Universitatea Petrol- Gaze Ploieşti

Facultatea de Litere şi Ştiinţe

Specializarea Română- Engleză

LUCRARE DE LICENŢĂ,

Mituri româneşti în proza fantastică a lui Mircea Eliade

Coordonator ştiintific,

Asistent univ.dr. Mihaela Iancu

Absolvent,

Daiana Ioana Radu

1

Cuprins

1. Mircea Eliade: prozator şi istoric al religiilor..............................................6 1.1 Despre proza fantastică şi istoria religiilor....................................................................6

1.2: Mitul ca punte de legatură..........................................................................................10

1.3Despre mit.....................................................................................................................13

. 1.4 Mituri predominante în proza eliadească....................................................................13

1.5Sacrul şi profanul.........................................................................................................16

1.6. Viaţa si opera.............................................................................................................17

1.7. Dorinţa creatoare şi spiritul universal........................................................................20

1.8Exilul în India şi în Europa...........................................................................................21

2. Fantasticul......................................................................................................22 2.1 Conceptului de fantastic.............................................................................................22

2.2 Înțelegerea fantasticului...............................................................................................24

2.3 Fantasticul din perspectiva lui Mircea Eliade..............................................................25

2.4 Fantasticul mitologic..................................................................................................29

3 . Miturile româneşti.......................................................................................35 3.1 Credinţa în strigoi.......................................................................................................37

3.2 Ursitoarele...................................................................................................................40

3.3 Stafiile..........................................................................................................................47

3.4Uriaşii............................................................................................................................48

3.5Mătrăguna şi puterile ei magice....................................................................................49

3.6 Zmeul...........................................................................................................................51

3.7Dansurile dionysiace.....................................................................................................52

3.8Şarpele...........................................................................................................................54

3.9 Orfismul și dionysiacul................................................................................................55

3.10 Inițierea în tainele morții...........................................................................................60 3.11 Concluzii....................................................................................................................57

2

Argument

Scopul lucrării de față este să prezinte modul în care anumite particularități ale

mitologiei românești sunt expuse în proza fantastică a lui Mircea Eliade. De asemenea

prezentea lucrări expunem felul în care mitul era înțeles în societățile arhaice în opozitie cu

societățile moderne. Rezultatul este o degradare a mitului în societatea modernă , astel că

acesta nu mai poate fi recunoscut de toți oamenii. Doar anumiți oameni pot intra în contact cu

sacrul, oamenii inițiați sau cei care li se oferă șansa inițieii În acest sens vorbim de pierderea

sacralității, manifestată mai ales prin imposibilitatea oamenilor care aparțin socității prezente

să se raporteze la mit, care este de esență sacră. Deosebit de importantă devine felul în care o

izbucnire a sacrului modifică sensul existenței unor anumite personaje .

Cei care acceptă sacrul în existența lor sunt oamenii care nu pierdut această

componentă divină, ei pot înțelege mitul deoarece acesta face parte din existența lor, ei fiind

numiți purtători de mituri. Nu putem exclude felul în care era înțeles mitul în societatea

arhaică deoarece nu am putea înțelege schimbările ce survin în existența unor anumite

personaje dacă nu constatăm această diferență între aceste moduri de înțelegere a mitului.

Individul purtător de mituri nu poate exista decât prin raportare la individul desacralizat, și de

asemeni lumea arhaică, care se raporta permanent la sacru, nu poate exista fără lumea

modernă, prin excelență desacralizată.

Pentru a înțelege acest fenomen vom face o scurtă prezentare a felului în care era

privit mitul în societățile arhaice. Astfel vom constata că societatea arhaică, primitivă punea

mare preț pe sacralizarea locuințelor și pe ritualurile. Deosebit de importante pentru oamenii

primitivi erau și ceremonialele de inițiere , unde se povesteau miturile proprii acelui popor, în

scopul de a-i învăța pe oameni să facă diferite activități pe care zeii lor le - au practicat cu

mult timp înainte timpului în care aceștia trăiau.Vom face o scurtă introducere în ceea ce

îseamnă mitul și vom încerca să vedem în ce constă fantasticul , pentru a putea înțelege

fantasticul mitologic.

Vom realiza în această lucrare o scurtă trecere în revistă a principalelor mituri care

aparțin altor culturi, pentru ca în ultimul capitol să analizăm modul în care miturile autohtone

se regăsesc în proza fantastică.

sacru( Gavrilescu,Borza, Anghel Dumitru Pandele), iar acest lucru se descoperă prin

faptul că aceștia acuză o neînțeleasă amnezie, reflex al pierderii sacrului.

Cercetarea noastră are în vedere miturile românești așa cum sunt văzute în folclorul

românesc,vom analiza modul în care comunitatea înțelege anumite personaje supranaturale,

3

care fie ajută oamenii, fie sunt ostile lor și apoi vom observa transferarea mitului în proza

fantastică, ce rămâne la fel ca în poveștile ce au în vedere mitologia românească, ce anume se

pierde prin dispariția elementului sacru sau prin raportarea la existeța lipsită de acest element.

Când sunt prea multe teorii despre alungarea unei ființe supranaturale se alege una

singură care să le substituie pe toate celălalte. În loc de tămâierea casei pentru a alunga

strigoiul, Egor dă foc caselor boierești, fumul produs din incendiere fiind un substitut al

afumării cu tăciune a locului unde era îngropat strigoiul. Există felurite moduri de a omorâ un

strigoi, însă toate au la bază credința că acesta trebuie străpuns cu cu un anume obiect în

inimă ( există nenumărate variante) pentru a-l lega pe strigoi de pământ pentru a-l impiedica

să traverseze cele două lumi (lumea reală și lumea în care acesta trăiește de fapt).

În Șarpele, Andronic decade la statutul de vrăjitor , el nu mai poate să îl vrăjească

pe balaur pentru a aduce ploaia sau grindina așa cum se întâmpla în poveștile care tratează

mitologia românească iar balaurul decade la condiția de șarpe și rămâne doar un principiu

erotic care se invoca pentru a fi mediator al iubirii dintre o fată și un băiat. Spunem că șarpele

prezent în această nuvelă a involuat deoarece modul în care acesta este întâlnit în basme este

acela de balaur sau zmeu.

Zmeul reprezintă etapa cea mai avansată în evoluție a unui șarpe, iar balaurul

stadiul intermediar, în felul acesta șarpele este etapa cea mai inferioară de evoluție, punctul

său de plecare. Astfel că balaurul ia naștere dintr-un șarpe, iar zmeul se dezvoltă dintr-un

balur, dar pentru a evolua el trebuie să stea ascuns, astfel încât să nu poată fi văzut de nimeni.

Șarpele din nuvela omonimă nu poate evolua la stadiul de balaur și nicidecum la acela de

zmeu pentru că pentru un motiv sau altul nu mai știe cum să procedeze să ducă la îndeplinire

acest lucru.

Statura de uriaș devine rezultatul unei greșeli săvârșite de o persoană din familiei

( în Pe strada Mântuleasa, cel care comite o asemenea greșeală este bunicul Oanei), sau poate

fi rezultatul unei boli rare( macrotopia este boala care îl face pe Eugen Cucoaneș să atingă o

înălțime impresionantă).

Strigoiul sau strigoaica cu varianta sa de feminin îl vom întâlni în romanul

Domnișoara Christina, acesta/ aceasta este o ființă care nu mai aparține lumii reale. Christina

dorește să mai trăiască pentru a putea să îl facă pe Egor să se îndrăgostească de ea. Dar faptul

că viața Sandei este amenințată îl face pe Egor să se rupă de sub vraja acesteia și să încerce să

o omoare pe strigoaică. Strigoaica exercitase asupra lui Egor un fel de vrajă prin care acesta să

nu poată să se despartă de ea.

Ea refuză să accepte că a fost împușcată de vechilul de la moșia familiei ei. Ea

pendulează între non- existență și existență, neacceptându-și propriul sfârșit. Christina

4

încearcă într-un fel să trăiască prin nepoata sa, care poate comunica cu ea în vis, Simina fiind

mesagera Christinei în lumea reală. Christina este personajul central, dar în același timp și

personajul absent în narațiune. Ea apare doar în visele lui Egor, cel de care era îndrăgostită,

ale doamnei Moscu, sora ei și ale Siminei, nepoata sa.

Simina este un copil de nouă ani, maturizată înainte de vreme și care pare că înțelege

mai multe lucruri decât un copil de vârsta ei. Ea înțelege că mătușa ei, Domnișoara Christina

se îndrăgostise de Egor și de aceea îi spune profesorului Nazarie că ar trebui să îl lase singur

pe Egor noaptea, pentru ca Egor să poată dormi, iar mătușa ei să poată să îî pătrundă în vis.

Nazarie consideră că Sanda, fata de care era îndrăgostit Egor, voia să îl viziteze pe acesta în

camera lui, iar Simina prin asociere ar fi fost confidenta Sandei în închipuirea lui Nazarie.

Mătrăguna devine o modalitate pentru fete de a atrage iubirea unui băiat în scopul

unei eventuale căsătorii. Mătrăguna poate funcționa și în mod negativ și ca o anumită fată să

fie disprețuită de băieții din sat. Planta poate fi folosită și în scop medical.Valențele pozitive

ale acestei plante sunt valorificate în nuvela Pe strada Mântuleasa.

Orfismul și dansul dionysiace al Călușarilor vor fi și ele valorificate în proza

eliadescă. Se fac referiri la mitul lui Orfeu (la cântecul său, la ritualul tăcerii impus celor care

praacticau cultul lui dionysos). Orfismul și dionysiacul sunt doi termeni care nu pot exista

unul fără celălalt și nici nu se pot anula reciproc. Orfismul reprezintă cântecul,tăcerea iar

dionysiacul semnifică dansul, petrecerea , veselia. Cultul lui Dionysos nu putea fi înfăptuit

fără ritualul orfic în care cei care participau la astfel de serbări nu aveau voie să povestească

ce se întâmpla acolo, persoanelor neinițiate.

Scopul lucrării de față este să arate cum elemente ale mitologiei românești pot fi

transpuse în proza fantastică. Singurul mod de a le înțelege este prin reportare la acele lucrări

de istoria religiilor, despre mitologia românescă( De la Zamolxis la Genghis Han) scrise de

Mircea Eliade sau de alți specialiști în domeniul mitologiei românești ca Ovidiu Bârlea cu

lucrarea Mică antologie a poveștilor românești sau Tudor Pamfile cu lucrarea Mitologia

poporului român sau Ernest Bernea cu studiul Cadre ale gândirii românești care consideră

spațiul deosebit de important pentru înțelegerea gândirii românești.

De asemeni vom lua în considerare lucrări scrise de Mircea Eliade ca Istoria

credințelor și ideilor religioase, Aspecte ale mitului și Sacru și profanul, care definesc și oferă

o înțelegere a mitului din perioada arhaică până în perioada contemporană. În felul acesta

putem realiza gradul de desacralizare a societății moderne în raport cu societatea arhaică, a

cărui interes era păstrarea vie în conștiință a mitului . Acest fapt este deosebit de important

pentru că trebuia să facă legătura între oamenii arhaici și strămoșii lor .

5

1. Mircea Eliade: prozator şi istoric al religiilor

1.1 Despre proza fantastică şi istoria religiilor

Mircea Eliade a manifestat o înclinaţie deosebită în domeniul literaturii şi al

istoriei religiilor. În privinţa literaturii va dovedi o atracţie către nuvelele şi romanele

fantastice. Prima sa povestire fantastică se va numi Cum am descoperit piatra filozofală.

Istoria religiilor îi va dezvălui mitul, manifestare de prim rang a sacrului.

Istoria religiilor va fi cea de a doua preocupare a sa şi după cum vom vedea din

biografia sa, Mircea Eliade nu va renunţa la nici una din preocupările sale,operei sale literare

îî va urma opera ştiinţifică.Acest fapt este motivat de faptul că în lucrarea ştiinţifică, Mircea

Eliade explică fenomenul religios, iar în lucrarea literară foloseşte acelaşi fenomen însă fără

a-l mai explica pentru că relevarea misterului în totalitate conduce la dispariţia lui. Acesta

este motivul penrtu care nu putem înţelege proza fantastică fără a cunoaşte realităţile ce au

condus la manifestarea sacrului astfel că proza fantastică nu poate fi înţeleasă fără raportarea

la istoria religiilor.

