Massmedia Si Criminalitatea

91
Conf. Univ. Dr. OCTAVIAN POP Mass Media si Criminalitatea CAPITOLUL I: ¤ CONSIDERAŢII GENERALE I.1. Criminalitatea ca fenomen social I.1.a. Criminalitatea legală I.1.b. Criminalitatea aparentă I.1.c. Criminalitatea reală I.1.d. Cifra neagră a criminalităţii I.2. Istoric şi evoluţie a fenomenului criminalităţii I.1.a. Istoric I.1.b. Evoluţie CAPITOLUL II: ¤ FACTORII CRIMINOGENI ŞI CRIMINALITATEA 1. Din perspectiva teoriei clasice Generală Specială 2. Din perspectiva teoriei etiologice moderne A. Factori economici B. Factori demografici C. Factori socio-culturali D. Factori politici CAPITOLUL III: ¤ MASS-MEDIA PREVINE SAU PRODUCE CRIMINALITATEA 1

description

Mass media si criminalitatea

Transcript of Massmedia Si Criminalitatea

Page 1: Massmedia Si Criminalitatea

Conf. Univ. Dr. OCTAVIAN POP

Mass Media si Criminalitatea

CAPITOLUL I:

¤ CONSIDERAŢII GENERALE

I.1. Criminalitatea ca fenomen social

I.1.a. Criminalitatea legală

I.1.b. Criminalitatea aparentă

I.1.c. Criminalitatea reală

I.1.d. Cifra neagră a criminalităţii

I.2. Istoric şi evoluţie a fenomenului criminalităţii

I.1.a. Istoric

I.1.b. Evoluţie

CAPITOLUL II:

¤ FACTORII CRIMINOGENI ŞI CRIMINALITATEA

1. Din perspectiva teoriei clasice

Generală

Specială

2. Din perspectiva teoriei etiologice moderne

A. Factori economici

B. Factori demografici

C. Factori socio-culturali

D. Factori politici

CAPITOLUL III:

¤ MASS-MEDIA PREVINE SAU PRODUCE CRIMINALITATEA

1

Page 2: Massmedia Si Criminalitatea

1. Definiri conceptuale

2. Modul de exercitare

3. Efectele mass-media

a. CAPITOLUL IV:

¤ CARACTERUL EDUCATIV AL MASS-MEDIA

1. Funcţiile mass-media

1.a. Funcţia de informare

1.b. Funcţia de interpretare

1.c. Funţia de legătură

1.d. Funcţia de cutilvare, culturalizare

1.e. Funcţia de divertisment

2. Implicatiile negative ale mass-media

A. Manipularea exercitata de mijloacele de informare in

masa

B. Violenta provocata de mijloacele de comunicare in

masa

C. Criminalitatea informatică

C.1. Moduri de operare

C.2. Tipuri de infracţiuni săvârşite prin intermediul

calculatorului

C.3. Specificul criminalităţii pe internet

CAPITOLUL V:

¤ SOCIETATEA CIVILA SI IMPLICATIILE MASS-MEDIA IN

PROLIFERAREA CRIMINALITATII

1. Mica criminalitate : delicventa juvenila

2. Marea criminalitate : terorismul

2

Page 3: Massmedia Si Criminalitatea

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE

I.1. Criminalitatea ca fenomen social

Criminalitatea este constituită din ansamblul infracţiunilor care se

produc într-o anumită perioadă de timp şi într-un loc bine determinat.

Evident că, pentru a studia ştiinţific criminalitatea, se poate recurge la

metode moderne, inclusiv la cea comparativă care, aşa cum aprecia Emille

Durkheim, realizează o interpretare indirectă.

Explicarea criminalităţii ca fenomen social trebuie să se facă pornind de

la fapte sociale anterioare. Variaţiile criminalităţii depind de variaţiile mediului

geografici ale mediului social general, adică de condiţiile exterioare care, la

rândul lor, sunt sursele unor stimuli ocazionali suplimentari.

Deoarece criminologia îşi propune să observe, să localizeze şi să clasifice

delicvenţa în funcţie de problemele sociale care frământă societatea, metodele

folosite vor fi, în mod normal, acelea folosite de istorici, de etnografi, de

sociologi, etc., deci cele ale ştiinţelor sociale în general. În acest context,

metodele folosite pentru studiul criminalităţii ca fenomen social sunt diverse şi

ele pot începe cu: statisticile fenomenului criminal ţinute la nivelul unor

instituţii; anchetele şi interogatoriile, inclusiv prin cercetarea dosarelor şi a

arhivelor; monografiile şi urmărirea studiilor; limitele care depind de

personalitatea cercetătorului, dar şi a obiectului observat s.a.m.d.1

Sunt cercetători care au detaliat până aproape la inutilitate ceea ce se

înţelege prin metodele de cercetare şi tehnicile folosite pentru utilizarea

metodelor respective.

În ceea ce ne priveşte, ne-am propus a trece în revistă cele mai noi teorii

criminologice, oferind studenţilor (şi nu numai) o bază importantă de date

despre teoriile acestei ştiinţe pentru ca, odată fixaţi asupra obiectului de

1 C. Bulai, Premise teoretice şi metodologice ale cercetării criminologice, în „Studii şi cercetări juridice”, nr. 3/1970, p. 386-389.

3

Page 4: Massmedia Si Criminalitatea

cercetare criminologică, să poată evalua corect măsurile pe care societatea le

poate lua sau va trebui să le ia pentru limitarea fenomenului infracţional.

Cred însă că este foarte important ca studenţii să fie informaţi perfect

asupra amplorii formelor şi localizării fenomenului criminal, ca şi asupra

evoluţiei constante a diverselor sale aspecte. Cu toate acestea, în nici o ţară din

lume nu este posibilă stabilirea acestor metode cu o precizie ştiinţifică

riguroasă. Majoritatea metodelor menţionate mai sus permit cunoaşterea

criminalităţii legale; ele pot să releve o criminalitate aparentă, evident mult mai

amplă, dar care nu permite apropierea decât de departe de criminalitatea reală

când este vorba de criminalitatea globală.

Menţionăm însă, cu regret, că cifra există, că o mare parte a criminalităţii

reale scapă cercetătorilor, datele respective fiind cunoscute în general ca „cifra

neagră”2.

I.1.a. Criminalitatea legală

Numărul faptelor ce privesc încălcarea legii penale şi unde hotărârile

de condamnare au rămas definitive poartă denumirea de criminalitate legală.

Aceasta cuprinde, aşadar, doar acele infracţiuni care au fost determinate printr-o

condamnare dată de tribunal3.

Pentru cercetători, doar autorii acestor infracţiuni, consideraţi autori

identificaţi, pot fi analizaţi ca ţinând cont de sex, vârstă, naţionalitate, domiciliu,

activitatea social-economică, etc. În acest caz, uneori pot fi şi situaţii ce ar privi

unele erori judiciare, însă acestea nu pot fi decât situaţii de excepţie şi ele sunt

neglijabile ca număr.

Se poate întâmpla ca unele din infracţiunile care nu apar în statisticile

criminalităţii legale, să figureze în acelea ale criminalităţii aparente, fiindcă pot

fi cazuri în care multe infracţiuni să nu fi dat niciodată loc unei condamnări, fie

pentru că pluralitatea infracţiunilor determina o condamnare unică, fie că

2 G. Stefani, G. Levasseur şi R. Jambu-Merlin, Criminologie şi ştiinţa penitenciară, vol. 1, p. 36-40. A se vedea, în acest sens, şi G. Nistoreanu şi C. Păun, op. Cit.,p. 23-26.3 Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997, p. 647-650.

4

Page 5: Massmedia Si Criminalitatea

niciodată infracţiunea nu a fost descoperită sau chiar a beneficiat de imunitate

ori acţiunea a încetat prin amnistie, prescripţie sau decesul autorului4.

Aşadar, s-ar putea ca numeroase infracţiuni să nu fi dat niciodată loc unei

condamnări, fie pentru că pluralitatea infracţiunilor determina o condamnare

unică şi care este prezentată în statistici sub calificarea cea mai ridicată, sau

infracţiunea nu a fost niciodată descoperită, fie că autorul lor nu a putut fi

identificat, fie că a beneficiat de un fapt justificativ sau de o altă cauză legală,

de impunitate, fie că acţiunea publică a încetat prin decesul autorului, prin

amnistie, prin prescripţie, etc.

I.1.b. Criminalitatea aparentă

Această categorie de criminalitate cuprinde toate acele fapte care par să

constituie infracţiuni şi care au fost aduse la cunoştinţa puterii publice, fiind

înregistrate ca atare.

Sunt multe cazuri în care nu intervin condamnări, cu toate că existenţa

infracţiunii este incontestabilă.

Principalul decalaj între criminalitatea aparentă şi criminalitatea legală

provine din aceea că autorii unui important număr de infracţiuni constatate nu

au putut fi identificaţi. Statisticile poliţiei cuprind 50-60% infracţiuni în care

infractorii nu au fost descoperiţi (identificaţi), această proporţie fiind în

continuă creştere şi nu în diminuare aşa cum populaţia României ar fi dorit.

Totuşi, anchetele deschise după descoperirea sau denunţarea faptelor nu ajung

toate la condamnare şi uneori se ajunge la concluzia că faptele antisociale

semnalate nu reprezintă un delict; sau examenul voliţional necesar la autor nu a

putut fi stabilit ori există în favoarea sa o cauză de neimputabilitate sau o

imunitate. Trebuie adăugat că în toate aceste ipoteze, urmărirea penală nu se

poate declanşa şi totul se termină cu o ordonanţă de clasare sau cu o decizie de

achitare.

De asemenea, mai trebuie adăugat că nu orice comportament sau faptă

4 Gr. Gr. Theodoru, Curs de drept procesual penal, Partea specială, Bucureşti, Editura didactică şi Pedagogică, 1961, p. 337.

5

Page 6: Massmedia Si Criminalitatea

deviantă constituie infracţiune.

I.1.c. Criminalitatea reală

Din diverse raţiuni, criminologului i se ascunde realitatea exactă, fie

datorită faptului că de foarte multe ori se întâmplă ca infracţiunea să treacă

neobservată de către organele de poliţie şi chiar de către victimă (furturi,

deturnări, delicte financiare, voiaje fără bilete, etc.) sau nu există bănuiţi (falsul

trece neobservat, otrăvirea nu atrage atenţia nimănui, omorurile sunt camuflate

în sinucideri sau accidente, etc.). Autorii acestor fapte care rămân nedescoperiţi

sunt dintre cei mai abili, şi de aceea identificarea lor constituie dovada unor

înalte calităţi profesionale ale poliţiştilor şi procurorilor.

Delicvenţii cei mai periculoşi sunt aceia care au reuşit să-şi acopere

faptele, iar după aceştia urmează aceia ale căror fapte au fost descoperite, dar a

căror identitate nu a putut fi încă stabilită (cel puţin modul lor de operare

figurează în criminalitatea aparentă). De asemenea, o altă cauză de decalaj între

criminalitatea aparentă şi criminalitatea reală ţine şi de ineficienţa activităţii

organelor de poliţie pe de o parte, iar pe de altă parte, şi datorită neglijenţei sau

reticenţei victimelor care, dintr-un motiv sau altul, nu sesizează organele

abilitate de lege să efectueze cercetări, iar împotriva denunţătorului există o

adevărată prejudecată socială.

Criminalitatea reală cuprinde totalitatea faptelor penale, indiferent

dacă sunt sau nu cunoscute, săvârşite într-o anumită perioadă de timp bine

determinată si pe un anumit teritoriu. Această categorie are un grad foarte

ridicat de generalitate şi include toate celelalte categorii.

Trebuie precizat că obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea

reală, ale cărei dimensiuni şi realităţi, prin tehnici şi metode cât mai stiinţifice

pot şi trebuie să fie surprinse5. Din păcate însă, nu se poate realiza o cercetare

riguroasă stiinţifică şi o parte apreciabilă din ea rămâne necunoscută, aceasta

fiind ceea ce numim „cifra neagră”.

5 R. M Stănoiu, op. cit., p. 21.

6

Page 7: Massmedia Si Criminalitatea

I.1.d. Cifra neagră a criminalităţii

Este cunoscut faptul că diferenţa dintre criminalitatea reală şi

criminalitatea aparentă poartă numele de cifra neagră a criminalităţii şi ea se

referă la acea proporţie considerabilă de infracţiuni care, din diferite motive,

rămâne necunoscută.

Existenţa cifrei negre este destul de jenantă în condiţiile în care proporţia

de infracţiuni descoperite sau de vinovaţi identificaţi nu rămâne constantă, nici

de la o perioadă la alta, nici în ceea ce priveşte numărul celor care atentează la

viaţa persoanei. Sigur, acest lucru se poate datora fie lipsei de personal

specializat la organul de poliţie abilitat de lege cu asemenea activităţi, fie la

Parchet care are atribuţiuni pe linia urmăririi penale şi a identificării autorilor

unui anumit gen de infracţiuni.

Numai o creştere a serviciilor de depistare sau a eficacităţii lor va reduce

cifra neagră, sporind cifra criminalităţii legale sau aparente şi va demonstra că

criminalitatea reală a sporit.

O altă cauză foarte gravă, care diminuează din eficacitatea organelor de

ordine în reducerea cifrei negre, este şi aceea că în anul 1997, din motive mai

mult politice, au fost schimbaţi specialişti de renume şi înlocuiţi cu poliţişti care

„sunt cu noi”. De exemplu, la nivelul judeţului Ialomiţa, în această perioadă au

fost schimbaţi din funcţii aproape toţi şefii serviciilor de specialitate cu vârste

cuprinse între 35-40 ani şi mai mult de 75% din şefii şi ajutorii şefilor de post.

Într-o asemenea situaţie, este riscant să mai presupui că organele abilitate ale

statului îşi aduc aportul la reducerea cifrei negre. În judeţul respectiv, în anii

următori, faptele penale cu autori neidentificaţi s-au triplat, iar siguranţa

cetăţeanului lasă de dorit.

Îmi exprim convingerea că, dacă mai sunt şefi bine intenţionaţi, după

parcurgerea teoriilor prezentate în acest tratat şi aplicarea lor în practică,

coroborate cu alte activităţi ştiinţifice şi de cercetare, se va crea posibilitatea

reducerii numărului de infracţiuni cantonat în perimetrul „cifrei negre”.

7

Page 8: Massmedia Si Criminalitatea

Până de curând eram toţi convinşi că la nivelul societăţii româneşti

consumul de droguri a luat amploare, dar activităţile poliţiei orientate spre acest

flagel erau, îndeosebi la nivelul societăţii rurale, ca şi inexistente. Iată însă că

viaţa ne demonstrează că şi la acest capitol nu s-a întreprins nimic sau aproape

nimic. De curând, în premieră, în România, în localităţile Chiajna şi Bragadiru

au fost descoperite adevărate fabrici de droguri, cu laboratoare dotate cu aparate

şi materie primă de milioane de dolari. Cele două localităţi sunt în imediata

apropiere a capitalei şi ele erau amplasate, nu întâmplător, în apropierea unor

şosele pe care circulau frecvent, de la Istanbul spre Occident şi în sens invers,

sute de TIR-uri turceşti. De altfel, creierul reţelei care a pus pe roate cele două

fabrici de la Chiajna şi Bragadiru era turcul Karsli Halil Ibrahim.

Aşadar, placa după care, ani de zile mai-marii poliţiei române au încercat

să liniştească cetăţenii cu ideea că România este doar o ţară de tranzit, constituia

de fapt o „cifră neagră” de care nu ştiau nimic. Este posibil ca această „cifră

neagră” să cuprindă mii, poate chiar zeci de mii de consumatori, reţele de

traficanţi acţionând până şi în discotecile de la sate. Cifra neagră, în acest caz,

ascunde o întreagă industrie, care, cel puţin la profit, bate orice ramură a

economiei naţionale6.

Imposibilitatea de a evalua cifrele negre, certitudinea că ele nu sunt

constante de la o perioadă la alta, fie în mod global, fie într-un anumit sector al

delicvenţei, influenţează asupra studiilor întreprinse pentru a cunoaşte volumul,

formele şi localizarea criminalităţii. Acest handicap apasă greu asupra cercetării

cauzelor criminalităţii, mai ales dacă nu se clarifică cum şi de ce au fost comise

faptele antisociale sau aspectele determinate de personalitatea autorilor (vârstă,

sex, naţionalitate, mediu, caractere, etc.)7.

Cred că, în aceste momente, ar trebui să se stabilească un criteriu care să

permită aprecierea ponderii reale a criminalităţii, pentru a se putea pune un

diagnostic de patologie socială, fiindcă datele oferite de Ministerul

Administraţiei şi Internelor, Ministerul de Justiţie şi Parchetul General nu

6 Adevărul, Fabrici de droguri descoperite lângă Bucureşti, 1 septembrie 2001.7 G. Stefani, G. Levasseur şi R. Jambu-Merlin, op. cit. p. 40.

8

Page 9: Massmedia Si Criminalitatea

coincid niciodată, chiar dacă uneori sunt şi motivaţii care ţin mai mult de sistem

decât de dorinţa sinceră a instituţiilor respective de a înregistra fenomenul

infracţional.

Dacă un asemenea mod de lucru poate fi aplicat, atunci va fi posibil ca,

împreună cu ştiinţele umane şi sociale, să se realizeze un studiu serios al

criminalităţii.

Realizarea unui asemenea scop ambiţios ar putea duce la mari progrese,

astfel încât s-ar putea contura tendinţele atât în ceea ce priveşte formele

criminalităţii, cât şi evoluţia lor, dar şi corelaţiile statistice cele mai

semnificative.

I. 2. Istoric şi evoluţie a fenomenului criminalităţii

I. 2. a. Istoric

Criminalitatea, ca fenomen social a apărut odată cu structurarea primelor

comunităţi arhaice. Anterior acestui fapt istoric nu se poate afirma existenţa

criminalităţii deoarece, „acolo unde nu există morală şi norme nu există crime”.

Deşi criminalitatea nu a fost studiată în mod ştiinţific decât relativ recent (în

ultimele două secole), numeroase izvoare prezente pe întreaga perioadă a

evoluţiei umanităţii relevă interesul pentru acest fenomen.

Data apariţiei criminologiei ştiinţifice, ca şi în cazul altor discipline

sociale, nu poate fi precizată cu exactitate. Majoritatea istoricilor criminologiei

îl consideră pe medicul militar italian Cesare Lombrosso (1835-1909) drept

întemeietorul acestei ştiinţe, recunoscând totodată meritele precursorilor săi, un

exemplu elocvent fiind Cesare Beccaria (1738-1794) prin importanţa lucrării

sale „Dei delitti e delle pene” (Despre infracţiuni şi pedepse) apărută în anul

1764. Influenţat de lucrările filosofilor iluminişti Montesquieu (1689-1755) şi J.

J. Rousseau (1712-1778), Beccaria a atacat virulent şi pertinent tirania şi

arbitrariul care dominau justiţia italiană din acel timp, pledând împotriva

dreptului „divin” (inchizitorial) şi în favoarea dreptului „natural”, în virtutea

căruia toţi oamenii să fie egali în faţa legii.8 Interesul său privind raportarea

8 Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, p. 8;

9

Page 10: Massmedia Si Criminalitatea

pedepsei la pericolul social al faptei şi la vinovăţia făptuitorului, precum şi

opiniile referitoare la prevenirea criminalităţii constituie idei esenţiale ale şcolii

clasice de drept penal, cât şi importante puncte de plecare în criminologie.

Contemporan cu Beccaria, englezul Jeremy Bentham a dezvoltat

problematica penalogiei, făcând o serie de propuneri de reformare a sistemului

de legi şi pedepse ce a avut un impact social real fiind însuşite de structuri

britanice, judiciare şi de putere9.

Abordarea filozofico-umanistă a fenomenului infracţional a fost

completată cu încercarea de a introduce ca metodă de studiu delicvenţa într-un

sistem de cercetări experimentale. La aceasta au contribuit antropologi, medici

de penitenciare. Franz Joseph Gall (1758-1828) cu lucrarea sa „Les functions du

cerveau”, este considerat întemeietorul antropologiei judiciare. Tot în acest sens

se înscriu şi cercetările medicului scoţian Thompson care a publicat în „Journal

of Mental Science” (1870) observaţiile sale asupra a peste 5000 de deţinuţi, iar

englezul Nicolson a publicat studiile referitoare la viaţa publică a infractorilor.

Aceste lucrări, majoritatea având caracter experimental şi tratând cu

preponderenţă problemele psihiatriei judiciare, au stat la baza lucrării lui

Lombroso. Acesta, într-un efort integrator, folosind propriile sale cercetări, a

publicat în anul 1876 lucrarea „L’uomo deliquente” (Omul delincvent).

Susţinând că ar fi găsit imaginea - model al infractorului, acesta fiind o fiinţă

predestinată să comită delicte datorită unor stigmate fizice şi psihice înnăscute.

Opera sa a avut un asemenea impact asupra lumii ştiinţifice de la sfârşitul

secolului XIX, încât Lombroso a fost supranumit părintele „criminologiei

antropologice”.

Un alt nume important de care se leagă naşterea criminologiei ştiinţifice

este acela al lui Enrico Ferri (1856-1929), care în lucrarea sa „Sociologia

criminale” (1881) a analizat rolul factorilor sociali în geneza criminalităţii,

motiv pentru care a fost considerat întemeietorul „criminologiei sociologice”.

Triada italiană a criminologiei de la sfârşitul secolului al XIX-lea este încheiată

de magistratul Raffaelo Garofalo (1851-1934), a cărui lucrare fundamentală este

9 J. Bentham, A fragment on Guvernament, An introduction in the Principle of Morals and Legislation, Omaha,1983, p. 93.

10

Page 11: Massmedia Si Criminalitatea

intitulată „Criminologia” (Napoli, 1885). Încercând să depăşească greutăţile cu

care se confruntă criminologia datorită dependenţei sale faţă de ştiinţa dreptului

penal, el a creat o teorie a „criminalităţii naturale”, independenţa în spaţiu şi

timp, fapt care l-a expus unor critici vehemente, mai ales din partea sociologilor

francezi.

Menţionăm că, deşi denumirea de „criminologie” este asociată numelui

lui Garofalo, datorită titlului celebru al operei sale, folosirea în premieră a

acestui cuvânt se pare că aparţine antropologului francez Paul Topinard.

Antropologia criminologică nu a constituit singura cale de cercetare

criminologică în secolul al XIX-lea. Simultan, studiile cu privire la dinamica

delicvenţei au dus la acumularea unui volum important de date statistice au fost

efectuate de francezul Andre-Michel Guerry (1802-1866) - „Essai sur la

statistique morale de la France”, apărut în anul 1833, de belgianul Lambert A. J.

Quetelet ( 1796-1874 ) - „Sur l’home et le developpement de ses facultes ou

Essai de physique sociale”, apărută în 1835. În aceeaşi direcţie s-au îndreptat

studiile cercetătorilor germani von Mayr - cu lucrarea „Statisik der

Gerichhichen Polizei in Konigreich Bayern und in eingen ander Landern”

(1867) şi von Oettingen cu „Statistica morală şi importanţa sa pentru o etică

socială creştină”.

