Schimbari fonetice

Asimilarea este cea mai importanta schimbare fonetica neregulata deoarece ea este cel mai bine reprezentata in limba fata de toate celelalte schimbari fonetice neregulate.

Importanta asimilarilor se poate masura si prin influenta pe care ele o pot exercita uneori asupra limbii scrise.

Asimilarea este atat de bogat reprezentata in vorbire pentru ca la baza ei se gaseste un fenomen dominant in limba si in vorbire, care poarta numele de coarticulatie.

Disimilarea

Este procesul care consta in transformarea unei ocurente a unui sunet (ocurenta repetata in context in ocurenta unui alt sunet sau la limita in disparitia acelei ocurente).

Ocurenta este un termen tehnic care inseamna prezenta sau aparitie.

Disimilare partiala

Ex: marsarier-marsalier

r... l... r...

Disimilare totala

Ex: fratre-frate

r... r... = r... 0

Alte ex:

frustrat-frustat

r... r... = r... 0

propriu-propiu

Clasificare:

1.Dupa natura sunetelor care participa la proces

2.Dupa directia lui

3.Dupa pozitia sunetelor unele fata de celelalte

4.Dupa contact

Disimilarea silabica / haplologie

nu priveste doar un sunet, ci o intreaga silaba. Spre deosebire de disimilarile de sunete,

disimilarea silabica este o disimilare constienta. Ea este produsa din motive estetice.

Repetarea aceleasi silabe intr-un context fonetic genereaza cacofonie (cacos si fonos=sonoritate dizarmonica).

Ex: eroico-comic-eroi-comic

simbolologie=simbologie

mineralologie-mineralogie

Lat. monumentum a dat mormant

n... m... = r... m

E o disimilare mai speciala pentru ca nu exista multiple ocurente in context ale aceluiasi sunet, ci exista ocurente ale unor sunete diferite, dar foarte apropiate unul de altul.

Sincopa si epenteza

Sincopa este schimbarea fonetica neregulata ce consta in disparitia unui sunet din interiorul cuvantului.

Ex: u din monumentum a disparut permitand intrarea in contact a lui n si m

lat. directus a devenit in romana dirept care a dus apoi la forma actuala drept

In general ceea ce se sincopeaza sunt sunete din silabe neaccentuate, dar exista si exceptii.

Ex: vazut-vazt

Aici au loc doua fenomene: primul este sincopa lui u si al doilea asimilarea lui s de catre t.

Epenteza este schimbarea fonetica neregulata care consta in aparitia in interiorul unui cuvant a unui sunet.

Ex: lat. camera a devenit in franceza mai intai camra, apoi cambra si in cele din urma chambre

camera-camra=sincopa

camra-cambra=epenteza

Turcescu visna a dat in romana visina

Proteza si afereza

Proteza este aparitia la initiala de cuvant a unui sunet.

Ex: lat. altus a dat in romana inalt prin proteza lui î

lat. neco-necare a dat in romana a se ineca prin acelasi proces

lat. scola a dat in maghiara iscola

Afereza consta in disparitia unui sunet de la initiala de cuvant.

ex: limbi romanice: ro. instrument, fr. instroiment, It. strumenti

ro. expeditie, fr. expedition, it. spedisione

ro. istorie, fr. histoire, Sp. historia, it. storia

Metateza este un procedeu care consta in inversarea ordinii de aparitie a unor sunete intr-un context.

x... y... = y... x...

Ex: sculptura-scluptura

lat. paludem (l si d), iar in romana padure (d si r)

logodna-logonda

La intrebarea "de ce isi schimba forma fonetica cuvintele", lingvistica stiintifica are doua raspunsuri:

Pentru ca acea modificare este parte a unei legi fonetice, prin urmare o regularitate fonetica;

Pentru ca acea schimbare ilustreaza o schimbare fonetica neregulata si atunci ea trebuie precizata.

Sensul cuvintelor (schimbarea semantica)

Cuvintele pot avea semnificatii pe care in actualitate nu le mai au, iar aceste semnificatii care tin de trecut se numesc arhaisme semantice.

Ex: prost- astazi termen injurios; cuvantul prost in romana secolelor XVI, XVII insemna simplu (om prost=simplu)

Nemernic-astazi termen injurios; in romana secolului al XVI-lea avea o semnificatie neutra, aceea de pribeag.

semantica=+schimbare de sens

In lingvistica stiintifica semantica a insemnat, in primul rand, studiul schimbarilor de sens ale cuvintelor.

Semantica este o disciplina relativ noua a lingvisticii. Se poate vorbi despre semantica incepand cu ultimii 20 ani ai secolului al XIX-lea.

Datoram cuvantul semantica si introducerea lui in circuitul terminologiei stiintifice lingvistice unui savant francez, considerat intemeietorul semanticii, Michel Breal.

Michel Breal a fost un lingvist care a trait si si-a publicat opera la sfarsitul secolului al XIX-lea; el este unul dintre marii lingvisti ai epocii.

Termenul "semantica" a fost folosit de catre acesta intr-o lucrare care in traducere se numea "Eseuri de semantica" 1893. Aceasta lucrare "Esee de Semantique" este socotita prima lucrare de semantica istorica din campul stiintei limbii.

Michel Breal considera ca cuvintele isi schimba sensul datorita procesului de metaforizare la care le supun vorbitorii.

Ex: piciorul podului, gura vaii, coada malului, poala padurii, picior de plai, gura sobei, bratul raului, etc.

Aceste metafore nu mai sunt percepute ca metafore si din aceasta cauza ele se numesc metafore lexicalizate sau catahreze. Acest gen de metafore este foarte raspandit in limba.

Un fenomen care ilustreaza, de asemenea, metaforizarile este fenomenul de metaforizare nascut din tabuul lingvistic.

Ex: in loc de dracu: necuratul, cel rau, uciga-l toaca, uciga-l crucea, impielitatul, cel de pe comoara, etc.

my god-my goodness

ro. nevestica-nevastuica; portugheza: budinia-domnisoara; fr. la bellette-frumusica

lat. rivalus care desemna o realitate juritica de drept roman s-a mostenit in franceza si a intrat in romana ca rival care inseamna dusman, inamic. (vezi cursul)

Lazar saineanu este contemporan cu Michel Breal. Lucrarea lui Saineanu care prezinta idei foarte interesante despre schimbarile de sens, a fost publicata in 1887 si are ca titlu "Incercare de semasiologie. Studiu asupra tranzitiunii istorice a sensurilor".

La Lazar Saineanu se gasesc 2 factori cauzali ai schimbarilor de sens: primul este metaforizarea, iar al doilea uitarea.

Ex pentru fenomenul de uitare: sugubat in romana veche insemna ucigas; la Creanga il intalnim cu sensul de glumet, pus pe farse.

adverbul vis-a-vis la origine inseamna fata in fata; pentru unii vorbitori vis-a-vis inseamna in legatura cu, apropo.

Lazar Saineanu nu este important numai pentru ca a invocat un factor de schimbare de sens pe care alte teorii de dupa nu l-au prevazut, ci si pentru ca el a fost ocupat de directiile pe care se poate modifica sensul. Din acest punct de vedere a formulat doua principii importante pentru teoria schimbarilor de sens: sensurile cuvintelor se modifica prin ingustare, sau dimpotriva, prin extindere.

Ingustare=cuvantul a avut la origine un sens mai larg si prin trecerea timpului sensul s-a ingustat (specializat).

Largire=un cuvant incepe prin a avea un sens mai ingust, iar cu trecerea timpului sensul acestuia se extinde.

Ex ingustare: lat. neco-necare=a muri; rom. a se ineca

Ex: largire: lat. veteranus rom. batran

Antoine Meillet a fost socotit in timpul vietii sale, cel mai important lingvist al Comunitatii Stiintifice Mondiale. Antoine Meillet este, inainte de toate, un mare indoeuropenist; contributiile sale in stiinta limbii au ramas foarte importante.

Cu privire la teoria schimbarii semantice este elaborata lucrarea "Cum isi schimba cuvintele sensul" (inceputul secolului XX)

Din punctul de vedere al lui Meillet exista 3 categorii de schimbari de sens, identificate de 3 factori diferiti de schimbare de sens:.