După cum am observat, cele două domenii nu pot fi separate, datorită faptului că

între acestea s-a creat un nucleu central care este reprezentat de mit. Prin recursul la mit,

Eliade va crea un nou tip de fantastic, acela de fantastic mitologic. Scenariul este relativ

simplu: unei persone obişnuite, profane i-se relevează sacrul, de obicei prin pătrunderea înt-un

alt timp şi spaţiu (personajele intră în contact cu fantasticul mitologic), astfel personajele

constată că sacrul se poate de-camufla prin intermediul unor semne şi unor iniţieri, iniţiere

care le obligă pe personaje să se descopere pe sine şi să găsească sens existenţei lor viitoare.

Descoperirea sacrului are de fapt un sens şi mai important şi anume

conştientizarea desacralizării la care sunt supuşi oamenii o dată cu pierderea sentimentului

religios. Sacrul este camuflat în existenţa obişnuită, însă motivul pentru care acesta nu mai

este recunoscut de către oameni este datorită faptului că aceştia au obţinut o puternică

amnezie care îi împiedică să îşi mai găsească sensul existenţei lor. Oamenii „au uitat” că

sacrul este încă prezent în existenţa obişnuită, însă anumite incidente contribuie la dezvăluirea

lui. Personajele lui Eliade uită etape importante din viaţa lor, nu mai găsesc sens existenţei.

Cel mai relevant exemplu îl constituie cel al inspectorului Borza care îşi uită copilăria şi astfel

6

nu îl mai recunoaşte pe inspectorul Fărâmă de la şcoala Mântuleasa şi de năzdrvăniile pe care

le făcea împreună cu prietenii săi Iozi, Oana, Darvari şi alţii. Inspectorul Borza îî spune lui

Dumitrescu :

„ Te pomeneşti că am uitat, făcu Borza căzând pe gânduri. Să ştii că ai dreptate: am

uitat. Am avut o copilărie grea. Eram din popor. Am fost persecutat de societate.” 1 şi se

consideră astfel că au căpătat un fel de uitare a unor momente definitorii şi care drept

consecinţă le-a determinat pe diverse să decadă de la statul de personaj purtător al unui mit la

acela de personaj căzut în disgraţie, decăzut. Odată relevat sacrul, omul profan are de ales

între două căi. Prima cale este aceea să creadă iarăşi în mituri şi să îşi recupereze sacraliatea

pierdută sau cea de a doua cale, să accepte desacralizarea lui treptată. În primul caz, omul

profan va deveni purtător de mituri şi care o dată cu recuperarea sacrului va găsi modalitatea

în care se poate descoperi pe sine şi rolul pe care l-a avut în societatea arhaică şi pe care îl va

avea în continuare în societatea modernă. În cel de al doilea caz, omul desacralizat se va

opune manifestării sacrului în univers (sau unei hierofanii în termenii lui Mircea Eliade),

acceptând propria sa desacralizare a micro-universului şi a macro-universului dat fiind

faptul că acest fenomen al desacralizării lumii nu este singular în societăţii moderne.

Locuinţa era considerată în societatea arhaică un macro-univers. Ea era sacralizată

prin diverse ritualuri care aveau drept scop crearea unui mic univers în interiorul macro-

universului. Oamenii vechi se considerau egalii zeilor deoarece prin cosmogoniile lor

(sacralizarea unor locuinţe sau temple), ei au construit un al doilea univers, egal cu cel dintâi.

Prin sacralizarea diferitelor locuinţe, temple, mai târziu biserici, oamenii creau o cale

de acces şi de comunicare între Cosmos, Pământ și Infern. Potrivit acestei credinţe au apărut

istorisiri ca Epopeea lui Ghilgameş în care protagonistul pleacă în căutarea nemuririi,

ajungând în Infern şi apoi la porţile Paradisului, spre a-i cere lui Ut-Napiştin să îi dezvăluie

modalitatea de a deveni nemuritor. De asemenea ideea comunicării între cele trei planuri o

vom întâlni şi în Divina Comedie, în care personajul principal, care îl întruchipează la nivel

ficţional pe Dante Alighieri, pătrunde prin intermediul visului pe rând în Infern, Purgatoriu și

Paradis. În acest sens trebuie să adăugăm că Purgatoriul ar putea echivala cu spaţiul terestru

prin faptul că putem vedea în acesta un mod de purificare înainte de a pătrunde în post

existenţă.

Observăm că oamenii care au aparţinut unor perioade diferite încă mai împărtăşeau

credinţa întrpătrunderea şi comunicarea planurilor existenţiale. Acest fapt poate dovedi

prezenţa miturilor în diferite perioade şi în diferite tipuri de societăţi.

1 Mircea Eliade, Proza fantastică.vol. 3 Pe stada Mântuleasa, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,1991, p.94.

7

În proza sa fantastică, Eliade demonstreză în lucrările sale teoretice că pot exista

diferite moduri prin care sacrul poate fi camuflat în profan. Orice manifestare a sacrului are la

bază un eveniment profan. Existenţa laolaltă a sacrului şi a profanului poate fi înţeleasă prin

intermediul concepţiei de „coincidentia oppositorum ”. Această identitate a

contrariilor se întâlneşte în natura umană, în ritualuri, şi în divinitate.

În general, se poate spune că toate aceste mituri, rituri şi credinţe au drept scop să amintească

oamenilor că realitatea ultimă, sacrul, divinitatea, depăşesc posibilităţile lor de înţelegere raţională, că

grund-ul 1poate fi înţeles doar ca mister şi paradox, că perfecţiunea divină nu trebuie concepută ca o

sumă de calităţi şi virtuţi, ci ca o libertate absolută, aflată dincolo de Rău şi Bun 2. Relevarea sacrului

are drept scop reamintirea oamenilor profani că au trăit cu mulţi ani în urmă şi că au încercat

prin intermediul puterii divine să găsească diferite moduri prin care sacrul să se poată

manifesta în lumea profană.

Sacrul semnifică dezvăluirea puterii divine. Întreaga natură era pentru omul religios o

manifestare a sacrului (sau o hierofanie în termenii lui Eliade). Omul arhaic era înconjurat de

obiecte sacre, astfel sacrul era pentru el o prezenţă necesară şi obişnuită. Pentru omul modern,

care este şi un homo religiosus, sacrul este camuflat în existenţa profană, dar pot exista ruperi

de nivel înfăţişate de consacrarea spaţiului domestic şi al bisericilor. Acestea simbolizează

centrul lumii şi pot genera răspândirea sacrului în existenţa comună.

În revelarea sacrului în societatea modernă pot apărea semne, care prin descoperire, îi

vor dezvălui omului modern ritualuri sacre uitate. Odată trecute, aceste iniţieri pot conduce la

regăsirea sacralităţii şi la găsirea unui scop în viaţă. Izbucnirea sacrului va fi posibilă prin

consacrarea (sacralizarea) unui spaţiu care este considerat a fi centrul lumii.

Prin diverse ritualuri de consacrare se vor crea rupturi ce vor facilita trecerea şi

comunicarea între Cer şi Pământ. Un spaţiu ce este identificat cu un axis mundi este un prag

de trecere din existenţa profană în cea sacră3. Acest fapt permite personajelor care aparţin

prozei fantastice să pătrundă în altă existenţă, unde funcţionează alt timp şi alt spaţiu. După

cum am observat, această existenţă superioară, este chiar sacrul.

Fantasticul mitologic îşi propune renaşterea literaturii prin redescoperirea miturilor,

simbolurilor şi comportamentelor rituale arhaice. Căutarea miturilor echivalează cu o aventură

iniţiatică. Aventura iniţiatică presupune descoperirea miturilor în textul scris de către un lector

avizat. Acest fapt implică o lectură inţiatică, care îşi propune interpretarea ştiinţifică a

miturilor ascunse în profan. De exemplu în nuvela Pe Strada Mântuleasa întâlnim personaje

1 Cuvântul grund poate fi înţeles ca o mare putere şi ca o sumă de atribute opuse care nu se anulează reciproc şi care caracterizează divinitatea. Grund-ul defineşte puterea supremă care nu poate fi înţeleasă de oamenii obişnuiţi. De aceea puterea divină este în egală măsură mister şi paradox.2 Mircea Eliade, Mefistofel şi androginul, Humanitas, Bucureşti, 1995, p.753 Idem, Sacrul și profanul, Humanitas, București,2005, p.20-44.

8

precum : Darvari, Oana, Lisandru, Iozi, Dragomir, Calomfilescu și Borza caută să dezlege

„semne” care îi vor pune în contact cu fapte inexplicabile din perspectivă raţională.

Spaţiul în care se desfăşoară acţiunea este oraşul Bucureşti, care este încărcat semne

care camuflează prezenţa miturilor. Personajele prezente în naraţiune sunt purtătoare de

mituri. Eugen Simion în Sfidarea retoricii înţelege că relaţia sacru- profan, ritualurile mitice

reprezintă sursa prozei fantastice, care îndeplineşte astfel funcţie iniţiatică. Miturile sunt

„rătăcitoare, travestite, personajele pierdute şi regăsite sub înfăţişări profane în societatea

modernă”.1 Miturile în proza fantastică a lui Mircea Eliade sunt ascunse de ,, ochii

neinițiaților”, ele se camuflează într-atât în spațiul profane încât cu greu pot fi descoperite și

înțelese totodată.

Spre exemplu în nuvela Pe Strada Mântuleasa, personajul central care este purtător

de mituri este persecutat de personajul desacralizat, exponent al lumii moderne, care nu îşi

mai cunoaşte trecutul şi nici nu se mai regăseşte pe sine. Regăsim aici opoziţia om

desacralizat- om purtător de mituri, sau mai bine zis om profan faţă de om religios. Personajul

mitic este nevoit să ascundă mitul de care este legat, fiindcă, într-o lume desacralizată, va fi

marginalizat pentru că nu este asemenea celorlalţi care nu mai cred că sacrul și deci care nu

mai pot fi oameni religioși.

Lumea este într-un continuu proces de desacralizare, însă literatura poate contribui la

regăsirea miturilor în elementele profane. Cu toată această desacralizare, miturile continuă să

mai existe în lumea profană, însă fără a mai putea fi percepute în adevăratul sens al lor. Proza

fantastică se constituie dintr-un substrat mitic, iar scriitorul utilizează cunoştinţele

cercetătorului fără ca acesta să facă abuz de informațiile pe care le deține . Mircea Eliade

optează pentru descoperirea parţială a mitului. La fel ca Lucian Blaga, Mircea Eliade adoptă

cunoașterea luciferică, care amplifică misterul şi nu încearcă dezvăluirea lui.

Eugen Simion observă următoarele:

Fără să spună direct, Mircea Eliade gândeşte în fond literatura ca forţă recuperatoare. Ea repune pe om în legătură cu marele univers şi-i redă vocaţia cosmică.Prin intermediul ei, îşi regăseşte o ascendenţă demnă, tutelară şi reînoadă firul unei Istorii măreţe: istoria unui om care este stăpân peste lucruri şi, trăind <întâmplări sacre>, crea mituri, fiind în permanentă legătură cu viaţa cosmosului.2.

Personajul Anghel Dumitru Pandele din nuvela 19 trandafiri le propune lui Camil

Petrescu și Mihail Sebastian un tip de teatru bazat pe mituri. Iar mitul care îl propune Pandele

este acela al lui Orfeu care coboară în Infern pentru a-o regăsi pe Euridice. Vom vedea în

1 Eugen Simion, Sfidarea retoricii, Jurnal german.I, Cartea Românească, Bucureşti,1985, p.146.2 Ibidem, p.151.

9

capitolul dedicat mitologiei românești cât de important devine acest mit în proza fantastică și

în mitologia românească.

1.2: Mitul ca punte de legatură între proza fantastică și istoria religiilor

În prima instanţă, aceste două preocupări : proza fantastică şi istoria religiilor ar

putea fi considerate contradictorii, însă la o privire mai atentă, ele se dovedesc foarte legate

între ele tocmai pri ideea de mit.

