregistrarea, colectarea şi prelucrarea,prezentarea şi analiza informaţiei economice; ele se înscriu pe documentele care circulă încadrul relaţiilor ce se stabilesc între compartimentele şi subunităţile întreprinderii, sau cufurnizorii. Prin cod se asigură: denumirea într-o formă prescurtată a articolelor dinnomenclator; creşterea operativităţii în vehicularea informaţiei; simplificarea operaţiilorde completare a documentaţiei economice; prelucrarea în sistem computerizat a datelor,a informaţiei economice în general ş.a. Pentru a permite obţinerea unor asemenea avantaje,codul trebuie să fie rezultatul unui "sistem de indexare" eficient şi de utilitate practică; întresistemele utilizabile menţionăm: cel alfa-numeric şi numeric. "Sistemul numeric" se prezintăîn mai multe variante: zecimal, centisimal, milenar, combinat. Din aceste variante cel maiutilizat este sistemul numeric combinat; un exemplu de cod elaborat după această variantă seprezintă pe lungimea a cinci subdiviziuni, astfel:

0 1 00 03 001

Grupa subgrupa felul tipul sortimentul

O atenţie deosebită trebuie acordată verificării înscrierii codurilor pe diverse documente, operaţiecare, în mod curent, se realizează cu ajutorul unei "cifre de control"; aceasta se poate stabili în maimulte variante metodologice şi se ataşează codului pentru care se determină (însoţindu-l întotdeauna). Camodul, în cazul sistemului de codificare adoptat, se poate stabili cifra 9, iar ca ponderi cifrele 8, 7, 5, 4,2, 1. În vederea desfăşurării calculului, ponderile se vor aranja faţă de cod

Pentru introducerea datelor în calculator se codifică asemănător şi "unităţile de măsură"corespunzătoare fiecărui articol. O modalitate concretă de elaborare a codurilor se prezintă în tabelul 4.3.Menţionăm că se pot adopta şi alte "variante" de combinaţie a sistemelor cifrice de codificare. Indiferentde variantă însă, sistemul utilizat trebuie să permită obţinerea unor coduri cu un număr de caractererelativ redus (pentru a nu încărca inutil capacitatea de înmagazinare a calculatorului), dar prin care seidentifică, până la Pentru introducerea datelor în calculator se codifică asemănător şi "unităţile demăsură" corespunzătoare fiecărui articol. O modalitate concretă de elaborare a codurilor se prezintă întabelul 4.3. Menţionăm că se pot adopta şi alte "variante" de combinaţie a sistemelor cifrice decodificare. Indiferent de variantă însă, sistemul utilizat trebuie să permită obţinerea unor coduri cu unnumăr de caractere relativ redus (pentru a nu încărca inutil capacitatea de înmagazinare acalculatorului), dar prin care se identifică, până la ultima caracteristică, fiecare articol dinnomenclator (şi implicit din fişierul de materiale - fişier nomenclator). De asemenea, sistemul ales

55

trebuie să fie cuprinzător, să permită includerea ulterioară a noi coduri aferente resurselor materialecare nu au fost avute în vedere în faza iniţială de elaborare a nomenclatorului. Asociat sistemului decoduri utilizat de unitatea economică pentru nevoile interne, aceasta trebuie să elaboreze şi un "dicţionarde translaţie" în diferite alte coduri folosite de factorii cu care ea are relaţii de comunicare a informaţieieconomice (furnizori, sistemul statistic, financiar-bancar ş.a.). Pentru simplificarea acţiunii de codificare,s-au creat sisteme informatice adecvate.

Nominalizarea, în dreptul fiecărui articol din nomenclator, a tuturor furnizorilor cunoscuţi şi apreţurilor de ofertă specifice acestora. Aceasta permite ca, în orice moment, factorul interesat să se poatăinforma şi să cunoască toate sursele de furnizare pentru un anumit tip de resursă materială; în raport cuacestea şi condiţiile specifice de furnizare se pot face opţiuni pe criterii economice pentru asigurareamaterială. Pentru o cunoaştere mai extinsă a furnizorilor şi condiţiilor lor specifice de satisfacere a unorcomenzi, alături de cele două informaţii (furnizor-preţ), se pot include în nomenclator şi altele care suntprezentate în purtătorii de informaţii investigaţi (proprii şi din afară) - de exemplu, condiţia franco,modalitatea de plată curent utilizată (anticipat sau după livrare), adresa furnizorului etc. Pe această bazăse elaborează "fişierul furnizorilor', care va cuprinde "cartela informativă" pentru fiecare.

Pentru ca "nomenclatorul" de resurse materiale şi echipamente tehnice să fie de utilitatepractică, să răspundă scopului esenţial pentru care se elaborează "informarea completă, la zi, a factorilorinteresaţi asupra elementelor materiale necesare unităţii economice, ca şi a surselor potenţiale defurnizare etc.", acesta trebuie să răspundă următoarelor cerinţe: să fie complet, adică să cuprindă toatearticolele de care are nevoie întreprinderea, pe toate subsistemele componente, pe întreaga perioadă degestiune; să prevadă poziţii de rezervă pentru includerea ulterioară în cadrul acestuia a noi articoleneprevăzute sau neidentificate iniţial; să cuprindă fiecare articol distinct la o singură poziţie şi să îicorespundă un singur cod; să fie completat la zi (actualizat) cu noile informaţii care impun acţiunea.Numai astfel acest catalog de informare îşi justifică utilitatea şi efortul antrenat în elaborarea şi adaptareasistematică a lui.

4.2 Structura materială a planului şi a programelor

de aprovizionare ale unităţilor economice

Desfăşurarea, la parametrii proiectaţi, a activităţii unităţilor economice presupune asigurarea încondiţii economice, în timp util, ritmic, în cantităţile, calitatea şi sortimentaţia prevăzute, a tuturorresurselor materiale şi energetice necesare pentru toate destinaţiile de consum, şi în primul rândpentru producţia de bază. Aceasta se realizează prin elaborarea, încă înaintea perioadei de gestiune lacare se referă, a unei strategii, a unui plan şi a unor programe de aprovizionare judicioase. Prin planulşi programele de aprovizionare se nominalizează, de fapt, cererile de resurse materiale aleîntreprinderii pe o anumită perioadă (de regulă, de până la un an), pe categorii de resurse (materii primeşi materiale diverse, echipamente tehnice, piese de schimb, diferite repere etc.), nivelul acestora şisursele de acoperire. Datele şi informaţiile respective sunt "estimate" fie în funcţie de elementele certecunoscute, fie în funcţie de previziunile referitoare la activitatea unităţii economice; datele certe suntevaluate pe baza comenzilor ferme de producţie şi a contractelor economice încheiate şi prin care secreează un anumit "grad de certitudine" în asigurarea bazei materiale necesare.

Prin conţinut, planul şi programele de aprovizionare răspund, într-o formă sintetică sauanalitică, la întrebările specifice subsistemului de asigurare materială:

ce anume trebuie comandat şi asigurat pentru perioada de gestiune? în ce cantitate urmează a fi aprovizionată resursa materială pentru orizontul de timp avut în

vedere (an, semestru, trimestru)? din ce surse (interne-proprii sau de la terţi) şi în ce proporţie se prevede acoperirea necesităţilor?

Stabilirea structurii materiale a planului şi programelor de aprovizionare dă răspunsul la primaîntrebare formulată mai sus.

Resursele materiale necesare unei unităţi economice se diferenţiază după mai multe "criterii",astfel:

după importanţa pentru activitatea economică a întreprinderii: vitale, de importanţă mare,medie, mică;

după aria (sfera) consumului: materiale de uz general (utilizabile pe o paletă extinsă dedestinaţii şi de un număr mare de consumatori) şi materiale specifice (consumabile pe o singurădestinaţie de unul sau un număr restrâns de utilizatori);

56

după destinaţia de folosire-consum: materiale destinate producţiei de bază, care defineşteprofilul unităţii economice, şi materiale pentru activitatea auxiliară sau de servire (respectivpentru: efectuarea de lucrări de revizii tehnice şi de reparaţii; confecţionarea de ambalaje;asigurarea condiţiilor normale de muncă; asigurarea funcţionalităţii normale a maşinilor, utilajelorşi instalaţiilor; desfăşurarea producţiei de SDV-uri şi a activităţii de întreţinere şi recondiţionare aacestora ş.a.). Din acelaşi punct de vedere, combustibilul şi energia electrică se individualizeazăpe: consum în scopuri tehnologice, ca forţă motrice, pentru încălzit, pentru iluminat, după cazşi tip de resursă; după natura resursei se desprind: materiale metalurgice feroase şi neferoase,materiale şi produse plate din lemn, materiale şi produse chimice, combustibili şi lubrifianţi,materiale textile ş.a.;

după sursa de provenienţă: resurse materiale din ţară (indigene) şi din import (pe relaţii: vest,est ş.a.);

după forma de aprovizionare: resurse materiale care se asigură direct de la producători, şi celede la unităţi en gros specializate în comercializarea de produse;

după forma şi stadiul tehnic de prezentare (prelucrare): resurse materiale aflate în fazeleprimare de prelucrare şi respectiv cu un grad avansat sau definitiv de prelucrare (aşa cum suntpiesele, reperele, subansamblele care se aprovizionează pentru a fi încorporate în produsul ce sefabrică);

după efortul financiar antrenat la cumpărare şi stocare: foarte mare, mare, mediu, redus; după gradul de certitudine (sau de risc) în asigurarea de pe piaţă: mare, mediu, mic sau

necritice, critice;

după posibilităţile de substituire: nesubstituibile, parţial sau integral substituibile ş.a.

Cunoaşterea unor asemenea diferenţieri ale resurselor materiale este necesară pentru a se realizarolul şi importanţa diferită a lor pentru activitatea unităţii, atenţia şi gradul de exigenţă care trebuiemanifestate în procesul aprovizionării şi gestionării lor, strategia care trebuie conturată în procesulasigurării materiilor prime şi materialelor, sistemele şi tipurile de gestiune cele mai eficiente ş.a.

Gama extrem de mare de resurse, ca şi condiţiile de asigurare şi de folosire foarte diferite,sugerează că procesului de aprovizionare, pe fazele lui - planificare, programare, organizare, derulare,evidenţă, urmărire, control, analiză, evaluare - îi este specific un volum amplu de muncă. Ca urmare,desfăşurarea acestuia cu operativitate şi eficienţă, în concordanţă cu cerinţele de consum din unitateaeconomică, necesită un "sistem informaţional" simplu, cuprinzător, aşezat pe baze informatice.

4.3 Indicatorii care definesc conţinutulplanului de aprovizionare materială

Prin planul de aprovizionare se conturează politica globală în asigurarea bazei materiale şicuechipamente tehnice necesare unei unităţi economice pentru o anumită perioadă de timp, de regulă un an;orizontul de timp poate fi şi mai mare, caz în care, datele de evaluare a strategiei în aprovizionareamaterială au, de această dată, un caracter de previziune, de evoluţie probabilă.

Acestea reprezintă baza orientativă pentru delimitarea cadrului în care conducerea unităţiieconomice îşi organizează întreaga activitate de aprovizionare.

În definirea conţinutului planului şi programelor de aprovizionare materială se au în vedere"obiectivele strategice" specifice acestui domeniu de activitate, ca şi modalităţile de acţiune care asigurăîndeplinirea lor.

"Obiectivul de bază" al strategiei în aprovizionare este: "acoperirea (asigurarea) completă şicomplexă a cererilor de consum ale întreprinderii, cu resurse materiale de calitate, ritmic şi la timp,în condiţiile unei stricte corelaţii a momentelor calendaristice de aducere a acestora cu cele la carese manifestă consumul lor, asigurate de la furnizori care practică preţuri de vânzare avantajoase,prezintă grad ridicat de certitudine în livrări, care antrenează pentru achiziţie, transport şi stocareun cost minim".

Acestui "obiectiv de bază" i se asociază o serie de obiective derivate între care reţinem: formarea unor stocuri minim - necesare, care asigură o viteză accelerată a mijloacelor

circulante aferente;

57

menţinerea stocurilor efective în limitele maxime şi minime estimate;

protecţia şi conservarea raţională a resurselor materiale pe timpul depozitării-stocării; asigurarea unui grad de certitudine ridicat în aprovizionarea materială pe un orizont lung

de timp.

Îndeplinirea unor asemenea "obiective" necesită punerea în valoare a următoarelor modalităţi deacţiune:

elaborarea unor planuri şi programe de aprovizionare fundamentate pe bază dedocumentaţie tehnică şi economică de execuţie a produselor, lucrărilor şi prestaţiilor;

prospectarea pieţei din amonte în vederea depistării furnizorilor cu cele mai avantajoasecondiţii de livrare şi testarea credibilităţii acestora;

pregătirea judicioasă, în amănunt, a acţiunilor de negociere în scopul obţinerii unor preţuriavantajoase la achiziţia resurselor materiale şi echipamentelor tehnice, a rabaturilorcomerciale, a bonificaţiilor;

preocuparea continuă pentru organizarea şi concretizarea cu preponderenţă pe bază decontracte comerciale, a relaţiilor de colaborare cu partenerii furnizori, încheiate pe un orizontcât mai lung de timp - aspect care asigură stabilitate în timp în aprovizionarea materială;

aplicarea unor modele economico-matematice exigente în dimensionarea stocurilor, a unormetode şi tehnici eficiente şi de utilitate practică pentru urmărirea şi controlul dinamiciistocurilor;

asigurarea unor condiţii raţionale de protecţie-conservare a resurselor materiale pe timpulstocării;

aplicarea în procesele de aprovizionare-stocare a unui sistem informaţional simplu, operativ, cusferă extinsă de cuprindere, informatizat ş.a.

