Locul şi rolul serviciilor în economia contemporană

1. Sectorul terţiar în noua economie

Preocupările referitoare la clasificarea activităţilor economice pe sectoare vizează înţelegerea specificului comportamentului lor economic şi evidenţierea tendinţelor înregistrate şi previzibile în evoluţia structurii economice. Teoriile privind clasificarea sectorială a economiei i-au avut ca protagonişti pe Allan Fisher, Colin Clarck şi Jean Fourastié. Activităţile de servicii au fost regrupate pentru prima dată de către Allan Fisher, în cartea sa The Clash of Progress and Security (1935), într-un sector distinct al economiei naţionale, sectorul terţiar, un ansamblu de activităţi consacrate producţiei nemateriale, în timp ce sectorul primar grupează activităţile agricole şi extractive, iar sectorul secundar industriile de prelucrare. Progresul economic are drept caracteristică glisarea ocupării forţei de muncă şi a investiţiilor din sectorul primar spre cel secundar şi apoi spre cel terţiar. Ulterior, această clasificare este perfecţionată de Colin Clark şi Jean Fourastié. Pe baza unei analize statistice laborioase, Colin Clarck grupează activităţile economice în:

activităţi primare, caracterizate prin utilizarea directă a resurselor naturale şi randamentedescrescânde (agricultura, exploatările forestiere, vânătoarea, pescuitul);

activităţi industriale (secundare) caracterizate prin transformarea continuă pe scară mare amateriilor prime în produse transportabile şi printr-o productivitate ridicată şi randamente crescânde;

activităţi terţiare, caracterizate printr-o productivitate mai redusă. Se includ aici diverseactivităţi meşteşugăreşti de reparaţii , croitorii, micile brutării, industria construcţiilor, ca şi activitatea băncilor, asigurările, comerţul, serviciile personale etc. Cel care a reuşit să formuleze un criteriu ştiinţific de delimitare a sectoarelor economice în funcţie de comportamentul lor economic este Jean Fourastié. Se consideră că în sectorul primar creşterea productivităţii muncii se situează la un nivel mediu, în sectorul secundar peste medie, iar în sectorul terţiar sub medie. De asemenea, sectorul secundar este apreciat ca înregistrând cel mai înalt grad de pătrundere a progresului tehnic, în timp ce terţiarul este caracterizat ca fiind cel mai puţin receptiv la acesta. Aceste afirmaţii sunt făcute cu referire la întregul complex eterogen al terţiarului prin prisma unor exemple cum ar fi coafura sau cazarea într-o cameră de hotel. În lucrări mai recente însă, reconsideră aceste idei şi susţine că anumite servicii moderne cum ar fi de exemplu cele informatizate ca şi anumite activităţi agricole sunt la un înalt progres tehnic, în timp ce anumite laturi ale sectorului industrial relevă un progres tehnic mai slab. Realitatea din ultimele decenii a demonstrat că progresul tehnic a pătruns şi în sectorul terţiar, mai ales prin dezvoltarea rapidă a informaticii şi a tehnologiilor moderne din domeniul telecomunicaţiilor. S-a ajuns astfel, ca sectorul terţiar să nu mai poată fi considerat ca un adevărat „colac de salvare” împotriva şomajului, dată fiind importanţa factorului uman. Automatizarea proceselor a condus la reduceri de personal în anumite ramuri cum ar fi: transporturi, comerţ cu ridicata, telecomunicaţii, servicii bancare etc. Astfel în multe ţări dezvoltate, cum ar fi Franţa, după puternicul avânt al sectorului terţiar din perioada 1960-1980, când creşterea producţiei de servicii era însoţită de o creştere aproape simetrică a mâinii de lucru angajate, anii ’80 au inaugurat era standardizării, informatizării şi automatizării angajărilor să fie din ce în ce mai lente. Dacă înainte de anii ’60-’70 afirmaţia că productivitatea relativă a muncii în sectorul serviciilor (calculată ca raport între ponderea serviciilor în PIB şi ponderea acestora în populaţia ocupată are valori subunitare datorită ponderii mai mari a serviciilor în populaţia ocupată) era adevărată, în prezent, în ţările dezvoltate este posibil ca această relaţie să nu se mai confirme (cel puţin pentru anumite domenii ale serviciilor). O altă subliniere care trebuie făcută este că observaţia privind creşterea mai înceată a productivităţii în activităţile de servicii decât în alte activităţi, priveşte în mod deosebit productivitatea muncii. Trebuie precizat că ramurile economice nu sunt izolate unele de altele, serviciile de producţie, spre exemplu, fiind un factor determinant al sporirii productivităţii muncii industriale, agricole etc. Legat de aceste interdependenţe între activităţile economice apare şi o altă limită a clasificării sectoriale. Astfel activităţile de servicii în scopul producţiei materiale, exercitate în interiorul întrepriderilor producătoare de bunuri, de multe ori nu pot fi disociate şi evidenţiate separat de activităţile de producţie propriu-zise, fiind astfel numeroase serviciile care sunt cuprinse în sectorul primar sau secundar. Se poate aprecia că sfera serviciilor este mai largă, mai cuprinzătoare decât sfera sectorului terţiar, înglobând o serie de activitâţi nemateriale desfăşurate în sectorul primar şi secundar. Argumente asemănătoare sunt invocate de Orio Giarini şi Walter Stahel în cartea „Limitele certitudinii”, în legătură cu integrarea orizontală a sectoarelor economiei şi sfârşitul clasificării sectoriale „vectoriale”.