Tot în Germania, Franz von Liszt a militat cu energie în favoarea

cercetărilor criminologice şi aplicarea în practică a rezultatelor. Von Liszt

susţine necesitatea unei „ştiinţe totale a dreptului penal”, în care să fie incluse

antropologia criminologică şi statistica criminologică. O asemenea abordare

reprezintă o veritabilă revoluţie în criminologie. „În încercarea de a depăşi

divergenţele de idei dintre teoreticienii francezi şi cei italieni, von Liszt a ajuns

la teoria sintetică despre interacţiunea predispoziţiilor native cu mediul

înconjurător în comiterea faptelor antisociale”.

Opiniile divergente exprimate în lumea ştiinţifică privind criminalitatea

au constituit un prilej favorabil pentru efectuarea de noi cercetări şi au

determinat crearea unui cadru instituţional adecvat, care a impulsionat studiul

fenomenului infracţional, prefigurând apariţia unei noi discipline ştiinţifice,

11

Page 12: Massmedia Si Criminalitatea

criminologia.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX studiile

criminologice au fost găzduite de alte discipline ştiinţifice. Starea şi dinamica

fenomenului infracţional a fost studiată mai ales cu mijloace statistice, influenţa

mediului social asupra criminalităţii s-a dezvoltat în cadrul sociologiei, iar

studiul infractorului a fost realizat antropologic, psihologic, psihiatric.

Datorită influenţei exercitate de Lombroso, cât şi faptului că publicaţia

„Archives d’Antropologie criminelle et de sciences penale”, înfiinţată la Lyon

în 1886 a concentrat principalele preocupări ştiinţifice referitoare la

criminalitate, criminologia a purtat o perioadă numele de antropologie

criminologică. De altfel, sub această denumire s-au desfăşurat şi congresele

internaţionale care au avut loc la Roma (1889), Bruxelles (1892), Geneva

(1896), Amsterdam (1901), Torino (1906) şi Koln (1911).

În această perioadă, „criminologia nu se constituise ca disciplină

autonomă, ci se prezenta sub forma unor capitole în cadrul altor ştiinţe care

abordau fiecare, în domeniul lor propriu, descrierea şi explicarea realităţii

infracţionale”. Prin acumularea de cunoştinţe referitoare la criminalitate s-a

iniţiat un proces de structurare a unor „criminologii specializate (biologica,

psihologica, sociologica) independente, dar inevitabil tributare disciplinelor din

care au provenit.

În anul 1934 s-a creat Societatea Internaţională de Criminologie cu sediul

la Paris, având ca principal obiectiv promovarea internaţională a studiului

ştiinţific al criminalităţii. Congresele acestei societăţi au abordat teme precum:

crima organizată, criminalitatea „gulerelor albe”, criminalitatea transnaţională,

dar şi delicvenţa juvenilă etc.

Din anul 1952, societate desfăşoară, sub egida O.N.U., cursuri

internaţionale de criminologie, în cadrul cărora se analizează cadrul teoretic şi

conceptual, principiile generale şi metodele ştiinţifice de studiere a

criminalităţii, precum şi particularităţile diferitelor regiuni ale lumii în planul

fenomenului infracţional.

În anul 1950, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia 415 (V) prin

12

Page 13: Massmedia Si Criminalitatea

care atribuţiile Comisiei Internaţionale pentru Penitenciare au fost preluate de

Consiliul Economic şi Social (ECOSOC). Fondurile ONU alocate studiului

criminalităţii au făcut posibilă organizarea unor congrese internaţionale ce au

avut rol deosebit în dezvoltarea criminologiei.

Suportul teoretic al criminologiei a fost întărit de crearea unor centre de

cercetare ştiinţifică în domeniu. Menţionăm în acest sens Centrul Internaţional

de Criminologie comparată de la Montreal şi Centrul Internaţional de

Criminologie Clinica de la Geneva.

În anul 1968, sub egida ECOSOC s-a creat la Roma, institutul de

Cercetări pentru Apărare Socială (UNSDRI), care în anul 1989 a fost

transformat în Institutul Interregional de Cercetări asupra Crimei şi Justiţiei

(UNICRI).

La nivelul naţional, după o perioadă îndelungată de câteva decenii, când

studiile şi cercetările criminologice au avut un caracter ocazional, în 1990 a fost

înfiinţată Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, afiliată la

Societatea Internaţională de Criminologie. În acelaşi timp a fost revitalizat

învăţământul universitar de criminologie şi au fost înfiinţate colective de

cercetări criminologice în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei din

Ministerul Administraţiei şi Internelor, la Parchetul General de pe lângă Direcţia

Generală a Penitenciarelor din Ministerul Justiţiei.

„Opiniile teoreticienilor converg spre concluzia că saltul de la

criminologiile specializate la criminologia generală se dovedeşte a fi dificil, iar

eforturile integratoare ale unor reputaţi specialişti: J. Pinatel, H. Mannheim, D.

Szabo, J. Leaute, s-au soldat cu un succes limitat” (R. M. Stănoiu).

Această stare de fapt rezultă, aşa cum susţine şi Rodica Stănoiu, din

complexitatea obiectului de cercetare, din dificultatea de a integra în planul

explicaţiei cauzale diferite laturi ale acestui obiect, din „dependenţa

criminologiei faţă de stadiul dezvoltării ştiinţelor despre om şi societate, de

formarea unor specialişti în domeniu”.

Considerând criminalitatea un fenomen complex, „cu multiple

determinări, aflat în continuă evoluţie” (Queloz), „criminologia contemporană

13

Page 14: Massmedia Si Criminalitatea

tinde spre o orientare realistă şi pragmatică, urmărind adaptarea permanentă a

cadrului său de referinţă şi a modelelor teoretice şi metodologice utilizate” (U.

Zvekic), ceea ce va contribui, cu siguranţă, la îndeplinirea obiectivelor pe care

această ştiinţă le-a asumat.

I. 2. b. Evoluţie

Achiesăm la părerea domnului profesor Aurel Dincu şi privim din punct

de vedere evolutiv criminologia ca fiind - o ştiinţă socială relativ autonomă,

din grupa sociologiei, auxiliară ştiinţelor penale, cu caracter pluridisciplinar

care studiază starea dinamică, legităţile, cauzele şi condiţiile socio-umane ale

criminalităţii precum şi trăsăturile definitorii, mecanismul şi funcţionalitatea

sistemului de măsuri de prevenire şi combatere a crimei şi criminalităţii,

inclusiv de tratament al delincvenţilor – aşa cum se înfăţişează în toate

articulaţiile esenţiale şi în mişcarea lor, în realitatea socio-umană din cadrul

unui sistem social – şi elaborează şi fundamentează metodele cauzale şi

soluţii de intervenţie preventivă şi de apărare socială contra crimei şi

criminalităţii, după chipul realităţii, în interesul dezvoltării societăţii, al

progresului şi civilizaţiei, în acord cu rânduielile constituţionale precum şi

dezideratele umanitare ale Naţiunilor Unite.

Ca ştiinţă teoretico-explicativă, cu o puternică vocaţie practică, aplicativă

şi prospectivă, criminologia românească are aidoma tuturor ştiinţelor sociale –

un pronunţat caracter programatic; s-au pus bazele promiţătoare ale unor

cercetări multilaterale asupra problemelor cauzalităţii unor categorii şi grupe de

infracţiuni, au început a fi inventariate, testate şi examinate aprofundat diversele

verigi ale sistemului de măsuri de prevenire şi combatere a criminalităţii,

inclusiv de tratament al delincvenţilor, pe baza unor metode şi tehnici de

cercetare moderne, judicios elaborate şi aplicate chiar cu ajutorul

calculatoarelor. Se pare că orele maturităţii cercetării criminologice româneşti

au sunat.

• Nu e mai puţin adevărat că rezultatele cercetării ştiinţifice aplicative în

criminologie sunt încă fragmentare; este vădit că unele cercetări, chiar de

14

Page 15: Massmedia Si Criminalitatea

echipă, sunt plate şi , mai ales, suferă de dogmatism şi ecletism. Din

asemenea cercetări concrete rezultă că se mai manifestă încă păreri

preconcepute cu privire la criminalitate, ca fenomen socio-uman, mai ales

cu privire la cauzele şi condiţiile care determină şi favorizează menţinerea

acestui fenomen în societatea românească.

• Una din direcţiile în care trebuie să fie concentrate, eforturile de cercetare

în criminologia românească o constituie, mai întâi unificarea materialelor

de evidenţă statistică interdepartamentale şi multiplicare indicatorilor

statistici privind criminalitatea, asigurarea stabilităţii lor pe perioade mai

îndelungate şi, mai ales, analiza şi prelucrarea statistică a datelor cu

metode moderne, într-un amplu evantai precum şi cu mijloacele

informatice.

Pare a nu fi lipsită de interes sugestia cu multiplicarea indicatorilor

statistici să fie perfecţionată în spiritul modelelor de indicatori statistici privind

criminalitatea recomandată de experţii Naţiunilor Unite, indicatori a căror gamă

– cum se ştie – implică şi indicatori penali dar şi economici, sociali, culturali,

demografici, etc.

• Întrucât cauzalitatea unor categorii sau grupe de infracţiuni constituie

încă o terra incognita (de exemplu etiologia infracţiunilor contra

activităţii autorităţilor publice, care n-a fost cercetată în mod aprofundat

ca şi , de altfel etiologia infracţiunilor contra unor activităţi economice

cum ar fi concurenta neloială ş.a. ca şi cauzalitatea delicvenţei feminine)

este nevoie a se multiplica eforturile şi resursele pentru cercetarea

cauzalităţii acelor grupe sau categorii de infracţiuni care n-au fost cu

nimic atinse, dacă ne putem exprima astfel, de aripa cercetării ştiinţifice:

simpla intuiţie a cauzalităţii unor atare categorii sau grupe de infracţiuni

nu numai că este neîndestulătoare dar poate aduce prejudicii programelor

de prevenire şi combatere a manifestărilor infracţionale.

Aşadar, eforturile pentru a desluşi problemele privind cauzalitatea unor

categorii sau grupe de infracţiuni la care investigarea a fost începută şi soldată

cu rezultate notabile, cum sunt spre pildă în materia infracţiunilor de violenţă

15

Page 16: Massmedia Si Criminalitatea

sau a delicvenţei juvenile ori la fel de remarcabile - în problemele tratamentului

delicvenţilor în mediul penitenciar ş.a., se cer întregite cu eforturi pentru

cercetarea aprofundată a unor categorii sau grupe noi de infracţiuni.

Modelele de cauzalitate privind infracţiunile deja abordate se cer a fi,

deci, diversificate şi se cer a fi elaborate noi şi noi modele spre a completa

imaginea tabloului determinismului socio-uman al criminalităţii prin integrarea

unor modele teoretice privind etiologia şi a altor categorii sau grupe de

infracţiuni, eventual pe domenii de activităţi economico-sociale (spre pildă în

comerţ, în bănci, în transporturi, ş.a.) pe zone geografice.

• O altă direcţie spre care se recomandă a fi îndreptată – socotim -

cercetarea criminologică românească este cea a victimologiei, deci, a

examinării multidimensionale a comportamentelor victimelor, precum şi

a interelaţiilor şi influenţei acestora asupra conduitei antisociale a

delicvenţilor.

• Exigenţele evoluţiei societăţii noastre reclamă , credem , mai mult ca

oricând, în lupta contra criminalităţii, elaborarea unor modele de strategii

întemeiate pe principiul planificării integrate a prevenirii şi combaterii

criminalităţii şi de apărare socială contra săvârşirii unor fapte prevăzute

de legea penală inclusiv a unor modele de tratament al delicvenţilor -

toate aceste modele având stringentă nevoie de testare, înaintea

introducerii lor de către factori de decizie în programele integrate de luptă

contra criminalităţii, exigenţă pe care am subliniat-o nu o dată, în trecut.

CAPITOLUL II

II. FACTORII CRIMINOGENI ŞI CRIMINALITATEA

16

Page 17: Massmedia Si Criminalitatea

II.1. Din perspectiva teoriei clasice - factorii delicvenţei cunosc următoarea

clasificare:

A. Generală

a) în funcţie de mobil

În funcţie de mobilul crimei putem avea :

• crime cu violenţă – contra persoanelor;

Acestea sunt, de regulă, reacţii explozive, subite sau rezultatul unei

acumulări de lucruri anodine (reacţii primitive).

• crime utilitare – decurg dintr-o situaţie specifică;

Comiterea crimei are drept scop ieşirea dintr-o anumită situaţie şi poate fi

îndreptată împotriva persoanelor sau bunurilor (escrocherie, cecuri fără

acoperire, etc.).

• crime pseudojustiţiare – crime dezinteresate pentru restabilirea

unei situaţii considerată contrară echităţii (pasională, politică,

euthanasie).

b) în funcţie de metoda folosită

Privitor la metodă avem noţiunea de periculozitate care se ataşează

personalităţii criminalului.

Din acest punct de vedere avem:

• crima neorganizată – fără o pregătire prealabilă (se

subînţelege şi o nereflectare);

• crima organizată;

- în mediul criminal - violenţe, înşelăciuni, stupefiante, monedă

falsă,etc.

- în afara mediului criminal – delicvenţa „gulerelor albe”,

financiară, etc.

B. Specială

17

Page 18: Massmedia Si Criminalitatea

Cuprinde aşa-numitele crime „în doi” ce presupun o relaţie între criminal

şi victimă.

Din acest punct de vedere putem distinge diferite cupluri victimă-autor:

- familie (mamă/fiu, tată/fiică – incest, viol);

- raporturi de autoritate şi încredere (mandant/mandatar);

- raporturi între autor şi victima sa.

Raportul victimă-autor este un teren privilegiat pentru a se încerca

explicarea trecerii la act, de studiul căreia se ocupă cu predilecţie victimologia.

Tot în cadrul acestei clasificări speciale avem şi crimele „colective”

comise de mai multe persoane în mulţime prin faptul antrenării, anonimatului şi

imitaţiei.

O altă clasificare a crimelor este cea dată de Dreptul penal – partea

specială.

Clasificarea specială are la bază modul de execuţie, diferenţele – în

funcţie de crimă – între diferitele faze de execuţie, mobil, trecere la act şi

executarea propriu-zisă.

Din punctul de vedere al teoriei clasice pe baza studiilor efectuate până la

acea dată pe plan european (pe baza teoriei lui Cesare Lombroso şi cercetărilor

efectuate de Ernest Kretschemer) s-au formulat mai multe clasificări care la

vremea respectivă au avut un mare ecou

La sfârşitul deceniului al optulea, întreaga societate românească a fost

zguduită de profunde mutaţii în sistemul politic, mutaţii cu efecte imprevizibile,

devastatoare în celelalte sisteme componente ale sistemului social global, dând

naştere la fărădelegi, corupţie, minciună, şomaj, debusolare, neîncredere,

suspiciune, ignoranţă, sărăcie, alienări şi chiar dezumanizare.

În acest context, în ţara noastră nu s-a reuşit eliminarea condiţionărilor

obiective şi subiective ale fenomenului infracţional, menţinându-se şi chiar

luând naştere multiple comportamente deviante şi fapte cu caracter antisocial

antisociale, care prejudiciază importante relaţii şi valori sociale, protejate de un

sistem legislativ ce se cere a fi revăzut şi pus în concordanţă cu realităţile

existente.

18

Page 19: Massmedia Si Criminalitatea

În studierea delicvenţei, analiza cauzalităţii sale prezintă o secvenţă

importantă: cunoscând starea şi dinamica sa, circumstanţele generale şi speciale

care caracterizează săvârşirea infracţiunilor concrete, se pot depista şi

nominaliza în mare măsură cauzele care le determină şi condiţiile care le

favorizează, ceea ce constituie o premisă pentru stabilirea şi dirijarea măsurilor

de combatere şi profilaxie ce se impun.

În acest context putem, deci, vorbi despre factorii delicvenţei care pot fi

individuali şi generali.

Dintre factorii individuali ai delicvenţei cei mai importanţi erau

consideraţi a fi factorii biologici. Mass-media acelor timpuri a reprezentat

suportul ecoului pe care l-au avut descoperirile realizate de „părinţii

criminologiei”. Iată, aşadar, că încă de la început mass-media şi criminalitatea

au fost în strânsă legătură.

Se considera, la acea vreme, că subiecţii pasibili a comite infracţiuni au

anumite trăsături fizice caracteristice, trăsături care o dată cunoscute îl pot

încadra pe individ într-o anumită categorie. Mass-media a întărit aceste teorii

prin comentarii făcute de gazetarii acelor timpuri.

ORIENTAREA BIOLOGICĂ

Sorgintea acestei teorii o găsim in evoluţionismul lui Darwin, în

concepţia lui Morell asupra degenerescentei, în studiile de fizionomie ale lui

Lavataer şi de fenologie ale lui Gall şi Spurzhein, precum şi în lucrările

alieniştilor Pritchard, Mandsley şi alţii.

Cesare Lombroso s-a născut la Veneţia (1835-1909) şi a studiat medicina; ca

profesor universitar de medicina legală Universitatea din Torino a devenit

cunoscut odată cu publicarea lucrării „L’uomo deliquente” (1876) în care

susţinea despre criminali că sunt rămăşiţele biologice ale unui stadiu de

dezvoltare timpuriu. Această idee a fost iniţial sugerată de Darwin, care opina:

„Bărbaţi cu nişte înclinaţii negative care îşi fac ocazional apariţia în familii fără

o cauză observabilă, pot fi rămăşiţe ale unei stări primitive din care ei nu au

progresat vreme de generaţii.” Referitor la cauzele comportamentului criminal

19

Page 20: Massmedia Si Criminalitatea

C. Lommbroso a formulat ideea conform căreia factorul cauzal multiplu se

datorează unor motive biologice, psihologice şi de natură socială.

În primele ediţii ale lucrării „L’uomo deliquente” Lombroso a extins

concepţia lui Gall cu privire la corelaţia dintre anomaliile cutiei craniene şi

funcţiile creierului şi alte trăsături ale individului.

Efectuând examene antropometrice biologice, medicale şi psihologice pe 5907

delicvenţi, el formulează ipoteza atavismului evoluţionist.

Potrivit acestei ipoteze caracterele omului primitiv şi al animalelor

inferioare pot apărea la anumiţi indivizi sub forma unor „stigmate anatomice”

(malformaţii) ale scheletului şi cutiei craniene şi anume: asimetrie bilaterală,

dezvoltarea masivă a maxilarelor, anumite anomalii ale urechilor, ochilor,

nasului, mâinilor, picioarelor, degetelor.

Anomaliile menţionate, mai ales cele de natură atavică constituie după C.

Lombroso un criminal înnăscut (individ cu puternice înclinaţii criminogene ce

nu pot fi neutralizate prin influenţa pozitivă a mediului).

La început, C. Lombroso a estimat tipul de criminal înnăscut la 65-70%

din totalul criminalilor. După criticile ce i s-au adus , C. Lombroso a redus acest

procent la 30-35%, ocazie cu care el a expus o tipologie complexă de

criminali,respectiv tipurile: pasional, ocazional, epileptic şi din obişnuinţă.

Studiile de psihiatrie efectuate au arătat că ar exista similitudini între criminalul

înnăscut şi nebunul moral.

La vremea respectivă teoriile lui Lombroso au determinat replici severe

din partea lui Lacassagne, Monouvrier, Topinard şi Gabriel Tarde, care au

evidenţiat limitele teoriei lui Lombroso, subliniind lipsa de caracter ştiinţific a

conceptelor folosite şi erorile de ordin metodologic.

Cel care a infirmat puternic teoria lombrosiană a fost cercetătorul englez

Ch. Goring, ocazie cu care a efectuat un studiu pe un eşantion de 3000 de

deţinuţi recidivişti, sintetizând 96 de trăsături, iar rezultatele obţinute au fost

comparate cu cele obţinute din alt experiment efectuat pe un grup reprezentativ,

în mare parte studenţi la Cambridge şi Oxford.

20

Page 21: Massmedia Si Criminalitatea

Teoriile „eredităţii”:

Referitor la influenţa factorului ereditar în geneza criminalităţii, Ch.

Goring a impus o nouă orientare în cercetarea etiologiei actului infracţional,

anume: studiile efectuate asupra gemenilor, asupra arborelui genealogic şi

cercetările de antropologie comparată.

În legătură cu studiile efectuate pe gemeni monozigotici şi dizigotici, un

nume reprezentativ este cel al psihiatrului german Johannes Longe care a

încercat să demonstreze predispoziţia ereditară în comiterea infracţiunilor, în

cazul gemenilor monozigotici.

În S.U.A., prin intermediul lui Richard Dugdale, Eastbrook, Davenport, şi

Henry Goddart s-au efectuat studii de arbore genealogic. Prin aceste cercetări s-

a încercat a se demonstra că în familii cu antecesori cu condamnări există un

număr mai mare de infractori datorită factorului ereditar.

În 1939, A. S. Hooton a efectuat cercetări de antropologie comparată

pentru a demonstra că trăsăturile exterioare şi comportamentul sunt în strânsă

legătură. Rezultatele au fost negative, neexistând nici dovada implicării

inferiorităţii biologice în etiologia infracţionalităţii.

Constituţia biopsihologică şi inadaptarea socială:

Un reprezentant de seamă al teoriei bioconstituţionale a fost criminologul

suedez Olof. Kinberg, cel care a fondat teoria inadaptării sociale.

În lucrarea „Basic problems of Criminology” în 1935, O. Kinberg

înţelege prin constituţie biopsihologică dispoziţiile ereditare normale şi

caracterele fenotipice rezultate din acestea.

Structura biopsihologică cuprinde câteva trăsături:

a) Trăsături ereditare normale care formează nucleul constituţional (fiind

ansamblul tendinţelor reacţionale ale individului).

b) Trăsături ereditare patologice.

În funcţie de aceste trăsături, O. Kinberg menţionează despre două variante:

constituţională şi patologică.

21

Page 22: Massmedia Si Criminalitatea

Varianta constituţională cuprinde câţiva factori principali ai constituţiei

biopsihologice:

a) capacitatea (inteligenţa);

b) validitatea (energia cerebrală);

c) stabilitatea (echilibrul emoţional);

d) soliditatea (capacitatea de integrare sau disociere).

În conformitate cu aceşti factori, Kinberg clasifică indivizii în:

supercapabili, supervalizi, superstabili, supersolizi, şi respectiv, subcapabili,

subvalizi, substabili şi subsolizi.

În cadrul acestei variante, O. Kinberg foloseşte conceptul de funcţie

morală, care cuprinde ansamblul ideilor şi emoţiilor individului, capacitatea

acestuia de a evalua normele morale.

Inadaptarea, în concepţia lui O. Kinsberg reprezintă incapacitatea

individului de a reacţiona normal la stimuli de mediu.