Pe această bază strategică se trece la elaborarea planului şi programelor de aprovizionarematerială a întreprinderilor.

Conţinutul final al planului de aprovizionare trebuie să evidenţieze o situaţie reală, judiciosdimensionată în ceea ce priveşte volumul necesarului de consum, care se va corela ulterior cu strategiagenerală conturată de conducerea asigurării materiale în raport cu tendinţele şi mutaţiile ce seînregistrează pe piaţa internă şi internaţională de materii prime.

Ca urmare, strategia în aprovizionare se va afla continuu sub influenţa modificărilor de ordintehnic, tehnologic şi organizatoric care au loc în unităţile economice, a celor legate de volumul şistructura activităţilor specifice acestora, a rezultatelor cercetării ştiinţifice care contribuie la îmbună tăţireastructurii materiale necesare, la extinderea folosirii de înlocuitori, a materialelor refolosibile, la reducereaconsumurilor specifice de resurse materiale şi energetice şi, nu în ultimul rând, a mutaţiilor de pe piaţa defurnizare.

Toate aceste elemente prezentate mai sus evidenţiază faptul că, prin strategia în aprovizionare, seurmăreşte ca permanent să se asigure o "strictă" corelare între necesităţile de consum ale unităţiloreconomice cu potenţialul, pe structură, de resurse materiale care poate fi asigurat; aceasta în scopulîndeplinirii "obiectivelor" de ansamblu ale activităţii unităţilor economice.

"Conţinutul" planului şi programelor de aprovizionare a unităţilor economice se defineşte prinmai mulţi "indicatori specifici" care, în funcţie de natura lor economică, pot fi grupaţi pe două categorii:a. "indicatori" care reflectă necesităţile (cererile) de consum de materii prime, materiale,

combustibili, energie, lubrifianţi, piese de schimb ş.a., destinate realizării activităţii deansamblu a unităţii economice, în primul rând a celei de bază (fabricaţia de produse,executarea de lucrări sau prestaţia de servicii), în vederea îndeplinirii obiectivelor strategicefinale;

b. "indicatori" care evidenţiază sursele şi potenţialul de acoperire cantitativă şi structuralăcu resurse materiale a necesităţilor de consum (de la pct.a).

Conţinutul şi structura planului şi programelor de aprovizionare materială al unei unităţieconomice se prezintă în tabelul 4.6.

58

Tabelul nr. 4.6

Necesităţile de resurse materiale pentru consum -Necesar de consum

Resurse pentru acoperirea necesităţilor de consum(pe surse de provenienţă) - Resurse

1. Necesar pentru realizarea planului şiprogramelor de producţie, desfăşurareaactivităţii de ansamblu a unităţii econo-mice - Npl2. Stocul de resurse materiale la sfârşitulperioadei de gestiune - Ssf3. Necesar total de resurse materialepentru realizarea planului de producţiespecifică a unităţii economice, a activi-tăţii generale a acesteia - Ntpl (rd.1+rd.2)

a. Surse interne (proprii) ale unităţiieconomice:1. Stocul preliminat de resurse materialepentru începutul perioadei de gestiune - Spf

2. Alte resurse interne - ARib. Surse din afara unităţii economice:3. Necesar de aprovizionat cu resursemateriale de pe piaţa internă şiinternaţională de materii prime şi produse- Na(A)

Total necesităţi de resurse materiale şi energeticepentru desfăşurarea activităţii de ansamblu aunităţii economice (Ntpl)

Total resurse materiale şi energetice de acoperirea necesităţilor de consum ale unităţii economice(Spf+ARi+Na)

4.4 Elaborarea planului şi a programelorde aprovizionare materialăa unităţilor economice

4.4.1. Metode de calcul al necesităţilor de materiale şi echipamente tehnice

În procesul de elaborare a strategiei în domeniul aprovizionării, o atenţie deosebită se acordădeterminării "necesarului" de resurse materiale destinate realizării activităţii de bază (fabricaţiei deproduse, executării de lucrări sau prestaţii de servicii) -Npl. Cu acest prilej, se dimensionează, pestructură, cantităţile de resurse materiale şi energetice de care trebuie să dispună sau care urmează să şi leasigure unitatea economică pentru realizarea, la parametrii stabiliţi, a producţiei fizice contractate saudestinate să onoreze comenzile clienţilor reali şi potenţiali.

În calculele de fundamentare a necesităţilor (cererilor) de resurse materiale pentru consum(Npl) se folosesc mai multe metode, care, în practica economică de specialitate, îmbracă forme concretespecifice fiecărei ramuri, subramuri, sector de activitate, grupe de produse sau de lucrări şi prestaţii.Metodologia de calcul este influenţată şi de natura resurselor materiale şi energetice, de sursa deprovenienţă şi forma de asigurare etc. Metodele cu caracter mai larg de aplicabilitate sunt:

• Metoda de calcul direct, care ia în calcul volumul fizic, pe structură, al producţiei prevăzutepentru fabricaţie (Qp) şi "consumul specific standard" stabilit prin proiect, reţetă de fabricaţie etc. care,în practică, este cunoscut sub denumirea de normă de consum (Nc)

Metoda de calcul direct se utilizează în două variante, în funcţie de modul de exprimare avolumului de producţie şi a normei de consum specific:

a. metoda de calcul direct pe piesă,

b. metoda de calcul direct pe produs• Metoda de calcul pe bază de analogie se foloseşte pentru stabilirea necesarului de

materiale pentru "produsele noi", care nu au mai fost fabricate, dar urmează să fie trecute în producţia deserie, iar normele de consum specific din documentaţie nu sunt încă definitivate. Calculul porneşte de laconsumurile specifice din documentaţia produselor asemănătoare, fabricate anterior sau aflate înparalel în fabricaţie curentă (Nca) şi volumul estimat al producţiei pentru produsul nou (Qpn);rezultatul se corectează cu un coeficient (s) care exprimă raportul (de greutate, mărime, complexitate etc.)dintre principalele caracteristici ale produselor noi şi ale celor analoage. Cu ajutorul acestei metode seestimează necesarul de materiale într-o primă etapă; ulterior, până la trecerea efectivă în fabricaţia deserie, trebuie să se elaboreze şi definitiveze normele de consum specifice proprii pentru fiecare tip,

59

sortiment sau variantă constructivă de produs nou asimilat, pe baza documentaţiei tehnico-economiceaferente.

Metoda de calcul pe bază de analogie conduce la determinarea unor necesităţi de materiale maimari sau mai mici decât cele reale, în funcţie de relativitatea gradului de exprimare a diferenţelor întreproduse de către coeficientul de corecţie. Din această cauză, metoda respectivă se aplică foarte rar, îndeterminări globale ale necesarului de materiale sau în calculele de dinamică, de tendinţă, pentruaprecierea pe o perioadă mai lungă a evoluţiei consumului de materiale.

• Metoda indicelui global de consum la un milion de lei producţie nominalizată sefoloseşte la stabilirea necesarului de materiale când unitatea economică nu are "nominalizată

integral", la data elaborării planului, producţia marfă pe volumul şi structura fizică prevăzute pentrufabricaţie. Prin această metodă, necesarul de consum se determină în mai multe etape:

a. stabilirea necesarului de materiale aferent producţiei fizice nominalizate (Nn)

b. determinarea "indicelui mediu de consum" de materiale pentru fabricaţia unuimilion de lei producţie nominalizată (lgc)

c. stabilirea necesarului de materiale aferent producţiei nenominalizate (Nnn

d. determinarea necesarului de materiale pentru îndeplinirea planului la întreagastructură a producţiei (Npl)Metoda indicelui global de consum la un milion de lei producţie nominalizată conduce însă la

obţinerea unor rezultate de regulă aproximative, deoarece "se extrapolează" consumul de materialeaferent producţiei fizice nominalizate asupra celei nenominalizate, fără o fundamentare riguroasă."Diferenţele fizice" de volum şi structura dintre cele două categorii de produse, precum şi deosebirileconstructive, de tehnologie, de complexitate, de componenţă materială, nu pot asigura determinareaastfel a unui necesar real de materiale. Această metodă poate fi utilizată în cazul unei structuriconstante a producţiei de la o perioadă la alta, precum şi atunci când este necesară determinareavolumului de materiale pentru lucrări de construcţii, de întreţinere şi reparaţii sau pentru producţiasecundară a atelierelor întreprinderii.

• Metoda coeficienţilor dinamici, care are un pronunţat caracter statistic şi presupuneextrapolarea datelor privind consumul de materiale din perioada de bază şi pentru anul următor.

Metoda de calcul pe baza sortimentului tip este utilizată atunci când se fabrică o gamăsortimentală de produse foarte largă. În această categorie se includ unităţile din industria textilă, aconfecţiilor, a pielăriei, din industria alimentară etc., care înregistrează variaţii mari de structură aproducţiei pentru fiecare produs, ca urmare a influenţelor determinate de modă, de anotimp, specificzonal, comenzi neprevăzute etc. Prin această metodă, necesarul de materiale se determină în funcţiede volumul total de producţie (Q) pentru o anumită grupă de produse luată în calcul (de exemplu:bocanci, pantofi, rochii, costume etc.) şi norma de consum estimată care corespunde sortimentuluitip ales (Ncst);

• Metoda de calcul al necesarului de materiale aferent producţiei, prevăzută, a se obţine pebază de şarjă, se utilizează în industria siderurgică, cea chimică, a materialelor de construcţii etc., deci înprocesele de producţie în care mai multe materiale participă "simultan" şi în proporţii diferite la fabricareaunui produs corespunzător reţetelor de fabricaţie specifice. Prin această metodă, necesarul de materialese determină în trei etape:

1. se stabileşte "volumul de material bun turnat"

2. se determină "necesarul global pe şarjă" (Ngş

3. se calculează "necesarul" pentru fiecare materie primă ce intră, conform reţetei defabricaţie, în volumul global al şarjei.În cazul mijloacelor de transport auto, necesarul de combustibil şi ulei este influenţat de mai

mulţi factori între care mai importanţi sunt: caracteristicile tehnice de consum ale automobilelor;mărimea parcursului prevăzut a se realiza şi condiţiile în care urmează a se efectua deplasarea(categoria de drum, tractare de remorci, circulaţie în localităţi urbane, utilizarea instalaţiilor speciale dindotarea automobilelor etc.); gradul de încărcare a automobilelor; condiţiile de climă; condiţiile deexploatare a automobilelor ş.a. Determinarea se face pe tipuri şi mărci de automobile, pornind de laconsumurile medii de combustibil şi ulei pe suta de km echivalenţi (precizate pe bază de măsurători şiverificate în practica de exploatare - fiind menţionate, de regulă, şi în cartea maşinii de către producătoriiautovehiculelor respective).

Pentru determinarea necesarului de mijloace de transport intern se are în vedere, într-o primăetapă, stabilirea tipurilor care urmează a fi folosite (electrocare, motocare etc.) şi a regimului de

60

funcţionare în timp (unul, două sau trei schimburi). Totodată, se alege şi sistemul eficient de transport(radial, circular ş.a.) care va influenţa direct gradul mediu de folosire a capacităţii mijlocului de transportşi sfera de servire (numai la deplasarea materialelor de la depozit la secţiile consumatoare sau/şi pentrutrecerea semifabricatelor, subansamblelor, pieselor de la o secţie la alta ş.a.m.d.).