Dezvoltarea şi diferenţierea serviciilor au condus la încercări de scindare şi sistematizare a terţiarului, respectiv la desprinderea din cadrul lui a unor servicii cu caracter special şi constituirea lor într-un sector distinct – sectorul „cuaternar”. Astfel, după unele păreri, sectorul cuaternar ar fi constituit din activităţile ce se referă la timpul liber în timp ce după altele, cuaternarul ar fi „sectorul informatic” cu tot ce aparţine de el: cercetare, producţie de soft-uri, tehnici moderne de interconectare, telecomunicaţii şi acţiuni la distanţă etc. Clasificarea sectorială a economiei are anumite limite, ea este totuşi imporatntă doarece permite cuprinderea şi analizarea ca un tot unitar a activităţilor economico-sociale şi desprinderea unor tendinţe strategice în dezvoltarea economică la nivel naţional şi internaţional. Recomandările formulate în lucrările ONU consacrate clasificării şi studierii serviciilor, sunt de a cuprinde în acest sector toate activităţile economice altele decât agricultura (inclusiv silvicultura şi pescuitul), industriile extractive şi prelucrătoare şi construcţiile.

2. Interdepenţa serviciilor în economie şi societate

Cercetarea diacronică şi sincronică a dimensiunilor şi interdependenţelor sectorului serviciilor în economie şi societate permit diagnoza stadiului actual al realizărilor în acest sector şi formularea unor strategii pentru dezvoltarea lui viitoare. Terţiarul este strâns de celelalte sectoare economice, existând multiple interdependenţe între acesta şi alte domenii de activitate economico-socială. Cuprinzând servicii destinate fie consumului intermediar, fie celui final, sistemulde legături al terţiarului se structurează pe două direcţii principale, şi anume: impactul cu procesul de producţie propriu-zis şi asupra omului cu nevoile sale. În ceea ce priveşte serviciile destinate consumului intermediar, acestea au fie un raport organic cu producţia de bunuri, exercitându-se în interiorul întreprinderilor producătoare de bunuri fie un raport funcţional, exercitându-se de întreprinderi sau indivizi care lucrează de o manieră independentă. Mişcarea spre exterior sau spre interior a unuia sau altuia din servicii depinde de un număr mare de factori, dintre care cei mai importanţi se consideră că sunt:

nivelul de dezvoltare şi de generalizare a tehnicii sau mai exact nivelul general dedezvoltare tehnologică atins de o economie dată;

