A R G U M E N T

În editarea acestei lucrări pornesc de la remarca potrivit căreia actul educaţional din

învăţământul românesc cunoaşte, în ultimul timp, o permanentă tendinţă de căutare şi

transformare, în mod deosebit sub aspectul conţinutului, metodologiei şi al strategiilor didactice.

Astfel, tinzând spre o societate liberă şi democratică, învăţământul trebuie să fie deschis, flexibil,

începând cu cel preşcolar, care asigură copiilor condiţiile necesare dezvoltării normale întrucât

ţine seama de ritmul de dezvoltare al fiecăruia, de nevoile afective şi de activitatea fundamentală

a acestei vârste – jocul.

Jocul este o activitate umană conştientă şi are caracter universal, permanent şi polivalent.

Pornind din polisemia cuvântului joc, ne dăm seama de importanţa acestuia în viaţa omului: joc

de societate, joc de cuvinte, joc de şah, jocuri olimpice, joc de cărţi, joc de scenă, a juca un joc

mare (periculos), a-şi pune capul/viaţa în joc, a face jocul cuiva, jocul cu viaţa şi cu moartea,

jocul dragostei, jocul de-a şcoala, etc.

Este ştiut faptul că jocul este o formă de manifestare a copilului dar şi agent de

transmitere a ideilor, a obiceiurilor şi tradiţiilor de la o generaţie la alta. În joc copilul se

detaşează de realitatea obiectivă, se transpune într-o lume creată de fantezia şi imaginaţia sa.

Astfel, putem afirma că prima experienţă de viaţă a copilului în societate – o constituie

grădiniţa. Această instituţie îl aşază într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici

copilul face cunoştinţă cu activităţi şi obiecte care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi

acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi propune, incipient, angajarea în relaţiile sociale de grup.

Jocul, ocupând cea mai mare parte a timpului de veghe al copilului preşcolar, este

considerat activitatea fundamentală a acestuia şi fără îndoială că tipul de activitate care îmbină în

mod judicios jocul cu învăţarea la vârsta preşcolară este jocul didactic. De aceea, elementele de

joc pe care le conţine jocul didactic dau posibilitatea copilului să asimileze ceea ce este nou, fără

să conştientizeze efortul şi astfel să înveţe jucându-se, deoarece jocul didactic îmbină elementul

distractiv cu cel educativ, elementul de surpriză cu cel de aşteptare.

De remarcat că învăţământul preşcolar nu urmăreşte numai pregătirea copiilor pentru

şcoală, ci şi pregătirea acestora pentru viaţa socială, respectând principiul cross-curricular.

Conform conţinuturilor şi principiilor noii programe, una dintre activităţile din curriculum-ul

preşcolar este jocul liber şi dirijat sau didactic.

În grădiniţă, jocul este activitatea de bază şi se regăseşte în toate ariile, realizând procesul

de învăţare într-un mod atractiv, antrenant şi uşor asimilabil de către copil. Acesta se joacă de la

intrarea în grădiniţă până la micul dejun, în timpul activităţilor didactice de dimineaţă, apoi se

joacă serios în cadrul activităţilor comune, după care se distrează jucându-se în timpul

activităţilor complementare şi numai masa de prânz şi somnul opresc temporar jocul, el urmând

să îşi reia cursul după trezirea copiilor şi până la plecarea lor acasă, unde bineînţeles, copiii se

mai joacă cu bunicii sau chiar cu părinţii ori fraţii mai mari.

„Copilul – spunea marele pedagog elveţian Ed. Claparede – este o fiinţă a

cărei principală trebuinţă este jocul … această trebuinţă spre joc este ceva

esenţial naturii sale. Trebuinţa de a se juca este tocmai ceea ce ne va permite

să împăcăm şcoala cu viaţa, să procurăm copilului acele mobiluri de acţiune

care se consideră de negăsit în sala de grupă”.

Jean Piaget consideră că jocul este o modalitate de adaptare, adică asimilare şi

acomodare. Substratul psihologic al jocului este asigurat de: capacitatea omului de a transfigura

realitatea în imaginar, capacitatea de a opera cu simboluri, cu semne atribuite obiectelor,

acţiunilor şi faptelor care semnifică altceva decât în realitate; capacitatea omului de a acţiona în

mod creativ în diferite situaţii concrete de viaţă.

Jocul este o activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care copilul îşi

satisface imediat, după posibilităţi, propriile dorinţe, acţionând conştient şi liber în lumea

imaginară pe care şi-o creează singur.

1. Particularitățile psiholingvistice ale preșcolarului

2. Educarea limbajului preșcolarilor prin joc și joc didactic

Jocul antrenează intens copilul în stimularea şi execitarea vorbirii în direcţia

propusă, fără ca el să conştientizeze acest efort. Prin intermediul jocului didactic se

fixează şi se activează vocabularul copiilor, se îmbunătăţeşte pronunţia,se formează noţiuni,

se însuşesc construcţii gramaticale.

Jocurile didactice contribuie din plin la îmbogăţirea lexicului sub aspectul achiziţionării

de cuvinte. O contribuţie importantă la pregătirea copilului pentru şcoală şi-o aduc jocurile

didactice pentru dezvoltarea limbajului. Se ştie că mediul familial exercită o influenţă cultural-

educativă binefăcătoare asupra dezvoltării limbajului copilului şi în mod deosebit, asupra

dezvoltării limbajului acestuia. Cu toate acestea, realitatea confirmă că influenţele exercitate de

mediul familial sub acest aspect sunt încă deosebit de variate. În consecinţă, fie datorită acestor

influenţe, fie datorită unor întârzieri sau defecţiuni în vorbirea copiilor la intrarea lor în grădiniţă,

diferenţele semnalate în dezvoltarea limbajului sau a vocabularului acestora sunt încă deosebit de

sesizabile. Aceste diferenţieri accentuate se menţin până la intrarea copilului în şcoală, mai ales

pentru cei ce nu frecventează zilnic grădiniţa. Ori, între limbaj şi gândire există o

interdependenţă binecunoscută. Aceste diferenţieri în domeniul dezvoltării limbajului situează

copiii în poziţii diferite, sub aspectele deosebit de complexe ale activităţilor instructiv-educative.