Includerea în stocul la sfârşitul anului a stocului curent la dimensiunea maximă în toatecazurile, indiferent de eşalonarea calendaristică prevăzută pentru reîntregirea acestuia, conduce lasuprastocare de resurse materiale, deci la imobilizarea de fonduri financiar-valutare nejustificateeconomic şi implicit la scăderea eficienţei folosirii lor. O asemenea situaţie nu este compatibilă cufuncţionarea unităţilor în economia de piaţă, care impune gestionarea exigentă a resurselor de orice fel,evitarea blocărilor de fonduri, aşezarea pe criterii strict economice a activităţii generale a acestora.Întrucât este dificil să se ia în calcul pentru fiecare sortiment de material nivelul la care s -ar afla stoculcurent la sfârşitul perioadei de gestiune (nivel condiţionat de eşalonările calendaristice ale livrărilor demateriale convenite cu furnizorii, care se pot sau nu cunoaşte la momentul determinării), într-o primăfază, se poate adopta ideea includerii integrale a stocului curent în cadrul celui la sfârşitul anului; în adoua fază, se va modela (reaşeza) dimensiunea acestuia în raport cu situaţiile care decurg din elementelestabilite cu furnizorii pe linia termenelor calendaristice de livrare. Această adaptare se încadrează înacţiunea generală de prevenire a suprastocărilor şi deci a imobilizărilor nejustificate economic. Alături destocul curent, în cadrul stocului la sfârşitul perioadei de gestiune se vor mai cuprinde stocurile desiguranţă, de condiţionare şi pentru transport intern (numai după analize prealabile ale condiţiilor caresă le justifice formarea şi existenţa concomitentă a acestora). Pentru resursele la care se are în vedereconstituirea de stoc pentru sezonul de iarnă, în cadrul stocului la sfârşitul perioadei de gestiune se vacuprinde numai acea parte care se prevede a fi folosită pentru alimentarea cererilor de consum înperioada de iarnă care se estimează pentru anul următor, inclusiv stocul de siguranţă constituibil pentruprotecţie în eventualitatea prelungirii acesteia. În consecinţă, "stocul la sfârşitul perioadei de gestiune"este dat de "stocul mediu de producţie", după caz, de "cel maxim".

Această modalitate de interpretare a conţinutului stocului la sfârşitul anului are un caracterasigurator în acoperirea cererilor pentru consum pe întreaga perioadă de gestiune; situaţia implică însăun efort investiţional mai mare în aprovizionare-stocare, care este însă amortizat de efectele generate prinîndeplinirea funcţiilor care le sunt specifice stocurilorcurente şi de siguranţă. Ideea porneşte de la faptulcă, prin includerea în "stocul de la sfârşitul perioadei" a celui curent se creează premisele amplificăriinecesarului total de resurse pentru consum; se face abstracţie de faptul că stocul curent se formeazăpe seama şi în cadrul necesarului propriu-zis de consum şi nu peste nivelul acestuia. Dacă luăm înconsiderare această subliniere, atunci în stocul la sfârşit de perioadă, teoretic, nu trebuie inclus stoculcurent; deci, stocul la sfârşit de an va fi dat, în acest caz, numai de stocul de siguranţă. Dacă se are învedere însă încetarea consumului unei resurse până la sfârşitul perioadei de gestiune, înseamnă că, laîncheierea acesteia, în depozitul unităţii nu trebuie să rămână nici un stoc. În această nouă situaţie nu sejustifică prevederea formării stocului la sfârşit de perioadă nici la nivelul stocului de siguranţă.

În concluzie, stocul la sfârşitul perioadei de gestiune se constituie numai la resursele pentru carese estimează extinderea consumului şi în perioada următoare, nivelul de formare intrând sub incidenţainterpretărilor de mai sus.

"Necesarul total de resurse materiale" pentru realizarea planului şi programelor de producţie, aactivităţii de ansamblu a unităţii economice reprezentă al treilea indicator de exprimare a necesităţilor(cererilor) de consum; acesta este o sumă a necesarului de consum prezentat mai înainte şi a stocului lasfârşitul perioadei Acest "indicator" (Ntpl) asigură evaluarea estimativă a tuturor necesităţilor deconsum pentru un anumit tip de resursă faţă de care se stabilesc în continuare, sursele de acoperire şipotenţialul în care acestea urmează să îşi aducă aportul. Deci, planul şi programele de aprovizionare vorcuprinde, alături de necesităţile de consum certe şi probabile, şi indicatorii de evaluare a resurselormateriale, pe surse de provenienţă, (care vor fi aprovizionate sau, după caz, puse la dispoziţie din surseproprii pentru acoperirea necesităţilor interne).

4.4.2. Indicatorii de evaluare a resurselor - pe surse de provenienţă - destinate acopeririinecesităţilor (cererilor) de consum ale întreprinderii

Aşa cum s-a menţionat mai înainte, cea de a doua parte a planului şi programelor deaprovizionare a unităţilor economice evidenţiază "resursele" - pe surse de provenienţă - care pot fiacţionate pentru acoperirea necesităţilor de materiale prezentate mai sus. Aceste resurse, care suntasigurabile din surse interne şi din afara unităţii, se exprimă prin "stocul preliminat la începutulanului de plan", "alte resurse interne" şi "necesarul de aprovizionat"; şi aceşti indicatori seestimează, firesc, anticipat perioadei la care se referă şi se adaptează ulterior (inclusiv pe parcursulperioadei de gestiune) în funcţie de condiţiile noi care apar în unitatea economică şi în afara ei.

61

"Stocul preliminat de resurse materiale la începutul perioadei de gestiune" (Spî), exprimăcantitatea de materiale care se prevede să existe la momentul respectiv în depozitele unităţii economiceîn scopul alimentării consumului în primele zile ale acesteia. Este o mărime probabilă care se"extrapolează" pornind de la stocul efectiv existent în depozitul unităţii economice (Sex), de la intrărilede materiale (I0) care se prevăd a se mai înregistra în perioada curentă de până la încheierea acesteia şi dela consumurile certe sau/şi probabile de resursă aferente aceleaşi secvenţe de timp (C0).

4.5 Sistemul „Planificării cererilorde materiale - MRP"

Abordarea problematicii conducerii computerizate a aprovizionării se poate realiza în contextulmai multor sisteme folosite în practica unităţilor economice. Aceste sisteme tratează problematicaacoperirii cererilor de consum în "strictă corelaţie" cu nivelul stocurilor care se constituie sau există laun moment dat într-o întreprindere, cu dimensiunea, pe structură, a consumurilor, eşalonate în timp, şi,respectiv, cu loturile economice "de comandat" la anumite momente calendaristice. Între sistemele careprezintă mai mare interes practic reţinem pe cel al "Planificării Cererilor de Materiale" (MRP).

Sistemul MRP este descris de Jack Meredith în lucrarea "The management operations"Semnificativ este faptul că în planificarea cererilor de materiale este necesar un volum mare deinformaţii referitoare la activitatea de producţie, de stabilire a consumurilor specifice (a normelor deconsum) pe bază de documentaţie tehnico-economică, de dimensionare a stocurilor pe criterii economice,de elaborare a programelor de recuperare a resurselor interne reutilizabile ş.a. Componentele şi fluxurilede informaţii necesare planificării cererilorde materiale, după sistemul MRP

Al doilea suport de date este "fişierul normelor de consumuri specifice" - FNC sau FCSD, careva indica materiile prime, piesele, subansamblele, alte componente necesare fabricaţiei şi cantităţilemaxime de asemenea resurse care pot fi folosite, conform documentaţiei tehnico-economice, pentruobţinerea unei unităţi de produs finit, de sortiment sau variantă constructivă a acestuia, de execuţie a uneiunităţi de lucrare sau de prestaţie. Rezultatul calculelor efectuate prin folosirea informaţiilor din fişierulnormelor de consum - FNC şi cel al "programelor de fabricaţie -FPP", se concretizează în elaborarea"bilanţurilor materiale". Acestea evidenţiază concret cantităţile de materiale care trebuie eliberate dinstocuri, destinaţia de utilizare a acestora, partea din cadrul lor care se va înmagazina în produsele finiteprevăzute pentru fabricaţie, cea care se va regăsi sub formă de resturi materiale (şpan, pilitură, rumeguş,talaş etc.), sau care se va pierde în procesele de prelucrare.

Pornind de la fluxul tehnologic de fabricaţie a produsului, ca şi de la componenţa acestuia, se potîntocmi mai departe programe concrete de alimentare a secţiilor, atelierelor de producţie, pe bazacărora se vor formula cererile de materiale. Aceste cereri se vor înscrie în bonurile de materiale carevor cuprinde cantităţile pe fiecare reper care trebuie eliberate pentru consum. În cazul elaborării de fişe-limită de alimentare, în cadrul lor se vor preciza cantităţile care se vor elibera din depozit, repartizateeşalonat în timp în raport cu momentul la care sunt necesare, pentru trecerea efectivă a acestora înconsum. Fişa limită de consum se prezintă sub forma unei liste a reperelor structurate pe fiecare produs.Prin cumularea conţinutului acestor fişe de consum, întocmite pentru toate produsele prevăzute pentrufabricaţie, se elaborează un "raport special" - component al sistemului MRP. Pe baza acestuia se defalcănecesarul de materiale pentru unul sau toate produsele care se execută într-o perioadă determinată (osăptămână, o lună etc.). În acelaşi timp, se prefigurează şi modul de alcătuire a produsului, din articolelecomponente pe faze de fabricaţie.

Fişa de consum prezintă produsul la "nivelul cel mai înalt" de compunere considerat nivelulzero. Subansamblurile şi reperele care intră direct în produsul finit sunt numite componente de nivel 1;reperele şi subansamblurile care intră în componentele de nivel 1 sunt considerate de nivel 2 ş.a.m.d.Aşadar, programul de fabricaţie (PF) indică produsul de executat, cantitatea prevăzută şi perioada delansare - fabricaţie, iar pe această bază se elaborează fişa de consum pentru acel produs pe nivelele decompunere pe care le implică tehnologia de obţinere.

Momentele de prelucrare sau de punere în operă a articolelor componente ale produsului sedesprind din "diagrama de execuţie" a acestuia în timp. Aceasta se elaborează, din aval în amonte,pornind de la termenul de livrare a produsului solicitat de clienţi şi luând în calcul duratele deprelucrare-montaj sau de comandă-aprovizionare la terţi pentru fiecare reper component. Un exemplu de

62

desfăşurare în timp a execuţiei produsului i (diagrama de execuţie), a cărui structură imaginară decompunere implică trei nivele (faze).

"Fişierul stocuri - FS" pune la dispoziţie informaţii privind cantitatea din fiecare articol existentîn depozit. În raport cu informaţiile din acest fişier, cu cele din bilanţurile materiale sau din fişele deconsum, în care se formulează cererile de resurse, se calculează "cantităţile economice de comandat",pe cicluri de aprovizionare.

Acest fişier se actualizează permanent, el fiind continuu sub influenţa acţiunilor de intrare deresurse materiale în depozitele unităţii şi a celor de ieşire pentru consum. Dacă evidenţa intrărilor şiieşirilor din stoc se ţine manual, exactitatea informaţiei are o precizie relativă de numai 70%, în timp cerealizarea operaţiei pe calculator înseamnă o precizie de 95-99%. În primul caz, timpul necesar este cumult mai mare în raport cu varianta utilizării mijloacelor electronice de calcul.

"Situaţiile" care se obţin prin prelucrarea în cadrul "sistemului MRP" a datelor de intrare,specificate mai înainte, centralizate în F.P.P., F.N.C., F.S., sunt: comenzile care se programează pentrulansare în fabricaţie curentă, cele noi, acceptate sau care se urgentează, a căror execuţie se amână saupentru care se fac renunţări (ca situaţii de excepţie), comenzile pentru perioade viitoare, necesarul pestructură a resurselor materiale pe întreaga perioadă de gestiune, din care cel aferent comenzilor carese trec în execuţie pe secvenţe ale acesteia. Prin aceste informaţii se răspunde la întrebările: când suntnecesare resursele? când să comanzi pentru ca articolele să fie primite înaintea datei la care este nevoiede ele? ce să comanzi şi în ce cantităţi?

Planul cererilor de materiale se elaborează defalcat pe nivelele de obţinere a produselor de lanivelul zero la n, aşa cum s-a mai specificat. Dacă un articol este necesar la mai multe produse seelaborează planul cererilor (de necesităţi) pe ansamblul produselor prevăzute pentru fabricaţie. Deexemplu, la nivelul 1 de execuţie este nevoie de un articol care se foloseşte la mai multe produse, pentrucare timpul de achiziţie este de 4 săptămâni. Dacă momentul la care este necesar articolul este săptămâ naa 10-a înseamnă că comanda de achiziţie va fi lansată în săptămâna a 6-a (10-4). La fiecare nivel seutilizează aceeaşi procedură. Toate cererile la nivele superioare generează cereri la nivele inferioare.Acestea se cumulează la fiecare nivel pentru fiecare articol, în final, fiind elaborat un plan de necesităţipe ansamblu. Acesta va suporta modificări în raport cu mutaţiile care se produc în planul şi programelede producţie (determinate de priorităţi sau amânări în execuţia diferitelor comenzi de produse emise declienţi). Pe baza determinărilor privind necesităţile de consum şi a stocurilor existente în depozite lamomentul acţiunii sau preliminate pentru începutul perioadei vizate, se elaborează în continuare planulde asigurare (aprovizionare) pentru fiecare resursă materială, pe total şi eşalonat în timp (deci, implicit acantităţilor de comandat).

Concepţia sistemului MRP este aplicabilă industriilor prelucrătoare, în construcţii montaj şi însfera serviciilor. În primul sector de activitate aplicarea sistemului este mai dificilă datorită complexităţiiproduselor, nivelelor multiple de execuţie a acestora, componenţei extrem de variate a lor. Ceea ce estespecific oricărui sistem se referă la conceptele comune utilizabile: estimări în fabricaţie, înaprovizionare, fişe de consum sau bonuri de materiale, timpi de conducere a proceselor, stocuriexistente în depozite, nivelele loturilor de comandat etc. Sistemul presupune formarea stocului desiguranţă numai la articolele critice (cele al căror furnizor prezintă un grad mare de incertitudine sau derisc) sau la cele la care cererea este necunoscută. Acest stoc va îndeplini funcţia care îi este specifică.