gradul de dezvoltare a schimburilor, respectiv întinderea şi coerenţa pieţei. Pe termenlung, procesele de exteriorizare şi interiorizare sunt reversibile, deoarece tehnica şi piaţa pot evolua de aşa manieră că ceea ce era economic ieri, să fie mai puţin economic azi. Oricum, fie că sunt organizate în cadrul întreprinderilor producătoare, fie independent, serviciile exercită o influenţă directă asupra producţiei de bunuri. Progresul ştiinţific şi tehnic în ramurile direct productive, dezvoltarea producţiei materiale sunt determinate de amplificarea serviciilor de producţie cum ar fi cele de cercetare, proiectare, introducerea noilor tehnologii, informatică, selectare şi pregătire a forţei de muncă etc. De asemenea, servicii cum sunt:transorturile, comerţul, serviciile bancare şi de asigurări, juridice etc. Contribuie în mod direct la realizarea pe piaţă a produselor. În acelaşi timp, producţia furnizează mijloacele materiale şi tehnice necesare exercitării serviciilor şi mai mult chiar obiectul de activitate al unora dintre ele (transport, comerţ etc.). Experienţa ţărilor dezvoltate arată că sectorul serviciilor este uzual, la fel de mult o premisă şi un rezultat al industrializării. Existenţa unui sistem bancar eficient, a unui sector corespunzător dezvoltat de transporturi, de telecomuniacţii, de servicii de asigurare şi a unei administraţii publice eficiente sunt esenţiale pentru înfăptuirea unui proces de creştere economică internă şi pentru participarea avantajoasă la comerţul internaţional. Un sistem bancar bine organizat are capaciatatea de mobilizare şi utilizare eficientă a capitalului nu numai în cadrul fiecărei economii naţionale, ci şi prin investiţii directe în alte economii, prin acordarea de împrumuturi în condiţii avantajoase. Dezvoltarea comerţului cu produse de înaltă tehnicitate şi cu instalaţii complexe determină sporirea comerţului internaţional cu servicii cum ar fi cele legate de transferul internaţional de tehnologie, comerţul de brevete, know-how, servicii de engineering, consultanţă, asistenţă tehnică etc. Este vorba de nevoi materiale cum ar fi acelea de alimentaţie, reparaţii, transport, aprovizionare cu mărfuri etc., dar mai ales de nevoi spirituale şi sociale, cum sunt acelea de comunicare, de cunoaştere, educare, securitate, recreere etc., nevoi cu evoluţie permanent ascendentă pe măsura dezvoltarii societăţii. Satisfacerea acestor trebuinţe presupune dezvoltarea serviciilor de transport, alimentaţie publică, comerţ etc., precum şi a celor de telecomunicaţii, învăţământ, cultural-artistice, asigurări, juridice, turism. În procesul de acoperire a nevoiler, dorinţelor şi respectiv cererii utilizatorilor finali, serviciile intră în relaţii complexe cu bunurile materiale, relaţii ce pot fi atât de concurenţă (substituţie), cât şi de stimulare reciprocă. Referitor la aceste raporturi este de subliniat că în ţările dezvoltate, creşterea consumului final de servicii a devansat, atât valoric cât şi sub aspectul volumului, creşterea consumului de bunuri.

Pe de altă parte, anumite servicii evoluează conform concluziilor formulate de teoreticienii „autoproducţiei” de servicii („self-service”), fără însă ca această tendinţă să poată fi generalizată. Se poate spune că ceea ce caracterizează cel mai pregnant economia modernă este complementaritatea bunuri-servicii, vizând maximizarea valorii de utilizare a produselor pe întreaga durată a existenţei lor. Aceasta ia în considerare pe de o parte ansamblul costurilor sau eforturilor asociate consumului de bunuri sau servicii, indiferent dacă aceste avantaje obţinute sau aceste eforturi sunt exprimate în formă monetară sau sunt de altă natură.

3. Rolul serviciilor în dezvoltarea economico-socială

Rolul serviciilor în dezvoltarea economico-socială se referă în principal la contribuţia lor la creşterae economică, dar şi pe un plan mai larg la aportul lor la creşterea calităţii vieţii.