Schimbarile de sens sunt cauzate de factori extralingvistici, sociolingvistici si lingvistici.

Factorii extralingvistici (factori de schimbare a sensului care se manifesta inafara limbii):

ex: Fr. galerien=persoana care muncea la galere in secolele XV-XVI; galerien=persoana condamnata pe viata (termen contemporan cu Meillet).

ocna=loc de detentie unde munceau cei condamnati pe viata; termenul ocnas a desemnat mai tarziu o persoana care nu mai muncea la ocna, dar care era condamnata sa ispaseasca o pedeapsa.

Factorii sociolingvistici (studiul limbii din punctul de vedere al factorilor sociali).

Cuvintele nu se infatiseaza niciodata vorbitorilor asa cum se prezinta ele in dictionar; cuvintele prin sensul lor au o viata specifica, care poate sa varieze de la vorbitor la vorbitor. Sensurile cuvintelor depind de factorii sociali care il definesc pe vorbitor: varsta, sexul, profesiunea, angajamentul ideologic.

In momentul in care un cuvant care a apartinut unui mediu social si a avut o anumita coloratura sociala a iesit din acel mediu pentru a intra intr-un alt mediu, se produce

schimbarea semantica conditionata social.

Factorii lingvistici

Exista anumiti factori care sunt in limba si care determina schimbari de sens ale cuvintelor.

O schimbare de sens cauzata de factorii lingvistici se produce in timp, intr-un mod lent, producand in final un efect calitativ nou (se ajunge de la un sens la altul).

De moment ce exista asemenea factori lingvistici, inseamna ca elementele limbii interactioneaza, ajungand sa fie in legatura si sa se influenteze reciproc, unele impotriva celorlalte.

Un exemplu pe care insusi Antoine Meillet il da este cel al pronumelui nepersonal frantuzesc "on".

"on" a ajuns in situatia de a avea un anumit sens, ca urmare a interactiunii lui cu alti factori care sunt in limba franceza.

In franceza contemporana "on" are doua intrebuintari principale:

-el se poate referi la pronumele personal de persoana I; e o maniera de a spune nous=noi.

On a passé une excellente soirée il.

-o alta semnificatie este de exprimare impersonala (generica):

On dit que... (se spune ca...)

on corespunde reflexivului "se"impersonal din romana

Intereseaza ultima semnificatie.

On nu a avut in franceza dintotdeauna aceasta semnificatie impersonala si nici aceasta forma de astazi "on". Atat forma, cat si sensul reprezinta un proces indelungat.

In ceea ce priveste forma lui on de astazi (ca pronume), in franceza veche era homme (ca substantiv).

Intre homme si on s-a petrecut un proces de schimbare fonetica. Corpul fonetic s-a redus si s-a modificat.

Homme in franceza veche nu avea semnificatia pe care o are on astazi.

Homme a avut doua semnificatii de baza, ambele legate de ideea de om.

In primul rand homme insemna omul in mod concret, putea desemna o persoana anume (cet homme).

In al doilea rand, homme putea sa insemne umanitatea in genere, lafel ca in romana (l'homme est mortel).

Afirmatia nu se refera la un anumit om, ci la o calitate care apartine speciei insesi.

Semnificatia care a putut genera semnificatia impersonala a lui on din franceza actuala, este cea din urma; om cu sensul de umanitate in genere.

Daca ne referim la umanitatea in genere, ne referim intr-un mod nespecific, indeterminat, impersonal la ceva diferit de indivizi, la specia pe care acestia o reprezinta.

Aici este conditia favorizanta pentru evolutia lui homme de la semnificatia de specie, la catre on cu semnificatie impersonala.

Optiunea de a-l alege pe homme si de a-i accentua semnificatia indeterminata se gaseste in anumite restrictii de natura sintactica pe care le are limba franceza referitoare la subiect.

On in franceza este chiar subiect in constructia "on dit que".

In romana "se spune ca", se nu este subiect, ci numai propozitia care urmeaza este subiectiva.

In franceza "on" este subiect, iar ceea ce urmeaza este o propozitie completiva.

Spre deosebire de romana, italiana, limba franceza are anumite restrictii referitoare la subiect.

Restrictia este obligativitatea de a exprima subiectul.

Aceasta restrictie a impiedicat limba franceza sa construiasca expresii impersonale folosindu-se de pronumele reflexiv se, pentru ca se in franceza nu poate indeplini niciodata functia de subiect.

Homme fiind substantiv, mai tarziu devenind pronume, si-a pastrat si calitatea sintactica foarte importanta pentru limba franceza, si anume aceea de a putea fi subiect.

Prin urmare, exista doua conditii:

una este o conditie favorizanta, cealalta este o conditie restrictiva.

Conditia favorizanta pentru homme este semnificatia generala, ceea ce a favorizat evolutia semnificatiei generale catre semnificatia impersonala.

Conditia restrictiva este ca acel cuvant care exprima acea semnificatie sa fie un cuvant cu functie de subiect, ceea ce homme indeplinea.

Procesul care caracterizeaza asemenea schimbari, se numeste gramaticalizare.

Prin aceasta evolutie homme care a devenit on s-a gramaticalizat in sensul ca el si-a

castigat un loc in sistemul pronumelui in limba franceza.

Un alt exemplu legat de limba franceza este cu privire la anumite cuvinte care sunt implicate in exprimarea negatiei.

Cuvintele in cauza sunt pas, point si personne.

Pas este echivalentul lui nu in romana si este adverb negativ.

Point inseamna deloc si este adverb negativ.

Personne inseamna nimeni si este pronume negativ.

Problema este ca aceste cuvinte mai au si alta semnificatie in franceza contemporana.

Pas nu este numai adverb negativ, ci este si substantiv (pas).

Point inseamna punct.

Personne este substantiv si inseamna persoana.

Pe de o parte sunt cuvinte implicate in negatii, pe de alta substantive de sine statatoare.

Aceste cuvinte au inceput prin a fi substantive si din aceste substantive s-a extins apoi semnificatia negativa, gramaticalizandu-se.

Procesul prin care s-a ajuns la aceasta transformare este in interiorul limbii franceze.

In majoritatea limbilor exista o zona semantica (a intelesului, conceptuala) in care granita dintre putin si nimic este foarte labila.

Putinul poate sa insemne nimic, iar nimicul poate sa insemne putin.

Nimicul (0 cantitate, 0 persoane, etc ) este foarte apropiat in semnificatie de putin, ceea ce este minimal din punct de vedere cantitativ sau din punct de vedere numeric.

Elementele care indica cantitati infime sau care indica multimi cu un singur element, poarta denumirea tehnica de minimalizatori.

Asadar, in limbile pamantului exista o zona labila intre expresia nimicului si expresia putinului, intre ceea ce este 0 cantitate sau 0 numar si ceea ce este 1 cantitate sau un singur element intr-o multime.

Ideea aceasta se gaseste intr-un principiu de drept roman: "Unum est, nulum est."

Exemplu:

Unul n-a venit (element cantitativ minimal 1).

Niciunul n-a venit (element numeric 0).

O alta situatie prezenta intr-un numar insemnat de limbi ale pamantului este situatia ca prin folosire, negatia ajunge sa se uzeze, iar uzura negatiei prin folosire, poate sa se manifeste in forma ei, precum si in continutul ei.

Negatia, spre deosebire de afirmatie, este enfatica.

Folosita in timp, negatia isi pierde forta ei enfatica, ceea ce este perceput de catre colectivitatea de vorbitori drept o slabire a ideii de negatie.

Atunci cand colectivitatea de vorbitori percepe acest fenomen de uzura a enfazei negatiei, se intampla sa se caute si sa se gaseasca cuvinte care sa redea negatiei forta ei enfatica.

Negatia este reimprospatata.

Cand negatia se improspateaza, apar cuvinte care sunt utilizate exclusiv in context de negatie si care redau negatiei forta pe care aceasta este pe cale de a o pierde.

Si acesta este un proces care se intalneste in foarte multe limbi.

Exemplu:

Exista doua expresii atat in romana, cat si in engleza, care redau aceasta idee:

Nu a miscat un deget...

He didn't lift a finger...

