NICA LAURENȚIU

MASTER SOCIETATE COMUNICARE SI MASSMEDIA

PARADIGME ALE COMUNICARII DE MASA

AN II

LOCUL ȘI ROLUL MASS MEDIA ÎN SOCIETATE. INFLUENȚE GLOBALE. CURENTUL EMPIRIC ȘI CURENTELE CRITICE

În anii 40 apar două mari curente: empiric și critic. Fondatorul curentului empiric, Paul Lazarsfeld, iși denumea curentul în 1941 ca fiind ”cercetare adminitrativă”, caracterizat de folosirea metodelor empirice de cercetare a comunicăriic sub aspectul audienței si impactului asupra societății precum și de obiectivul cercetărilor ce oferă comunicatorilor idei pentru ameliorarea comunicării în direcția creșterii performanțelor în emiterea și receptarea mesajelor. Reprezentanți de seamă ai acestui curent sunt: Hovland, Cantril, Stanton, Berelson, Laswell, Klapper, Katz.

La Newark, în 1937, cu ajutorul lui P. Lazarsfeld, i-a naștere primul grup de studii cu misiunea de a evalua importanța Radioului în viața ascultătorilor săi. Se va muta curând la Princeton cu denumirea de Office of Radio Research, iar din 1940 se stabilește la Universitatea Columbia din New York, cu denumirea Bureau of Applied Social Research. Se încep studiile privind importanța si efectele serialelor de Radio dar și influența presei și radioului asupra formării opiniilor alegătorilor în cursul campaniei electorale din 1940. Printre primele studii publicate este cel al lui Lazarsfeld în 1940, Radio and the Printed Page.

Se încep cercetările asupra tehnicilor de persuasiune organizate în cadrul armatei americane, observându-se formarea atitudinilor în grupurile de militari.

Curentul critic reprezenta o abordare filozofică și politică asupra societății contemporane, promovând o viziune critică asupra societății si cerectărilor empirice. Obiectivul curentului era preponderent teoretic, de a decripta rolul mass media. Fondată de Max Horkheimer în 1923, ”Școala de la Frankfurt„ a fost cea care s-a ocupat de acest curent.

Curentul empiric încerca prin investigații sistematice asupra media să spulbere credința că presa, cinematograful și radioul au o putere foarte mare în influențarea comportamentelor oamenilor în calitate de alegători și consumatori. În schimb. Cel critic, pornind de la reflecții asupra

societății și culturii de masă dezvoltă un ansamblu de analize teoretice cu caracter critic asupra formării societăților de masă. Acest curent este mai mult filosofic și speculativ influențat de sociologia europeană de la sfârșitul secolului al 19-lea.

Teoreticienii critici analizau raporturile dintre media, sistemul politic și democrație, incercând să răspundă la întrebarea: ”Massmedia transformă sau alterează democrația ?”. Cele două curente exprimă viziuni diferite asupra democrației și libertății, astfel că criticii considerau massmedia (”industriile cultuale”), ca o etapă nouă în dezvoltarea capitalismului, media servind la extinderea ideologiei dominante, chiar cu consințământul manipulat al dominaților. Empiricii credeau că trăim într-o lume de propagandă și de publicitatecare ne impuncategoriile de percepere a lumii.

Obiectivul cercetărilor critice nu const în descoperirea funcționării sistemului pentru a fi îmbunătățit, așa cum fac empiricii, ci de a-l demitiza pentru a fi schimbat în cea mai mare parte.

Th. Adorno, unul dintre critici, afirmă incompatibilitatea dintre democrație și comunicarea de masă, societatea americană sub aparențele ei democratice, este în realitate manipulatorie iar massmedia este un instrument al dominației politice. Astfel, cercetarile empirice ajung a fi catalogate de critici ca înșelătorii cu scopul mascării dominației.

Cele două curente oferă interpretări opuse despre modelul democrației occidentale și despre rolul massmedia în societate.

Mai mulți autori se referă la contextul explicativ al constituirii celor două curente, mai ales a curentului critic prin: utilizarea radioului de către naziști în scopuri de propagandă; folosirea radioului și a altor mijloace de propagandă în cel de-al doilea război mondial; confruntările propagandistice din timpul războilui rece; explozia ”industriilor culturale” a noilor media după 1950; monopolul asupra radio-Tv; experiența americană a cercetărilor refugiați din Europa sub presiunea expansiunii nazismului.

