LINGVISTICA COMPARATIV-ISTORICĂ ÎN SEC.XIX

1. Interesul pentru limba sanscrită.2. Metoda comparativ-istorică: structură și

principii.3. Franz Bopp (1791-1867). Descrierea

organismului limbilor.Teoria aglutinării.4. Rasmus Kristian Rask (1787-1832).Legea I a

mutației consonantice.5. Începuturile filologiei comparate: germanistica,

indo-europenistica, slavistica, romanistica.- Iacob Grimm (1787-1867).Deutsche Grammatik.

Legea a II a mutației consonantice. Legile modificărilor fonetice.

- A.Vostokov (1781-1864). Cercetarea limbilor slave.

- Friedrich Diez (1784-1876) – prima gramatică comparată a limbilor neolatine.

• 6. Wilhelm von Humboldt – inițiatorul psihologismului lingvistic.Limba ca organ configurator al gîndirii. Limba ca energeia. Cele 3 tipuri de limbi. Antinomiile lui Himboldt.

7. August Schleicher (1823-1868).Arborele genealogic al limbilor indoeuropene.• 8. Curentul logic în lingvistică. Elaborarea unor

principii comune pentru toate limbile.• 9. Curentul psihologic. Heymann Steinthal. Spiritul

limbii.• 10.Ideologia pozitivistă. Școala Neogramaticilor (Junggrammatiker). Karl Brugmann, Hermann Osthoff. Școlile antipozitiviste/antineogramatice.

Lingvistica istorică înseamnă în I rând o anumită metodă de cercetare a faptelor de limbă: metoda comparativ-istorică.

Principiul de bază al acestei metode este asemănarea dintre formele gramaticale aflate fie în granițele aceleiași limbi, fie în limbi diferite.

Ex.- de la ac.principiu a pornit Schleicher când a formulat ipoteza că limbile indo-europene au același strămoș (o limbă care nu s-a păstrat);

- lingv. români au formulat ideea unei române comune, din al cărei trunchi s-au dezvoltat ramificațiile: dialectele.

Structura metodei comparativ-istorice:-legile fonetice-schimbările fonetice neregulate (sau „accidentale”)

-analogia Rezultatele obținute prin aplicarea

metodei comparativ-istorice:reconstrucția unei limbiclasificarea limbilor ( 2 criterii:

genealogic și tipologic).

Există asemănări importante pentru că dovedesc o anumită evoluție istorică și întăresc convingerea unei succesiuni genealogice,dar există asemănări care arată jocul hazardului lingv.

1. Asemănări între onomatopee și între cuvinte imitative

2. Asemănări între cuvinte „infantile”

3. Asemănări datorate împrumuturilor

4. Suprapuneri întâmplătoare

1. Asemănări între onomatopee și cuvinte imitative

Ex.: cucul lat. cuculus greacă kokkv rus. kukusca engl. cuckoo franc. coucou Asemănările sunt cauzate aici de faptul că fiecare limbă a

în-cat să oglindească, prin structura fonetică a substantivelor,

su-netul caracteristic al cucului. Ac. este doar un fapt

întâmplător.

2. Asemănări între cuvinte „infantile„ Româna și chineza au în comun un cuv.

asemănător prin care este denumită mama. Aceleași limbi posedă termeni asemănători p/ureferirea la sora mai mare: rom. țață chin. țieție. Aceste similitudini nu prezintă interes p/u met. comp.-istorică. Cuvintele care se aseamănă auo structură fonetică simplă și apar, în I rând, în vorbirea copiilor.

3. Asemănări datorate împrumuturilor Cuvintele ciorap, chebab, bacșiș, haram se găsesc atât în rom., cât și în turcă. Împrumuturile au loc între limbi neînrudite.

Știința istorică a limbii arată că este imposibil să se demonstreze că termenii comuni își au originea într-o altă limbă mai veche decât româna și turca. Desigur, într-o asemenea împrejurare, nu s-ar mai putea vorbi cu certitudine despre împrumuturi.