Una dintre sarcinile instructiv-educative majore ale grădiniţei o constituie omogenizarea relativă

a dezvoltării limbajului copiilor, în aşa fel încât la intrarea în şcoala primară, să posede noţiunile

strict necesare însuşirii cunoştinţelor de bază prevăzute de programa şcolară.

Dezvoltarea limbajului se realizează atât în activităţile specifice dezvoltării vorbirii, cât şi

în cadrul întregului program din grădiniţă.Procesul de influenţare asupra dezvoltării limbajului

copiilor începe la grupa mică ţinându-se seama de caracterul concret al limbajului, dificultăţile

de pronunţie, vocabularul redus şi alte particularităţi psihice cum sunt: gândirea concretă, atenţia

instabilă, memoria individuală.

Dezvoltarea vorbirii copiilor se realizează în mod treptat, prin lărgirea relaţiilor verbale

cu cei din jur, în condiţiile manifestării de către copii a curiozităţii de cunoaştere a obiectelor, a

însuşirilor acestora, pe de o parte şi a atitudinii interogative referitoare la originea şi cauza unor

fenomene, pe de altă parte.

În întregul proces de cultivare a limbajului, atât în activităţile specifice, cât şi în toate

celelalte împrejurări se urmăreşte:

- formarea deprinderilor de vorbire corectă (sub aspect fonetic, lexical, gramatical, coerentă şi

expresivă);

- îmbogăţirea şi activizarea limbajului şi a gândirii, dezvoltarea limbajului monologat şi dialogat,

însuşirea simbolurilor verbale cu caracter generalizator, în funcţie de particularităţile de vârstă;

- formarea deprinderii de exprimare adecvată a gândurilor, ceea ce contribuie la pregătirea lor

pentru activitatea instructiv-educativă din şcoală;

- trecerea treptată de la limbajul concret - situativ la limbajul contextual, pe măsură ce copilul

depăşeşte limitele experienţei senzoriale, însuşirea treptată a structurii gramaticale a limbii

materne în practica vorbirii, îmbogăţirea vocabularului în condiţiile comunicării continue cu

persoanele din jur;

- prevenirea şi corectarea defectelor de pronunţie, în cadrul muncii individuale, cu grupuri mici

de copii, precum şi în cadrul activităţii de dezvoltare a limbajului cu întreaga grupă de copii.

Cel mai eficient mijloc de realizare a acestor sarcini îl constituie jocul didactic. Jocurile

didactice pot fi folosite atât pentru consolidarea şi precizarea cunoştinţelor, cât şi pentru

verificarea şi sistematizarea lor, pentru deprinderea unei pronunţii corecte, pentru îmbogăţirea

sau consolidarea vocabularului, pentru formarea vorbirii corecte şi coerente.

Jocurile didactice destinate dezvoltării limbajului contribuie, în mare măsură, la

dezvoltarea acuităţii auditive a auzului fonematic. Ele solicită perceperea corectă a sunetelor,

descifrarea compoziţiei sonore sau semnalarea prezenţei sau absenţei unui anumit sunet într-un

cuvânt. Asemenea sarcini pot fi înfăptuite prin jocurile: „Cineface?”, „Ce se aude?”, „De-a

trenul”, „Repetă ce spune”, „Cu ce sunet începe?” etc. În astfel de jocuri s-a introdus mai întâi

sunetele a căror pronunţie poate fi prelungită, cum este cazul vocalelor sau unele consoane ca: s,

r, j, z, ş. Aceste sunete au fost introduse în exclamaţii ca: „Aaaa”, „Uuuu”, „Oooo” etc., fie prin

onomatopee ca: sss, vâjjjj, bâzzzz, fâşşşş etc.

Dezvoltarea auzului fonematic este strâns legată, şi de sarcina deosebit de importantă

privind corectarea defectelor de vorbire, întrucât cauza principală a acestor defecte o constituie

tocmai slaba dezvoltare a auzului fonematic. În acest sens, jocurile enumerate pot aduce o

contribuţie de seamă nu numai la perceperea clară şi corectă a sunetelor corespunzătoare, ci şi

pentru corectarea pronunţiei defectuoasă acestora, solicitând copiilor audierea lor cu atenţie şi

reproducerea lor corectă.

O altă sarcină pe care o îndeplinesc jocurile didactice destinate dezvoltării limbajului se

referă la clarificarea şi precizarea unor noţiuni, sarcină ce se realizează concomitent cu cele care

se referă la îmbogăţirea vocabularului şi activizarea lui.

Cum am mai spus, jocul antrenează intens copilul în stimularea şi exercitarea vorbirii în

direcţia propusă, fără ca el să conştientizeze acest efort. Astfel prin intermediul jocului didactic

se fixează şi se activizează vocabularul copiilor, se îmbogăţeşte pronunţia, se formează noţiuni,

se însuşesc construcţii gramaticale.

În scopul îmbogăţirii vocabularului copiilor cu substantive proprii, care să denumească

numele lor, al fraţilor, al părinţilor, al educatoarelor (la grupele mici şi mijlocii), apoi la grupa

mare, nume de localităţi importante din judeţ, din ţară, ale unor forme de relief sau obiective

socio-economice cunoscute de copii, numele ţării, ale unor personalităţi istorice, se pot organiza

şi desfăşura diverse jocuri didactice cum ar fi: „La cine s-a oprit jucăria?”(recunoaşterea şi

denumirea membrilor grupei din care fac parte), „Familiamea” (numirea părinţilor, fraţilor,

surorilor), „Unde s-a ascuns scrisoarea?” (denumirea corectă a adresei de acasă, de la grădiniţă, a

unor muzee, magazine, oraşe etc).

Cele mai multe jocuri didactice sunt destinate îmbogăţirii lexicului copiilor cu

substantive comune ce denumesc: obiecte şi fenomene percepute direct în natura înconjurătoare

şi în viaţa socială, nume de obiecte necesare în viaţă şi activitatea lor, principalele încăperi cu

obiectele necesare, părţile componente ale corpului, obiecte de igienă personală, îmbrăcăminte,

încălţăminte, alimente, mijloace de locomoţie, anotimpurile şi fenomenele specifice lor, animale

domestice şi sălbatice, plante cunoscute şi unele părţi componente ale acestora, unele aspecte ale

muncii, ale vieţii sociale desfăşurate de părinţii lor.