În ceea ce priveşte modul de stabilire a "cantităţilor economice de comandat" în sistemul MRP,prin care se răspunde la întrebarea cât să comanzi?, în special când cererea este intermitentă, obiectivulgeneral are în vedere echilibrarea comenzii sau a costurilor de lansare a acesteia cu cele de menţinere astocului (de stocare). Un mod de acţiune este de a determina, prin încercări, cantitatea optimă decomandat care să satisfacă programul cererilor şi necesită cheltuieli cât mai mici; în acest sens se potfolosi modele economico-matematice, abordarea fiind însă laborioasă, necesitând folosirea calculatoruluidatorită volumului mare de muncă şi complexităţii calculelor. O altă cale este folosirea algoritmuluiWagner-Whitin care presupune determinarea sistematică a mărimii optime a lotului prin evaluareatuturor căilor posibile de comandă care să satisfacă programul eşalonat al cererilor pentru consum.Neajunsul metodei este timpul de calcul mare, când numărul alternativelor de comandă creşte. Al treileamod de abordare are în vedere compararea costurilor de lansare - achiziţie a comenzilor cu cele destocare pentru mărimile de lot rezultate din cumularea cerinţelor pe faze de timp de acoperire a acestora.De exemplu, presupunem că din cumularea cererilor la materia primă i, pe nivelele la care este necesară, arezultat că aceasta este de 100, 50 şi 75 unităţi programate pentru săptămânile 13, 18 şi 21. Stabilirealotului economic de comandă-aprovizionare va implica, după al treilea mod de abordare, patru variantede calcul:

63

emiterea a trei comenzi (respectiv pentru 100, 50 şi 75) în săptămânile 13, 18 şi 21; emiterea a două comenzi (una pentru 100+50 şi a doua pentru 75) în săptămânile 13 şi 18; emiterea a două comenzi (una pentru 100 şi a doua pentru 50+75) în săptămânile 13 şi 18; emiterea unei singure comenzi pentru toate cele trei cantităţi (100+50+75) în săptămâna a 13-a.

Din compararea costurilor de lansare şi stocare aferente celor patru situaţii, va rezulta cea maieconomică.

A patra modalitate de abordare este cea a echilibrării parţiale periodice, prin care se încearcăegalizarea costului de lansare a unei comenzi cu costul stocării lotului comandat (se are în vedere căoptimul se obţine la egalitatea cheltuielilor de lansare cu cele de stocare).

Pentru ca sistemul MRP să fie eficient este necesară aplicarea acestuia într-un sistem integrat caresă aibă în vedere intercondiţionarea dintre activităţile unităţilor economice. Dacă MRP nu este legat desistemul de achiziţionare-contractare a cantităţilor de materii prime necesare, de cel de programare amuncii la centrele de producţie, de conducerea controlului de calitate, el nu generează beneficiilescontate. Deci, orice sistem nou utilizat într-o întreprindere trebuie legat cu sistemele de interfaţă prinintrările şi ieşirile sale.

4.6 Bilanţurile materiale

Elaborarea strategiei, a planurilor şi programelor de aprovizionare, este strâns legată defundamentarea acestora, de justificarea tehnică şi economică a modului şi gradului în care vor fi utilizateresursele materiale care se prevăd a fi asigurate de unitatea economică într-o anumită perioadă de gestiuneşi pentru care urmează a fi antrenate fondurile financiare alocate. Un asemenea "instrument" defundamentare a utilizării resurselor materiale, de control şi urmărire a gospodăririi raţionale a materiilorprime şi materialelor îl constituie "bilanţurile materiale". Aceste instrumente cuprind, în esenţă,cantităţile de materii prime şi materiale care se prevăd a fi introduse în procesele de producţie, pe celecare se regăsesc în produsele finite, precum şi cantităţile, pe structură, a resurselor materialerefolosibile şi a eventualelor pierderi. Raţiunea economică a elaborării bilanţurilor materiale şienergetice este aceea de a pune la îndemâna specialiştilor din unităţile economice un instrument eficientde elaborare a strategiei privind modul de folosire a unor asemenea resurse; utilitatea practică a întocmiriişi a urmăririi modului în care se respectă bilanţurile materiale constă în sensul că acestea:

asigură o fundamentare judicioasă a necesarului de materii prime şi materiale, pornind de laproducţia fizică prevăzută pentru fabricaţie, de la normele de consum specific şi coeficienţii deutilizare a materialelor stabiliţi pe bază de documentaţie tehnico-economică;

permite identificarea tehnologiilor, reperelor şi produselorla care materialele sunt utilizateneeficient; în consecinţă, asigură suportul documentar în luarea măsurilor care se impun, după caz,în proiectare şi în fabricaţie;

oferă posibilitatea identificării cantităţilor de materiale rezultabile din debitări, croiri, prelucrăricare pot fi utilizate şi valorificate ca atare sau prin prelucrări simple (atât în interiorul unităţii,cât şi prin vânzare la alte unităţi); acest aspect asigură o creştere a gradului de valorificare amateriei prime şi, prin aceasta, sporirea veniturilor întreprinderii;

evită formarea de stocuri prea mari, generatoare de penalizări care afectează eficienţa economică.Elementele de mai sus se pun în evidenţă prin conţinutul bilanţurilor materiale care poate fi

structurat, în forma sintetică de prezentare, pe trei capitole distincte:Cap.A în care se evidenţiază sintetic: necesarul brut de materiale Npl care se prevede pentru

trecere în prelucrare în perioada de gestiune; necesarul net Nn (cantitatea ce urmează a fiîncorporată în produsele finite programate pentru fabricaţie); materialele refolosibile şipierderile care se vor înregistra în procesele de prelucrare, după caz, şi în proceseleanterioare (aprovizionare-depozitare), - Mrp;

Cap.B în care se evidenţiază baza de calcul şi fundamentare a necesarului brut şi net, ca şirezultatele aplicării acesteia (respectiv: producţia fizică, norma de consum specifictehnologic, consumul net şi rezultatele determinărilor: necesar brut şi net);

Cap.C în care se evidenţiază, pe structură şi forme de regăsire, cantităţile de materialerefolosibile şi, după caz, de pierderi, cu precizarea destinaţiilor de folosire şi valorificare aresurselor reutilizabile.

Această structurare este determinată de însuşi conţinutul normelor de consum specific din

64

documentaţiile tehnico-economice ale produselor care de fapt reprezintă un bilanţ material localizat lanivelul unui produs.

Indiferent de gradul de profunzime (respectiv, pornind de la operaţie, fază etc.), în final bilanţultrebuie elaborat la nivelul unităţii economice ca "instrument sintetic de analiză şi control" destinatfactorilor de conducere; acesta va reprezenta baza fundamentată pentru decizii referitoare la: creştereagradului de utilizare productivă a materialelor, perfecţionarea tehnologiilorde fabricaţie, modernizareadotării tehnice, reducerea consumurilor, evitarea risipei, a pierderilor nejustificate economic ş.a. Laelaborarea bilanţului pe material şi produse se iau în calcul, de regulă, normele de consumuri specificetehnologice care se folosesc la determinarea cantităţii de material care se elaborează din depoziteleunităţii economice pentru prelucrare în secţia, atelierul i în concordanţă cu programele de fabricaţie aleacestor subunităţi. Pentru aceasta se apelează la fişele tehnologice şi planurile de operaţii ale fiecăruireper, piesă care urmează a fi executată şi din care rezultă greutatea netă, normele de consum specifictehnologic prevăzute, materialele refolosibile şi pierderile tehnologice. Când materia primă necesităcroire, debitare sau predebitare, resturile materiale reutilizabile şi pierderile urmează a fi evidenţiate prinluarea în calcul a normei de consum specific de aprovizionare prezentată în documentaţia de execuţie aprodusului sau lucrării. Este bine ca în bilanţ să se înscrie şi destinaţiile de folosire sau valorificare aresturilor materiale rezultabile laanumită operaţie, fază de prelucrare, sau de la un anumit atelier, secţie.Aceeaşi bază de fundamentare se foloseşte şi la elaborarea celorlalte forme de bilanţ (pe produs, pesubunitate organizatorică etc.)

O cale mai puţin centralizată pentru elaborarea bilanţurilor o constituie întocmirea acestora peateliere şi pe secţii. În principiu, metoda constă în înregistrarea tuturor intrărilor de resurse materiale,precum şi a ieşirilor de produse şi de resurse materiale refolosibile

Bilanţurile materiale reflectă într-o formă concentrată modul de utilizare, într-o anumităperioadă, a întregii cantităţi de materie primă aprovizionată de unitatea economică. De aceea, bilanţulmaterial reprezintă un instrument de fundamentare a planului şi programelor de aprovizionare, ca şide control eficient asupra modului efectiv în care au fost utilizate resursele materiale trecute înprelucrare. Aceasta pentru că, elementele din bilanţ reprezintă baza de evidenţiere a "stării" în careurmează a se regăsi, pe cantităţi, materialul eliberat din depozit şi trecut în prelucrare sau consum. Faţă deaceastă bază de raportare se analizează ulterior folosirea efectivă a resurselor şi se formulează concluziilecare se impun: încadrarea sau nu în prevederile iniţiale privind modul de utilizare a materialelor,forma de regăsire a acestora, stadiul recuperărilor şi colectărilor ş.a.

65

CAPITOLUL 5

CONDUCEREA ŞI ORGANIZAREA

DESFACERII (VÂNZĂRII) PRODUSELOR

5.1 Managementul desfacerii:

concept, activităţi, componente

"MANAGEMENTUL DESFACERII PRODUSELOR" reprezintă activitatea prin care se asigură vânzarearezultatelor producţiei. Acţiunea implică stabilirea căilor, formelor şi modalităţilor prin care urmează a fivândute produsele fabricate, ca şi a pieţelor care pot constitui sfera de desfacere. Prin desfacereaproduselor (vânzarea lor) se încheie practic circuitul economic al întreprinderii.

Managementul desfacerii se prezintă ca un proces unitar complex, căruia îi este proprie ostructură extinsă de activităţi specifice care au în vedere problemele legate de conducerea-coordonarea,previziunea-planificarea, programarea, organizarea, contractarea-vânzarea produselor, antrenarea,urmărirea şi controlul derulării-realizării activităţii, analiza şi evaluarea rezultatelor. Aceastareprezintă caracteristica esenţială a managementului desfacerii.

Managementul desfacerii producţiei industriale - componentă a funcţiunii comerciale aîntreprinderii - are ca obiectiv principal vânzarea produselor din profilul propriu de fabricaţie încondiţii de eficienţă. În acest scop se desfăşoară mai multe "activităţi SPECIFICE", şi anume:

Elaborarea studiilor de marketing, în vederea asigurării portofoliului de comenzi şi acontractelor comerciale, al cunoaşterii cererii şi situaţiei concurenţei, a preţurilor, a noilorproduse care pot fi asimilate, a produselor a căror fabricaţie trebuie oprită, sau redusă, a celorcare trebuie modernizate, a condiţiilor la care trebuie să răspundă pentru a satisface în maimare măsură preferinţele clienţilor cărora li se adresează. Totodată, se definesc mai binecanalele de distribuţie, formele eficiente de promovare a produselor, a vânzărilor, posibilităţilede acţiune pentru extinderea pieţei interne şi externe de desfacere a produselor proprii, condiţiilede "service" care trebuie asigurate, mutaţiile care se înregistrează în cerinţele, opţiunile şisugestiile utilizatorilor, modalităţile de rezolvare a reclamaţiilor emise de clienţi cu privire lasistemul de intervenţii tehnice în perioada de garanţie etc. La acestea se adaugă şi o serie de alteacţiuni ca, de pildă: elaborarea şi prezentarea de oferte, de cataloage comerciale, de pliante şiprospecte, de mostre; participarea la târguri şi expoziţii din ţară şi străinătate; folosireapublicaţiilorcurente, a radio-tv ş.a. Asemenea modalităţi şi mijloace de prezentare implică, cândeste cazul şi sunt create condiţii, efectuarea de acţiuni de reclamă - de genul demonstraţiilor defuncţionalitate etc.

Colectarea comenzilor emise de clienţi şi constituirea, astfel, a portofoliului de comenzi,încheierea de contracte comerciale în strictă concordanţă cu cererile clienţilor şi capacităţile deproducţie disponibile. Se are în vedere contractarea integrală a producţiei în corelaţie cupotenţialul tehnic, material şi energetic asigurat şi în condiţiile unui profit cât mai mare;

Elaborarea planului strategic şi a programelorde livrare-vânzare a produselor contractate pesortimente concrete şi pe căile de distribuţie-vânzare stabilite.

Rezultatele acţiunii constituie baza concretă pentru elaborarea, pe de o parte, a programelor defabricaţie (ţinând cont de structura şi dimensiunea capacităţilor de producţie), cât şi a fişelor deurmărire operativă a derulării livrărilor pe clienţi, pe canalele de distribuţie alese.