3.1. Contribuţia serviciilor la creşterea economică

Rolul serviciilor începe să fie tot mai mult recunoscut, ele subtituindu-se, din ce în ce mai mult, industriei în rolul de motor al creşterii economice. Aşa cum precizează L. Reboud, că într-adevăr în momentul când au scris autorii clasici, de la Adam Smith, Ricardo, Stuart Mill la domestice. Chiar comerţul, transporturile şi băncile nu erau considerate decât „intermediari”, în măsura în care facilitează deplasarea şi achiziţia mărfurilor, dar fără să fie consideraţi creatori de valoare. Timp de decenii, activităţile pe care Colin Clark şi Fourastié le-au regrupat în sectorul terţiar, au fost considerate ca domenii de slabă productivitate, pentru că prin natura lor sunt nesusceptibile la mecanizare, la introducerea progresului tehnic, la realizarea producţiei de serie, a economiilor de scală etc. S-a ajuns la întrebarea dacă serviciile nu ar constitui o frână a creşterii economice, fiind un factor inflaţionist, deoarece creşterea salariilor şi profiturilor nu ar corespunde unei creşteri a productivităţii. Teorii economice mai noi reconsideră rolul serviciilor în dezvoltarea economică, în contextul revizuirii şi a concepţiilor despre creşterea economică. În gândirea lui Paul Heyne „creşterae economică constă, nu în sporirea producţiei de lucru, ci în producerea de avere, Şi avere este tot ceea ce oamenii preţuiesc ca valoare. Evident, lucrurile materiale pot contribui la avere şi sunt într-un fel esenţiale în producerea de avere. Dar, nu există legătură obligatorie între creşterea averii şi o creştere de volum, greutate sau cantitatea obiectelor materiale”. Cucerirea pieţelor mondiale este aproape imposibilă fără realizarea unei reţele puternice de informaţii economice privind caracteristicile şi specificul pieţelor vizate. Dar, ocupaţiile informaţionale nu se reduc la cele de studiere a pieţelor, respectiv de marketing, ele cuprinzându-i, în sens larg pe toţi cei care lucrează cu informaţia ca programatori, profesori, contabili, manageri, etc. Şi care sunt şi ei producători de avere reală. În condiţiile în care progresul tehnic a condus la producerea de sisteme din ce în ce mai complexe creşte nevoia de servicii care fac orice bun industrial sau de consum utilizabil. Ca o consecinţă, creşterea avuţiei trebuie măsurată având în vedere performanţa sistemelor. Deoarece performanţa sistemelor ţine de calitatea proceselor şi produselor, devine clar că în economia serviciilor „calitatea” înseamnă ceea ce a reprezentat „productivitatea” în economia industrială. Activităţile de cercetare şi de educare (învăţământ) se înscriu între funcţiile cele mai importante ale serviciilor în producţia de bogăţie materială şi spirituală. Dezvoltarea funcţiei de cercetare este consecinţa şi premisa totodată a evoluţiei tehnicilor de producţie. Astfel, până la începutul secolului XX, îmbunătăţirea noilor tehnologii şi schimbările în modul de producţie proveneau în cea mai mare parte din experianţa acumulată de om asupra maşinii pe care o folosea. Aceste schimbări sau îmbunătăţiri nu erau decât foarte rar rezultatul unei munci organizate şi finanţate printr-un departament de cercetare. Profesionalizarea cercetării s-a operat în jurul anilor 1920, reflectând complexitatea crescută a noilor tehnologii şi nevoia de a planifica riguros dezvoltarea şi realizarea lor. Strâns legată de activitatea de ceracetare-dezvoltare şi de creşterea gardului de complexitate a economiei se află funcţia de educaţie(învăţământ). Serviciile sunt implicate nu numai în pregătirea producţiei, prin funcţiile de cercetare şi educaţie la care se adaugă cele de aprovizionare cu materiile prime şi materialele necesare, ci chiar în derularea procesului de producţie propriu-zis. Acestea din urmă se referă în special la serviciile de „întreţinere” şi „stocaj” atât al „intrărilor” cât şi al „ieşirilor”, al rezultatelor. Aceste activităţi pot fi considerate ca parte integrantă a sistemului de producţie, iar creşterea complexităţii proceselor de producţie a determinat o dezvoltare mai mult decât proporţională a acestor funcţii şi a costurilor pe care le implică. Un produs nu poate fi accesibil consumatorilor fără intervenţia funcţiei de distribuţie, cuprinzând ansamblul operaţiunilor tehnice şi economice care au loc din momentul ieşirii produselor din procesul de producţie până când