Varianta patologică se referă la bolile psihice, tulburările grave de

inteligenţă datorate dispoziţiilor ereditare patologice, traumatismelor cerebrale.

În concepţia lui Kinberg, omul rămâne o individualitate distinctă.

Teoria constituţiei delicvente:

Această teorie aparţine italianului Benigno Di Tulio, care prin conceptul

de constituţie înţelege acele elemente ereditare şi congenitale dobândite în

prima parte a vieţii în special.

În opinia lui Di Tulio, constituţia delicventă este o rezultantă a acestor

elemente care creează anumite tendinţe criminogene, care favorizează comiterea

unei infracţiuni de către un infractor.

Di Tulio subliniază că ceea ce îl determină pe individ să comită actul

infracţional este nivelul excitaţiilor exterioare care formează un „prag” datorită

căruia apare tendinţa criminogenă.

Teoriile biotipurilor criminale:

Odată cu Şcoala pozitivistă italiană, cercetările criminologice s-au ataşat

22

Page 23: Massmedia Si Criminalitatea

aspectului fizic al delincventului (Lombroso). Pende a împărţit criminalii după

două criterii:

• morfologic – longilin şi brevilin;

• în funcţie de caracter – stenici şi astenici.

Conform ideii centrale a acestei teorii, crima, ca fenomen individual, are

o bază logică.

Plecând de la această analiză s-a încercat să se stabilească dacă un tip

fizic poate predomina la delincvenţi.

Ernest Kretschmer (1888-1964), psihiatru german, a observat existenţa

unei relaţii precise între unele tipuri morfologice şi anumite tulburări psihice;

pornind de la această observaţie el a creat un sistem caracterologic complet. El

considera că, în funcţie de constituţia corporală, se pot distinge patru tipuri de

indivizi, fiecare categorie având o înclinaţie mai puternică spre comiterea unor

infracţiuni specifice:

• 1. tipul picnicomorf ciclotimic: indivizi corpolenţi (graşi), scunzi,

cu extremităţi scurte, faţă rotundă, calviţie, adeseori inteligenţi şi

expresivi; se caracterizează printr-o criminalitate tardivă şi vicleană

(înşelăciune, fraudă);

• 2. tipul leptomorf schizotimic: înalt, slab, cu chipul prelung,

introvertit, adaptare socială precară, se caracterizează printr-o

criminalitate precoce şi o tendinţă spre recidivă; infracţiunile

comise, de regulă, sunt patrimoniale: furt, abuz de încredere, etc.;

• 3. tipul atletomorf: sistem osteomuscular puternic, oscilează între

sentimentalism şi brutalitate; se caracterizează printr-o

criminalitate brutală (omoruri, tâlhării) şi o tendinţă spre recidivă

indiferent de vârstă;

• 4. tipul displastic: indivizi înapoiaţi mental şi fizic, malformaţii

corporale, debili mintali şi schizofrenici; comit de regulă delicte

sexuale, operează într-un mod neaşteptat, îşi încep cariera

criminală, de regulă, după 18 ani şi sunt expuşi recidivei.

23

Page 24: Massmedia Si Criminalitatea

Sheldon 10 , la rândul său, a stabilit trei tipuri de delincvenţi:

• tipul rotund landomorf;

• tipul predominant muscular - mezomorf

• tipul plăpând cu predominanţă nervoasă, leptomorf, dar el a

constatat că această clasificare este foarte dificilă (făcând o

comparaţie între 200 de delincvenţi şi 200 de studenţi a constatat

că numărul cel mai mare de indivizi era în prima categorie).

Trebuie manifestate rezerve asupra acestor fenomene: nu există nici o

relaţie între fizic şi delincvenţă. Anumiţi cercetători au studiat legile eredităţii şi

ale cromozomilor în încercarea de a stabili o legătură în această direcţie.

În general, nu există anomalie genetică la naştere , în consecinţă copilul

este antrenat în delincvenţă de către mediul său social.

Limitele orientării biologice:

Orientarea biologică a fost reprezentată de componenta biologică, fiind

considerată drept etalon de clasificare a indivizilor ca urmare a prezenţei

anumitor anomalii bioconstituţionale.

Chiar dacă au existat limite teoretice şi metodologice în cadrul orientării

biologice, aceasta a înregistrat paşi importanţi în dezvoltarea criminologiei ca

ştiinţă.

ORIENTAREA PSIHOLOGICĂ

Concept şi obiect de cercetare

În cadrul orientării psihologice sunt grupate principalele teorii şi

10 R. Gassin – „Criminologie” 1990.

24

Page 25: Massmedia Si Criminalitatea

concepţii criminologice, a căror trăsătură comună rezidă în centrarea explicaţiei

cauzale pe factori psihologici. Ceea ce le separă sunt, pe de o parte, caracterul

mai mult sau mai puţin exclusivist al determinismului psihologic.

Pin intermediul orientării psihologice sunt examinate teorii extreme care

reduc geneza crimei la psihicul uman, ca şi variante mai nuanţate a căror linie

de democraţie faţă de orientarea biologică şi sociologică este mai greu de trasat,

apartenenţa rezultând în ultimă instanţă, din accentele puse pe o categorie sau

alta de factori.

Teoriile sau doctrinele psihologice au abordat diferite aspecte ale vieţii

psihice sau ale psihicului uman. Ele se înarmează cu o sumă minimă de

cunoştinţe privitoare la diferitele resorturi psihice, iar, pe de altă parte, analiza

lor critică, efectuată în scopul dezvăluirii meritelor şi neajunsurilor pe care le

prezintă, ne facilitează înţelegerea corectă atât a rolului mediului extern în

determinarea vieţii psihice, cât şi rolului pe care diferitele laturi ale acestei vieţi

îl au sau îl pot avea în explicarea unor comportamente.

Orientarea psihologică pleacă de la ideea că între comportamentul normal

şi cel delincvent nu există o diferenţă de natură, ci de grad, încadrând devianţa

în domeniul psihologiei şi considerând-o ca rezultat al unui conflict între

individul marcat de anumite particularităţi psihice şi anturajul său. Această

orientare înfăţişează merite, îndeosebi sub raportul metodologic, întâlnim,

astfel, un mod interesant de abordare a problematicii infractorului şi anume, cel

indisciplinar _ psihologic, medical şi sociologic; reţinem, de asemenea,

preocuparea pentru latura practică a problematicii infractorului, de valoarea pe

care un diagnostic criminologic o poate avea în individualizarea pedepse, cât şi

în cea de resocializare a infractorilor.

Analiza comportamentului criminal implică suficiente elemente de ordin

individual, strâns legate de personalitatea făptuitorului, pentru ca întreaga paletă

de atitudini şi acţiuni deviante să poată fi analizată în toată complexitatea şi

profunzimea lor numai în cadrul conflictului dintre individ şi societate, între

persoană şi autoritatea instituită.

În concluzie, prin analiza comportamentului se vehiculează, din unghiuri

25

Page 26: Massmedia Si Criminalitatea

preponderent subiective, o diversitate de modele care împing în prim-planul

genezei delicvenţei, particularităţile de ordin psihic şi deficienţele sau reacţiile

de personalitate ale infractorului.

II.2. Din perspectiva teoriei etiologice moderne:

Dificultatea clasificării factorilor criminogeni rezultă atât din

variabilitatea acestora cât şi din faptul că fenomenul infracţional este un rezultat

al acţiunii lor conjugate. Cuantificarea precisă a rolului fiecăruia reprezintă

aproape o imposibilitate ştiinţifică. Din acest motiv, abordarea individuală a

factorilor criminogeni – în general, evitată în literatura de specialitate – trebuie

înţeleasă în sensul pedagogic al acesteia, scopul fiind acela de a releva

corelaţiile existente între o variabilă sau o grupă de variabile şi criminalitate.

Chiar şi în această viziune, dificultăţile de clasificare şi interpretare

rămân.

J. Pinatel clasifica factorii criminogeni în factori geografici, economici,

culturali şi politici11. În materia factorilor geografici, autorul face referire la

cercetările statisticienilor Guerry şi Quetelet12 care au formulat „legea termică a

criminalităţii”, la concluziile lui E. de Greeff13 care confirmă „legea termică” şi

mai ales la studiile americane14 care susţin următoarele:

- temperatura afectează echilibrul emoţional;

- presiunea atmosferică şi criminalitatea echivalentă variază invers

proporţional: când presiunea scade, creşte criminalitatea violentă;

- umiditatea şi criminalitatea violentă variază, de asemenea, invers

proporţional.

La factorii fizici sau „cosmo-telurici” făcuse referire E. Ferri15 luând în

considerare climatul, natura solului, etc.

11 J. Pinatel, în P. Bouzat et J. Pinatel, Traite de droit penal et de criminologie, Tome III, Criminologie, Paris, Dalloz, 1963, p. 89-121.12 Conf. supra. 8.1.1. 13 E. de Greeff, Introductio a la criminologie, p. 67-82.14 J. Cohen, The Geography of Crime, in The Annets of the American Academy of Political and Social Science, 1941, p. 29-37;15 Conf. supra. 8.2.

26

Page 27: Massmedia Si Criminalitatea

R. Gassin16 constată că marea parte a criminologilor şi-au manifestat

scepticismul cu privire la faptul că mediul geografic ar constitui un factor

criminogen relevant la nivelul fenomenului infracţional.

La rândul nostru, apreciem că factorii de mediu se pot constitui în

circumstanţe care, de la caz la caz, favorizează săvârşirea infracţiunilor şi nu în

cauze ale acestui fenomen.

H. Mannheim tratează în cel de-al doilea volum al „Criminologiei

comparate”17 cauzele de ordin social ale criminalităţii. Autorul nu este

preocupat, în primul rând, de o clasificare strictă a acestor cauze, făcând însă o

interesantă corelaţie între tipurile de factori criminogeni şi tipologiile

infracţionale.

Doi ani mai târziu, D. Szabo procedează oarecum asemănător lui H.

Mannheim, analizând complexa problematică a cauzalităţii18. Deşi evaluează

rolul factorilor socio-culturali, economici, etc., autorul nu operează o distincţie

clară între cauzele criminalităţii ca fenomen social şi cauzele actului infracţional

concret. În acelaşi timp, clasificarea sa este susceptibilă a fi îmbunătăţită.

În mod asemănător procedează şi alţi autori19.

R. Gassin20 operează distincţia necesară în planul particularului şi al

fenomenului, dar şi clasificarea sa este insuficient de riguroasă. Considerăm că

abordarea teoretică a problemei este cu atât mai dificilă cu cât anumiţi factori

criminogeni pot fi incluşi , cu acelaşi rezultat, în categorii diverse, iar alţi factori

pot fi analizaţi atât în calitate de cauze generale ale criminalităţii, cât şi ca

factori ai crimei ca act individual. Astfel, discriminarea poate fi tratată atât ca o

cauză socio-culturală cât şi ca o cauză de ordin politic iar componentele

mediului psiho-social (familia, şcoala, profesia) pot fi analizate atât în planul

particularului cât şi la nivelul fenomenului infracţional.

16 R. Gassin, op. cit., p. 341.17 H. Mannheim, Comparative Criminology, Routledge and Kegan Paul, 1965, p. 419-709.18 D. Szabo, Criminologie, Montreal, P.U.M., 1967, p. 89-320.19 E. Viano, A .Cohn, Social Problems and Criminal Justice, Chicago, Ed. Nelson Hall 1975, p. 3-131; E.H. Johnson, Crime, Correction and Society, Southern Illinois Univ. at Carbondale, 1974; M. Killias, Precis de criminologie, Berna, Ed. Staempfli and Cie S. A., 1991, etc. 20 R. Gassin, op. cit. p. 340-401 şi 405-497.

27

Page 28: Massmedia Si Criminalitatea

Din considerentele exprimate mai sus preferăm o analiză mai succintă a

factorilor care determină criminalitatea ca fenomen social, clasificându-i în

factori economici, demografici, culturali şi politici.

II.2.A. Factori economici

Una din teoriile economice general acceptate este aceea conform căreia

baza economică determină suprastructura socială, politică, culturală,

instituţională. În consecinţă este de aşteptat ca situaţia economică a unui stat, ori

a unei zone mai restrânse, să determine anumite comportamente umane, inclusiv

comportamentul infracţional. Fără a se nega un raport de cauzalitate între starea

economică şi criminalitate, studiile efectuate au evidenţiat că fenomenul

infracţional este atât de complex încât el poate fi generat în aceeaşi măsură, dar

în tipuri diferite, atât de prosperitate, cât şi de sărăcie.

Ne vom limita să analizăm unii din factorii economici consideraţi a avea

un conţinut criminogen pronunţat:

II.2.a. Industrializarea

Prin ea însăşi, industrializarea este un factor de progres economic şi

social, oferind locuri de muncă, posibilităţi superioare de instruire şi

specializare, bunuri de larg consum de calitate tot mai bună şi implicit, creşterea

nivelului de trai al oamenilor.

Statistic, s-a constatat însă un fenomen surprinzător: progresul social-

economic a fost însoţit de creşterea criminalităţii. Pentru a se lega acest

fenomen de industrializare s-a admis că aceasta produce unele efecte secundare

cum ar fi:

- creşterea masivă a mobilităţii orizontale a unei întregi populaţii rurale,

care se deplasează spre zonele industrializate, în speranţa unui trai mai bun şi,

mai ales, a unei îmbogăţiri rapide. Înlocuirea mediului social specific

localităţilor rurale în care individul era cunoscut şi apreciat la valoarea sa, iar

28

Page 29: Massmedia Si Criminalitatea

sistemul relaţional era foarte strâns, cu un mediu impersonal, cel urban, în care

individul a devenit un necunoscut oarecare, este de natură să producă efecte

negative asupra acestei categorii de oameni, provocând grave mutaţii în

structura lor de personalitate, mai ales atunci când „transplantul” s-a soldat cu

un eşec21;

- industrializarea, prin „maşinismul” său, mai ales prin munca „pe

bandă”, produce o specializare cu efecte de înstrăinare, omul nemaiavând

posibilitatea să-şi manifeste spiritul creator;

- în general, industriile afectează grav echilibrul ecologic din zona în care

sunt implantate, cu efecte care accentuează starea de stres a muncitorilor şi a

populaţiei de pe platformele industriale;

- ritmul industrializării constituie şi el un factor criminogen ca urmare a

imposibilităţii asigurării unor condiţii social-edilitare minime pentru populaţia

atrasă în acest sector.

II.2.b. Şomajul

Explică un anumit procent de acţiuni infracţionale. Influenţa sa se

exercită nu numai prin scăderea bruscă şi excesivă a nivelului de trai, ci şi prin

instabilitatea emoţională pe care o ocazionează. Şomajul atacă în mod serios

echilibrul interior al individului, punându-l în imposibilitatea de a-şi mai realiza,

prin mijloace legale, aspiraţiile sale.

El atinge grav structura familială la baza sa22. Autoritatea tatălui se

diminuează considerabil, rolul său de susţinător al familiei fiind alterat.

Inversarea rolurilor familiale poate produce stări de confuzie, de dezechilibru

interior, anxietate, alcoolism, dorinţa de revanşă împotriva societăţii. Anumite

studii evocă o creştere puternică a procentului de tâlhării, furturi, înşelăciuni,

etc. în perioadele de recesiune economică.

II.2.c. Nivelul de trai

21 D. Szabo, op. cit. p. 181.22 Idem, p.200.

29

Page 30: Massmedia Si Criminalitatea

Până în momentul în care criminologul american Edwin Sutherland a

evocat criminalitatea „gulerelor albe”, doar sărăcia a fost privită ca factor

criminogen.

Trebuie evidenţiat faptul că sărăcia nu are doar o dimensiune economică

obiectivă, ci şi o dimensiune spirituală. Dimensiunea obiectivă se raportează la

un nivel de trai mediu într-o societate sau epocă precizată. Dimensiunea

subiectivă se referă la percepţia individuală, la evaluarea personală pe care

individul o face asupra statutului său economic, situaţiei financiare într-un

mediu social şi în epoca în care trăieşte. În funcţie de nevoi, aspiraţii şi obligaţii

unii îşi vor considera nivelul de trai satisfăcător, alţii de-a dreptul mizer. Acelaşi

salariu poate fi considerat foarte bun de unele persoane, în timp ce altele îl pot

considera jenant sau insuficient pentru a trăi onest.

Deci, pe lângă sărăcie, la limitele sale alarmante, care îi poate determina

inexorabil pe unii indivizi la comiterea de infracţiuni, se adaugă şi dorinţa de

îmbogăţire sau de un trai mai bun, care, la rândul ei, împinge spre delicvenţă un

mare număr de persoane.

Alături de şomaj sunt implicaţi în scăderea nivelului de trai şi alţi factori,

precum: angajarea pe timp limitat şi angajarea sezonieră, şomajul parţial şi, mai

ales, inflaţia care bulversează echilibrul economic familial spulberând rapid

economiile făcute în timp, cu multă greutate23.

II.2.d. Crizele economice

Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate se accentuează

în timpul crizelor economice care afectează producţia, nivelul salariilor şi rata

şomajului. În lipsa unei protecţii sociale corespunzătoare, persoanele afectate

pot fi considerate la limita riscului comiterii faptelor antisociale24.

23 J. Pinatel, op. cit. p.97.24 UNSDRI, Economic Crisis and Crime, nr. 9/1074 şi nr. 15/1976; Th. Sellin, Memorandum on Crime in the Depresion, New York, 1937; M. Killias şi ceilalţi autori citaţi în această secţiune.

30

Page 31: Massmedia Si Criminalitatea

Studiile efectuate25 au constata o corelaţie evidentă între crizele

economice şi criminalitate până la marea criză din anul 1929. evoluţiile

ulterioare ale ţărilor occidentale au condus la o anumită diminuare a rolului

acestui factor criminogen.

Prin comparaţie, ţările din Europa Centrală şi de Est care parcurg

actualmente tranziţia către economia de piaţă se află într-o stare de severă

recesiune economică, având drept principale caracteristici reducerea capacităţii

de producţie şi a productivităţii, pierderea pieţelor externe de desfacere a

mărfurilor, blocaj financiar, şomaj şi inflaţie galopantă.

Creşterea explozivă a criminalităţii în aceste ţări poate fi explicată, în

mare măsură, prin intermediul acestor factori criminogeni.

II.3.B. Factori demografici26

Preocupările pentru studierea relaţiilor existente între factorii demografici

şi criminalitate sunt de dată relativ recentă.

S-a constatat statistic faptul că exploziile în rata natalităţii, structura

demografică a sexelor, mobilitatea geografică şi socială a populaţiei reprezintă

factori criminogeni importanţi.

II.3.a. Rata natalităţii

S-a dovedit, de-a lungul timpului, că în viaţa indivizilor, perioada cea mai

activă din punct de vedere infracţional se situează între 18-30 ani, cu un maxim

de intensitate în jurul vârstei de 25 ani. Din acest motiv, exploziile demografice

sunt urmate de creşteri semnificative ale delicvenţei juvenile (în Europa

Occidentală între anii 1960-1980, în S.U.A. şi Canada între anii 1965-1975, în

România – ca efect al interzicerii avortului –între 1975-1985).

Desigur că relaţia între rata natalităţii şi criminalitate este de natură

25 Conf. R. Gassin, op. , p. 356.26 T. N. Ferdinand, Demografic Shifts and Criminality: an Inquiry, în British Journal of Criminology, 1970, p. 169-175.

31

Page 32: Massmedia Si Criminalitatea

indirectă, la amplificarea delicvenţei juvenile contribuind o multitudine de alţi

factori printre care menţionăm compoziţia familială, incapacitatea instructiv-

educativă a şcolii, rolul negativ al mass-media, etc.

II.3.b. Mobilitatea socială şi urbanizarea27

Urbanizarea s-a realizat în mai multe etape dar ea a cunoscut un avânt de

excepţie în secolul nostru, datorită industrializării. Amploarea mobilităţii pe

orizontală a populaţiilor a provocat schimbări calitative în relaţiile interumane,

în structurarea şi restructurarea grupurilor şi în dezvoltarea personalităţii

individului.

Mobilitatea puternică a avut un dublu efect: acela de a dezorganiza

instituţiile sociale existente şi de a crea altele noi în toate domeniile de

activitate.

Familia a suferit în primul rând: rata divorţurilor, despărţirile şi

abandonul de familie, diminuarea autorităţii părinteşti, angajarea în muncă a

ambilor soţi, şcolarizarea prelungită a copiilor şi căsătoria lor prematură au

schimbat profund instituţia familială.

Creşterea rapidă a mediului urban nu a permis amenajarea cartierelor, a

habitatului, la nivel satisfăcător.

Mediul tehnic urban are un ritm diferit care se manifestă în forme

multiple: structurile se modifică permanent, traversate de curente ale mobilităţii

verticale şi orizontale şi verticale accelerate .

Eterogenitatea socială are drept consecinţă eterogenitatea culturală.

Normele fiecărui grup îşi pierd din vigoare, devin ambigue, făcându-se simţită

prezenţa unui pluralism cultural, a unei suprapuneri de norme şi valori care

ghidează conduitele umane. Unele din ele pot fi exact negaţia altora, ori negarea

27 D. Szabo, Crimes et villes, Motreal, P.U.M., 1960; J. Pinatel, La societe criminogene, Paris, Dalloz, 1976; J. Leaute, Criminalite urbaine et criminalite, în Revue de police nationale, 1977, nr. 105, p. 13-18; R. Screvens, La criminalite dans les grades centres, în Revue de scienes criminelle, 1981, p. 43-56; M. Killias et Riva, Crime et insecurite: un fenomen urbain, în Revue internationale de criminologie et de police tehnique, 1984, p. 165-180, etc.

32

Page 33: Massmedia Si Criminalitatea

normelor în vigoare la nivelul societăţii. Este o ocazie favorabilă pentru

manifestarea conflictului de cultură.

Rapiditatea transformărilor social-culturale în mediul urban a supus

personalitatea umană la perturbaţii şi a plasat-o frecvent în situaţii conflictuale.

În consecinţă, au început să apară inadaptaţii, alienaţii, înstrăinaţii, infractorii.

Scăderea controlului social atât de informal cât şi formal a avut ca efect

creşterea delicvenţei.

Mobilitatea verticală poate avea efecte la fel de negative atunci când ea

este forţată de necesitatea schimbării locului de muncă în urma

disponibilizărilor de personal ca rezultat al recesiunii economice, falimentelor,

etc.

II.4.C. Factori socio-culturali

În sens larg, cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale

create de societatea omenească dea lungul istoriei. În criminologie interesează

în mod deosebit acei factori culturali care au un rol predominant în socializarea

pozitivă sau negativă a indivizilor şi care, finalmente, îi conduc la săvârşirea

faptelor antisociale.

II.4.a. Familia

Celula de bază a societăţii, cum a mai fost numită, familia are valenţe

multiple.

În primul rând, are rolul de socializare imprimând copilului un anumit

standard valoric, precum şi atitudini de aderare ori de lipsă de cooperare faţă de

anumite valori sociale.