La grupa mare se acordă prioritate cuvintelor care exprimă aspecte comportamentale,

stări afective, relaţii sociale şi noţiuni cu un grad mai mare de generalizare, trăsături de caracter,

norme de comportare, sentimente etc.

De asemenea, la grupa mică se pot organiza jocuri didactice diverse prin care se

urmăreşte:

- identificarea şi denumirea obiectului de îmbrăcăminte, corespunzător acţiunii efectuate de

educatoare (jocul „Cu ce se îmbracă păpuşa?”),

- recunoaşterea şi denumirea corectă a părţilor corpului omenesc, executarea unor acţiuni

specifice (jocul „Spune ce face păpuşa?”),

- recunoaşterea şi denumirea unor obiecte de veselă, alegerea lor în raport de utilitate (jocul

„Să servim musafirii”),

- recunoaşterea şi denumirea jucăriilor (jocul „Sacul lui Moş Crăciun”),

- denumirea unor profesii, materiale, unelte, produse ale muncii (jocul „Stop”),

- denumirea unor mijloace de transport şi a mediului de deplasare (jocul „Cu ce plecăm în

vacanţă?”),

- denumirea unor fructe, legume, alimente (jocul „Ghiceşte ce a cumpărat vecina”),

- denumirea diferitelor animale, a hranei lor (jocul „Caută-ţi hrana).

Toate cunoştinţele de limbă sunt date într-o organizare concentric–cantitativă,

adăugându-se pe niveluri de vârstă, componente ale aceleiaşi probleme abordate la grupele

următoare, se reiau şi se aprofundează într-o prezentare concentric superioară, prin sporirea

gradului de generalizare şi abstractizare a cunoştinţelor, fiecare parte de vorbire este reluată şi

însoţită de precizări şi recomandări clare cu privire la cunoştinţele şi jocurile care se recomandă,

pe grupe de vârstă.

Dar jocul didactic contribuie la îmbogăţirea lexicului copiilor preşcolari şi cu diferite

adjective; la grupa mică accentul cade pe însuşiri privind culoarea (roşu, galben, albastru, alb,

negru), pe raporturi dimensionale (mare, mică); însuşiri gustative (dulce, acru), olfactive, termice

sau anumite calităţi morale (leneş, harnic, mincinos).

La grupa mijlocie se are în vedere îmbogăţirea vocabularului cu adjective şi adverbe care

se referă la însuşiri privind culoarea, raporturi dimensionale, raporturi cantitative, trăsături de

caracter, însuşiri gustative, olfactive, termice.

La jocurile didactice, se are în vedere formarea deprinderii de a folosi corect gradele de

comparaţie pozitiv şi comparativ ale adjectivelor, formulând propoziţii scurte în urma sesizării

relaţiilor ce se pot stabili între două obiecte „Cum este?”.

Jocurile didactice ce se organizează la grupele mari şi pregătitoare au sarcini didactice

mai complicate:

- recunoaşterea şi denumirea diferitelor culori şi nuanţe, raportarea acestora la obiecte

cunoscute („Ce culoare se potriveşte?”),

- descoperirea numelui colegului după descrierea unor însuşiri fizice şi morale

(„Recunoaşte colegul de grupă”),

- recunoaşterea unor personaje din poveştile cunoscute, precizând trăsăturile fizice şi

morale ale acestora („Recunoaşte personajul”).

Jocurile didactice contribuie din plin la îmbogăţirea lexicului sub aspectul achiziţionării

de noi cuvinte, al consolidării şi activizării lor, sarcină deosebit de importanţă la această vârstă a

marilor acumulări. Se pot organiza diferite focuri care pot să opereze cu diferite antonime, ştiut

faptul că preşcolarul îşi precizează mai uşor sensurile cuvintelor pe care le diferenţiază prin

contrast „Răspunde repede şi bine” (precizarea şi activizarea vocabularului cu unele cuvinte –

adjective – substantive – cu sens contrar, găsirea antonimelor unor cuvinte, formularea unor

propoziţii cu acestea).

Pentru precizarea sensului unor cuvinte – omonime, se pot desfăşura diferite jocuri cum

ar fi: „La televizor”, (se denumesc obiectele expuse şi se alcătuiesc propoziţii cu ele: toc –

broască; cocoş; căţel; ochi etc.).

Îmbogăţirea vocabularului cu cuvinte sinonime se poate realiza cu mare eficienţă tot prin

intermediul jocului didactic: „Cum este?” (expunerea unor scurte poveşti despre anumite animale

cunoscute prin observarea directă, şi din poveşti, fabule, în care să se folosească în fraze

succesive diferite sinonime: vulpe hoaţă, şireată, vicleană, precizând sensul lipsit de sinceritate.

Ştiind că numărul sinonimelor ca şi al cuvintelor polisemantice în limba română este

foarte mare şi sunt mai greu sesizabile la vârsta preşcolară, este necesar un bogat material

concret, intuitiv în desfăşurarea unor astfel de jocuri didactice.

În ceea ce priveşte folosirea corectă a pronumelui, la grupa mică sunt recomandate jocuri –

exerciţii destinate pronumelui personal şi a celui de politeţe: „Cine a primit mingea?” (înlocuirea

numelui colegului din grupă şi al educatoarei cu pronumele personale şi de politeţe).

La grupa mijlocie se adaugă însuşirea pronumelor posesive şi a celor demonstrative.

Jocul didactic „Cine ţi-a dat jucăria?” contribuie la formarea deprinderii copiilor de a folosi

corect diferitele pronume personale şi demonstrative în funcţie de relaţiile ce se stabilesc între

membrii jocului, aceştia nu au voie să folosească numele copilului care oferă jucării, ci să-l

desemneze folosind pronumele personal sau demonstrativ corespunzător.

La grupa mare se completează pronumele demonstrativ „celălalt, cealaltă” şi se

recomandă folosirea unor pronume relativ-interogative: care, cine ce şi nehotărâte: cineva,ceva,

unul altul, fiecare, oricine. Acestea se pot însuşi numai prin exerciţii în cadrul jocurilor didactice

(„Cine este?”, „Cine sunt?”).

Prin anumite jocuri didactice se urmăreşte îmbogăţirea vocabularului cu numerale cardinale şi

ordinale; la grupa mică se însuşesc numeralele cardinale: unu, doi, trei şi ordinale

corespunzătoare: primul, al doilea, al treilea.