Cele doua limbi nu au imprumutat una de la cealalta, ci ideea de "un deget/a finger" este o idee de natura sa improspateze forta enfatica a negatiei.

Aceasta expresie cu sens pozitiv este lipsita de sens: a miscat un deget...

Pe langa aceasta expresie, romana mai are si alte exemple care intaresc forta negatiei.

Nu am gasit acolo nici urma de...

Am fost acolo si nu era nici tipenie de om...

"nici urma, nici tipenie, nici deget" nu sunt folosite in contextele respective decat pentru a accentua negatia. Ele sunt minimalizatori. Ele reprezinta acele cantitati infime care dau forta negatiei si care confirma ca granita dintre 0 si putin este o granita labila in limba naturala.

Prin urmare, este de la sine inteles folosirea cu sens de negatie a cuvintelor pas, point si personne.

Candva, in franceza veche, ne avea forta proprie de negatie, fara pas sau altceva.

Procesul prin care s-a ajuns de la je ne veux la je ne veux pas, este procesul de uzura a

negatiei ne.

Granita dintre putin si nimic este o granita slaba pentru ca ea este traversata in ambele sensuri.

In cazul limbii franceze granita este traversata de la putin catre nimic.

Romana a avut dintotdeauna cuvinte care au denumit cantitatea 0 sau multimea 0, adica nimic, nimeni. Nimic si nimeni au ajuns sa fie folosite cu timpul pentru lucruri neinsemnate si pentru cantitati sau numere neinsemnate.

In expresia "Ala e un nimeni", se ia 0 persoana si se foloseste in sensul de neglijabil, putin. Aceasta semnificatie metaforica presupune transferul din domeniul nimicului catre domeniul putinului, a unui termen.

A vandut casa pe nimic.

Arata ca un copil al nimanui.

In toate situatiile de acest fel, 0 este transpus in domeniul putinului, cu intentie expresiva.

In mod esential, factorii lingvistici obliga anumite cuvinte sa se gramaticalizeze.

Un exemplu este si adverbul mai care are semnificatie proprie in contextul "mai plec", insa exista si un mai, tot adverb, folosit in structura comparativului "mai frumos".

Ideea ca negatia se uzeaza este o idee pe care a exprimat-o un lingvist danez, Otto Jespersen. Este un lingvist care a trait la inceputul secolului al XX-lea. Contributia lui este aceea ca el este socotit un mare precursor al lingvisticii moderne (structuralismul), impreuna cu Saussure, acesta din urma fiind mult mai cunoscut.

Otto Jespersen este lingvistul care a lansat ipoteza conform careia negatia se erodeaza. Eroziunea fonetica a negatiei se manifesta prin aceea ca negatia incepe prin a fi un cuvant intreg (cum era neo in franceza veche) si ajunge sa devina mai putin decat un cuvant, fiind un clitic sau un afix.

Jespersen a pus acest proces de uzura a negatiei in cateva faze distincte. Aceste faze formeaza ceea ce in lingvistica poarta denumirea de ciclul lui Jespersen.

Prima faza este atunci cand cuvantul care exprima negatia are forta negativa proprie.

A doua faza este faza in care el este deja slabit atat fonetic, cat si semantic, si in acea faza cuvantul de negatie incepe sa fie intarit de elemente exterioare care sunt asimilate sistemului negatiei. Acesta este exemplul lui ne care a ajuns la ne pas.

In faza a treia, ceea ce a fost negatie inceteaza sa mai existe. Aceasta faza corespunde in franceza disparitiei lui ne in vorbire.

Acestea sunt cele 3 etape pe care o limba le parcurge in procesul de negatie.

Romana, insa, nu a atins stadiul 3, stadiul in care negatia trebuia sa dispara cu totul.

Romana a trecut prin stadiul intai cu negatie puternica si autonoma, iar prin uzura a ajuns la cea de-a doua faza unde si-a dezvoltat si si-a gramaticalizat elemente de negatie: tipenie, urma, etc.

Metoda reconstructiei

Nu exista in totdeauna posibilitatea de a da explicatii de tip deductiv pentru niste fapte, deoarece nu intotdeauna sunt la dispozitie faptele necesare.

De exemplu, daca trebuie facuta o preconizare a vremii pentru "maine", faptele sunt disponibile decat abia maine. Preconizarea trebuie facuta in acest moment si atunci se produc niste ipoteze numite prognoze, in temeiul unor evenimente meteorologice trecute, care au dat anumite rezultate. Daca evenimentele respective se repeta pentru ziua in curs, inseamna ca maine pot avea loc aceleasi efecte.

Tot astfel in cazul biologiei evolutioniste. Exista o informatie despre perioada reptilelor, exista o alta informatie despre perioada pasarilor, si exista o ipoteza ca intre aceste doua faze pentru care nu exista date, ar fi trebuit sa existe o faza intermediara. Aceasta este doar o presupunere.

Asa se nasc explicatiile de tip inductiv probabilistic.

In limba se face apel la metoda reconstructiei atunci cand lipsesc date pentru o anumita faza de limba. Daca aceste fapte care sunt lipsa sunt incadrate de date anterioare si de date ulterioare suficiente, atunci este cu putinta reconstructia perioadei lipsa.

Formele care sunt reconstruite poarta denumirea de forme reconstruite.

Formele reconstruite se opun, se disting, de formele atestate.

Formele atestate sunt formele pe care le gasim in texte.

De exemplu, pentru apa avem ca etimon aqua din latina. Aqua este o forma atestata pentru ca ea exista in textele vechi latinesti. Se face legatura intre apa si aqua, de unde reiese ca aqua este etimon atestat al formei apa.

Exista insa cazuri in care nu se poate gasi cuvantul de origine pentru un anumit cuvant, dar daca exista suficiente date, aceasta forma de la origine poate fi reconstruita. Fiind reconstruita, inseamna ca acea forma nu se gaseste si este prin urmare o forma neatestata.

Un cuvant reconstruit este notat cu *.

Acest * este folosit in lingvistica si intr-o alta imprejurare care nu are legatura cu reconstructia, si anume pentru constructiile nongramaticale.

In cazul unei propozitii incorecte se adauga acest simbol, metoda introdusa de lingvistica generativa.

* plasat in stanga unui cuvant inseamna ca acel cuvant este reconstruit.

De exemplu, cuvantul romanesc lăcustă.

Lăcustă este un cuvant vechi. In ce priveste cautarea etimonului, in latina se gaseste cuvantul locusta. Aparent etimonul ar fi locusta.

In realitate, lăcustă romanesc nu se poate explica prin forma locusta din latina, deoarece acesta ar fi singurul exemplu in care o latinesc devine ă romanesc. Pe baza acestei explicatii, nu se poate stabili o legatura directa intre locusta si lăcustă, prin urmare locusta nu poate fi etimon.

Problema se pune asupra a ceea ce a dat in romaneste ă din latina. Raspunsul se gaseste in a-ul latinesc din locusta.

Aceasta explicatie este sigura, intrucat exista si alte exemple in care a latinesc neaccentuat da ă in romana.

Asta inseamna ca acest cuvant romanesc trebuie sa fi venit tot din latina, dar dintr-o forma latineasca pe care nu am descoperit-o pentru ca in texte nu apare si care este cu a (lacusta).

In felul acesta s-a explicat prin reconstructie etimonul lui lăcustă din romana.

Problema ar fi ramas rezolvata astfel, daca nu ar fi existat anumite cercetari pe care le-au facut clasicistii asupra operei lui Plaut.

Plaut este un autor de comedie in care personajele construite sunt personaje din lumea de jos. Aceste personaje folosesc in vorbire o latina populara, colocviala, vulgara, care intereseaza foarte mult in studiile asupra unor etimonuri latinesti.

Cand a fost pus sub forma unui lexicon vocabularul personajelor lui Plaut, a fost descoperit cuvantul lacusta. Astfel, se dovedeste ca a existat un etimon in latina populara (lacusta).

Exista si cuvinte ale caror etimonuri nu pot fi reconstruite.

Un exemplu este cuvantul copil. Acestui cuvant nu i s-a gasit niciun etimon. Acest cuvant nu poate fi legat in mod convingator de niciuna dintre limbile din care ar fi putut proveni.

