Spiritul Critic 3/ 2012-03-07

Spiritul Critic Revistă cu volum şi periodicitate variabile „Critica a fost şi va rămânea o lucrare necesară în viaţa publică a unui popor. Înţelegerea răului este o parte a îndreptării”. (TITU MAIORESCU) ________________________________________________________________________ Anul X, nr.3 (40) Iulie 2012

SUMAR Sinteze Marian POPA, Postdecembrism Atitudini Ciprian LITEANU, Exordiu Mihai MERTICARU, Unde ne sunt pădurile de altădată? Nichifor HUŢUPAN, O molimă numită indiferentism politic Dialoguri nu neapărat în contradictoriu Vintilă ZADA, Cu Mircea Radu Iacoban, în căutarea unei definiţii a societăţii civile Punct de ochire Magda URSACHE, Tonuri şi semitonuri Lecturi fidele Leonard GAVRILIU, Pe marginea apologiei Omul din Calidor de Petru Ursache Vladimir UDRESCU. Habent sua fata libelli: Oamenii din lande de George Dan Tribuna ideilor divergente Ignat Florian BOCIORT, Obiecţii la o recenzie semnată Leonard Gavriliu (II) Racursiuri

Vladimir UDRESCU. Călin Stănculescu: Cartea şi filmul Caruselul revistelor Bogdan SCUTARU, Eminescu reşapat Cezar CARAMAN, Eugen Lovinescu n-a avut… copii! Marcu CEBZA, De la Alzheimer la… Alzeimer! ISSN 1583-4719

Sinteze

Postdecembrism AVERTISMENT. În viaţa celui care caută să scrie ce gândeşte şi să gândească la ceea ce va scrie, vine o zi când ajunge la concluzia că trebuie să se decidă pentru un text pe care nu-l va mai termina. Pentru mine, acest text va fi unul despre Postdecembrism. Avantajul alegerii este, poate, şi în avantajul subiectului: textul nu se va termina, cum poate, nici postdecembrismul, care are un sens local şi unul global, reprezentând pars pro toto şi totum pro parte. În sens local, postdecembrismul e declanşat în România la 25 decembrie 1989, o dată cu moartea cuplului Ceauşescu; în sens larg, începe la 25 decembrie 0, imediat după naşterea lui Christos.

PREMISE I. Există un gen viu definibil exclusiv din interiorul lui. O definiţie prin

contextualizarea genului ca atare e imposibilă din cauza lipsei limitelor sale. II. Genul viu este definibil interior prin specii. Orice specie implică în programul

ei principiul distructivităţii contextuale în vederea asigurării necesarului pentru o dezvoltare procesuală între ab ovo şi exit, precum şi principiul autodistructivităţii bazat şi pe programul amnezic.

III. Specia îşi poate contracara autodistructivitatea prin activitatea programată reflex a unor indivizi şi grupuri interne. Autodistructivitate imposibil de suprimat sau de frânat, orice plan şi orice acţiune proiectată în acest sens orientând-o doar către altă soluţie de împlinire.

IV. Lupta dintre specii este programată complementar cu lupta dintre indivizii unei specii. Poziţiile extreme ale individului sunt afirmarea ca propriu şi ca specie, propriul fiind pur imposibil şi prin postulare autodistructiv, specia neavând un propriu, ci o sumă virtuală, dar limitată, de proprii.

V. Nu e demonstrabilă o evoluţie structurală a speciei om, ci numai evoluţiile unor sisteme din setul de componente care constituie specia. Aceste sisteme figurează aşa-numitul progres, posibil de realizat în cadre conflictuale prin două tipuri de acţiuni: crima şi minciuna. Crima ilustrează latura animală, minciuna pe cea intelectuală. Crimă este orice acţiune voluntară sau involuntară având ca scop obstacularea, lezarea sau nimicirea unei fiinţe vii sau a bazei ei alimentare şi de reproducţie. Minciuna este

produsul activităţii cerebrale folosită pentru organizarea sau justificarea sistemică a crimei. Un sistem impune o morală, progresul asigură degradarea ei şi în ansamblu relativizarea oricărei doctrine morale.

VI. Realizabilă în cicluri şi faze în funcţie de crimă şi minciună, evoluţia speciei om prezintă mai multe faze, mai întâi în plan local, apoi imperial sau global.

1. FAZA CTITORIALĂ. Crime de ctitorire, mistificate prin eroificare culturală şi culturalmente mitologizate.

2. FAZA MISIONARĂ. Crime de demonstrare, subordonare a altor xenoctitorizaţi sau extractitorializaţi prin acţiuni de convingere a funcţionării unei superiorităţi care le lipseşte sau nu le aparţine. Literarmente: faza minciunilor epopeizate.

3. FAZA MORALĂ. Se prelucrează crimele fazei 2 în funcţie de termenii învinşi şi învingători. Minciuna morală face pozitivă partida ctitorială învingătoare, cea învinsă e negativă, mai întâi absolut, treptat relativ, în măsura în care se relevă că există permanent ceea ce Napoleon a numit o mică şi o mare morală, că deja în faza ctitorială existau fapte ignorate sau cenzurate de ctitori pentru impunerea celor proprii; că a existat o a doua cultură; că pozitivul ctitorial a avut aspecte negative, iar negativul învins n-a fost cu totul negativ. Că hipercasta Penelopa a copulat, chiar şi cu consecinţe procreative, că Mihai Viteazu n-a fost ce-a fost, că Marea Revoluţie ctitorială din Octombrie 1917 a fost organizată de serviciile imperiale germane, că Hitler a fost un bolnav etc. etc.

4. FAZA TEHNICĂ. Pozitivii învingători prelucrează tehnic crimele negativilor învinşi, realităţile respective fiind redistribuite de obicei prin minciuna altor denominări deliberate sau de tip pseudologic, dimensiunea morală e perpetuată, tot ca minciună, devenind conformism, protocol şi premisă pentru ceea ce Bertrand Russell a numit minciună de gradul doi. Progresul tehnologic devine factor de relativizare a moralei, prin schimbarea raportului dintre biologic şi social. Prin accentul tehnologic, fundamentele logicii se schimbă, noul devine esenţial, impus iniţial ca pozitiv revoluţionar, treptat ca negativ distructiv. Un număr uriaş de descoperiri, de la cele de uz casnic la medicamente iniţial pozitive apar ulterior ca factori de distrugere iremediabilă a echilibrului ecologic al planetei şi a omului sub raport psihofiziologic.

5. FAZA COMERCIALĂ. Crimele prelucrate tehnic devin mărfuri în societatea de consum, susţinute cu minciunile reclamei multimediatizate. Clipuri, casturi, actori, politicieni, ecleraje, sound, macrosofturi. Deci deconvergere, pulverizare, juxtapunere, subtilitate, interpunere, contracarare, distrugerea unor unităţi funcţionale sub raport formal sau funcţionale pragmatic sau estetic, pentru facilitarea impunerii minciunii. Case de licitaţie americane vând în 2011 obiecte logo naziste, genialul Wolfgang Beltracchi falsifică în mod creator mari artişti, făcându-i mai ei înşişi decât sunt, Che Guevara e stilizat pentru mărfuri vestimentare. În această epocă doar minciunile mai par adevărate, neficţionate.

Epoca cea mai întinsă din istoria atestată e determinată capital şi dramatic de aşa-numitul Occident: de un creştinism care şi-a impus sistemele de opoziţii. Totul e definibil prin Dumnezeu şi Satan, materie şi idee, spirit şi trup, da şi nu, datorie şi pasiune, bărbat şi femeie, venere şi madone, conştient şi subconştient, rai şi iad, raţiune & demenţă, social & individual, abstract şi concret, bine şi rău, pozitiv şi negativ, pro şi contra, cald şi rece, fascism şi antifascism, antisemitism şi antifascism, noapte şi zi, interior & exterior, jos vs. sus. Dualitatea e baza teoriei Luptei de clasă, a tezei generalizate Cine nu e cu noi e contra noastră, a tezei Ceea ce ne uneşte. Este baza principializării

schizofreniei. Alegi unul drept altul şi afirmi unul contra altuia. Scoţi una din alta, relevi impurităţi. Capitalism-comunism. Război rece. Război şi pace. Pace rece. Pace fierbinte. Divide şi conduce. Această fază dinamică şi eficient material-pragmatică este cea mai negativă din istoria de până acum a speciei umane şi tocmai de aceea a avut succes. Termeni opuşi sunt jucaţi prin identificare, substituire şi cu 13 din cele 14 tipuri de silogisme. Se separă binele de rău pentru a face binele sau pentru a face răul. Se organizează strategii pentru facerea răului prin asumarea unor structuri şi principii formulate ca ale binelui. Numai cine e deliberat dual poate minţi mai mult, mai variat, mai eficient, travestind ceea ce vrea în adevăr, evitând evidenţa. Dialectica îşi are baza în dualitate. Doar muzica scapă de dualitate, deşi unii separă ritmul de melodie, deşi ritmul pur nu-i muzică, iar melodie pură nu există.

Minciuna e premisa politicii şi, cum se acceptă azi aproape unanim, una din notele structurale ale politicianului. Au minţit deja mari conducători, s-a minţit pentru a se fasona mari conducători. Tutankamon, Cezar, Traian, Gingis Han, Stalin, Hitler, preşedinţi americani. În fine, globalizarea, prin industria fricii şi teroarea drapată în minciunile democraţiei şi libertăţii, noţiuni astfel declasate prin pervertire. Unii au bani fictivi sau cu acoperire în aur, alţii în arme, uneori date şi ţărilor aşa subordonate, care primesc dreptul de a supravieţui în frică plătind taxe de protecţie deghizate în comerţ. Şi, nota bene: pentru prima dată în istoria omenirii puterea militară se combină demagogic cu minciuna pentru atingerea unor ţeluri globale.

Civilizaţii occidentali critică unde vor absenţa libertăţii şi democraţiei, idealizată în alegeri. Alegeri cu măcar doi candidaţi sau două partide pentru un teatru popular şi o commedia dell’arte politiche numită şi show, în baza unui casting: care vine şi de la cast, adică şi de la a te strâmba, în baza unei castability, minţind, calomniind, promiţând, în ansamblu ca orice actor căutând cota mare de procente. Dar cineva a afirmat: dacă apare un partid realmente nou, atunci alegerile ar fi interzise.

Altă minciună e indicabilă prin binomul noţional libertate-egalitate. Goethe deja declasa minciuna libertăţii şi pe aceea a egalităţii, marchizul de Sade le radicaliza. Condiţia unui om pentru a fi egal altora, este existenţa unui al doilea om, a cărui existenţă face posibilă automat inegalitatea.

În acest caz, problemele de bază sunt: pe cine minţi, pentru cine minţi, cu ce profesionalitate, cu ce mijloace dramaturgice, de la scenariu la casting, cu ipostazele complementare: cu ce mijloace şi cu ce profesionalitate te laşi minţit.

VII. În cadrul speciei, individul e detracat prin grup, grupul prin popor/etnie, poporul prin naţiune (multietnicitate imperială), naţiunea prin populaţia globală. Epoca actuală structurează o populaţie globală, prin care se facilitează autodistrucţia definitivă.

VIII. În cadrul acestui proces, fiecare ţară/stat/naţiune/popor actual e participant şi fiecare se prezintă ca model exact în măsura în care se prezintă ca una din posibilităţile autodistrucţiei.

IX. Programul autodistructiv se impune prin două artificialităţi de tip ficţional ce determină concretul, asigurându-i o logică de funcţionare relaţională, o structură coerentă cu consistenţă exclusivă în cadrul speciei: ficţiunea religioasă şi banul. Puterea terestră, la orice nivel, se bazează pe injustiţia declarată infailibilă. Al.Paleologu avertiza cândva, totuşi: Forţa Supremă nu agreează forţele infailibile.

X. Cele două artificialităţi sunt determinate pozitiv sau negativ de ştiinţă şi tehnologie, singurele realităţi-evidenţe prin care este demonstrabil un progres anume în istoria umanităţii.

XI. În cea mai redusă formulare, globalizarea se bazează pe globalizatori şi globalizaţi. Fiecare termen e specificabil, în care caz unii globalizaţi pot deveni modele de autodistructivitate. Globalizarea permite globalizatorilor să considere întregul spaţiu terestru drept proprietatea lor, teatru de exercitare a intereselor proprii, de unde justificarea oricăror acţiuni, de la embargouri de medicamente, alimente şi energie la acţiuni militare.

Sistemele statale globalizate au funcţii productive şi reproductive de tip subordonat. Cele productive constă în livrări de forţă de muncă fizică şi intelectuală globalizatorilor, materii prime, produse fabricate şi prefabricate secundare cu valoare redusă; cele reproductive sunt specifice rolului de client şi de imitator cu funcţii directe sau mascate de reclamă pentru comportamentul şi produsele globalizatorului (moravuri, elemente de civilizaţie alimentară, vestimentară, culturală, arte), accentul imitativ fiind cu atât mai facil cu cât elementele respective sunt mai uşor şi mai ieftin de realizat, în special în formele subculturii (muzică, vestimentaţie, exhibare sexuală, asimilări lingvistice), conforme a cea ce Lenin a numit principiul accesibilităţii. Ca tipuri ale funcţiilor productivă şi reproductivă, sistemele globalizate sunt lipsite de funcţii creatoare; ce-i creator, e aprobat, decis, omologat de sistemele globalizatoare.

XII. Globalizarea României se prezintă într-o formă proprie, chiar originală, ignorată de alte state.

XIII. Premisa autodistructivităţii constă în cazul românesc în vasalitatea continuă a acestui etnom devenit popor devenit naţiune pe parcursul întregii lui istorii, definitorie fiind mulţimea puterilor de vasalizare în succesiune (într-o regiune dată) şi în simultaneitate (prin existenţa românilor în principate/regiuni diferite). Turci, tătari, unguri, greci, francezi, germani, ucraineni, americani, ruşi, evrei decid asupra acestei mase şi a teritoriului ei de existenţă. Toate conducerile – regale şi republicane –, au avut ca misiune asigurarea acestei subordonări. Vasalizările au dus şi la implicarea unor elemente etnice ale vasalizatorilor la vasalizaţi. Deci popor ca sinteză, vor spune unii frumos, popor de corceală, detractorii, o adunătură, Emil Cioran. Zgârii un român şi dai de turc, tătar, rus, ungur, grec, francez, german, evreu, ţigan, sârb, rutean, huţul, cuman, secui, armean, ucrainean, albanez, bulgar.

XIV. Caracteristica subordonării a constat în continuitatea masei supusă discontinuităţii forţei vasalizante: de unde lipsa de unitate psihică, voliţională şi ideologică a poporului pe de o parte, pe de alta presiunea religiilor diferite cu morale diferite: ortodoxie, catolicism, luteranism, islamism, secte. Lipsa de unitate asigură individualitatea regiunilor istorice, ca ansambluri de calităţi şi defecte acceptate şi autoacceptate, într-o mare măsură similare regionalizării chiar şi a celor mai certe etnii europene. Miracolul existenţei acestei unităţi etnice este subordonarea lingvistică a tuturor asimilaţilor, indiferent de rădăcinile lor etnolingvistice.

XV. Încercări de devasalizare au existat, dar insuficient de puternice voliţional, de unde facilitatea cu care au fost suprimate: Alexandru Ioan Cuza, Mişcarea Legionară, chiar vaga încercare a lui Nicolae Ceauşescu, declasată de incultura şi frica atavică a liderului. S-au găsit la timp indivizi şi grupuri din cadrul speciei instituţionalizate formal

ca româneşti care să execute suprimarea: Carol II, Mareşalul, apoi conducerile sovietizate, după al doilea război mondial, în fine, guvernele postdecembriste.

XVI, Vasalizarea ultimă, dezvoltată în cadrul procesului de globalizare, vizează totul. De la ideologie la arte, de la civilizaţie alimentară la comportament sexual şi la moravurile în ansamblu, desigur, totul fiind realizat parţial, penibil, în program bovaric.

XVII. Relevanţă dezvoltării în comunismul sovietizant, apoi în postdecembrism dau coruperea chiar şi a relaţiilor pragmatice, distrugerea, relativizarea sau pervertirea categoriilor vechi de funcţionare a societăţii realizată cu indivizi ai vechii societăţi, distrugerea educaţiei, învăţământului, a ideii de calitate intelectuală, fără a se impune deocamdată un nou edificant.

XVIII. România se prezintă deci ca un model şi prin dezvoltarea ei postdecembristă, produsă, nota bene, în condiţiile unei noi etape din evoluţia endemică a degenerării, dacă nu a agoniei capitalismului impus de globalizatorii ei.

Marian Popa

Atitudini

Exordiu Poetul şi eseistul Mihai Merticaru, din Piatra Neamţ, ne-a trimis de la poalele Pietricicăi o frumoasă scrisoare datată 26 III 2012, din care reproducem aici doar antepenultimul alineat, care sună astfel:

„Deşi ştiu bine că nu publicaţi poezii în revista Spiritul Critic, vă trimit alăturat un sonet care musteşte de spirit critic, gândindu-mă că, din acest motiv, aţi putea face o excepţie, în ciuda discutabilei valori artistice a poemului”.

Găsind că sonetul domniei sale, Unde-s pădurile de altădată?, constituie o mărturie de exemplară atitudine civică şi patriotică şi că „prefaţează” cât se poate de sugestiv textul din paginile ce vor urma imediat (tableta intitulată O molimă numită indiferentism politic), facem bucuroşi excepţia solicitată şi îl publicăm, felicitându-l totodată pe autor pentru demnitatea cu care coboară în agora, pentru admirabila sa conştiinţă politică, conştiinţă pe care, în general, o considerăm a fi mai presus de orice altă instanţă psihică inspiratoare de însăilări lirice ludice, „pur” estetice, în mod programatic străine de existenţa noastră cotidiană, reală, de problemele care frământă mii şi milioane de oameni.

Departe de a-l aşeza pe dl Merticaru pe aceeaşi treaptă, să spunem că este imposibil să ni-i imaginăm pe Eminescu, pe Caragiale, pe Maiorescu, pe Iorga, pe Arghezi, pe un Liviu Rebreanu – dacă ei ar trăi astăzi – stând fără păsare la tot ce se întâmplă în România abominabilelor trădări şi a matrapazlâcurilor fără precedent, puse la cale şi finalizate de politicieni pentru care nu contează decât folosul personal, propria căpătuire.

Nu se poate să stai departe de problemele vitale ale societăţii fără a o – de fapt – parazita, identificându-te aşadar cu o miasmatică vermină.

Unde ne sunt cetăţenii integri, animaţi de idealul păstrării şi valorificării în interes naţional a avuţiilor ţării, de idealul binelui obştesc, de idealul propăşirii patriei, în cadrul propice al marii şi generoasei comunităţi europene?

E timpul ca ei să-şi facă, în sfârşit, simţită prezenţa prin fapte salutare, cu adevărat istorice, dictate de calitatea de cetăţeni ai României. Ciprian Liteanu

Unde-s pădurile de altădată?