Urmărirea stadiului execuţiei produselor în procesele de fabricaţie, prevenirea realizării deproduse necorespunzătoare calitativ, impulsionarea factorilor de producţie pentru respectareaprogramelor de fabricaţie - acţiune care condiţionează în continuare îndeplinirea obligaţiilor faţăde clienţi stipulate în contractele de livrare (termene de livrare, sortimentaţie, calitate, cantitateş.a.).

Crearea sau, după caz, modernizarea şi extinderea reţelelor proprii de desfacere a produselor pepiaţa internă şi externă. Existenţa unor reţele proprii de vânzare creează condiţii pentru

66

materializarea operativă a deciziilor referitoare la îmbunătăţirea calităţii produselor, modernizarealor, testarea unor noi produse, îmbunătăţirea sistemului de distribuţie, de prezentare a produselor.Aşadar, înfiinţarea, iar acolo unde deja există, extinderea şi modernizarea reţelelor de magazine şidepozite proprii de desfacere reprezintă, în economia de piaţă, o acţiune deosebit de importantă.Asemenea reţele proprii de desfacere se amenajează atât la sediul producătorului, cât şi în teritoriu,asigurându-se astfel apropierea sursei de furnizare de locul de consum.

Organizarea unorreţele proprii de service sau modernizarea şi extinderea celor existente, pentrua se asigura eliminarea operativă a deficienţelor de funcţionalitate a produselor, sporireainteresului cumpărătorilor la produsele ce se vând, a încrederii acestora faţă de utilităţileoferite de producător. Important este modul de organizare şi sfera de servire asigurată unităţilorde acest gen pentru a se răspunde prompt şi calitativ intervenţiilor solicitate de cumpărătoriiproduselor. Astfel, unităţile de "service" trebuie dotate cu utilaje, instalaţii, dispozitive, apara turăde mare eficacitate şi utilitate, amplasate raţional din punct de vedere teritorial pentru a acoperioperativ sfera de servire stabilită, şi dotate cu stocurile de piese de schimb în structura specificăprodusului şi solicitărilor utilizatorilor. Condiţiile de "service", dacă sunt bine organizate, potcontribui în mare măsură la penetrarea pe diferite pieţe, la promovarea vânzărilor, la extindereaacţiunilor de modernizare, la sporirea eficienţei reclamei comerciale.

Extinderea relaţiilor de vânzare pe bază de comenzi, convenţii şi contracte prezintă o acţiunecare asigură certitudine în activitatea de desfacere pentru o anumită perioadă. În interiorulacestei perioade producătorul-furnizor va acţiona, direct sau prin reţelele proprii de desfacere,pentru o conlucrare judicioasă cu partenerii în scopul obţinerii încrederii acestora; se creează astfelpremise pentru prelungirea colaborării şi chiar extinderea vânzărilor determinată de eventualesolicitări suplimentare sau a apariţiei de noi parteneri. Elemente stimulatoare pentru stabilirea unorrelaţii contractuale pe perioade mai lungi de timp sunt şi cele care au în vedere asigurarea unorînlesniri la preţurile de desfacere, rabaturi comerciale, servirea cu prioritate organizarea de"service" la sediul utilizatorilor, aplicarea unui sistem de servire stimulator (acordarea debonificaţii, livrarea pe credite ş.a.).

Constituirea unor stocuri de desfacere optime, care să asigure ritmicitate livrărilor, înconcordanţă cu clauzele prevăzute în contractele comerciale încheiate, şi să poată satisfaceimplicit eventualii clienţi întâmplători, dar care pot reprezenta pentru viitor utilizatori sausolicitanţi constanţi, stabili şi al căror consum se poate amplifica (deci care pot deveni partenerisiguri de afaceri).

Asigurarea unor condiţii raţionale de depozitare a produselor finite şi de formare a loturilor delivrare. Livrarea produselor în condiţii de integritate calitativă şi cantitativă, la momentelecalendaristice prevăzute în contractele comerciale, la cele la care sunt solicitate de clienţi, implicădesfăşurarea activităţilor de primire-recepţie, de sortare, ambalare, etichetare, marcare şi deformare a loturilor destinate livrării sau vânzării pe spaţii dimensionate raţional, cu amenajări şidotări adecvate. Pe parcursul depozitării lor, produsele trebuie aşezate pe un mobilier modern, careasigură stivuirea pe înălţime după sisteme eficiente evitându-se afectarea unor suprafeţe prea maripentru asemenea scop fără justificare tehnică şi economică.

Informatizarea sistemelor de gestiune a stocurilor de desfacere, de urmărire a derulăriilivrărilor, de întocmire a documentaţiei de livrare (dispoziţii de livrare, facturi, avize deexpediţie). Informatizarea activităţii de desfacere la nivelul întreprinderii contr ibuie semnificativla îmbunătăţirea procesului de servire a partenerilor de contract, a clienţilor, în special în cazulvânzărilor din magazinele şi depozitele proprii.

Organizarea activităţii operative de livrare-vânzare a produselor finite, servirea ritmică aclienţilor programaţi şi neprogramaţi în concordanţă cu cererile acestora specificate încontracte, în comenzile emise;

Urmărirea derulării operative a livrărilorcătre clienţi, a realizării contractelor încheiate petotal, din care pe principalii cumpărători, a evoluţiei stocurilor de desfacere;

Coordonarea şi controlul activităţii depozitelor de desfacere, organizarea primirii şi recepţieiproduselor finite de la secţiile de fabricaţie, a acţiunii de formare a loturilor complexe şicomplete de livrare;

Organizarea raţională a activităţii de informare sistematică asupra comportamentuluiproduselor fabricate şi livrate la utilizatori, de urmărire a funcţionalităţii acestora la utilizatori, deintervenţie promptă pentru remedierea defecţiunilor sesizate şi semnalate, de aplicare a sugestiilorpozitive provenite de la clienţi. Volumul mare de informaţii, pe care unitatea industrială producătoare şi-lpoate asigura astfel, trebuie prelucrat şi transmis operativ compartimentelor interesate, care pot intervenipentru a asigura fiecărui produs gradul de utilitate solicitat şi parametrii funcţionali prevăzuţi. Prin acestmod de acţiune, unitatea îşi atrage aprecierea favorabilă a clienţilor şi determină stabilitatea de durată a

67

relaţiilor cu partenerii reali şi potenţiali. În acelaşi timp, pe această cale, producătorii furnizori pot urmărimai uşor care este "viaţa" produselor, stadiul în care produsul este îmbătrânit şi trebuie înlocuit cu altulş.a.

Analizând conţinutul managementului desfacerii producţiei, se poate concluziona că aceastăactivitate asigură baza motivaţională pentru organizarea şi desfăşurarea fabricaţiei de produse;totodată, activitatea de desfacere-vânzări furnizează elementele pentru fundamentarea programelor defabricaţie, caracteristicile la care trebuie să răspundă produsele, condiţiile în care urmează a se exploatasau utiliza acestea, cerinţele pe care trebuie să le satisfacă "sectorul producţie" pentru a răspundecomenzii sociale. În continuare, producţia industrială este cea care condiţionează activitatea deaprovizionare materială, punându-i la dispoziţie datele şi informaţiile prin care se determinădimensiunea şi structura resurselor materiale care trebuie asigurate, momentele calendaristice la caresunt necesare, perioada pe care se întinde acţiunea. Are loc, deci, un proces complex corelat, care începecu acţiunea de studiere a cererii, colectarea şi constituirea portofoliului de comenzi pentru produselecare trebuie fabricate etc. şi se transmite în amonte, spre producţie şi apoi spre aprovizionare.

5.2 Sisteme de organizare internă

a subsistemului de desfacere

Compartimentul de desfacere, specific subsistemului de profil, se organizează pe grupe caretrebuie să asigure îndeplinirea următoarelor cerinţe: omogenitatea şi operativitatea în desfăşurareadiferitelor activităţi specifice; conducerea şi coordonarea unitară a întregului proces de livrare -vânzare; sporirea responsabilităţii lucrătorilor din compartiment în satisfacerea promptă a tuturorcerinţelor şi solicitărilor emise de clienţi, în rezolvarea reclamaţiilor şi colectarea sugestiilor,propunerilor transmise de partenerii reali şi potenţiali, de cumpărătorii şi utilizatorii produselor.Totodată, se are în vedere ca, prin organizarea compartimentului, să se asigure condiţii reale pentruaplicarea unui control permanent şi riguros al modului cum îşi îndeplineşte fiecare angajat atribuţiilece-i sunt stabilite prin fişa postului pe care-l ocupă, ca şi o bună conlucrare între grupele constituite.Toate aceste cerinţe asigură în final, abordarea unitară a întregii activităţi de desfacere, creându-seastfel condiţii favorabile pentru corelarea permanentă a ofertei de produse şi servicii cu nevoia socială,a rezultatelor producţiei cu cererile clienţilor, a termenelor de fabricaţie cu cele de livrare etc.

1. De regulă, prin organizarea internă, activitatea comercială de desfacere-livrare-vânzare trebuiesă permită o acţiune eficientă în sistemul concurenţial specific economiei de piaţă. Aceastăconcepţie are în vedere faptul că producătorul trebuie să fie mereu prezent şi activ pe piaţă, căpiaţa fiind a cumpărătorului oferta este cea care trebuie să dinamizeze procesul de schimb, săatragă cererea, că reţeaua comercială trebuie permanent alimentată de producător cu mărfurile pecare le produce. În acelaşi timp, producătorul este direct interesat de modul în care are locvânzarea produselor lui, deoarece prin acest act îşi recuperează capitalul investit în produs şirealizează profitul estimat;

2. Organizarea activităţii de vânzare se face prin directorii de produs, care răspund de produsele cele sunt atribuite de la început până la sfârşit, adică de: prospectarea pieţei, transmiterea ofertelor,negocierea şi purtarea tratativelor, analiza de preţ, publicitate şi reclamă, marca fabricii,contractarea şi vânzarea produselor, urmărirea comportamentului produselor la utilizatori,acordarea serviciilor asociate produselor, rezolvarea problemelor de service ş.a.

Este de evidenţiat că o asemenea organizare adânceşte foarte mult gradul de specializare şiprofilul de activitate, ceea ce, pentru un volum mare de vânzare şi pentru o intensificare a relaţiilor cupartenerii, este un avantaj deosebit.

68

5.3 Sistemul de relaţii specific unităţilor de producţie

pentru desfacerea produselor

Desfăşurarea activităţii de desfacere a produselor finite în concordanţă cu cererile de consum aleclienţilor, cu necesitatea satisfacerii pretenţiilor şi servirii ireproşabile, a acestora, într-un contextconcurenţial stimulator, impune organizarea unui sistem complex de relaţii, atât pe planul intern alunităţii de producţie, cât şi în afara acesteia.

Pe plan intern, relaţiile se organizează între compartimentul de desfacere (vânzări) şi celelaltecompartimente sau/şi subunităţi din cadrul structurii organizatorice a firmelor de producţie.

În acest context general, conducerea „subsistemului desfacerea produselor" trebuie să ţinăpermanent active relaţiile cu sectorul tehnic de concepţie şi proiectare - care asigură documentaţiatehnică de execuţie a produselor, cu sectorul de producţie - care asigură fabricaţia produselor, cucompartimentul de marketing - furnizează informaţii privind produsele care sunt cerute pe piaţă,caracteristicile de utilitate şi de calitate la care să răspundă, modalităţile de servire s timulatoare, cucompartimentul financiar - care urmăreşte achitarea contravalorii produselor de către clienţii cărora le-aufost livrate

Pe planul intern al unităţii de producţie, principalele relaţii ale compartimentului de desfacere seiniţiază şi desfăşoară cu:

compartimentele de strategii, planificare-dezvoltare şi conducere operativă (programare) aproducţiei pentru prevederea fabricaţiei produselor comandate sau contractate, a celor cudesfacere directă prin depozitele şi magazinele proprii, realizarea acestora în cantitatea,sortimentaţia, calitatea şi la termenele solicitate de clienţi sau în corelaţie cu programele delivrare anterior elaborate;

compartimentul de marketing care, prin studiile de piaţă, asigură informaţii referitoare laprodusele care se cer, caracteristicile la care trebuie să răspundă, canalele de distribuţie careprezintă interes, cererile de ofertă şi comenzile care s-au colectat ş.a.;

compartimentul de aprovizionare în scopul asigurării ambalajelor şi materialelor de ambalatpentru produsele destinate desfacerii către clienţi;

subunităţile de producţie în sensul: urmăririi, pe parcursul fabricaţiei, a stadiului execuţieiproduselor; lansării în producţie a acestora în concordanţă cu programele de livrare;

asimilării în fabricaţie a produselor noi solicitate de clienţi; rezolvării diferitelor sugestii,reclamaţii, propuneri ale acestora care au în vedere modernizarea produselor, înnoirea structuriide fabricaţie, amplificarea gradului de finisare, de estetică industrială a acestora ş.a.;

compartimentul de transport pentru asigurarea mijloacelor proprii sau închiriate necesareexpedierii produselor la clienţii (dacă contractele economice stipulează o asemenea clauză însarcina furnizorului-producător) sau la depozitele şi magazinele proprii pentru desfacere;

compartimentul tehnic, de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică pentru: concepţia şiasimilarea de noi produse, modernizarea celor din fabricaţia curentă, îmbunătăţirea condiţiilor deprezentare a produselor, de ambalare a acestora;

cu depozitele de produse finite (a căror activitate este direct coordonată de compartimentul dedesfacere) pe linia asigurării condiţiilor eficiente de efectuare a operaţiilor de primire -recepţie aproduselor de la secţiile de fabricaţie, de depozitare, de formare a loturilor de livrare, deambalare, de evidenţă şi securitate contra sustragerilor sau împotriva incendiilor, ca şi pentruorganizarea, îndrumarea şi controlul desfăşurării livrărilor;

compartimentele financiar şi de contabilitate în scopul stabilirii volumului de mijloacecirculante aferent stocurilor de produse finite, a vitezei de rotaţie, încasării contravaloriiproduselor livrate, acoperirii cheltuielilor de desfacere, urmăririi operaţiunilor de bancă privinddecontările financiare cu clienţii pentru produsele expediate, urmăririi facturilor emise şineîncasate ş.a.;

compartimentul de control tehnic de calitate pentru desfăşurarea operaţiilor de recepţiecalitativă a produselor destinate livrării şi emiterea documentaţiei de atesta re a acesteia laexpediţie-eliberare.