La grupele mare şi pregătitoare copii se familiarizează şi cu numeralele distributive: câte

doi, câte zece, în cadrul jocurilor didactice utilizându-se şi versuri care au un accentuat caracter

ludic, fiind atractive prin umorul lor, prin ritmicitate şi muzicalitate.

Jocul didactic contribuie şi la îmbogăţirea vocabularului cu cuvinte ce denumesc acţiuni

(verbe): la grupa mică accentul cade pe acţiunile copilului în familie, pe stradă, pe acţiunile

adultului şi ale animalelor cunoscute. Astfel jocul didactic „Cine este şi ce face?” pune accent pe

activizarea vocabularului cu cuvinte ce denumesc fiinţe cunoscute şi acţiunile acestora („câinele

latră, câinele roade un os, câinele muşcă, câinele fuge, stă la pândă”).

La grupa mijlocie se continuă procesul de îmbogăţire şi activizare a vocabularului

copiilor cu verbe care denumesc atribuţii ale membrilor familiei, ale altor adulţi, iar al grupa

mare elementul de noutate este legat de denumirea efectelor unor fenomene ale naturii („Găseşte

cuvântul potrivit”).Se pot folosi exerciţii-joc pentru precizarea înţelesului unor antonime,

sinonime şi folosirea lor corectă în propoziţii şi fraze.

Anumite jocuri didactice contribuie la îmbogăţirea vocabularului copiilor cu cuvinte –

adverbe referitoare la locul unde se petrece acţiunea, la timpul când se desfăşoară şi la modul

cum aceasta se realizează.

Exerciţiile de vorbire raţional dozate judicios îmbinate cu elemente de joc, contribuie din

plin la îmbogăţirea vocabularului, dar şi la realizarea corectă a acordului între diferite părţi de

vorbire, exprimarea corectă a gradelor de comparaţie, folosirea corectă a timpului verbelor.

Jocul didactic contribuie atât la îmbogăţirea vocabularului, activizarea şi exersarea lui;

cât şi la însuşirea unei exprimări clare, coerente, corecte din punct de vedere gramatical, la

cultivarea independenţei în vorbire şi stimularea creativităţii în exprimarea orală.

Deci, prin jocul didactic se asigură înţelegerea, fixarea sau repetarea anumitor cunoştinţe

în mod plăcut, fără ca interesul celor care comunică să scadă. Jocul se constituie ca activitate

fundamentală la vârsta preşcolară. J. Piaget denumeşte jocul ca fiind un anumit tip de activitate,

înţeleasă ca un exerciţiu funcţional.

La grupa mijlocie se continuă procesul de îmbogăţire şi activizare a vocabularului

copiilor cu verbe care denumesc atribuţii ale membrilor familiei, ale altor adulţi, iar al grupa

mare elementul de noutate este legat de denumirea efectelor unor fenomene ale naturii („Găseşte

cuvântul potrivit”).Se pot folosi exerciţii-joc pentru precizarea înţelesului unor antonime,

sinonime şi folosirea lor corectă în propoziţii şi fraze.

Anumite jocuri didactice contribuie la îmbogăţirea vocabularului copiilor cu cuvinte –

adverbe referitoare la locul unde se petrece acţiunea, la timpul când se desfăşoară şi la modul

cum aceasta se realizează.

Exerciţiile de vorbire raţional dozate judicios îmbinate cu elemente de joc, contribuie din

plin la îmbogăţirea vocabularului, dar şi la realizarea corectă a acordului între diferite părţi de

vorbire, exprimarea corectă a gradelor de comparaţie, folosirea corectă a timpului verbelor.

Jocul didactic contribuie atât la îmbogăţirea vocabularului, activizarea şi exersarea lui;

cât şi la însuşirea unei exprimări clare, coerente, corecte din punct de vedere gramatical, la

cultivarea independenţei în vorbire şi stimularea creativităţii în exprimarea orală.

Deci, prin jocul didactic se asigură înţelegerea, fixarea sau repetarea anumitor cunoştinţe

în mod plăcut, fără ca interesul celor care comunică să scadă. Jocul se constituie ca activitate

fundamentală la vârsta preşcolară. J. Piaget denumeşte jocul ca fiind un anumit tip de activitate,

înţeleasă ca un exerciţiu funcţional.

2.1. Conceptele de joc și joc didactic

Se afirmă adesea şi pe drept cuvânt că una din cele mai importante forme de manifestare

a copilului este jocul. Jocul este extrem de important pentru copil. Jocurile la vârsta preşcolară au

un caracter imitativ. Copiii repetă şi reproduc în jocurile lor ceea ce au reuşit să obseve în mediul

înconjurător. Jocul este ca un exerciţiu cu ajutorul căruia copilul se pregăteşte pentru viaţă. Este

vorba despre un exerciţiu care prin îndrumare, duce la perfecţionare şi dezvoltare.

Lucian Blaga spunea că “înţelepciunea şi iubirea copilului este jocul”. În mod obişnuit,

asemenea activitate este considerată ca izvorâtă din nevoia de acţiune, de mijlocire a copilului –

o modalitate de a-şi consuma energia sau de a se distra; un fel plăcut de a utiliza timpul.

Jocul este extrem de important pentru copil. Dacă te opreşti vreodată să priveşti cum se

joacă copiii, observi că sunt atât de ocupaţi, atât de prinşi în „vraja jocului”, încât ai putea afirma

că pentru moment aceştia trăiesc într-o lume doar a lor, o lume magică unde totul este posibil.

Jocul implică situaţii ce oferă prilejuri din cele mai bogate prin care copilul învaţă

experimentând.

Pentru copil, jocul este munca sa, iar adulţii nu trebuie să minimalizeze această activitate,

nici seriozitatea cu care ea este îndeplinită de cei mici. Mai degrabă, adulţii trebuie să se bucure

că micuţii învaţă făcând efectiv ceva, aşa cum spune un vechi proverb chinezesc:

“Aud şi uit,

Văd şi ţin minte,

Fac şi înţeleg”.

În literatura psihopedagogică, jocul este considerat ca o activitate complexă a copiilor, în

care ei reflectă şi reproduc lumea şi societatea, aflându-se şi integrându-se în dimensiunile lor.