El a fost legat fie de limba greaca, fie de limba vorbita de triburile barbare, fie de limba

dacilor. Pentru ca nu exista niciun fel de date, nu poate fi vorba de reconstructie, prin urmare cuvantul are origine necunoscuta.

Etimologia reconstruita se reconstruieste doar in conditiile in care exista suficient material pentru a propune o forma.

Reconstructia presupune rigoare permanenta..

Exista un domeniu in lingvistica in care reconstructia este prioritara. Acest domeniu poarta denumirea de Indoeuropenistica.

Aceasta ramura a stiintei limbii se ocupa cu studiul unei limbi matrice.

O limba matrice este o limba din care descind alte limbi.

O astfel de limba matrice este presupusa a fi indoeuropeana.

Indoeuropeana este o limba matrice pentru majoritatea limbilor din Europa si o buna parte din limbile din India. De pilda sanscrita care face parte din aceasta mare familie indoeuropeana. Sanscrita descinde din aceasta matrice.

Indoeuropenistica este constienta ca nu va avea niciodata sanse de a gasi documente de limba indoeuropeana.

Indoeuropenistica este plasata intr-un orizont de timp care va fi existat, din care nu s-au pastrat niciun fel de documente.

Indoeuropeana a fost vorbita cu cel putin zece mii de ani inaintea erei noastre, iar cele mai vechi documente care s-au pastrat sunt cu cel mult sase mii de ani inaintea erei noastre.

Esential in domeniul indoeuropenisticii este gasirea asemanarilor care se pot stabili intre limbile din aceasta familie. Pe baza acestor asemanari se incearca construirea nu a cuvintelor, ci a radacinilor cuvintelor.

Pe baza unor asemanari, s-a reusit reconstructia radacinii numeralului zece in indoeuropeana.

In primul rand exista suficiente date din limbi vechi ale spatiului indoeuropean referitoare la numeralul zece.

In al doilea rand asemanarile sunt destul de mari si permit anumite ipoteze.

Limbile indoeuropene domina Europa. Putine limbi sunt in afara acestei familii: maghiara, finlandeza, lapona, estona (familia limbilor fino-ugrice), la care se adauga basca (o limba vorbita in Spania), turca (familia limbilor turcice), nu sunt limbi indoeuropene. Limbile caucaziene sunt, deasemenea, in afara limbilor indoeuropene.

Toate celelalte limbi din Europa apartin familiei indoeuropene, la care se adauga limba

vorbita in Iran (Farsi descendenta a persanei), Armeana si limbile din centrul Asiei care sunt toate indoeuropene.

In gotica taihun-taichun

In irlandeza era deic

In latina dechem

In greaca era deca

In sanscrita era dasa

Reconstructia se face pe baza fiecarui sunet din fiecare cuvant, dandu-se o ipoteza referitoare la sunetul care a existat in indoeuropeana.

In toate aceste variante sunetul este d, mai putin in gotica unde sunetul initial este t.

Faptul ca exista in mai multe limbi acelasi sunet si numai in cateva sunetul este diferit, inseamna ca sunetul care apare la mai multe limbi este sunetul de origine.

In cazul de fata, ipoteza ca primul sunet al numeralului indoeuropean a fost d si nu t, este intarita de faptul ca in limbile germanice d si t sunt in alternanta la inceputul cuvantului. In scriere nu se face distinctia, ci numai in vorbire.

Concluzia este ca de la d s-a putut ajunge la t si nu invers.

Primul sunet in indoeuropeana este d.

ai (cel mai deschis), ă (o rostire putin mai inchisa ), e (o rostire mai inchisa) ei (o rostire foarte inchisa)

Al doilea sunet in indoeuropeana este e, fiind cel mai aproape de ai si cel mai aproape de ei.

H in gotica, c in irlandeza, latina si greaca si ş din sanscrita. C poate sa evoluieze catre h si catre ş.

Celum a dat in subdialectul moldovean şer, ghelum a dat jer.

Exista prin urmare posibilitatea unei transformarii a unei ocluzive intr-o fricativa.

Exista posibilitatea transformarii lui lui c in h si pe g in h sonor, aceasta posibilitate fiind vizibila in olandeza, unde g nu se pronunta g, ci h sonor.

Al treilea sunet din indoeuropeana este c.

Al patrulea sunet este o vocala, nu ar fi putut fi un alt sunet.

Din aceasta cauza, cei care au reconstruit radacina numeralului din indoeuropeana au emis o ipoteza conform careia contextul fonetic la finala de cuvant trebuie sa fi fost de

asa natura, incat el sa fi favorizat aparitia unei vocale.

In cazul acesta contextul este m sonor, care a favorizat aparitia unei vocale.

Prin urmare cuvantul ar fi decm.

Metoda reconstructiei nu poate sa fie folosita in orice conditii. In indoeuropenistica ea este folosita acolo unde sunt date suficient de multe si semnificative pentru a formula o presupunere referitor la un fapt de istorie neatestat.

Aceasta metoda se aplica mai ales pentru nivelul fonetic al limbii, pentru nivelul morfologic si se aplica cu mai multa dificultate pentru nivelul sintactic si semantic.

Reconstructiile in domeniul indoeuropenisticii sunt foarte interesante pentru istoria generala a societatii pentru ca ele pot arata etape din istoria societatii omenesti, etape care se pot corela cu alte date care sunt in afara limbii.

Reconstructiile in domeniul indoeuropenisticii sunt de multe ori interesante pentru mentalitati si pentru institutiile omului arhaic.

Exista studii foarte bine cunoscute in domeniu si devenite deja studii de referinta, iar un asemenea studiu este cel al marelui lingvist indoeuropenist francez, Emile Benveniste.

In mod special Benvenist este remarcabil prin faptul ca de orce problema de care se va fi ocupat, a produs lucrari de referinta in domeniul respectiv.

Benveniste s-a ocupat de indoeuropenistica si a produs o carte monumentala, numita "Vocabularul institutiilor indoeuropene".

Prin institutie se intelege orice activitate organizata intr-o societate.

Tot ceea ce reglementeaza activitatea omeneasca este o institutie.

Reproducerea se produce si in afara casatoriei, dar se produce mai ales in interiorul si prin institutia care se numeste casatorie.

Mergand pe urma unor radacini indoeuropene ale cuvintelor din limbile Europei vechi, Benvenist a reusit sa reconstruiasca niste radacini indoeuropene pentru notiuni precum: avere, bunastare, etc.

Aceste notiuni care de fapt definesc institutii ale omului vechi sunt cuplate cu alte notiuni care erau foarte concrete.

De exemplu, radacina pecu din indoeuropeana care a dat in latina pecunia cu semnificatie legata de avere, de multime de vite. Pecu este si avere si multime de vite, ceea ce arata ca notiunea de avere era asociata in limba indoeuropeana cu posesia vitelor.

Aceasta informatie da o indicatie despre activitatea de domesticire a animalelor

salbatice; omul indoeuropean era preocupat de aceasta activitate si pentru el aceasta era sursa principala a bunastarii. Acesta era modul de a exista al omului indoeuropean.

Genul acesta de investigatie este privilegiat de reconstructiile indoeuropene.

Reconstructiile pentru indoeuropeana nu au numai un sens intrinsec lingvistic, ci au si un sens antropologic si social.

Din aceste cauze metoda reconstructiei este foarte importanta si isi pastreaza si astazi actualitatea.

Clasificarea limbilor

In general clasificarile sunt practicate de catre stiinte. De cele mai multe ori, omul de stiinta isi organizeaza cercetarea domeniului sau de studiu, clasificand ceea ce gaseste

in interiorul domeniului respectiv..

Ideea de clasificare este importanta inainte de orice.

Ideea de clasificare este strans legata de toate domeniile stiintei.

Clasificarile limbilor pot fi facute din doua puncte de vedere principale:

1.Din punct de vedere genealogic;

2.Din punct de vedere tipologic.

Aceste doua puncte de vedere au nascut doua clasificari independente ale limbilor.

Clasificarea din punct de vedere genealogic inseamna clasificarea limbilor tinand seama de raporturile lor de inrudire.

Aceasta clasificare grupeaza limbile in unitati de clasificare care poarta denumirea de familii.