În scopul definirii filozofiei marelui istoric al religiilor şi a operei acestuia, Eugen

Simion afirmă că : „omul nu este singur în univers, iată credinţa lui Mircea Eliade şi toate scrierile

sale nu fac decât să dovedească că omul este şi azi purtator de mituri şi că în gesturile lui cele mai

simple se manifestă o relaţie veche şi profundă, un act simbolic, sacramental”.1 Mitul, trebuia să fie

reamintit şi reinventat în măsura în care să se poată aplica cerinţelor timpului. Aceasta se

putea face prin executarea diferitelor practici rituale. Oamenii primitivi încercau să se

aproprie de sacralitate prin intermediul unor ceremoniale, unde se reciteau diferite mituri

primordiale, spre exemplu mituri cosmogonice. Aceste ceremoniale sacre aveau drept scop

iniţierea oamenilor prin cunoşterea miturilor. Oamenii primitivi o data iniţiaţi devin purtatori

de mituri, iar practicarea şi ducerea mai departe a tradiţilor reprezenta pentru aceştia rolul sau

misiunea lor pe pământ.

Aceste rituale constau în repetarea activitaţilor creatoare pe care zeii sau zeiţele se

consideră că le facusera în vechile timpuri. Omul arhaic consideră necesară continuitatea el-

stămoşii săi, astfel el devenind o parte integrantă a ciclului vieţii. Prin aceste fapte, omul

primitiv dovedeşte prin el însuşi rolul exemplar al miturilor. Omul arhaic a învăţat de la

strămoşii săi (spre exemplu cum să lucreze pământul, sau să vâneze), iar datoria sa va fi să-şi

înveţe urmaşii să facă acelaşi lucru, iar mai apoi urmaşii săi vor fi datori să înveţe la rândul lor

pe alţi oameni în scopul păstrării tradiţiei. În acest fel mitul se păstează în conştiinţa

oamenilor primitivi.

În mitologie oamenii se închină unor divinităţi pentru a le cere o anumită favoare,

rugăminte sau pentru a-i îmbuna sau pentru a stăvili urgia ce s-a abătut asupra familiei lor, din

cauză că o persoană apropiată lor jignise un anumit zeu sau zeiţă, nefăcându-le jertfe sau în

oricare alt mod. Motivul divinităţii ultragiate va fi întâlnit în literatura universală a

Antichităţii, însă odată ce se va petrece acest fapt, vom vorbi despre demitizare. Demitizarea

se produce în momentul în care oamenii nu vor mai crede în existenţa unor fiinţe

supranaturale, atunci când omul îşi va pierde sacralitatea şi nu va mai avea o şansă cât de 1 Idem, Mircea Eliade:un spirit al amplitudinii, Demiurg, Bucureşti,1995, p.11.

10

neînsemnată să o poată recupera. Despre pierderea sacralităţii şi despre consecinţele pierderii

sale vom discuta mai pe larg în capitolele următoare. Demitizarea va avea loc mai târziu, abia

atunci când oamenii nu vor mai considera importante ritualurile ceremoniale, miturile sau

căutarea sacralităţii. După ce am văzut ceea ce a condus la reversul credinţei în mituri, vom

discuta despre importanţa acestuia din punctul de vedere al creaţiei, în sensul că o dată

performat ritualul mitic, omul primitiv conştientiza că lua parte la crearea lumii. Omul arhaic

considera că îşi consacră spaţiul în care trăia, că îi oferă acestuia sacralitate prin intermediul

performării ritualurilor legate de naşterea universului.Oamenii care au aparţinut unor societăţi

arhaice considerau că spaţiul domestic era un microcosmos, adică o replică mai mică a

macrocosmosului. Oamenii se considerau o fi luat parte la creerea lumii, astfel dobândind

sacralitate şi fiind din acest punct de vedere egali cu zeii: „A retrăi acel timp, a-l reintegra

cât mai des cu putinţă, a asista din nou la spectacolul operelor divine, a regăsi fiinţele

superioare şi a învata din nou lecţia creatoare, iată dorinţa creatoare pe care o putem descifra

ca în filigran în toate reeditarile rituale ale miturilor”1 Cunoaşterea prin intermediul miturilor

înseamnă întoarcerea noastră la origine, în timpul mitic în care s-au desfăşurat evenimentele

care sunt „rememorate şi reactualizate” în conştiinţa oamenilor prin intermediul performarii

practicilor rituale. Prin intermediul acestor practici rituale se realizează îndepărtarea de profan

şi pătrunderea în universul sacru. Răsplata pentru respectarea şi perpetuarea ritualurilor mitice

era pătrunderea oamenilor în locul unde îsi aflau sălaşul fiinţele supranaturale.

Miturile s-au născut în momentul în care oamenii au început să creeze cosmgonii şi

teogonii şi să menţină vie amintirea acestora, astfel asigurându-se păstrarea lor.

Rememorarea mitului se petrecea în fiecare an şi se asigura prin diverse ritualuri sacre, care

aveau rolul să realizeze o legătură cât mai puternică cu sacrul şi cu reprezentanţii acestuia,

adică zeităţile. Practicarea ceremonialelor rituale avea drept scop păstrarea vie a legăturii cu

strămoşii. Acest fapt se putea realiza prin intermediul păstrării şi implicit al perpetuării

tradiţiilor moştenite. După cum am afimat în prezentul capitol, Mitul era considerat

exemplar, datorită faptului că divinităţile primordiale i-au învăţat pe oameni să realizeze

diverse activităţi.

Prin intermediul ceremonialelor mitice, omul primtiv nu demonstra numai rolul

exemplar al miturilor, dar şi latura sa de creator a unui microcosm (spaţiul său domestic) în

interiorul macrocosmosului. Prin performarea ritualurilorSpaţiul în care oamenii trăiau

devenea sacru şi de asemeni persoanele care performa ritualul sacralizării spaţiului deveneau

şi ele la rândul lor sacre. Sacralitatea oamenilor înseamna că erau asemenea zeilor.

1 Mircea Eliade, Aspecte ale mitului,Univers, Bucureşti, 1978, p.19.

11

Mitul unește proza fantastică de istoria religiilor făcându-le de nedespărțit. Mircea

Eliade a încercat reintegrarea mitului în societatea modernă,care nu mai credea și nici nu mai

recunoștea mitul . Această reintegrare a mitului se putea realiza prin intermediul literaturii ,

mai exact prin proza fantastică

1.4 Despre mit

Mitul se defineşte ca „povestire fabuloasă care cuprinde credinţele popoarelor(antice)

despre originea universului şi a fenomenelor naturii, despre zei şi eroi legendari.”)1. Oamenii

primelor timpuri, pentru a încerca să depăşească anumite situaţii dificile cu care se

confruntau, făceau apel la sprijinul zeilor, carora le aduceau jertfe, în scopul câstigării

binevoinţei.

Se poate considera că oamenii primelor timpuri erau superiori celor de astăzi tocmai

prin puterea imaginaţiei, care le-a permis sa găsească sens unor lucruri care erau greu de def

init şi de explicat.

Alex Stefanescu afirmă următoarele: „credinţele populare romaneşti, dar si elemente

mitologice din alte culturi (sau din creaţii literare mitologizate) constituie sursa de

inspiraţie”2 [a scrierilor lui Mircea Eliade].

Mircea Eliade a încercat totuși în proza sa fantastică să revalorifice mituri din diferite

culturi (greco- romane, autohtone, indiene, arabe) şi să le facă cunoscute oamenilor zilelor

noastre. De asemenea considerăm că există o legătură între scrierile teoretice în care Mircea

Eliade explică în ce măsură este înţeles mitul de către oamenii acelor timpuri şi felul cum

sunt acestea interpretate şi integrate miturile în proza eliadescă.

Mircea Eliade încearcă o reintegrare a miturilor în socitatea modernă prin intermediul

literaturii. El va aborda mituri precum cel al evadării din real, căutarea unității pierdute

( Androginul), al căutării Shambalei, al stafiilor, al strigoilor,al ursitoarelor, al șarpelui- balaur

invocat în descântecele de dragoste, al Ielelor. În continuare vom dezbate miturile

predominante în proza fantastică a lui Mircea Eliade.

Fie ca este vorba despre refacerea fiinţei androgine, fie ca este vorba de refacerea

ambivalenţei sacru- profan, ideea unității pierdute şi a încercarii de a o regăsi este larg

utilizată în nuvelele şi romanele de factură fantastică scrise de Mircea Eliade. Unitatea

pierdută şi recuperarea ei pot fi înţelease ca o pierdere a sacralităţii şi o încercare a recuperării

1 Dicționarul explicativ al limbii române ,Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Editura Academiei Socialiste România, Bucureşti, 1984, p.555.2 Alex Ştefănescu, Istoria literaturii contemporane:1941-2000, Maşina de scris, Bucureşti, 2005, p.118.

12

ei. Însă odată cu desacralizarea lumii şi a individului, refacerea unităţii pierdute sau

recâştigarea sacralităţii, nu mai poate fi posibilă la nivel terestru, ci doar la nivel celest.

Predominant în proza fantastică a lui Eliade sunt valorificate miturile greco-romane,

în acest sens facem referire la mitul androginului şi de asemenea la evadarea din real şi

pătrunderea în altă lume.

Mitul adroginului poate fi definit ca o iubire ideală prin care se întelege „predestinare,

refacerea făpturii primordiale unice”1. Astfel, cuplurile aparţinând prozei fantastice încearcă

să refacă prin iubire unitatea pierdută.

Androginul, în concepţia grecilor antici, era o fiinţa ambivalentă, pe care Zeus o

despicase în cele două parţi componente ale sale (partea femeiască şi partea bărbătească).

Dupa cum vom vedea în La Tiganci şi în Nunta în Cer aceasta uniune se va petrece la nivel

celest.

Mitul evadarii din real este prezent în multe dintre nuvelele lui Mircea Eliade.

Pornind de la ideea existenţei sacrul în profan, Mircea Eliade consideră ieşirea şi pătrunderea

in alt timp ca o metoda de a regăsi sacrul pierdut. Acesta este cazul lui Gavrilescu, din La

Tiganci, dar si a lui Anghel Dumitru Pandele, din Nouasprezece trandafiri.2

De asemenea trebuie sa luăm în considerare romanul Nopti la Serampore, în care

cele trei personaje (Bogdanof, naratorul si Van Manem) pătrund în India secolului al XVIII-

lea, dar şi experienţele Yoga prin care trece profesorul Zerlendi, din Secretul doctorului

Honigberger, a caror reusită i-ar fi facilitat pătrunderea într-un spaţiu mitic, în „tărâmul

nevăzut” sau Shambala. Deşi miturile care aparţin imaginarului greco-roman predomină în

proza fantastică, trebuie să luăm în considerare şi miturile românesti, pe care nu putem să le

lăsam nedezbătute, în sensul realizării unei prezentari succinte a lor deoarece intenţionam să

dedicam un capitol distinct acestora.

Trimiteri la mitul găsirii Shambalei se găsesc in Secretul doctorului Honigberger.

Pentru că avusese o voinţa mult prea slabă în practicarea exercitiilor de tip Yoga, doctorul

Zerlandi va ramâne invizibil şi deci îi va fi interzis accesul în Shambala.

Credinta in stafii şi vampiri este prezentă în Douazeci de mii de capete de vite şi în

Domnisoara Christina. În Douazeci de mii de capete de vite, Iancu Gore stă de vorbă cu

anumite persoane despre care va afla mai târziu că muriseră şi fuseseră îngropate. Referitor

la Domnişoara Christina, Alex Ştefănescu afirmă că „aventura erotică la care este împins

1 Valeria Gheorghe, „Mituri greco-romane în opera eliadească”, În Analele Universităţii Craiova, Craiova, 2008, p.113.2 Ibidem,, pp114-117

13

[n.n Egor] de o forţă supranaturală şi de o atmosferă de vrajă, magistral zugravită, eroul o

curma ţintuind cadavrul cu un taruş în cimitir”3.

Egor este vrăjit de farmecele Christinei, însă reuşeşte să se sustragă acestora când

conştientizează situaţia dificilă în care se afla Sandra. Acest fapt îl determină pe eroul

romanului să distrugă portretul Christinei şi să incendieze casa, toate aceste practici îl vor

ajuta pe Egor să alunge strigoiul.