Încă din secolul trecut, problematica jocului i-a preocupat pe diverşi specialişti. Psihologi,

pedagogi, antropologi, filosofi au încercat să explice natura jocului, conturându-se anumite teorii

care, la vremea lor, au fost acceptate total, dar apoi li s-au adus anumite critici. Aceste teorii au

oferit concluzii valoroase pentru înţelegerea apariţiei, manifestării şi esenţei jocului. Privind

aceste contribuţii în ansamblul lor, ele pot fi grupate în două categorii de interpretări ale jocului,

respectiv biologizante şi psihosociologice.

Importanţa pe care o are jocul în viaţa copilului este conferită de faptul că satisface

dorinţa firească de manifestare, de acţiune şi de afirmare a independenţei copilului. Prin joc

copilul învaţă să descifreze lumea reală, motiv pentru care H. Vallon apreciază jocul ca pe o

activitate de pre-învăţare. Acţionând asupra obiectelor şi fiinţelor din jur, copilul cunoaşte treptat

lumea, îşi satisface nevoia de mişcare şi înţelegere, dobândeşte încrederea în forţele proprii.

Conform teoriei biologice a lui Karl Gross, jocul ar fi un exerciţiu pregătitor pentru viaţa

adultului, prin faptul că el ar fi un mijloc de exersare a predispoziţiilor în scopul maturizării. El

ajunge să identifice jocul copiilor cu cel al animalelor, biologizând esenţa socială a jocului. Deşi

limitată, teoria pre-exerciţiului pentru viaţă a lui Gross admite un lucru de reţinut, şi anume,

evoluţia conduitelor de joc şi a complexităţii jocului fiinţelor aflate la un nivel mai înalt pe scara

filogenetică. Teoria lui Gross este completată de concepţia lui H. Carr care atribuie jocului

funcţia de a trezi tendinţele care zac amorţite în indivizi, atunci când necesităţile vieţii nu vin să

le stimuleze şi de a completa lacunele vieţii - teoria exerciţiului complementar sau a

compensaţiei. H. Carr a îmbogăţit analiza cu privire la joc cu încă un aspect: jocul are un rol

special de purificare, de debarasare a fiinţei umane de o serie de tendinţe instinctuale care

persistă o vreme după naştere şi care ar putea fi considerate antisociale, contravenind stilului de

viaţă contemporan (de exemplu, tendinţele războinice, instinctul de pândă). Jocul nu anulează

aceste porniri, ci canalizează personalitatea, degajând-o de opresiunea lor. Este vorba despre

teoria acţiunii cathartice a jocului şi, după unele studii, de teoria atavismului. Conform teoriei

lui Haekel, activitatea ludică nu ar fi altceva decât o repetare inerţială a unora dintre

manifestările primitive ale vieţii.

Alţi autori, precum St.Hall pune la baza explicării jocului legea biogenetică a lui Haekel,

de unde reiese că jocul ar fi o repetare a instinctelor şi formelor de viaţă primitive în ordine

cronologică a apariţiei lor. Pe baza teoriei atavismului Hall consideră că jocul este un exerciţiu

necesar tuturor funcţiilor rudimentare devenite inutile, pe care copilul le exercită “ aşa cum

mormolocul îşi mişcă coada pentru a scăpa de ea”. Ignorând astfel dimensiunea socială a jocului,

prezintă tendinţa reducţionistă de a plasa fenomenul ludic în exclusivitate în sfera fenomenelor a

căror determinare este în totalitate biologică.

Contribuţii importante pentru lărgirea cadrului explicativ al fenomenului ludic au adus

teoriile psihosociologice care au avut o importanţă deosebită şi pentru adaptarea activităţii de joc

la cerinţele şi finalităţile proceselor educaţionale.

Cea mai veche teorie explicativă a jocului, a cărei esenţă persistă în mentalitatea comună

este teoria recreaţiunii, a cărui autor este R. S. Lazarus. Jocul este opus muncii, lui fiindu-i

atribuite exclusiv funcţii recreative. Teoria lui Lazarus explică jocul ca mijloc de satisfacere a

necesităţii de repaus, de recreere. Explicaţia este simplistă şi îngustează aria de manifestare a

comportamentului ludic al copilului pentru care jocul este activitatea fundamentală. Deşi această

teorie are valabilitate pentru jocurile şi distracţiile adulţilor, a fost reconsiderată prin teoria

odihnei active care demonstrează că activitatea ludică este mai reconfortantă decât odihna pasivă

şi are importante funcţii de recuperare.

Cercetătorul S.Iliov afirmă că “jocul are un caracter polivalent fiind pentru copil şi

muncă şi artă şi realitate şi fantezie”. În consens cu această caracteristică, el precizează că

“jocul este însăşi viaţa”.

“Jocul constituie o admirabilă modalitate de a-i face pe elevi să participe activ la

procesul de învăţare”- aprecia J.Bruner.

H. Spencer, tot de pe o poziţie biologizantă, elaborează teoria surplusului de energie,

conform căreia jocul ar fi o modalitate de a cheltui acest surplus. Dacă s-ar accepta această

teorie, nu s-ar explica de ce copilul se joacă şi atunci când este obosit.

Pentru Schiller, jocul este o activitate estetică. Surplusul de energie, liberă de cerinţele

exterioare, constituie doar o condiţie a apariţiei plăcerii artistice pe care o asigură jocul.

K. Buhler încearcă o explicaţie aproape similară cu precedenta, afirmând că copilul se

joacă pentru plăcerea pe care o simte în timpul jocului (teoria plăcerii funcţionale). Nici de data

aceasta nu se poate explica de ce copiii se joacă acceptând şi chiar optând pentru jocuri care nu

provoacă plăcere. Dacă socotim plăcerea drept cauză a jocului, înseamnă să pierdem din vedere

în bună măsură conţinutul real al acestuia.

S. Freud atribuie jocul unei trebuinţe refulate ce îşi găseşte concretizarea prin

intermediul acestei modalităţi de exprimare.

A.Adler apreciază că jocul ar fi o formă de exprimare a “complexului de inferioritate”, o

formă prin care copilul ar exprima incapacitatea de a se manifesta în viaţă. Teoria contravine

realităţii constante, care a dovedit că prin joc copilul cunoaşte realitatea şi capătă încredere în

forţele proprii.