Limbile sunt grupate in functie de familiile carora ele le apartin.

O familie este reprezentata de un ansamblu de limbi care au acelasi stramos.

De exemplu, limbile slave care formeaza o familie, descind dintr-un stramos comun si anume o limba slava veche, care a putut sa genereze cele doua grupuri mari de limbi

slave:

Limbile slave nordice: rusa, ceha, poloneza, slovaca, ucraineana, etc.

Limbile slave sudice: sarba, croata, slovena, bulgara, etc.

In cazul familiei limbilor romanice stramosul este limba latina.

Pentru familia limbilor germanice exista o protogermana (o germana originara) care a putut sa dea nastere germanei, englezei, danezei, norvegienei, suedezei, etc.

Studiile asupra familiilor de limbi nu dau toate acelasi rezultat, deoarece familiile de limbi nu sunt toate lafel de bine cunoscute si nici numaratoarea limbilor nu da acelasi rezultat.

De pilda, sunt unele enciclopedii ale limbilor care prezinta 5000 de limbi vorbite, iar altele prezinta 7000.

De multe ori apar dubii in privinta a ceea ce este o limba.

Un exemplu este aromana care este considerata a fi un dialect al limbii romane din punct de vedere istoric. Exista, insa, cercetatori care sustin ca aromana poate fi dialect,

dar conditiile de existenta ale aromanei au fost de asa natura, incat ea s-a putut dezvolta ca o limba de sine-statatoare.

Prin urmare, daca aromana este considerata o limba, inventarul limbilor primeste un element in plus. Daca aromana este considerata un dialect, rezulta ca inventarul limbilor

este cu un element in minus.

Tot astfel si chinezii considera ca exista o singura limba chineza, insa tot ei recunosc faptul ca exista mai multe dialecte ale limbii chineze si anume: dialectul cantonez,

dialectul Shanghai, dialectul mandarin (limba literara). Pe de alta parte, unii cercetatori considera ca limba China este un conglomerat de limbi asemanatoare intre ele, care

formeaza o familie.

Al doilea factor care face sa existe deosebiri in clasificarile genealogice ale diferitilor savanti este ca nu exista o cunoastere precisa a raporturilor genealogice dintre limbi

pentru toate situatiile de pe glob.

Se vorbeste despre o familie de limbi care poarta denumirea de familia Deo-caucaziana.

Desi Peninsula Iberica este la apus si caucazul este la rasarit, prin urmare este foarte putin probabil ca aceste limbi sa formeze o familie (istoria nu exclude), totusi ceea ce a facut sa se grupeze aceste limbi intr-o singura familie, a fost, de fapt, necunoasterea

istoriei fiecareia dintre limbile care formeaza aceasta familie.

Indoeuropenistul Cicerone Poghirc a propus o clasificare genealogica a limbilor in 14 familii de limbi, familia centrala in aceasta clasificare este indoeuropeana.

Familia indoeuropeana este aceea care uneste intr-o singura familie alte familii de limbi.

Din indoeuropeana fac parte familiile: romanica, slava, germanica, limbile indiene (sanscrita).

Familii matrice sunt familia limbilor turcice (limba turca si limbile din Asia centrala: uspeca, tatara, azera, etc, familia limbilor chineze.

Europa cuprinde 3 familii de limbi:

-cea mai mare si cea mai importanta familie este indoeuropeana;

-a doua familie este familia fino-ugrica constituita din maghiara, finlandeza, eschimosa si estona;

-a treia familie care este mai mica este familia ibero-caucaziana (basca si limbile din Caucaz).

Aceasta este configuratia genealogico-lingvistica a Europei.

Daca este considerata si Turcia ca parte din Europa, atunci exista si o a patra familie de limbi si anume familia limbilor turcice.

Clasificarea tipologica

Cele doua criterii de clasificare, tipologica si genealogica, sunt independente unul de celalalt. Asta inseamna ca nu e obligatoriu ca un grup de limbi clasificat din punct de vedere tipologic, sa fie un grup de limbi care sa apartina aceleasi familii.

Nu in mod necesar un grup de limbi clasificat ca apartinand aceleeasi unitati tipologice apartine cu necesitate aceleeasi unitati genealogice (unei familii).

Clasificarea tipologica a limbilor inseamna clasificarea din punctul de vedere al structurii lor.

Structura poate sa fie variabila; limbile pot avea si structura fonetica, pot avea si structura morfologica, pot avea si structura semantica, pot avea si structura sintactica si atunci mai mult intereseaza structura morfologica si aceasta din doua motive:

In primul rand pentru ca structura morfologica a fost structura care, istoric, a fost studiata in lingvistica stiintifica.

In al doilea rand, clasificarea limbilor din punctul de vedere al structurii morfologice este o clasificare foarte cuprinzatoare, o clasificare care permite o privire de ansamblu asupra limbilor lumii.

Exista clasificari ale limbilor din punctul de vedere al structurii fonetice.

Catre anii 60 a aparut o cercetare a limbilor din punctul de vedere al sintaxei, sub aspectul ordinii cuvintelor in propozitie. Astfel au rezultat cateva tipuri de limbi, tinand seama de functiile de subiect, predicat si obiect. S-a demonstrat ca exista limbi care au ordinea subiect, verb, obiect, exista limbi care pot avea ordinea verb, subiect, obiect, etc.

Cu referire la tipologia sintactica trebuie luate doar anumite aspecte sintactice ale limbilor, cum ar fi regimurile verbelor, exprimarea negatiei, organizarea cuvintelor in grupuri.

Din punctul de vedere al organizarii cuvintelor in grupuri s-a constatat ca exista doua mari tipuri de limbi:

Exista limbi in care centrul este primul element in grup (cazul limbii romane).

Exista limbi in care centrul este al doilea element in grup (cazul limbii turce care din aceasta cauza nu are prepozitii, ci postpozitii).

Exemplu: in romana: pe strada, iar in turca: strada pe.

Un foarte important lingvist si filozof al secolului al XIX-lea, Wilhelm von Humboldt, a propus o clasificare morfologica a limbilor.

Din punctul de vedere al structurii morfologice, clasificarea morfologica se prezinta astfel:

Exista pe de o parte limbi numite limbi izolante. Aceste limbi sunt importante din punct de vedere morfologic pentru ca intr-un anumit sens, ele sunt limbi lipsite de morfologie.

Pe de alta parte exista limbile nonizolante, acestea fiind limbi care au morfologie in sensul obisnuit al cuvantului. Limbile nonizolante se impart la randul lor in urmatoarele doua clase principale:

1.Limbi aglutinante.

2.Limbi flexionare.

Limbile flexionare, la randul lor, se subdivid in 3 clase:

a.Analitice

b.Sintetice

c.Polisintetice

Limbile izolante sunt limbi care sunt uneori considerate drept limbi fara morfologie. Afirmatia nu trebuie inteleasa intr-un mod radical, a nu avea morfologie inseamna a nu avea parti de vorbire.

Limba prototip pentru limbile izolante este limba chineza.

Gramaticienii chinezi au fost preocupati de clasificarea cuvintelor in limba lor.

Ideea ca exista limbi fara morfologie trebuie inteleasa in urmatorul sens: cuvintele nu isi schimba forma (nu au flexiune). Din punctul de vedere al deosebirii intre morfemele lexicale si morfemele gramaticale, o limba fara morfologie este o limba in care nu exista morfeme gramaticale.

Exemplu:

Substantivul in limba romana are morfeme care ii dau numarul si odata cu acesta si cazul, determinarea cu ajutorul articolelor.

In morfemele gramaticale ale verbului intra modul, timpul, diateza, persoana, numarul.

In chineza aceste morfeme gramaticale nu exista. Chineza este o limba in care cuvintele se prezinta printr-o singura forma, asa cum este forma prepozitiilor sau conjunctiilor in limba romana.

Toate cuvintele din limba chineza au acest aspect apropiat de al prepozitiilor si conjunctiilor, pentru ca ele nu isi schimba forma.

Prin absenta morfemelor gramaticale exista posibilitatea sa se piarda foarte multa informatie, informatie de care vorbitorii au nevoie. Acest lucru nu se intampla pentru ca limbile chineze compenseaza aceste pierderi pe alte cai, cai pe care limbile cu morfologie nu au nevoie sa le exploateze.