Unde-s pădurile de altădată? Şi unde-i şopotul duiosului izvor? Unde-i patria cântecului de dor? Tout s’en est allé en fumée, deodată! Unde îşi mai ţin păsările sobor? Şi unde-i împărăţia minunată a cerbului cu coroana-ncrengată? Toate s-au mistuit ca într-un film horror! Unde este frunza verde ce cântă? Cine-a lăsat munţii României goi? Cine i-a doborât în mişelească trântă? Unde s-au pitulat hapsânii ciocoi ce-au lăsat în urmă doar răni şi puroi? – întreabă codrul din noi şi se frământă.

Mihai Merticaru

O molimă numită indiferentism politic Anul electoral în curs (alegeri locale, în vară, dar şi parlamentare, în toamnă) ne prilejuieşte unele reflecţii şi luări de atitudine în plan civic.

S-o spunem fără înconjur, direct, pe şleau: nu există o mai mare pacoste pe capul unui popor decât aceea numită indiferentism politic. Avem de-a face cu o adevărată maladie, care, din nefericire, în ultimii ani a luat la noi proporţiile unei molime, ale unei epidemii. Indivizii atinşi de această maladie ucigătoare de ţară decad nu numai din calitatea de cetăţean, ci şi din aceea de om, din moment ce respectivul nu mai manifestă normalul interes pentru felul în care este condusă societatea în care, prin forţa lucrurilor, sunt nevoiţi să trăiască. A te dezinteresa de modul de viaţă ce ţi se oferă, de felul în care sunt cheltuiţi de către guvernanţi fondurile băneşti la care ai contribuit, rupându-ţi uneori de la gură, este nici mai mult nici mai puţin decât a renunţa la condiţia de om. Într-adevăr, astfel nu mai eşti un animal politic, adică om (definiţia dată de Aristotel omului, în tratatul Politica), ci devii pur şi simplu un

animal, o biată jiganie. Şi, drept urmare, nici nu i-ai mai putea pretinde societăţii să te trateze altfel decât ca pe un animal, condiţie pe care singur ţi-ai asumat-o, prin atitudinea iraţională adoptată. Asemenea „animale” prost cugetătoare ar putea totuşi să riposteze invocând dezgustul lor visceral faţă de „clasa politică” din zilele noastre, o clasă care nu mai este decât o mare haită de hoţi, de şnapani, de escroci, de profitori adesea sângeroşi. S-a mai văzut însă dezgust, oricât de profund ar fi acesta, care să fie un remediu în favoarea dezgustaţilor? Este oare dezgustul, şi indiferenţa aferentă, o soluţie cât de cât rezonabilă? Nici pomeneală! Dimpotrivă, dezgustul pasiv al cetăţenilor (doar în chip formal cetăţeni!) îi încurajează de minune pe spoliatori, ale căror fapte nelegiuite nu se mai izbesc astfel de nicio opoziţie, de nicio barieră, de nicio oprelişte eficientă. Cetăţeanul demn de cinste, de stimă, călăuzit de o conştiinţă politică reală şi care deci îşi cunoaşte interesele vitale şi drepturile fundamentale, înscrise în Constituţie, ştie că stă în puterea sa să pună piciorul în prag, să se opună cu succes politicienilor veroşi, corupţi, sceleraţi, şi că pentru aceasta de datoria sa este să facă judicios uz, între altele, de puternicul instrument care îi stă la îndemână: votul. Căci, într-adevăr, votul este un act politic major şi, dacă este exercitat în deplină cunoştinţă de cauză şi masiv (= de către mase mari de alegători/cetăţeni), poate duce negreşit la schimbările necesare. Act politic major, votul este deci o datorie de prim ordin a cetăţeanului. Fără votul masiv al poporului, democraţia este o vorbă goală sau o fantoşă la cheremul politicienilor, a acelor nemernici care au cotropit ca o pecingine clasa politică. Pe bună dreptate, în unele state cu o civilizaţie şi cultură avansate, cei care absentează de la vot sunt sancţionaţi usturător, amendaţi. Cum de mai îndrăznesc asemenea „animale” să facă uz de avantajele, de binefacerile traiului în comunitate, dacă nu-şi îndeplinesc cea mai elementară dintre îndatoririle civice? Oare este atât de greu să te deplasezi până la urna electorală, când asta nu-ţi ia nici măcar atâta timp cât ţi-ai scoate câinele de interior la plimbare într-un parc? Nu facem aici propagandă pentru cutare sau cutare partid sau coaliţie electorală, ci una în folosul întregului demos, ale cărui libertăţi şi bunăstare sunt serios ameninţate de flagelul numit indiferentism politic, atitudine şi comportament care nu pot decât să convină inamicilor democraţiei, adică oligarhilor mascaţi şi clientelei acestora.

Este de aşteptat ca barem în ceasul al doisprezecelea cei adormiţi să se trezească şi să facă ceea ce este de făcut. O dată sau de două ori pe an, la câţiva ani o dată, cârmuitor este poporul însuşi, iar salus populi suprema lex est! Lege care, aplicată cu fermitate de milioane de alegători conştienţi de forţa lor, ne poate salva pe toţi. Nichifor Huţupan Dialoguri ne neapărat în contradictoriu Cu Mircea Radu Iacoban, în căutarea unei definiţii a societăţii civile Dialogul are loc tot la domiciliul lui OMEGA POPESCU, al cărui etern interlocutor este ALFA POPESCU. Ei sunt înrudiţi doar prin aceea că împărtăşesc aceeaşi concepţie despre lume şi viaţă şi aceleaşi valori. Neînregimentaţi politic, cei doi nu sunt însă defel apolitici, ci, dimpotrivă, angajaţi trup şi suflet în plan politic, în sensul că urmăresc îndeaproape mişcările şi mişculaţiile în acest plan şi iau public atitudine. Fireşte, ei îşi exercită cu regularitate dreptul de vot, considerând că votarea este o îndatorire civică şi alegându-i pe cei care, după părerea lor, se dovedesc cu adevărat devotaţi slujirii intereselor generale ale ţării. La discuţie asistă semnatarul dialogului, care, însă, nu face decât să înregistreze electronic cele auzite. ALFA POPESCU (scoate ceremonios din mapă şi îi întinde „amfitrionului” volumul Printre (alte) cărţi de Mircea Radu Iacoban): Îţi restitui cartea cu destulă întârziere, fiindcă pur şi

simplu nu m-am putut despărţi uşor de ea. Este o carte încă şi mai incitantă decât sora ei mai mare, apărută în 2009. De altfel, între timp am comandat-o prin fax, de la editură, şi am şi primit-o. OMEGA POPESCU (cu naturaleţe): Felicitări! Merită să ai în bibliotecă o asemenea tipăritură. A.P.: Socot că afirmaţiile făcute de academicianul Mihai Cimpoi în privinţa volumului din 2009 pot fi reiterate aidoma şi cu privire la volumul II, anume că ne aflăm în faţa „unui spectacol intelectual de zile mari”…Mai dă-mi însă niţeluş cartea, te rog, ca să citez exact aprecierile d-lui Cimpoi. (Ia volumul şi, de pe copertă, citeşte cu glas tare, din textul-promo): „Un spectacol intelectual de zile mari, constituit din note de lectură propriu-zise, din glosări, comentarii, însemnări polemice, aprecieri fugare sau profund analitice caracteristice recenziei sau cronicii literare, portretizări în creion, tuş sau cărbune […] Ceea ce impresionează aici, chiar şi pe un lector profesionist precum se consideră criticul, este însuşi modul de a citi care adună – sintetic, sincretic, sinergetic – calităţile unui critic (cronicar) literar, ale unui reporter cultural, unui sociolog şi analist politic. Intuiţia, sigură, îl duce spre aspectul problematic, spre esenţial, spre miezul chestiunii…”. Nimic exagerat în spusele d-lui Cimpoi, toate acestea având acoperire în paginile cărţii. O.P.: Sunt de aceeaşi părere cu tine… Şi deoarece tot menţionează academicianul Cimpoi calităţile de „analist politic” ale autorului, oare nu ar fi nimerit să abordăm un subiect din domeniul politicului, unul sugerat chiar de Mircea Radu Iacoban, în cartea sa? Ceva care interesează şi-n ceasul de faţă. Şi care are nevoie de o definiţie clară. Ce spui? A.P. (după ce reflectează câteva clipe): În ce mă priveşte, aş dezvolta ideea lui Mircea Radu Iacoban, care spune că sunt nişte nulităţi aceia care-l declară pe Eminescu „nul la capitolul gândire politică” (1). Tocmai pe Eminescu, care observase că o întreagă ţară trudea din greu ca să întreţină „pătura de oameni care şi-au făcut din politică o profesie lucrativă”, o pătură de politicieni venali! Al nostru „analist politic” demonstrează în mod pregnant că articolele politice ale lui Eminescu „parcă-s scrise azi”, ele arătând cu degetul şi spre acea clasă politică de azi, coruptă până-n măduva oaselor şi care, cu un cinism nemaiîntâlnit, spoliază ţara. O.P.: Da, ar fi o temă, ba chiar stringentă, dar de ce să discutăm un lucru atât de… indiscutabil? A.P. (contrariat): Faci jocuri de cuvinte, de dragul jocului… Oare nu crezi că este nevoie să discutăm şi să răsdiscutăm o problemă atât de serioasă şi care încă nu şi-a găsit rezolvarea? O.P.: Ba nu cred deloc că tema este de pus la naftalină, însă cum esenţialul l-ai şi spus, aş propune să depistăm în cartea lui Mircea Radu Iacoban o altă temă, poate nu chiar atât de la ordinea zilei, însă importantă, şi în legătură cu care oamenii politici, cât şi politologii şi analiştii politici încă plutesc în negurile unui concept insuficient definit, ori definit de-a dreptul aiurea. A.P. (zâmbind poznaş): S-o „depistăm”, zici? Păi, vorba divinului Blaise Pascal, preluată şi de Noica al nostru, dacă nu ai fi găsit-o deja, mi-ai mai propune s-o căutăm? O.P.: Sigur că am găsit-o… Bănuieşti despre ce poate fi vorba? A.P.: Pot să trag cu… zarul? Probabil că ai în vedere modul în care Mircea Eliade, în revista „Vremea”, din Septembrie 1937, demasca fără cruţare „elita noastră conducătoare”, cu micile sau marile ei afaceri, cu micile sau marile ei bătălii electorale,

cu „micile sau marile reforme moarte”, un text care, citit azi, spune Mircea Radu Iacoban, destramă mitul „mult-prea-lăudatului model interbelic al «democraţiei exemplare»”, despre care şi azi perorează admirativ unii palavragii ignoranţi… O.P.: Bună temă, însă n-ai nimerit-o pe aceea la care mă gândesc eu… A.P.: Atunci să mai fac o încercare şi să mă întorc la Eminescu, cu exclamaţia lui de pomină, dintr-o scrisoare către Veronica Micle: „Ah, politica – este cauza tuturor nenorocirilor din ţara noastră!” O exclamaţie de profundis, care şi azi îşi păstrează, neştirbită, actualitatea, cum însuşi Mircea Radu Iacoban observă… O.P.: Nici de data acesta n-ai nimerit-o! Oare există în această exclamaţie vreun cuvânt care să mai aibă nevoie de o nouă definiţie? Această condiţie ai pierdut-o pe drum. A.P. (exasperat): Hai s-o lăsăm baltă, cu ghicitul. O.P.: Că bine zici, s-o lăsăm baltă cu ghicitul… Am în vedere un text al lui Mircea Radu Iacoban, penultimul din secţiunea „Printre cărţi” a volumului, în care autorul arată… Dar dă-mi voie să-ţi citez nu din pârdalnica de memorie, ci direct din carte… (Ia volumul, îl deschide cam pe la mijlocul acestuia, şi glăsuieşte): „S-ar cuveni meditat mai mult şi mai responsabil asupra chestiunii «Societatea civilă», pentru aşezarea acestui for, necesar şi chiar indispensabil statului de drept, pe baze credibile” (2). A.P. (vrând mai degrabă să-i dovedească amicului său că n-a ocolit nicidecum paginile respective): Aha, textul în care autorul face o descoperire etimologică cu totul uluitoare, cu referire la termenul „societas” ! O.P. (conciliant): Să nu ne lăsăm furaţi de detalii bizare, ci să trecem direct la fondul chestiunii… A.P. (din nou cârcotaş): Din capul locului aş spune însă că noţiunea de „for” nu are ce căuta azi într-o definiţie a societăţii civile, căci unde mai sunt agora vechilor greci sau acel forum al romanilor? Apoi, să mă tai bucăţele şi nu-mi amintesc ce definiţie dă Mircea Radu Iacoban sintagmei „societate civilă”… O.P.: Nu dă niciuna. Şi nici măcar n-a identificat pe undeva vreuna cât de cât satisfăcătoare… Nici pe omniscientul Google, în Wikipedia, nici în vreun Larousse, dicţionar despre care ni se spune că ar ignora („suveran”!) noţiunea de „societate civilă”. Cu toate acestea, într-un Larousse am găsit eu – bună sau rea – o definiţie a sintagmei în cauză: „Société civile, société régie par le droit civil qui a pour objet l’accomplissement d’opérations civiles” (3). Nu-i nevoie de nu ştiu ce putere de discernământ ca să-ţi dai seama că în acest caz avem de-a face cu o definiţie foarte restrictivă a societăţii civile, pentru uzul juriştilor. A.P.: Ceea ce mi-aduc aminte foarte bine este că Mircea Radu Iacoban susţine că utilizarea curentă a termenului se datorează lui Hegel şi că tot cam pe atunci, deci din primele decenii ale secolului al XIX-lea, se „bâjbâie” în căutarea unei definiţii… La care nu vom ajunge niciodată dacă ar fi să-l credem pe suavul îngerolog Andrei Pleşu, citat în acelaşi text al lui Mircea Radu Iacoban: „Este vorba despre o instituţie pe care, de fapt, nu o putem defini (…) e un concept care a devenit un fel de hopa-Mitică” (pp. 245-246). O.P.: Este poziţia ostentativ agnostică a unui taclagiu care se lasă mereu la cheremul „inspiraţiei” instantanee. La Hegel, în ale sale Grundlinien der Philosophie des Rechts, oder Naturrecht und Staatswissenschaft im Grundrisse, dacă avem pacienţa să răzbim prin păienjenişul dialecticii sale spiritualiste, dăm la un moment dat peste o definiţie în bună măsură acceptabilă a societăţii civile, atunci când filosoful scrie că aceasta este „o reuniune de membri, ca indivizi independenţi, într-o universalitate

deci formală, – legaţi prin trebuinţele lor şi prin organizaţia judiciară, ca mijloc de apărare a persoanelor şi proprietăţii, şi printr-o reglementare exterioară în vederea intereselor particulare şi comune ale lor: statul exterior” (4). Precum vedem, Hegel consideră că justiţia este o componentă intrinsecă a societăţii civile, societate în care el nu va ezita să includă şi …poliţia (p. 193, p. 224, p. 225). O dialectică frenetică, „veselă”, îi permite lui Hegel să rişte aserţiuni contradictorii, aflate „la ele acasă” în filosofia sa. Astfel, imediat după ce el ne spune că „sfera societăţii civile se preface în stat” (p.239), filosoful îşi dă drumul pe toboganul unei partituri sibilinice şi susţine că statul este „ceea ce e prim în genere” şi că „în sânul lui abia, familia se dezvoltă ca să devină societate civilă” (ibidem). Tot aşa, întrecându-l în obscuritate pe anticul Heraclit din Efes, al nostru succesor al lui Fichte la Universitatea din Berlin afirmă categoric că societatea civilă „este puterea monstruoasă care smulge la sine omul, pretinde de la el să muncească pentru ea, ca el să fie şi să facă totul prin ea” (p. 229), uitând cu desăvârşire că, într-un paragraf anterior, susţinuse la fel de categoric că „în societatea civilă fiecare îşi este scop” şi că „tot restul este pentru el nimic” (p. 188). A.P.: Aşa cum mi se pare că şi tu ai uitat că eşti traducătorul în româneşte al unui dicţionar englezesc, unde este de găsit o definiţia realmente acceptabilă a conceptului care ne preocupă. Ia dă-mi puţintel dicţionarul acela, să ne amintim ce se spune acolo, în articolul „societate civilă”. (Capătă versiunea în limba română a Oxford Concise Dictionary of Politics, îl deschide la acel articol, şi citeşte): „societate civilă. Este definită ca ansamblul asociaţiilor intermediare care nu sunt nici statul nici familia (extinsă); drept urmare, societatea civilă include asociaţii voluntare, firme şi alte organe corporative. Termenul a fost utilizat cu diferite semnificaţii de către autori diferiţi, începând cu secolul al XVIII-lea, dar principala sa utilizare curentă provine de la Hegel” (5). Tot aici se arată că, dat fiind faptul că regimul comunist dezaprobase „instituţiile societăţii civile” (de fapt le-a desfiinţat cu brutalitate), în urma prăbuşirii comunismului în Europa de Est, reclădirea societăţii civile a apărut ca o necesitate, normală aş spune. De unde şi oportunitatea dezbaterilor pe această temă, inclusiv necesitatea unei definiţii care să mulţumească pe toată lumea, mai ales că, aşa cum opinează dl Iacoban, „funcţionarea Societăţii civile este o condiţie a democraţiei” (p.246). Întreb: te satisface definiţia din dicţionarul oxfordian? O.P.: Din cele discutate până acum, este evident că societatea civilă trebuie definită în raport cu statul. În această privinţă, Hegel a procedat corect, dar inconsecvent, deoarece am văzut că el include în sfera societăţii civile justiţia şi poliţia, instituţii care nu pot fi desprinse de stat fără a încurca iremediabil lucrurile. Aş propune să lăsăm deoparte literatura pe această temă şi să privim atent doar în „cartea” realităţilor economice şi socio-politice. În prealabil, însă, să ne lămurim asupra cuvântului/noţiunii stat. Are această noţiune o singură accepţie, lipsită de orice echivoc? A.P.: Nu, deloc, din moment ce prin stat se înţelege, pe de o parte, un anumit teritoriu, cu populaţia sa, omogenă sau nu din punct de vedere etnic, şi cu forma sa de guvernământ, în cadrul unei anumite orânduiri socioeconomice şi politice. În această accepţie, România, Franţa, Germania, Statele Unite ale Americii, R. P. Chineză, Argentina, Nigeria, Samoa, Indonezia, Qatar etc. etc. sunt state distincte, fiecare cu particularităţile sale. Pe de altă parte, între graniţele oricăruia dintre aceste state (= ţări) se află structurat şi funcţionează un aparat complex, de natură politică, numit puterea de stat sau, pe scurt, stat şi care, în linii mari, cuprinde Parlamentul, Justiţia, Guvernul şi organele sale de păstrare a ordinii publice şi de aplicare a codurilor civil şi penal (poliţia,