Dezvoltând teoria lui Karl Gross, pedagogul elveţian, Eduard Claparède, considera

jocul tot un exerciţiu pregătitor pentru viaţa adultului, subliniind ideea potrivit căreia, copilul nu

se joacă pentru că este tânăr, ci e tânăr pentru că simte nevoia să se joace. Claparède consideră că

tipul de joc este determinat pe de o parte de nevoile copilului, iar pe de altă parte de gradul

dezvoltării sale organice şi îl apreciază ca agent de dezvoltare, de expansiune a personalităţii în

devenire. Eduard Claparède consideră că jocul este un fenomen ce poate fi explicat astfel :

”curentul dorinţelor noastre, al intereselor care alcătuiesc eul nostru caută o ieşire în ficţiune,

prin joc, atunci când realitatea nu-i oferă căi suficiente de manifestare” . Esenţa jocului, după

Claparède, nu rezidă în forma externă a comportamentului, care poate fi identic în joc şi în afara

jocului, ci în raportarea internă a subiectului faţă de realitate. Particularitatea esenţială a jocului

este ficţiunea, susţine Claparède. Comportamentul real se transformă în joc sub influenţa

ficţiunii. Astfel, în concepţia lui Ed. Claparede funcţia principală a jocului este aceea de a

permite individului să-şi realizeze Eul, să-şi manifeste personalitatea într-un cadru care îi permite

acest lucru. El recunoaşte şi funcţiile de divertisment, relaxare, agent de manifestare socială şi de

transmitere a ideilor şi obiceiurilor de la o generaţie la alta.

J. Chateau consideră că jocul oferă posibilitatea descătuşării fiinţei umane de lumea

înconjurătoare, că anticipează conduitele superioare pentru copil. orice activitate fiind joc. De

asemenea Chateau consideră că prin joc copilul se dezvoltă, copilăria fiind ucenicia vârstei

mature, tot prin joc copilul traduce potenţele virtuale care apar succesiv la suprafaţa fiinţei sale.

Jocul are pentru copil caracterul unei activităţi foarte serioase în care se identifică cu personajul

interpretat (fiind vorba de iluzii ludice). Acest aspect îl asimilează situaţiei maturului care,

dăruindu-se actului de creaţie se detaşează de realitate, contopindu-se cu noua situaţie. Jocul este

calea de transformare a plăcerii senzoriale în plăcere morală, întrucât el devine o acţiune

intenţionată cu o finalitate conştientă. Pentru copil, jocul este prilejul de afirmare a eului, în timp

ce pentru adult este o cale de relaxare, un remediu contra plictiselii. Dacă teoria lui Chateau în

privinţa naturii jocului, a funcţiilor sale sociale, are unele limite, ea este totuşi bogată şi abundă

în amănunte atunci când se referă la structura acestuia.

Analizând problematica apariţiei şi esenţei jocului, Wundt se numără printre primii

autori care face o distincţie pertinentă între specia umană şi cea animală din acest punct de

vedere. Pentru Wundt, jocul la nivel uman se afla într-o strânsă legătură cu munca. Munca oferă,

prin rezultatele sale, satisfacţie celui care o desfăşoară, iar jocul, afirmă acesta, nu este altceva

decât prototipul mai mult sau mai puţin simbolizat al unei astfel de activităţi. Diferenţa

principală constă în aceea că, în cazul jocului, scopul util, specific muncii, este practic înlăturat,

păstrându-se în schimb doar plăcerea care însoţeşte desfăşurarea unei activităţi necesare.

Cercetări minuţioase asupra psihologiei jocului a făcut şi D.B. Elkonin care defineşte

jocul astfel: "Jocul este acea formă de activitate în care relaţiile sociale dintre oameni se recrează

în afara condiţiilor activităţii utilitare nemijlocite." ("Psihologia jocului", 1980).

A.N.Leontiev apreciază jocul ca o activitate de tip fundamentală cu rol hotărâtor în

evoluţia copilului, constând în reflectarea şi reproducerea vieţii reale într-o modalitate proprie

copilului, rezultat al interferenţei dintre factorii biopsihosociali. Jocul este transpunerea pe plan

imaginar a vieţii reale pe baza transfigurării realităţii, prelucrării aspiraţiilor, tendinţelor,

dorinţelor copilului. Jocul este o activitate cu caracter dominant la această vârstă, fapt demonstrat

de modul în care polarizează celelalte activităţi din viaţa copilului, după durata şi ponderea sa,

după eficienţă, în sensul că jocul este activitatea care conduce la cele mai importante modificări

în psihicul copilului.

Originea jocului este pentru el decalajul dintre cerinţele mediului extern şi posibilităţile

copilului de a le face faţă, decalaj ce se rezolvă prin activitatea ludică în care trebuinţa copilului

de a acţiona asupra realului se îmbină cu formarea şi dezvoltarea procedeelor de acţiune.

Astfel, jocul s-ar naşte din următoarele trebuinţe:

- trebuinţa de mişcare şi acţiune a copilului;

- trebuinţa de asimilare a realului la sine;

- trebuinţa de valorificare a propriei persoane;

- trebuinţa de a se identifica cu adultul şi de a se compara cu el.

În această idee, cunoscutul psiholog L.S. Vâgotski afirma că activitatea de joc este

formativă în deplinul înţeles al cuvântului atunci când cerinţele formulate (prin reguli, sarcini sau

subiect) sunt cu puţin peste posibilităţile copilului, date de nivelul de dezvoltare atins de acesta.

Vizarea "zonei proximei dezvoltări" face ca sarcinile de joc să constituie un stimulent pentru

dezvoltarea psihofizică a copilului.

Psihologul Jean Piaget defineşte jocul ca “o activitate prin care copilul se dezvoltă în

conformitate cu etapele formării sale intelectuale”. Pentru Piaget jocul are următoarele funcţii:

funcţia de adaptare, funcţia formativă, funcţia de descărcare energică şi rezolvare a conflictelor,

funcţia de sociabilizare. Jocul este definit de psihologul eleveţian si ca un "exerciţiu funcţional"

cu rol de "extindere a mediului", o modalitate de transformare a realului, prin asimilare şi

acomodare la real, deci un mijloc de adaptare. În evoluţia jocului, Piaget delimitează trei mari

categorii de joc: jocul-exerciţiu, jocul simbolic şi jocul cu reguli. Până la un punct psihologul

elvetian se declară de acord cu teoria freudistă a jocului. El acceptă ideea că jocul simbolic se

referă şi la conflicte inconştiente: apărare împotriva angoasei, a fobiilor, agresivitate sau

identificarea cu agresorii, retragere din frică sau competiţie.