Datorită faptului că televiziunile au fost oragnizate foarte mult timp sub forma monopolurilor de stat sau private, s-a ajuns la ideea că aceasta controlează opinia publică și masifică societatea.

În timpul războiului comunicarea era centrată pe funcția persuasivă, pe propagandă, pentru mobilizarea cetățenilor în favoarea eforturilor de război.După război, intrarea treptată intr-o situație politică normală iși va pune amprenta asupra comunicării de masă, funcția de informare și de divertisment trecând pe primul plan, ajungandu-se treptat la o nouă

imagine despre relația media – societate, imagine susținută apoi și de monopolizarea televiziunii.

În unele chestiuni fundamentale se poate vedea o convergență a concluziilor empiricilor și a criticilor, chiar dacă formulările lor sunt diferite, empiricii referindu-se la fapte iar criticii la opțiuni ideologice.

Cele două viziuni asupra rolului media în societate au ținut capul de afiș al dezbaterilor timp de aproape două decenii în perioada postbelică, până în anii 60. Noile curente de gandire și noile paradigme ce se dezvoltă după anii 60 vor permite o abordare și o interpretare mai corectă asupra massmedia, fiind atât o cauză cât și un efect al schimbării sociale.

Reprezentanții ”Școlii de la Frankfurt” sot la lumină patru teme fundamentale. Prima dintre ele, ”industriile culturale”, reprezintă extinderea logicii profitului în domeniul culturii. ”Ideologia dominantă”, conform J.L. Missika si D.Wolton, este ”pentru ce si cum există un fenomen de alienare, în timp ce publicul pare să aleagă liber produsele care ii sunt oferite”. Evoluția societății spre masificare și oimogenizarea valorilor este dezbătută în ”Masa (societatea de masă)”. Ultima tema, ”Spațiul public”, vorbește despre massmedia și ”res publica”.

T. Adorno și M. Horkheimer, în 1947, introduc conceptul de ”industrii culturale” pentru a defini cultura de masă contemporana, produsele avand caracteristici precum: comerciale; lipsă de autonomie estetică; serializare și raționalizare; carcater senzațional pentru a seduce publicul; instituționalizare rigidă; ruptură între mesajul manifest și mesajul ascuns al producțiilor; impactul alienat și manipulator al producțiilor.

J.L. Missika și D. Wolton reproșează teoriticienilor ”industriilor culturale” că sunt prizonierii unui criticism nostalgic, aceștia ignorând două elemente importante atunci câd prezintă societatea și cultura de masă ca o pervertire a democrației.

Viziunea teoriilor critice despre cultura și societatea de masă au generalizat tendințe și fenomene socio-culturale cu impact in evoluția societății occidentale de-a lungul celor trei decenii postbelice. Din anii 70 are loc o resuscitare aprincipiilor autonomiei individuale, selectivității și activismului, diversificării și asumării libere a conduitelor în materie de consum mediatic și cultural. Individul tinde să se exprime cu mai multă autonomie în raport cu ofertele și constrângerile sociale și culturale.

Noțiunea de spațiu public este elementul de bază al analizei lui Jurgen Habermas privind relațiile dintre comunicarea de masă și democrație. Acesta integrează: opinia publică, massmedia și actorii politici. Habermas delimitează două moduri de abordare a problemelor societății

și anume abordarea tehnică care reduce organizarea și desfășurarea vieții sociale la rezolvcarea de probleme tehnice, respectiv abordarea practică, conform căreia problemele practice nu pot fi rezolvate decât printr-un consens atins în cadrul comunicării.

Spațiul public s-a constituit prin unirea persoanelor private într-un public, adică într-o formă socială capabilă să asigure utilizarea rațiuonamentului critic asupra problemelor de interes general, în care oamenii reuniți ca public discută fără restrângere. Discuția publică, liberă, este considerată de Habermas ca fiind principala expresie a principiului ”Publicității”.

În noua teorie a ”acțiunii comunicative” din 1981, Habermas recunoaște potențialitățile ambivalente ale mediilor de masă, acestea având posibilitatea de a întării eficacitatea controlului social al sistemului prin capacitatatea canalizării unilaterale a fluxurilor comunicării. Acesta se distanțează de teoria criticistă a lui Adorno și admite existența pluralității publicurilor organizate în rețele de intercomprehensiune. Habermas concepe printr-o abordare nouă, problemele legitimării publice prin practici argumentative, legate de acțiunile comunicaționale, inclusiv cele mediatice, prin recunoaștere exignțelor de validitate a normelor și valorilor în procesul de intercomprehensiune.