Familia asigură copilului o siguranţă indispensabilă atingerii maturităţii

intelectuale, sociale şi culturale, precum şi o identitate proprie în baza căreia va

33

Page 34: Massmedia Si Criminalitatea

fi acceptata ca partener social.

Orice perturbare în interiorul structurilor familiale are efecte importante

asupra copilului , atât la nivelul adaptării sale la societate, cât şi asupra structurii

sale de personalitate.

Structura familială este afectată de numărul membrilor, de capacitatea

educativă a părinţilor şi de mobilitatea socială şi demografică a familiei. Rolul

de socializare deţinut de familie se reduce tot mai mult, mai ales în privinţa

adolescenţilor, datorită şcolarizării prelungite, precum şi a altor factori cum

sunt: presa, televiziunea, filmele şi microgrupurile la care aderă.

Una din cele mai importante cercetări criminologice referitoare la

influenţa perturbărilor familiale asupra delicvenţei juvenile a fost realizată în

America de soţii Glueck, care, în lucrarea „Unraveling Juvenile Delinquency”28

(Delicvenţa juvenilă nerelevantă) au constatat următoarele: un număr important

de copii delicvenţi şi-au schimbat reşedinţa în timpul copilăriei, sunt prost

întreţinuţi din punct de vedere material şi igienic, au părinţi despărţiţi ori

necăsătoriţi, sunt privaţi de beneficiul culturii. Personalitatea copiilor delicvenţi

este mai amorfă şi lipsită de ambiţie în faţa greutăţilor vieţii, normele lor de

comportament sunt mai puţin numeroase şi lipsite de conţinut. Cel mai adesea ei

sunt stresaţi datorită coeziunii reduse a familiilor lor, a stării de încordare dintre

părinţi, a atmosferei familiale nefavorabile, a lipsei de supraveghere şi chiar de

interes din partea părinţilor. În revanşă, la copiii delicvenţi se remarcă o

atitudine de ostilitate şi de indiferenţă faţă de familia din care fac parte, precum

şi faţă de societate.

Influenţa familiilor divorţate ori despărţite constitue un factor criminogen

major pentru copiii delicvenţi.

De asemenea, familiile infractoare îşi implică copiii în activităţi

infracţionale ori îi influenţează pe calea imitaţiei, împrumutându-le percepte

morale contrare eticii societăţii. În acest caz, delicvenţa rezultă ca un conflict

între cultura proprie familiei infractoare şi cea a societăţii.

28 Citată de D. Szabo, op. cit., p. 260-263.

34

Page 35: Massmedia Si Criminalitatea

II.4.b. Nivelul de instruire şcolară

O problemă îndelung dezbătută a fost aceea de a şti dacă

infracţionalitatea este influenţată calitativ şi cantitativ de nivelul de instruire

şcolară.

Pe plan cantitativ, nu rezultă consecinţe vizibile în planul

infracţionalităţii. Pe plan calitativ, nivelul de instruire şcolară se reflectă prin

alegerea unor forme infracţionale mai puţin primitive.29

Rolul şcolii este însă mai important pentru educarea şi socializarea

copiilor, pentru depistarea celor neadaptaţi şi punerea în aplicare a unor

programe de prevenţie generală.

II.4.c. Religia

Deşi au fost controverse numeroase în privinţa religiei ca factor

criminogen, nu s-a ajuns la puncte de vedere unanim acceptate, întrucât acest

factor nu a putut fi separat de alte variabile, cum ar fi grupul etnic. S-a admis că

anumite secte religioase practică infracţionalismul pentru obţinerea unor

avantaje materiale, precum şi faptul că în perioadele de crize economice şi

politice profunde pot avea loc şi fenomene infracţionale cu substrat religios

(distrugeri de lăcaşe de cult, profanări, etc.). Religia, în ansamblul său, joacă

însă un rol puternic de influenţă şi prevenţie la combaterea criminalităţii.

II.4.d. Starea civilă

Nu s-au identificat raporturi statistice relevante în privinţa stării civile a

infractorilor. Cu toate acestea, s-au tras unele concluzii conform cărora atât

femeile cât şi bărbaţii necăsătoriţi sunt mai dispuşi să comită delicte sexuale, în

timp ce în cazul soţilor au fost relevate o serie de infracţiuni săvârşite cu

violenţă, datorate neînţelegerilor dintre soţi.

29 Conf. D. Szabo, op. cit. p. 201.

35

Page 36: Massmedia Si Criminalitatea

II.4.e. Impactul activităţilor din timpul liber

Timpul liber este petrecut din ce în ce mai puţin în cadrul familiei. De

asemenea, au fost identificate noi şi potenţiale forme de petrecere a timpului

liber, cum ar fi asocierea în grupuri sau „bande” care se angajează deliberat în

comiterea de infracţiuni. Cercetătorii afirmă că aceste fapte trebuie văzute ca o

formă de interacţiune între tineri, altfel spus, ca o formă de a petrece timpul

liber împreună.

În cele mai multe dintre cazuri, aceste activităţi rămân la un stadiu limitat,

neimplicat infracţional. Totuşi, aspectul criminogen trebuie reţinut, deoarece se

constată, pentru anumite situaţii, aderenţa la spiritul violenţei, cu efecte grave în

plan social.

Rolul creşterii delicvenţei ca urmare a impactului activităţilor din timpul

liber este inseparabil legat de problemele sociale ale integrării. În acest sens,

neintegrarea economică şi socială a tinerilor absolvenţi conduce la stări de

frustrare şi dezechilibru care generează infracţionalitatea.

II.4.f. Impactul mijloacelor de informare în masă

Studiile efectuate au relevat influenţa deseori negativă exercitată de

mijloacele de informare în masă. Criminologii occidentali au menţionat pe

primele locuri violenţa în mass-media şi în special video-violenţa.

Cercetările s-au concentrat asupra acestui aspect, rezultând următoarele:

a) violenţa pe micul ecran sau marele ecran furnizează modele de

comportament negativ. Este demn de remarcat că aceste filme

sunt comerciale, făcute pentru a se obţine cât mai mulţi bani din

vânzarea lor şi, în consecinţă, abordează fără reţinere acele teme

36

Page 37: Massmedia Si Criminalitatea

cu efecte în planul instinctului, al inconştientului uman.

Influenţa este mai puternică asupra spectatorului tânăr;

b) determină creşterea nivelului agresiv în rândul celor ce

urmăresc asemenea filme sau emisiuni;

c) desensibilizează auditoriul cu privire la gravele prejudicii pe

care le produce violenţa. Programele „violente” determină o

„dezinhibare” a privitorului şi îl scot din real, determinându-l să

săvârşească, pe calea imitaţiei, fapte violente, spontane şi

neplanificate.

Totodată, se relevă faptul că receptarea mesajelor mass-media se

realizează şi interpretează în funcţie de propriile nevoi, atitudini şi imagini

despre lume, astfel încât video-violenţa va produce efecte doar asupra acelora

care au înclinaţii, predispoziţie spre violenţă, fără a se exclude rolul mijloacelor

de informare în masă în desensibilizarea generală şi formarea unor atitudini

nedorite şi neconforme cu interesele societăţii30.

În acelaşi plan şi cu implicaţii asemănătoare, mai ales asupra tinerilor; se

află pornografia.

II.4.g. Discriminarea

Discriminarea este considerată ca un factor criminogen important fiind

asociată cu prejudecata. O asemenea asociere este făcută deoarece sentimentele

discriminatorii constituie obstacole culturale care au o importanţă aparte în

comportamentul infracţional.

Discriminarea este refuzul de a trata un grup social în conformitate cu

aspiraţiile sale. Ea se poate exercita la diferite niveluri:

- al clasei sociale;

- al sexelor;

- al apartenenţei religioase;

- al instruirii;

30 O contribuţie importantă la abordarea teoretică a acestor probleme a avut-o simpozionul organizat în luna noiembrie 1993 de Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, cu tema „Mass-media şi criminalitatea”.

37

Page 38: Massmedia Si Criminalitatea

- al participării la activităţi sociale;

- al emigrării, etc.

Aceste preferinţe diverse nasc prejudecăţi, atitudini negative cu privire la

ansamblul grupurilor minoritare.

Discriminările pot avea loc şi în lipsa prejudecăţilor. Astfel, un om care

nu admite prejudecăţile se va conforma, totuşi, cutumelor discriminatorii.

Intensitatea discriminărilor depinde de criterii economice, sociale şi

politice.

Prejudecăţile nasc sentimente de frustrare care, de regulă, declanşează

porniri agresive, precum şi dorinţe puternice de revanşă din partea celor care se

consideră discriminaţi. Acesta este un caz tipic de „conflict de cultură”.

Uneori rolurile se inversează. Astfel, grupurile care se consideră

discriminate, în acţiunile lor revendicative emit pretenţii atât de mari încât

depăşesc drepturile şi libertăţile majoritarilor.

II.4.h. Specificul naţional

Constitue o sinteză a nivelului de cultură şi civilizaţie ale unui popor,

având vechi rădăcini în istoria acestuia.

Prin el însuşi, nu este un factor criminogen. El include însă un anumit

temperament naţional care trebuie luat în calcul, în analiza fenomenului

infracţional, deoarece, în anumite condiţii economice, sociale şi politice, tipul

de reacţie populară poate fi prevăzut în coordonatele sale de ansamblu.

II.4.i. Influenţele criminogene internaţionale

O ţară cu graniţele deschise este expusă nu doar efectelor favorabile ale

culturii şi civilizaţiei mondiale ci şi, în măsură egală, dacă nu cumva chiar mai

înaltă, penetrării infracţionalităţii organizate pe plan internaţional.

Crima organizată are nevoie de pieţe de desfacere noi, de reţele noi, de

filiere necontrolate. În plus, ea are o viteză de desfăşurare şi o capacitate de

38

Page 39: Massmedia Si Criminalitatea

adaptare extraordinare, dispunând şi de mijloacele băneşti adecvate scopurilor

propuse.

II.4.j. Toxicomania

Include consumul de droguri şi alcoolismul. Întrucât, până în prezent, în

România nu există o stare infracţională aparte determinată de consumul de

droguri, ne vom referi la alcoolism.

Alcoolismul este un factor criminogen important, producând tulburări

mentale cu efecte în planul comportamentului infracţional. Starea alcoolică, ca

factor criminogen, este influenţată în mod direct de temperamentul psihotic sau

nevrotic. Pot fi descrise două stări fundamentale de alcoolism:

a) alcoolismul acut poate fi evidenţiat atât într-o formă uşoară, cât şi într-

o formă gravă;

- beţia uşoară este insoţită de o diminuare a atenţiei şi o lungire a

timpului de reacţie, cauzând in număr considerabil de infracţiuni neintenţionate,

comise din imprudenţă şi neglijenţă. Astfel, cele mai multe cazuri de accidente

de circulaţie, dar şi unele accidente de muncă se datorează alcoolului.

- beţia gravă provoacă o stare tipică de confuzie mentală, exagerează

nevoile sexuale şi conduce la o stare de delir şi agresivitate căreia i se atribuie o

parte importantă a infracţiunilor săvârşite cu violenţă.

b) alcoolismul cronic modifică mentalitatea fundamentală a individului

şi dezvoltă agresivitatea şi impulsivitatea. Este însoţit de o pierdere a sensurilor

eticii şi moralei. Determină furtul, abuzul de încredere, abandonul de familie,

etc. provoacă gelozia şi săvârşirea unor infracţiuni cu violenţă având această

bază.

Referitor la problema traficului şi consumului ilicit de droguri, vom

rezerva un spaţiu mai amplu acesteia pentru că reprezintă un fenomen relativ

nou pe teritoriul României şi care ia amploare în fiecare an.

Referindu-ne la zona României, reţinem că, datorită poziţiei sale

geografice şi conflictelor militare din fosta Yugoslavie, a devenit un segment

39

Page 40: Massmedia Si Criminalitatea

important al „Rutei Balcanice” de traficare a drogurilor, cu precădere pe

varianta nordică a acesteia, respectiv Iran, Turcia, Bulgaria, România, Ungaria,

Slovacia, Cehia, Germania, Olanda şi chiar mai departe. Acest fapt prezintă un

pericol pentru societatea românească, care a devenit de câţiva ani consumatoare,

piaţa de desfacere pe teritoriul României devenind profitabilă datorită puterii de

cumpărare a unor persoane „de bani gata”.

Pentru prevenirea eficientă a consumului şi traficului de droguri şi

implicit pentru protejarea minorilor de efectele stupefiantelor este necesară

cunoaşterea principalelor tipuri de substanţe de această natură prezente în

traficul intern.

Heroina: este un drog care creează o dependenţă foarte puternică,

provine din morfină. Afectează centrul cerebral al plăcerii şi capacitatea

creierului de a percepe durerea.

Cocaina: este un drog obţinut din frunzele de coca. Stimulează foarte

puternic creierul şi creează cea mai puternică dependenţă.

Marijuana: obţinută din frunzele şi florile plantei de cânepă; în stradă

este vândută ca un amestec de frunze mărunţite.

L.S.D.: drog halucinogen care se obţine din acid lisergic, care, la rândul

său se prepară dintr-o ciupercă dezvoltată pe spicele de secară. Se vinde sub

formă de tablete colorate, lichide, timbre.

II.4.k. Profesia

Toate statisticile relevă o rată extrem de diversă a delicvenţei

profesionale. Într-un grad diferit, majoritatea profesiilor oferă condiţii pentru

săvârşirea de infracţiuni. În acest context nune propunem examinarea incidenţei

criminologice a fiecărei profesii, limitându-ne la criminalitatea „gulerelor albe”.

Expresia a fost utilizată pentru prima dată de Sutherland în lucrarea

„Criminalitatea gulerelor albe”, apărută în anul 1949. criminologul american

40

Page 41: Massmedia Si Criminalitatea

defineşte criminalitatea „gulerelor albe” ca fiind o infracţionalitate săvârşită de

persoane socialmente respectabile, care ocupă un statut social elevat. Aceasta

este criminalitatea oamenilor de afaceri, cadrelor superioare din administraţie, a

personalităţilor politice, sindicale, etc.

Din punct de vedere juridic, criminalitatea „gulerelor albe” nu diferă de

cea săvârşită de alte categorii infracţionale; în schimb, are unele caracteristici

speciale:

- beneficiază de o indulgenţă generalizată, determinată atât de poziţia

socială a infractorilor din această categorie, cât şi de modalităţile rafinate prin

care ei realizează faptele antisociale;

- în aceste condiţii, reputaţia persoanelor implicate nu este alterată;

- factorii criminogeni obişnuiţi (lipsa de instruire, nivel de trai, familie,

etc.) nu joacă un rol specific în etiologia infracţiunilor comise de aceste

persoane, determinantă fiind structura lor de personalitate.

De regulă, criminalitatea „gulerelor albe” se realizează prin ignorarea şi

prin interpretarea falsă a legii, făcându-se o confuzie voită între limitele licitului

şi ale ilicitului, uneori profitându-se de ambiguitatea unor legi adoptate, parcă în

mod voit, în interesul acestei categorii favorizate.

II.5.D. Factorii politici

Influenţa factorilor politici în criminogeneză apare ca deosebit de

puternică în două situaţii specifice: războiul şi revoluţia.

II.5.a. Războiul

Datorită reglementărilor speciale în planul penalului (legii marţiale),

războiul convenţional este mai puţin criminogen. În schimb, războiul civil, care

constituie cea mai înaltă expresie a unei crize politice pe teritoriul unui stat,

produce efecte puternic criminogene,

Indiferent de natura conflictului (politică, etnică sau religioasă), în timpul

războiului civil se creează centri antagonici de putere, indivizii se polarizează,

41

Page 42: Massmedia Si Criminalitatea

sistemul legislativ este ignorat complet, se instaurează haosul şi anarhia socială

şi economică, se escaladează violenţa, se urmăreşte anihilarea prin toate

mijloacele a oponenţilor. În acest context, infractorii de profesie au un câmp de

acţiune ideal. De asemenea, starea de haos şi anarhie încurajează la comiterea

de infracţiuni şi persoane care nu au fost cunoscute anterior cu comportamente

antisociale.

Îşi face apariţia terorismul ca formă a luptei pentru putere, urmărind

înlăturarea adversarilor mai importanţi şi anihilarea neutrilor. Luptele armate

depăşesc ororile războiului clasic, combatanţii fiind motivaţi puternic

psihologic.

II.5.b. Revoluţia

Este o stare de criză politică de mare amploare, finalizată pe cale

conflictuală, prin care se urmăreşte înlăturarea de la putere a unui grup

conducător, cucerirea puterii politice şi schimbarea orânduirii sociale.

Constituind o formă a luptei pentru câştigarea puterii politice, revoluţia

nu-şi alege mijloacele pentru atingerea scopurilor sale. Momentul de criză se

repercutează grav asupra sistemului legislativ care nu mai este respectat,

precum şi asupra organelor de control social, care, fie că sunt eliminate, fie că

nu-şi mai pot îndeplini atribuţiile.

CAPITOLUL III

III. MASS-MEDIA PREVINE

SAU PRODUCE CRIMINALITATEA ?

42

Page 43: Massmedia Si Criminalitatea

III.1.Definiri conceptuale

Intrat în limba română ca un neologism imperfect asimilat, conceptul de

mass-media este în primul rând eronat prezentat din punct de vedere lingvistic,

iar această eroare „minoră” dovedeşte o eroare noţională mult mai profundă.

Redat grafic (în DEX) ca un cuvânt compus, ca „mass-media”, termenul ar

presupune existenţa unei entităţi, unice care să conţină „totalitatea mijloacelor

de informare a maselor”. Definiţia conţine în sine o prejudecată gravă cu

conotaţii ideologice depăşite cum că ar fi vorba de informarea maselor, a unor

grupuri omogene şi imobile care aşteaptă să fie atinse de informaţii. Mass-

media se deosebeşte nu numai grafic de „mass-media”, conceptul în sine nu

poate fi tratat indistinct ca un conglomerat dintre doi termeni, acela de masă şi

acela de mijloace de informare. Ambii termeni au forme de plural, respectiv

singular, iar existenţa acestor forme constituie diferenţa radicală din punct de

vedere teoretic. Mai întâi că nu mai putem vorbi astăzi despre „masă”, ca despre

o entitate amorfă, exprimabilă la singular. Există numai grupuri largi de oameni,

„mase” _ sau mai bine-zis audienţe şi tipuri de public _ cu caracteristicile lor

specifice şi divergente de cele mai multe ori. În plus noţiunea însăşi de masă

este puternic marcată de conotaţii cu caracter politic, mai ales datorită existenţei

celor două sisteme totalitare defuncte (nazismul şi comunismul). Media, la

rândul său, este un termen în forma de plural şi cuprinde totalitatea

instrumentelor prin care se întemeiază comunicarea. Cu toate acestea termenul

are varianta sa de singular pe care majoritatea limbilor europene o cunosc:

mediu. Un mediu reprezintă un mic canal de comunicare prin care una sau mai

multe persoane au acces la informaţii, imagini semnificaţii. Din această

perspectivă, un ziar este un mediu de informare, chiar dacă această comunicare

poate fi „de masă”, tot aşa cum telefonul este un mediu, chiar dacă nu propagă

comunicarea în grupuri mari umane. Aşadar, asocierea dintre singularul „masă”

şi pluralul „media” trebuie să fie flexibilă nu constrânsă de cratima

producătoare de sensuri peiorative. Mass-media, transcris altfel, poate să

43

Page 44: Massmedia Si Criminalitatea

reprezinte numai acele mijloace de comunicare care aparţin epocii controlului

autoritar şi politic asupra informării. Astăzi nu mai putem vorbi decât de medii

diverse şi de receptori disparaţi, reuniţi foarte rar într-o mulţime indistinctă.

Tensiunea gramaticală dintre termenul masă şi cel media, şi efortul pe care îl

presupune utilizarea lui ca defectiv de plural, este şi mai evidentă atunci când

vedem că în limba engleză (de unde provine termenul) se foloseşte în forma de

mass-media. Chiar mai mult, în franceză pluralul este marcat special: les media

(deşi franceza cunoaşte aceleaşi restricţii pentru utilizarea termenilor preluaţi ca

neologisme) pentru a-l distinge de singular.

Pentru a înţelege evoluţia conceptului de cultură mediatică, trebuie să

definim ce înseamnă comunicarea de masă. Definiţia dominantă a rămas aceea a

asocierii dintre procesele comunicării şi audienţa de masă. Aceste procese se

desfăşoară datorită existenţei unui grup specializat care construieşte şi difuzează

mesaje prin intermediul unor tehnologii care sunt mediile specializate. Apariţia

publicului, dar şi revenirea pe scenă a auditoriului (pasiv şi dominant)

amplasează termenul de mass-media sub semnul unei relaţii clasice de natură

economică, relaţia dintre timpul liber şi muncă, dintre divertisment şi activitatea

aducătoare de venituri.

Merill şi Lowenstein au descris celebrul ciclu EPS (etilist/ popular/

specializat) care oferă o descriere de ansamblu a modului cum funcţionează

această relaţie. Un mediu de comunicare debutează de cele mai multe ori la

nivel individual, aparţinând unui grup restrâns (cum este cazul cititului şi

scrisului). Acesta este stadiul etilist al comunicării. Al doilea stadiu este acela

„al specialiştilor” în care mediile se profesionalizează şi ies din sfera de

influenţă a distribuirii de masă.

În al doilea rând, mass-media este un produs exclusiv al tehnologizării

societăţilor umane. Comunicarea de masă este contemporană şi rămâne direct

influenţată de mecanizarea mijloacelor comunicării. Din această perspectivă

mass-media înseamnă o dublă relaţie: între mecanismele şi tehnologiile

reproducerii informaţiilor şi între sensurile, formele şi conţinutul mesajelor.

44

Page 45: Massmedia Si Criminalitatea

III.2.Modelul de exercitare

Tehnicile macro-criminologice. În principal,acestea sunt tehnici

cantitative şi ele servesc cunoaşterii descriptive, dar sunt în acelaşi timp utile şi

cunoaşterii etiologice.

Se includ în categoria tehnicilor macro-criminologice următoarele

procedee:

A. Statisticile criminale – sunt procedee prin care se contabilizează şi exprimă

numeric, diferitele categorii de criminalitate. Este vorba despre tehnici

cantitative, ce slujesc în primul rând cunoaşterii descriptive.

Diferitele tipuri de statistici pot fi împărţite în două categorii:

- statistici oficiale, realizate de poliţie, de parchete, de instanţele de judecată ori

de instituţii de stat cu atribuţii statistice;

- statistici private, realizate fie de cercetători individuali, fie de grupuri de

cercetare ori de asociaţii nonguvernamentale cu preocupări în acest sens.

Dintre toate tehnicile de cercetare criminologică, statisticile criminale

sunt cel mai frecvent utilizate, atât ca procedee în sine, cât şi ca instrumente în

cadrul altor tehnici. Ele au o importanţă deosebită nu numai în cercetarea

criminologică, ci şi în domeniul justiţiei penale, în politica anticriminală.