Pedagogul rus K.D.Usinski a definit jocul ca formă de activitate liberă prin care copilul

îşi dezvoltă capacităţile creatoare şi învaţă să-şi cunoască posibilităţile proprii. El apreciază şi

rolul formativ al jocului, cu deosebire la vârsta preşcolară. “ Jocul reprezintă activitatea liberă a

copilului şi dacă comparăm interesul pe care îl prezintă, jocul şi număratul, diversitatea

urmelor lăsate de el în sufletul copilului, cu influenţele analoage pe care le exercită învăţătura

în primii 4-5 ani este evident că supremaţia o deţine jocul”. Acelaşi psiholog afirma că pentru a

trezi interesul copiiilor, jocul trebuie să fie original, să fie creat de copilul însuşi : “Numai

jocurile care sunt produsul imaginaţiei şi sunt accesibile copilului devin distractive şi contribuie

la dezvoltarea lui psihică”

În sistemul pedagogic al lui P.H.Leshaft, jocurile ocupă un loc foarte important. El le

atribuie un mare rol instructiv educativ. Leshaft defineşte jocul ca un exerciţiu cu ajutorul căruia

copilul se pregăteşte de viaţă. Dar, precizează el, este vorba de un exerciţiu care prin îndrumare,

duce la perfecţionare şi dezvoltare. „Tot ce se exersează se dezvoltă şi se desăvârşeşte, tot ceea

ce nu se exersează decade”.

Buytendyk îşi construieşte teoria despre joc pornind de la principii opuse tezelor lui Karl

Gross. Dacă pentru Karl Gross jocul dezvăluie semnificaţia copilăriei, pentru Buytendyk

dimpotrivă, copilăria explică jocul: fiinţa se joacă pentru că este tânără. În ceea ce priveşte

particularităţile jocului, Buytendyk le conduce şi le pune în legătură, în primul rând, cu

particularităţile dinamicii comportamentului copilului, iar în al doilea rând cu principalele

înclinaţii vitale.

P.P. Blonski defineşte jocul ca fiind o formă principală de manifestare a spiritului activ

al copilului în procesul căruia acesta îşi exersează forţele, îşi lărgeşte orientarea şi îşi însuşeşte

din experienţa socială, reproducând şi combinând creator fenomene din viaţa ce îl înconjoară.

Rubinstein afirmă că „ jocul este înainte de toate o activitate conştientizată, adică un

ansamblu de acţiuni conştientizate, legate prin caracteul unitar al motivului”. Jocul este o

activitate, deci el este expresia unui anumit raport al individului cu realitatea înconjurătoare”.

Concluzionând putem afirma că jocul este o “realitate permanentă”, cu mare răspândire şi

mobilitate pe scara vârstelor.

Concluzii:

,,COPILUL RÂDE:ÎNŢELEPCIUNEA ŞI IUBIREA MEA E JOCUL

TÂNĂRUL CÂNTĂ:JOCUL ŞI ÎNŢELEPCIUNEA MEA E IUBIREA

BĂTRÂNUL TACE:IUBIREA ŞI JOCUL MEU E ÎNŢELEPCIUNEA MEA”

( Lucian Blaga)

De ce jocul?

Pentru un copil jocul este o formă de activitate cu serioase implicaţii psihologice şi

pedagogice, care contribuie la informarea şi formarea lui ca om, iar jocul didactic dă un

randament sporit faţă de celelalte modalităţi de lucru folosite în activitatea de învăţare, în special

la preşcolari, deoarece el face parte dintre ocupările zilnice preferate ale copiilor.

Atât în activitatea mea didactică cât şi a colegilor, am constatat că fie datorită slabei

rezistenţe la efort intelectual al copiilor, fie din cauza negăsirii celor mai adecvate metode şi

procedee de menţinere a atenţiei acestora, se pierde continuitatea evenimentelor desfăşurării

activităţii. De aici nevoia introducerii din când în când a jocului didactic, metodă care asigură

captarea, activizarea, relaxarea intelectuală şi fizică a copiilor.

De ce jocul didactic?

Tema „Rolul utilizării jocului didactic în activitățile de educare a limbajului la

preșcolari” a pornit de la ideea că introducerea jocului didactic în cadrul procesului de

învăţământ este impusă în special de particularităţile de vârstă a copiilor, dar şi de necesitatea

tratării individuale a acestora în vederea creşterii randamentului şcolar, deci îmbunătăţirea

performanţei şcolare.

Prin caracterul său atractiv, prin dinamismul său, prin stimularea interesului şi

competivităţii, jocul contribuie atât la consolidarea cunoştinţelor în activităţile de educare a

limbajului, cât şi la însuşirea unor cunoştinţe noi.

Este de ştiut că jocul didactic are în activitatea preşcolară o deosebită valoare practică,

ajutând la obţinerea următoarelor obiective:

-permite valorificarea la timp a disponibilităţii preşcolarului mic;

-îmbogăţeşte experienţa de viaţă a limbajului copiilor;

-reprezintă un mijloc eficient prin care copiii cu capacităţ intelectuale mai reduse - sunt

ajutaţi să-şi însuşeacă cunoştinţele mai uşor;

-jocul didactic contribuie în mare măsură la realizarea sarcinilor educaţionale, fiind o

formă accesibilă şi atractivă;

-jocul este o activitate specific umană dominantă în copilărie, prin care copilul îşi

satisface, imediat după posibilitaţi, propriile dorinţe, acţionând conştient şi liber în lumea

imaginară pe care şi-o creează singur.

-jocul, fiind forma de activitate specifică vârstei preşcolare, îndeplineşte în viaţa copilului

funcţii formative;

-prin joc se îmbunătăţeşte viaţa afectivă şi cognitivă a copilului, se dezvoltă curiozitatea,

se conturează interesele, se extinde sfera relaţiilor interpersonale;

-jocul constituie ocupaţia naturală şi spontană a copilului în primii ani de viaţă, îndeosebi

în viaţa preşcolară;

-în cadrul jocului are loc dezvoltarea tuturor laturilor personalităţii copiilor: capacităţi

intelectuale, capacităţi morale, spiritul creativ;

Jocul este apreciat ca bază a conceperii întregii activităţi instructiv –educative, fără joc

eforturile copiilor sunt zadarnice, formale şi deci, lipsite de o reală finalitate.