ajung la utilizatorii finali. Acestea cuprind atât distribuţia fizică, respectiv deplasarea produselor pe teritorii geografice din ce în ce mai vaste, la consumatori din ce în ce mai mari, cât şi operaţiuni economice vizând stabilirea numărului de verigi prin care trec mărfurile de la producător la consumator. Funcţia de distribuţie vizează activităţile de promovare a vânzărilor şi activităţile financiare legate de decontarea contravalorii mărfurilor livrate. O altă funcţie importantă a serviciilor este legată de utilizarea produselor, respectiv întreţinerea, refacerea sau potenţarea valorii de întrebuinţare a acestora. Maturizarea revoluţiei industriale şi dezvoltarea producţiei de masă au pus în evidenţă o altă funcţie importantă a serviciilor: gestiunea şi reciclarea deşeurilor. Deşeurile au existat dintotdeauna, ele fiind produse anexate oricărui tip de activitate sau producţie umană, dar revoluţia industrială prin dezvoltarea şi concentrarea producţiei a condus ineviatbil la acumularea şi concentrarea deşeurilor. Paralel cu creşterea deşeurilor industriale s-a înregistrat şi extinderea celor rezultate din consumul final. În concluzie, în economia serviciilor actul complet de producţie vizează maximizarea eficienţei funcţiilor de servicii combinate cu cele de producţie propriu-zise pe întreaga durată de desfăşurare, începând cu cele care preced producţia şi terminând cu cele legate de gestiunea şi reciclarea deşeurilor. Concluzionând, apare evident în optica celor prezentate mai sus , rolul esenţial al serviciilor în realizarea creşterii economice. Pe de altă parte, trebuie arătat că serviciile sunt extrem de eterogene şi prezintă anumite particularităţi, de aceea nu orice dezvoltare a sectorului terţiar contribuie în egală măsură la progresul economic intern sau la obţinerea unor avantaje egale de pe urma practicării comerţului cu servicii. Din acest punct de vedere, serviciile se împart în prestaţii intensive în muncă (ce presupun un volum mare de muncă manuală mediu sau puţin calificată) şi prestaţii intensive în inteligenţă (necesită un personal relativ puţin numeros, dar cu calificare înaltă). Contribuţia serviciilor la creşterea economică poate fi măsurată cu ajutorul funcţiilor de producţie. Funcţiile de producţie au fost aplicate pentru prima dată de P. Douglas şi C. W. Cobb în 1928, forma de bază a acestor funcţii, purtând numele celor doi autori, Cobb-Douglas, fiind următoarea: Y = A · L¹ · K²unde:Y = mărimea efectului economic (output)L = număr lucrătoriK = capitalul fix utilizat 1 şi 2 au semnificaţia unor coeficienţi de elasticitate 1 = exprimă cu câte procente creşte volumul producţiei azunci când cantitatea de muncă utilizată creşte cu 1%2 = arată cu câte procente creşte producţia la creşterea cu 1% a capitalului fixA = constatntă ce exprimă raportul producţiei / factori Forma funcţiei de producţie cu progres tehnic, determinată pentru prima dată de J. Tinbergen şi R. Solow este următoarea: Y = A · L¹ · K² · e³ªe = numărul natural3 = rata anuală a influenţei progresului tehnica = timpul Studii efectuate de specialişti, ca de exemplu Edward Denison de la Departamentul de Comerţ al SUA, asupra aportului factorilor de producţie la creşterea economică, cu ajutorul funcţiilor de producţie, au demonstrat că două treimi din creşterea economică a ţărilor dezvoltate, în speţă SUA, se datorează în prezent progresului tehnic şi în special sporirii calificării forţei de muncă.

3.2. Serviciile şi calitatea vieţii

Calitatea vieţii este un concept complex care vizează atât latura materială a vieţii cât şi cea spirituală, calitatea relaţiilor umane, precum şi perceperea subiectivă a tuturor acestor elemente de către individ. Calitatea vieţii este greu de exprimat printr-un singur indicator sintetic, de aceea se folosesc mai mulţi indicatori parţiali. Cunoscutul economist de origine română Lionel Stoleru recomandă regruparea diferiţilor indici în trei categorii:

Economici Socio-demografici Ecologici

Dintre indicatorii economici, PNB/locuitor este cel mai semnificativ, dar el reflectă mai ales latura cantitativă a bunăstării naţionale. Cea mai dificilă este exprimarea aspectelor psihologice, a elementelor subiective, a satisfacţiei interioare personale. Serviciile sunt implicate profund în toate aceste aspecte, consumul de servicii al populaţiei fiind un element important al calităţii vieţii.