În aceste condiţii, se impune semnalarea caracterului relativ al acestor

tehnici, care doar în aparenţă sunt foarte exacte.

E. Ferri atrăgea atenţia asupra unor „capcane” referindu-se la diferenţele

dintre legislaţiile statale, la inconsecvenţa în activitate a poliţiei, la noile

incriminări.

Factorii obiectivi şi subiectivi care concurează la vicierea statisticilor

sunt numeroşi. Vom indica, pe scurt, doar aspectele mai importante de care

trebuie să se ţină seama în evaluarea statisticilor.

Dintre factorii obiectivi sau involuntari care produc efecte asupra datelor

statistice putem aminti:

45

Page 46: Massmedia Si Criminalitatea

a) modificările intervenite în sistemele de înregistrare şi prelucrare a datelor

şi eventualelor erori materiale în înregistrare;

b) modificările intervenite în legislaţie;

c) fluctuaţiile intervenite în activitatea organelor represive (în special

activitatea poliţiei), în funcţie de care diversele fapte pot rămâne în zona

„cifrei negre” sau pot migra spre una din cele două categorii de

criminalitate.

Pe lângă aceşti factori involuntari apare şi pericolul deformării

intenţionate a statisticilor, de regulă în scopuri politice. Şi în această privinţă

există mai multe „procedee” posibile, uneori grosiere, altele mai subtile.

Dintre factorii subiectivi sau intenţionaţi care duc la vicierea datelor

statistice putem reţine:

a) falsificarea datelor pur şi simplu;

b) prezentarea trunchiată a datelor şi punerea în lumină cu precădere a

anumitor cifre

c) campaniile anti-infracţiune, prin care se direcţionează organele represive

în depistarea cu precădere a anumitor fapte; sigur că, în aceste condiţii

criminalitatea aparentă relativă la acele acţiuni va spori fără însă a exista

vreo modificare reală a fenomenului criminal respectiv (cel mai bun

exemplu în acest sens îl reprezintă campaniile împotriva corupţiei…).

Interesul politic în modificarea statisticilor criminale constă în faptul că

sentimentul de insecuritate poate juca uneori un rol decisiv în campaniile

electorale. Manevrarea abilă a unor date statistice, combinată cu manevrarea la

fel de abilă a mass-mediei, poate crea o imagine cu totul deformată asupra

fenomenului criminal.

În literatura criminologică recentă, caracterul relativ al statisticilor

criminale este subliniat fără echivoc. În acelaşi timp se constată că, în ciuda

acestei relativităţi, atât opinia publică şi mass-media, cât şi, din păcate, chiar

factorii de decizie politică, acordă importanţă exclusivă cifrelor.

„Nu există un subiect mai potrivit pentru falsele interpretări decât

statisticile criminale (…). Cu toate acestea, statistica joacă un rol decisiv în

46

Page 47: Massmedia Si Criminalitatea

imaginea pe care o avem despre criminalitate. Ea orientează deciziile politice,

linişteşte sau îngrijorează opinia publică, justifică sau condamnă reformele. Ori,

ea contribuie, uneori, mai mult la a ne înşela decât la a ne informa, pentru că,

ceea ce ea ignoră cu privire la criminalitate este deseori mai important decât

ceea ce se subliniază”.

Toate aceste precizări nu vor să diminueze rolul statisticilor criminale.

Acestea sunt nu numai utile, dar şi indispensabile. Ca şi în cazul altor

„produse”, însă, ele trebuie „consumate cu moderaţie”.

B. Tehnicile de evaluare a „cifrei negre”, respectiv: anchetele de

autoconfesiune şi anchetele de victimizare. Aceste tehnici, după cum şi

denumirea lor o arată, încearcă „să aducă puţină lumină” asupra „cifrei negre”.

Cu ajutorul lor se pot avansa unele estimări probabile cu privire la volumul

criminalităţii reale. Ambele au fost prezentate când am analizat posibilităţile de

evaluare a cifrei negre şi facem trimitere la cele arătate acolo.

Criminalitatea cu violenţă în România – 1990-2002

Perioada dificilă traversată de societatea românească postre -voluţionară

este vizibil marcată de un climat general de agresivitate, latentă sau manifestă,

cu o incidenţă din ce în ce mai ridicată a actelor violente şi a comportamentelor

deviante la nivel individual sau de grup.

Aceste grave încălcări ale legii penale, dar mai ales ale drepturilor

naturale ale fiinţelor umane la viaţă, sănătate, integritate corporală şi psihică,

par să fie datorate unei capacităţi foarte scăzute de adaptare la realitatea scăderii

drastice a nivelului de trai, uneori până la ameninţarea subzistenţei pentru mulţi

români, la bulversarea scării de valori şi căderea în desuetudine a reperelor

spiritual-morale.

Având ca bază precaritatea gradului de educaţie şi instruire, se manifestă

o tendinţă generală de deresponsabilizare, iar teama de efectul legii penale apare

din ce în ce mai puţin ca factor inhibitor al actelor criminale violente şi datorită

47

Page 48: Massmedia Si Criminalitatea

faptului că există numeroase disfuncţionalităţi şi incoerenţe în funcţionarea

instituţiilor ce formează sistemul complex de prevenire, descurajare şi

sancţionare a acestui gen de fapte.

Faptele de mare violenţă prin rezultatele distructive şi ireparabile pe care

le antrenează, ca şi pericolele potenţiale reprezentate de personalităţile agresive

ale făptuitorilor, prin persistenţa şi creşterea numerică evidenţiată statistic, dar şi

prin difuzarea deseori deformată prin prisma mass-media, perturbă grav

echilibrul psihosocial şi aşa destul de precar şi necesită o atenţie de prim ordin,

în vederea readucerii sentimentului de siguranţă civică şi linişte pentru cetăţeni,

cel puţin din acest punct de vedere.

Analiza evoluţiei infracţiunilor săvârşite cu violenţă în perioada de

referinţă evidenţiază următoarele aspecte esenţiale:

Ponderea infracţiunilor comise cu violenţă în totalul infracţiunilor a

cunoscut o continuă descreştere, de la 8,8%, în 1990, la aproximativ 2,17, în

2000, statisticile înregistrând aproximativ aceeaşi pondere şi în următorii doi

ani.

Tabelul nr. 1

48

Page 49: Massmedia Si Criminalitatea

Impresia de reducere semnificativă a infracţiunilor violente este dată de

creşterea foarte mare a numărului total de infracţiuni, din 1990 până în prezent,

- de la 64.005 în anul 1990 la 312.204 în anul 2002 şi intr-o măsură mai mică

de scăderea numărului de infracţiuni de acest gen din 1997 (8.969) până în

2002 (7.130).

După anii de vârf 1993 (9.515) şi 1995 (9.212), deşi se ajunge la o

scădere în anul 2002, cu 7.130 infracţiuni, nu se mai ating valorile minime din

anul 1990 – respectiv 5.560 infracţiuni.

Din totalul infracţiunilor săvârşite cu violenţă în perioada analizată

(114.525) aproape 50% din ele sunt tâlhării, iar 12% sunt infracţiuni soldate cu

moartea victimelor, respectiv infracţiunile de omor, loviturile cauzatoare de

moarte şi pruncucidere, dar şi violurile şi tâlhăriile al căror rezultat

ANUL 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

OMOR 789 817 824 722 749 758 722 693 559 566 581TENTA-

TIVĂ de

OMOR

490 657 646 621 544 485 583 590 504 506 535

L.C.M. 202 227 208 214 218 223 209 236 203 157 166

V.C.G. 693 977 847 1047 1063 1245 1156 1282 1189 1129 1063VIOL

- cu

moartea

victimei

947 1203 1065 1396 1391 1465 1362 1372 1267 1483 1356

9 11 17 15 10 13 7 110 93 93 92TÂLHĂRIE

- cu

moartea

victimei

1788 3969 4010 4647 4161 4154 3866 1010 3548 3336 3280

9 19 17 21 13 15 15 15 15 7 12PRUNC-

UCIDERE7 9 15 15 27 28 12 49 31 32 23

ULTRAJ 751 893 831 853 777 854 810 734 545 631 699

49

Page 50: Massmedia Si Criminalitatea

praeterintenţionat a fost moartea victimei.

Majoritatea infracţiunilor săvârşite cu violenţă înregistrează o scădere

numerică începând cu anul 1997, situându-se la un nivel relativ constant în anii

1998-2001, pentru ca în 2002 să aibă, din nou, o tendinţă de reducere.

Excepţia de la această tendinţă descendentă o constituie violurile care în

anul 1999 înregistrează 1.483 cazuri – cea mai mare cifră a ultimilor 10 ani, cu

56,6% mai multe decât în 1990 – şi mai ales violuri soldate cu moartea

victimelor (de la 9 cazuri în 1990 se ajunge la 110 cazuri în 1997 şi la 171

cazuri în 2002). De asemenea, o altă excepţie o constituie tâlhăriile urmate de

moartea victimelor, aşa cum se poate observa din tabelul nr. 1, care ajung de la 9

cazuri in 1990 la 18 în 2002.

• În tabloul infracţiunilor de mare violenţă, ce se constituie ca

agresiuni puternice asupra vieţii victimelor, chiar dacă nu întotdeauna

antrenează moartea acestora, se evidenţiază numeric vătămările corporale

grave, care au crescut de la 693 în 1990 la 1.282 în 1997, pentru ca în următorii

ani să înregistreze o scădere uşoară, dar continuând să reprezinte o pondere de

aproximativ 15% din totalul infracţiunilor cu violenţă comise anual.

Omorul , cea mai gravă dintre aceste infracţiuni ţinând cont atât de

rezultatele actelor cât şi de atitudinea făptuitorilor, a cunoscut o creştere

explozivă faţă de 1989 (344 cazuri) în următorii trei ani, în jurul cifrei de 800

de infracţiuni, apoi scade progresiv ajungând la intervalul 1998-2002 la

aproximativ 600 de cazuri. Este vorba de nu mai puţin de 9.537 oameni ucişi

cu intenţie în perioada analizată.

Tâlhăriile reprezintă o altă categorie de infracţiuni la săvârşirea cărora se

foloseşte violenţa, care lezează atât integritatea corporală, cât şi patrimoniul

persoanei, determinând totodată nesiguranţă în rândul cetăţenilor, prin

împrejurările în care se comit, modurile de operare diversificate, frecvenţa lor şi

consecinţele grave provocate, având un mare impact asupra populaţiei.

O situaţie extrem de alarmantă o constituie creşterea numărului de tâlhării

comise faţă de anul 1989 (497 infracţiuni), atât în mediul urban, cât şi in

localităţile rurale, de 3,6 ori în 1990, 8 în 1991, 8,1 în 1992, 9,4 în 1993, 8,4 în

50

Page 51: Massmedia Si Criminalitatea

1994 şi 1995, 7,8 în 1996, 8 în 1997, 7,2 1998, 6,7 în 1999, 6,6 în 2000, 7 ori în

anul 2001 şi 6 ori în anul 2002.

Cele mai multe asemenea fapte s-au săvârşit pe raza judeţelor Arad,

Argeş, Bacău, Bihor, Botoşani, Braşov, Buzău, Cluj, Constanţa, Dâmboviţa,

Dolj, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Mureş, Prahova, Sibiu, Suceava; Timiş, Vaslui,

Vrancea şi a Municipiului Bucureşti.

Tâlhăriile săvârşite în locuinţă sunt caracterizate printr-un grad de pericol

social ridicat, deoarece sunt comise în locuri închise, făptuitorii putând acţiona

nestingheriţi, foarte violent, folosind ameninţări şi lovituri pentru a determina

victimele să indice locurile unde sunt depozitate valorile.

De asemenea, aceştia, de regulă, pătrund în locuinţele victimelor prin

forţarea sistemelor de asigurare a uşilor şi ferestrelor, acţionează mascaţi,

folosind mănuşi şi autoturisme străine puternice pentru a părăsi urgent locul

faptei.

Majoritatea tâlhăriilor sunt comise în stradă, parcuri, locuri dosnice, străzi

neiluminate, holuri, lifturi şi scara blocului, prin smulgerea obiectelor aflate în

posesia victimei (genţi, sacoşe, bijuterii, telefoane mobile, etc.), cel mai frecvent

înregistrându-se la inspectoratele de poliţie ale judeţelor Galaţi, Iaşi,

Maramureş, Mureş, Neamţ, Timiş şi la Direcţia Generală de Poliţie a

Municipiului Bucureşti.

Infractorii – tâlhari îşi selecţionează victimele din rândul persoanelor care

se deplasează singure sau se află sub influenţa băuturilor alcoolice. De

asemenea, sunt vizate persoanele care deţin la domiciliu sume importante de

bani în lei sau valută, obiecte de artă sau alte bunuri de valoare, din rândul

cărora fac parte patroni ai unor societăţi comerciale, oameni de afaceri, persoane

care prin funcţia exercitată şi profesia practicată obţin sume mari de bani ori

dobândesc valori în urma derulării unor activităţi comerciale licite sau ilicite.

Violurile, care fac parte din categoria infracţiunilor la viaţa sexuală,

trebuie să fie analizate în contextul celor săvârşite cu violenţă, deoarece autorii

exercită presiuni fizice asupra victimelor, iar în unele cazuri se soldează cu

moartea sau sinuciderea acestora.

51

Page 52: Massmedia Si Criminalitatea

Datele statistice din tabelul nr. 1, privind violurile, evidenţiază creşteri

masive faţă de anul 1989 (392 infracţiuni) – procentul fiind cuprins între 142%

şi 278%, în anul de vârf 1999.

Studiind împrejurările în care au fost comise aceste genuri de fapte, s-a

constatat că:

• 54,2% din infracţiunile de omor, tentativă de omor, lovituri şi

vătămări cauzatoare de moarte, precum şi vătămare corporală gravă

au fost săvârşite în mediul rural, 3% de către minori şi 47% de

către tineri;

• 54,5% dintre aceste fapte au fost raportate ca fiind comise spontan

, 42,3% pe timpul zilei, iar restul noaptea;

• 70,4% dintre autorii de omor şi 47% dintre victime au fost sub

influenţa alcoolului;

• 30% din infracţiunile amintite au fost săvârşite în stradă, 46,5% în

locuinţe şi 10,2% în discoteci, baruri, restaurante, etc. ;

• 37% dintre autori au comis faptele asupra unor rude apropiate;

• 40,4% dintre infracţiuni au fost săvârşite prin folosirea cuţitului;

20,5% cu obiecte contondente iar restul prin alte metode de

operare;

• ponderea în rândul autorilor este de 47% din grupa de vârstă de

până la 30 ani, pe când a victimelor de 49% din grupa 30-60 ani.

Majoritatea infracţiunilor contra persoanei au fost comise pe fondul unor

stări conflictuale preexistente sau spontane, generate de consumul de alcool,

având ca mobil gelozia, răzbunarea, jaful, revendicarea unor bunuri mobile sau

imobile şi, nu în ultimul rând, reprezentând fapte bizare ale unor bolnavi psihic.

Ponderea principalelor infracţiuni cu violenţă comise în mediul familial

din totalul infracţiunilor cu violenţă înregistrate în perioada1990-2000 este de

12,4%. Distribuţia procentuală a gradului de rudenie dintre autor şi victimă

demonstrează că majoritatea cazurilor se petrec între părinţi-copii şi între soţi.

În ultimii ani peste 40% dintre infracţiunile cu violenţă au fost comise în

mediul rural. O mutaţie importantă care a apărut din 1994, este aceea că

52

Page 53: Massmedia Si Criminalitatea

numărul violurilor comise în mediul rural a devenit mai mare decât a celor

înregistrate în mediul urban, victimele fiind adolescente acostate în discoteci

sau baruri, zone unde au fost uşor de racolat şi nu au realizat pericolul la care se

expun.

Din analiza datelor statistice care privesc infractorii cercetaţi în perioada

de referinţă, se constată faptul că numărul acestora creşte de la an la na faţă de

1989 (55.737 participanţi).

În ceea ce priveşte structura infracţionalităţii în funcţie de participanţii la

comiterea faptelor, se pot concluziona următoarele:

• peste 50% dintre persoanele implicate în comiterea de infracţiuni

au săvârşit fapte penale judiciare;

• peste 45% dintre făptuitori sunt minori şi tineri, iar 38,4% din

aceştia sunt lipsiţi de ocupaţie;

• ponderea participării minorilor la săvârşirea infracţiunilor cu

violenţă reprezintă, de asemenea, o constantă, situată la nivelul

fiecărui an la peste 12%

Dinamica numărului de participanţi la comiterea infracţiunilor în perioada

1990-2002

53

Page 54: Massmedia Si Criminalitatea

Tabelul nr. 2

ANUL 1990 1991 1992 19931

9941995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

Part. la

comit.

de

infract

.

5628

2

9724

8

1062

55

1633

67

1

747

65

1968

76

21113

8

2487

24

2369

39

2393

46

2403

44

2477

27

2308

50

Prinşi

în

flagran

t

1114

1

1752

6

1748

1

2850

4

3

416

0

4210

546726

5660

1

7039

6

4599

9

5189

5

5676

6

Minori

total

1656

0

1

861

2

2040

121754

2750

6

2738

2

1611

9

1651

1

1701

3

1567

0

- 0 –

13 ani2281

2

3013167 3437 5388 6871 721 637 503 464

- 14 –

17 ani5490 9909

1037

1

1427

9

1

623

1

1723

418317

2211

8

2051

1

1539

8

1587

4

1651

0

1520

6

Tineri

(18-

29)

2594

1

4268

4

4623

8

6375

7

7

090

5

8000

087421

1009

33

1025

00

9208

0

9463

4

9488

5

8352

5

Fără

ocupa-

ţie

1729

9

3186

9

4039

6

5949

3

6

860

4

7684

480125

9610

0

1018

83

9714

0

1047

84

1082

72

9987

0

Şomer

i4432

5

8585331 3732 3299 5229 6293 4965 3509 2426

Rromi 4777 7703 88081539

7

1

755

9

1842

919187

2207

8

2171

3

1899

6

2018

6

2130

2

1825

4

Străini 150 429 1052 21742

1072350 2371 2639

2208

12255 1777 1734

Cu

antece

den-te

penale

9851 1249

0

1341

8

1814

5

2

405

1

2900

5

32959 3909

9

4001

8

3820

6

3981

5

4236

2

3878

1

Reţin

u-ţi

2165

0

2974

9

3075

0

3397

6

3

575

3786

9

36218 3673

3

2754

3

2312

5

2555

4

2849

1

54

Page 55: Massmedia Si Criminalitatea

sau

aresta

ţi

1

• în ceea ce priveşte ocupaţia minorilor care în ultimii ani au săvârşit

infracţiuni, s-a constatat o creştere a numărului celor care au

abandonat şcoala, de la 38% în perioada 1993-1996 la 43% în anii

1997-2002.

• în ultimii trei ani s-a înregistrat o creştere a numărului de

infracţiuni cu violenţă comise de minori proveniţi din rândul

elevilor – 35% din totalul minorilor delicvenţi sunt elevi;

• rata scăzută a recidivei (15,6%) demonstrează antrenarea în

activităţi infracţionale, de la an la an, a noi grupuri de făptuitori;

• de la un an la altul se constată şi lipsa de fermitate din partea

magistraţilor în aplicarea legii penale, în sensul că, deşi numărul

infractorilor creşte, al celor arestaţi scade; de exemplu, în anul

1998, din 263.939 autori, numai 27.543 au fost arestaţi;

• situaţia operativă relevă un anumit grad de concentrare a comiterii

unor genuri de infracţiuni, în funcţie de specificul economic,

cultural sau de localizarea geografică, exemplificative fiind

judeţele care cuprind zone defavorizate şi preponderent rurale.

Analizând profilul socio-moral al persoanelor care au săvârşit sau comit

în continuare infracţiuni prin acte de violenţă, se constată că în conştiinţa,

caracterul şi temperamentul lor se manifestă egoismul, individualismul,

dispreţul faţă de muncă, tendinţa de a câştiga cât mai mult, dar cu eforturi

minime, şi de îmbogăţire „peste noapte”, nesocotind în acest mod drepturile

legitime ale celorlalţi, avutul public sau privat, în general legile ţării.

Evoluţia situaţiei operative pe linie de violenţă se datorează în mare

măsură unor cauze obiective, fiind şi consecinţa recesiunii, a crizei pe care o

traversează societatea românească, a situaţiei economice instabile, a şomajului

55

Page 56: Massmedia Si Criminalitatea

şi inflaţiei care determină, toate la un loc, o sărăcie accentuată, inegalităţi

economice frapante, sentimente de nesiguranţă şi frustrare.

Preexistenţa unei stări conflictuale intra şi extrafamiliale, la nivelul

cartierelor şi localităţilor, consumul excesiv de alcool, frecvent sau întâmplător,

de către victime sau autori, proliferarea necontrolată a publicaţiilor care

promovează pornografia şi violenţa, portul ilegal al armelor albe şi de foc,

precum şi al unor substanţe iritant-paralizante, nesupravegherea bolnavilor

psihic periculoşi aflaţi la domiciliu sau în unităţi spitaliceşti, credulitatea

victimelor, în special la infracţiunea de viol, existenţa unor concepţii retrograde

cu privire la înfăptuirea justiţiei (dorinţa de a-şi face singur dreptate), în ultima

instanţă existenţa unor medii de subcultură şi de viaţă necorespunzătoare,

integrează tabloul criminalităţii violente.

Există cauze şi condiţii obiective ale proliferării fenomenului infracţional

în ţara noastră, în special în ceea ce priveşte infracţiunile de mare violenţă,

precum:

• schimbările social-economice survenite după evenimentele din

decembrie 1989;

• neimplicarea în sfera activităţilor de prevenire a celorlalte instituţii

cu sarcini în acest domeniu: primăriile, unităţile de ocrotire socială,

sanitare, instituţiile de învăţământ, asociaţiile neguvernamentale,

etc. ;

• lipsa unor fonduri materiale şi băneşti pentru luarea unor măsuri de

ocrotire faţă de minorii cu un comportament deviant;

• existenţa şi manifestarea unor boli psihice, lipsa de medicamente şi

insuficienţa personalului calificat pentru tratarea bolnavilor;

• deficienţe în sistemul educaţional, criza de autoritate în familie şi

şcoli;

• existenţa unor medii de subcultură necorespunzătoare (medii

infracţionale, prostituţie, cartiere de rromi, etc.);

• vid de legislaţie sau imperfecţiuni ale legislaţiei în anumite

domenii;

56

Page 57: Massmedia Si Criminalitatea

• unele dintre caracteristicile infracţiunilor săvârşite cu violenţă

constau în aceea că majoritatea acestora au drept cauze conflicte cu

caracter spontan în mediul intrafamilial sau la nivelul unor grupuri

constituie ad-hoc şi sunt favorizate de consumul de alcool de către

autori şi victime.

Consumul de alcool este unul dintre principalii factori care favorizează

apariţia violenţei în mediul social în general şi în special în mediul familial.