Jocul, ca procedeu metodic, cunoaşte o largă aplicabilitate în activitatea de instruire şi

educare a limbajului a preşcolarilor. În vederea atingerii obiectivelor propuse, jocul didactic

trebuie să îmbine elementele surpriză cu cele de aşteptare.

Din activitatea practică desfăşurată la catedră, din studiul experienţei dobândite, am

constatat că jocul didactic poate fi introdus în orice moment al activităţii pentru înţelegerea unor

noţiuni, pentru consolidarea cunoştinţelor în evaluarea formativă dar şi în momentele în care

copiii dau semne de oboseală, de lipsă de atenţie.

De aceea consider că jocul didactic este o formă de activitate plăcută şi atractivă pentru

copiii de vârstă preşcolară şi pentru copiii de vârstă şcolară mică.

I-am urmărit pe copii în timpul jocului şi am citit în ochii lor bucurie şi satisfacţie, am

văzut în ei dorinţa de ieşire din anonimat, de autodepăşire, am observat în jocul lor competiţie,

perseverenţă, spontaneitate şi mi-am dat seama de impactul puternic pe care îl are jocul didactic

asupra lor.

De aceea munca educatoarei necesită o reflectare atentă asupra modalităţii de lucru

folosită în care să primeze inventivitatea, originalitatea şi creativitatea.

Jocul pregăteşte copilul în două direcţii: îl fortifică fizic şi îi dezvoltă o serie de calităţi

de ordin psihologic, îi creează deprinderi şi obişnuinţe pentru colaborare în vederea atingerii unui

scop.

Jocul didactic este o activitate instructiv educativă plăcută şi atractivă pentru copii.

El contribuie în mare măsură la verificarea, precizarea, adâncirea, consolidarea,

sistematizarea şi educarea memoriei şi gândirii, la spiritul creator al gândirii copiilor. Elementul

joc este prezent în toate etapele activităţilor de învăţare şi de muncă sau de sine stătător.

Jocul, ca formă de activitate instructiv-educativă, trebuie înţeles ca un cadru organizatoric

inedit de desfăşurare a activităţii didactice, cadru care oferă cel mai bun climat psihologic şi

social de manifestare şi de dezvoltare a propriei lor personalităţi. Elementele de joc, pe care le

conţin jocurile didactice dau posibilitatea copilului să asimileze ceea ce este nou, fără a-şi da

seama de efort, dar mai ales să înveţe jucându-se. Jocul didactic îşi găseşte locul cu maximă

eficienţă, el fiind o punte între joc ca tip de activitate dominantă în grădiniţă şi activitate

specifică şcolii - învăţarea.

,,Jocul este singura atmosferă în care fiinţa sa psihologică poate să respire şi în

consecinţă poate să acţioneze. A ne întreba de ce se joacă copilul înseamnă a ne întreba de ce

este copil, nu ne putem imagina copilărie fără râsetele şi jocurile sale", spune Ed. Claparede în

„Psihologia copilului şi pedagogia experimentală".

Lucrarea de faţă are ca scop să contribuie la o mai bună cunoaştere a unora dintre

tehnologiile didactice folosite privind educarea limbajului.

Această lucrare reprezintă întrucâtva o materializare a interesului cu care am conceput şi

realizat proiectarea şi realizarea demersului didactic în limitele vârstei preşcolare, determinând,

într-un mod creator educarea limbajului copiilor prin diferite tipuri de activităţi desfăşurate în

grădiniţă folosind jocul didactic.

Consider că lucrarea reprezintă un ghid pentru că descrie rolul jocului didactic în

instruirea şi dezvoltarea copilului preşcolar. Doresc ca aceste valenţe să fie apreciate şi de

colegii mei din şcoală şi în general de colegii de profesie .

Am dorit ca acest demers să îmbrace o formă originală în special prin modalitatea în care

am valorificat bibliografia, dar mai ales prin conţinutul său.

B I B L I O G R A F I E

1. Glava, A.,Glava,C. , „Introducere în pedagogia preşcolară”, Editura Dacia,Cluj -

Napoca, (2002);

2. Răduţ-Taciu, Ramona „ Pedagogia jocului: de la teorie la aplicaţii”, Editura Casa Cărţii

de Ştiinţă, Cluj-Napoca, (2004);

3. Zlate, Ştefania „Metodica activităţilor de dezvoltare a limbajului şi contribuţia

jocului didactic la îmbogăţirea vocabularului”, Ed. BREN, Buc. (2003);

2.2. Conceptele de joc și joc didactic

2.3. Prevederile „Curriculumului pentru învățământ preșcolar” privind utilizarea jocului și a

jocului didactic

„Educația este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare și moralizare a omului, iar scopul

educației este de a dezvolta în individ toată perfecțiunea de care este susceptibil” (Constantin Cucoș,

2006, pag.39, apud Kant,1992, pag.17).

Prin educație copilul se redescoperă, învață lucruri noi.

Educația este de trei feluri:

Educație formală- copilul invață în cadrul unei instituții: grădiniță, școală gimnazială,

liceu, facutlate, etc. .

Educație nonformală- aceasta se desfășoară în afara sistemului de învățământ, se

realizează în diferite instituții: familie, muzee, teatre, biblioteci; sau prin intermediul

mass-media: radio, televizor, etc.

Educația informală

„Curriculumul pentru educația timpurie reprezintă un instrument în experiența de cunoaștere pe care

o traversează copilul, fiind gândit, proiectat astfel încât să răspundă obiectivelor educației timpurii și

anume pregătirea copilului pentru școală, dar mai ales, pentru viață.”(Noi repere ale educației timpurii

în grădiniță, 2008, pag.7)

Curriculumul este un document foarte important pentru cadrele didactice în procesul de

predare- învățare- evaluare a copilului. Putem spune că, curriculumul este o experiență de învățare,

dobândită de copil atât în grădiniță, cât și în afara ei, cu ajutorul activităților de tip nonformal sau

extrașcolar planificate și utilizate în grădiniță.

Curriculumul pentru învățământul preșcolar vizează aspecte importante în devoltarea capacitățiilor,

atitudinilor ce țin de dezvoltarea socio- emoțională a copilului, dezvoltarea fizică și dezvoltarea cognitivă

și a limbajului și comunicării copilului.