4. Suprapuneri întâmplătoare Forma de Ac. a pron. pers. de pers.I sg.mine este comună în tătara vorbită pe Vol-

ga și în română. Identitatea aceasta nu dovedește nimic din p. de ved. compara-tiv-istoric, p/u că celelalte forme ale siste-mului pronum. pers. din tătară nu mai sunt asemănătoare cu corespondentele lor românești.

Legile fonetice reprezintă un punct de reper esențial în investigația istorică a unei limbi sau a unui grup de limbi. În același timp sunt și un îndreptar în stabilirea etimologiilor.Ex.: rom. cânta Asemănare între unități fr. chanter lexicale it. cantare sp. cantar port. cantaAsemănarea este evidentă. Toate exprimă aceeași noțiune.Fiecare verb din cele enumerate reprezintă un cuv. din nucleullexical al limbii respective (nu sunt împrumuturi – termenii din vocab. fundamental nu se îmrumută). Toate ac. verbe reproduc un verb dintr-o limbă mai veche decâtele (latina): verbul cantare (nu este asemănare).

Un caz relevant ne oferă și morfologiaPers. a III-a și a IV-a a verb a fi în sanscrită formele asti și santiîn lat. prin est și suntîn gotică prin ist și sindîn slava veche prin esti și săntă.Aceste forme verbale nu sunt nici imitative și nici „infantile”.

Ele nu puteau „migra„ prin împrumut dintr-o limbă în alta, caci

aparțin vocab. fundamental al fiecărei limbi. Și o asemănare întâmplătoare este exclusă, deoarece formele verbale enumerate sunt forme neregulate. Este mult mai

firescsă se considere că asemănările se datorează originii comune

a tuturor acestor forme. Dar aici formele verbale-etimon nu ne mai stau la dispoziție (ca în cazul verb. latinesc cantare).

Asemănări din punct de vedere comparativ-istoric

– în cazul schimbărilor fonetice.Lat. lacte rom. lapte pectus piept directus drept Asemănarea cuvintelor reflectă chiar înrudirea

lor.avem astfel exprimată o lege care caracterizează oformă de tranziție fonetică de la limba latină cătrelimba română:

grupul consonantic latin –ct- se transformă în grupul consonantic românesc –pt-.

Tot o lege fonetică avem și în asemănarea dintre lat. cantare și rom. cânta: vocala a urmată în lat. de cons. n sau m devine în rom. â:

Lat. blandus rom. blând lat. campus rom. câmp lat. anima rom.(arhaic)

înemă

O astfel de lege ilustrează principiul schimbărilor fonetice regulate.

Legile fonetice reprezintă un punct de reper în investigația istorică a unei limbi sau a unui grup de limbi.

Orice lege fonetică se caracterizează prin 2 trăsături: 1. funcționează numai în succesiune, adică de la

limba-mamă la descendenții ei: de la slava comună la rusă etc.

2. funcționează pe o durată limitată. Această caracte-

ristică are importante implicații p/u etimologie.Ex.: lat directus și rom. Direct.Am putea crede că adj. (sau adv.) românesc ne-a fost transmis nemijlocit, din latină.Nu este așa: – în rom. direct a apărut de puțină vre-me (sec.XIX); - grupul -ct- din cuv. rom. ar fi trebuit să sufere acțiunea legii fonetice descrise mai sus.

Lege foneticăEx.: grupul consonantic –ct- din latină: octo, directus „drept”, lacte(m) -pt- (rom.): opt, lapte, drept -tt- (ital.): otto, latte, diretto -t- (franc.): huit, laite, droit -ch- (span): ocho, leche, derecho

Ex.: a urmat de n (lat.) > â (rom.)Lat. canem rom. câne – câine panem pane – pâine manus mână

Complementarele legilor fonetice. Alături de principiul corespondențelor fonetice regulate, se întrebuințează și alte principii explicative:

- schimbările fonetice accidentale („accidente fonetice”)

- analogia. Se deosebesc de legile fonetice prin:- acțiunea lor nu e limitată ca durată. Se pot identifica

fenomeneaccidentale fonetice sau de analogie atât în istoria unei limbi,

câtși în starea ei actuală. - nu au regularitatea legilor fonetice. Sunt socotite legi

pentru că funcționarea lor este uniformă. - individualizarea analogiei – o analogie poate să nu fie numai fonetică, ci și (mai ales) morfolog., sintactică sau lexicală.