Astfel, ponderea infracţiunilor săvârşite cu violenţă de către persoane aflate sub

influenţa consumului excesiv de alcool reprezintă aproximativ 33% din totalul

infracţiunilor cu violenţă. De asemenea, printre cele mai semnificative surse ale

apariţiei infracţiunilor cu violenţă sunt cele din mediul familial şi anume:

dezorganizarea familială, disputele pentru copii, debutul unor boli psihice,

violenţa manifestată faţă de copii, frustrările, sentimentele puternice de gelozie.

III.3. Efectele mass-media

Mass-media poate avea efecte puternice asupra societăţii umane şi poate

influenţa modul de gândire al oamenilor în ceea ce priveşte aspectul

criminologic. Prin evoluţia sa, societatea şi-a schimbat treptat modul de gândire

asupra criminalităţii. Legiuirile vechi ale antichităţii şi ale evului mediu au fost

codificate. Apariţia codurilor penale a condus la o mai mare obiectivitate în ceea

ce priveşte modul de aplicare a pedepselor pentru aceeaşi faptă în locuri diferite.

Aceste coduri au evoluat şi ele, şi , cu timpul au tratat în prim-plan noi

infracţiuni specifice perioadei istorice prin care trecea societatea şi au neglijat

sau chiar au considerat unele din prevederi ca ne mai constituind infracţiuni. În

dinamica sa, societatea s-a conformat, chiar dacă în multe asemenea situaţii,

momentan nu a fost de acord.

Primele generaţii de cercetători aveau credinţa că oamenii pot fi

persuadaţi, convinşi, influenţaţi de media în a-şi însuşi puncte de vedere

complet străine, credinţă complet răsturnată astăzi când s-a ajuns la concluzia că

57

Page 58: Massmedia Si Criminalitatea

media nu fac decât să reafirme, să reconfirme opinii deja existente.

Modelul stimul-răspuns presupune apropierea partenerilor actului

comunicaţional, efectul produs fiind mai rapid şi de o intensitate mai mare.

Teoria are la bază o anumită percepţie a societăţii de masă, văzută ca o

comuniune gregară, uniformă, atomizată care are, prin urmare, acelaşi gen de

răspuns la un stimul identic. Această viziune conduce la ideea unei societăţi

uşor manipulabile prin orchestrarea unor campanii media bine direcţionate, fapt

confirmat de istorie. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, media au fost

foarte eficient utilizate pentru propagandă, mai ales de nazişti, studiile

demonstrând că, de această dată, oamenii au avut, într-adevăr, reacţii similare la

acelaşi gen de mesaj.

Extrapolând, putem afirma că interacţiunea dintre media şi publicul ţintă

este una de tip stimul-răspuns.

Emiţătorul transmite, nemijlocit, stimuli indivizilor, care, deşi separaţi,

au, în linii mari, acelaşi tip de răspuns la stimuli identici.

Răspunsurile declanşate de stimuli vor fi, cel mai adesea, rapide şi

inconştiente, adică nesupuse unui control sever din partea raţiunii, vor avea

aşadar un caracter precipitat, emoţional. De altfel, nu alta este intenţia multor

sisteme media, care înţeleg să exploateze tocmai această vulnerabilitate a

consumatorului, în modalităţi mai mult sau mai puţin discutabile sub aspect etic.

Aceeaşi teorie este sugestiv denumită de M. De Fleur „teoria glonţului

magic”, pentru a ilustra mai plastic modul în care mesajele „bombardează”

indivizii, izolaţi, cu mesaje care, toate, determină reacţii, voluntare sau

involuntare,nemijlocite şi imediate, media putând fi înţelese ca „factori

declanşatori de comportament social programat”. Efectul produs este direct

dependent de factori precum doza (în cazul acesta există şi alte elemente

interesate, consideră De Fleur, citându-i pe Lazarsfeld şi Katz: „mass-media

atotputernice, pe de o parte, transmiţând mesajul şi masele reduse la atomi, pe

de altă parte, aşteptând să îl recepteze, şi nimic în spaţiul dintre ele”). Unii

cercetători i-au reproşat lui De Fleur caracterul prea general al teoriei, deşi se

poate observa că ea vizează doar situaţii particulare ale comunicării de masă:

58

Page 59: Massmedia Si Criminalitatea

crize sociale, sau, în opinia lui Dennis McQuail, dezordinea socială şi

campaniile de influenţare a publicului.

Modelul hegemonic este fundamentat pe teoriile sociale marxiste, pe

diviziunea claselor sociale şi pe ireconciabilitatea lor. Teoria îşi ia drept cadru

sau context social perioadele de calm şi stabilitate economică şi socială, stări

nerevoluţionare, aşadar. Burghezia sau clasele dominante îşi subordonează

sistemele media, care devin un instrument ideologic, aservit unor sisteme de

clasă. Controlul media echivalează, în aceste condiţii, cu puterea absolută, cu

hegemonia. Totuşi, modelul rămâne tributar ideii de influenţă puternică; în

definitiv, „puterea hegemonică nu este altceva decât reversul pasivităţii

audienţei_ un public activ şi critic nu ar asimila imediat valorile picurate de

presă şi nu ar deveni atât de uşor prizonierul unei ideologii străine de propriile

sale interese şi valori”.

Modelul dependenţei a fost lansat de M. De Fleur în 1976, ca urmare a

observării omniprezenţei media în societate. Este necesar mai întâi să definim

acest concept. Dependenţa trebuie privită ca o relaţie, un contract încheiat între

două părţi, fiecare având nevoie de cealaltă în vederea satisfacerii necesităţilor

sau îndeplinirii obiectivelor. Aplicând definiţia sistemelor media, obţinem:

modelul de dependenţă admite o influenţă foarte puternică a media asupra

receptorilor, care determină schimbări de atitudine, de comportament, de

mentalităţi. Ce trebuie să remarcăm este faptul că acest model este unul al unei

dependenţe unilaterale, nefiind recunoscut fenomenul numit astăzi feedback.

E – emiţător E

R – receptor

S – societate

R S

59

Page 60: Massmedia Si Criminalitatea

Schema influenţelor trilaterale

Aşadar, există dependenţă, dar numai din partea consumatorilor faţă de

sursă. Mesajele, odată ajunse la destinatar şi prelucrate de către acesta, în

direcţia inducerii unui anumit efect dorit de media, nu mai are valabilitate,

adică, momentan, nu mai poate suferi modificări din nici o parte. Doar urmărind

efectele produse şi dorind o re-iterare sau o revigorare a mesajului, mass-media

pot reactualiza informaţia.

Dependenţa de media se manifestă în grade foarte diferite, în funcţie de

acumulările socio-culturale şi de nevoile de cunoaştere, de informare şi de

orientare sau prelucrare a informaţiei. Ceea ce înseamnă că nu toate informaţiile

au aceeaşi valoare pentru individ sau că o informaţie are aceeaşi semnificaţie

pentru toţi indivizii. Studii asupra textului jurnalistic au evidenţiat anumită

clasificare a ştirilor, după un criteriu numit „news-wortiness”, potrivit căruia cel

mai mare impact îl au informaţiile despre ce s-a întâmplat, iar cel mai mic

referitoare la ce s-a spus. Funcţia fatică, cea referenţială şi cea emotivă

primează.

Nu putem nega însă în modelul lui De Fleur o asemenea interdependenţă

între variabilele procesului de comunicare: audienţa, deşi pasivă, media şi

sistemul social, adică contextul. Aşa cum notează A. Bandura, „în asemenea

modele de cauzalitate unidirecţională, comportamentele sunt descrise ca fiind

modelate şi controlate fie de context, fie de anumite dispoziţii de ordin intern.

Teoria cunoaşterii sociale explică psihosocialul ca funcţionând în termenii unei

relaţii de tricauzalitate, de reciprocitate. Pentru modelul determinismului

reciproc, comportamentul, factorii cognitivi, biologici sau de altă natură,

precum şi evenimentele din mediul apropiat operează ca determinanţi

interactivi, fiecare supunându-se unor procese de influenţare bidirecţionale.

Dar reciprocitatea nu înseamnă neapărat o egalitate a puterii surselor de

influenţă. Unele pot fi mai puternice decât altele. E nevoie însă de timp pentru

ca un factor să îşi exercite influenţa şi să activeze influenţe reciproce”.

60

Page 61: Massmedia Si Criminalitatea

Modelul mult mai actual al lui Bandura conferă destinatarilor mesajelor

mediatice posibilitatea unui oarecare control asupra evenimentelor din viaţa

personală, limitând, în acelaşi timp dimensiunile self-controlului. Împingând

analiza mai departe, desprindem concluzia că receptorii sunt, în acelaşi timp

produse ai unor medii şi producători ai altor medii.

Modelul Spirala tăcerii reprezintă rezultatul cercetărilor efectuate de

Elisabeth Noelle-Neumann asupra modului în care opinia publică e modelată şi

anumiţi factori (sociali, economici, politici,culturali), dar şi varianta mai puţin

studiată, respectiv modul în care opinia publică influenţează mediile sociale.

Teoria are la bază cinci premise, de natură sociopsihologică (după M.

Coman).

1. oamenii se tem de izolare şi doresc să se integreze;

2. societatea marginalizează indivizii cu comportamente deviante, care

nu se înscriu adică în opinia comună;

3. teama de izolare face ca oamenii să evalueze permanent opinia

comună;

4. de asemenea, nevoia de grup determină o aliniere a comportamentelor

pentru a evita excluderea;

5. aceste procese de renunţare şi adaptare formează şi menţine opinia

comună.

O altă premisă importantă în Spirala tăcerii (1984) este aceea că indivizii

îşi construiesc judecăţi cvasistatistice pentru aproape orice confruntare din

mediul social, pe baza cărora decid viitorul lor comportament. Conform teoriei,

pe termen lung, această formulare de judecăţi individuale creează două situaţii,

în funcţie de partea care a făcut presupunerile greşite, astfel încât teama de a

mai exprima judecăţi generează o spirală a tăcerii, cu următoarele segmente

sociale:

a) minoritate tăcută;

b) majoritate tăcută.

Teoria lui Noelle-Neumann pune în relaţie toate nivelurile comunicării:

cel individual, interpersonal, de grup, de întreprindere şi de masă. Diferitele

61

Page 62: Massmedia Si Criminalitatea

percepţii ale individului asupra unor referenţi externi trebuie privite toate în

corelaţie sau prin raportarea la nivelul comunicării şi la apartenenţa sau non-

apartenenţa la un grup sau altul. Teoria pune în discuţie fenomenul de

autocenzură, ca şi gradul de credibilitate al schimbărilor de opinie determinate

de opinia general valabilă.

Mass-media poate avea însă şi efecte limitate. Acestea ţin în general de

anumite particularităţi în ceea ce priveşte trecerea la noile concepţii vehiculate

de media.

Schimbarea perspectivei, trecerea adică la modelele influenţei limitate a

media, a focalizat atenţia în direcţia examinării situaţiilor în care se realizează

transferul de informaţie funcţională către audienţă, mai precis, identificarea

materialului transferat, în speţă mesajul denotativ şi faptele în sine, dar şi a

conotaţiilor individuale asociate acestora, precum şi a stilului prezentării. Noua

atitudine a dis la descoperirea faptului că audienţa nu numai că află despre

anumite fapte, evenimente prin expunerea la semnalele media, dar învaţă şi

despre importanţa anumitor subiecte. Lippman distingea încă din 1922 între

realitate (environement) şi pseudo-realitate (pseudo-environement)_ percepţia

particulară şi individuală a acestuia. Or, această segregaţie nu face decât să

împiedice eficienţa mesajelor ţintă, care nu pot lua în considerare, tocmai din

motive de randament, dualitatea percepţiilor receptorilor. Practicarea unui dublu

discurs pare cea mai potrivită soluţie.

62

Page 63: Massmedia Si Criminalitatea

CAPITOLUL IV

IV. CARACTERUL EDUCATIV AL MASS-MEDIA

IV.1. Funcţiile mass-media

A) Funcţia de informare

Istoricul şi evoluţia fenomenului mass-media situează pe locul cel mai

privilegiat între funcţiile sale, funcţia informativă. În cadrul acestei funcţii

orizontul de aşteptare se leagă direct proporţional cu apariţia noilor mjloace de

comunicare, nereuşind să atingă saturaţia.

Prin formele sale tradiţionale, mass-media, vehiculează informaţii care

pot fi structurate divers, în funcţie de utilitatea lor imediată, de apariţia

răspândirii sau chiar de semnificaţiile pe care le pot avea în „complexul”

informaţional al societăţii contemporane.

Alături de informaţiile cu utilitate imdeiată referitoare la programele

cinematografelor şi teatrelor, transportul în comun, starea vreamii, valorile

bursiere şi valutare, anunţurile de mică publicitate, funcţia de informare mai

cuprinde:

• informaţii generale; acestea sunt apanajul emiţătorului care le

organizează şi centrează după o agendă proprie. S-a creat chiar o

dependenţă de mijloacele de informare în masă, în sensul existenţei

unui flux conţinut, mult mai bogat decât este necesar.

63

Page 64: Massmedia Si Criminalitatea

Rolul individului riscă a se transforma într-unul de participant pasiv la

fluxul de informaţii, dispus să preia necritic faptele, evenimente, întâmplări ale

căror semnificaţii nu se mai obosesc să le interpreteze.

Pericolul este faptul că mass-media poate utiliza funcţia de informare în

mod distorsionat. Bombardamentul informaţional al mijloacelor de comunicare

nu mai lasă timp de reflecţie, de verificare sau analiză critică asupra versiunilor

oferite. În plus, mass-media poate lua unele decizii în ceea ce priveşte

supralicitarea informaţiilor dintr-un anumit domeniu de activitate. S-ar putea

spune că astfel se creează privilegii în existenţa socială şi nu deloc de mirare că

persoanele care lucrează în zonele vizibile ale mass-media să se bucure de o

celebritate conferită între altele, şi de competiţia pentru întâietate din domeniu.

• informaţii de prevenire care pot fi datele cu privire la starea vremii,

prognozele economico-financiare, informaţii vizând prevenirea unor

boli, incendii sau accidente. În realitate numai un segment extrem de

redus şi având în întregime funcţia de comunicat oficial poate intra în

acest „tip”

B) Funcţia de interpretare

Prin funcţia de interpretare se înţelege acea caracteristică care rezidă din

necesitatea de a prezenta realităţile înconjurătoare după o anumită ierarhie şi

adecvând-o genurilor publicistice, dacă ne vom referi la presă. Aceasta se

manifestă, concretizat în forme proprii de exprimare, în genuri jurnalistice bine

determinate, cum sunt: editorialul, comentariul, pamfletul. În mdeia electronice

(radio, tv, internet),funcţia de interpretare se manifestă prin emisiuni

documentare şi dezbateri de idei.

C) Funcţia de legătură

Această funcţie se referă la oprtunitatea creată prin intermediul canalelor

media, ca mulţimii de oameni să fie conectate în acelaşi timp la un eveniment

care le desparte în timp şi spaţiu.

Funcţia de legătură creează o biosferă informaţională de contacte directe,

refăcând un dialog altfel imposibil. Odată obţinută valoarea interactivă a

64

Page 65: Massmedia Si Criminalitatea

comunicării, rezultă că funcţia poate fi menţinută numai prin stimuli specifici

dialogului dintre emiţător şi receptor pe un subiect comun, furnizat de mass-

media.

Fenomenul priveşte presa sub toate cele trei aspecte mai importante ale

ei.

Cât priveşte celelalte sisteme, mai concret multimedia, cele bazate pe

calculator, dialogul este realizat în variante diferite: între emiţători şi mai mulţi

receptori, între mai mulţi emităţori şi mai mulţi receptori, între mai mulţi

emiţători şi un singur receptor. Toţi, în cele trei variante posibile, refac dialogul

interpersonal, individul sau de grup, în cazul lor funcţia de legătură fiind inclusă

în cea de comunicare.

D) Funcţia de cultivare, culturalizare

Funcţia de cultivare este privită cu multă circumsripţie. Adresându-se

tutror celor conectaţi într-un tip de reţea, mass-media dispune teoreitc de

toalitatea persoanelor de pe glob şi în consecinţă trebuie să apeleze la un mesaj

exprimat printr-un limbaj posibil de a fi înţeles de toată lumea, formulându-se

idei cu foţă persuasivă, prin acea mediere între emiţător şi receptorii posibili,

când se vorbeşte de culturalizare este evident că un segment relativ restrâns de

populaţie, format din oameni de cultură, cadre didactice, medici, academicieni,

artişti care au profesiunea lor, nu va accepta astfel de idei.

Astfel spus, televiziunea, radioul, presa nu sunt istrumente de cultură

pentru o restânsă categorie umană. Termenul de cultură are două accepţiuni: mai

concret ar fi să se admită că noţiunea consacrată patrimoniului cultural

reprezintă ceea ce s-a înţeles instituţionalizat prin cultură şi cultura de masă sau

subcultura, fenomenul răpândiri acesteia.

În prezent, prin conţinuturile distribuite de mass-media, circulă şi se

fixează normele de comportament general acceptate, astfel conveţiile tacite ale

unei societăţi. Presa răspunde astfel nevoilor indivizilor şi comunităţii de

perpetuare a valorilor comune şi de identificare cu acele modele pe care

societatea le consideră a fi repere de acţiune. Faptul este fără echivoc, dar

funcţiile educative existente în mass-media fiind lipsite cel mai adesea de

65

Page 66: Massmedia Si Criminalitatea

suporutl pedagogic care să le transforme pe cele mai multe într-un teren de

dispută. În ultima vreme se face simţită tendinţa mass-media de a se plia agresiv

pe inducerea unor fenomene de grup sub denumirea de evenimente culturale sau

mediatice.

E) Funcţia de divertisment

Funcţia de divertisment are tendinţa de a ocupa prim-planul multora

dintre ofertele mass-media. Ea porneşte de la posibilitatea oamenilor de a avea

tot mai mult timp liber, pe de o parte, iar pe de alta avantajul scăderii drastice a

bunurilor culturale difuzate prin mass-media.

Cu toate că ponderea mesajelor de divertisment este diferită de la un

canal la altul, numeroşi specialişti vorbesc despre naşterea unei societăţi numită

fie a „spectacolului”, fie a „divertismentului”, fie a „efemerului”. În realitate,

ideea de spectacol este mult mai contaminată, astăzi putându-se vorbi şi în

privinţa mass-mediei de asemenea manifestări, cum sunt, spre exemplu,

emisiunile de ştiri ale unor posturi tv private, în studiourile cărora, de la ambient

la vestimentaţia redactorilor, de la fondul şi până la cortinele muzicale, de la

dialogurile până la aparaturi, se poate observa o tendinţă spectaculoasă de

atragere a publicului.

IV.2. Implicatile negative ale mass-media

2. A. Manipularea exercitata de mijloacele de informare in masa

Unul din riscurile consumatorului de informaţie este acela de a fi

“drogat” prin intermediul sunetului şi culorii, al mesajelor şi textelor rostite,

ajungând in cele din urmã sã se comporte aşa cum cineva anume şi-

a dorit.

Înca din Grecia Anticã oratoria era o artã, cunoscându-se ca felul cum

spui un anumit lucru schimba efectul recepţionãrii acestuia. În epoca modernã

66

Page 67: Massmedia Si Criminalitatea

mijloacele de comunicare in masã au fost incã de timpuriu un bun mijloc de a

influenţa opinia publicã.

Astfel, regimurilor autoritare le-au folosit din plin aceastã oportunitate,

cenzurând presa in ansamblul ei, instituind un sistem de control şi raţionalizare

a informaţiei difuzate.

Orice eveniment era mediatizat dupã cum dorea puterea, mai ales în ţãrile

socialiste; se ajunsese la a exagera evenimentele minore în detrimentul altora

care treceau neobservate sau care erau special ocolite. S-a creat astfel, o scarã a

valorilor apãrate in aceastã lume a informaţiei, scarã care sã susţinã autoritatea

de stat.

Pe lângã acest aspect prezent mai ales în est, în vest oamenii s-au

preocupat în cadrul economiei de piaţã cum sã-şi vândã mai bine

produsele. Astfel, pornind de la cazul celebru al lui James

Vicary, patronul unei firme comerciale din New Jersey , care l-a

convins pe proprietarul unui cinematograf sã încerce o noua

metodã pentru impulsionarea vânzãrilor de Cola, şi anume, sã

difuzeze în timpul proiecţiei flash-uri inobservabile în mod conştient dar

reţinute de subconştientul spectatorilor cu mesajul : “BEŢI COCA – COLA!!!”,

crescându-I astfel vânzãrile cu 18%. S-a ajuns ulterior la studierea aprofundatã a

mesajelor sublimale, la perfecţionarea şi experimentarea acestora. Constatându-

se rapid nocivitatea lor (folosirea lor în publicitate) au fost interzise ulterior

printr-o convenţie internaţionalã.

Pentru a vedea la ce grad de manipulare au ajuns artizanii manipulãrii

prin mass-media putem studia exemplificarea facutã de directorul unui institut

de studii Vohnan Ramati : mediatizarea internaţionalã a rãzboiului civil din

Iugoslavia a înfãţişat enorme pierderi şi suferinţe înregistrate de toate pãrţile

implicate în conflict, dar cu diferenţieri semnificative; astfel suferinţele

musulmanilor erau prezentate, de regulã, cu cele mai multe detalii, în timp ce

suferinţele croaţilor erau abia menţionate, iar cele ale sârbilor nu erau nici

mãcar amintite.

Aceastã selectivitate nu era nicidecum rolul întâmplãrii, oferind mai

67

Page 68: Massmedia Si Criminalitatea

departe exemplul companiei “Ruder & Finn Global Political Affairs”, al cãrei

obiect de activitate este manipularea imaginii dupã dorinţa clientului.

Aşadar, avem “dreptul la informare”, dar doar atât, cât de realã,

adevaratã, conformã cu realitatea este aceasta, nu conteazã, cetãţeanului de rând

nerãmânându-I decât alternativa supunerii de cãtre acest flux de informaţii,

asimilând la întâmplare fie adevãruri, dar mai ales minciuni. Iatã se întrevede

aici o crimã moralã a cãrei victimã este cetãţeanul de azi, neputincios în faţa

loviturilor.

2.B. Violenţa provocatã de mijloacele de comunicare în masã

Influenţa modelelor vizuale

Influenţa televiziunii – este recunoscutã de toatã lumea, chiar

şi în materie de informare cotidianã, cu toatã amploarea sa

dezavantajatã şi deformatã.

Este cazul sã ne reamintim cã procesul tehnic de recepţionare prin baleaj

succesiv al ecranului şi care se înrudeşte cu “ stimularea luminoasã intermitentã

“ din domeniul neoropsihologiei are , probabil, un anumit efect asupra activitãţii

cerebrale.

În România, capacul cutiei Pandorei este din sticlã . Pe

“sticlã”, cum spun jurnaliştii ecranului TV , nenorocirile se

oglindesc mult prea des , parcã din dorinţa de a nu se şterge prea curând din

memoria colectivã . Violenţa este generatoare a deviaţilor comportamentale la

nivel social . Comportamentele se modificã sub influenţa “ modelelor” vizuale

sugerate, acestea fiind promovate cel mai rapid prin intermediul micului ecran .