Astfel, încă din secolul al XIX-lea statisticianul Engel observase că cu cât veniturile familiilor erau mai ridicate, cu atât partea cheltuielilor pentru mărfuri alimentare era mai mică, iar partea serviciilor, considerate ca cheltuieli accesorii, în consumul total al familiilor creşte. Analiza coeficienţilor bugetari, adică a părţii relative a cheltuielilor pentru bunuri şi servicii în consumul familiilor arată tendinţa de creştere a ponderii cheltuielilor pentru servicii, în ţările dezvoltate cu economie de piaţă. În cazul ţărilor puternic industrializate partea serviciilor în consumul final privat se situează între 1/3 şi 1/2, cu o uşoară tendinţă de majorare. Pentru ţările est-europene ponderea serviciilor este mult mai modestă – circa 15-20% - explicabilă prin nivelul mai scăzut de dezvoltare, prin neconcordanţe de ordin metodologic. În ţara noastră, scăderea puterii de cumpărare a populaţiei după 1990 s-a reflectat şi în ponderea redusă a serviciilor în totalul cheltuielilor de consum ale populaţiei, până în 1997 înregistrându-se chiar o scădere a ponderii cheltuielilor pentru servicii. O altă relaţie importantă este aceea a serviciilor cu timpul liber care se referă atât la mărimea acestuia cât şi la modalităţile lui de utilizare. Vehiculate încă din antichitate, în special prin studii filozofice, ideile despre timpul liber îmbracă o paletă destul de variată. Conceput într-un sens larg în opoziţie cu timpul de muncă, timpul într-adevăr liber, „loisirul” reprezintă acel timp destinat unui „ansamblu de activităţi cărora individul li se dedică în mod liber, de bunăvoie şi cu plăcere, fie pentru a se odihni, fie pentru a se distra şi a-şi satisface nevoile estetice, fie pentru a-şi îmbogăţi informaţia sau a-şi completa în chip dezinteresat formaţia, pentru a-şi lărgi şi dezvolta participarea socială voluntară sau capacitatea creatoare, după ce s-a eliberat de obligaţiile profesionale, sociale şi familiale”. Prin urmare, mărimea timpului liber este strâns condiţionată de dimensiunile componente ale bugetului de timp al oamenilor. Referitor la celelalte secvenţe ale bugetului de timp, se remarcă menţinerea la o pondere relativ constantă şi substanţială (43%) a timpului fiziologic de bază (somn, hrană, igienă etc.), sporirea timpului destinat transportului urmare a creşterii mobilităţii spaţiale a populaţiei şi distanţelor de deplasare precum şi mărimea timpului de şcolarizare. Căile de mărire a timpului liber sunt, din punct de vedere economic, în principal, două: reducerea timpului de muncă şi dimensionarea timpului afectat satisfacerii cerinţelor existenţei. Mai trebuie menţionat că modalităţile de utilizare a timpului liber şi activităţile corespunzătoare diferă, în funcţie de dimensiunile şi localizarea acestuia (timp liber zilnic, săptămânal, din concediu de odihnă). Nu în ultimul rând ca importanţă se cer subliniate interdependenţele multiple ale serviciilor cu mediul înconjurător. Trebuie menţionat că serviciile sunt implicate atât în degradarea cât şi în protejarea mediului. În ceea ce priveşte deteriorarea mediului, dezvoltarea serviciilor, mai ales conjugată cu creşterea urbanizării, ca de altfel şi dezvoltarea industrială, a agriculturii intensive, activităţilor casnice etc. Poate provoca daune de toate tipurile, de la cele grave, cu implicaţii deosebite asupra echilibrului ecologic ca: poluarea apelor şi atmosferei, distrugerea pădurilor, a solului, a unor specii de animale sau plante etc., până la cele mai puţin importante ca poluarea sonoră sau murdărirea străzilor. Dintre domeniile serviciilor, se remarcă prin efectele negative pe care le au asupra mediului înconjurător: transporturile, comerţul, turismul etc. Referitor la protejarea mediului, serviciile contribuie la folosirea raţională a resurselor naturale (de exemplu prin servicii geologice, de cercetare ştiinţifică etc.), la prevenirea şi combaterea deteriorării lui (aici poate fi citată contribuţia unor servicii ca: îmbunătăţiri funciare, amenajări silvice, amenajări hidrografice, servicii de epurare a apelor, gazelor de salubritate şi alte activităţi similare, la procesul de educare „ecologică” a oamenilor (un rol important în acest sens revine serviciilor de învăţământ, informare etc.). Dacă în alte probleme legate de servicii, tendinţa este de dereglementare, de liberalizare, având în vedere importanţa majoră a protejării mediului, nu numai pentru generaţiile prezente, dar şi pentru cele viitoare, domeniul devine pe plan internaţional din ce în ce mai reglementat.