Schimbări fonetice „accidentale”

1. asimilarea 2. disimilarea 3. metateza 4. sincopa 5. anaptixa

Cea ma importantă schimbare fonetică accidentală este

asimilarea.

Asimilarea – modificarea unui sunet dintr-un cuvânt

petrecută sub influența altui sunet din același cuvânt.Sunetul afectat preia proprietăți acustico-articulatorii ale su-netului ce influențează modificarea.Preluarea acestor pro-prietăți poate fi parțială sau totală:Ex.: lat. subfero > suffero. Asimilarea în cazul de față esteTransformarea totală a lui /b/, mai precis identificarea lui cu/f/. După natura sunetelor care participă la proces, asimilareapoate fi: vocalică, consonantică, mixtă.

Asimilare vocalică – modificarea unei voc. de către o altă voc.

Ex.: în graiul moldov. /i/ a asimilat parțial pe /a/ - băiat, tămâiat,se pronunță băiet, tămâiet (aici /i/ este semivocalic);

/ă/ final (sau poate /a/ final din cuv. vechi rom. measă a determinat dispariția lui /e/ și s-a ajuns în forma cunoscută azi masă;

/o/ din celofan a asimilat complet pe /e/: colofan. (ciolofan).

Asimilări consonantice – rom. șoșon> franc. chausson (al II-lea /ș/ era de fapt /s/. Deci, /ș/ l-a asimilat complet pe /s/;Un fenomen similar – în cazul neolog. șosetă (șosete) (franc.)-/s/ l-a asimilat pe /ș/ și a dus la apariția formei sosetă.

Asimilare mixtă – modificarea unei vocale sub influența unei consoane, sau invers.

Ex. (palatalizarea): /b/ a devenit /gh”/ sub influența lui /i/ (bine> gh”ine);

/t/ a devenit /k”/ sub imfluența lui /e/ (frate> frak”e).

Asimilarea poate fi în contact sau la distanță, parțială sau totală

Disimilarea – când același sunet apare de 2 ori în cuv., se recurge la o simplificare ce constă în modificarea unuia dintre cele două apariții ale sunetului:

coridor>colidor; proprietate >propietate (dispariția sunetului).

Metateza – inversarea ordinii de apariție a 2 sunete într-un context fonetic:

logodnă devine logondă potcoavă - poctoavă necesitate - nesecitate sculptură - scluptură. Ca și asimilarea sau disimilarea, metateza explică

unele fapte de istorie lingvistică. Originea lat. a cuv. pădure (>paludem) e explicabilă prin

- legea fonetică –l- intervocalic (lat.) > -r- (în rom.)

- metateza cons. /l/ și /d/ (sau poate metateza cons. /d/ și /r/.

Sincopa – căderea unei vocale aflate între 2 consoane.

Ex.: lat. directus > rom. drept (e implicată o lege fonetică + sincopa lui /i/).

În cuvintele latine calidus, viridis, vestimentum care sunt etimonurile cuv. rom. cald, verde, veșmânt s-a produs același fenomen.

Anaptixa – apariția unei vocale între 2 consoane.

Ex.: pronunția adiministrație se explică prin anaptixă.

Analogia Ca și schimbările fonetice „accidentale”, analogia

produce modificări, datorită cărora regularitatea legilor fonetice este tulburată. Orice analogie (în sens. larg al termen.)

presupune existența unui model. În cazul analogiei lingv., modelul

poate fide natură fonetică, morfologică, sintactică sau lexicală.Ex.( analogie fonetică): - p/u prezența lui /m/ în cuv. octombrie, explicația o dă

analogia – modelul este perechea de cuv. septembrie – noiembrie (inovația constă în introduc. cons. /m/ după

voc. /o/ și înainte de /b/ - duminică – accentul pe I silabă, prin analogie cu vineri,

sâmbătă.