69

În afară, relaţiile se organizează între unitatea de producţie industrială şi: clienţii (cumpărătorii produselor), pe linia acţiunii permanente desfăşurate în scopul onorării

comenzilor emise de aceştia, încheierii de contracte economice, îndeplinirii obligaţiilorcontractuale de livrare, urmăririi comportamentului produselor la utilizatori, asigurăriicondiţiilor de service, de asistenţă tehnică, stabilirii formelor concrete de distribuţie -transport, acăilor de îmbunătăţire a acestora, rezolvării reclamaţiilor consumatorilor, colectării de informaţiide la clienţii reali şi potenţiali privind direcţiile de modernizare a produselor, a condiţiilor şiformelor de livrare ş.a.;

unităţile de transport pentru expedierea produselor la clienţi sau la magazinele proprii dedesfacere, cu mijloace închiriate;

centre de calcul, pentru prelucrarea automată a datelor şi informaţiilor referitoare la desfacereaproduselor (dacă unitatea economică de producţie nu dispune de posibilităţi proprii pe aceastălinie);

unităţi specializate în comerţ exterior, pentru desfacerea de produse pe piaţa internaţională,modernizarea căilor, formelor şi modalităţilor de distribuţie, a condiţiilor de service, de asistenţătehnică, de asigurare a pieselor de schimb, informarea privind tendinţele care se manifestă peplan mondial în structura cererilor, mutaţiile în vânzarea produselor şi evoluţia preţurilor ş.a.;

institute şi unităţi de cercetare specializate în elaborarea de studii de marketing, de prognozăprivind tendinţele în dimensiunea şi structura pieţei interne şi internaţionale de produse, înevoluţia preţurilor, de strategii în vânzări, de perfecţionare a diferitelor laturi ale activităţii dedesfacere etc.;

unităţi bancare pentru rezolvarea problemelor financiar-valutare generate de livrarea saudesfacerea produselor către clienţi (decontarea contravalorii produselor livrate, urmărireadebitorilor etc.);

unităţi specializate în comercializarea de produse în sistem en gros în scopul înlesniriidesfacerii produselor şi amplificării acţiunii (prin evitarea conlucrării directe cu un număr preamare de consumatori), rezolvării eficiente a unor probleme generale privind modernizareastructurii fabricaţiei, îmbunătăţirea condiţiilor de service, a serviciilor în general care stimuleazăvânzarea (asemenea unităţi având posibilitatea centralizării şi sistematizării informaţiilor emisede clienţii lor şi prezentării acestora producătorilor);

instituţii de conjunctură mondială pentru informare privind evoluţia pieţei produselor similare,a condiţiilor de preţ şi de livrare, tendinţe în politicile de furnizare din partea unor firme, a unorţări, evoluţia concurenţei etc.;

burse de mărfuri pentru desfacerea de produse prin aceste instituţii, prezentarea de oferte devânzare, informarea asupra evoluţiei condiţiilor de livrare, a concurenţei, tendinţelor şimutaţiilor în structurarea pieţei, în evoluţia preţurilor etc.;

agenţi de vânzare independenţi, reprezentanţi sau reprezentanţe comerciale în scopul culegeriide informaţii de pe segmentele de piaţă pe care aceştia acţionează, depistării şi înlesniriicontactului cu potenţiali clienţi, a încheierii de tranzacţii sau contracte comerciale etc.;

unităţi organizatoare de târguri şi expoziţii permanente sau periodice în scopul înlesnirii şistabilirii condiţiilor de participare la asemenea manifestări cu produsele proprii, informăriiasupra momentelor şi locurilor de desfăşurare etc.

Relaţiile care se stabilesc în acest domeniu de activitate, atât în interiorul unităţilor economice deproducţie cât şi în afara lor, au rolul de a asigura satisfacerea promptă, la nivelul maxim alexigenţelor, "a întregii" palete a clienţilor de pe piaţa internă şi internaţională; acest aspectasigură stabilitatea şi extinderea vânzărilor de produse, sporirea încrederii cumpărătorilor înprodusele şi serviciile oferite de producători, menţinerea sau creşterea cererilor de produse dinprofilul de fabricaţie ş.a. Toate acestea se concretizează, în final, în menţinerea sau creştereacifrei de afaceri pentru producător şi implicit obţinerea de profit mai mare, ca scop final alfiecărui investitor de capital - premisă a funcţionalităţii şi dezvoltării continue a firmeiindustriale în general.

Relaţiile pe care le stabileşte unitatea economică pentru activităţile de aprovizionare şi dedesfacere pe plan intern şi în afară sunt, cu preponderenţă, de colaborare cu sens de circulaţie peorizontală.

70

CAPITOLUL 6

TESTAREA CREDIBILITĂŢII

AGENŢILOR ECONOMICI

6.1 Necesitatea testării credibilităţii

Procurarea resurselor materiale în condiţiile economiei de piaţă are loc, aşa cum s-a arătat, princontact direct între parteneri, (între consumatori şi furnizori). În multe situaţii partenerii se cunosc (au maiavut relaţii comerciale de vânzare-cumpărare, au mai purtat tratative pe parcursul funcţionării lor caagenţi economici) însă, elementele negociabile pentru conlucrare în viitor sunt cu totul noi. În acestecondiţii, fiecare negociere presupune adunarea unui pachet de informaţii, de date cu privire la partenerulde afaceri; aceasta pentru faptul că fiecare afacere implică un anumit risc ce poate influenţa profitulîntreprinderii, dacă nu chiar existenţa ei. Un aforism spune: "când faci afaceri încrederea trece prinsuspiciune"; aceasta înseamnă că întreprinderile, managerii acestora, trebuie să ia preventiv toatemăsurile care să diminueze sau să elimine pericolele generate de risc.

Aspectul apare firesc dacă avem în vedere că şi raporturile dintre oameni presupun anumite măsuride precauţie, anumite garanţii atunci când este vorba de un împrumut, de utilizarea temporară a unui bun,de un serviciu faţă de un terţ. Dacă cineva îţi solicită cu împrumut o sumă mare de bani, fie el chiarprieten, imediat în subconştient se pun în funcţiune circuitele care analizează situaţia solicitantului învedere luării unei decizii şi anume: dacă solicitantul are posibilitatea restituirii împrumutului,punctualitatea sa, garanţiile de care poate dispune din punct de vedere al veniturilor proprii, al sprijinuluidin partea familiei sau a cunoscuţilor, modul în care s-a comportat anterior în situaţii similare etc. Pe bazaacestor informaţii se poate lua una din deciziile următoare:

acordarea împrumutului, cu convingerea că solicitantul prezintă toate garanţiile care eliminăriscurile;

acordarea împrumutului, dar cu asumarea de către cel solicitat a tuturor riscurilor; în acest caz,împrumutul se acordă pe bază de obligaţii faţă de solicitant, ca urmare a unor legături morale,sentimentale, paternale etc., care pot să transfere riscul în domeniul acceptabilului şi să scoată pecel care l-a provocat în afara răspunderilor faţă de creditor;

respingerea acordării împrumutului, datorită gradului mare de risc şi lipsei de garanţii pentruprotecţie.

Asemenea situaţii se întâlnesc şi în desfăşurarea relaţiilor comerciale privind procurarea resurselormateriale pentru consumul productiv. În testarea credibilităţii, partenerii acţionează în două sensuri: înamonte, în raport cu furnizorii cu care se stabilesc relaţii de aprovizionare, şi în aval cu clienţii cu care sestabilesc relaţii de desfacere, de vânzare a produselor fabricate. Desigur, elementele care dau credibilitatesunt uneori diferite în funcţie de furnizori şi de clienţi, alte ori sunt însă comune, mai ales cele referitoarela testarea privind solvabilitatea financiară.

Factorii care determină necesitatea testării partenerilor înaintea pornirii unei afaceri sunt:

În primul rând, numărul mare de agenţi economici care acţionează pe piaţă, apariţia,transformarea sau dispariţia frecventă a unor firme (ceea ce determină măsuri obligatorii de protecţie,în general, faţă de partenerii necunoscuţi în special, cu privire la condiţiile perfectării unor afaceri). Datecu privire la Germania, de exemplu, relevă că anual se înfiinţează între 45000-55000 firme, din care circa4% dispar în primul an de existenţă, iar un număr de circa 10000 firme devin anual insolvabile. În StateleUnite ale Americii, numărul firmelor nou înfiinţate anual este de ordinul sutelor de mii, iar al firmelorlichidate, fuzionate sau declarate în stare de faliment, cam de acelaşi ordin de mărime. Desigur, regulilegenerale din economia de piaţă cu privire la "mişcarea naturală" în rândurile agenţilor economici semanifestă şi în România, aspect care implică evident măsuri preventive de reducere a riscurilor întranzacţii.

Pentru ţara noastră, necesitatea testării riguroase a credibilităţii partenerilor de afaceri, afurnizorilor şi clienţilor, este mai necesară pentru că mulţi agenţi economici sunt noi, nu au trecut"istoric", nu au date de referinţă asupra activităţii lor anterioare, obiectul activităţii este, în general, înschimbare, legăturile cu eventualii parteneri abia se consolidează etc.

71

În al doilea rând, necesitatea testării credibilităţii partenerilor este dictată de fluctuaţiasituaţiei economico-financiare a firmelor, chiar şi a celor mai mari şi mai solide, care constituie unfenomen frecvent. Agenţii comerciali cu o situaţie foarte solidă, solvabili, platnici la termen, pot evoluarapid spre o stare de insolvanţă, după cum şi fluxul invers este deseori întâlnit. Ca urmare, chiar şi încazul unor relaţii tradiţionale (de durată) cu parteneri cunoscuţi, apare necesitatea verificării credibilităţiilor înaintea încheierii unor afaceri.

În al treilea rând, insolvabilitatea se propagă foarte uşor în lanţ, întocmai ca un lichid învasele comunicante. În economia de piaţă, insolvabilitatea este reală, aceasta nu poate fi "deblocată" prinmăsuri decise de administraţie, ducând astfel la lichidare sau faliment. Acest pericol, al propagării în lanţa insolvabilităţii, accentuează foarte mult importanţa testării credibilităţii partenerilor de afaceri.

Toate aceste argumente scot în evidenţă necesitatea instituţionalizării în economia românească aunor practici specifice de protecţie a întreprinderilor împotriva riscului, atât în afacerile realizate cuparteneri din ţară cât şi cu parteneri din străinătate.

6.2 Modalităţile de protecţie faţă de risc;

surse de obţinere a informaţiilor, reguli în prezentarea acestora,

scopul testării credibilităţii agenţilor economici

În ţările cu economie de piaţă, dezvoltate din punct de vedere economic, sunt utilizate în moduzual tehnici, devenite clasice, de reducere a riscului şi de testare a credibilităţii partenerilor, ţinândseama tocmai de argumentele prezentate mai sus.

În România, au existat în perioada interbelică tehnici şi instituţii specializate pentru protecţiacreditorilor.

Concepţia generală actuală de funcţionare a sistemului de protecţie a creditorilor reflectă oadaptare la specificul economiei de piaţă, şi anume existenţa unui foarte mare număr de agenţi economicide talie mică şi mijlocie (deci cu un capital şi cu cifră de afaceri de volum relativ reduse), care însăparticipă cu o pondere mare, de peste 50%, la formarea produsului naţional brut. În aceste condiţii, este deînţeles rolul pe care îl pot avea garanţiile băneşti ale terţilor, ca şi formele de protecţie pe bază de garanţiireprezentate de bunuri. În cele mai multe cazuri, garantul este o instituţie bancară, sau o firmă asociată,ori parteneri de afaceri care au anumite interese în bunul mers al afacerilor firmei creditate.