4. Cauze ale modificărilor calitativ-structurale la nivelul economiilor naţionale

Există cel puţin 3 factori ce explică evoluţia sectorului de servicii şi anticipează modificări ale structurii ocupării forţei de muncă, ale contribuţiei sectoarelor economice la producţia globală, ale componenţei consumului, ale organizării industriale, ca indicii ale apariţiei unei noi paradigme economice: 1) creşterea cererii de servicii de consum; 2) creşterea cererii de servicii de producţie şi intensificarea fenomenului de externalizare; 3) evoluţia tehnologiei şi impactul acesteia asupra ratelor de creştere a productivităţii sectorului.

1) Creşterea cererii de servicii de consum

Corelaţia între modificările la nivelul cererii de bunuri şi servicii şi evoluţia veniturilor s-ar putea stabili pornind de la elasticitatea cererii faţă de venit. În prezent, una dintre temele de dezbatere la nivelul economiştilor este dacă serviciile au o cerere mai elastică la venit decât bunurile, rezultate studiilor empirice fiind contradictorii. Fuchs, într-un studiu asupra sectorului de servicii al SUA ce analiza perioada 1927-1965, a identificat elasticităţi ale cererii faţă de venituri de 1,2 pentru servicii şi 0,93 pentru bunuri, diferenţa fiind explicată mai ales prin elasticitatea scăzută a alimentelor şi tutunului. Prin contrast, Consiliul Economic al Canadei, într-un studiu ce trata perioada 1947-1986, a publicat niveluri ale elasticităţii cererii pentru majoritatea serviciilor mult mai mari decât 1 şi, în acelaşi timp, decât elasticitatea cererii pentru bunuri. Într-o altă categorie de studii a fost abordată estimarea elasticităţii cererii în funcţie de categoria de servicii. Summers, utilizând date internaţionale, a descoperit că serviciile medicale şi personale au elasticităţi ale cererii faţă de venituri mult mai mari decât 1, dar servicii precum educaţia sau cele recreative, transporturile sau comunicaţiile au niveluri ale elasticităţii de 1 sau chiar sub 1. Concluzia desprinsă din studiile lui Fuchs sau Baumol, ce examinează creşterea gradului de ocupare în servicii în SUA în perioada 1920-1960, este că aceşti factori au jucat doar un rol minor. Gershuny, într-un studiu asupra cererii finale de servicii în Marea Britanie, a arătat că proporţia din venitul gospodăriilor alocată serviciilor a rămas relativ constantă în perioada 1954-1974, cu toate că familiile cu venituri ridicate aveau tendinţa de a cheltui o parte mai mare a venitului lor pe servicii. Gershuny concluzionează că evoluţia cheltuielilor gospodăreşti este determintă de creşterea „economiei de auto-servire”, în care anumite bunuri, mai ieftine, înlocuiau serviciile sau ajutau la prestarea acestora în gospodării. Studiile mai recente, însă, au stabilit că veniturile şi elasticitatea cererii au avut o importanţă semnificativă în creşterea sectorului de servicii. Spre exemplu, OCDE a arătat că nivelul PIB/locuitor a avut un impact pozitiv asupra ponderii serviciilor în producţia totală: „expansiunea sectorului de servicii nu este numai rezultatul „maladiei costurilor”, identificată de Baumol (1967) ci este, mai degrabă, urmarea faptului că unele servicii sunt considerate „de lux” şi au elasticităţi ale cererii la venit supraunitare”. Totuşi, creşterea cererii finale de servicii explică doar în parte evoluţia ascendentă a sectorului de servicii. Pentru anumite servicii, de tipul celor de afaceri, de pildă, cererea la nivelul firmelor a jucat un rol mult mai important decât cea a consumatorilor finali.