Analogia morfologică În textele rom. din sec. al XVI-lea – 2 forme de participiu p/u Verb. a face: au fapt și au făcut. Partic. fapt > lat.factum – se explică prin acțiunea legilor

fonet. Făcut e explicat prin analogie, pe baza modelului crescut,

născut. Perf. simplu fepse (verb. a face) – o creație analogică, al

căreimodel probabil e reprezentat de seria fripse, supse.

Analogie lexicală Etimonul adj. (adverb.) rom greu > lat. gravis. Gravis a

suferitschimbare datorită analogiei cu antonimul său levis care a

deve-nit astfel model. Gravis > grevis > greu.

Aplicarea metodei comparativ-istorice conduce la: - o mai exactă cunoaștere a trecutului limbilor- reconstrucția unei limbi- clasificarea limbilor

Reconstrucția constă în tentativa de a reface, pornind de la fapte avute la dispoziție, o parte a formelor pe care le-ar fi putut avea limba-strămoș (limba-bază).

Reconstrucția implică anumite rigori:1. Când se urmărește reconstrucția unor forme gramat. se impune alegerea acelor forme atestate d/e care se știe că sunt cele mai vechi în l-ba sau în limbile supuse comparației.2. Este studiat fiecare sunet din

structura formei considerate relevante p/u reconstrucție.

3. Se ține seama de legile fonetice specifice fiecărei limbi.

Reconstrucția - dinspre prez. spre trec., prin deducție. - rezultatele au un caracter mai mult sau mai

puțin probabil și ipotetic. - cele mai mari șanse de reconstrucție sunt la

nivel fonetic.Ex.: p/u rom. coapsă sau foaie, lucrurile, din p.de ved.

etimol., sunt limpezi, deoarece etimoanele latine sunt bine

cunoscu- te din texte și au avut urmași și în alte limbi

romaniceLat. coxa – dalm. kopsa, reto-rom. cossa, fr. cuisse, provans.cuessa, catalană cuxa, span. cujaLat. folia – ital. foglia, fr. feuille, span. hoja, port.

folia.

La nivel morfologic o reconstrucție are șanse de a fi „corectă”doar în ceea ce privește rădăcina. Desinențele se pot pierde (ex. lui /s/ din lupus, care nu s-a mai păstrat în nici o limbă romanică).

Pentru nivelul sintactic și semantic posibilățile teoretice și practice ale reconstrucției scad. E greu de revăzut ce funcții sintactice pot avea formele reconstruite într-o propoz. Forma și funcția unei unități lingvistice sunt separabile doar în teorie.La nivel semantic – nu există corespondențe semantice ale legilor fonetice.

Etimologic. Nu se poate reconstrui o formă pe baza unei alte forme, ea însăși reconstruită.

Nu se poate propune în etimologie

un etimon reconstruit, dacă nu există o convergență a ipotezelor.

Reconstrucția etimonului rom. fluture

P/u fluture se reconstituie un lat. neatestat *flutus (< flutare „a fâlfâi”), it. flutola „specie de fluture de talie mică”.

(Din existența corespondentului fluture în albaneză –interpretat nu ca un împrumut din lat. în această l-bă, ci ca un cuv. moștenit în substratul iliric.

G.Ivănescu a dedus un alt etimon al cuv. rom. trimițând către un probabil radical traco-getic).

Reconstrucția etimonul. lat. neatestat *credentia (<credere)al rom. credință este însă sigură datorită corespondenței perfec-te atât la nivel formal, cât și semantic între cuv. originar și urmașii săi romanici (it. credenza, vechi sard. credenca, logud.credenzia, vechi fr. credence, port. crenca,cat. creansa).