jandarmeria), de asigurare a securităţii naţionale sau de realizare a clauzelor unor acorduri statale şi tratate, în afara frontierelor (armata)… O.P.: Pe vameşi unde îi repartizezi? A.P. (ridicând ironic din sprâncene): Îi vezi cumva încadraţi în societatea civilă?! Fireşte că fac şi ei parte din aparatul de stat. Iar acest aparat fiinţează nu doar la centru, „sus”, ci şi „jos”, pe plan local, încarnat în prefecţi, primari, în membrii consiliilor comunale, municipale, judeţene, în poliţia comunitară, în organele locale ale fiscului etc., în întreprinderile economice proprietate de stat, în funcţionărimea plătită de la bugetul statului, în personalul didactic angajat în unităţile de învăţământ ale statului… Şi mai sunt şi pompierii, ş.a.m.d.! O.P.: Ho! În felul acesta nu mai isprăvim cu înşiruirea, cu descrierea, pe când noi avem trebuinţă de o definiţie atotcuprinzătoare, care să ne lumineze. Necesar este să introducem un criteriu…definitoriu, iar acesta mi se pare a fi următorul: ţine de stat orice individ care prestează o activitate în aparatul de stat şi care, drept urmare, încasează o retribuţie cu sursa în bugetul statului, indiferent dacă acest individ este şeful statului sau un pârlit de învăţător la o şcoală primară din Cucuieţii din Deal. Pe de altă parte, toţi cei care îşi trag veniturile de la întreprinzătorii privaţi, ipso facto ţin de societatea civilă, începând cu întreprinzătorii înşişi. Înglobez aici şcolile particulare, fie ele grădiniţe de copii, fie universităţi, ca să nu mai vorbim de ONG-uri, de foruri ca Grupul de Dialog Social, de Pro Democraţia lui Cristian Pârvulescu sau de societăţi ca acelea de protecţie a animalelor, ori de mai ştiu eu ce gazete, reviste, posturi TV, cu condiţia de a nu fi subvenţionate de stat… A.P.: Ce te faci însă cu partidele politice? Sunt acestea instituţii ale statului? O.P.: Numai în cazul în care electoratul le promovează în Parlament. Altfel rămân organizaţii private, urmând să subziste din cotizaţiile membrilor şi din donaţiile adepţilor cu dare de mână. De fapt – lucru esenţial – chiar şi devenit „partid parlamentar”, un partid nu dobândeşte prin aceasta calitatea de component al statului decât pentru acel număr dintre membrii săi mandataţi de votul popular sau pentru cei numiţi în posturi guvernamentale etc. La fel stau lucrurile şi pe plan local. Grosul partidului va continua deci să funcţioneze în cadrele societăţii civile, şi judicios este să nu primească niciun sfanţ de la stat. A.P.: Biserica unde o plasezi? O.P. (fără a sta pe gânduri): Acolo unde-i este locul, adică în mijlocul „turmei” pe care o păstoreşte. Evident, Biserica nu este instituţie de stat. Ar fi şi complet absurd ca „slujitorii Domnului” să fie slujbaşii statului. Printr-un abuz incredibil, totuşi, clericii, care jupoaie câte piei poftesc de pe „oile” lor, sug şi de la ţâţele statului lapte dulce cu nemiluita. A.P. (aproape aparte): Cunosc un oraş din ţară în care de amar de ani s-a deschis un şantier pentru zidirea unei catedrale, clădire ale cărei ziduri se înalţă ca melcul şi, pe deasupra, şi cu dese staţionări. În schimb, preoţii implicaţi în realizarea „Casei Domnului” şi-au ridicat cât ai bate din palme vile arătoase, luxoase, şi circulă plezirist în autoturisme personale de ultimă generaţie, ei, coanele preotese şi odraslele lor, pe când Sfânta Scriptură a lui Hristos le cere să trăiască în sărăcie şi smerenie. Într-o zi l-am auzit pe un enoriaş spunând, cu obidă: „Nu ştiu cum de-i mai rabdă Dumnezeu! Trebuie să fie nişte atei neruşinaţi aceşti popi, ca să sfideze astfel cuvântul lui Hristos… Dar, la urma urmei, şi Dumnezeu e cam delăsător, căci nu înţeleg în ruptul capului cum de El,

creatorul Universului, nu-şi pune ambiţia să-şi ridice cât ai clipi propria-i casă, catedrala asta a cărei construcţie se tărăgănează de atâta vreme, de te şi scoate din răbdări şi te revoltă”. Ce zici, prietene? O.P.: Spun că enoriaşul acesta numai minte de ovină nu are. În definitiv, Biserica este o componentă tentaculară a societăţii civile, una „mega”, care exploatează crunt credulitatea, naivitatea oamenilor. Oricum, José Casanova a pus punctul pe i, atunci când a scris, în 1996: „Religion hat eine Privatsache zu bleiben”. Poziţie cu care filosoful deist Andrei Marga nu este de acord (6), el cultivând un obscurantism sui generis, „elevat”, însă nu mai puţin anacronic, ca să nu spun completely out of date, completely against the contemporary trend of scientific intelligence. A.P.: Am sporovăit, şi vrute şi nevrute, dar definiţia societăţii civile încă nu am formulat-o, limpede şi concis, aşa cum pretinde logica, fie ea şi aceea profesată… profesionist la catedră de dl Marga şi de discipolii săi. Ai o astfel de definiţie? O.P. (scărpinându-se în cap, a pagubă): Am una doar provizorie, care arată astfel: „Societatea civilă este acea parte a societăţii în care indivizii îşi pot valorifica interesele private, aspiraţiile nepolitice, aptitudinile de aceeaşi natură, în concordanţă cu legile elaborate, promulgate şi apărate de stat”. Dintr-un alt punct de vedere, mai restrâns, şi comparatist, s-ar putea spune că „societatea civilă este domeniul fructificării capitalului prin iniţiativa privată, conform principiului eficienţei, pe când statul este domeniul administrării bugetului public conform principiului echităţii, precum şi domeniul elaborării legilor (legislaţie) şi al aplicării acestora (justiţie)”. Ambele domenii sociale specificate în această a doua definiţie sunt condamnate la interacţiune, o interacţiune care însă în practică nu este întotdeauna una corectă din punct de vedere juridic şi moral..

A.P.: Păcat că dialogul nostru n-a fost un… trialog, ceea ce ar fi presupus participarea în persoană a d-lui Mircea Radu Iacoban, care, cu siguranţă, ne-ar fi fost de ajutor în punerea la punct a definiţiei. Vintilă Zada NOTE (1) Mircea Radu Iacoban, Printre (alte) cărţi, Editura DANA Art, Iaşi, 2012, p. 319. (2) Op. cit., p. 247. (Trimiterile ulterioare la această carte vor fi făcute direct în textul dialogului). (3) Larousse, vol. III, Librairie Larousse, Paris, 1966, p. 693. (4) G. W. F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului sau elemente de drept natural şi de ştiinţă a statului, Traducere de Virgil Bogdan şi Constantin Floru, Editura IRI, Bucureşti, 1996, p. 168. (Trimiterile ulterioare la acest volum vor fi făcute direct în textul dialogului de faţă). (5) Iain McLean (coordonat de), Dicţionar de politică, Traducere şi glosar de Leonard Gavriliu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p. 420. (6) Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2011, p. 363.

Punct de ochire Tonuri şi semitonuri „Din tot de nu m-a omorât eu mă culeg”. (Aura Christi) Reiau tema literaturii subterane, samizdat, aşadar tipărită şi difuzată de autori fără ştirea autorităţilor. Mi-ar trebui spaţiul unei cărţi să pot face inventarierea riscurilor fizice şi psihice. Nicăieri în altă parte a Europei de Est, la cehi, la polonezi, la unguri, nu s-a urmărit ca în România, după aşa-zisa instalare a democraţiei de tip Gro(a)za, planul de a fi golită ţara de vârfurile ei culturale. Războiul komintern vs. literatura naţională s-a lăsat cu asasinate; PCR a confiscat literatura, ideologic, dar şi economic, prin desfiinţarea editurilor şi tipografiilor particulare. Teama de represaliile Securităţii intrase în obişnuinţă. Or, teama e sinucigaşă pentru un scriitor. Şi ce represalii, Dumnezeule! Câţi n-au fost culpabilizaţi şi pedepsiţi? Dar şi câţi nu-şi scriau cărţile numai mental, fragment cu fragment, din frică. O frică de moarte. Biblioteci siluite, corespondenţă siluită, jurnale siluite de Securitate, iată bilanţul. Să trimiţi o scrisoare în Vest, să te întâlneşti, pentru o lectură în grup, cu câţiva prieteni, să treci o carte interzisă ori un manuscris subversiv celuilalt, toate s-au lăsat cu privare de libertate. Când o recăpătai cu greu, urmau ofense, umilinţe la locul de muncă, discreditare, controale la sânge, somaţii.

Vocaţia martirajului e rară, deşi, la noi, au vieţuit destui needucabili comunist sau ne-reeducabili. Dar să rişti puşcărie după puşcărie nu-i simplu. Devii din ce în ce mai precaut, mai prudent, mai ales când ştii bine că securiştii ies la fishing de oameni chiar în cercul tău mic de prieteni, când ai semne că amicii mai dexteri din punct de vedere social au semnat pactul cu diavolul, ca să treacă puntea spre publicare. Cui nu i-a fost frică de delatori? Pe cine să fi contat pentru difuzarea textelor? Pe prieteni care nu-ţi mai erau de fapt prieteni? Nu visa nimeni să iasă din comunism altfel decât emigrând. Iar să mori fără să publici niciuna dintre cărţile pregătite pentru tipar nu-i un gând reconfortant. Aşa că îţi impuneai singur restricţii, te autocenzurai şi aşteptai, singuratic şi răbdător, să ţi se publice manuscrisul. Aşteptai şi tăceai. Unde şi cum să publici clandestin? Cu ce? Cu maşina de scris declarată la Miliţie şi cu „amprentele” ei luate de ofiţeri anume şcoliţi pentru treaba aceasta? Petre Pandrea în memorii (cf. Soarele melancoliei) susţine că între 1958-1959 „s-a făcut vânătoare de manuscrise”. Lui i s-au confiscat 5 000 de pagini. Om de stânga, avocat pledant în procesele comuniştilor, a executat, în pofida acestui fapt, detenţie lungă: a stat închis la Malmaison, Piteşti, Văcăreşti, Craiova, Aiud, Ocnele Mari, Uranus, între ’48 şi ’52, 1670 de zile, fără judecată, fără condamnare oficială; arestat din nou în ’58, a mai făcut 1630 de zile de puşcărie, până la graţierea din 1964. N-a fost ajutat de „lichelele fanatizate” (cum le spunea neacomoda[n]tul mandarin vahah) din USR, în frunte cu „Imoralea”, nickname pentru Ralea. Dimpotrivă. Primit în Uniune imediat după 23 august ’44, e scos după arestarea din ’48, reprimit în noiembrie ’52, eliminat iarăşi după cealaltă arestare, din ’58… Şi cât s-a zbătut să-şi vadă tipărită cartea despre Brâncuşi! Le-a cerut ajutor, naivul, lui Eugen Ionescu, dar şi lui Petru Dumitriu, scăpat cu fuga din lagărul comunist. Ambele scrisori au ajuns drept la Securitate, nicidecum la destinatari. Şi dacă cei de stânga erau acuzaţi de derapaj ideologic şi sancţionaţi, cât de vulnerabili erau cei cu biografie „pătată”. Ţuţea era urmărit sistematic şi tenace, percheziţionat la răstimpuri. În Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete, 2011, Andrei Pleşu notează: „Noica a fost urmărit în continuu, până la moarte. Urmărit nu oricum, nu rutinier, ci ca un obiectiv militar, ca un personaj important şi primejdios” (p. 32). Era un risc enorm să predai o carte la editură şi să fie considerată greşită ideologic. Dar să-ţi propui s-o tipăreşti camuflat? Puteai conta pe prieteni loiali, „neînrolaţi” în front? Dezbinarea dintre scriitori a contribuit esenţial la inexistenţa literaturii samizdat. Chiar redactorul de carte te putea turna la Secu. El preda acolo dactilograma, cum a făcut Z. Ornea cu o carte a lui Noica. Şi mai vorbim de calitate umană la „Zigu”, ba chiar de ruşinea de a nu fi fost primit cu onoruri în Academie. Ba este o absenţă meritată după această derivă morală. Ştiu dintr-o conferinţă a Isabelei Vasiliu-Scraba (din ianuarie 2011, în cadrul conferinţelor Criterion – serie nouă, Biblioteca Metropolitană Bucureşti, sala M. Eliade) că Alexandru Elian îi bloca manuscrisele lui Noica, făcând – confidenţial! – multe referate negative. Exasperat de acest tip de turnătorie amicală, Noica, om cu „pension” 6 ani, cu DO – zece, a spus: „Tot n-are operă, să-şi publice referatele la cărţile mele”.

Romulus Vulcănescu, eminent etnolog al culturii, a fost arestat şi torturat, condamnat într-un proces înscenat, pentru simplul motiv că aparţinea familiei Vulcănescu. Evita să vorbească despre acest episod; nici despre Mircea Vulcănescu, ucis în închisoare, nu vorbea. Recunoaşterea a venit postum: membru al Adademiei. Dar când a împlinit 70 de ani, interviul luat de Petru Ursache n-a putut să apară în „Cronica”: s-a opus ideologocratul Ion Ţăranu, din motive de dosar, pesemne. Părintele Calciu şi Marcel Petrişor au fost aruncaţi în închisoarea Jilava dintr-o maşină de transportat pâine. Scria pe ea PÂINE. De citit şi de recitit Cumplite încercări, Doamne! (Anii de ucenicie ai temniţelor comuniste), editura Christiana, Bucureşti, 2011. Şi de ce a trebuit să treacă prin detenţie Alice Voinescu? Să fie desconsiderată, blamată, umilită? Cultura sa temeinică, deschiderea filosofică recunoscută peste graniţă deranja pe inculţii care diriguiau cultura? De altfel, cenzorii care au activat contra culturii naţionale epurând-o au ajuns ministeriabili. Chiar în Ministerul Culturii! Ghilotina N. Moraru, ghilotina Răutu, ghilotina Sorin Toma executau non-stop, te amuţeau rapid. Singura scăpare în anii proletcultului era că mai cădeau din prezidii, că vreo plenară îi mai zăticnea din şefie. Plenara din ’57 l-a debarcat pe Chişinevschi, căruia i-a luat locul „Cameleonea” Răutu, căruia mai apoi i-a luat locul Popescu-Dumnezeu… Altă plenară, din ’58, l-a dat jos de la „Scînteia” pe Sorin Toma. Unii, ca Ştefan Voicu, nimereau, cum zice zicala, din brânză în smântână. De la „Lupta de clasă”, Voicu a reapărut ca redactor-şef la „Era socialistă”. N. Moraru (judecând după luările la cuvânt, ura cultura la fel ca Dr. Joseph Paul Goebbels), redactor-şef la armele de luptă „Flăcăra” şi „Viaţa Românească”, a trecut, după 1954, la „Narodnaia Rumînia”, lunar pentru străinătate. De ce în limba rusă, ştim. El, Moraru, punea permanent problema „lipsei de ascuţime a luptei de clasă”. Şi dăi şi luptă ideologic, de-o speria şi pe Nina Cassian. Când s-a întors roata dinspre URSS, a declarat vioi: „Nu ne placanim în faţa nimănui”. În iunie ’52, povesteşte un student al lui Al. Graur, profesorul a fost scos chiar din examen, pe motiv că analizase altfel tezele lingvistice ale „marelui lingvist” Stalin (victime colaterale: Al. Rosetti. I. Coteanu, Jacques Byck şi, la Iaşi, Gh. Ivănescu şi slavistul Al. Zacordoneţ, basarabean). Noroc că în ’53, „geniul tuturor timpurilor, înţelept al omenirii muncitoare, marele, slăvitul I. Vissarionovici Stalin” muri. Nu chiar imediat (Cursul scurt de istorie a PC(b) al URSS recomanda în continuare eliminări de sceptici, oportunişti, capitulanţi, trădători), dar modelul sovietic intra în oarecare umbră. În scurt timp însă s-au făcut „propuneri pentru retragerea lucrărilor pătrunse de cultul personalităţii”. Şi tot atunci s-au retras „materiale care conţin injurii la adresa conducătorilor iugoslavi”. Aşa că articolul lui Sami Damian, Mocirla literară a tito-fasciştilor, apărut în „Contemporanul”, 9 nov. 1951, a ieşit din actualitate. Cărţile erau reabilitate (sau nu) ca şi oamenii. Existau cărţi nefrecventabile, existau autori nefrecventabili. Mulţi au rămas pedepsiţi până la sfârşit. „Atenţie, fascişti!”. Culmea e că sunt şi acum detectivi preocupaţi să găsească „fascistul” din Eminescu, din Eliade, din Cioran, din Bernea… Să dai cobreslaşului la cap, la oase era sport preferat şi de Miron Radu Paraschivescu şi de Eugen Jebeleanu, iar contribuţia aparatului ideologic la patologia socială a fost copleşitoare. Şi mai periculos a fost după ce Plenara din ’58 a pus „problema lucrărilor fără valoare ştiinţifică sau artistică”. Asta nu mai avea caracter strict politic. Apăruse formula „fără talent”, perpetuată în cazul Goma până în prezent. Titus Popovici a folosit-o cu sete, din vârful ierarhiei de partid, contra lui Nicolae Breban.