Repetarea unor imagini şocante, reprezentând acte de violenţã sau urmãri ale

acestora , poate avea consecinţe dintre cele mai grave .

Acest fenomen este un rãu nedetectabil, cvasi-permanent, prezent chiar în

casele noastre, o cutie a Pandorei individualã, pe care o luãm pe

68

Page 69: Massmedia Si Criminalitatea

cap de locuitor, ca sã spunem aşa , prevãzutã cu ecran de sticlã

prin care oricine (dar absolut oricine: tânãr sau bãtrân, bãrbat

sau femeie, dar mai ales copiii , care sunt fiinţele cele mai

curioase şi strãine de prejudecãţi) sã poatã privi oricând cortegiul de

himere la o simplã apãsare de buton. Rãul nevãzut este de cele mai multe ori

ignorat, tocmai pentru faptul cã pare cã nu existã .

Mitul Pandorei devine astãzi un suport pentru o altã realitate ce este

simţitã în fiecare zi: violenţa imagine.

O analizã competentã a fenomenului violenţei mediatizate prin

intermediul imaginilor de televiziune necesitã abordarea riguros structuratã a

principalelor funcţii pe care le îndeplineşte instrumentul audiovizual.

Funcţiile de informare transformã presa într-un veritabil instrument de

control al realului.

Dacã materialele transmise opiniei publice în cadrul emisiunilor

informative pun accent pe violenţa imagine, sub motivul cã aceasta reprezintã

tipul de informaţie cerut de public , atunci lucrurile merg pentru societate într-o

direcţie greşitã.

Creşterea audienţei posturilor la nivel de masã se realizeazã astfel prin

apelul la receptivitatea instinctualã primarã, prin prezentarea cu preponderenţã a

unor ştiri şocante, evidenţierea anormalitãţii, a degenerãrii morale şi

sociale, a bestialitãţii şi crimei . Alese pe “sprânceanã”, aceste

pseudo-ştiri pot transforma imaginea “ eternei şi fascinantei”

Românii într-un ţinut preistoric, populat cu specimene abrutizate de

bãuturã al cãror creier nu poate depãşi sfera pântecului, patria

prostituţiei, violului, incestului , locul în care furtul, cerşetoria şi înşelãtoria

sunt ca la ele acasã .

Funcţia de legãturã are în vedere realizarea unei corespondenţe între

oameni şi civilizaţie. Acest aspect este şi el deformat corespunzãtor : dacã

vulgaritatea , obscuritatea şi promiscuitatea “prind” la un

anumit public, atunci de ce sã nu fie promovate? – se intreabã

retoric creatorii de programe. Astfel, legãtura dintre oameni se

69

Page 70: Massmedia Si Criminalitatea

realizeazã, de multe ori, mizând doar pe reacţii instinctuale ale publicului şi pe

lipsa celei de-a treia funcţii a audiovizualului – funcţia de culturalizare .

Majoritatea posturilor de televiziune fug de emisiunile culturale ,

considerând cã nu sunt rentabile. Faţã de promovarea pe scarã largã a

manelelor şi a altora de acest tip, emisiunilor culturale nu li se

acordã nici o şansã . În schimb, searã de searã, ne sunt

prezentate pe micul ecran filme in care violenţa este la ea acasã;

pornografia , crima organizatã, vandalismul, satanismul, drogurile fiind doar

câteva din elementele cele mai des întâlnite pe ecran .

Necesitatea divertismentului, ca funcţie de rãspuns la nevoile oamenilor

de relaxare, de destindere, de evadare din plasa grijilor cotidiene, este

prezentatã pe scarã largã a audiovizualului mioritic, însã cum este reprezentatã,

ei bine , aceasta este o altã chestiune.

Violenţa programelor TV se manifestã , în completare şi la nivelul

limbajului, însã acest lucru nu mai mirã, din pãcate, pe nimeni. Cât

despre emisiunile de divertisment, violenţa se face simţitã , în cel mai înalt

grad, în filme, în desenele animate şi în textele pieselor

“muzicale”ale “trupelor de cartier”.

Ignorarea cu bunã-ştiinţã a normelor etice şi morale din

deontologia oricãrui jurnalist riscã sã conducã la pervertirea mentalitãţii

colective, segmentul cel mai expus fiind cel al tinerilor. Oferta emisiunilor care

au caracter violent este extrem de variatã: violenţa pentru cei mici – desenele

animate; violenţa pentru adolescenţi-manelele, muzica de cartier, filme

impregnate de sex şi crime; violenţa pentru cei mari-cea din emisiunile de ştiri,

de sport, “pauzele “ pornografice .

Rolul emisiunilor de televiziune, mesajul acestora ar trebui sã fie acela de

a informa obiectiv şi echilibrat cu scopul de a creea opinii şi

nicidecum convingeri, de a informa şi conferi o interpretare a

faptelor cât mai deschisã, de a-i apropia pe oameni , de a

transmite tezaurul cultural generaţiilor tinere şi , bineinteles, de a

rãspunde nevoilor de relaxare, de divertisment.

70

Page 71: Massmedia Si Criminalitatea

Oricum am interpreta acest fenomen, el existã cu

certitudine şi pentru a ilustra concret acest lucru , putem studia

rezultatele studiului efectuat de o echipã de psihologi americani

de la Universitatea Columbia şi Institutul de Psihiatrie al statului

New York, publicat în revista “ Science “, sub titlul “ TELEVIZION

make us violents? “ , astfel, din acest studiu , întins pe durata a

17 ani, reiese cã producţiile de televiziune îşi pun amprenta asupra

comportamentului copiilor care pot, la adolescenţã, sã dezvolte un

comportament deosebit de agresiv. Nu conteazã dacã este

vorba de filme artistice, documentare, desene animate sau

buletine de ştiri. O singurã orã de astfel de “tratament” pe zi

este suficient ca tânãrul sã ajungã sã comitã jafuri armate, de exemplu.

Profesorul american Jeffrey Johnson , cel care a condus grupul de

cercetãtori, susţine cã pãrinţii nu ar trebui sã le permitã copiilor sã stea mai mult

de 60 de minute în faţa ecranului , pentru cã efectele asupra psihicului celor

mici ar putea fi devastatoare.

22,5% din participanţii la studiu care au privit la televizor scene violente

între una şi trei ore pe zi, în copilãrie, au dezvoltat un comportament violent în

adolescenţã. Procentul urcã pânã la aproximativ 30% în cazul celor care au stat

în faţa micilor ecrane, zilnic, peste trei ore . Existã chiar o diferenţã între fete

şi bãieţi. Pentru aceştia din urmã, riscul apariţiei unui comportament agresiv

este de aproape patru ori mai mare decât la fete.

Psihologii au studiat comportamentul a 707 copii timp de

17 ani, descoperind cã agresivitatea incepe sã se manifeste la

16-22 de ani, stabilind şi relaţia direct proporţionalã între timpul petrecut

în faţa televizorului şi numãrul persoanelor devenite agresive.

Psihologul George Gebner , profesor la Universitatea Pennsylvania , a

efectuat un experiment utilizând 100 de preşcolari pe care , în perioade diferite

de timp, i-a supus unui test: le-a oferit spre vizionare desene animate violente şi

apoi nonviolente , studiindu-le în perioada de timp cât vizionau regulat aceste

douã calupuri de filmuleţe animate comportamentul, pe care l-a comparat de

71

Page 72: Massmedia Si Criminalitatea

fiecare datã cu cel din starea iniţialã când nu li s-a oferit spre vizionare nimic,

luat ca etalon, desprinzând de aici concluzia cã :

- aceştia au un comportament mai energic în cazul desenelor animate

violente;

- cautã sã imite comportamentul personajelor;

- trãiesc anumite sentimente de urã faţã de anumite personaje;

- sunt mai distrugãtori ca de obicei în ceea ce priveşte diferite

lucruri mãrunte;

- îşi pierd deseori starea de calm;

- îşi creeazã deseori în minte diverse ipostaze în care se

pun drept luptãtori, eroi invincibili;

- îşi neglijeazã anumite sarcini obişnuite pe care în alte

situaţii şi le indeplinesc regulat.

Din aceste idei , profesorul Gebner a sintetizat trei efecte majore ale

viiolenţei pe micul ecran:

1. Copiii devin mai puţin sensibili la suferinţa şi durerea celor din jur,

manifestând indiferenţã sau chiar o atitudine de superioritate faţã de cei care se

vaietã.

2. Cei mici manifestã mai multã teamã faţã de lumea inconjurãtoare, o

privesc ca pe o junglã a violenţei şi considerã ulterior cã trebuie

sã rãspundã în acelaşi fel .

3. Unui numãr foarte mare le place sã acţioneze mai agresiv , coroborat

fiind acest lucru şi cu surplusul de energie pe care-l are

individul în copilãrie şi care trebuie consumat ( aceasta

fiind una foarte bunã deoarece , pe lângã un

comportament fizic energic, existã şi anumite procese

psihice care completeazã puterea fizicã şi ele

consumatoare de energie) .

Un alt element de importanţã este articolul “ Big World, Small Screen”,

publicat în 1982 de American Psyhological Association`s, în colaborare cu

profesorul Leonard Eron de la Universitatea Illinois , care trage un semnal de

72

Page 73: Massmedia Si Criminalitatea

alarmã în ceea ce priveşte legãtura dintre televiziune şi violenţa

realã , transformarea violenţei virtuale în violenţã concretã.

Aceste concluzii se bazeazã pe o statisticã fãcutã de

cercetãtorii în cauzã asupra unui eşantion de 720 de indivizi, o

parte care au privit mai mult la televizor, o parte care au facut-o mai puţin.

Aceştia au fost analizaţi din nou la vârsta de 30 de ani, constatându-se cã în

cadrul eşantionului care a privit mai mult “ sticla” este un

procentaj vizibil mai mare de certãreţi , arestaţi, criminali, persoane

cunoscute cu un comportament dubios. Bineinţeles cã cercetãtorii nu susţin cã

unicul motiv al acestor consecinţe ar fi televizorul, ci cã avem de-a face cu un

complex cauzal de tip piramidal care s-a dezvoltat în timp , adicã, pornind de la

o cauzã unicã sau cel puţin dominantã – televiziunea, care prin multitudinea de

staţii de emisiune şi programe, îi oferã aproape orice ca el sã-şi

satisfacã în copilãrie nişte instincte, cu aceastã ocazie acestea

se intãresc şi ulterior devin, la rândul lor , cauze pentru alte

fenomene cum ar fi inadaptarea socialã, teama de lumea

inconjurãtoare, insensibilitatea , aspecte reliefate pe larg în

studiul profesorului G. Gebner şi continuând aceastã reacţie în

lanţ , dau ulterior naştere acestei situaţii în care o parte din indivizi, datoritã

neglijãri şcolii şi familiei, riscã sã dobândeascã un nivel social

diferit de ceilalţi care va conduce ulterior , sub influenţa acestui complex

cauzal, la creşterea ratei criminalitãţii.

Sunt întâlnite situaţii nefaste generate de TV datoritã prezentãrii

deformate a conflictelor etnice în sensul amplificãrii acestora, lucru care a creat

la nivelul psihicului copiilor o atitudine de respingere faţã de anumite categorii

de persoane , atitudine ce se exteriorizeazã la vârsta adultã . Astfel , s-a ajuns ca

imaginea unor minoritãţi , a femeilor, a unor naţionalitãţi, sã fie degeneratã .

Specularea unui anumit eveniment trecut sau prezent de cãtre televiziune a dus

la etichetarea unor zone sau popoare, grupuri sociale sau chiar indivizi cu o

anumitã emblemã ce se perpetueazã chiar din generaţie în generaţie. Astfel ,

mult timp negrii au fost identificaţi cu foştii sclavi,femeile cu inferioritatea

73

Page 74: Massmedia Si Criminalitatea

intelectualã sau cu statutul de obiect, popoare precum columbienii-oameni care

nu mai cunosc, nu mai produc, nu mai comercializeazã altceva decât droguri,

chinezii- un popor de oameni foarte numeros care nu mai au loc in propria ţarã,

ruşii – o emblemã generalã – duşmanii progresului omenirii ,

românii – descendenţii lui Dracula.

Au fost prezentate diferite statistici care sã reflecte situaţia concretã,

statistici care au surprins, oarecum, dar care au intãrit

argumentele cercetãtorilor. Astfel , un copil sau un tânãr are, in

general, deschis televizorul şapte ore pe zi. Dacã înmulţim acest

numãr cu numãrul de consumatori ai produsului de televiziune, se poate spune

cã într-un singur an americanii , pentru cã in S.U.A. a fost fãcutã o statisticã,

petrec 20 milioane de ani în faţa televizorului; pânã la terminarea liceului, un

copil îşi petrece aproximativ 1000 de ore în şcoalã şi 15.000 de

ore în faţa televizorului – iatã atunci ce concurent serios pentru

şcoalã reprezintã televiziunea care le mai oferã tinerilor şi

avantajul cã nu trebuie sã depunã nici un efort, totul este servit

pe tavã, ducând la o serie de consecinţe , cum ar fi :

- dezinteresul faţã de şcoalã al celor mici şi orientarea

atenţiei cãtre ecran, care-I influenţeazã şi pozitiv, dar într-un

procent foarte mic , comparativ cu influenţa negativã

exercitatã ;

- se joacã mai puţin cu prietenii, numãrul acestora scade şi astfel

sociabilitatea sa şi nivelul de adaptare socialã au de

suferit;

- au mai puţine hobby-uri şi fac mai puţin sport, în timp ce consumul de

alcool, numãrul de fumãtori şi chiar de consumatori de

droguri creşte , ducând şi la scãderea nivelului de

sãnãtate, în general, al generaţiilor actuale.

În ceea ce priveşte viaţa pe televizor, s-au fãcut numeroase

statistici care au dus toate la acelaşi rezultat: diferenţa relativ

mare dintre realitate şi prezentare, mai ales cã privitorul nu are vreo posibilitate

74

Page 75: Massmedia Si Criminalitatea

de control sau verificare a multor lucruri prezentate .

Un copil poate sã perceapã deformat imaginea lumii

inconjurãtoare . anumite categorii de persoane sunt mai mult

mediatizate şi apar foarte des pe micul ecran, iar altele aproape deloc,

la fel diverse fenomene sociale . În S.U.A. în timpul programului de dimineaţã,

excluzând emisiunile de ştiri şi desene animate, pot fi vãzuţi de

un privitor mediu, de-a lungul unei sãptãmâni: 21 de criminali, 41 de poliţişti,

14 doctori, 6 avocaţi, 5 politicieni, 150 acte de violenţã, dintre care 15

crime – şi aceasta numai dimineaţa în cadrul unor emisiuni care ar

trebui sã creeze o stare de bunã-dispoziţie, de bine, pentru ziua care tocmai

începe, şi nu o atitudine de fricã, urã şi respingere, neîncredere în

instituţiile statului, în partenerul de viaţã, în prieteni, chiar în sine.

Şi tot referitor la diferenţierea realitãţii de fantezie , în mintea copilului

trebuie sã spunem cã abuzuri ca alcoolismul, drogurile, sexul, apar prea

devreme şi prea intens în viaţa psihicã a copilului, fãcându-l ulterior sã

creadã cã existã şi o anumitã dozã de normalitate în toate

acestea, influenţat şi de generalizarea fenomenelor respective la nivelul

intregii sale generaţii . Tot în acest sens, trebuie sã spunem cã aproape toţi copiii

pânã la 7-8 ani nu înteleg scopul publicitãţii, ei nu diferenţiazã programele

de reclame, deşi ei vãd pe an în medie 20.000 de spoturi

publicitare, iar multe din acestea sunt difuzate în timpul

emisiunilor pentru copiii; ba chiar unele dintre aceste emisiuni

fac publicitate mascatã, sub forma unor poveşti pentru cei mici

în care aceştia se joacã cu diverse jucãrii, unele mai ieftine

nefiind la fel de bune ca cele din imagine . O altã urmare

nefastã a acestor secvenţe este orientarea copiilor cãtre lucruri in

defavoarea oamenilor, ei nu mai doresc prieteni atât de mult

cât îşi doresc anumite obiecte . La adolescenţã se vor vedea

efectele, când aceşti copii vor da dovadã de insensibilitate

crescutã care le va uşura drumul cãtre o faptã antisocialã 31. O

31 Revista “pentru patrie”, Unde, cum şi de ce prolifereazã violenţa?, Editura Ministerului de Interne, nr.5/2001, p.6-12.

75

Page 76: Massmedia Si Criminalitatea

privire foarte interesantã asupra fenomenului o au realizatorii TV care au

tendinţa sã nege orice influenţã şi au mare avantaj în a face acest

lucru pentru cã ei reprezintã principalul canal de circulaţie al

informaţiei la nivel macro şi gândind în spiritul economiei de piaţã, nimeni

nu o sã-şi denigreze propriile programe.

Un studiu fãcut de Leonard Eron, care a chestionat un

eşantion de infractori în legãturã cu ce-şi amintesc din copilãrie

despre petrecerea timpului liber, despre jocurile şi idolii avuţi, cel puţin

60% au amintit cel puţin o datã despre desene animate, diverse

personaje cu comportament violent, despre toate acestea ei

spunând cã au fost convinşi cã sunt bune. Profesorul Eron a tras

concluzia cã violenţa este atât de mediatizatã încât ajunge sã fie privitã ca un

lucru normal, ca o cale fireascã de rezolvare a diferendelor, chiar o metodã de

divertisment, de a petrece timpul .

În urma acestor statistici , studenţii specialişti criminologi nu au rãmas

fãrã reacţie, ci au cãutat sã dea o explicaţie ştiinţificã şi sã abordeze

fenomenul în ansamblu. Astfel, au fost puse la punct patru

teorii principale privind descendenţa violenţei din mass-media , şi

anume:

- teoria învãţãrii sociale;

- teoria frustrãrii;

- teoria dezinhibiţiei;

- teoria catharsis-ului.

Aceste teorii cautã sã justifice pe cãi diferite acelaşi lucru,

şi anume , influenţa mass-media , în general, asupra criminalitãţii .

În societatea româneascã, la ora actualã se întâplã cam

acelaşi lucru . În media este prea multã violenţã, televiziunea oferã prea

multe imagini conflictuale, prezintã prea multe lucruri în negru ;

cinematografia, la rândul ei, este plinã de morţi, de rãniţi, în general de

agresivitate .

Argumentul cel mai des invocat este acela cã violenţa mediaticã

76

Page 77: Massmedia Si Criminalitatea

conduce la creşterea violenţei şi a agresivitãţii în viaţa realã, motiv

pentru care o cenzurã sau ceva în genul acesta nu ar strica .

Pentru a ilustra mai bine situaţia , s-a lansat chiar un concept interesant

–“violenţa gratuitã “ – care ar putea fi aplicat ca etichetã pentru multe producţii

media.

Am devenit mult prea violenţi. Televiziunea aratã mult prea mult partea

urâtã a realitãţii; cineva din C.N.A. chiar a oferit un exemplu: procentul ştirilor

violente de la televizor întrece procentul cazurilor violente din realitate . Şi asta

este !

Violenţa nu a apãrut astãzi în societatea româneascã. Nu a

apãrut acum 10 ani şi nici acum 50 de ani; în orice societate

existã agresivitate şi violenţã . Mai mult, atunci când prezintã scene de

violenţã, media nu determinã apariţia comportamentelor deviante. Ea poate

influenţa comportamentele oamenilor, dar asta se intâmplã pentru cã ea este una

din componentele sistemului social. Violenţa pe ecran nu poate sã facã dintr-

un om paşnic unul agresiv, este o iluzie sã credem aşa ceva,

media, este foarte adevãrat, ne poate oferi exemple negative,

dar acestea pot fi foarte multe şi fãrã vreo legãturã cu violenţa.

Ar trebui sã extindem demersurile noastre critice la un nivel mai larg , sã ne

aducem aminte cã nu cu mult timp în urmã o fetiţã s-a aruncat de la

etajul patru pentru cã aşa a vãzut ea cã zboarã nişte personaje

din desene animate- trebuie sã interzicem desenele

animate?Sunt ele nocive?

Dar, nu cumva acesta este chiar rolul mediei? Acela de a furniza modele?

Cu siguranţã cã acestea pot fi valorificate pozitiv sau negativ, ceea ce este cu

adevãrat important din punct de vedere social, nu este violenţa şi agresivitatea,

ci modul în care acestea sunt valorificate şi interpretate în procesul mediatic.

Dacã violenţa este interpretatã în raport cu rãul, cu infracţiunea, dacã ea este

doar un instrument pentru reliefarea valorilor morale, atunci, cu siguranţã, ea nu

poate avea urmãri nefaste .

Drama societãţii româneşti este aceea cã media, destul de des, insistã

77

Page 78: Massmedia Si Criminalitatea

asupra violenţei, crimei sau devianţei ca scop în sine şi în absenţa oricãrei

valorificãri pozitive.

Trebuie sã recunoaştem cã ziarele sau televiziunea, destul

de des, ne-au obişnuit cu povestea crimei, a violului, a abuzului

şi aproape deloc cu cea a sancţiunii, cu pedeapsa şi – de ce nu?- administrarea

violenţei în slujba apãrãrii valorilor civice fundamentale. Iar atunci când un

infracror în flagrant opune rezistenţã poliţiei şi este agresat, presa ridicã, de cele

mai multe ori, problema corectitudinii, umanitãţii justiţiei. Este normal? Doar

pânã la un punct. Presa, media, în general, poate prezenta oricâtã violenţã. Ceea

ce cu adevãrat poate influenţa viaţa noastrã de zi cu zi este capacitatea

ei de a se constitui şi ca gardian al valorilor morale, civice şi

constituţionale.

2.C. Criminalitatea informatică

Calculatoarele au pătruns în activităţile tuturor tărilor, devenind

instrumente indispensabile pentru desfăşurarea diferitelor activităţi.

Întâlnirea cu calculatorul a schimbat lumea, nici un alt instrument sau

invenţie, la acest sfârşit de secol, neavând un impact atât de puternic, un impact

global asupra vieţii de zi cu zi, asupra modului de desfăşurare a afacerilor, de

comunicare de gestiune.

Această tehnologie a adus o serie de avantaje care folosite corespunzător

duc la un progres atât economic cât şi social. Dar nu trebuie să omitem faptul că

această evoluţie radicală ridică o serie de prbleme de ordin socio-economic,

juridic, sau cele cu privire la activitatea criminală, calculatorul deschizând

posibilitatea unor acţiuni ilegale cu un caracter înalt, sofisticat. El poate fi

folosit la comiterea unor game variate de infracţiuni dintre care relevându-se în

special cele clasice, cum furtul sau frauda.