În orice gramat. istorică a l-bii rom. vom găsi liste cu transformările fonetice de la lat. la rom., transformări care explică formele reconstituite ale unor cuv. în faze istorice intermediare ale limbii între punctul de pornire,l-ba lat. și stadiul actual:

Ex.: lat. lingua > *lengua > *lembă > *limbă

lat. esse iste > *eccestu > *acest lat. imperator > *emperatu > * ămperatu

> *împărat

Clasificarea limbilor

Criterii de clasificare:-Criteriul genealogic-Criteriul tipologic - (morfologic)

Clasificarea limbilor după criteriul genealogic

- limbile se grupează pe baza strămoșului lor comun

- unitatea de clasificare utilizată este familia.O familie este alcătuită din acele limbi care provin din aceeași limbă-bază.

Ex.: limbile romanice form. o familie; limba-bază – latina; limbile slave; limba-bază – slava

veche. .

O familie poate fi alcătuită și din familii de limbi: latina împreună cu slava veche, cu sanscrita și cu greaca au o serie de asemănări – familia limbilor indo-europene. Limba-bază a unei familii poate fi atestată sau neatestată.

1. Familia limbilor indo-europene (vorbite în cea m. mare parte a Europei, în America și într-o parte a Asiei): sanscrita, greaca, latina, slava veche, protogermanica, traca etc.

2. Fam. limbilor semito-hamitice (N și N-E Africii, Penins. Arabică): ebraica, egipteana, araba și limb. etiopiene.

3. Fam. limbilor fino-ugrice: magh., finland., lapona,estona.

4. Fam. limbilor ibero-caucaziene: gruzina (georgiana).Unii cercetători susțin că în ac.fam. ar trebui inclusă și basca (l-ba unei minorități etnice din Spania). 5. Fam. Iimbilor manciuro-tunguse (2 grupe): l.manciuriană și l.evenă (vorbite în Siberia și China). 6.Fam. limbilor chino-tibetane (2 gru-pe): gr. chino-tibetană (chineza, siameza,(vietnameza); gr. tibeto-birmană (tibetana,birmana).

7. Limbile indoneziene, polineziene, australiene, microneziene și melaneziene. Sunt așezate convențional în ac. fam. Nu sunt dovezi că sunt înrudite; criter. unirii într-o grupă – geografic.

8. Limb. indienilor americani - populațiile din America de N și America Centrală: maia, azteca, tolteca.

9. Fam. limbilor dravidiene = 20 de limbi vorbite în India și în Sri Lanca.

10. Fam. limbilor turcice: turca, tătara, turcmena, uzbeca, azerbaidjana, kazaha. 11. Fam. limbilor mongolice: halha-mongola (în R.P.Mongolă și China), buriat-mongola (în fosta U.R.S.S) și kalmâka. 12. Limbile africane – grupurile bantu, hotentote și sudaneze. (Vezi E. Ionescu, Manual de lingv. generală, București,1997, pp.27-28).

Clasificarea după criteriul tipologic Limbile mai pot fi clasificate și după structura pe care o au.

Structură – un ansamblu de unități (elemente) aflate în relații variate, astfel încât ansamblu constituie un întreg.

O structură este ca un fel de mecanism.

Recunoaștem într-o limbă o structură fonologică -> ansamblu de sunete, se combină după anumite reguli – rădăcini, radicali și desinențe (unități morfologice) care contractează între ele diverse relații – structură morfologică.Cuv. intră în relații de sinon.,antonim.,câmpuri conceptuale – structura lexico-semantică.Cuv. se combină după anumite reguli în prop., care definesc structura sintactică a

unei limbi.

Majoritatea limbilor se caracterizează printr-o succesiune „clasică” de incluziuni: fonem -> rădăcină -> cuvânt -> propoziție.

La clasificarea tipologică s-a ales ca punct de reper nu l-ba însăși, ci un nivel al ei – morfologia. Dintre toate tipurile de structuri dintr-o limbă, structura morfolog.este cea mai stabilăși cel mai puțin expusă inovațiilor

Clasificarea propusă în continuare se prezintă ca o succesiune de opoziții:

Limbi izolante / limbi neizolante

aglutinante /neaglutinante (flexionare)

analitice/sintetice

polisintetice

( incorporante)