Ce făceau scriitorii? Erau atenţi să nu se trezească etichetaţi reacţionari, sabotori ori pesimişti de către cei inspiraţi de „clocotul vieţii contemporane”. Al. I. Ştefănescu, director ESPLA, viza continuu „nivelul ideologic scăzut al autorului”. În acest context, să fi căutat cu lumânarea necazul, tipărind clandestin? Mai erau atenţi scriitorii cum îi contracarau băştinaşii pe moscoviţii Leonte Răutu, Leon Tismăneanu, Valter Roman, Miron Constantinescu. Pândeau căderi de portrete şi de avioane. O întrunire la Moscova a partidelor frăţeşti le-a purta ghinion semnatarilor unui „Manifest al Păcii”: în gravul accident aviatic, a fost cât pe ce să-şi piardă viaţa „Malvolio” Răutu. În 1957, Emil Bodnăraş a convocat şefii de redacţii din edituri şi le-a ordonat: „De azi înainte nu mai deschidem umbrela la Bucureşti când plouă la Moscova”. Început de „Dezgheţ”, perceput ca speranţă, ca ieşire din canonul jdanovist? Poate. Sperau să nu fie criticaţi că nu-l adânciseră pe Jdanov, aşadar nu erau îndeajuns clarificaţi. S-au înşelat: regimul comunist a continuat să demoleze valori, să le împingă peste graniţă, desţărându-le. Mereu propagandiştii de două parale au fost preferaţi profesioniştilor, marginalizaţi cu sistemă. Gheorghiu-Dej, fost electrician la atelierele CFR Griviţa, era de părere că nu muncitorii, ci intelectualii au produs „dezordinea”. Care intelectuali? Ioşca Chişinevschi, fără liceu încheiat, finanţistul László Luka, Gh. Apostol, fost turnător, ministrul Armatei, Leontin Sălăjan, fost lăcătuş… Iată de ce se căutau pentru cultură şefi lipsiţi de cultură: să poată fi conduşi lesne. Povesteşte N. Gheran în Oameni şi javre că „Bănuţă venea din neant”. Ilegalist cu puşcărie, muncitor la Uzinele Griviţa, fusese numit şef la gazeta „Lupta CFR” şi apoi la Editura pentru Literatură, peste altă ilegalistă cu puşcărie, Ilka Melinescu. Conflictul dintre partenera de bridge a Martei Drăghici şi colegul de atelier al lui Sălăjan a făcut ca EPL să se despartă de nou înfiinţata Editură pentru Literatură Universală, aşa că bătălia generalilor Al. Drăghici şi Leontin Sălăjan pentru protejaţii lor s-a încheiat cu pace. Ilka venea de la Paris cu cărţi bune, noutăţi occi. Întrebată de Al. Balaci (aflat în subordinea ei): „De ce nu onoraţi şi poporul muncitor cu asemenea delicatese?”, protoelitista i-a răspuns: „Profesore, nu a sosit momentul, poporul să deguste mai întâi litera alfabetului şi apoi să i se ofere desertul”. Desert rezervat aparatului. Să mai amintesc că, în ciuda dosarului fără scamă, Ion Bănuţă a fost debarcat de la EPL, după 12 ani de activitate, din pricina antologiei de poezie a lui Manolescu şi trimis la „Albina”? Soarta celor care nu erau precauţi ideologic! Toţi trebuiau să se supună scopului „unei îmbunătăţiri şi ridicări a nivelului deservirii culturale a oamenilor muncii”, cum perora Mizil, de la tribuna PCR, în ’65. În 1968, Blaga era încă „nerecomandabil” la Universitate. Poemele lui circulau printre studenţi în copii dactilografiate. În paranteză fie spus, cititori de literatură samizdat au fost: Arghezi era tras şi el la indigo, după ce a fost interzis ca „putrefact”. Ileana Mălăncioiu povesteşte, în Exerciţii de supravieţuire (Polirom, 2010), că din cauza titlului lucrării de licenţă, Locul filosofiei culturii în sistemul lui Lucian Blaga, a fost notată cu 9. Decanul Tudor Bugnariu s-a ales cu vot de blam pentru că propusese titlul. Au acuzat-o că nu prezenta garanţie dacă după 5 ani de filosofie marxistă a ales aşa ceva. La fel am păţit şi eu în’67, alegând subiectul N. Iorga, istoric literar. Dicţionarul de literatură română contemporană de Marian Popa abia a primit viza în 1971: a aşteptat un an, pentru că inclusese 34 de scriitori născuţi în Basarabia. Basarabeanul Paul Goma n-a trecut la tipar: nici cu Ostinato (două versiuni predate la EPL în’ 69 şi-n’ 71) nici cu Uşa, la Cartea Românească. Obiecţii? „Erotism abuziv”,

„ironii la adresa vigilenţei de clasă”. Nu periai textul de pasaje „injuste”, nu obţineai viza. Trebuia să fii pe deplin de acord cu cenzorii. Revenit din Franţa, Goma cultiva scriitori tineri ca Virgil Tănase, Virgil Mazilescu, Florin Gabrea, Cezar Ivănescu, „nemulţumiţi” de „Direcţia Presei” şi „de oficialităţi în general” (după o sursă Secu, v. Paul Goma, Culoarea curcubeului ’77, Cod „Bărbosul”, pag. 355). Ocupau, împreună cu Gabriel Dimisianu, redactor-şef adjunct la „România literară”, două mese unite la Casa Scriitorilor. Cred că şi-n Academia de sub pământ de la Ocnele Mari (nume dat de prozatorul Ion Iovescu) se putea vorbi mai liber, fără să ţi se capteze spusele, ca în restaurantul lui Shapira. De Cezar Ivănescu cenzorii s-au disociat, acuzând „stările tulburi” şi „viziunea sumbră”. Incomozii fără credibilitate la organe se antrenau în disimulare. Erau atenţi la contextul când vitreg, când ceva mai lax, ca să-l fructifice, de unde un permanent calcul al oportunităţii: „Nu-i oportun!”, spuneau cenzorii, schimonosindu-le cărţile, schimbându-le titlul, disecându-le, făcând ecorşeuri pe texte. Mihai Ursachi, după anii de Fort 13, a fost ţinut în fel şi chip sub observaţie. Prin iubită, fiică de colonel Secu, prin amicii care-i beau vinul şi-l şoptileau la Securiţica… Alianţe şi strategii în lipsa unor susţinători loiali? Monstruoasa coaliţie Securitate-Cenzură a luat măsuri din ce în ce mai restrictive ca scriitorul să nu devieze de la „făgaşul socialist” şi să servească paranoiei lui Ceauşescu. Şi mai era cenzura de intimidare (se atribuiau sensuri altele decât voise autorul), ca să se ajungă la grafofobie: să te temi că ţi se pune-n cârcă şi ce nu gândiseşi. Şi ce mulţi erau cenzorii semi-oficiali după desfiinţarea cenzurii DGPT! Exact cum spunea sloganul adus la cunoştinţă lui „nea Nicu” de Şt. Aug. Doinaş, în şedinţa din 13 martie ’81: „Cenzura a murit, trăiască cenzorii!” La care Ceauşescu a replicat meditabund: „Îmi pahre hrău că am desfiinţat-o”. „Aştept să obosească nedreptatea”, spunea Tudor Vianu în anii cincizeci. N-a obosit până la sfârşitul dictaturii prin gloanţe; nu altfel, printr-o revoluţie de catifea. Armata de propagandişti-cenzori sau de cenzori-propagandişti, cum vreţi să-i numiţi, a acţionat cu zel. Ţine numai de „laşitatea la români” faptul că n-a existat o importantă literatură-samizdat? Mulţi s-au opus cu demnitate, exemplar, răului. Şi oricât s-ar cârcoti, avem o importantă literatură de sertar, de rezistenţă şi de supravieţuire prin scris. Regret cărţile nescrise sau cele scrise doar în mintea autorului lor. Dar gândiţi-vă câte cărţi n-ar fi putut să apară dacă nu sucomba regimul ceauşist. Ideea lui Virgil Diaconu de-a aduce în discuţie literatura-samizdat este salutară. Să de-construim amnezia! Magda Ursache

Lecturi fidele

Pe marginea apologiei Omul din Calidor de Petru Ursache Editura EIKON din Cluj-Napoca a distribuit în librării, anul acesta, volumul OMUL DIN CALIDOR de Petru Ursache, reputat estetician şi istoric literar ieşean, autor, între multe altele, al unei excelente Introduceri în opera lui Mircea Eliade (1). „Omul din Calidor” (de ce cu C [cum stă scris de peste 160 de ori în carte, luând în calcul şi „mansarda” paginilor din dreapta cotorului], şi nu cu c, nu pricep, de vreme ce calidor nu-i nume de cătun/sat/târg, ci numele dat unei părţi exterioare a casei de tip rural, ceva între marchiză/cerdac/pridvor, în niciun caz doar prispă, şi nici verandă, şi mai ales nu coridor/culoar, deşi cu acestea din urmă cochetează… asonant!) este, fireşte, Paul Goma, autorul scrierii Din calidor – o copilărie basarabeană, Paul Goma, arhicunoscutul disident român 100% din anii dictaturii ceauşiste (procentaj ce se referă atât la calitatea sa de adversar al sistemului comunist, cât şi la aceea de român), Paul Goma cel care din

1977 trăieşte în exil, la Paris, deloc pe roze (cum i s-ar cuveni), ci mai degrabă ca un fel de paria, situaţie absolut inadmisibilă. Cartea lui „Herr Professor” (cum îi spune deferent lui Petru Ursache soţia sa Magda, apelativ adoptat şi de alţii, inclusiv de subsemnatul) este o apologie în sensul bun al cuvântului, una însă justificat polemică la adresa tuturor acelora care îi contestă lui Paul Goma îndeosebi talentul literar, adică o înzestrare pe care el o are din plin, aşa cum eu însumi am căutat să demonstrez în eseul Paul Goma, maestru al prozei autobiografice (2). În conştiinţa publică au rămas totuşi aprecieri mai mult decât îndoielnice cum sunt acelea lansate de dl Nicolae Manolescu („veleitar”, „manierism”, „precaritatea talentului”, „a scris toată viaţa o singură carte, în versiuni doar superficial diferite”, „penibil antisemitism”) [3], ori ca acelea puse în circulaţie de Alex. Ştefănescu („textele lui Paul Goma…rămân în esenţa lor neliterare”, „lui Paul Goma poezia îi lipseşte structural”, „marcat de narcisism”, „limbaj descalificant”), brav critic şi istoric literar care la un moment dat trage următoarea concluzie, de un sarcasm deplasat: „În zadar au făcut de gardă atâtea personalităţi în jurul statuii idolatrizate. Dărâmătorii de statui nu şi-au atins scopul, dar statuia însăşi, din cauza unui secret viciu de structură, a început să se sfărâme. În cele din urmă s-a prăbuşit cu totul şi s-a transformat într-un morman de moloz” (4). De datoria exegetului/apologetului ar fi fost deci să atace punct cu punct asemenea aserţiuni dubioase, şi să le anihileze, mai ales dat fiind faptul că Herr Professor porneşte promiţător de la un sollen kantian, deci de la un imperativ moral indiscutabil, scriind: „Paul Goma trebuie să-şi găsească locul meritat cu prisosinţă printre valorile cele mai înalte ale spiritualităţii româneşti” (5). Din nefericire, însă, autorul apologiei n-a depăşit „faza întrebărilor, a tatonărilor”, după cum singur o recunoaşte de la bun început (ibidem). Îi reuşeşte mai bine, în schimb, încercarea de a ne arăta că „însăşi viaţa trăită a lui Paul Goma este o capodoperă” (p.13), decât că o carte sau alta se bucură de acelaşi statut, al capodoperei, în ciuda comparaţiilor cu F. M. Dostoevski, Aleksandr Soljeniţîn, Ion Creangă sau cu Ionel Teodoreanu, aceasta din urmă fiind însă una forţată. Analizele sale, cam sumare, şi neinspirate, nu prea ne conving, mai ales pentru că Petru Ursache nu a ştiut să aleagă fragmentele-mostră cele mai potrivite. Tratând despre scriitura lui Goma, despre stilul său atât de personalizat, atât de original, Herr Professor s-ar fi putut amuza copios, în subsidiar, în legătură cu ridicola afirmaţie a lui Alex. Ştefănescu că Paul Goma a scris „cărţi asemănătoare între ele stilistic” (6), ca şi cum nu s-ar cunoaşte spusa celebră a lui Buffon, Le style c’est l’homme, criticul şi istoricul literar în chestiune pretinzându-i cumva prozatorului un style toujours changeant, ceea ce ar presupune un scriitor cu o patologică multiplă personalitate, ca acelea descrise de psihiatri. Să schimbăm acum registrul şi să spunem că nedumereşte foarte tare faptul că, din viaţa-capodoperă a lui Paul Goma, apologetul său a omis cu desăvârşire episodul candidaturii acestuia la funcţia de preşedinte al României. Omisiunea aceasta, în afară de faptul că ne face să ne gândim la o amnezie cu totul particulară, dacă, pe de altă parte, o coroborăm şi cu unele deficite în informaţia referitoare la „biografemele” scriitorului, are o singură explicaţie plauzibilă, şi anume aceea că din bibliografia parcursă de autorul volumului OMUL DIN CALIDOR au lipsit cele 5 jurnale (Jurnal american [1978], Jurnal de ziuă scurtă [1994], Jurnal de aşteptare [1955], Jurnal de expulzat [1995], Jurnal de casă nouă [1955-1996]) adunate de „Omul din calidor”, după ce le-a găsit, în volumul Alte jurnale (7). Jurnale din care Herr Professor ar fi putut afla multe din

perioada de un an şi jumătate în care eroul panegiricului său a fost, voluntate sua, implicat în respectiva campanie electorală, dar şi o mulţime de alte lucruri, privind bunăoară concepţia sa despre jurnal (temă căreia, în volumul OMUL DIN CALIDOR, i se consacră un vast capitol intitulat Bătălia pentru jurnal), dar şi reflecţii interesante ale lui Goma privind opera sa în general, ca, de exemplu, în însemnarea datată „Luni 20 februarie 1995”, din care citez: „Încep ziua – şi săptămâna – cu cele mai bune intenţii: să scriu la chestie, însă de pe acum simt că n-am să scriu./ Pentru luminosul motiv că nu am ce scrie./ Din acelaşi, cu toate că mi-am stricat banii cumpărând un microfon (150 franci) şi cinci casete (40), n-am înregistrat decât… intenţiile (nobile) de a înregistra./ M-am repetat de la o carte la alta (iar faptul că o remarcam în scris nu scuză chiar toate repetiţiile), vine o vreme când trebuie să te opreşti (din repetiţii)” (p.178). Aspect sesizat cu răutate şi de N. Manolescu. Semnificativă este apoi şi însemnarea datată „Duminică 27 august 1995”, de unde vedem că, drept efect la reacţiile semenilor, Goma a ajuns să se cunoască mai bine pe sine, şi să ia măsuri în consecinţă. Spre exemplificare, extragem următoarele rânduri: „Începând cu acest jurnal, trebuie să învăţ… contrariul unui jurnal: să mă tac; eu pe mine. Să nu aştern pe hârtie chiar totul, tot ce ştiu, tot ce gândesc, cred; tot ce mi s-a-ntâmplat, ce mi s-a spus, tot ce am răspuns eu… Are să fie un exerciţiu dureros, tardiv şi nu cred că voi izbuti – dar este absolut necesar să încerc. Altfel nu merge. Adevărat, o întâmplare neplăcută, o vorbă ofensatoare ori doar deziluzionantă (te aşteptai la altceva – la contrariul), pusă pe hârtie te doare mai puţin, pentru că te-ai uşurat de ea. Dar nu mai trebuie – în împrejurările de faţă, să aştern pe hârtie chiar totul-totul./ Prin această <discreţie> (dar este?), îi absolv pe cei din jur de… temerea de a fi <puşi în jurnal>” (p.239). Aşadar, l’aspiration d’être élu Président… oblige! „Omul din calidor” se sileşte să corespundă, pe cât îl lasă blestematul de temperament, condiţiei politice asumate. Cu adevărat formidabil este însă faptul că, în toi de campanie electorală, Paul Goma şi-ai săi se trezesc expulzaţi din locuinţă (motivul, diaristul ni-l divulgă cu francheţe: „pentru neplata chiriei doi ani”, p.236), aşa că timp de câteva luni de zile se adăpostesc pe unde pot, în cele din urmă la un hotel numit „Baudelaire”, până ce Primăria Parisului îi repartizează un mic apartament, în „27-29 rue Bisson, arondismentul 20 din Paris, cartierul (celebru…) Belleville” (p. 272).

Iată un scurt bilanţ autoironic dresat de Goma în ziua de luni 2 octombrie 1995, zi în care el împlinea 60 de ani: „Am şaizeci de ani, o nevastă, un fiu de 20 de ani, 36 de cărţi scrise, candidez la preşedinţia României – şi sunt pe drumuri” (p. 252). Cauzele pentru care, în cele din urmă, Paul Goma a renunţat la candidatură, el le expune detaliat şi metodic, într-o lungă scrisoare, pe care o reproduc aici în întregime, fiind cât se poate de instructivă: „Paris 11 septembrie 1996/ Către compatrioţi, (8)/ A venit momentul să declar: nu mă mai consider candidat la alegerile prezidenţiale din România acestui an 1996. Nu am nicio şansă, iar menţinerea candidaturii ar perturba (nu cu mult, recunosc) opoziţia. / De ce îmi retrag candidatura depusă la 21 martie 1995?/ 1. În douăsprezece luni nu am izbutit să tezaurizez decât ceva mai mult de o sutime (!) din cele 100.000 adeziuni necesare oficializării candidaturii (faceţi Dvs. calculul – veţi afla câte…);/ 2. Dacă ciocoii vechi şi noi (comunişti ruşinoşi, securişti deghizaţi, activişti extrem de activi etc.) m-au agresat după aşteptări, cu mijloace cunoscute de decenii – mărturisesc, m-au surprins atacurile opoziţiei, violente, lipsite de inteligenţă. Chiar de a doua zi, Horia