Un exemplu este situatia construirii numarului in chineza.

Exista doua mijloace prin care se poate construi numeralul in chineza:

Exista in chineza un cuvant care are un sens foarte larg, sens de pluralitate, iar acest cuvant este Men.

Acest cuvant poate fi folosit in propozitii pentru a face afirmatii despre multimi, pluralitati, etc.

Acest cuvant atasat altor cuvinte poate sa le atribuie acestora un inteles de pluralitate.

Pronumele eu in chineza este wo.

Pronumele noi nu are forma ca in romana (trecerea de la eu la noi=supletivism).

In chineza forma de plural noi se realizeaza prin atasarea lui Men la wo si reiese wo-men.

Om in chineza este jen sau ren.

Jen nu e nici la singular, nici la plural. jen inseamna notiunea/conceptul de om. Forma lui de plural se realizeaza cu ajutorul lui men: Jenmen=popor. Acesta nu este un plural concret.

Exista si forme de plural care se pot cuantifica.

Intr-o limba ca romana, pentru a da expresia unei cantitati, daca e vorba despre obiecte care se pot numara, se adauga numeralul cardinal si se adapteaza forma cuvantului la plural; daca e vorba insa de nume de materii, trebuie luat un element care indica masura (o mana de orez).

In chineza numele se prezinta uniform si pentru numele de materie, si pentru numele

numarabile.

3 maini de orez=san-ba-mi

ba inseamna maini, adica unitatea de masura.

3 persoane=san-ge-ren

ge nu are echivalent in romana; persoane este un substantiv numarabil, in timp ce in chineza niciun substantiv nu este numarabil. Substantivele sunt notiuni.

ge este o unitate de masura folosita numai pentru oameni.

Ge si ba sunt clasificatori.

Chineza foloseste clasificatori pentru tot, deoarece in chineza substantivele sunt prezentate exclusiv sub raportul lor notional.

Ren este doar conceptul de persoana, nu persoana insasi.

Acestea sunt modalitatile prin care chineza suplineste absenta morfemelor gramaticale.

Chineza exploateaza absenta morfemelor gramaticale si prin alta modalitate, si anume prin rolul foarte important pe care il au cuvintele in propozitie. Topica intr-o limba precum chineza este foarte importanta.

Exemplu care ilustrează relevanţa topicii este cel al pronumelui wo în chineză; în poziţie de subiect, wo se traduce prin eu, dar, în poziţie "postverbală", wo se traduce prin (de pildă) pe mine.

Deosebirea dintre pozitia preverbala si postverbala a cuvintelor este foarte importanta, pentru ca aceasta deosebire reuseste sa codifice ceea ce in limbi precum romana, este codificat in informatia de caz.

O alta particularitate a limbii chineze, legata tot de specificul ei izolant, este faptul ca aceasta limba foloseste pe o scara larga intonatia ca factor de diferentiere semantica a cuvintelor.

Exista 4 moduri in care pot fi intonate cuvintele.

Chineza, in general, are cuvinte monosilabice.

Alaturi de chineza mai exista si alte limbi izolante: indoneziana si vietnameza.

Raportul dintre limbile aglutinante si limbile flexionare

Domeniul limbilor cu morfologie

O limba aglutinanta care exista in Europa este limba maghiara. Alte limbi aglutinante sunt turca, japoneza.

Aspectul de flexiune nominala din maghiara in comparatie cu aspectul corespunzator de flexiune nominala din romana

In acest caz, flexiunea nominala inseamna flexiunea cazuala.

Fie substantivul maghiar ember şi corespondentul lui românesc bărbat (/om in genere). Puse în paralel, formele flexionare ale acestor două substantive la nominativ (singular şi plural), acuzativ (singular şi plural) şi dativ (singular şi plural) arată astfel:Singular

N. ember barbat

Ac. embert barbat

D. embernek barbat

Plural

N. emberek barbati

Ac. embereketbarbati

D. embereknek barbati

Formele substantivului romanesc la dativ singular si plural sunt nearticulate pentru ca maghiara nu are articol.

Radacina cuvantului ember este ember.

Radacina cuvantului barbat este barbat cu o alternanta fonetica ţ in barbaţ.

In maghiara radacina nu are alternanta.

In limbile cu morfologie aglutinanta, radacinile nu cunosc alternante fonetice. Radacinile sunt, prin urmare, invariabile.

In schimb, in limbile cu morfologie flexionara se poate intalni fenomenul de alternanta fonetica.

In romana exista atat radacini invariabile ca in maghiara, cat si radacini variabile.

La substantivul barbat in forma de singular desinenta este realizata ca 0 cu informatiile N/Ac/D sg, iar in forma de plural desinenta este realizata ca i soptit cu informatiile gramaticale N/Ac/D pl.

Desinentele in limba romana exprima mai multe tipuri de informatie gramaticala in acelasi timp, ceea ce se numeste omonimie morfologica sau sincretism.

In cazul substantivului ember, desinenta t cu varianta et exprima cazul acuzativ.

Desinenta ek de la emberek exprima doar informatia de numar plural, ea apare in

formele N-Ac-D.

Desinenta nek are informatia dativ.

Limbile cu morfologie aglutinanta nu cunosc fenomenul de omonimie morfologica sau de sincretism.

O alta particularitate a limbilor cu morfologie aglutinanta este fenomenul de armonie vocalica.

Fenomenul de armonie vocalica este concret necunoscut limbilor flexionare si este caracteristic limbilor aglutinante.

Armonia vocalica este un fenomen complex.

Daca exista o vocala dominanta in radacina, atunci realizarea fonetica a desinentei trebuie sa concorde fonetic cu vocala dominanta din radacina. Daca vocala dominanta din radacina este e, atunci realizarea fonetica a desinentelor trebuie sa il includa pe e.

Astfel, ember are vocala dominanta in e si restul desinentelor se realizeaza cu e.

Acelasi fenomen pentru substantivul haza=casa. Vocala dominanta este a, iar desinentele il vor include pe a.

Limbile flexionare nu cunosc acest fenomen.

Fenomenul de aglutinare este un fenomen care se gaseste in multe dintre limbile lumii si care nu sunt inrudite.

Turca este o limba care face parte din familia turcica.

Maghiara face parte din familia fino-ugrica.

Limbile cu morfologie flexionara se clasifica in 3 grupe principale:

a.Limbile cu flexiune analitica

b.Limbile cu flexiune sintetica

c.Limbile cu flexiune polisintetica

O limba cu flexiune sintetica este o limba in care flexiunea cuvintelor se exprima cu ajutorul morfemelor (afixe, desinente).

Exemplu: flexiunea de persoana si de numar a imperfectului (dormeam...)

Flexiunea analitica este flexiunea care se optine cu ajutorul unor cuvinte cu specializare gramaticala.

Exemplu: constructia lui past perfect (auxiliarul had); flexiunea a celor mai multe adjective din punctul de vedere al gradelor de comparatie.

O limba nu poate fi pur analitica, nici pur sintetica. Limbile combina flexiunea analitica cu flexiunea sintetica in diverse proportii.

Din acest punct de vedere nu se poate realiza o caracterizare globala a limbilor, insa pe categorii gramaticale precise este posibila o astfel de caracterizare.

Limbile polisintetice se mai numesc si limbi incorporante.

Din grupa limbilor polisintetice fac parte limbile indienilor americani. Sunt diverse limbi care astazi nu se mai vorbesc.

O astfel de limba polisintetica este limba unei populatii din America de Nord. Aceasta limba a fost descrisa de catre un mare lingvist american de la inceputul secolului XX, Edward Sapir, pe vremea cand mai existau vorbitori ai acestei limbi.

Caracteristica principala a unei limbi polisintetice este ca intr-o asemenea limba, propozitiile au dimensiunile unui cuvant.

De pilda "inialudam". Asta inseamna: eu am venit ca sa ii dau ei acest lucru.

Ceea ce la noi inseamna cuvant, in aceste limbi polisintetice se exprima uneori cu ajutorul unui singur sunet.

a da este d

eu este i

Fiecare sunet este corespondentul unui cuvant.