Mitul şarpelui este întalnit în Nopti la Serampore şi în romanul cu acelasi nume (adică

Şarpele). Șarpele este simbolul imago mundi, semnificând transformarea morţii în viaţă şi a

vieţii în moarte. Şarpele este simbol al renaşterii şi al infinitului.Invocarea „Marelui Sarpe”

de către Andronic are ca scop atragerea Dorinei pe o insula paradisiacă. În acest sens se

rescrie mitul amăgirii Evei de către Şarpele biblic. Șarpele poate fi înțeles prin raportare la

balauri, acesta dintâi reprezintă un balaur care a involuat, apierdut o parte din structura sa

mitică prin influența lumii desacralizate în care acesta a existat.Balaurul este vrăjit de către un

solomonar pentru a aduce ploaia, însă în nuvela Șarpele, acest element se pierde,însă este

prezent un solomonar pe numele său, Andronic prin care putem realiza faptul că șarpele pe

care acesta îl vrăjește să o aducă pe Dorina la el, a fost ințial un balaur. Descântecul de la

începutul nuvelei funcționează ca un descântec de dragoste :

Tu șerpe bălaur,Cu solză de aur,

Cu nouă limbe împungătoare,Cu nouă cozi izbătoare,

Să te duci la ea,Unde-o vei afla...și tu să n-o lași

până ce ea,mândra mea,

cu mine s-a întâlni,și îmi va vorbi.(descântec de dragoste)

Noaptea de Sânziene prezintă credinţa populară că în seara de 23-24 iunie cerurile se

deschid facilitând pătrunderea în altă lume, astfel că se petrece ieşirea propru-zisă din timpul

concret şi se poate pătrunde în alt spaţiu superior. Acest spaţiu superior este spaţiul sacru. De

asemenea această noapte permite regenerarea şi redobândirea tinereţii.

Sânzienele sunt zânele pădurii, ele lecuiesc bolile, alină suferinţele, ajută fetele să-şi

găsească alesul. Se crede că cine le surprinde dansând în pădure rămâne mut sau înnebuneşte,

deoarece zânele acestea sunt atât de frumoase încât muritorii nu pot suporta să le privească

3 Ob.cit,p.120.

14

frumuseţea fără consecinţe grave.Sânzienele dacă sunt supărate( dacă oamenii muncesc de

ziua lor) se pot transforma în Iele și pot pedepsi oamenii luându-le acestora posibilitatea de a

mai vorbi sau chiar mințile. Modul în care cel pedepsit de ,,Frumoase”1 poate să își revină este

acela al executării dansului Călușarilor însoțit de descântece pe care aceștia le spun.

Mitul călatoriei spre moarte este destul de clar evidenţiat în nuvela La Tiganci, unde se realizează treceri constante între viaţă şi moarte, întoarceri la iubirea lui Gavrilescu pentru Hildegard şi apoi se petrece moartea propiu- zisă. Alexandru Piru este de parere că „sugestia mai profundă (formulată clar in finalul nuvelei) este că de la viaţa la moarte trecerea este imperceptibilă, uneori visul, alteori plăcerea (experienţele lui Gavrilescu în bordei) constituie anticamera morţii”2.

Într-adevăr sugestiile morţii se găsesc la tot pasul în nuvela La Ţigănci, de la căldura

insuportabilă de afară, până la răcoarea nucului de care este atras Gavrilescu şi desigur la

jocul celor trei fete, , care simbolizeaz Ielele şi Parcele .Parcele fuseseră imaginate ca trei fete

care aveau un ghem (subsitut al destinului omului), două dintre ele depănau firul (simbol al

vieţii, al parcursului omului), iar cea de-a treia trebuia să taie aţa (simbol al morţii). Privit din

acest punct de vedere, întelegem că Gavrilescu neghicind fetele, se îndreaptă catre inevitabil,

propria sa moarte. Gavrilescu penduleză între sacru şi profan, între viaţa şi moarte. Însă

moartea sa propriu-zisă se petrece abia când Hildegard şi Gavrilescu merg spre pădure

(substitut al morţii).Numele românesc al Parcelor sau al Moirelor este acela de Ursitoare, în

acest mod ne vom referi la ele în capitolul pe care îl vom dedica Ursitorelor.

Alexandu Piru consideră că „vie la Mircea Eliade este mai ales o curiozitate a

spiritului pentru tot ce iese din datele existenţei comune, construcţii metafizice, impulsuri

erotice nefireşti, practici magice.”3

Inițierea în moarte corespunde în folclorul românesc cu Cântecul mare.

1 Frumoase sau Dânsele se mai numesc Ielele din cauză că se crede că nu trebuie să le spui pe nume.2 Alexandru Piru, Istoria literaturii de la început până astazi, Univers, Bucureşti, 1981, p.2333 Ibidem, p.315

15

1.6 Sacrul şi profanul

În fiinţa umană coexistă sacrul şi profanul, acesta fiind motivul pentru care personaje

precum Anghel Dumitru Pandele încearcă să recupereze elementul pierdut din interiorul

fiintei lor (sacrul), prin refacerea mitului (în cazul romanului Nouasprezece trandafiri, vorbim

despre mitul lui Orfeu şi al Euridicei). Pentru că o părasise pe actriţa care juca rolul Euridicei,

aceasta moare, iar Anghel Dumitru Pandele uită toate lucrurile care aveau legatura cu ea,

astfel că scriitorul pierde sacrul, urmând sa-l recapete prin procesul de anamneză

(rememorarea evenimentelor trecute) prin intermediul spectacolului lui Laurian și al

Niculinei. Prin conştientizarea greşelii înfaptuite, el poate să-şi recapete sacralitatea şi o dată

cu aceasta el poate transcede în altă lume, în altă existenţă.

După cum am precizat, omul simte nevoia refacerii sacralităţii pierdute iar acest lucru se poate petrece prin intermediul miturilor, prin revalorificarea lor; iar aceasta revalorificare se poate desăvarşi prin intermediul literaturii: „Omul continuă sa trăiască în ritmurile cosmosului şi in actele lui cele mai profane, se manifestă un comportament vechi şi o intamplare sacră. De aici vine inca o data nobleţea lui şi în acest sens se poate găsi salvarea lui.”1

Credinţa lui Eliade este aceea că există două tipuri de spaţiu: spaţiul profan şi spaţiul

sacru. Spaţiul sacru este o ruptură produsă în spaţiul profan. Între cele trei planuri cosmice

(Raiul, Pământul, Iadul) se produce o ruptură care va genera comunicarea între ele. Această

ruptură declanşează sacrului în univers, numele ei fiind acela de axis mundi.

Spaţiul se poate sacraliza prin diferite ritualuri, care au ca scop reproducerea

Cosmosului, însă la scara microcosmică. Prin sacralizarea spaţiului se asigură comunicarea cu

zeii.

Recreerea Cosmosului implică o consacrare (un ritual prin care oamenii îşi reamintesc

cum fusese creat Universul de anumiţi zei în primele timpuri).2 Până la acest punct am fixat

obiectul cercetării noastre pe ideea de mit şi am văzut modul în care este perceput acesta atât

de omul arhaic cât şi de cel primitiv şi de asemenea încercarea celor doi de a regăsi

sacralitatea. De asemenea am constatat că mitul se uneşte cu istoria religiilor de proza

fantastică în sensul în care proza fantastică oprează cu mitul care este elementul central al

istoriei religiilor. Istoria religiilor nu poate fi înţeleasă fără a ne raporta la modul în care

oamenii primitivi vedeau lumea, iar lumea la rândul ei nu putea exista fără a fi legată de mit.

Fără performarea ritualurilor sacre umanitatea era în pericol să se întoarcă la starea de haos -

aceasta era credinţa oamenilor primitivi, iar din acest motiv mitul era pentru aceştia o parte

integrantă a vietii lor. Desigur mai existau alte motive ce îl determinau pe omul arhaic să

1 Ibidem, p.13.2 Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Humanitas, Bucureşti, 1995, pp. 15-29

16

performeze ritualurile sacre, dar pe acesta din urmă îl cosiderăm foarte semnificativ, deoarece

se referă la anularea umanităţii, la distrugerea ei. Am observat până acum că mitul este o

punte de legătură între cele două preocupări majore ale lui Mircea Eliade. În continuare vom

prezenta scurtă biografie în scopul realizării unei conexiuni între istoria religiilor şi proza sa

fantastică. Credința lui Mircea Eliade este că sacrul în societatea modernă este ascuns în

profan și poate fi dezvăluit oamenilor ințiați prin intermediul unor ,, semne” care dezvăluie

elemental sacru și mitul .

1.7. Viaţa și personalitatea creatoare a lui Mircea Eliade

Mircea Eliade a fost istoric al religiilor, filozof şi profesor la Universitatea din

Chicago, titular al Catedrei de Istoria Religiilor „Sewell L.Avery”, cetăţean american onorat

cu titlul „Distinguished Service Professor”. Cunoştea limbile italiană, engleză, ebraică,

portugheză, franceză.

Mircea Handoca va realiza o caracterizare personalității lui Mircea Eliade și a acelor

elemente proprii ce au condus la dorința unui studiu cât mai variat și mai aprofundat, cale care

a condus la dobândirea erudiției . Aceste caracteristici, elemente care existau încă din

perioada liceului, l-au îndrumat către găsirea unui domeniu de cercetare complet,și anume

istoria religiilor. Spunem complet, pentru că orientaliștii își propun să studieze religia și

comportamentul, filosofia unui singur popor,însă istoria religiilor consideră necesar să

acopere toate comportamentele arhaice ale unor popoare care trăiesc în vecinătate și pot

împrumuta diverse practici sau obiceiuri unii de la alții, sau chiar poate crea legături între

popoare care par a nu fi legate prin nimic, dar între care pot exista clare asemănări. Istoria

religiilor nu își propune fragmentarea unor informații legate de un anumit popor, ci o analiză

comparativă a mai multor moduri prin care s-au dezvoltat acestea pe parcursul mai multor

sute de ani. Istoria religiilor propune o viziune integrală asupra umanității din la cele mai

vechi timpuri până în zilele noastre.

Dorința de perfecțiune, de autodepășire,permanenta aspirație spre noi și fascinante tărâmuri ale cunoașterii, năzuința către atât de râvmitul << uomo universale>>,iată câteva din caracteristicile viitorului savant.(...). Nu trebuie să uităm febrilitatea, înfrigurarea în tot ceea ce făcea, pasiunea în ceea ce întreprindea, nonconformismul , oroarea de a călca pe drumuri bătătorite, setea de originalitate.1

1 Mircea Handoca, Mircea Eliade, Câteva ipostaze ale unei figuri protetice, Minerva, București, 1992,p.5.

17

Pe 13 martie 1907 se naşte Mircea Eliade, în Bucuresti. În prerioada liceului își

descoperă pasinea pentru științele naturale și chimie. Într-un caiet își va nota observații cu

privire la micile viețuitoare. Va scrie la reviste de specialitate. În mansardă își va improviza

un mic laborator. Debutul său în domeniul științelor naturale va avea loc în 1921, când în

„ Ziarul științelor populare și al călătoriilor ” va publica articolul Dușmanul viermelui de

mătase . Din domeniul chimiei se va realiza trecerea către domeniul fantasticului, Eliade se va

folosi de cunoștințele sale în acest domeniu pentru a scrie o scurtă povestire fantastică

La vârsta de 14 ani , Eliade a debutat cu articolul fantastic: Cum am descoperit piatra

filozofală apoi urmează să scrie Romanul adolescentului miop, influenţat fiind de romanul

Omul Sfarşit de Giovanni Papini. Despre ultimii ani de liceu, Mircea Handoca consideră

următoarele :

Cultura, spiritul enciclopedic, nebănuita putere de muncă, originalitatea caracterizau această personalitate în formare încă din ultimele clase de liceu (...). Acești ani sunt trăiți cu ferbilitate

Continuă, o pasiune titanică în absolut tot ce întreprinde : lecturi, călătorii, creați personale, proiecte. Acum are loc primul contact cu străinîtatea : Italia și Elveția.1

În 1927 va întreprinde o călătorie în Italia pentru a se documenta cu privire la

filozofia Renaşterii, care va constitui teza sa de licenţă. Aici se va întâlni cu Giovani Papini,

unul dintre scriitorii săi preferaţi.În Italia va citi o lucrare scrisă de Surendranath Dasgupta

legată de filozofia indiană. Dorința de a înțelege spiritualitatea indiană este anterioară

călătoriei în Italia, unde descoperă lucrarea Surendranath Dasgupta. După terminarea liceului

începe să scrie la diferite publicații cum ar fi : ,,Foaia tinerimii”, ,, Gândirea”, ,,Viața literară”,

,,Cuvântul”. În aceste perioadice va publica în egală măsură articole despre autori români ca

Tudor Arghezi,Ion minulescu, N. Iorga, D. Cantemir dar și lucrări de orientalism precum :

Dinamismul religios în India, Orient și Europa, sau studiul comparat între istoria vieții lui

Buddha scrisă de Asvagoșa paralel cu Divina Comedie, Eneida și cântecele lui Milarepa,

articol care se numește Asvagoșa.