Rusu mi-a prezis un eşec răsunător (ce gură de aur!), iar Corneliu Coposu a găsit suspectă candidatura unuia <aflat de prea multă vreme în afara ţării> – a comparat cei 18 ani ai mei <în afara ţării> (ce expresie bine aleasă: ai zice din dotarea Securităţii eterne) cu cei 55 ai lui Ion Raţiu, la Londra, din 1940, aflător cum nu se poate mai <înăuntrul> patriei;/ 3. Scopul, de altfel mărturisit al Programului: de a provoca o tresărire (de ce nu: o deşteptare) a românilor, spre o dezbatere la înălţimea ce o merită, după cinci decenii de strâmbătăţi, de suferinţe; de a-i determina pe candidaţii din opoziţie (chiar şi pe cei din Comitetul Central al P.C.R.) să-şi structureze programele, nu pe numărul de poduri construite (dar bine-nţeles că este mare nevoie de poduri – ba chiar şi de şosele), ci pe problemele redresării naţiunii şi a omului din comunitate: integritatea teritorială, justiţie faţă de victime (şi de călăi), reabilitarea instituţiilor şi a structurilor distruse de comunism: familie, învăţământ, sănătate – de asemenea, posibilitatea pentru români de a se pronunţa în libertate, în cunoştinţă de cauză asupra chestiunii monarhiei constituţionale./ Or, nu s-a semnalat nicio dezbatere de idei – în sensul imaginat de mine: candidaţii (vorbesc numai de cei din opoziţie) s-au cantonat într-o fricoasă atitudine a celui ce nu vrea să-l supere pe Alegătorul Suveran – cel care-i dă votul (aşa cum, înainte de ’89, partidul îi dădea: ulei, săpun, ba chiar şi funie!).// Fără legătură cu această ultraprovincială (şi violent reacţionară) concepţie, dinspre Casa Regală au venit semnale dintre cele mai îngrijorătoare – fireşte, nu pentru Rege – pentru România. Or, cine a binevoit să citească Programul prezentat de mine, la 21 martie 1995, a înţeles că pledam pentru reîntronarea Regelui. Nu mai pledez.// Acelor români care s-au declarat susţinători cu sinceritate ai Programului – şi mulţi dintre ei cu satisfacţia de a-şi putea prezenta, nu doar opţiunea între da şi nu, ca în momentul votării – ci motivaţia atitudinii lor – le mulţumesc din inimă, îi felicit pentru modul nealterat de a gândi, de a simţi, de a vedea viitorul României. Acestora le sugerez să se mute cu speranţa la un alt candidat al opoziţiei anticomuniste./ Ceea ce nu înseamnă deloc arătare spre Emil Constantinescu – geologul blandian, acela carele, gândindu-se la viitoarea echipă, nu are în vedere, mai întâi, un prim-ministru, un ministru al Economiei, al Sănătăţii, al Agriculturii – nu!; ci, pe … şeful serviciilor de informaţii, în persoana lui Măgureanu! Acestui securist anticomunistul Constantinescu (dimpreună cu anticomunista Zoe Petre, fiica lui Condurachi – alt anticomunist notoriu) i-a creat o catedră la Universitatea bucureşteană./ Ceea ce ar însemna că arăt discret înspre Nicolae Manolescu…/ Adevărat, are şi el mari păcate: imediat după Prima Mineriadă i-a luat lui Iliescu un interviu (în care i se adresa cu Omul – cu o mare…); l-a însoţit pe acelaşi Iliescu în vizita oficială din Coreea (de Nord?); în vremea din urmă s-a arătat favorabil unui <cartel> cu partidul lui Petre Roman (el fiind literat, nu geolog, a găsit un termen mai îmbrobodit decât coaliţie)… N-aş merge în slăvirea calităţilor lui Manolescu până unde a mers Monica Lovinescu, citez: <N-a fost membru de partid”, şi nu doar fiindcă eu am fost (nembru)[sic!] din 22 august ’68 până… a treia zi – ci pentru că această colosală însuşire (alt citat, indirect acesta, tot din Monica Lovinescu) nu-l împiedicase deloc (dar deloc!) pe criticul literar N. Manolescu să scoată în 1965, împreună cu proletcultistul Dumitru Micu, proletcultistul volum: Literatura română de azi. 1944-1964; ne-membria de partid nu-l împiedicase să scrie ruşinos, scandalos de elogios despre cărţi ale călăului culturii române din acel prezent: Dumitru Popescu-Dumnezeu, despre inexistentul literator – dar vajnic activist – Dinu Săraru, ca să nu mai vorbim de tăcerea asurzitoare păstrată în timpul Teroarei Comuniste de <Directorul de

conştiinţă Manolescu” (başca ne-membru de partid!) – tăcere ce nu a durat, ca la ceilalţi grozavi-rezistenţi-prin-cultură cu bilet de voie de la Brucan pân la 22 decembrie ’89 – ci până în martie-aprilie 1990, când a devenit şeful României literare. După ce a polemizat cu Paler şi cu Eugen Simion – el apărând <neimplicarea politică a scriitorului> – intervievându-l pe Iliescu (şi legitimându-l pe criminal şi pe impostor) a avut revelaţia politicii! Atunci a descoperit că poate scrie chiar comentarii politice – el, apoliticul (dacă n-a fost membru de partid…)./ Dar, vorba mult-citatei Monica Lovinescu: <Ai altul mai bun? N-ai!>/ În comparaţie cu Constantinescu, Manolescu este un bunişor candidat. Nu va fi el preşedinte ideal, dar măcar are o inteligenţă normală – spre deosebire de Constantinescu. Apoi: nu este trepăduşul Blandienei şi al Măgureanului, nici trista improvizaţie a strategiei de senectute a regretatului Coposu./ Îi salut pe toţi cei ce m-au susţinut, pe cei care nu m-au susţinut – pe toţi cei ce, votând pentru un candidat, se vor gândi, mai întâi la România, abia apoi la <situaţia> promisă lor de cutare candidat./ Pe curând – la alegerile viitoare (în anul 2000? – la sfârşitul lumii?)!/ Până atunci, pentru că tot n-avem altul mai bun (am citat, pentru ultima oară, din Monica Lovinescu), să ne gândim la Nicolae Manolescu./ Paul Goma” (pp. 318-320), Şi ce avea să scrie Nicolae Manolescu, nu prea târzie vreme după aceea? Citez: „Goma este însă un erou prea mic pentru un război atât de mare. Dincolo de inexactităţi, minciuni şi procese de intenţie, Jurnalul e opera paranoică a unui autor bolnav de mania persecuţiei” (9). Halal recunoştinţă! Sunt sigur că Herr Professor va face grabnic rost de volumul Alte jurnale, ca să umple golul de circa 5 ani lăsat de exeget în viaţa-capodoperă a „Omului din calidor”. Va găsi acolo ştire şi despre o Scrisoare către Ursachi, cu siguranţă interesantă pentru Magda U., care actualmente migăleşte la un roman al cărui personaj principal este tocmai excentricul cavaler de Ţicău.

Cât priveşte acea descoperire epocală, că „potrivit unei informaţii scrise de la 1810, deci după un secol de ocupaţie rusească, în Basarabia erau 3000 de evrei” (p. 232), cred că nu este deloc nevoie să-i explicitez aici băbeşte lui Herr Professor în ce anume constă eroarea strecurată în rândurile ce am reprodus. Cine s-a făcut vinovat de această inadvertenţă cu ochi şi cu sprâncene, asta-i altă poveste. Leonard Gavriliu

NOTE (1) Prima ediţie a apărut în 1993, la Editura „Coresi” din Bucureşti, cu supratitlul Camera Sambô, iar ediţia a III-a, „revăzută şi dezvoltată”, cu acelaşi supratitlu, în 2008, la Editura EIKON, Cluj-Napoca. (2) Leonard Gavriliu, Judecăţi critice, vol. I, Editura Moldopress, Paşcani, 2004, pp.135-144. (3) Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, pp. 1438-1439. (4) Alex. Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane 1941-2000, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2005, pp. 642-652. (5) Petru Ursache, Omul din Calidor, Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2012, p. 6. (Trimiterile ulterioare la această carte vor fi făcute direct în textul comentariului de faţă). (6) Alex. Ştefănescu, op. cit., p. 646. (7) Paul Goma, Alte jurnale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998. (Trimiterile ulterioare la acest volum vor fi făcute direct în textul comentariului de nostru). (8) Scrisoarea prin care el îşi anunţase candidatura poartă titlul Scrisoare către compatrioţi, iar prima variantă a acesteia datează din 8 martie 1965 (vezi Paul Goma, op. cit., p. 183). (9) Nicolae Manolescu, op. cit., p. 1439.

Habent sua fata libelli: Oamenii din lande de George Dan Talazurile perpetuu mişcătoare ale istoriei literare livrează, uneori, surprize bulversante. Aşa cum este apariţia volumului de „balade şi poeme” Oamenii din lande de George Dan, la Editura Eikon din Cluj-Napoca, la finele anului 2011, într-un admirabil veşmânt grafic. O ediţie îngrijită cu devotament şi acurateţe (manuscrisul e şi facsimilat) de M. N. Rusu, critic şi istoric literar cu o laborioasă şi antidogmatică activitate în ţară şi străinătate, stabilit de vreo două decenii în USA. Tot perseverentul

scotocitor de arhive semnează şi prefaţa Odiseea unui manuscris regăsit. Acesteia i se adaugă o scrupuloasă Notă asupra ediţiei, aparţinând Danielei Mariano. Surpriza o constituie chiar destinul bizar al acestei cărţi. În bibliografia cunoscută a autorului, volumul era firesc să nu figureze. Se ştia doar că, în 1946, primise Premiul pentru poezie „Ion Minulescu”, acordat de un juriu alcătuit din somităţi literare ale vremii: Al. Rosetti, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Perpessicius, Petru Comarnescu şi Camil Petrescu. Cartea – cu care urma să debuteze editorial George Dan (1916-1972) – n-a mai ajuns, însă, a fi tipărită. Cea mai nimerită explicaţie ar fi dată de schimbarea paradigmei ideologice, a peisajului politic postbelic. Cenzura de sorginte jdanovistă nu mai putea agrea un asemenea volum, al cărui conţinut era cel puţin terifiant şi tenebros, dacă nu scandalos dacă era privit prin prisma preceptelor proletcultiste. Nici mai târziu, în vremuri ceva mai prielnice, timid liberalizate, de „dezgheţ” ideologic, autorul n-a mai simţit imboldul de a-l tipări. Face doar gestul rezolut de a-l căuta la redacţia revistei „Luceafărul” (seria Eugen Barbu) pe impetuosul tânăr M. N. Rusu – criticul care tocmai atunci, prin anii ’60, se dedicase cu aplicaţie şi exigenţă recuperării unor nume „uitate”, aparţinând îndeosebi aşa-numitei generaţii a războiului – şi a-i înmâna, fără explicaţii mulţumitoare, „un caiet-manuscris, datat 1947”. Care manuscris nu era altul decât al volumului din prezent, Oamenii din lande. Se poate descifra, azi, în acest gest surprinzător, încredinţarea lui George Dan că exigentul M. N. Rusu era, în acel moment, singurul critic în măsură să-l înţeleagă şi „să-l recupereze”, oricât de târziu, pentru istoria literară. Neapariţia la timp a cărţii a fracturat dramatic un destin, a creat o falie aproape inexplicabilă. O dată trasă Cortina de Fier, promiţătorul poet a eşuat dezolant în stihurile şi reportajele proletcultiste. Debutul editorial, în 1949 – cu baladele şi poemele din Bună dimineaţa!, precum şi cărţile de reportaje din acelaşi an: Decorat cu Ordinul Muncii şi Povestea tractorului de la minereu la brazdă (în colaborare) – n-a însemnat decât înserierea scriitorului în zelosul cârd al trâmbiţaşilor propagandei bolşevice. De această zgură dogmatică creaţia lui s-a eliberat relativ târziu, dar întotdeauna neconcludent. Este sigur acum, cu această carte în faţă, Oamenii din lande, scrisă în anii războiului, că soarta poetului George Dan, pe harta estetică a literaturii, ar fi fost alta, de s-ar fi putut publica la timp. Chiar dacă mai târziu, obiectiv şi subiectiv, el ar fi căzut pradă conformismului epocii, precum Geo Dumitrescu din generaţia lui, ori alţii. I-ar fi rămas faima – dacă nu a lui Ion Caraion, Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Mihail Crama şi Mircea Popovici – măcar a lui Ben Corlaciu, Sergiu Filerot, Gheorghe Chivu, Victor Torynopol şi Mihnea Gheorghiu. Prin nefavorabila conjunctură politică, George Dan s-a văzut, astfel, înregimentat, pentru faza întâielor cărţi, în legiunea delirantă a „toboşarilor vremurilor noi”, a falangei autorilor triumfalişti, colaboraţionişti ai unui regim torţionar. Fiindcă, între cartea rămasă în manuscris din 1946 şi cele trei tipărite în 1949 ale prolificului autor de mai târziu, s-a căscat o prăpastie: este o distanţă de percepţie estetică aproape de neînţeles. Toate sunt mostre de manufactură irigată de poncifele dogmatismului. Nimic mai compromiţător pentru poetul premiat în 1946 de un juriu celebru, decât acest plonjon în rutina conformismului conjunctural. Fapt pe care restituţia editorială a vehementului, dar grijuliului restaurator de valori literare M. N. Rusu îl pune în relief, argumentând cataclismul suferit de literatura română şi prin cazul acestui autor, o dată cu noile comandamente ale sistemului totalitar.

Astfel, volumul Bună dimineaţa! (titlu preluat şi mai târziu, cu sumar revizuit şi augmentat, epurat parţial de tezisme) este o mostră de sloganuri proletcultiste versificate inabil şi stahanovist, cu ambiţii de suflu whitmanian şi sugestie trudnic argheziană. O colecţie de şabloane, stocate într-o relatare convenţională, pompoasă, discursivă. Din magma acestor compuneri reiese crezul autorului, cum că îi place „să cânte Revoluţia (…), înflăcărând (…) masa proletară, roşie lavă, rostogolind (…) coroane regale (…), arzând tot, mistuind tot în flacără pură”. Din această „roşie lavă”, poetul selectează tipuri şi momente cărora le închină câte un poem, cel mai adesea prozaic, dezolant. În Balada celor 13 comunişti, omagiază Doftana; în alt rând, proslăveşte „întâia noastră Republică Populară Română”. În Martie 1948, vibrează aceeaşi cadenţă a propagandei oficiale: „Calea Victoriei duduie sub bocancii muncitorilor/ care trec sub sute de steaguri roşii, cu inimile/ părinţilor şi fraţilor mitraliaţi la atelierele Griviţa”. O Răscoală în Bărăgan (1907) este evocată stereotip: „La conac hambarul geme de ştiuleţi!/ Conu’ Jorj e la Paris şi logofeţii-s beţi/ Cu ţiitoare fac chef”. O odă i se dedică şi muncitorului de pe terenurile petrolifere (Sondorului), dar şi Satului electrificat. Nu mai puţin „siderurgiştilor şi laminoriştilor” de la Reşiţa, în poezia Tu, turnătorule!, un poem de furnal, în care versurile, iarăşi!, „duduie” într-o enumerare năucitoare de raboteze, cuzineţi, boghiuri, saboţi, boroane, scripeţi care „huruie”, tuciuri „incandescente”, joagăre, piuliţe, pilituri, gatere, fontă, bureţi de zgură, jgheaburi, dreve, silice etc. etc. Nu mai puţin, harnicul stihuitor îl celebrează pe Poetul muncitor, căruia i se adresează tovărăşeşte: „Tovarăşe Ştefan Adumitresei,/ când ţi-am citit răvaşul, parcă gresii/ în inimă şi-au învârtit tocila/ şi lungi scântei, pân’ la Brăila/ din ochii mei ţâşneau, din Bucureşti”. Nici Lina de la Filaret nu e mai prejos ca personaj literar clişeizat: „Lina prăşea la boieri cucuruzii/ sau desfăcea la conac iluzii”, dar acum „lucrează în fabrică, unge, ştanţează”. De ce? Fiindcă „mi-am găsit un loc/ unde mâinile mele fac foc”. Mai clar: „Fiecare băţ de chibrit e o rază/ de Lina făcută în cutie trimeasă/ să aibă bordeiul opaiţul pe masă”. Animată de grija succesorului amnarului, „Lina în zori de zi/ c’o mare lumină-n ochi se trezi:/ Veneau armatele de la Răsărit,/ cu flamuri de foc de chibrit”. Moment de maximă iluminare lăuntrică: „Şi Lina urcată pe-un parapet/ Vorbi muncitorilor de la Filaret./ Tovarăşi, când eram la-nchisoare,/ Am văzut un altfel de soare./ Era soarele Partidului nostru/ ce ştie nedreptăţilor rostu’./ De azi înainte şi la Filaret/ Vom avea la boală conced”. De Maria ce să mai spunem? Se înscrie tot în această năzdrăvană tipologie lirică: „Ea schimbă igliţa cu mistria/ şi broderia cu varul din varniţă,/ cu târnăcopul în mâinile mici, ducând roabele iute,/ împinge cu umărul vagonetele/ şi ţine în braţe ciocanul de latră/ ca o mitralieră a păcii în piatră”. Munceşte cu drag şi spor, deoarece logodnicul ei este „tractoristul cu salopetă albastră/ cu părul negru de proaspătă brazdă”. Cele două broşuri de reportaje, de aceeaşi extracţie proletcultistă halucinantă (Decorat cu Ordinul Muncii şi Povestea tractorului de la minereu la brazdă), publicate tot în 1949, la Editura Confederaţiei Generale a Muncii, ilustrează aceeaşi tristă demisie de la statutul de scriitor autentic. Nimic mai compromiţător pentru poetul premiat în 1946 de acel juriu celebru. În totul, aşadar, exaltări festiviste, ratificarea unei dogmatici oficiale indigeste, un optimism deşănţat, de carton şi mucava, confesiuni euforizante, drept consecinţă a unanimismului comunizant. Invocarea de mai sus a degringoladei lui George Dan din zorii proletcultismului nu este gratuită. Volumul Oamenii din lande, publicat – iată! – postum, relevă nu doar

nefireasca ruptură estetică a scrisului său, ci şi consecinţa toxică a îmbrăţişării dogmatismului impus de regim. Or, volumul rămas în manuscris anunţa un cu totul alt orizont ideatic şi stilistic. Cartea, intitulată „oarecum ciudat”, în opinia îngrijitorului ediţiei, se dovedeşte a nu fi fost botezată la întâmplare. Nu vom deplasa analiza, fireşte, până la a suprapune titlul peste anumite reflexe identitare ale realităţii. Dar reprezentarea, cel puţin simbolică, e de netăgăduit. Dicţionarele definesc landele drept întinse şesuri, aflate pe ţărmuri de Ocean Atlantic. Acestea sunt formate din nisipuri neroditoare, fixe ori mişcătoare. Din câte se cunoaşte, nelocuite. Însă, şi dacă ar fi fost populate, pentru poet contează numai semnificaţia pe care le-o atribuie. Fostul ofiţer de marină cutreierase, de-a lungul şi de-a latul, mările şi oceanele lumii. În mod sigur, văzuse şi aceste lande pustii, inospitaliere, sălbatice. Cert este că nu landele redate civilizaţiei în lumea modernă europeană le-a avut în vedere. Chiar dacă, în Baladă blondă, „oamenii blonzi cu păr verde” vin din „landele din Nord”. Totul e o convenţie. Fireşte că, în acest punct, se pot trasa tangente la un moment nefast din istoria secolului trecut. Sensul poemului vizează, însă, invazia coşmarului, a intoleranţei şi a terorii – din anii primitivismului şi brutalităţii – în spaţiul umanului, al normalului, reglementat spiritual, ca atentat la psihologia morală a unei comunităţi. Într-un limbaj tulbure şi contorsionat, cu formulări şocante, uneori grandilocvente, ce trădează o indeniabilă descendenţă argheziană şi o ambiţie de suflu whitmanian, invazia „oamenilor din lande” e pustiitoare şi radicală, încât „veacul, bou umflat cu lucerne,/ plesni firida de piatră cu vierme”. Acele înfricoşătoare arătări reprezintă un „val de omidă şi pureci de plante;/ fluturi de noapte cu capul de mort/ la lămpile ţării”. Acestea poartă „flamura verde cu uliul de fier”, având „gheare de ancoră, râturi de vier”. În iureşul nestăvilit al năvălirii, „arbori de Chios cu frunze-vitralii/ intră în foburguri, dau foc catedralei”. O dată pornit, tăvălugul dezastrului nu mai poate fi stopat: „ţiparii cu mustăţi iau dijmă/ cucuruzul verde ce creşte’n prismă”, în vreme ce „clopotarul limba-şi scoate din ştreang/ şi sună clopotniţa, balang-bang”. Agresivitatea în ebuliţie asupra civilizaţiei capătă aspecte apocaliptice: „Femeile noastre, copiii de cridă/ dorm în subsoluri de aguridă./ Cerul îi cer de salină şi peşteri”, iar „trunchiul popoarelor taie c’un joagăr,/ feţe de oameni pălesc, frunze’n lagăr”. Sunt şi versuri din care se degajă o viziune oripilantă, închipuind un univers calcinat de un duh al urgiei: „Mătasea broaştelor, şi tom lângă tom,/ biblioteci legate în piele de om./ Oase de prunci – hameiul din lande (…)/ Statuia cu muguri şi bronz strepezit,/ şi caracatiţi de pecingini pe zid”. Sau imagini precum „crucea e stârc cu clopot de cască,/ vecernii – boul bălţii şi-o broască”, pe când „femei-ciuperci la picioare cu părul/ plâng cu obrajii putrezi ca mărul”. S-ar putea susţine că agresiunea barbară a Răului a produs, blagian, un paradis în destrămare, dar pe tipare stilistice, cum am spus, argheziene. Un „om din lande” este şi Împăratul Negru din poemul cu acelaşi titlu. Această nebuloasă baladă se constituie tot într-o reprezentare în tuşe catastrofice a spiritului agresiv şi a dezumanizării. Se distinge şi o trimitere – prin chiar infuzia livrescului – la demersul cerchiştilor sibieni, cei cu „resurecţia baladei”. Realismul aşa-zicând misterios şi parabolic intră într-o ecuaţie de tip Poe cu ambiguitatea identităţilor şi sugestiilor: „Împăratul Negru cu ochiul sferic/ îşi piaptănă barba de întuneric./ Împăratul Negru pe calul de tuci/ (…) descalică şi din oblânc cu relicve/ smulge o tiugă, o cupă din tigve./ Împăratul Negru din horn de tulumbe,/ gâl-gâl toarnă fumul şi umple”. Şi o avalanşă