2) Creşterea cererii de servicii de producţie şi intensificarea fenomenului de externalizare Un alt determinant al creşterii serviciilor este creşterea cererii de servicii de producţie, pe de o parte, şi modificarea structurii firmelor, în special externalizarea unor activităţi, pe de altă parte. Marshall şi Woods consideră că următorii factori sunt importanţi pentru explicarea creşterii serviciilor de producţie:

apariţia de noi produse (bunuri şi servicii) ce necesită servicii suport specializate; transformări la nivelul proceselor de producţie (inovaţie tehnologică, ce presupune

servicii adiţionale specializate); producţie, distribuţie şi servicii financiare din ce în ce mai complexe şi mai integrate la

nivel internaţional, ceea ce necesită servicii suport complexe şi specifice; modificări la nivelul reglementărilor şi implicării guvernamentale, ceea ce măreşte

necesitatea monitorizării şi analizării acestor schimbări; proliferarea sarcinilor cu privire la managementul şi administrarea firmelor, în special în

interiorul firmelor multinaţionale. Se remarcă la nivelul sistemelor de producţie o convergenţă între bunuri şi servicii – aceasta din urmă fiind în proporţie din ce în ce mai mare încorporate în produse manufacturate. În ultimii 20 de ani a crescut progresiv măsura în care firmele şi agenţiile guvernamentale apelează la prestatori externi de servicii specializate. Motivele ce determină ponderea în creştere a externalizării derivă din presiunea firmelor în ce priveşte concentrarea pe activităţi principale, reducerea costurilor, utilizarea de cunoştinţe specifice şi specializate. Un studiu recent al OCDE cu privire la distribuţia forţei de muncă pe categorii profesionale arată o creştere a ponderii lucrătorilor cu nivel înalt de pregătire, mai ales în sectorul serviciilor, concluzionând că „această diferenţă în ce priveşte gradul de pregătire a personalului în favoarea serviciilor nu poate fi atribuită numai intensificării externalizării activităţilor de servicii de către firmele producătoare de bunuri”. În acelaşi spirit, Pilat arată că „ în timp ce unele studii au atribuit creşterea serviciilor în exclusivitate activităţii de subcontractare, cazurile Germaniei şi SUA demonstrează că aceasta nu este decât o parte a explicaţiei. În interiorul firmelor producătoare de bunuri a avut loc o creştere a numărului angajaţilor cu nivel înalt de pregătire, ce desfăşoară activităţi asemănătoare celor prestate de firmele specializate”.

3) Evoluţia tehnologiei şi impactului acesteia asupra ratelor de creştere a productivităţii sectorului Al treilea argument atribuie mare parte din creşterea înregistrată de sectorul serviciilor ratelor mai scăzute de creştere a productivităţii faţă de celelalte sectoare ale economiei. Unul dintre argumentele în favoarea acestei explicaţii este că anumite servicii au un potenţial redus de creştere a productivităţii, ca urmare a faptului că sunt mai puţin automatizate sau dependente de inovaţia tehnologică. Baumol şi Bowen vorbeau despre „maladia costurilor în domeniul artelor”. Fenomenul „maladiei costurilor” indică faptul că serviciile cu o creştere redusă a productivităţii sau „stagnante” vor manifesta o tendinţă de creştere a costurilor, comparativ cu sectoarele cu productivitate înaltă. În timp ce activităţi asemănătoare au input-uri asemănătoare şi plătesc aceleaşi salarii, cele cu productivitate mai mare vor consuma din ce în ce mai puţine input-uri pe unitate de output. Altfel spus, productivitatea mai înaltă din industrie va elibera forţa de muncă şi capitalul pentru a putea fi absorbite de sectorul serviciilor – de unde şi ideea conform căreia creşterea ponderii serviciilor în total output şi gradul de ocupare a forţei de muncă în ţările industrializate se datorează în mare parte faptului că serviciile au productivitate scăzută.