Eliade îşi doreşte să înţeleagă mai bine modul de a fi al indienilor încât îi cere

maharajahului Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar să îî ofere posibilitatea să studieze

filozofia indiană. Maharajahul îî acceptă propunerea şi îî oferă bursa pe care Eliade şi+o

dorea foarte mult.Pe 20 noiembrie în acelaşi an pleacă spre India. Ajuns la Calcutta începe să

studieze gramatica sanscrită şi filozofia hindusă.

1 Ibidem,p.22.

18

Mircea Handoca în Mircea Eliade. Câteva ipostaze ale unei figuri protetice remarcă

impresia pe care acesta și-a făcut-o despre maharajahul care îî dăduse o bursă pentru a studia

în India și a cunoaște cu acest scop spiritualitatea indiană:

În prima zi a anului [1929], condus de Dasgupta (...) e prezentat ilustrului său profesor, care își petrecea întreaga viață ajutând și făcând bine : << Tot ce știu știu despre el e că trimite tinerii indieni la studii în Europa, că editează operele autorilor săraci, că ridică statui poeților bengalezi și citește sanscrita. E un Mecena care zâmbește ascultând nemulțumirile, dar e atent la rezultatele și roadele celor care studiază ajutați de el. Are un adevărat cult pentru limba sanscrită, dar cumpără toate cărțile bune europene.Extraordinara lui bibliotecă este instalată în trei camere din subsolul locuinței lui Dasgupta>>1

În 1930 se mută în casa lui Dasgupta, unde o cunoaşte pe Maitreyi.Între Maitreyi şi

Eliade se va înfiripa o frumoasă iubire. Dragostea dintre Maitreyi şi scritor va fi prezentată în

romanul omonim. În mai 1933 se publică romanul Maitreyi, ca urmare a câstigării unui

concurs de manuscrise. Romanul dezvăluie modul deosebit de gândire al indienilor în raport

cu gândirea pe care o au europenii, cu alte cuvinte, Eliade a dorit să dezvăluie un mod diferit

de existență, să scrie un roman în care să prezinte atmosfera Indiei și a mentelității indienilor.

În aceea perioadă se scriau romane bazate pe experienţe proprii, în acest sens se folosea

jurnalul personal al scriitorului. Matreyi este un roman asemenea celor scrise în epocă, însă

naraţiunea prezintă două perspective : cea în care Allan, personajul pricipal al romanului îşi

scrie jurnalul şi cea în care acelaşi personaj care este şi narator analizează după câţiva ani

propriile însemnări în jurnal de la aceea dată , o dată cu acestea îşi prezintă propriile

sentimente faţă de Maitreyi de care a fost obligat să se despartă. Romanul este semnificativ

pentru direcţia indianistă, orientală pe care o va adopta în nuvelele sale, fie aceste nuvele

realiste sau fantastice.

În 1936 apare la Bucuresti: Yoga. Essai sue les origins de la mystique indienne . Chiar

dacă Eliade va devini istoric al religiilor,el va scrie paralel cu lucrările de istoria religiilor şi

despre spiritualitatea indiană. Între anii 1936-1937 apar nuvelele fantastice Domnişoara

Christina şi Şarpele, care sunt inspirate din folclorul românesc. Nuvelele au la bază credinţa în

strigoi şi şerpi dominaţi de vrăjitori numiţi solomonari. În 1940, publică Secretul doctorului

Honigberger şi Nopţi la Serampore . Asfel că Eliade rămâne procupat de credinţele orientale

şi de cele ispirate din folclorul românesc.

1 Mircea Eliade, Biblioteca maharajahului,în ,,Cuvântul”, an V(1929), feb.29,nr. 1385,pp1-2,apud Mircea Handoca, Mircea Eliade. Câteva ipostaze ale unei personalități protetice, Minerva, București,1992,p.49.

19

În 1948 - 1983 apar Tehniques du Yoga., Tratat de istoria religiilor , Aspects du

mythe(Aspecte ale mitului), lucrări care îl vor face cunoscut în cercurile ştiinţifice şi îi vor

aduce faima internaţională de istoric al religiilor .

Desfăşoară o activitate de conferenţiar, fiind invitat la universităţi, congrese şi

seminarii. În 1966 este ales membru al Academiei Americane de Arte si Ştiinţe, devenind

Doctor Honorius Causa al Universitatii Yale. Este foarte apreciat în Europa şi Statele Unite.

Cu toate acestea , Eliade vrea să rămână un scriitor român şi de aceea îşi publică nuvelele,

romanele, jurnalele şi memoriile în limba română pentru că deși a părăsit România acesta a

dorit să fie considerat un scriitor român.În timp ce în America este premiat de diferite

universități și este numit profesor la catedra de istoria religiilor, în ţară este discreditat pentru

orientarile sale legionare manifestate prin articolele scrise de acesta în tinereţe.

În 1980 apar la Bucuresti De la Zamolxis la Genghis Han șiIstoriei ideilor şi

credinţelor religioase.Lucrarea De la Zamolxis la Genghis Han rămâne o lucrare de referință

a lui Eliade pentru mitologia românească. La această lucrare vom face dese referiri când ne

vom referi la miturile autohtone. Istoriei ideilor şi credinţelor religioase devine lucrarea cea

mai importantă pentru istoria religiilor pentru că savantul își va exprima în acest loc

concepțiile sale legate de mituri,ca manifestare a sacrului .

După 1990, la patru ani de la moartea scriitorului se va încerca recuperarea operei

acestuia. Se vor publica romanele, jurnalele de către Eugen Simion şi Mircea Glodeanu.

Aceştia vor depune un mare efort în realizarea unor studii critice pe baza prozei fantastice a

lui Mircea Eliade. Până în prezent s-au publicat ediții complete de nuvele fantastice, romane,

memorii și jurnalele sale

În viata lui Mircea Eliade se împletesc două preocupări majore: în primul rând putem

vorbi despre istoria religiilor, ştiința care operează cu miturile şi, în al doilea rând, despre

proza fantastică, unde întâlnim revalorificări ale mitului in conştiința oamenilor de astăzi. Mai

precis se petrece o recuperare a mitului din trecut spre prezent.

De asemeni am putea considera că nu întâmplator anumite personaje uită etape-cheie

din parcursul vietii lor: Gavrilescu, sau Anghel Dumitru Pandele ne pot servi de exemple

potrivite. Iar acestă recuperare se poate realiza doar prin aducerea- aminte, care se numeste în

psihologie anamneză.

Aceasta anamneză se putea realiza prin tehnici yoga si asceză, iar în proza fantastică

această rememorare a trecutului va fi realizată prin intermdiul spectacolului de teatru. Spre

exemplu, Anghel Dumitru Pandele își amintește că a părăsit-o pe actrița care ar fi trebuit să

joace rolul Euridicei, după ce va lua parte la reprezentațiile de teatru pe care le vor da Laurian

Serdaru și Niculina Nicolae.

20

1.8 Dorinţa creatoare şi spiritul universal

După realizarea Marii Uniri în 1918 apar preocupări intelectuale ce aparţineau sferei

universalului şi se manifestau printr-o dorinţă puternică de a scrie cât mai mult, într-un timp

cât mai scurt cu putinţă. Dorinţa creatoare era înţeleasă de tinerii intelectuali ca o aliniere la

gândirea europeană de la acea dată. Ei îşi propuneau chiar, în avântul lor intelectual, să

întreacă Europa la nivel cultural. Pentru a putea realiza acest fapt se considera ca necesară

cunoaşterea propriei noastre structuri interne prin intermediul culturii şi al spiritului naţional.

Acestea aveau să contribuie în viziunea tinerilor intelectuali la regăsirea şi renaşterea

României.

Tinerii intelectuali se raportau la marii scriitori, încercând la rândul lor să înfăptuiască

lucruri măreţe. Ei conştientizează că prin înţelegerea propriei persoane se poate asigura o cale

de aces către absolut, către universal. Prin intermediul spritului universal şi prin dorinţa

creatoare aceştia puteau aparţine marii civilizaţii europene. Creaţia era considerată de către

tinerii intelectuali o necesitate interioară căreia trebuiau absolut toţi să i se supună. Intelecualii

care au aparţinut atunci perioadei interbelice vor încerca să arate care este structura noastră

interioară, modul în care gândim şi ce ne defineşte pe noi ca popor. În acest scop, Mircea

Eliade, unul dintre intelectualii perioadei intebelice, va încerca să recupereze cultura română

prin intermediul valorificării miturilor autohtone precum Mioriţa, legenda meşterului Manole,

asfel asigurând regăsirea spiritului naţional. Eliade va scrie mai târziu o lucrare în care va

trata comparativ credinţele autohtone cu alte credinţe aparţinând altor popoare . Această

lucrare la care se face referire este De la Zamolxis la Gingis- Han .

Ca toţi ceilalţi intelectuali, Mircea Eliade a fost condiţionat de timpul în care a

trăit Acest fapt poate fi văzut ca o presimţire a opresiunii creţiei, din perioada comunistă.

Mircea Eliade si-a scris proza fantastică şi eseurile teoretice despre mit într-un ritm accelerat,

tocmai pentru că o dată cu trecerea timpui acestea nu ar mai fi fost acceptate sau nu ar mai fi

fost apreciate la justa lor valoare.

Nae Ionescu reprezenta filozoful care accede în cercurile aristocratice, superioare.

Visul său a fost să devină o persoană reprezentativă pentru politica românească. El năzuia să

schimbe România din interior, Nae Ionescu încearcă recuperarea culturii naţionale prin

încurajarea discipolilor lui de a scrie şi prin înlăturarea sentimentului că ar putea face greşeli.

Nae Ionescu trăia prin intermediul discipolilor săi.

21

Cornel Ungureanu în Mircea Eliade şi literatura exilului constată că „didactica sa

arde etapele.Profesorul încheie pactul cu diavolul pentru a recupera, pentru ţară dar şi pentru

sine timpul pierdut”.1

1.9 Exilul în India şi în Europa

India funcţionează pentru Mircea Eliade ca o înţelegere a felului său de a fi. India este

pentru acesta universal uitat, trecutul fiinţei sale. Prin intermdiul ei, Mircea Eliade se poate

regăsi pe sine, India reprezintă trecutul său.

Eliade încearcă să se identifice cu spiritul indian şi în acelaşi timp să–şi anuleze

europenismul înţeles de către acesta ca reflex împotriva urei rasiale ce o practicau englezii în

anii 1930.

Scriitorul se solidarizează cu indienii care aparţineau claselor de jos şi îi acuza pe

englezi pentru revoltele generate în interiorul Indiei. În India va scrie Lumina ce se stinge ,

Întoarcerea în rai în care va aborda imaginarul universal compus din ritualuri al reintegrării,

sacralizări ale spaţiului, descoperirea tinereţii veşnice prin intermediul pietrei filozofale şi al

alchimiei.

Occidentul reprezenta pentru Mircea Eliade o lume care îşi conştientiza sfârşitul. Din

momentul în care acesta ajunge la Paris şi apoi la Chicago, întâlnim în romanele sale teroarea

istoriei, în acest sens, scriitorul abordează tema ieşirii din timp şi pătrunderea înt-un alt

univers ca reflex al necesităţii de a fugi de istorie. Ştefan Viziru din romanul Noaptea de

Sânziene întruchipează acestă viziune a scriitorului. Pătrunderea într-un alt spaţiu net superior

este legată însă de credinţa indiană în Shamballa.