O alta limba polisintetica este limba vorbita de indienii din mexic inainte de cucerirea lor de catre spanioli. Cei care au ramas in istoria civilizatiei lor pentru realizarile lor remarcabile sunt astecii.

Asteca este o limba polisintetica. Exista exemple numeroase din asteca datorita cercetarilor pe care le-a facut Wilhelm von Humboldt.

Asteca face parte dintr-o categorie tipologica sintactica, care se caracterizeaza prin faptul ca pune in propozitie verbul la sfarsit.

es ve o=eu mananc carne inseamna es o ve=eu carne mananc

Inversiunea este posibila si in romana din pricina faptului ca romana are o topica relativ libera.

In asteca, propozitia eu mananc carne este ni-nata-pua, (my=eu; nata=carne; pua=mananc)(aceasta este scrierea fonetica, nu cunosc scrierea exacta).

A doua particularitate a limbii astece, legata direct de caracterul polisintetic al acesteia, este faptul ca substantivele au in asteca doua forme:

-o forma absoluta

-o forma incorporata

Forma absoluta este marcata gramatical cu ajutorul unui sufix tl. In propozitie forma absoluta poate sta la dreapta verbului (poate fi pe ultimul loc).

Forma incorporata inseamna absenta sufixului tl si determina obligativitatea folosirii formei respective la stanga verbului.

Substantivul carne din asteca are forma absoluta natatl (ni-pua-natatl) (se pronunta cl).

Forma incorporata este nata (ni-nata-pua).

Forma absoluta a unui substantiv arata ca substantivul respectiv nu are dependenta fata de verb.

Forma incorporata este forma dependenta de verb, iar aceasta forma este mai putin decat un substantiv; el devine un morfem al verbului respectiv.

Propozitia eu o mananc carnea se traduce prin ni-c-pua-natatl.

In acest caz substantivul nu este dependent de verb.

Diferenta dintre propozitia cu natatl si propozitia cu nata este ca nata s-a transformat dintr-un substantiv intr-un morfem al verbului (este parte constitutiva a verbului, cum este in romana morfemul de mai mult ca perfect).

Daca actiunea este la trecut, verbul primeste prefixul o. Acest morfem sta la inceput de propozitie.

Am mancat carne=O ni-nata-pua.

Morfemul o este un morfem de timp.

Am eu carne mancat. Eu si carne sunt parti constitutive ale verbului, lafel ca si am.

Functiile sintactice in limbile incorporante devin morfeme ale verbului.

In limba franceza, je este parte constitutiva a verbului; el exista in conditiile in care exista verbul. El nu exista independent de verb.

Informatia despre timpul verbului sta pe acelasi plan cu informatia despre functiile sintactice pe care le distribuie un verb. Informatia de timp se exprima prin afix, iar elementele care sunt subordonate sintactic verbului devin in functie de asezarea lor fata de verb, parti constitutive ale acestuia.

Ferdinand de Saussure si lingvistica moderna

Lucrarea "Curs de lingvistica generala" aparuta in 1916 in Europa si lucrarea lui Leonard Bloomfield aparuta in 1933 pe continentul American, intitulata "Language=Limbajul".

Acestea sunt cele doua lucrari fundamentale ale lingvisticii moderne.

Cursul de lingvistica generala este o lucrare postuma care a fost publicata dupa notele de curs ale celor mai buni studenti ai lui Saussure, unul dintre ei devenind un nume insemnat in lingvistica europeana, Charles Bally.

Charles Bally este important, printre altele, in calitatea sa de fondator al stilisticii lingvistice.

Obs. Stilistica lingvistica nu se identifica cu stilistica literara.

Aceasta lucrare cu o foarte mare putere inovatoare pentru gandirea lingvistica, cuprinde si idei cu privire la lingvistica stiintifica a secolului XIX, nu doar idei inovatoare.

Gandirea lui Saussure este o gandire dificil de inteles.

Sunt doua idei majore de la care pleaca Saussure, esentiale pentru intelegerea gandirii a acestuia.

Aceste doua idei trebuie intelese intr-o maniera imperativa.

Sunt doua cerinte pe care Ferdinand de Saussure le formuleaza la adresa lingvisticii de pana atunci.

Aceste idei sunt:

Lingvistica trebuie sa isi delimiteze obiectul de cercetare.

Lingvistica trebuie sa ajunga sa isi clarifice cu ce fel de entitati lucreaza.

Lingvistica trebuie sa ajunga sa isi delimiteze domeniul de cercetare pentru ca pana acum acest obiect de cercetare a fost rau delimitat. De aici decurge o alta idee. Lingvistica si-a delimitat gresit domeniul de cercetare, pentru ca a ales ca obiect de cercetare limbajul.

Asta inseamna ca limbajul pentru Saussure insemna ceva care in istoria lingvisticii de pana la el, nu a mai fost inteles astfel.

Pentru Saussure, delimitarea corecta a domeniului de cercetare al lingvisticii se face in momentul in care este ales ca obiect de cercetare in locul limbajului, limba.

Pentru a intelege ce este limbajul si ce este limba si de ce limba este un obiect bun pentru studiul lingvisticii si de ce limbajul este un obiect rau ales, se face apel la doua concepte filozofice: conceptele filozofice de esenta fenomen sau aparenta.

Distinctia dintre esenta si aparenta este o distinctie intalnita la Aristotel.

Aristotel spunea ca lucrurile au proprietati esentiale si proprietati nonesentiale.

Proprietatea esentiala a unui lucru este proprietatea in virtutea careia lucrul respectiv este ceea ce este si nu altceva.

Proprietatea nonesentiala este o proprietate pe care lucrul o are, dar ar putea sa nu o aiba si nu si-ar schimba natura.

Un exemplu: pasarea. Esential este ca zboara, are aripi, nonesential este faptul ca are cioc, pene.

Aceste doua concepte se leaga de conceptele de limbaj si de limba.

Asadar, pentru Saussure limbajul a fost ales in mod gresit obiect de cercetare al lingvisticii, deoarece limbajul este suma proprietatilor neesentiale (aparente/fenomenale) ale lucrului pe care il cerceteaza lingvistica.

Limba, din punctul de vedere al lui Saussure este, de fapt, posesoarea acelor trasaturi care sunt esentiale si care fac ca cercetarea sa fie bine dirijata.

Conceptul de limbaj nu este un concept bun deoarece limbajul este reprezentat de acele proprietati neesentiale pe care le studiaza lingvistica. Saussure cere drept obiect de studiu al lingvisticii, un obiect dotat cu proprietati esentiale, iar acel obiect este limba.

Cu privire la limbaj, Saussure afirma ca limbajul este un fenomen multiform si eteroclit, iar in alta parte spune ca limbajul este un fenomen care nu se poate defini.

Ceva ce nu se poate defini este ceva ce nu exista.

Limbajul este depozitarul proprietatilor nonesentiale ale obiectului studiat.

In ce priveste limba, exista o serie de afirmatii ale lui Saussure cu privire la aceasta. Sunt 8 afirmatii despre ce inseamna conceptul de limba, insa nu toate stau pe acelasi plan, nu toate sunt importante si nu toate sunt coerente.

1.Limba este o realitate psihica.

2.Limba este o realitate concreta, nu abstracta.

3.Limba este latura sociala a limbajului.

4.Limba este o conventie sociala.

5.Limba este o institutie sociala.

6.Limba este un intreg in sine.

7.Limba este o forma, nu o substanta.

8.Limba este un sistem de semne.

Teza capitala a lui Saussure care arata de ce socotea acesta ca limba este posesoarea trasaturilor esentiale pentru cercetarea lingvistica, este ultima teza: limba este un sistem de semne.

Aceasta afirmatie poate fi inteleasa astfel:

Limba este un sistem, si nu altceva; Limba este un sistem, dar nu de orice, ci un sistem de semne.

Ambele afirmatii sunt importante si ambele corespund unor caracteristici majore din lingvistica Saussuriana.

Semnul lingvistic la Saussure este imaginea acustica, solidara, reunita cu un concept.

In cuvantul floare exista pe de o parte imaginea acustica a sunetelor (f l o a r e) care reprezinta semnificantul, iar aceasta imagine acustica este legata de ideea de semnificat. Semnificatul este conceptul de floare.