violentă de impulsuri belicoase se dezlănţuie „în răsunetul surlii”, însoţite de viziuni escatologice: „Sus frunţile, pumnilor! Ridicaţi cupa!/ Osàna Satanei cu faţa ca buba!/ (…) Ardeţi de vii volume, suluri de-arhive,/ ca şerpii să sfârâie’n foc hieroglife! (…) Fumul să urce din coperte, in folii/ cu pielea-argăsită prin găuri de molii./ (…) Sclavă poezia la stâlp vede prin roz,/ şi’n jur canibalii surâd fioros”. Forţele obscure, asemenea unor stigmate ale Răului şi Morţii, subminează vitalul şi mecanica spiritului: „Viţelul de Aur s’a prăbuşit babilonic/ şi-un soare de var arde clar şi bubonic./ (…) Grâul prooroc îşi leagănă capul/ şi-aşteaptă securea să vie, satrapul.” Ba chiar şi „Christos de benzină pe lacul Ghenizaret – / şi-apostolii, sonde, trag plasa încet./ (…) Şi Sfântul Petru şi’ntreaga clică/ se leapădă – cântă cocoşii de ţiglă./ Soseşte şi Iuda cu rănile torţii/ se vinde cămaşa, se trag şi sorţii”. Revărsarea de stihii a forţelor demonice, „prin funinginea Dumnezeilor arşi”, a desăvârşit o patrie a deznădejdii. De unde şi teribila imprecaţie, însoţită de un jurământ: „Pe Sfântul Gheorghe ecvestru şi’n cizme,/ ucideţi balaurul cu două fascisme”. De reţinut că poetul, în 1946!, se referea – parcă anticipând disputele de mai târziu, încă nesoluţionate definitiv, pe această temă – la cele „două fascisme” ale veacului. Şi Serghei Esenin avea un Om negru (poem), un Ciornîi celovek, care, noaptea, nu-l lăsa să doarmă, fiindcă i se vâra în pat. Ceea ce eului liric îi crea, fireşte, coşmaruri, precum în balada lui George Dan. Scrie poetul „cu satul în glas”: „Ciornâi celovek,/ ciornâi, ciornâi,/ ciornâi celovek/ na krovati ko mne raditsea,/ spati ne daet mne vsiu noci”. Asemenea stranii apariţii, vedenii fantasmagorice, precum ar fi şi corbul poesc ori gândacul kafkian, procură acestui tip de literatură un fior tragic, o nelinişte a conştiinţei. Ca şi la alţi scriitori, şi la George Dan e de observat predilecţia pentru culoarea neagră. Stea neagră e un poem în care „somnul e greu”, o „copilă” are „părul de piatră neagră”, în mări sălăşluieşte „întunericul putred”, steaua fiind, desigur, „neagră, neagră, neagră!” În altă poezie, Pădurea, „Dumnezeu e de gresie şi antracit” sau este „negru ca o mină”. În Capricorn, inima este „capră neagră”; în Avertisment, pistolul are înfăţişarea unei „pisici negre”, iar în Voo-doo, „mierea” este, şi ea, „neagră”. Semn nu doar al morbidului şi deşertăciunii, ci şi de carbonizare a existenţei, de extincţie: „Osàna Satanei!” Poemele Voo-doo („baladă harmonică”) şi Moldova sunt simptomatice, de asemenea, pentru neapariţia volumului atunci când a fost scris. Dezastrele lăsate de război, sufletele răvăşite ale supravieţuitorilor, o dată cu teribila foamete au marcat decisiv comunităţile debusolate. Trenurile foamei, ca îndreptându-se spre infern, convoaiele nesfârşite ale năpăstuiţilor sorţii, ravagiile noii politici (ciuma roşie) constituie, de pildă, substanţa amplei balade Moldova: „Blidul Moldovei la capăt de pod/ strânge lacrimi ce’n gât se desnod;/ (…) Sânul Moldovei e ţurţur de piatră/ supt de ţâncii din cenuşa din vatră; (…) Trec (…) trenuri,/ turme şi care’n exod ca pe vremuri,/ oameni pe roţi, pe vagon (…)/ Degete, geruri, ochii le deger’/ (…) Oameni de piatră, ţâţe cu bube,/ plozi alăptaţi, cămaşa se rupe;/ (…) Fierbe ceaunul în clocote cârpă,/ zeamă’n ulcele – ceai roşu de scârbă”. Din acest peisaj sinistru nu lipsesc „oastea cu tunici albastre şi puşcă,/ văzul ce’n carnea peştelui muşcă”. Şi „Sângeră sacii sub locomotivă;/ morţii c’o dungă sunt şterşi din arhivă”. Pretutindeni „foamea-i harapnic pocnind în burtă”. Zadarnice sunt implorările: „Doamne, urechea Ta de ce-i surdă?/ (…) Doamne, Moldova zace în lepră,/ cade vertebră din ea cu vertebră./ Moartea umblă cu greabăn de zebră./ (…) Doamne, Moldova-i fund de Tartar”.

Prăbuşirea valorilor, dezordinea socială, ameninţarea pustiului şi sumbra perspectivă a terorii şi neantului au cufundat totul într-un spaţiu şi timp apocaliptice (Voo-doo): „Într-o vale marină pe fund cu păduri,/ bălţile dau brotăceii prin ciur./ Femeile noastre cu zâmbetul ţeapăn/ se târâie – trunchiuri stoarse de jneapăn”. În faţa acestui spectacol al groazei, poetul simte că „Vântul când bate prin mine se clatin’/ toţi morţii şi cetina pădurilor Katyn”. Altă „baladă a femeii” (Copac de piatră), cu evidente sonuri barbiene, dar într-o sarcastică tonalitate argheziană (limbaj contorsionat, scrâşnit, convulsiv, colorat – ca în mai tot volumul) schiţează portretul unei „femei de rocă”: „femeia barocă”, „femeia-copac, ştirbă, sură”, care „e MAMA NATURĂ”… În ceea ce priveşte invocatul minulescianism, deşi cartea a luat Premiul „Minulescu”, influenţa cu pricina e ca şi inexistentă. Despre aceasta se poate vorbi abia în volumele de romanţe şi balade marinăreşti: Din ochiul ciclonului (1968) şi Bună dimineaţa! (1976). O pată de culoare este rafinata poezie erotică Femeia din Cetatea Albă („Femeia din Cetatea Albă/ avea ochi negri, să înfrunte zuluful ce-i cădea pe frunte/ ca roiul de furnici pe-o nalbă”). Autorul a susţinut că ar fi publicat-o în Caietele Fundaţiilor Regale (1947). În Notă asupra ediţiei, Daniela Mariano corectează afirmaţia: poezia s-a tipărit în „Revista Fundaţiilor Regale. Caiet de poezie”, nr.1, mai 1946. În prefaţă, M. N. Rusu menţionează că poemul „îi era cunoscut lui Ion Vinea”, care „îi va gira” debutul editorial „cu altă carte”. Numai că întâiul volum de balade şi poeme intitulat Bună dimineaţa!, al lui George Dan, apărut la Editura de Stat, în 1949, nu poartă nici un „gir”, cu atât mai puţin al lui I. Vinea. E drept, autorul unicului volum antum, Ora fântânilor, scrie o însemnare (Întâlnire pe nava M.Ş.), în „Evenimentul zilei”, an IV, nr.1375, 11 martie 1943: „Aici descopăr pe timonierul-sergent Gheorghe Dan, care mi-a strecurat azi-noapte târziu poezia sa, <Femeia din Cetatea Albă>”. Ei bine, cât timp a trăit cel ce-a scris Paradisul suspinelor (a murit în 1964), George Dan n-a preluat textul acestuia în vreo carte de-a sa. Abia în 1968, nota lui Vinea a inclus-o, ca prefaţă, la Din ochiul ciclonului, dar schimbându-i titlul în O întâlnire pe Marea Neagră, ceea ce nu mai era moral. Mai apoi, când George Dan s-a săvârşit din viaţă, Marcel Gafton îi editează o antologie, Bună dimineaţa!, în care reproduce însemnarea lui Vinea, considerând-o doar o simplă „constatare”. Fiindcă nota respectivă nu era destinată volumului de debut al marinarului atras de muze. Mai cu seamă observându-se că această poezie apărea drept un „corp străin” faţă de conţinutul realist-socialist al cărţii. Ar mai fi de adăugat că, în Dicţionarul Scriitorilor Români, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998, M.(ircea) B.(erceanu) pretinde că George Dan a tradus şi din Verlaine poemul Cimitirul marin, poem scris în realitate de Paul Valéry. Acelaşi studios mai afirmă că George Dan ar fi debutat cu poezia Cufundare, semnată George Danubia, în „Revista scriitorilor români”, în 1936. Părere pe care o împărtăşeşte, fără control, şi C.(ristina) B.(ârsan), în Dicţionarul General al Literaturii Române, sub egida Academiei Române, Editura Univers Enciclopedic, 2004. Doar Marian Popa, în Dicţionar de literatură română contemporană (1977), susţine că George Dan „a debutat cu versuri în 1935”, dar nu precizează unde. Or, în „săptămânalul de luptă politică şi spirituală” al lui Mihail Stelescu, „Cruciada românismului”, an I, nr.50, 22 noiembrie 1935, George Dan semnează poezia de trei strofe Autobiografie, cu pseudonimul George Danubia („Sunt vagabond născut în România…/ reţin în ochi adânc de zări, în piept vuet nomad/ Şi’n suflet – ca în trup artere – drumurile ard.../ Cu Panait

când caut drumul, prietenia…). Evident, e vorba de Panait Istrati. Până la proba contrarie, acesta este debutul literar al lui George Dan! Şi o ultimă vorbă despre motto-ul luat de autor din Carl Sandburg („Poetry is the journal of a sea animal living on land, wanting to fly the air”). Alegerea acestuia s-a dovedit inspirată. George Dan a izbutit, precum acel „sea animal”, la capătul unei curse marine de mii de leghe poeticeşti, să-şi ia zborul în poezie, aşa cum a visat. Vladimir Udrescu

Tribuna opiniilor divergente „Libertatea este întotdeauna libertatea celor care au o altă opinie”. (Rosa Luxemburg)

Obiecţii la o recenzie semnată Leonard Gavriliu (II)

4. Să nu trecem, fluierând, pe lângă ideile noi din cultura internaţională. Sunt românii o naţiune de visători, sau sunt condamnaţi la nepăsare, ca etnie ce n-a cunoscut marea bătaie de aripă a gândului născut mult mai departe de coarnele plugului? În articolul Ultima schimbare la faţă a românului („România literară”, 22 iulie 2011), Florin Toma scrie că românul. „pe lângă sumedenia de îndeletniciri nesuferite”, are şi una plăcută: „Pune rămăşag pe amnezie. Cu mize mici. Astfel că, invers ca-n alte părţi, marile interogaţii sunt înţelese ca fleacuri, iar bagatelele devin obeze semantic”. Poate că ar trebui să facem o distincţie: Aspiraţiile majore imediate şi-au găsit, totuşi, visătorii şi luptătorii în istoria noastră, dar visurile de o amploare mai mare, idealuri de dincolo de hotarele ţării, au rămas fără reprezentanţi români, astfel că nu găsim realizări „general umane”, de confecţie românească. Dimitrie Cantemir a visat la eliberarea Moldovei de sub jugul turcesc, dar, după înfrângerea armatei ruso-moldave la Stănileşti, acest vis, al marelui învăţat, s-a prăbuşit pentru 200 de ani. A visat şi Horea eliberarea iobagilor ardeleni şi a sfârşit tras pe roată, dar visul său s-a împlinit nu peste mult. A visat şi Tudor Vladimirescu eliberarea Ţării Româneşti de exploatarea fanariotă şi a plătit cu viaţa acest vis, realizat, totuşi, în scurt timp. Au visat şi paşoptiştii independenţa Principatelor române şi unirea acestora într-o singură ţară, iar Kogălniceanu, Alecsandri şi alţii au ajuns să-şi vadă visul împlinit. Mai departe însă, Vlahuţă se întreba, vorbind ca într-un deşert: „Unde ni sunt visătorii?” Poate că şi revoluţionarii din 1989 au visat o ţară liberă, prosperă, autentic democratică, condusă într-un înalt spirit patriotic şi moral, dar este un mare semn de întrebare în ce măsură acest vis este în curs de realizare. Acestea fiind zise, poate că nu ne mai rămâne decât visul lui Aurel Vlaicu, „maistoraşul lui Dumnezeu”, care să ne spună că a existat şi un român cu întrebări de interes general uman, dar a murit ucis de propriul vis. Jocul cu visul este periculos şi, totuşi, visul pare un imperativ al speciei umane; fără visători, am fi, probabil, încă pe ramurile copacilor. În România aflată sub dictatură, mulţi visători modeşti au rămas nişte Don Quijoţi. În recenzia la cartea mea Convingeri, opinii, atitudini, Leonard Gavriliu ne face şi nouă, regretatului meu coleg Cezar Apreotesei şi mie, involuntar, cinstea de a vedea în noi nişte luptători cu morile de vânt (!?), pentru că bătălia noastră menită să ducă la oficializarea şi în România a activităţii pentru limba internaţională s-a dovedit deşartă, fără să înţelegem din vina cui. Nu cumva a fost vorba de o simplă fantezie a regretatului meu coleg şi a mea, o acţiune pornită de noi iac’aşa, un fel de escapadă? Nu, n-a fost! Cum spune un poet, „Bucuria noastră-n cer se sparse/ Şi pe pământ căzură steaguri arse”, dar de dovedit nu s-a dovedit nimic, în afară de marea dificultate de care se lovesc ideile noi, în special când dictatori cu forţă demonică pornesc împotriva gingaşelor idei. Din aceste păguboase înfrângeri, omenirea a învăţat prea puţin, sau, aşa cum spunea Hegel, istoria ne învaţă doar faptul că oamenii nu învaţă din istorie. Întrebarea esenţială este următoarea: A fost eronată cauza sau au fost vinovate împrejurările de atunci sau şi cele de azi. O idee nouă nu este moară de vânt şi nu trebuie tratată ca atare; ea merită atenţie din partea intelectualilor, care, de atâtea ori, au elogiat în faţa tineretului, curajul inovatorilor de altădată. O idee socială nouă loveşte în vechi habitudini, în prejudecăţi şi stereotipii ale gândirii, dar mai ales loveşte în interese vechi, în structuri consolidate, ceea

ce face ca mersul ideilor sociale noi să nu fie aceleaşi ca şi succesele în ştiinţă şi tehnică, necesare în confruntările umane.

Nu putem trece „fluierând” nici peste problema limbii auxiliare internaţionale, incomparabil mai complicată şi cu un orizont mult mai larg decât permite percepţia noastră intuitivă, care n-a fost programată pentru probleme de dimensiuni internaţionale. Bătălia noastră pentru Esperanto, pe care finlandezul Osmo Buller, directorul general al Oficiului Central de Esperanto din Rotterdam, o numea un „roman de aventuri”, făcea parte dintr-o amplă confruntare contemporană pentru o nouă ordine lingvistică în lume, pentru un instrument de comunicare neutru, democratic, care să înlăture inegalitatea între ţări şi oameni din cauza limbii pe care o vorbesc. În organismele internaţionale, în timp ce vorbitorii sunt preocupaţi de eliminarea inechităţilor şi a discriminărilor de orice fel, practică o discriminare lingvistică inacceptabilă decât cel mult provizoriu: limba mea este „modernă”, „de circulaţie”, a ta este locală şi inutilă.

Mulţi intelectuali de pe glob trec pe lângă această problemă. A trecut şi Umberto Eco, până când, pregătind ciclul său de conferinţe pariziene În căutarea limbii perfecte, a cercetat atent limba Esperanto şi, în deschiderea unei Conferinţe internaţionale a declarat că mişcarea pentru această limbă trebuie amplu sprijinită ştiinţific şi politic. De fapt, UNESCO a sprijinit prin trei rezoluţii mişcarea, subliniind că ea este în deplină concordanţă cu „idealurile şi ţelurile UNESCO”, dar, fireşte, era vorba de simple recomandări pentru statele membre, de a sprijini răspândirea ideii. Din nefericire, această idee a fost pur şi simplu sugrumată, mai întâi de fascism (ca „limbă a evreilor şi a comuniştilor”), apoi de stalinism („limba sioniştilor şi a cosmopoliţilor: rusa este limba socialismului victorios”), dar mişcarea a fost grav afectată şi de cele două războaie mondiale, inspirate de patimi naţionaliste, în timp ce Esperanto este un instrument al păcii, al prieteniei, al înfrăţirii şi al egalităţii popoarelor.