În economia de piaţă sunt practicate în principal următoarele sisteme de protecţiefinanciară: protecţie prin garanţii suplimentare acordate de un terţ; protecţie prin dobândirea unor drepturi asupra unorbunuri mobile şi imobile ale debitorului;

protecţie prin utilizarea informaţiilor economico-financiare despre parteneri.

Garanţia constituie un contract prin care garantul se obligă faţă de creditor, ca în cazul în carebeneficiarul de credit nu îşi îndeplineşte obligaţiile de restituire, să preia el plata acestora.

Dacă mai mulţi garanţi se obligă să garanteze o anumită creanţă (dreptul creditorului asupra uneisume de bani ce i se datorează), atunci apare forma de garanţie colectivă.

În ce priveşte protecţia afacerilor prin dobândirea de bunuri, aceasta este de două tipuri: pe bazăde bunuri mobile; pe bază de bunuri imobile.

Protecţia pentru bunuri mobile constă în crearea unui drept de ipotecă al creditorului asupra unorbunuri mobile aparţinând debitorului, în următoarele formule:

transmiterea de către debitor către creditor a unui bun material, acesta rămânând însă înproprietatea debitorului;

rezervarea de drepturi ale creditorului asupra bunurilor mobile (mărfurilor) vândutedebitorului, în sensul că acestea rămân în proprietatea furnizorului până la plata integrală adatoriei către acesta; aceste drepturi sunt înscrise amănunţit în contractul încheiat;

asigurarea prin ipotecare a unor bunuri imobile ale debitorului în favoarea creditorului.

72

În domeniul bunurilor imobile se practică protecţia financiară pe baza "ipotecării"* bunurilorimobile, care sunt, în principal, de două tipuri:

1. ipoteci accesoriale la care valoarea ipotecată se reduce treptat, pe măsura reducerii valoriicreanţei; în acest caz, ipoteca reprezintă un mijloc de protecţie pe care creditorul îl poate valorificarecuperându-şi treptat, din vânzarea ipotecii, partea ce a mai rămas neplătită de către debitor.Asemenea tipuri de protecţie sunt utilizate de bănci, îndeosebi în acordarea creditelor pe termenlung.

2. ipotecile propriu-zise a căror valoare nu variază în funcţie de reducerea valorii create; cu altecuvinte, aceasta nu este direct legată de o anumită creanţă bine definită printr-o anumită relaţiefinanciară; este o ipotecă abstractă, care poate fi utilizată prin acoperirea oricărei creanţe adebitorului, desigur în limita sumelor datorate.Un loc important în problematica protejării împotriva riscului îl ocupă sistemul de protecţie prin

utilizarea informaţiilor economico-financiare despre parteneri. Formele clasice de protecţie aafacerilor prin garanţii din partea a terţe persoane, sau prin ipoteci asupra bunurilor mobile sauimobile sunt, fără îndoială, deosebit de sigure, dar implică proceduri greoaie, incomode, care îngreuneazăadesea foarte mult derularea fluentă, rapidă a afacerilor. Consolidarea potenţialului economic al firmelorreprezintă element de securitate şi protecţie a afacerilor. Fără a elimina riscul afacerilor, o asemeneaevoluţie considerată pozitivă a creat mediul pentru apariţia şi dezvoltarea unei modalităţi noi, cu privire laposibilitatea reducerii riscului şi asigurarea protecţiei afacerilor, respectiv cea de obţinere şivalorificare a informaţiilor despre partenerii de afaceri.

Sursele de obţinere a informaţiilor sunt, în principal, următoarele:1. contactarea unor agenţi economici, a unor firme care au avut şi/sau au relaţii cu

partenerul testat, de regulă, a unor persoane de încredere, cu care există bune relaţii; scopulinvestigaţiilor este de a afla cât mai multe despre situaţia financiară, potenţialul economic.

Ipoteca reprezintă un drept al creditorului asupra bunurilor imobile aparţinând debitorului, ca ogaranţie pentru plata unor creanţe: împrumut în bani acordat de bănci şi garantat cu terenuri, clădiri,construcţii, livezi etc. comportamentul în relaţii a eventualului partener în afaceri. Asemenea informaţiisunt de regulă incomplete, deseori subiective şi nu prezintă nici o garanţie.2. obţinerea de informaţii de la instituţiile de credit-bănci, case de economii - cu care

viitorul partener are relaţii de afaceri.În practică pot exista două situaţii diferite:

a. sursa de informare, respectiv instituţia de credit la care se apelează, este finanţatorulambelor firme, respectiv atât a firmei care face testarea, cât şi a partenerului testat. În acestcaz informaţiile pot avea un grad de obiectivitate mai ridicat, iar finanţatorul poate constitui, înmulte situaţii, o sursă credibilă de informaţii, deoarece acesta nu are interes direct de a favorizape unul din clienţii săi în dauna celuilalt.b. În situaţia în care banca finanţatoare a celui testat este alta decât cea a testatorului, sauîn cazul în care viitorul partener potenţial lucrează cu mai multe instituţii de credit (ceea ce seîntâmplă foarte frecvent), obţinerea de informaţii obiective este dificilă şi incertă. În cazul în carepartenerul testat are o situaţie economică dificilă, banca finanţatoare are tot interesul de a re stabilicapacitatea de plată a clientului său prin obţinerea unor credite de la terţi. Practica evidenţiază că, înasemenea situaţii, nu se poate conta pe informaţii exacte, care să permită decizii cu un risc cât maimic în afaceri.

3. apelarea la firme specializate, neutre, care furnizează, la cerere, informaţii economico-financiare; apelarea acestei surse reprezintă o practică larg extinsă în ţările cu economie depiaţă. În România, o instituţie importantă specializată în furnizarea de informaţii tehnico -economice despre orice agent economic înregistrat legal, cu arie extinsă de acţiune în acestscop, cu conexiuni internaţionale este Camera de Comerţ şi Industrie. Deşi existenţa unorasemenea firme specializate în furnizarea de informaţii tehnico-economice este atestată depeste un secol, transformarea informaţiei într-o marfă de largă circulaţie este de dată recentă şieste legată de utilizarea tehnicii electronice de calcul (singura cale care permite culegerea şiînmagazinarea unui volum uriaş de informaţii, prelucrarea şi furnizarea rapidă a acestora).

Trebuie arătat că, în ţările Europei Occidentale, evoluţia conceptelor legislative tinde să facă maidificile, mai greoaie, procedurile de somaţie şi executare prin justiţie a datornicilor. Debitorii întrevăd îngeneral o perspectivă mai bună pentru ei, prin prisma prevederilor din pachetele de legi adoptate în acest

73

domeniu. În mod cert, în ideea unei mai mari protecţii a proprietăţii, legea tinde să apere în mai maremăsură pe debitori decât pe creditor. De aici decurge o consecinţă firească, aceea că orice întreprinzătortrebuie să prevină, să reducă la minimum riscurile creării, prin afacerile încheiate, a unor debiteinsolvabile, utilizând în acelaşi scop toate instrumentele moderne pe care piaţa i le pune la dispoziţie. Înaceste condiţii, managerii, întreprinzătorii trebuie să cunoască elementele fundamentale ale tehnicilor detestare a credibilităţii partenerilor de afaceri pe bază de informaţii.

Tehnicile şi metodele de lucru specifice diferitelor firme specializate în culegerea, prelucrareaşi furnizarea de informaţii cu privire la partenerii de afaceri, deşi prezintă unele diferenţe, se bazează, înprincipiu, pe un sistem comun de acţiune. Este de reţinut că specificul acestei activităţi - necesitatea de afurniza informaţii oricărui solicitant despre orice partener - a condus, în mod firesc, la concentrareaactivităţii respective pe teritoriul fiecărei ţări, în cadrul unei asociaţii care grupează toate firmele de profil,evitându-se astfel interferenţele şi redundanţele.

Sunt însă de evidenţiat câteva elemente referitoare la sursele de obţinere a informaţiilor şi lacomportamentul agenţilor economici în raport cu furnizarea de informaţii despre propria firmă. Ca regulăgenerală, informaţiile economico-financiare se bazează numai pe date care nu au caracter confidenţial.Sistemul este astfel conceput şi protejat încât să nu producă prejudicii vreunei firme, în afara cadruluilegal stabilit.

În principiu, informaţiile se colectează prin două canale principale:

a. Surse de informaţii publice, acestea fiind:■ informaţiile din Registrul Comerţului şi Industriei (care, potrivit legii, sunt informaţii publice);■ bilanţurile şi rapoartele de activitate publicate;■ anunţuri publice ale judecătoriilor despre: datornici, falimente, licitaţii, partajări de bunuri;■ informaţii statistice;■ informaţii din presă.

b. Informaţii obţinute prin acţiuni proprii ale firmei:■ informaţii oferite benevol de către firmele contactate;■ informaţii despre o anumită firmă, culese de firma interesată (din relaţiile anterioare);■ cercetări directe întreprinse de către agenţii firmei testatoare.

Tehnicile de obţinere a informaţiilor sunt alese de firma interesată şi adecvate scopului urmărit deaceasta. Strângerea informaţiilor se asigură în contextul unui "cod etic", caracterizat de următoareleelemente:

transparenţă în afaceri; fiecare ştie să înţeleagă că partenerul are dreptul să fie informatcorect despre situaţia celui cu care negociază;

crearea treptată, în rândul agenţilor economici, a sentimentului de necesitate în a ficunoscut pe piaţă ca întreprindere, societate, firmă serioasă, capabilă de a susţine afacerisolide, în anumite limite;

în economia de piaţă, încercarea de izolare a unor agenţi economici, de "sustragere" dincircuitul informaţiilor, poate avea efecte catastrofale, deoarece o asemenea tendinţă estegeneratoare de suspiciuni care se răsfrâng negativ în reuşita afacerilor;

de regulă, chiar firmele aflate într-o situaţie nefavorabilă nu au interesul să se sustragăcircuitului de informaţii, pentru că singura (eventuală) posibilitate de redresare se poate bazanumai pe o încredere partenerială. În consecinţă, furnizarea benevolă a informaţiilor solicitatede un potenţial partener de afaceri reprezintă o problemă de etică şi o necesitate.

Regulile generale care guvernează activităţile de informare tehnico-economică despre partenerireali şi potenţiali de afaceri sunt, în general, următoarele:

1. Informaţie obiectivă; este o condiţie principală a funcţionării sistemului care presupune overificare corelată a informaţiilor provenite din diferite surse şi definitivarea concluziilor după ominuţioasă analiză făcută de un personal calificat şi specializat privind realismul (veridicitateaacesteia).

2. Informaţie integrată, care să formeze o imagine de ansamblu a partenerului, o prezentare desinteză referitoare la activitatea fiecărui agent economic testat.

3. Informaţia actualizată, ceea ce presupune aducerea sistematică la zi a băncii de date, printr-unsistem de legături cu sursele de bază şi prin controlul desfăşurării acţiunii.

74

4. Informaţie colectată în sistem descentralizat, în sensul prezenţei agenţilor specializaţi înteritoriu, în apropierea firmelor cu care lucrează, ceea ce permite să se obţină, în termen scurt,informaţii viabile de la sursele primare.

5. Informaţii furnizate la termene scurte, spre a satisface, în timp util, nevoia oamenilor de afaceride a cunoaşte situaţia la zi a partenerului cu care esteinteresat să încheie o afacere; o informaţiedată cu întârziere poate determina amânarea şi pierderea unei afaceri, care va fi "atrasă" de un altpartener.

6. Informaţii garantate. Credibilitatea informaţiilor furnizate merge până acolo încât unele firmele şi garantează, în sensul că fac o recomandare clientului lor cu privire la "limita maximă decredit" care să fie acordată partenerului. În limita recomandată, firma furnizoare de informaţii seconstituie ca un garant în cazul unei eventuale insolvabilităţi, ceea ce evidenţiază gradul deexactitate şi de seriozitate a datelor pe care le-a furnizat.

7. Informaţii extensibile. Sistemul practicat pe piaţa informaţiilor este acela de a furniza, în moduzual, un pachet de informaţii cu conţinut standard, care acoperă de obicei întreaga arie decerinţe a oricărui client pentru afaceri curente. În cazul unor situaţii speciale, cum sunt, deexemplu, fuziunile între firme, perfectarea unei cooperări pe termen lung, acordarea unui creditspecial, participarea la licitarea patrimoniului unor firme etc., se pot furniza informaţii maidetaliate despre firmele indicate de client (bineînţeles la cerere).

8. Informaţii în conexiuni internaţionale. Între firmele care furnizează informaţii economico-financiare din diferite ţări sunt stabilite relaţii, care permit testarea unui partener de afaceri,indiferent de ţara în care acesta îşi are sediul; situaţia determină mai mare fluiditate afacerilorinternaţionale.