Semnificantul si semnificatul, in solidaritatea lor, definesc semnul lingvistic.

Teoria semnului lingvistic la Saussure este o teorie care are o dubla adresabilitate: pe de o parte ea tinteste un obiectiv filozofic si pe de alta parte ea tinteste un obiectiv lingvistic.

Un preambul al prezentarii semnului lingvistic este reprezentat de afirmatiile urmatoare:

Semnul lingvistic nu uneste un nume cu un lucru. Daca ar uni un nume cu un lucru, s-ar ajunge la o teorie generala a semnului care se bazeaza pe ideea ca ideile preexista cuvintelor.

A spune ca ideile preexista cuvintelor inseamna a sustine o anumita pozitie filozofica. Aceasta idee filozofica isi are originea in filozofia lui Platon. A spune ca ideile preexista cuvintelor inseamna a spune ca ideile sunt primordiale.

Ideile sunt in acelasi timp primordiale si independente de cuvinte.

Aceasta este o versiune a platonismului.

Platonismul s-a gasit intr-o controversa continua inca de la originile sale, cu o conditie filozofica adversa, aceea ca ideile nu sunt anterioare lucrurilor, ideile sunt altceva decat entitati independente.

Acesta este contextul filozofic in care se aseaza teoria semnului lingvistic.

Pentru Saussure este inacceptabil din punct de vedere filozofic sa considere ca ideile ar fi anterioare cuvintelor si implicit a lucrurilor.

Saussure se afla pe o pozitie antiplatoniciana.

Teoria conform careia semnul lingvistic este solidaritatea dintre o imagine acustica si un concept, este din perspectiva controversei platonism-antiplatonism, o teorie antiplatoniciana. Asta inseamna ca cele doua nu pot exista independent, ci numai in legatura.

Semnificantul si semnificatul sunt ca recto si verso unei pagini.

Imaginile acustice si conceptele sunt in mintea noastra.

Ideile sunt dependente de minte.

Ideile sunt incorporate in cuvinte, nu in afara lor.

Limba este un sistem de semne; tine de esenta limbii sa fie constituita din semne.

Unitatile minimale in limba sunt sunetele. Sunetele nu sunt semne; silabele nu sunt semne; morfemele sunt semne; combinatiile de morfeme sunt semne; cuvintele sunt semne; combinatiile de cuvinte sunt sintagme si sintagmele sunt semne; combinatiile de sintagme sunt propozitii si propozitiile sunt semne; combinatiile de propozitii sunt fraze si frazele sunt semne.

Afirmatia lui Saussure este, prin urmare, indreptatita, pentru ca limba este constituita intr-o proportie covarsitoare din semne, ceea ce inseamna ca limba este o realitate esentiala.

In ce priveste prima afirmatie "limba este un sistem", ideea de sistem ocupa o pozitie speciala, deoarece nimeni pana la Saussure nu a mai pus in centrul teoriei limbii ideea de sistem.

Ideea de sistem inseamna ideea de organizare a unor elemente. In aceasta organizare elementele se raporteaza unele la altele si depind unele de altele.

Saussure spune ca aceasta organizare pe care o gasim in limba este datorata unor principii de organizare.

Limba, pentru Saussure, este un sistem caracterizat de doua principii de organizare:

1.Principiul ordinii sintagmatice;

2.Principiul asociatiei.

Pentru a intelege esenta notiunii de sistem este necesara intelegerea celui de-al doilea principiu. Acesta are o importanta fundamentala pentru notiunea de sistem.

Datorita principiului asociatiei, un ansamblu de elemente pot fi organizate astfel incat ele sa se raporteze unele la celelalte.

Exemplu ansamblului vocalelor din limba romana.

In acceptia lui Saussure acest ansamblu nu este o adunatura de vocale, ci este un

sistem. Acesta este un sistem pentru ca este guvernat de principiul asociatiei.

A este suma diferentelor fata de celelalte 6 vocale

A din maghiara nu este acelasi cu a din romana, dat fiind faptul ca acest a este suma diferentelor fata de celelalte 12 vocale.

Principiul asociatiei este principiul conform caruia fiecare element isi dezvaluie identitatea prin raportare la restul elementelor. In acest fel, identitatea fiecarui element rezulta din sistem.

Limba este un sistem de semne inseamna ca oriunde in limba se gaseste acest principiu de organizare al asociatiei.

Substantivul casa este suma diferentelor sale fata de celelalte forme flexionare ale lui.

Casa este tot ceea ce nu este casa, casei, casele, caselor, unei case,.

Acest proces inseamna identificarea elementelor individuale prin raportarea lor la intreg, la ansamblu.

Saussure are o propozitie importanta care a fost de multe ori citata in aceasta privinta:

In limba totul este diferenta.

Ideea de sistem a lui Saussure se gaseste si intr-un curent psihologic de la inceputul secolului XX (Gestalt Psihology=psihologia structurii). Acest curent sustinea ca noi percepem o forma, o percepem pe un fundal, prin diferentele ei fata de restul elementelor.

Numerele naturale sunt un sistem: 7 este distinct dupa 6 si inainte de 8; 7 este tot ceea ce este diferit de ...

Ideea asociatiei este o idee raspandita in multe alte ansambluri de fenomene din lume. Saussure a aplicat aceasta idee in domeniul limbii si a demonstrat ca limba este in mod esential diferenta.

In ce priveste cea de-a doua informatie "lingvistica trebuie sa isi clarifice cu ce fel de entitati lucreaza"

Saussure a propus in cursul de lingvistica generala o clasificare a stiintelor. El a afirmat ca exista doua tipuri principale de stiinte:

1.Sunt stiinte care sunt sensibile la distinctia evolutie-stare.

Evolutia este evolutia elementelor din domeniul pe care il studiaza stiinta respectiva.

Starea este situatia de la un moment dat a acestor elemente.

2.Sunt stiinte care nu sunt sensibile la aceasta distinctie.

Pentru Saussure, primul tip de stiinte este denumit stiinte ale valorilor.

Stiintele care sunt sensibile la deosebirea dintre evolutie si stare sunt sensibile pentru ca daca nu ar fi, entitatile lor nu mai pot sa fie identificate.

Un exemplu din domeniul finantelor. Daca intrebi pe pe un finantist ce valoare are leul, acesta va raspunde in raport cu ce: in raport cu ce a fost ieri, astazi. Este obligat sa il raporteze la un curs. Aceasta il il obliga sa faca deosebirea intre evolutia leului si starea lui de la un moment dat. Daca nu ar face aceasta distinctie, nu ar putea raspunde la intrebarea ce este leul.

Leul se raporteaza cand la evolutie, cand la stare, ceea ce inseamna ca leul este in acelasi timp parte a unei evolutii si a unei stari.

O stiinta a valorilor este o stiinta in care se face diferenta intre evolutie si stare.

Saussure spune ca lingvistica este exact acest tip de stiinta al unui gen anumit de valori. Este o stiinta in care suntem obligati sa facem deosebirea intre evolutia entitatilor ei si starea entitatilor la un anumit moment.

Daca nu facem aceasta distinctie, nu stim despre ce vorbim.

Argumentul lui Saussure este:

Ca sa putem vorbi o limba trebuie sa cunoastem starea sistemului la un anumit moment. Istoria unei limbi ajuta in intelegerea limbii respective, numai ca informatiile pe care le da istoria unei limbi sunt pe coordonata evolutiei, nu pe coordonata starii pe care o are limba la un anumit moment. Coordonata starii pe care o are limba la un anumit moment este coordonata pe care o are sistemul la un anumit moment.

Pentru a intelege ce inseamna cuvantul prost din limba actuala, nu e nevoie de cunoasterea sensului cuvantului prost din romana veche.

Cele doua tipuri de cunoastere, desi necesare ambele pentru o lingvistica cuprinzatoare, sunt independente. De aceea lingvistica trebuie sa fie de doua feluri:

O lingvistica a starii limbii (sincronica).

O lingvistica a evolutiei limbii (diacronica).

Aceasta este justificarea deosebirii pe care o face Saussure.

Raportul dintre lingvistica sincronica si lingvistica diacronica este de independenta.

Cele doua sunt independente; niciuna nu o influenteaza pe cealalta.