În 1965, când mi-am început activitatea la lectoratul de Limba română de la Universitatea Humboldt, nu ştiam despre problematica ideii limbii internaţionale decât ceea ce spuneau despre „limbile artificiale” lingviştii români Al. Graur, Iorgu Iordan şi şcoala lor; erau idei complet eronate, bazate pe necunoaşterea limbii Esperanto şi pe o totală lipsă de informaţie asupra aspectelor politice, economice, sociologice, psiho-pedagogice, filosofice, istorice şi, evident, lingvistice ale unei limbi internaţionale; prietenii acestei idei se întâlneau pe ascuns, câte trei-patru, în cafenele, în biserici, în excursii la munte, iar cei prinşi „în flagrant delict” erau arestaţi, trimişi la Canal etc. Am observat că în Berlin se ţin cursuri de Esperanto, se scriu lucrări ştiinţifice în şi despre Esperanto, că patru asociaţii internaţionale şi peste o sută de asociaţii naţionale militează pentru răspândirea ideii, că există o imensă bibliografie poliglotă despre problematica limbii internaţionale, că la Biblioteca din Viena există aproape o sută de mii de cărţi din toate domeniile ştiinţei şi culturii, traduse în Esperanto sau scrise direct în această limbă. Ca filolog, am simţit că este pentru mine o problemă de etică profesională şi de responsabilitate ştiinţifică să mă informez atent despre această chestiune, care la Bucureşti se discuta doar la un nivel trivial, ca opţiune între „natural” şi „artificial”, acest din urmă concept fiind înţeles ca artefact, ca lucru fără viaţă, deşi sociologia a arătat de mult timp că întreaga cultură şi civilizaţie umană reprezintă creaţia lui homo artifex (omul meşter), că natura ne-a dat strigătele animalelor, nu limbi articulate, artă şi ştiinţe, ne-a dat blana animalului, nu haine moderne, iar zborul nu este un mijloc natural de deplasare pentru om ş.a.m.d. Înşişi lingviştii Graur, Iordan, Tudoran şi şcoala lor n-au

înţeles pe marii lingvişti Hugo Schuchardt, B. de Courtenay, Otto Jespersen, pe Tolstoi şi Einstein şi pe mulţi alţii, care au sprijinit ideea unei limbi construite (pentru a fi neutră şi superior funcţională, fără complicaţiile inutile din limbile etnice).

Am învăţat limba (am dat un examen), ca să ştiu despre ce vorbesc; am constatat că Esperanto este o limbă cu circa 60 % de elemente lexicale romanice, dar limba română este, în raport cu Esperanto, mai avantajată decât limbile romanice occidentale, deoarece româna are şi elemente slave, prezente în număr apreciabil în Esperanto. Am constatat că în limba internaţională au pătruns, după un model practicat în toate invenţiile ştiinţifice şi tehnice, elementele cele mai clare, mai simple, mai funcţionale, mai expresive din câteva familii de limbi, fapt care l-a făcut pe Nicolae Titulescu, marele diplomat român, să alinieze România la alte 13 ţări care, la Liga Naţiunilor, au propus şi au obţinut introducerea limbii internaţionale în telegrafie.

Întors în ţară, am căutat mai întâi contacte cu personalităţi despre care aflasem că aveau deja cunoştinţe despre mişcarea în cauză: acad. Tudor Arghezi, care participase în Elveţia la un Congres Internaţional de Esperanto, a publicat un articol în care recomanda răspândirea în ţară a acestei idei, „potrivită pentru toate naţiile şi pentru toate minţile”, acad. Gr. Moisil, care, ascultând pe un matematician japonez vorbind în esperanto, a rămas definitiv convins de raţionalitatea ideii şi a vorbit despre ea într-o conferinţă în Bucureşti. Şi-au exprimat adeziunea la Esperanto acad. Ana Aslan, acad. Geo Bogza, precum şi câteva cadre universitare din Bucureşti (Const. Dominte, I. Cristescu ş.a.), din Iaşi (Ariton Vraciu, G. Istrate ş.a.), din Cluj (C. Păltineanu), iar din Timişoara un mare număr de universitari, unii cu funcţii de conducere: acad. Toma Dordea, preşedintele Bazei din Timişoara a Academiei (Dordea a participat cu regularitate la cursul nostru „ilegal” de esperanto din Universitate), apoi prorectorii Ioan Cornea, Şt. Munteanu de la Universitate, ş.a. de la celelalte institute de învăţământ superior din capitala Banatului.

Au avut loc expuneri pe această temă în şapte instituţii de învăţământ superior din ţară, de patru ori chiar în senatele unor asemenea instituţii, precum şi dezbateri în sesiuni ştiinţifice etc. Am constatat că, în discuţii, apar aceleaşi prejudecăţi pe care Istoria prostiei omeneşti le-a semnalat la apariţia multor idei noi şi importante din trecut: Se roteşte pământul? O prostie! Asta ar însemna că o pasăre care a zburat de la cuib nu-l mai regăseşte în veac. Să investim bani pentru dezvoltarea maşinii cu aburi? O prostie!, s-a spus în Parlamentul francez la propunerea amintită. Nu cumva credeţi că această maşină va înlocui cândva caleaşca? Avioane? O prostie! Cum să plutească în aer un corp mai greu decât aerul? Etc. etc.

Interesant este faptul că mai mulţi dintre umanişti şi filosofi au relevat necesitatea unei limbi unice pentru diferitele popoare. Platon considera că o asemenea limbă ar fi o binefacere a zeilor. Descartes, Newton, Ampère au încercat să schiţeze proiecte pentru o limbă internaţională, iar Leibniz considera că omenirea va câştiga o a treia parte din viaţa ei atunci când va rezolva această problemă.

Au urmat, în ţară, audienţe la miniştri, miniştri adjuncţi, secretari ai comitetelor judeţene de partid, la Secţia de propagandă şi agitaţie a CC al PCR (au fost contactaţi cinci adjuncţi ai lui Cornel Burtică, Secretarul Secţiei), la redactori-şefi ai principalelor periodice şi chiar la cei doi fraţi ai dictatorului – generalii Andruţă şi Ilie Ceauşescu, precum şi la o adjunctă a Elenei Ceauşescu. Cu o singură excepţie – Traian Pop, adjunct la Ministerul Învăţământului – , toţi ceilalţi au acceptat argumentele în favoarea ideii. Din păcate, rareori câte unul era dispus să ne sprijine activ, pentru că se temeau de aceleaşi

sancţiuni care căzuseră pe multe capete, cu puţini ani în urmă, din cauza „meditaţiei transcendentale”. În afară de aceasta, la orice schimbare în conducerea politică sau administrativă de la diferite nivele, fiecare nou-venit era profilat pe NU, iar munca de Sisif trebuia reluată.

M-a întâlnit la Braşov Octavian Paler, însoţit de câteva persoane. Am dialogat: – Sunteţi noul Don Quijote, despre care unii vorbesc cu admiraţie, alţii cu

dezaprobare. Vă convine acest cognomen? – Nu mă deranjează, am răspuns; am purtat mai multe nume adăugate, dovadă că

voi avea o viaţă lungă, dar comparaţia şchioapătă prea tare, pentru că noi nu ne batem cu vreo moară de vânt, ci cu ignoranţa, cu prostia, cu prejudecăţile, cu indolenţa, cu dogmatismul politic şi administrativ şi o facem pentru cauza popoarelor mici şi mijlocii, discriminate lingvistic; am vrea ca aceste popoare, între care sunt şi românii, să ajungă uşor, ieftin, pe o cale raţională şi fără sentimentul inferiorităţii, la informaţia tehnico-ştiinţifică modernă, să nu fie naţii de surzi, muţi şi orbi, dincolo de graniţele ţării, iar dreptul la comunicare trebuie să-l aibă oricine, nu numai elita intelectuală de profesori, scriitori şi ziarişti.

– Dar nu avem, pentru aceasta, engleza?, a întrebat unul dintre însoţitorii lui Octavian Paler.

– Aceasta este o soluţie de tip imperialist; toţi cuceritorii au dorit să-şi impună propria limbă în locul limbii celor învinşi. Engleza ori spaniola nu s-au impus datorită operelor lui Shakespeare sau Cervantes, ci prin baioneta soldatului colonialist, prin armele de foc şi câinii feroci ai conchistadorilor.

– Nu degeaba am scris eu, nu de mult, că Don Quijote este mereu necesar, a conchis Paler.

Şi Adrian Păunescu a elogiat, într-un articol, pe cei care „sar un pas înainte”, pe cei cu iniţiative, pentru care oferă, cu un admirabil idealism etic, timp şi energie, iar Mihnea Gheorghiu, preşedintele ASSP, a spus, într-o şedinţă, că salariaţii acestei instituţii, plătiţi cu patru mii de lei lunar, nu depun nici pe departe o activitate comparabilă cu aceea „pe care o fac voluntar, cu pasiune şi dăruire, doi profesori timişoreni”.

Munca multor cadre universitare pentru „cauza nouă” a dus la rezultate: În facultăţile de filologie din ţară s-au introdus cursuri facultative de Esperanto, în ASSP s-a creat un colectiv oficial de Esperanto şi Interlingvistică, în Societatea de Ştiinţe Filologice a apărut o Secţie de Esperanto, la Timişoara şi Bucureşti s-au multiplicat cursuri şi dicţionare de Esperanto, în câteva reviste ştiinţifice au apărut rezumate în Esperanto etc.

Dar – tragedie! În 1985, probabil la iniţiativa unui nou ministru de interne, înarmat cu teza stalinistă, care a dus la executarea lui Drezen, ministru al culturii din URSS, anume că Esperanto este o limbă secretă cu care spionii şi duşmanii socialismului comunică peste hotare, s-a produs în ţară o reacţie multiplă împotriva muncii noastre, „S-a terminat cu Esperanto şi cu toate gândirismele (sic!) astea”, îmi spunea cu satisfacţie un director din CCES, unde trona „luminata” Suzana Gâdea, care a trimis la Timişoara pe directorul Gheorghe să adune împotriva mea argumente pentru a mi se face proces politic, pentru că, în mod ilegal, am creat o mişcare de masă, deşi ideea era interzisă printr-un ordin al Direcţiei Presei din 1959; Ioan Zahiu, adjunct al lui Cornel Burtică, a informat pe rectorul Universităţii din Timişoara, Petru Oniţă, că noi, indignaţi de

măsurile Suzanei Gâdea, operăm cu argumentele disidenţilor, afirmând că „România nu-şi respectă angajamentele luate pe plan internaţional”, că „în ţară nu se respectă nici măcar documentele de partid, care aprobă analiza ştiinţifică a oricărei idei”, iar G. Ciucu, adjunct al Ministrului Învăţământului, a dispus, la jumătatea anului universitar, sistarea cursurilor de Esperanto din facultăţi. Despre aceste măsuri, eu am declarat într-o şedinţă de partid, că sunt măsuri de tip fascist, după care rectorul mi-a comunicat că activitatea mea în universitate devine imposibilă. Nu insist asupra acestui aspect, care iese din sfera ştiinţei.

După 1989, cursurile de Esperanto s-au redeschis în facultăţi, dar, după trei ani, au fost sistate, împreună cu alte câteva cursuri, din motive financiare. Lumea merge, aşadar, înainte, fără noi, dar, din păcate, nu merge prea bine în haosul economic contemporan.

Într-un serial din ziarul „Neue Banater Zeitung”, istoricul William Marin scria că bătălia pentru Esperanto a constituit, timp de aproape 20 de ani, una din cele trei forme de confruntare cu stalinismul, de opoziţie activă la regimul dictatorial ceauşist.

Precum vezi din faptele schiţate mai sus, stimate Leonard Gavriliu, noi n-am luptat „luptă deşartă”, n-am luptat cu morile de vânt. După evidenţele noastre, peste 400 de absolvenţi ai facultăţilor au susţinut un examen în Esperanto, peste 14 mii de persoane, mai ales tineri din toată ţara, au trăit cu pasiune gânduri de idealişti, inspiraţi, parcă, de versurile lui Panait Cerna: „Cine ar şti beţia luptei şi fiorul vieţii – cine?/ Dacă lacomele braţe ar fi rodului vecine?” S-au înrolat, ca visători, etern necesari, într-o bătălie, din fidelitate faţă de adevăr, au învăţat să respingă acea mentalitate a multor intelectuali, potrivit căreia omul merge 30 de ani cu taşca subsuoară la serviciu, dar se comportă ca un naturalist falit căruia, de la naştere îi cântă la fereastră o pasăre necunoscută, iar în grădină îi înfloreşte o floare necunoscută, dar el nu se interesează de pasăre şi floare, pentru că ele lipsesc din nomenclatorul său.

Zeci şi zeci de tineri au participat la manifestări internaţionale esperantofone, unde n-a vorbit un român cu un japonez sau cu un australian, ci om cu om, fără complexe ale unuia faţă de altul, într-un experiment sociologic memorabil, fără precedent, un micromodel al unei lumi ideale, în care fiecare om îşi are propria lui limbă şi cultură, dar, peste graniţă, are un instrument simplu, flexibil, expresiv, uşor de asimilat, lipsit de inutilele excepţii şi ambiguităţi ale limbilor etnice. Dar, fireşte, o idee, cu structura ei de fantomă, nu are măcar puterea unui caporal şi nu se poate opune demonilor, care îi ies mereu în cale. Dar iată că demonii dispar unul după altul, însă ideile mari şi valide nu mor, pentru că, aşa cum spune o teză actuală a filosofiei practice, dacă oamenii îşi pun o sarcină nouă, înseamnă că au apărut, ori sunt în curs de formare, condiţiile pentru realizarea ei. În cât timp? În Grecia, Turcia, China au funcţionat paralel, trei-patru secole, două limbi oficiale, până când s-a impus soluţia democratică. Dar, pentru deplină clarificare, repetăm că Esperanto nu vine în locul limbii naţionale, nu intră în viaţa internă a popoarelor, ci doar serveşte scopuri externe, generale, comune întocmai ca ONU, UNESCO sau Crucea Roşie.

Aş dori ca Leonard Gavriliu, om cu format ştiinţific pluridisciplinar şi cu sensibilitate la problemele lumii contemporane, să înţeleagă şi această problemă a culturii internaţionale şi să nu vadă, în militanţii pentru ea, nişte fantezişti şi luptători cu morile de vânt.

Ignat Florian Bociort

Racursiuri CĂLIN STĂNCULESCU: Cartea şi filmul (Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2011). Este vorba despre un concentrat eseu-„dicţionar”: pozitivist în esenţa argumentaţiei riguroase, sentimental în demersul opţional. Manşeta de pe copertă, Centenarul cinematografului românesc, rămâne emblematică pentru acţiunea inspirată a exersatului comentator al celei de a şaptea arte. Omagiul nu se rostogoleşte, însă, în reclamă oţioasă. Este un gest de lucidă valorizare. Criticul

întocmeşte, astfel, o panoramă selectivă a sinuoasei aventuri care este „fantasticul dialog dintre arta cuvântului şi cea a imaginii pe ecran”, după cum se precizează în deschiderea volumului. Cele 11 lung-metraje, triate pentru analiză, sunt precedate de o Introducere. Cuvântul şi imaginea. De fapt, se prezintă retrospectiva unui „secol de dialog literatură-film” pe tărâm băştinaş. Colaborarea dintre arta cuvântului şi aceea a filmului – astăzi, în tumultuoasă vogă – a avut drept consecinţă, nu o dată, surprinzătoare rezultate. Un roman sau o schiţă, o piesă de teatru ori o nuvelă au furnizat diferiţilor regizori un start sub bune auspicii: opere validate valoric de timp. Cineaştii au înţeles, din capul locului, că au, în privinţa scenariului, acoperirea estetică şi, deci, audienţa publică deloc neglijabile ale unor texte literare. Călin Stănculescu face o escală, mai întâi, în faza aurorală a filmului românesc, jalonând evoluţia raportului literatură-film de la apariţia acestuia până în prezent. Prilej oportun pentru a menţiona că naşterea filmului autohton s-a situat sub semnul documentarului, cel de ficţiune având o gestaţie mai tulbure şi mai îndelungată. Şi a cărui apariţie, prin forţa lucrurilor, s-a postat la standarde artistice modeste, legiferate, mai cu seamă, de bune intenţii şi entuziasm generos. Se cuvine remarcat, însă, în acea perioadă de pionierat, din care n-au fost excluse ecranizările, interesul real al câtorva scriitori pentru primele creaţii autohtone în domeniu. Nu mai puţin, şi apariţia comentatorilor de film, unii dintre ei păşind chiar şi pe teritoriul teoriei. Perioada interbelică, de altminteri, una de tranziţie fiind, aduce şi întâiele proiecte legislative în domeniul activităţii cinematografice, fapt care determină şi înfiinţarea Oficiului Naţional Cinematografic. Saltul decisiv în domeniu se produce în anul 1943, când filmul românesc înregistrează prima izbândă majoră: O noapte furtunoasă, ecranizare a piesei caragialeene cu acelaşi titlu, de către Jean Georgescu. Perioada postbelică debutează pe acest tărâm sub alte auspicii, impuse de schimbarea de paradigmă ideologică. Criticul Stănculescu trece acum în revistă întreaga producţie cinematografică, izvorâtă din ecranizări, de la dibuirile şi cedările de după război, impuse de necesitatea adeziunii la noul regim, până la „cele mai frumoase tălmăciri din tezaurul literaturii din istoria filmului românesc”. Multe dintre acestea ajunse pe ecran ori, pur şi simplu, interzise după îndelungi şi istovitoare hărţuieli ale cenzurii. În lunga listă a scriitorilor (peste 100!) solicitaţi, fie şi postum, de a şaptea artă, se află (prin remarcabile succese regizorale) Slavici, Creangă, Caragiale, Sadoveanu, Rebreanu, Călinescu, Preda, Camil şi Cezar Petrescu, Zaharia Stancu şi Fănuş Neagu. Dar şi Titus Popovici, Mihnea Gheorghiu, Panait Istrati, Eugen Barbu, G. Ibrăileanu, Radu Tudoran, Horia Pătraşcu, Bujor Nedelcovici, D. R. Popescu, Ioan Grigorescu, Augustin Buzura, Dinu Săraru, Petre Sălcudeanu, Horia Lovinescu, Petru Popescu, Victor Ion Popa… Fiind subiectivă, orice selecţie rămâne, în chip inerent, litigioasă, contestabilă. Topul ecranizărilor propus de Călin Stănculescu include, cum menţionam, un eşantion de 11 producţii cinematografice, realizate în decursul unui sfert de veac, alese din patru decenii de comunism. Cele mai vechi datează din 1965 (Pădurea spânzuraţilor, Amintiri din copilărie), cea mai nouă – din 1987, până în momentul decembrist (Moromeţii). Epoca imediat următoare, care „a statuat noi perspective pentru interesante ecranizări”, urmând a fi comentată de către C.S., probabil, altcândva. Autorul spune, astfel, „povestea” câtorva ecranizări considerate a fi performante.