În Occident, Mircea Eliade abodează mituri indiene, mituri greco-romane şi

autohtone, realizând în proza sa o chintesenţă de mituri care aparţin mai multor culturi. Există

de asemenea un strat principal compus din mituri care aparţin culturii greco-romane sau

indiene, şi un alt strat compus din mituri autohtone. Astfel că se realizează o subordonare

artistică a miturilor. De asemenea Mircea Eliade va încerca recuperarea miturilor autohtone şi

a spaţiului românesc. Aceasta datorându-se faptului că se încearcă regăsirea spaţiului pierdut.

În continuare vom încerca să abordăm problema fantasticului în scopul evidenţierii

fantasticului mitologic şi a observa măsura în care acesta constituie o reînoire sau chiar o

reinventare a genului fantastic. Vom aborda pentru început o perspectivă din afară pentru a

vedea cât mai clar diferenţa ce se stabileşte între fantasticul „clasic” şi fantasticul mitologic .

1 Cornel Ungureanu, Micea Eliade şi literatura exilului, Viitorul Românesc, Bucureşti,1995, p.31.

22

2. Fantasticul

2.1 Conceptului de fantastic

Despre categoria fantasticului s-au făcut numeroase studii, care au avut drept scop

încercarea de definire a fantasticului într-un mod cât mai exact. Ne vom opri la definirea

fantasticului de către Ţvetan Todorov deoarece cartea sa, Introducere în literatura fantastică,

este un important studiu critic şi unul din modelele cele mai bune la care ne raportăm atunci

când alegem să oferim o viziune şi un mod cât mai exact de a definini fantasticul. Ţzetan

Todorov identifică în lucrarea Introducere în literatura fantastică elementele necesare pentru

realizarea unui text fantastic. Astfel pentru a avea un text fantastic trebuie ca autorul să ţină

cont de câteva elemente, care au rolul de a menţine cât mai mult o atmosferă fantastică.

Printre elementele ce au rolul de a genera şi a menţine fantasticul amintim: încercarea de

convingere a cititorului că evenimentele petrecute sunt reale, imposibilitatea cititorului să

găsească orice fel de interpretare (logică, simbolică, sau alegorică) a evenimentelor descrise în

textul fantastic.1 „ < Mai că-mi vine a crede> : iată formula care rezumă spiritul fantasticului.

Încrederea absolută ca şi totala neîncredere ne scot dinăuntrul hotarelor fantasticului; ceea

ce-i dă viaţă este ezitarea. ”2 Personajul este cel care nu mai poate deosebi realul de fantastic.

El încearcă să găsească sens unor evenimente sau personaje care se identifică cu

supranatualul, iar evenimentul real îl consideră ireal, o dată obişnuit cu prezenţa fantasticului.

Fantasticul presupune şi un cititor implicat în desfăşurarea evenimentelor, un cititor şi un

personaj care ezită în identificarea irealului de real şi a realului de ireal. Cititorul cât şi

personajul ajung să confunde cele două planuri, care sunt deobicei distincte, astfel că atât la

începutul cât şi la sfârşitul textului, cei doi nu mai pot fi capabili să înţeleagă în ce măsură

evenimentele sunt reale, şi în ce măsură ele sunt ireale. Acest lucru se întâmplă datorită

acelei confuziei a personajul şi a cititorul.

Considerăm necesar să analizăm modul în care Roger Callois, Rene de Solier, Howard

Philips Lovercraft înțeleg conceptul de fantastic.

Ţvetan Todorov şi Roger Callois încearcă să definescă genul fantastic în raport cu

prezenţa unui element terifiant care se regăseşte în general în proza de factură fantastică. La

1 Ţzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică, Univers, Bucureşti,1973, pp 41- 51.2 Idem, p. 48.

23

fel de esenţial ca prezenţa unui elemnt terifiant este şi crearea unei atmosfere fantastice. Roger

Callois este de părere că fantasticul este acela care răstoarnă legile lumii obişnuite astfel că

personaje cum ar fi vampiri, stigoi, stafii nu ar fi putea exista în lumea reală,însă acestea pot

exista în sfera fantasticului, chiar putem spune că sunt instrumentele cu care operează acest

gen al prozei. Evenimentele petrecute generează o intensitate a trăirilor care la rândul ei

provoacă sentimente de spaimă şi frică pe care le resimte personajul+narator .

Important devine în câmpul fantasticului păstrarea ezitării deopotrivă a personajului

cât şi a cititorului pe tot parcursul nuvelei sau romanului. Ei ( citorul şi personajul - narator)

vor încerca să găseacă explicaţii plauzibile unor elemente care sunt dincolo de înţelegerea

umană, într+un final vor confunda ficţiunea cu realitatea şi realitatea cu ficţiunea, astfel că nu

vor mai putea face distincţia dintre planul real şi cel ficţional. Ambigiutatea evenimentelor

petrcute laolaltă cu imposibilitatea de a distinge realul au rolul de a întreţine o atmosferă

fantastică.

Rene de Solier definea conceptul de fantastic prin încercarea de justificare a

terifiantului prezent în fantstic astfel : ,, înfăţişarea agresivă pe care ar lua+o fantsticul s-ar

datora << somnului raţiunii>>, absenţa unei explicaţii logice în măsură să spulbere<<

monştrilor tenebrelor>>”.1 Fantasticul şi atmosfera terifiantă ia naştere potrivit lui Rene de

Solier prin anularea gândirii , prin imposibilitatea personajului+narator de a mai încerca să

găsească logică pe care ar putea+o avea evenimente ce depăşesc limita explicabilului şi a

înţelegerii umane.

Gheorghe Glodeanu afirmă referitor la Howard Philips Lovercraft şi la lucrarea sa,

Naşterea povestirii fantasice următoarele :

Scriitorul remarcă fascinaţia exercitată din cele mai vechi timpuri de tot ce este mistic şi morbid, frica şi îngrozitorul şi macabrul formând datele esenţiale ale problemei deja la pionierii genului.

Moştenirea unor epoci precum evul mediu sau Renaştere generează apariţia unor mituri şi Legende care vor alimenta repertoriul literaturii fantastice.2

1 Rene de Solier citat de Gheorghe Glodeanu în Coordonate ale fantasticului în opera lui Mircea Eliade, Dacia, Cluj+ Napoca, 2011,p.10.2 Howard Philips Lovercraft , Naşterea povestirii fantasice ,apud Gheorghe Glodeanu. Coordonate ale fantasticului în opera lui Mircea Eliade, Dacia, Cluj+ Napoca, 2011 p. 15.

24

2.2 Înțelegerea fantasticului

Literatura fantastică operează cu anumite categorii de personaje şi cu elemente care

aparţin în momentul de faţă literaturii fantastice , dar ele nu sunt noi, ci au luat naştere cu

multe secole înainte de apariţia fantasticului ca gen literar.

Fantasticul ia naştere o dată cu propria noastră imaginaţie, el se constituie ca o

anulare, ca o negare a realului. O lume fantastică este întotdeauna o lume posibilă, dar

niciodată o lume reală. De fapt, fantasticul şterge graniţa dintre real şi ireal, încercând să îl

convingă pe cititor că aceea lume creată poate fi reală. Ea putând constitui o altă realitate, o a

doua realitate. Noi ştim că întreaga artă a scriitorului constă în convingerea cititorului că

aceea lume, acele întâmplări descrise în carte pot fi posibile, undeva în alt timp şi spaţiu. Mai

precis toate acestea îşi au locul în universul imaginaţiei.

„Fantasticul este, de altfel, un produs al imaginației umane, poate chiar un exces al acesteia. El apare atunci când legile considerate a fi absolute sunt depășite, când realul se transformă în ireal, când realitate <solidă>devine viziune, vis sau halucinație. Fantasticul este apariția neașteptată, noutatea surprinzătoare, contrară tuturor așteptărilor noastre. ”1

Condiţia esenţială a existenţei unei nuvele fantastice se găseşte în capacitatea pe care

o are scriitorului în creerea unei stări care să îl facă pe cititor să nu mai poată distinge în ce

măsură anumite fapte sunt reale sau nu. Întreaga literatură fantastică se bazează pe premisa

ezitării cititorului, deoarece acesta ne mai putând face distincţia între real şi ireal va considera

irealul un lucru posibil. Literatura în general şi scriitorul în special operează cu vigilenţa

cititorului, sau de fapt cu lipsa acesteia.

Explicaţia acestui fapt se poate găsi în personalitatea individului. Mai precis o

persoană raţională va ezita să creadă în povestiri fantastice, pentru că propria lui natura îl

obligă să încerce să găsească faptelor explicaţii logice. Mircea Eliade înţelege prin prisma

individului raţional , un început de desacralizare, tocmai prin faptul că nu mai este în contact

cu sacrul, că a pierdut legătura el - strămoşii săi. Legătură pe care am discutat- o în capitolul

anterior al prezentei lucrări.

Constatăm că există un individ raţional care nu mai crede în fantastic ( mit, folclor,

miraculos) care prin cunoaştere se îndepărtează de sacru, ajungând să nu îl mai cunoască şi să

considere că acesta nu se mai găseşte în lumea profană. Mircea Eliade îşi alege drept

personaje indivizi reprezentativi pentru această categorie, pentru a demostra existenţa sacrului

şi că mai există indivizi care cunosc miturile,şi care ar putea să le dezvăluie întregii lumi, doar

dacă aceastea ar putea fi aceptate de oamenii raţionali.

1 Teofana Livia Vărăreanu, Evoluţia prozei fantastice româneşti, Alma mater, Bacău, 2013, p. 10.

25

Individul care este purtător de mituri este considerat a nu aparţine lumii acesteia, el

vine dintr-un timp anterior celui pe care îl trăim, el cunoaşte secrete pe care oamenii de acum

nu mai doresc să le afle, să le cunoască. Astfel persoana care nu şi-a pierdut sacralitatea este

marginalizată, este considerată că nu aparţine acestei lumi, fiincă îl reprezintă pe omul

primitiv al cărui menire era să se aproprie de zei, să fie egalul acestora. Individul care este

purtător de mituri trăieşte într- o lume desacralizată, pe care nu o înţelege, şi deci nu poate trăi

în ea. El fiind în pericol să dispară, fiincă ştie mult prea multe lucruri, iar acest fapt îi poate

pune în pericol existenţa.

Fantasticul în viziunea lui Mircea Eliade are două categorii de exponenţi individul

purtător de mituri şi indivizii desacralizaţi. Constăm că unor indivizi desacralizaţi li se

dezvăluie mituri, însă ei sfârşesc prin a nu-l recunoaşte, ceea ce va avea consecinţe grave.

2.3 Fantasticul din perspectiva lui Mircea Eliade

Fantasticul presupune asumarea şi convieţuirea alături de elementul supranatural sau

fantastic. De asemenea un rol imortant în crearea fantasticului îl costituie atmosfera specifică

acestuia. În scopul realizării unei asemenea atmosfere, graniţa ce separă realul de fantastic se

va rupe, astfel asigurându-se întrepătrundrea celor două planuri prin contopirea fantasticului

cu realul. O dată cu acesta, capacitatea cititorului cât şi a personajelor de a distinge între cele

două planuri va fi mult diminuată. Aceasta va contribui la realizarea unei lumi posibile.Cel

mai sugestiv exemplu îl constituie Domnişoara Christina.

Eugen Simion constată că :

„Domnişoara Christina este un roman în care atmosfera, ambigiutatea fantasticului este dată nu atât de prezenţa elementului supranatural, miraculos (strigoiul) în naraţiune, cât de modul în careindividul normal trăieşte şi primeşte supranaturalul”1.

Există elemente semnificative care întreţin atmosfera fantastică precum încercarea de

a găsi explicaţii şi neputinţa găsirii lor şi spaima.