9. Desfăşurarea unor activităţi complementare pe baza fondului de date existent, cum sunt cele demarketing, de urmărire a debitorilor ş.a.„Scopul direct" pentru care se solicită informaţiile şi se întocmeşte "testul de credibilitate"

poate fi:

a. stabilirea de relaţii de afaceri cu un partener nou, cu care nu s-au avut contacte anterior; înacest caz informaţiile sunt foarte largi, cuprinzătoare, care să dea imagine completă asupratrecutului, prezentului şi perspectivei activităţii acestui partener, a relaţiilor pe care le -a avutcualţi agenţi economici, a rezultatelor financiare etc.;

b. extinderea afacerilor cu un partener cunoscut; în acest caz, sunt necesare informaţiisuplimentare, cu deosebire de ordin financiar, care să dea certitudinea asupra rezistenţeipartenerului la un volum mai mare de vânzare-cumpărare, la o cifră de afaceri superioară, laintensificarea relaţiilor economico-financiare reciproce;

c. reluarea afacerilor cu un vechi partener după o perioadă de întrerupere; situaţia impune cainformaţiile culese şi prelucrate până la un moment dat să fie completate cu cele specificeperioadei în care relaţiile au fost întrerupte. Totodată, pe baza noilor informaţii trebuieconturatăşi perspectiva fostului partener; baza de orientare o constituie informaţiile de ultim moment,careasigură atât legătura cu cele din perioada în care erau relaţii active cu firma testată, cât şiformarea unei imagini asupra situaţiei prezente şi de viitor a acesteia;

d. dorinţa şi necesitatea de a efectua periodic un control asupra derulării afacerilor curente,cu toţi partenerii sau numai cu o parte dintre aceştia:

e. necesitatea de a cunoaşte dacă un partener de afaceri îşi schimbă structura activităţii,trece de la un nomenclator de fabricaţie la altul, de la activitatea de producţie la cea deprestare de servicii (reparaţii, întreţinere etc.), sau recurge la modificări calitative şisortimentale ş.a. În toate aceste cazuri, informaţiile trebuie să pună din timp în gardă petestatorpentru a-şi asigura perioada necesară de manevră, fie pentru a se adapta la noua situaţie, fiepentru a depista, contacta şi a începe relaţii cu un nou partener;

f. intenţia de a fuziona sau coopera cu o anumită firmă sau cu mai mulţi parteneri; o

75

fuzionare aduce modificări de substanţă în dimensiunea relaţiilor economice, o altă prioritateîn ordinea de preferinţă a partenerilor. Situaţia trebuie să orienteze firma care testează însensul menţinerii sau întreruperii relaţiilor de afaceri cu partenerul testat, adaptării relaţiilor lanoul comportament al acestuia, depistării şi contactării unui nou partener de afaceri;

g. necesitatea de a efectua cercetări curente asupra pieţei pentru a furniza informaţii cu privirela cerere, concurenţă, calitate, solicitările de produse noi care pot orienta pe furnizor laîmbunătăţirea nomenclatorului de fabricaţie, segmentele de cumpărători cu cea mai maresolicitare ş.a.;

h. dorinţa de participare la licitaţii legate de patrimoniul unui agent economic declarat înstare de faliment; în acest sens, informaţiile nu au în vedere numai structura şi valoareapatrimoniului licitat, ci şi aspecte legate de posibilii participanţi la licitaţii (asupra potenţialulfinanciar al acestora, limitei până la care aceştia pot rezista în licitaţie).

Practica, larg folosită în ţări dezvoltate, este aceea de a deveni membru-asociat al firmeispecializate în furnizarea de informaţii, situaţie în care, pe baza unei cotizaţii anuale, aceasta acordăfacilităţi în obţinerea informaţiilor (de exemplu: în cursul anului se comunică automat, în limita tarifuluiiniţial achitat, toate modificările de informaţii care apar în banca de date cu privire la partenerul iniţialtestat). Informaţiile pot fi obţinute de către orice agent economic, pe baza completării unui formular tip decomandă; formularele tip se cumpără sub formă de carnete, conţinând un număr de comenzi în alb. Platacarnetului respectiv include şi costul unei informaţii standard.

Comenzile se transmit filialei teritoriale a firmei furnizoare de informaţii, iar răspunsurile seprimesc:

1. prin poştă, cu o durată de primire a răspunsului în medie de 3 zile;

2. prin telefax sau telex, în maximum 48 de ore de la primirea comenzii;

3. prin transmisie directă în sistem on-line, în cazul în care clientul dispune de calculator care esteconectat la calculatorul firmei specializate în furnizarea de informaţii tehnico-economice.

6.3 Calculul indicelui de bonitate

şi al unor indicatori de apreciere a agenţilor economici

Obişnuit, informaţiile standard care se transmit la o solicitare-comandă, despre un anumit agenteconomic, cuprind: indicele de bonitate; forma juridică de organizare actuală; istoricul firmei;capitalul social; conducerea firmei; profilul de activitate; evoluţia activităţii; situaţia portofoliului decomenzi; numărul de salariaţi; volumul anual al vânzărilor (pe ultimii trei ani); bunuri imobiliare;activul; pasivul; banca finanţatoare; comportarea în plăţi; recomandări. Un model exemplificativprivind conţinutul unei "fişe de informaţii economico-financiare standard", care se furnizează la cerere.

În legătură cu conţinutul informaţiilor cuprinse într-o asemenea fişă sunt de făcut unele precizări

şi detalieri: Istoricul firmei dă indicaţii asupra experienţei acesteia şi a modului în care a acţionat pe piaţă,

asupra profitului obţinut; o întreprindere mai veche prezintă mai multă garanţie decât una nouă,necunoscută sau abia apărută pe piaţă.

Datele cu privire la conducătorul societăţii vizează şi aspectele de comportament social şifamilial. Un conducător compromis profesional sau moral umbreşte şi firma pe care o reprezintă,ceea ce determină atitudini de rezervă, de expectativă şi chiar de repulsie.

Datele economico-financiare sunt minimale, dau numai orientări asupra dimensiunilorîntreprinderii, ceea ce poate arăta, până la un punct, dacă se poate angaja la o activitate maimare, mai diversificată şi cu o paletă mai largă de angajament.

76

Firma care furnizează informaţiile economico-financiare solicitate face şi propriilerecomandări; ea are personal de specialitate care, prin interpretarea datelor din fişă (uneori şi aaltor izvoare existente în baza de date proprie), poate aprecia sau poate face recomandări asuprapoziţiei ce trebuie luată faţă de partenerul anchetat.

Indicele de bonitate (de solvabilitate, de capacitate de a plăti un credit) reprezintă un indicatorsintetic, practicat de firmele specializate în informarea economico-financiară, care dă oimagine globală asupra unui agent economic, exprimată printr-o singură cifră

(indicele sau nota de bonitate).

În scopul unei percepţii cât mai rapide a indicelui de bonitate, se foloseşte sistemul de note. Înexemplul pe care îl dăm, utilizăm practica germană, respectiv sistemul notelor de la 1 (nota maximă) la 6(nota minimă). Ceea ce înseamnă că un partener notat cu 1 este demn de încredere maximă, în timp ce onotare cu 6 semnifică o situaţie deosebit de critică, ceea ce elimină orice credibilitate în afacerile cupartenerul respectiv. În practică, se consideră că un partener notat cu 1,5-2,5 este un partener de afacericredibil (trebuie înţeles că nota 1 practic nu poate fi atinsă de nici o firmă).

Pentru definirea imaginii asupra unui viitor partener, informaţiile standard trebuie completate cudate referitoare la:

1. Potenţialul de livrare (Z)În cazul unei livrări cantitative sub limita comandată, de exemplu, cu 15%, se evidenţiază că

furnizorul nu este serios şi trebuie evitat; dacă din motive obiective este acceptat, se impune formareaunor stocuri de siguranţă (care vor antrena însă cheltuieli suplimentare).2. Numărul de zile de întârziere (Z);

3. Ponderea numărului de loturi livrate cu întârziere (Klî)Prin analiza elementelor luate în calcul şi a indicatorului în sine, se poate stabili dacă situaţia este

obişnuită, se produce sistematic sau a fost determinată de un factor de forţă majoră (caz în care nu trebuieinterpretată greşit credibilitatea partenerului).

4. Nivelul de calitate atins şi/sau menţinut pe parcursul fabricaţiei şi vânzării produsului. Înaceastă privinţă se fac situaţii comparative ale produsului realizat de mai mulţi furnizori cu privire la:

■ fiabilitate (timpul de funcţionare până la prima reparaţie);■ mentenabilitate (posibilitatea de întreţinere şi reparare majoră, service, piese de schimb etc.);■ sfera de utilităţi pe care o asigură produsul;■ nivelul tehnic, clasa de noutate în care se încadrează produsul şi gradul de tehnicitate.5. Nivelul costului de producţie este un indicator hotărâtor în asigurarea credibilităţii. Unii

furnizori, cu deosebire cei noi, pentru a cuceri piaţa, prezintă oferte cu preţ mai mic decât este normal;o asemenea situaţie este privită cu neîncredere de cumpărători, deoarece produsul astfel oferit ori:

■ este de o calitate mai slabă;

■ are o sferă de utilităţi mai redusă;■ reprezintă o lovitură de piaţă pentru a înlătura concurenţa, după care ar urma să se impună un

preţ superior prin care să se recupereze pierderile anterioare şi/sau să se realizeze un profit maimare.

6. Posibilităţile financiare; se încadrează aici următoarele situaţii:■ acordarea de credit; sunt numeroase situaţiile pe parcursul activităţii economice când, fie

achiziţionarea unor loturi mai mari de produse, fie întârzierea în încasarea unor fonduri, îldetermină pe consumator să solicite credite de la furnizorul său. Un furnizor care poate acordacredite este un agent economic mai sigur, mai puternic, de mai mare atracţie şi credibilitate;

■ suportarea daunelor care s-au produs din vina lui, prezintă partenerul în cauză ca fiind un factorcu etică comercială, serios şi ca urmare apreciat pozitiv;

■ negocierea preţului; pornind de la analiza elementelor care-l compun, arată că partenerul este debună credinţă, cu intenţii pentru stabilirea unor relaţii viabile, nu determină pe celălalt partener laartificii de piaţă, la forţarea preţului sau la concurenţă neloială.

În analiză şi apreciere se pot folosi şi indicatori de prezentare generală a agenţilor economici de pepoziţia de furnizor sau consumator, care se folosesc mai frecvent când se doreşte stabilizarea relaţiilor decolaborare pe termen lung pe o structură şi dimensiune mai extinsă de activităţi.

Câteva exemple:

77

1. Coeficientul de lichiditate (liquidity ratios, ratios de liquidite) care se poate exprima prin:

a. coeficient de lichiditate generală (sau al fondurilor de rulment financiar - CLG):

b. coeficientul de trezorerie se deosebeşte de cel precedent întrucât nu include valoareastocurilor (CT)

c. coeficientul de lichiditate imediată (CL|)

În completarea imaginii asupra unei firme se studiază şi:Alte activităţi derivate din informaţiile economico-financiare. Dintre acestea cea mai semnificativă

este activitatea INCASO. Aceasta constă în preluarea de către o firmă (pe baza unui comision) aacţiunilor de încasare a creanţelor (creditelor acordate) de la debitori.

Acţiunea se realizează astfel: sesizarea de către client printr-o cerere prin care solicită a se prelua activitatea de către INCASO; identificarea istoriei relaţiei (de la client):

■ valoarea

■ termene scadente

■ reclamaţii ale creditorului■ somaţii

preluarea problemei de către banca de date INCASO; sesizarea imediată a debitorului că este preluat în urmărire de societatea de informare; introducerea informaţiei în banca de date cu privire la situaţia economico-financiară a firmelor; solicitarea de informaţii din banca de date cu privire la situaţia datornicilor; acţiuni pentru rezolvarea litigiului pe căi nejudecătoreşti:

■ convenirea cu debitorul a unor modalităţi şi termene de plată în funcţie de capac itatea safinanciară - puse de acord în prealabil cu creditorul;

■ controlul sistematic al termenelor;

■ informare periodică a creditorului (la cererea acestuia) privind evoluţia lichidării creanţei.

Dacă aceste acţiuni nu dau rezultate, se acţionează pe cale judecătorească.Dacă acţiuneajudecătorească nu dă rezultate (taxa penală stabilită pentru plată este mică şi nesemnificativă pentruclient), se continuă urmărirea debitorului (conform legii, datoria se stinge după 30 de ani). În acestinterval, orice posesiune sau mijloc dobândit este pus sub urmărire - în ţară sau străinătate. Ca urmare, sepreiau frecvent cazuri clasate de creditori, fără speranţă. Toate cheltuielile şi riscurile revin firmeiurmăritoare; numai în cazul nerecuperării datoriei, firma îşi acoperă cheltuielile şi taxele din propriul eiprofit. Evident că, de la caz la caz, în funcţie de specificul activităţii partenerului, de locul în economie,de importanţa sa economico-financiară, se pot cere şi alte informaţii, sau se pot detalia cele solicitate

iniţial, astfel încât pe baza lor să se poată lua decizia asupra credibilităţii partenerului real sau potenţial deafaceri.