O fi, însă, centenară istoria celei de a şaptea arte naţionale, dar aceasta – după cum o probează şi cartea de faţă – nu este marcată de prea multe şi strălucite reuşite. Ca să nu mai amintim de faptul că, până la momentul 1989, România n-a coagulat o şcoală de film, aşa cum au avut, bunăoară, unii vecini ai noştri: polonezii, cehii, sovieticii şi chiar ungurii. E de mirare, aşadar, că autorul n-a inclus în lista sa (doar le aminteşte în treacăt) şi acea brumă de capodopere pe care le-am avut şi noi, acolo, în pauperitatea noastră de inspiraţie, de orgoliu şi, poate, şi de altele. Ne referim la cele două momente de vârf ale cinematografiei noastre: O noapte furtunoasă (1943) şi La „Moara cu noroc” de Victor Iliu (1957). Două aproape misterioase pelicule, care şi astăzi se înfăţişează drept inexplicabile minuni ale lumii (să le numim aşa!) într-un deşert arid al filmului românesc. Or, fără includerea acestor două pelicule artistice într-o cât de sumară cartografie, aceasta apare lacunară, fără strălucirea meritată. Apelul la literatură în trecutul regim nu era pentru regizori, însă, un simplu moft, după cum spuneam. Era şi un mod de a ocoli, de a înfrunta sau de a boicota capcanele cenzurii ideologice atotputernice şi toxice. Schimbând ceea ce era de schimbat, se putea pune în scenă ori în gura unor persoane (livreşti sau istorice) o seamă de idei, afirmaţii, principii sau reflecţii mai neortodoxe, în stare a crea fie oarecare confuzii, fie aluzii străvezii la un anume timp şi la o anume mentalitate, considerate tabu-uri. În cele mai multe cazuri, fără a friza demagogia ori vulgarizarea. „Adaptarea unor opere clasice pentru marele ecran era privită drept un mod de ocultare a comandamentelor ideologice la zi”, subliniază autorul. „Statutul de refugiu” al unor scriitori în spaţiul filmic – ca rezistenţă la imixtiunile cenzurii – va fi depăşit, însă, deseori, deschizându-se inedite perspective ecranizărilor. Fiecărui film, rezultat dintr-o ecranizare, Călin Stănculescu îi defineşte natura identitară. Nunta de piatră (1973) de Dan Piţa şi Mircea Veroiu, pornind de la două povestiri ale lui Ion Agârbiceanu, este calificat poezia unui univers damnat. Un film de un rafinament stilistic sobru, esenţializat, spectaculos până la hieratism şi „existenţialism tragic”. O „recitire polemică” a lui Caragiale – e de părere autorul – întreprinde Lucian Pintilie în De ce trag clopotele Mitică? (1981), având ca punct de plecare comedia D’ale carnavalului şi câteva dintre Momente-le ilustrului comediograf. Criticul aşază filmul sub emblema ingenioasă Tragica veselie a boborului. Regizorul se distanţează de viziunile anterioare, de „tabu-urile şi convenţiile bine marcate mai ales în prezentarea comediilor lui Caragiale pe scenă”. Este vorba, la Pintilie, de amplificarea acelei viziuni „monstruoase” a dramaturgului, care „impune, prin arta limbajului, un insectar uman de referinţă, polarizat între derizoriu şi profunzime, între trăirea autentică şi eterna pălăvrăgeală”. Nimic de imputat lui Stănculescu în opţiunea pentru acest film, care e „sinteza a trei deliruri: cel pastoral, cel politic şi cel al băşcăliei, pe fondul demenţial al jocului de măşti” (L. Pintilie). În ceea ce ne priveşte, ne-am fi oprit, în cazul ecranizărilor lui Pintilie, la Reconstituirea, după nuvela lui Horia Pătraşcu, ce ni se pare a fi capodopera insurgentului regizor. La rându-i, Moromeţii (1987), versiunea lui Stere Gulea după romanul omonim al lui Marin Preda, are în obiectiv disoluţia familiei ţărăneşti, cum e caracterizat filmul de către comentator. Personajele lui Preda „traversează spaime ancestrale în lupta pentru prezervarea proprietăţii”, într-o vreme în care abdicarea de la tradiţie şi morală a luat forme anxioase. Regia s-a ilustrat ca o fidelă lectură a cărţii, propunând „o monografie a

autorităţii paterne, sociologică în subtext a satului românesc”. Personajul central, Ilie Moromete, interpretat strălucit de Victor Rebengiuc, este tipic pentru o anume etapă şi lume rurală. Drama lui existenţială şi morală ţine de confruntarea cu fatalismul istoriei. Dar cartea de vizită a istoriei filmului românesc în ultima jumătate de veac este considerată de autor a fi Pădurea spânzuraţilor (1965) de Liviu Ciulei, după romanul cu acelaşi titlu al lui Liviu Rebreanu. Substanţa peliculei (încununată cu Premiul pentru regie la Festivalul internaţional al filmului de la Cannes) este surprinsă în definiţia: Războiul, o criză a civilizaţiei. Pe fundalul conflictelor militare, readuse pe ecran doar cât să potenţeze acţiunea propriu-zisă, regizorul relevă „capacitatea de comunicare a dimensiunii psihologice a dezastrelor cauzate de confruntările armate”. Discursul regizoral, cu sugestii nu o dată filosofice, cu apel la morală, are o dimensiune simbolică de profund umanism. Demonstraţia stilistică impecabilă a rămas, astfel, un handicap pentru confraţi, susţine criticul. Acelaşi actor, Victor Renengiuc, în rolul principal, iscăleşte o pagină actoricească de referinţă. Lista lui Stănculescu (au apărut tot soiul de liste: a lui Schindler, a lui Manolescu etc.) mai reţine şi pe: Nicolae Mărgineanu cu Pădureanca (1987) după Ioan Slavici; Alexandru Tatos cu Întunecare (1986) după Cezar Petrescu; Mircea Veroiu cu Între oglinzi paralele (1979) după Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu; Andrei Blaier cu Prin cenuşa Imperiului (1976) după Jocul cu moartea de Zaharia Stancu, având un personaj, Diplomatul, interpretat remarcabil de Gheorghe Dinică; Iulian Mihu cu Felix şi Otilia (1973) după Enigma Otiliei de G. Călinescu; Radu Gabrea cu Dincolo de nisipuri (1974) după Îngerul a strigat de Fănuş Neagu; Mircea Mureşan cu Baltagul (1969) după Mihail Sadoveanu; Elisabeta Bostan cu Amintiri din copilărie (1965) după Ion Creangă. Comentariul este impregnat de un sever echilibru al judecăţilor estetice. Pigmentat necesar, câteodată, şi cu episoade din culisele pritocelii unui film, discursul critic e flexibil, ţine de un cult al structurilor raţionalizate. În formularea şi analiza unui atare clasament, însă, pericolul clişeizării caracterologice devine inevitabil. Autorul evită stilul şablonard, graţie unui condei lipsit de dogmatism ideatic şi suficienţă stilistică. De menţionat că fiecare comentariu de film conţine un succint remember: Scriitorul pe ecran, şi o escortă de opinii: Despre film, aparţinând unor critici de formaţie sau cineaşti notorii. Cu un gust estetic verificat, Călin Stănculescu îşi extrage clasamentul dintr-o partitură relativ extinsă, în ideea conturării unui top al celor mai rezistente ecranizări. Dar, cum orice repertoriu e provizoriu şi subiectiv, în esenţă nedecis, i se pot aduce amendamente ce ţin de gustul şi experienţa fiecăruia. Bunăoară, Elisabeta Bostan, Mircea Mureşan, Iulian Mihu şi Mircea Veroiu (cu ecranizarea lui după Camil Petrescu) ar fi trebuit, poate, să nu figureze între cei 11 aleşi. Pe Veroiu l-am reţine nu cu Între oglinzi paralele, ci cu Adela după romanul lui G. Ibrăileanu. Lui Pintilie i-am prefera Reconstituirea după Pătraşcu. Pe Piţa l-am trece a doua oară (ca şi pe Veroiu) cu Faleze de nisip după Bujor Nedelcovici. Însă, înainte de orice, i-am include în clasament pe Jean Georgescu (O noapte furtunoasă) şi pe Victor Iliu (La „Moara cu noroc”), după cum am şi spus-o mai înainte. Oricum, pe această temă, niciodată, probabil, nu va exista consens. Cartea şi filmul de Călin Stănculescu se dovedeşte a fi o sinteză originală, configurând spectacolul dinamic al parcurgerii trudnicului şi febrilului drum de la literatură la a şaptea artă pe sol românesc. Cu o calmă intuiţie, am zice clasicistă, a

oportunităţilor şi a nevoii de ierarhizare salubră într-un domeniu inundat, uneori, de conotaţii gureşe şi veleitarism, autorul oferă imaginea armonioasă – şi, în fond, onest plivită de aproximaţii – a unei investigaţii de anvergură profesionistă. Constructivă. En raccourci, un comentariu echilibrat şi „îndrăgostit”. Vladimir Udrescu Caruselul revistelor Eminescu reşapat Viorel Crăciun a compus un „pamflet al tranziţiei”, atractiv intitulat Exorcistul, pe care l-a publicat în revista „Flacăra lui Adrian Păunescu”, an XI, nr. 19 (519), 2-8

decembrie 2011. În căutarea unor oareşice piloane pentru argumentaţia sa, publicistul apelează la numele sonor al lui Eminescu, din a cărui Scrisoarea III extrage un motto. Numai că transcrierea celor două versuri este făcută în mod „creator” de către al nostru Viorel: „De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii (;) (/) Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi nărozii”. (Sublinierea ne aparţine). În mai bine de două decenii de tranziţie agasant de trenantă, autorul Doinei a fost supus unui pervers proces rechizitorial de „demistificare”. Sau, cu alte cuvinte, de demolare, de înjosire, de persiflare, de împroşcare cu insulte abjecte. A fost pusă în mişcare o revoltătoare acţiune de demonetizare a făuritorului limbii literare moderne româneşti. S-au făcut sforţări colosale de azvârlire a poetului şi ziaristului de pe soclul pe care o naţiune responsabilă şi grijulie faţă de valorile ei l-a aşezat. Şi uite că de câtva timp s-a declanşat o imundă acţiune de alienare culturală. Nu mai trimitem acum la valurile de bălăcăriri ce i-au întinat opera, activitatea şi chiar biografia, dar o neobrăzată blasfemie (cea mai neobrăzată din toate) trebuie totuşi mereu denunţată. Este vorba de ofensa adusă marelui geniu al poeziei noastre de un scârbit la cub de faptul că aparţine poporului român, pe numele său H.-R. Patapievici. În nu puţine luări de poziţie pe această temă, respectivul îşi îndemna naţia (de la înălţimea foarte importantului şi bine retribuitului post de director al Institutului Cultural Român) să scape de „cadavrul nostru din debara”; adică de Eminescu! În acest „context”, alţii, însă, doar se mulţumesc să-l citeze neglijent, ceea ce tot sacrilegiu se cheamă. Astfel, mai sus pomenitul Viorel Crăciun şi-a permis să-l citeze cum am văzut că l-a citat pe Eminescu, înlocuind în mod inadmisibil „irozii” la care se referea Eminescu, cu „nărozii” scoşi din pălăriuţa pamfletarului nostru.

Ce-i drept, în aceeaşi Scrisoarea III, peste numai patru versuri de la cele două versuri citate de publicistul de la „Flacăra…”, Eminescu se referă şi la nişte „nerozi”, dar în felul următor: „O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,/ Aţi ajuns acum la modă de vă scot din letopiseţ,/ Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,/ Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii”.

Am spune că dl Viorel Crăciun, citind acum aceste patru limpezi rânduri eminesciene, nu are cum să nu se simtă cu musca pe căciulă. Bogdan Scutaru ***

Eugen Lovinescu n-a avut… copii! Voioasa dezinvoltură cu care, în vremurile noastre, unii autori îşi aruncă pe hârtie şi trimit la tipar nepreţuitele lor cunoştinţe culturale devine din ce în ce mai palpitantă. Paul Suditu, bunăoară, vechi colaborator al iui Corneliu Vadim Tudor, acel CVT care face mereu caz de informaţia sa în acest domeniu (şi în multe altele, limitrofe sau nu), într-un articol dintr-un serial (Măştile titanilor, 2), din „România Mare”, an

XXI, nr. 998, 2011, se pronunţă autoritar în privinţa dosarului civil al lui Eugen Lovinescu, scriind fără să-i tremure mâna că acesta … „n-a avut copii” (!). Desigur, nu-l obliga nimeni pe industriosul publicist să studieze şi, deci, să cunoască datele biografice ale mentorului revistei şi cenaclului „Sburătorul”. Dar, în situaţia în care s-a decis să-i comenteze viaţa, era absolut necesar să se informeze cumsecade asupra subiectului. Ar fi aflat, astfel, că respinsul pe nedrept de la o catedră universitară şi de la un fotoliu academic avea, totuşi, o fiică. Şi care se numea Monica Lovinescu (n. 1923, Bucureşti, decedată la Paris, în 2008). Să nu fi auzit un om de cultură ca el (căci asta se pretinde a fi) despre acest nume, atât de vehiculat şi înainte de 1989, dar, mai cu seamă după? Să nu-ţi vină să crezi! Critic literar şi jurnalist, traducător şi eseist, într-o vreme voce foarte audibilă la un anumit post de radio, Monicăi Lovinescu i s-au publicat, în postdecembrism, mai multe cărţi, i s-au luat interviuri. Venită în ţară, imediat după ’89, a fost primită cu fast în Uniunea Scriitorilor, ca membru de onoare ş.c.l. Despre activitatea ei la microfonul „Europei libere” (emisiunile Actualitatea românească, Teze şi antieze la Paris), oare cine nu a auzit? Este de-a dreptul uimitor că Paul Suditu nu e la curent cu asemenea realitate, permiţându-şi totuşi să facă afirmaţii total necontrolate, ca acea despre care am pomenit. Să-i mai servim ignorantului în materie, Paul Suditu, şi alte câteva „amănunte”. Soţia criticului şi istoricului literar, şi prozatorului, Eugen Lovinescu era profesoara de franceză Ecaterina Bălăcioiu, fiinţă crunt prigonită de regimul comunist. După rămânerea fiicei la Paris, în 1948 (când primise o bursă din partea statului francez), mama ei a intrat în dizgraţia regimului (n-a consimţit să-şi condamne fiica, spre a scăpa astfel de temniţă). A fost arestată, supusă torturilor şi viaţa ei s-a sfârşit în detenţie. Aşadar, un destin tragic. Eforturile fiicei de a o salva au dat, din nefericire, greş. Cezar Caraman

***

De la Alzheimer la… Alzeimer! În nr. 12/2011 – 01/2012 al revistei lugojene „Actualitatea literară” („Revistă a

Uniunii Scriitorilor din România”, citim pe un ştraif postat sub titlul publicaţiei), Magda Ursache se distrează irascibil cu isprăvile unor „presari” de azi (care şi ei i-au făcut pocinogul), Daniel Corbu semnează o – în stihuri – lungă Scrisoare deschisă necititorilor mei („…Vouă, celor care nu mă citiţi/ purtând nevinovate bandaje în îndoiturile inimii”…), Boris Marian îl saltă la lumină, din neagra uitare, pe Ben Corlaciu, poetul tavernelor (Ben Corlaciu, un poet necunoscut?) etc., iar Remus Valeriu Giorgioni (redactorul-şef al revistei) promite că în numărul următor se va „opri mai pe larg” – la rubrica evangheliceşte botezată „Lăsaţi cărţile să vină la mine!” – „asupra unei apariţii remarcabile: Petru Ursache, Bucătăria vie, Junimea, 2011”. Acelaşi Remus Valeriu Giorgioni, de data aceasta la rubrica „Opiniile noastre”, sub titlul atracţios Banatul, Nobelul şi <Budismul> Zen/ Mircea Cărtărescu: tragedia unui geniu, se îngrijeşte îndeaproape, ca un samaritean, de puseul depresiv al faimosului autor al trilogiei (flamboaiante, zicem noi) Orbitor, autor pe care îl şi „psihanalizează” în vreo două

rânduri, alarmat de simptomele exhibate de al nostru alergător de cursă lungă pe pistele anevoioase ce duc către mult râvnitul Premiu Nobel. Mai rămâne ca şi juriul de la Stockholm să fie tot atât de cucerit ca şi dl Giorgioni de creaţia literară a Cărtărescului, şi totul va fi OK.

Într-adevăr, redactorul-şef al „Actualităţii literare” este profund impresionat de orbitor de strălucitorul Orbitor al lui M.C., îndeosebi de „inteligenţa artistică a autorului nostru, personificată, [care] pătrunde prin scoarţa cerebrală în universul mirific al creierului uman, până în bulbul rahidian şi <cordul>, <rinichii> din cerebel, vâslind cu nonşalanţă printre axoni, dendrite şi neuroni. Apoi, după modelul <expansiunii> de la micro- la macrocosm, printre constelaţii şi supernove, quasari şi pulsari în noaptea neagră a intermundiilor, unde descoperă (peşteră a lui Ali Baba, lampa lui Aladin) uluitorii fractali” (p.2). Cât de adânc ştiutor într-ale structurilor şi funcţiilor creierului, şi chiar şi numai într-ale macroanatomiei corpului uman de la cap în jos este Mircea Cărtărescu, dl Giorgioni ar fi aflat dacă i s-ar fi întâmplat să citească textul lui Leonard Gavriliu intitulat Fălosul „testicul gânditor” Mircea Cărtărescu, din Judecăţi critice vol V (pp.84-92).

Probabil că tot din lectura, în transă, a romanelor pline de stupizenii ale lui Mircea Cărtărescu i se trage d-lui Giorgioni şi ideea originală că axonii şi dendritele ar fi ceva din afara neuronilor şi că, prin urmare, ai putea să „vâsleşti” printre nişte neuroni ca elemente anatomice diferite de axoni şi de dendrite!

Dar tot admirându-l pe „geniul” băsnitor Mircea Cărtărescu, dl Remus V. Giorgioni se molipseşte serios de scornicilita acestuia, căci iată ce scrie domnia sa mai departe: „Toţi îmbătrânim, ne mai ramolim, nu doar Mircică din Ferentari. Fără să aducem în discuţie ravagiile unui Alzeimer, de care toată planeta e îngrozită – din anii 70, când această formă de demenţă senilă a fost identificată ca atare de <botezătorul> ei neamţ, boala se propagă geometric –, cu trecerea timpului neuronii, printre care se plimba nonşalant M.C., în periplurile [corect, pluralul cuvântului periplu este periplele!] sale<astrale>, se diminuează sistematic, fără şanse de regenerare” (ibidem). Despre „teutonicul Alzeimer” ne vorbeşte dl Giorgiono şi ceva mai încolo. Or, nu Alzeimer, ci… Alzheimer (Alois Alzheimer) a descris boala care-i poartă numele, şi nu în anii ’70, când el era de mult oale şi ulcele (a murit în 1917), ci în anul 1906, boala cu pricina nefiind o demenţă senilă, ci o maladie cu un profil nosografic distinct, căreia – se ştie – i-au căzut victime şi un Ronald Reagan, sau un Emil Cioran.

La fel de consternant ni se pare însă şi faptul că dl Remus Valeriu Giorgioni, de altfel un sârguincios cititor de Biblie, crede despre noi, oamenii, că am fi doar nişte „creaţii de lut” (p.6), pierzând cu totul din vedere faptul că în prima carte a lui Moise stă scris, negru pe alb, că Dumnezeu nu s-a mărginit să modeleze din ţărână moartă o copie sculpturală a sa, ci „i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul a devenit suflet viu” (Geneza, 2, 7).

Unde i-or fi fost domnului Giorgioni „minţile”, atunci când a scris ce-a scris? Să i le fi luat bunul Dumnezeu, pentru ca el să nu poată „deosebi duhurile” ?!

Marcu Cebza