Egor Paşchievici şi profesorul Nazarie intră în contact cu supranaturalul şi pe care nu

îl acceptă ca atare ci încercă îi găsească un sens. Mai clar ei încercă să găsească sens

revelaţiilor ce li se dezvăluie. Eliade a încercat să ne arate în proza sa fantastică cum pornind

de la un mit, diferite personaje au experienţe revelatorii legate de lumea în care trăiesc şi de

propria lor existenţă.

1 Eugen Simion, Mircea Eliade: un spirit al amplitudinii, Demiurg, Bucureşti, 1995, p.106.

26

O altă sursă a fantasticului o constituie existenţa unor planuri paralele. Realizarea

planurilor paralele este bazată pe credinţa unei rupturi în planul real, care la rândul lor

generează pătrunderea sacrului în spaţiul profan. În Douăsprezece de mii de capete de vite

„Ruptura în planul realului ia înfăţişare aunei substituiri de planuri temporale. Gore trăieşte

într-un timp al memoriei şi, în contact cu evenimentul cotidian (timpul acut al istoriei),

enigmele nu se lămuresc şi nici nu se destramă. El continuă să existe într-o lunecare paralelă

de planuri şi în neputinţa eroului (şi a noastră) de a le supune”1.

Personajul decăzut este semnificativ pentru proza fantastică a lui Mircea

Eliade .Mircea Eliade constată în scrierile sale teoretice că decăderea este asociată cu uitarea,

iar uitarea la rândul semnifică pierderea sacrului: Maiorul Borza din Pe strada Mântuleasa are

revelaţia uitării unei etape-cheie din propria sa existenţă: (”Te pomeneşti că am uitat, făcu

Borza căzând pe gânduri. Să şti că ai dreptate am uitat. Am avut o copilărie grea”), Gavrilescu

o uită pe Hildegard, iar Anghel Dumitru Pandele nu şi-o mai aminteşte pe actriţa care o

interpretase pe Euridice. De asemenea Gavrilescu decade de la condiţia de Orfeu la aceea de

Adam, iar Domnişoara Christina din romanul omonim decade de la condiţia de Luceafăr la

aceea de strigoi.

Mituri din diverse culturi sunt transferate în contemporaneitate şi sunt revalorificate

prin intermediul literaturii. Mitul devine nucleul esenţial al prozei fantastice; fără de el,

fantasticul generat prin intermediul lui ar fi anulat.

Mitul Şeherezadei este plasat în contemporaneitate: Fărâmă din Pe strada Mântuleasa

este împiedicat de anchetatori să îşi termine povestea, prin încercarea acestora să îl întoarcă la

fapte esenţiale şi prin încercarea lor de a găsi o explicaţie logică unor evenimente

inexplicabile.

Observăm două tipuri de oameni: cei care mai cred în mituri, acestora dintâi li se

relevă sacrul, pe care dacă îl acceptă ca atare au posibilitatea păşirii într-o existenţă

superioară, numită şi postexistenţă, şi cei care datorită pierderii sacrului nu mai au încredere

decât în fapte concrete, justificabile din punct de vedere logic.

Exemplul cel mai sugestiv îl întâlnim în Şarpele, unde Dorina o întruchipează pe Eva,

cea vrăjită de şarpele biblic, deoarece isula în care aceasta ajunge este Insula Thanatos, ce

semnifică moartea. Căpitanul Borza din Pe strada Mântuleasa întruchipează cel de al dolea

tip de indivizi.

Zaharia Fărâmă este ultimul reprezentant al unei lumi pe cale să dispară (al unei lumi

care credea în mituri şi în revelarea sacrului în lume). „Pe Şeherezada modernă o aşteaptă

nopţi grele. Şahul se schimbă,Şeherzada trebuie să inventeze la infinit povestiri care o vor

1 Ibidem, p.129.

27

înfunda şi mai mult”1. În Pe Strada Mântuleasa asistăm la o desacralizare din ce în ce mai

pregnantă a individului. Zaharia Fărâmă semnifică, la nivel simbolic, individul care a luat

contact cu sacrul, el este purtătorul de mituri, dar a cărui cunoştere îl transformă într-o

victimă, mereu persecutat de către anchetatori.

El este persecutat pentru că ştie prea multe lucruri, fiind anchetat fără să ştie care este

motivul anchetei judiciare. În literatura universală întâlnim un exemplu asemănător al celui

care este anchetat fără a şti care este motivul anchetei. În acest sens vorbim despre Procesul

de Franz Kafka.

În Isabel şi apele diavolului constatăm că purificarea individului se poate petrece prin

cunoşterea păcatului şi prin acceptare acestuia de a se lăsa stăpânit de către o fiinţă

supranaturală. Vom lua în considerare exemplul Siminei, care se lăsa stăpânită de strigoiul

domnişoarei Christina, astfel Simina devenind vocea Christinei şi mediatorul ei. Simina este

mediatorul Christinei deoarece acesta nu apărea decât în vis, iar această perspectivă face din

ea un personaj absent.

În capitolul dedicat miturilor româneşti, vom vedea în ce măsură strigoiul reveleză

adevăruri pe care oamenii raţionali le caută justificarea logică. De asemenea vom vedea în ce

măsură Simina este purtătoarea mesajelor Christinei şi în ce constă esenţa romanului.

În privinţa purificării individului, Mircea Eliade împărtăşea credinţa lui Lucian Blaga

că: „lumina raiului e produsă de văpăile infernale şi că < numai în lacuri cu noroi în fund

cresc nuferi2”. Mai precis atât Mircea Eliade cât şi Lucian Blaga împărtăşesc aceeaşi credinţă

a cunoaşterii Binelui prin intermediul cunoaşterii răului, totul luând aspectul unui foc sacru

care are rolul de a purifica.

Această purificare poate fi înţeleasă prin prisma faptului că individul trebuie să învaţe

din propriile lui greşeli, din rău pentru a fi capabil să săvârşească binele, pe motiv că a

constatat nenumăratele consecinţe pe care le poate avea un fapt reprobabil.

Prin raportarea la mit, Mircea Eliade creează fantasticul mitologic, care după a sa

opinie se depărteză de fantasticul cultivat de Edgar Allan Poe ,J.L Borges, sau de scriitorii

romantici germani. Noutatea acestui tip de fantastic o putem găsi în revelarea sacrului şi în

încercările omului modern de a-şi asuma experienţele revelatorii cu care intră în contact.

Omul modern nu mai este şocat de prezenţa fantasticului, ca şi în cazul celorlalţi

creatori de fantastic, el este cel mult confuz că ia parte la o experienţă neobişnuită din toate

punctele de vedere.

1 Ibdem,p.1942 Dumitru Micu, Scurtă istorie a literaturii române. II Perioada interbelică. Perioada contemporană , Iriana, București , 1995, p.193.

28

„Dacă funcţia mitului era de a cunoaşte, iar a operei fantastice de a re-cunoaşte sacrul, prin plăsmuirea unui univers imaaginar care să includă realitatea primordială atunci putem deduce că fantasticul mitic al lui Eliade creează o nouă lume şi recrează mitologia în acelaşi timp”.1 .

Desigur o dată cu pătrunderea mitului în universul fantastic, atât mitul în sinea lui se

schimbă, dar şi modul de a percepe literatura (în cazul nostru literatura fantastică). Prin

schimbare înţelegem revalorificarea miturilor şi încercarea de a-i face pe oamenii moderni să

înţeleagă că sacrul şi profanul pot exista împreună.

Fantasticul mitologic se foloseşte de experienţele revelatorii pe care le-au trăit

oamenii arhaici, în scopul reconstruirii şi înţelegerii de sacrului de către omul modern.

Acest fapt este deosebit de important deoarece atributul omului modern este pierderea

sacrului. Omul modern este un individ desacralizat.

Mircea Eliade în proza sa fantastică cât şi în lucrările sale teoretice a încercat să

demonstreze că sacrul nu a dispărut de tot din lume, că mai există oameni care conştientizează

existenţa acestuia pentru că au avut experienţe revelatorii. Experienţele revelatorii se

manifestă în modul în care individul percepe lumea şi îşi asumă propria identitate.

Credinţa lui Mircea Eliade este că sacrul nu a dispărut total din societatea modernă, el

este însă prezent prin intermediul mitului. Mitul ca manifestare a sacrului conferă vieţii sens.

Salvarea omului modern se poate găsi în momentul în care acesta va putea să valorifice

factorul spiritual. O dată cu aceasta va fi capabil să găsească un sens lumii în care trăieşte.

Omul arhaic şi omul moden pot fi definiţi în funcţie de relaţiile pe care le au aceştia

cu mitul. Omul arhaic prezenta o credinţă puternică în realitatea sacrului, în acest sens, el

performând un ritual mitic.

Mitul în accepţiunea sa reprezintă dimensiunea sacră a existenţei. În schimb la omul

modern, deşi desacralizat, asistăm la o manifestare a sacrului în acţiunile lui cele mai

obişnuite, altfel spus, scenariul mitic încă e manifestă în societatea modernă. Comportamentul

cel mai profan poate fi considerat o reproducere a unui ritual arhaic.

Se pun întrebări ca: În ce măsură este omul modern desacralizat? Are el o posibilitate

de salvare? În ce constă salvarea sa? Cum îşi poate recupera sacralitatea pierdută?.

Deşi desacralizat, omul moden are în viziunea lui Mircea Eliade o posibilitate de

salvare, deoarece miturile au reuşit să supravieţuiască în conştiinţa colectivă şi în actele sale

cele mai profane. Atât în societatea arhaică, cât şi în societatea modernă întâlnim ritualuri

mitice ni se relevă moduri de percepere a spiritualităţii, a sacrului.

1 Anca Narcisa – Leizeriuc, „Recunoaşterea sacrului la Mircea Eliade şi noutatea fantasticului mitologic”, în Text şi Discurs religios, Iaşi, 2010, p.4.

29

Omul moden s-a uitat pe sine, aşa cum a fost atuci când raportarea sa la sacru era

indispensabilă, cu alte cuvinte, el a uitat că încă mai există sacul în univers. Uitându-şi

existenţa anterioară el nu mai ştie cine este, dar va afla prin intermediul experienţelor

iniţiatice la care va lua parte, el îşi va recupera existenţa prin intermediul miturilor, el se va

recupera pe sine (omul arhaic, care a fost odată), redescoperind sacrul care încă se mai

manifestă , chiar şi într-o lume desacralizată.

Omul modern va încerca să descopere sacrul în propria sa existenţă. În acest sens, el

participă la dezvăluirea sacrului în lume prin propriile sale vise, comportamente. Asistăm la o

ascunere a mitul (manifestare a sacrului) în existenţa reală. Însă cu tot cu această ascundere

încă mai există semne, care conduc la revelarea sacrului.

Aceste semne le sunt dezvăluite oamenilor desacralizaţi, cărora li se dezvăluie acestea

în scopul unei inţieri. Salvarea omului este dată de existenţa în inconştientul său a miturilor,

care arată lunga sa creştere şi devenire până la momentul actual. Depinde numai de el dacă

îsi va asuma experienţele prin care i se sa relevă sacul sau îl va respinge din existenţa sa

cotidiană.

Individul comun este în căutarea continuă, neliniştitoare a plenitudinii pe care istoria a furat-o sau i-o ascunde. El trece fără să ştie prin experienţe capitale, intră şi iese din amnezii suspecte, cunoaşte< rupturi de timp>, [...], omul trăieşte într-o veşnică, salvatoare, creatoare căutare a sacralităţii sale. Asta- i dă putere să ţină piept besmeticei istorii1 .

2.4 Fantasticul mitologic

Fantasticul mitologic reprezintă o viziune asupra lumii, o lume care mai poate avea o

speranţă prin faptul că oferă o posibilitate de salvare a individului comun, prin acceptarea

sacrului care face parte din propria lui existenţă. Se încearcă o recunoaştere a sacrului de către

omul obişnuit.

Eugen Simion constată că pierderea sau incapacitatea de a mai recunoaşte sacrul

poate fi datorată faptului că „după Încarnare, transcendentul se camuflează în lume sau în

istorie şi devine astfel ireconoscibil. Arta prozatorului fantastic s-ar baza, aşadar, pe revelarea

acestui fond transcedental care se ascunde în profunzimile existenţei.”2

Omul modern se simte atras de povestirile care înfăţişează fapte exemplare, legate de

propria lui existenţă individuală, făcând apel la latura metafizică a propriei sale existenţe.