Deoarece acest gen de infracţiuni este foarte sofisticat datorită tehnicilor

moderne utilizate, precum şi a diversităţii sistemelor informaţionale,

infracţiunile pe calculator au căpătat foarte repede un grad înalt de

nedescoperire. Toate acestea se explică prin dificultatea de a le repera şi a le

78

Page 79: Massmedia Si Criminalitatea

dovedi, precum şi absenţţa cunoştinţelor în domeniu ale sutorităţilor care le

anchetează. O altă idee este expusă referitor la reticenţa victimelor (bănci şi

companii de asigurare) de a face cunoscute incidentele sau de a indica orice

infracţiune aferentă, ceea ce se explică prin faptul că ele nu doresc să piardă

clienţă din cauza unei publicităţi negativă, ce ştirbeşte încrederea investitorilor,

a acţionarilor. În plus această atitudine poate reglementa şi facilita cererile de

daune interese.

C.1. Moduri de operare

Frauda. O fraudă care presupune manipularea unui număr însemnat de

mici cantităţi de bani: câteva linii de cool introduse în programul ce calculează

şi bonifică dobânzile, pentru a „rotunji în jos” sumele bonificate clienţilor şi

transferarea sumei astfel obţinute în contul infractorilor.

Zap. Este numele unui program care poate fi utilizat pentru date de pe

dicul unui calculator.

Curăţarea. Dacă memoria principală a calculatorului nu se curăţă după

reluarea programului, pe fişierele folosite rămân date reziduale. Din punct de

vedere tehnic, este posibil ca un utilzator cu acces la calculator să poată citi

aceste „reziduuri” de informaţii, care în unele situaţii pot fi confidenţiale, dar

este puţin probabil ca aceste informaţii să fie într-o formă comprehensivă.

Programele aspirator, sunt acele programe care înregistrează parolele

folosite de către utilizatori.

Cal troian informatic, implică manipularea electronică a datelor şi

programelor pentru calculator, sunt foarte greu de detectat, putând să treacp luni

sau chiar ani până la reperarea lor.

Alterarea datelor- adică alterarea neautorizată a informaţiei, în situaţia în

care intră în sistemul de calcul.

C.2. Tipuri de infracţiuni săvârşite prin intermediul calculatorului:

- frauda informatică;

- falsul informatic;

79

Page 80: Massmedia Si Criminalitatea

- prejudiciile aduse datelor sau programelor pentru calculator;

- sabotajul informatic;

- accesul neatorizat;

- interceptarea neautorizată;

- reproducerea neautorizată de programe pentru calculator protejate;

- reproducerea neautorizată a unei topografii protejate;

- alterarea datelor sau programelor pentru calculator;

- spionajul informaitc;

- utilizarea neautorizată a unui calculator;

- utilizarea neautorizată a unui program pentru calculator protejat.

Vizavi de aceste infracţiuni o mare importanţă de studiu o are şi

criminalitatea prin internet.

Internetul este definit ca o reţea de calculatoare. Aceasta este o reţea

virtuală, fiind formată dintr-un grup în continuă creştere – din toate punctele de

vedere, din reţele locale.

C.3. Specificul criminalităţii pe Internet

Activitatea criminală pe Internet poate avea multe forme, de la activităţi

care existau şi înainte de Internet (frauda, furtul, falsificarea) la noile infracţiuni

cum ar fi plantarea de viruşi, accesul neautorizat şi altele.

Defăimarea. O problemă de actualitate care provoacă îngrijire este anume

acest tip de infracţiune, defăimarea realizată în legătură cu serviciile bazate pe

text, cum ar fi www. Usinet, poşta electronică.

Uşurinţa cu care informaţia poate fi plasată la o anumită locaţie sau

transmisă prin Internet a condus la situaţii în care indivizii „supăraţi” real sau

imaginar, au transmis materiale care pot fi defăimătoare.

Materiale obscene pe Internet

Locaţiile conţinând materiale „pentru adulţi” sunt de departe cele mai

frecvente pe Internet.

Internetul este o comunitate liberă, în cadrul cărora accesarea acestor

locaţii nu poate fi restrânsă cu uşurinţă.

80

Page 81: Massmedia Si Criminalitatea

Impactul acestor materiale este de-a dreptul distrugător, implicând atât

căderrea de cultură mai ales în rândul utilizatorilor cât şi ridicarea gradului de

săvârşire a actelor de violenţă. Aceasta se datorează de obicei nepregătirii celui

ce utilizează programul dat.

În vederea combaterii acestor tipuri de infracţiuni se încearcă o mai bună

organizare a sistemului de securitate şi combatere a acestui gen de infracţiuni.

CAPITOLUL V

SOCIETATEA CIVILĂ ŞI IMPLICAŢIILE MASS-MEDIA ÎN

PROLIFERAREA CRIMINALITĂŢII

1.Mica criminalitate: delicvenţa juvenilã

Ca urmare a creşterii de la an la an a faptelor sociale în care sunt implicaţi

în numãr tot mai mare minorii, adolescenţii şi tinerii, a abandonului şcolar şi a

vagabondajului, se impune creşterea eficienţei studiilor sociologice, psihologice

şi mai ales criminologice în aceastã direcţie .

Delicvenţa juvenilã, o problemã de prima importanţã, reprezintã

ansamblul abaterilor şi încãlcãrilor de norme sociale sancţionate

juridic, sãvârşite de minorii pânã la 18 ani .

Prin intermediul procesului de socializare, orice societate transmite

membrilor sãi modelul sãu normativ şi cultural, facilitându-le

integrarea socialã, “învãţarea culturii grupului din care fac parte şi

deprinderea cu rolurile sociale pe care trebuie sã le îndeplineascã”. Ca rezultat

al socializãrii, individul manifestã puternice tendinţe de adeziune la normele şi

valorile grupului .

În ultimii ani s-a constat o accentuare a violenţei cu repercursiuni grave

asupra vieţii persoanei . Pe fondul unor disfuncţionalitãţi economice regãsite

dramatic la nivelul familiei, condiţiile de trai s-au degradat continuu producând

81

Page 82: Massmedia Si Criminalitatea

tulburãri în comportamentul socio-uman .

Capacitatea societãţii de a contribui la prevenirea şi combaterea

fenomenului infracţional, în general, şi a delicvenţei juvenile, în special, trebuie

reconsideratã şi folositã la maxim . Familia poate genera modele

socialenegative care, la rândul lor, produc infracţionism, uneori foarte grav .

Totodatã , consumul de droguri se insinueazã încet , dar sigur în rândul

adolescenţilor şi tinerilor reprezentând un factor important în determinarea unui

comportament orientat antisocial.

Majoritatea minorilor infractori reprezintã serioase deficienţe de

socializare familialã şi şcolarã concretizate prin fuga de acasã,

abandon şcolar, hoinãrealã , consum de alcool, anturaje

negative care, accentuate de labilitatea psihicã, moralã şi

afectivã , se structureazã în comportamente specifice

delicvenţilor .

Potrivit unui studiu , peste 63,4% dintre minorii delicvenţi au avut

rezultate slabe şi foarte slabe la învãţãturã, iar 21,6% , deşi au absolvit

4-6 clase elementare, scriu şi citesc cu foarte mare greutate;

15% dintre aceştia lipseau foarte des de la şcoalã, iar dupã

câteva luni au abandonat complet .

Constituirea unor grupuri şi anturaje negative , formate, de multe

ori,spontan sau ocazional, reprezintã un factor favorizant pentru

declanşarea unor acţiuni delicvente în grup . Apariţia acestor grupuri de

socializare negativã este stimulatã de o serie de factori , cum ar fi lipsa relaţiilor

afective în familie-între pãrinţi şi între pãrinţi şi copii, privarea minorilor de

bunurile necesare traiului, inexistenţa unor modalitã’I de comunicare

interfamiliarã şi de petrecere a timpului liber cu pãrinţii, eşecul şi

abandonul şcolar, frustrarea şcolarã , permisivitatea comunitãţii locale (în care

sunt incluşi pãrinţii, vecinii, profesorii, autoritatea tutelarã, etc…).

Din studiu a rezultat cã peste 68% dintre minorii delicvenţi au fãcut

parte din asemenea grupuri şi au comis o serie de delicte,

unele foarte grave-furturi, tâlhãrii, violuri, vãtãmãri corporale,

82

Page 83: Massmedia Si Criminalitatea

omoruri, etc.

Cercetarea fenomenului infracţional în rândurile tineretului a dus la

concluzia cã o mare parte a celor care sãvârşesc fapte penale

dupã împlinirea majoratului au sãvârşit şi mai înainte o serie de

fapte antisociale şi cã înrãutãţirea comportãrii lor se datoreazã în mare

parte împrejurãrii cã pãrinţii şi educatorii nu au luat la timp mãsuri hotãrâte

, dar potrivite cu vârsta şi personalitatea în curs de formare a celor

tineri .

2. Marea criminalitate: terorismul

Mass-media şi psihologia colectivã în terorism

Raportul dintre terorism şi mass-media a devenit un domeniu tot mai

cercetat. Actele de terorism au câştigat promptitudine şi difuzare prin TV,

transmiţând astfel mesajul lor milioanelor de oameni din toatã lumea .

Obiectivele socio-politice ale celor care folosesc strategii de violenţã sunt

realizate prin exploatarea mediului care aratã cã guvernul este

un biet rival . Mai mult decât atât, are loc sporirea efectului

social al terorii şi violenţei prin anumite tipuri de transmitere sau in funcţie

de mãsura transmiterii . Indiferent cât de echilibratã ar fi

transmiterea terorismului prim mijloace de informare in masã,

rãmân , totuşi, nerezolvate multe .

Interesant este faptul cã fãptuitorii actelor de violenţã-teroare netutelate

de stat, au de obicei o expunere maximã faţã de comunicare, în timp ce

fãptuitorii terorismului tutelat de stat încearcã sã reducã expunerea mass-media

a violenţei represive.

Exploatarea acestui domeniu a sporit imaginea puterii celorcare se opun

sistemelor socio-politice ale unei societãţi vulnerabile şi a creat posibilitatea

acestora de a-şi mãri puterea de influenţã într-o perioadã scurtã, cu efort relativ

redus .

83

Page 84: Massmedia Si Criminalitatea

Rolul mass-media şi propagarea violenţei şi terorismului

Deoarece actele obişnuite, sporadice de violenţã au o utilitate redusã în

atingerea obiectivelor, autorii terorismului cu motivaţie ideologicã trebuie sã

intensifice atenţia acordatã lor şi impactul produs de acţiunile lor, fãcând

activitãţile lor ieşite din comun, senzaţionale în ochii publicului .

Sporirea preocupãrii şi cunoaşterii actelor teroriste de cãtre

public se poate face folosind impactul social creeat de mass-

media .

Calitatea de ainspira teamã a unui act terorist nu este inerenţa acestuia,

mai curând aceastã calitate este o consecinţã a efectului provocat de act ,

determinat în mare mãsurã de relatarea celor întâmplate prin mijloacele de

informare în masã .

Organizaţiile teroriste se bizuie foarte mult pe stereotipurile create de

mediatizarea acţiunilor lor . S-a ajuns la stadiul în care aceste grupãri

se conformeazã stereotipurilor în modelarea structurilor lor

organizatorice interne , a ierarhiei şi chiar a atitudinilor

membrilor . Au fost în acelaşi fel influenţate şi alegerea obiectivelor şi

comiterea anumitor acte, pentru a corespunde cu imaginea creeatã în legãturã cu

modul în care trebuie sã se petreacã aceste evenimente spectaculoase .

În literatura de specialitate au fost arãtate câteva consecinţe ale efectului

aşanumit ”cinematografic”, produs de comportamentul teroristului contemporan

prin prisma relaţiei simbolice mass-media – terorism . O primã consecinţã se

materializeazã prin faptul cã manifestãrile fãptuitorilor încearcã

sã fie pe mãsura aşteptãrilor mijloacelor de informare,

conformându-se unor tipare devenite stereotipe prin prezentãri reale sau

fictive .

Stereotipurile fictive create oferã modele

comportamentale pe care masele le asociazã anumitor valori.

Prin conformarea la acestea, uneori prin uşoare denaturãri,

teroriştii sunt in stare sã-şi asume roluri care atrag simpatia

publicã sau , în orice caz, manifestãrile lor mult mai tolerante .

84

Page 85: Massmedia Si Criminalitatea

Relatarea de cãtre mass-media a incidentelor teroriste

poate da naştere la incidente deosebite cu diverse probleme .

Aceastã relatare îi poate încuraja pe alţii sã procedeze la fel, excesele

sau lipsurile pot intensifica climatul de intimidare. Spiritul de oprobriu al

maselor este imunizat , este tocit . Dupã evenimentele din 11 septembrie 2001,

acest spirit s-a revitalizat .

O altã consecinţã a terorismului, anticiparea proiectatã psihologic, are loc

atunci când simboluri sau etichete asociate cu imaginile produse de anumite

evenimente sunt ulterior folosite pentru a descrie un altul . Astfel se evocã

evenimentul anterior, chiar dacã nu poate fi de aceeaşi mãrime,

seriozitate sau impact .

Cuvântul cheie, care produce evocarea fermã, are un rol deosebit în

anticiparea proiectatã a rezultatelor noului eveniment sporindu-i efectele

psihologice . Contagiunea , ca efect al atenţiei acordate terorismului de cãtre

mass-media se poate manifesta prin încurajarea proliferãrii acţiunilor teroriste .

Relatarea unor evenimente teroriste poate avea şi un

efect opus . Astfel, prezentarea unei stãri de nemulţumire socialã

poate reduce motivaţia unui potenţial terorist de a se angaja in acţiuni violente .

Tot astfel, eşecul unor acţiuni prezentate publicului poate produce descurajare .

Un efect mult mai grav şi mai direct provocat de

mediatizare este climatul de intimidare generat , o angoasã

generalã de victimizare care scade nivelul de trai şi care poate destabiliza

instituţiile sociale . Transmiterea unor ştiri în anumite perioade de stres induce

un anumit nivel de anxietate publicã.. Atunci când aceasta este funcţionalã îi

face pe indivizi sã se confrunte cu primejdii reale într-un mod real .

Primejdia apare acolo unde mass-media oferã standarde

false de judecatã prin care publicul interpreteazã greşit ştirile .

Probleme mai mari sunt în cazurile când anxietatea este

disfuncţionalã , sporind puterea perceputã a teroristului în ochii lui, în ochii

semenilor, ai indivizilor susceptibili de emulaţie şi ai publicului . Aceastã

percepere a puterii sporite, combinatã cu nivelul ridicat de vulnerabilitate al

85

Page 86: Massmedia Si Criminalitatea

societãţii, duce la un sentiment de intimidare resimţit in masã .

CONCLUZII

Intrând în sfera vastã a mass-mediei , care la momentul actual deţine

monopolul absolut al difuzãrii de informaţii, putem emite ipoteza cã sistemul

mediatic este a patra putere în stat, cu un impact poate chiar mai mare asupra

opiniei publice şi comportamentului maselor decât influenţa pe care o au

celelalte trei . În literaturã se mai susşine cã aceasta din urmã este

puterea care nu are o contrapunere.

Buna informare, rapiditatea circuitelor informaţionale, calitatea ridicatã a

informaţiei se realizeazã graţie nivelului ridicat al tehnicilor şi mijloacelor

folosite . Pe parcursul timpului, s-a observat faptul cã în anumite situaţii

86

Page 87: Massmedia Si Criminalitatea

aceleaşi informaţii au o acţiune beneficã pentru o anumitã categorie de indivizi ,

pentru altã categorie fiind un exemplu negativ . Mai frecvent , informaţiile care

pentru adulţi au un rol pozitiv, exercitã o acţiune contrarã faţã de categoriile

mai fragede . Acest rezultat este urmarea conceperii greşite pe

care o realizeazã in mare parte copiii . Anume, aceastã stare de lucruri

a impus selectarea informaţiilor pentru anumite categorii de public şi difuzarea

lor în anumite intervale de timp stabilite în urma unor cercetãri în domeniu .

O mare importanţã o are şi independenţa mass-mediei vis-a vis de

puterea politicã din stat, care deseori tinde spre a subordona activitatea acesteia

în realizarea intereselor proprii, fapt ce duce la slãbirea controlului exercitat de

organele de jurisdicţie asupra activitãţii mediei .

La ora actualã , în procesul energic de dezvoltare a unor diferite tehnici şi

metode de difuzare a informaţiei, de o mare importanţã s-a dovedit înfiinţarea

unui numãr considerabil de organe de specialitate în acest

domeniu cu rol de a limita într-o anumitã mãsurã fluxul şi

calitatea informaşiei difuzate de diverse mass-media, pentru a le încadra în

limita procesului de ridicare a culturii în societate .

Aceste organe diferã în funcţie de criteriul domeniului de activitate

desfãşurate de acestea, ca exemplu am putea da Consiliul

Naţional al Audiovizualului, care are atribuţii în domeniul reglementãrii

activitãţii mijloacelor de difuzare a informaţiilor prin intermediul televiziunii şi

radioului .

În România , la aceastã orã s-au luat o gamã largã de mãsuri în privinţa

orientãrii activitãţii sistemului de informare de aşa naturã încât sã se ridice la

nivelul stansardelor europene .

Revenind la acele influenţe negative pe care le exercitã mass-media ,

Consiliul Naţional al Audiovizualului a impus limitarea difuzãrii filmelor şi

emisiunilor în care se înregistreazã scene de violenţã, permiţând difuzarea

acestora dupã ora 22.00 . Rãmâne însã practicarea publicãrii pe scarã largã în

presa scrisã, de publicaţii scandaloase şi imagini care nu se incadreazã în

limitele bunului simţ .

87

Page 88: Massmedia Si Criminalitatea

În consecinţã, dacã ar fi sã emitem o pãrere în urma studiului efectuat

asupra activitãţii mass-media şi mãsurile pe care le încearcã organele de stat,

putem spune cã se iniţiazã şi implementeazã în practicã o serie de

strategii cu scopul de a contribui la prevenirea sãvârşirii de

infracţiuni, mai ales a celor violente care apar în urma desfãşurãrii

necorespunzãtoare a activitãţii mass-media . Aceste mãsuri se încearcã

atât la nivel naţional, cât şi la nivelul Ministerului Administraţiei şi Internelor .

Cu toate acestea, situaţia la ora actualã se prezintã a fi departe de modelul

spre care tinde a se ajunge .

Din acestea reiese cã , pentru a redresa aceastã stare de

lucruri, este nevoie atât de mãsuri prompte din partea statului,

cât şi de o implicare adecvatã la nivel de grup de indivizi şi a

individului în parte .

BIBLIOGRAFIE:

1) Amza, Tudor – Criminologie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998

2) Alexandrescu, I. – Persoană, personalitate, personaj, Ed. Ştiinţifică şi

enciclopedică, Bucureşti, 1982

3) Aurel, D. – Introducere în Criminologie, Ed. Luceafărul, Cluj-Napoca, 1969

4) Antoniu, G. – Studii şi cercetări juridice, 1931, Conceptul de prevenire a

infracţiunilor

88

Page 89: Massmedia Si Criminalitatea

5) Bulai, C. –Ştiinţa politicii penale în Studii şi cercetări juridice nr.1/1992

6) Bulai, C. – Problemele sociologiei dreptului, în Studii şi cercetări juridice

nr.1/1972

7) Bulai, C.; Stănoiu, R.M. – Sociologia dreptului penal şi criminologia, în

Studii şi cercetări juridice, nr.1/1974

8) Bogdan, A. Tucicov – Psihologia generală şi psihologia socială, Ed.

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973

9) Banciu, D.; Rădulescu, S. – Introducere în sociologia delicvenţei juvenile,

Ed. Medicală, Bucureşti, 1971

10) Bogdan, T. – Comportamentul uman în procesul judiciar, M.I., Serviciul

editorial şi cinematografic, Bucureşti, 1983

11) Brânzei, P.; Scripcaru, Gh.; Pirozynski, T. – Comportamentul aberant la

relaţiile cu mediul, Ed. Junimea, Iaşi, 1970

12) Cioclei, Valerian – Manual de criminologie, Ed. All Beck, 1998

13) Câmpeanu, I. – Educaţia şi prevenirea delicvenţei, Ed. Fundaţiei

Chemarea, Iaşi, 1996

14) Cathala, H. P – Epoca dezinformării, Ed. Militară, Bucureşti, 1991

15) Dobrinoiu V.; Pascu, I.; Molnar, I.; Lazăr, V.; Boroi, Al, - Drept

penal,Partea generală, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1992

16) Dincu, A. – Bazele criminologiei, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993

17) Dongoroz, V. – Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală român,

Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975

18) Dobrinoiu, V.; Nistoreanu, Gh. – Drept Penal, Partea generală, Ed.

Europa Nova, Bucureşti, 1997

19) Dragomirescu, V. – Unele aspecte privind specificul infracţional la

psihopaţi, Ed. medicală, Bucureşti, 1971

20) Dragomirescu, V. – Psihologia comportamentului deviant, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1976

21) Hanganu, Odette – Legalizarea drogurilor, în Lumea magazin nr.11/1994

22) Iovan, Marţian – Studii de psihologie judiciară, Ed. Albatros, Bucureşti,

1987

89

Page 90: Massmedia Si Criminalitatea

23) Kovalev, A. G. – Particularităţile psihice ale omului, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1963

24) Maliţa, M. – Aurul cenuşiu, Ed. Dacia, 1973

25) Moineagu, C.; Negura, I.; Urseanu, V. – Statistica, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1976

26) Mitrofan, M.; Zdrenghea, V.; Buloi, T. – Psihologie, Casa de Editură şi

Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1992

27) Maxim, Dr. Ioan V. – Terorismul, Ed. Politică, Bucureşti, 1989

28) Nistoreanu, Gh.; Păun, C. – Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti,

2000

29) Neveanu, Paul Popescu – Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti,

1978

30) Neagu, I. – Drept procesual penal, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988

31) Neveanu, P.P.; Zlate, Mielu; Tinca – Psihologie, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1998

32) Năstase, A. – Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol, IRDO,

Bucureşti, 1992

33) Oancea, I. – Probleme de criminologie, Ed. Academiei, Bucureşti, 1998

34) Popa, N. – Prelegeri de sociologie juridică, TUB, Bucureşti, 1993

35) Pavelcu, V. – Culmi şi abisuri ale personalităţii,Ed . Enciclopedică

Română, Bucureşti, 1966

36) Roşca,Mariana – Metode de psihodiagnostic, 1972

37) Ralea, M.; Herseni, T. – Introducere în psihologia socială, Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti, 1966

38) Roşca, A. – Psihologia generală, Bucureşti, 1966

39) S.M. Rădulescu; M. Piticariu – Devianţa comportamentală şi socială

psihică, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989

40) Stănoiu, Rodica M. – Introducere in criminologie, Ed. Academiei,

Bucureşti, 1989

41) Scripcaru, Gh.; Terbancea, M. – Patologie medico-legală, Ed. Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti, 1983

90

Page 91: Massmedia Si Criminalitatea

42) Zamfirescu, V. Dem. – Câteva prejudecăţi despre Freud, în Caietele de

psihanaliză, nr.1, Ed. Jurnalul literar, 1992

91