1 Eugen Simion , Mircea Eliade: un spirit al amplitudinii, Demiurg, Bucureşti,1995.2 Ibidem, p.162.

30

Naraţiunea fantastică încearcă revelarea mitului prin readaptarea lui la conştiinţa omului

modern.

Fantasticul mitologic revelează omului originea sa arhaică, orientată spre mit şi ritaluri

mitice. Aceasta funcţionează ca o iniţiere care conduce la recuperarea mitului. Omul modern

care acceptă semnele revelate poate participa la iniţieri care îl conduc către regăsirea sacrului

pierdut.

Astfel nuvelele lui Mircea Eliade dezvăluie o poveste de mult uitată care are drept

unic scop de a-iaminti omului modern că a trăit cu mulţi ani înainte de această viaţă, că în el

este un purtător de mit, că în modul său de a se raporta la societate încă mai există ceva care

să îi dezvăluie sacrul, însă într-un mod degradat, aproape de nerecunoscut pentru el şi pentru

cei asemenea lui.

Spre exemplu lui Zaharia Fărâmă i-au rămas doar povestirile ce infăţişează o lume

veche, îndepărtată, posibil înfăţişând un univers la începuturile lui, în care miturile erau

prezente în existenţa de zi cu zi a oamenilor, iar ele au existat atâta timp încât oamenii au

continuat să creadă în ele.

Inspectorul Fărâmă nu este conştient că el este purtător de mit (acela al Şeherezadei),

ci doar are o dorinţă puternică să povestească, dar Şeherezada noastră încurcă mereu lucrurile,

se întoarce mereu către un trecut îndepărtat, ca încercarea de a povesti istoria familiei Oanei,

istorie care pentru a o povesti Fărâmă e nevoit să se întoarcă în urmă cu 150 de ani, moment

în care străbunicul Oanei fusese blestemat de un turc, fapt ce a făcut-o pe Oana să atingă

înălţimea de 2, 45 m.

Ne întoarcem în timp pentru a dezvălui motivele ce au generat anumite fapte ce sunt

în strânsă legătură cu ideea arhetipului. Pentru a explica creşterea exagerată a Oanei, Fărâmă

se întoarce la începuturile familiei (la elementul arhetipal) pentru a dezvălui faptele ce au

determinat distrugerea stării de linişte şi echilibru din vremurile primordiale.

Devine necesar recursul la istoria religiilor deoarece un fapt petrecut în proza fantasică

nu poate fi explicat decât recurgând la știința care studiază miturile mai multor popoare într-o

perspectivă comparativă, adică istoria religiilor.

Proza fantastică a lui Mircea Eliade își găsește punctul de plecare în această știință, de

aceea recursul la miturile originare ale diferitelor popoare devine absolut necesară pentru ca

faptele să fie explicate cât mai clar cu putință. În acest sens vom da exemple din motologia

greacă și indiană, pentru a vedea că aceleași fapte poartă cu sine justificări asemănătoare, dacă

nu identice.

Pentru a explica cât mai bine cititorului acest fapt trebuie să facem recurs la istoria

religiilor şi să povestim modul în care zeii care au creat universul şi cum s-a stricat starea de

31

linişte de la începuturi. În mitologia greaco-romană îl întâlnim pe cei doi zei primordiali Gaia

(Pământul) şi Ouranos care au dat naştere la şase titani şi şase titanide.

Însă perioada de linişte a începuturilor ia capăt în momentul în care Chronos îi cere

tatălui său să îi elibereze fraţii pentru că Ouranos îşi ascunsese copii în trupul soţiei sale .

Chronos îşi detronează tatăl şi se căsătoreşte cu Rheia , una dintre titanide. Dar Chronos aflase

de la Ouranos că va fi şi el la rândul său detronat. Pentru a împiedica acest lucru, Chronos îşi

înghiţea copii, Zeus îşi sileşte tatăl să-i elibereze fraţii

Zeus îşi va dobândi suveranitate prin lupte grele ca aceea contra Giganţilor şi a lui

Typhon (zămisliţi de Gaia cu scopul de a-l impiedica pe Zeus în a reconstrui lumea), care o

dată cu luptele care s-au dat între generaţii a avut drept consecinţă extrem de gravă aceea de

întoarcere la starea de Haos, în care nu exista nici un fel de ordine prestabilită.

În definitiv rolul acestor ceremoniale mitice nu era altul decât recrearea cosmogoniei,

pentru simplul motiv ca umanitatea să nu revină la haos, dezordine generată de drame divine

sau de nenumăratele păcate nepurificate pe care oamenii le aveau. Această purificare se putea

realiza prin construirea de temple sau jertfelor închinate diferitelor zeităţi .

,,Uneltirile Gaiei împotriva supremaţiei lui Zeus trădează opoziţia unei divinităţi primordiale faţă de opera cosmogonică sau de restaurare a unei noi ordini. Şi totuşi, graţie Gaiei şi lui Ouranos, Zeus a reuşit să-şi păstreze suveranitatea punând astfel capăt în chip definitiv succesiunii violente de dinastii.”1

Zeităţile primordiale care au avut în plus şi meritul de a crea o cosmogonie ( în

sensul stabilirii unei prime în univers) îşi vor arăta dezacordul în ceea ce priveşte constituirea

unei alte cosmogonii, diferită de cea creată întâi.

Ei se opun reconstrucţiei lumii de către un alt zeu decât unul care să facă parte din

grupul zeităţilor primordiale.

Din acest punct de vedere înţelegem dorinţa Gaiei de a-i doborî lui Zeus

supremaţia( după cum ştim acesta primise tunetul şi fulgerul, simboluri ale puterii sale

divine, ce îl desemneză pe acesta drept stăpân al Cerului).

Un alt eveniment deosebit de important va avea să aibă consecinţe grave asupra

oamenilor, şi anume păcălirea lui Zeus de către un titan, fiu al lui Ouranos, numit Prometeu.

Rezultatele acestei confruntări sunt împrăştierea grijilor şi a suferinţei asupra umanităţii prin

descghiderea cutiei Pandorei şi prin exterminarea umanităţii prin intermediul Potopului,

anterior celui biblic.

La Mekone , Prometeu jertfeşte un bou şi face două grămezi, cerându+i lui care era

prezent la acea ceremonie să aleagă partea care va fi jertfită zeilor. Zeus va alege oasele, şi 1 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor relogioase , Univers Enciclopedic, Bucureşti,2000,p.161.

32

carnea boului, astfel este înşelat de către Prometeu.Atunci Zeus îî interzice să le aducă

oamenilor focul pe pământ.

Prometeu nu îl ascultă şi fură focul. Zeus îl va pune în lanţuri,pedepsindu-l ca în

fiecare zi un vultur să vină să mănânce din ficat.

Confruntarea lui Prometeu cu Zeus va avea consecinţe grave atât pentru Prometeu

cât şi pentru oameni în general, această confruntare seamănă cu :

o crimă de lezmaiestate împotriva lui Zeus , zeul suprem. [ ...] se pare totuşi că furia lui Zeus a fost provocată nu de împărţirea propriu+zisă, ci de faptul că ea afost făcută de Prometeu, cu alte cuvinte, de către un Titan, un membru ,<<al vechii generaţii>> divine, care, pe deasupra, a luat partea oamenilor împotriva zeilor olimpieni1.

În religia indiană, calea spre instaurarea unei noi ordini a lumii va avea loc după

confruntarea zeilor( Deva) , zei tineri conduşi de Indra cu familia divină Asura, cel mai vechi

neam de zei, condus de Dyaus( Cerul).

Conflictul dintre cele două familii divine se va sfârşi în momentul în care Varuna şi

Agni, din familia Asura se vor alătura lui Indra, din familia Deva. Ei îl vor părăsi pe Dyaus,

considerat zeu primordial şi cosmocrator.

El se va retrage în spaţiul celest şi va deveni un deus otiosus( sintagmă care îl

desemnează pe zeul uitat, înlăturat într-o anumită măsură de zei noi). În cazul de faţă lui

Dyaus îî vor lua locul Varuna şi Indra.

Agni la îndemnul lui Indra, i-a abandonat pe Asuri, care nu posedau sacrificiul;la puţin timp după aceea după aceasta, Devii le-au răpit Asurilor cuvântul sacrifical( vac). Indra l-a invitat atunci pe Varuna să treacă în regatul său. Victoria zeilor Deva asupra celor Asura a fost asimilată triumfului lui Indra asupra Dasyuţilor care au fost totodată azvârliţi în întunericul cel mai adânc.2

Starea de linişte este reparată prin eliminarea zeilor care s-au revoltat şi au apropiat

omenirea de starea de haos şi care au ameninţat-o cu dispariţia. Acest fapt se datorează

disputelor puternice pe care le-au provocat şi luptele pe care aceia l-au dat pentru a recupera

puterea ce au pierdut-o şi care considerau a-le aparţine datorită faptului că zeii care se

revoltau erau adesea zei suverani .

Ei se consideră că au avut uneori şi meritul de a fi întemeiat lumea. Conflictul adesea

lua loc între zei tineri care au dobândit recent puterea, sau relativ recent şi zei vechi, suverani,

care fie au creat universul şi oamenii , fie erau consideraţi a aparţine unei triade de zei foarte

1 Idem, p.166.2 Idem,p.131.

33

importanţi : însă cu trecerea timpului devin mai puţin slăviţi de popor şi încearcă să se

răzbune pe zeii tineri că sunt mai slăviţi şi mai respectaţi decât ei ( zeii vechi).

Legătura dintre istoria religiilor și proza fantastică este realizată de personajul

Fărâmă, exponent al lumii vechi, al spațiului în care nu existau conflicte pentru simplul fapt

că nimeni nu se revolta împotriva ordinii existente.

Acest fapt aseamănă perioada în care Fărâmă era directorul Școlii Mântuleasa cu

perioada copilăriei umanității , adică cu aceea perioadă de liniște și beatitudine ce caracteriza

începutul existenței pe pământ ,în care oamenii acceptau existența așa cum era ea și trăiau

înconjurați de sacru .

Dar lucrurile aveau să se schimbe pentru că între zei vor apărea conflice, iar aceste

conflicte vor avea drept consecințe aducerea lumii la starea de haos. Starea de haos permanent

va conduce la neîncrederea oamenilor în divinitățile lor și implicit dorința divinităților de a

scăpa de oamenii ce s-au revoltat împotriva lor.

Cu timpul oamenii au început să uite de existența factorului divin și ca urmare a

acestui fapt vorbim despre desacralizarea oamenilor, fapt ce va fi exemplificat prin

personajele care îl anchetează pe Fărâmă. Ei nu vor alceva decât fapte care să arate legătura

lui Fărâmă cu foștii săi elevi.

Inspectorul Fărâmă este împiedicat de anchetatori să prezinte faptele așa cum și le

amintea,el este rugat în schimb să se rezume doar la prezentarea faptelor pe care le-a făcut un

anume personaj, de exemplu Darvari, sau Oana;însă povestea unuia dintre elevi se împletește

inevitabil cu poveștile prietenilor săi,

Anchetatorii nu mai înțeleg nimic și îl pun pe Fărâmă să scrie rapoarte peste

rapoarte, fără să ajungă la nici un rezultat, adică nu pot incrimina pe nimeni, iar inspectorul

ajunge la finalul romanului să creadă că tot ce a trăit doar și-a imaginat, că el nu îi cunoscuse

pe Darvari, Ionescu, Calomfiresci, Iozi, Oana etc.

Fărâmă începe să nu mai creadă în acea lume perfectă , ce caracteriza începuturile

existenței umanității, crede în final că totul a fost o poveste inventată de el.

Acest fapt este datorat de faptul că inspectorul Fărâmă ia contact cu lumea

desacralizată care ajunge să îi pună la îndoială concepția sa despre existență, ajune să nu mai

creadă că acele lucruri inexplicabile s-au petrecut într-un anumit timp. Acesta alege în finalul

nuvelei soluția cea mai plauzibilă, și anume că el l-a confundat pe elevul său Borza cu

alcineva.

Dar povestea este ea însăși un mod de raportare a omului arhaic la miturile

cosmogonice,plăcerea de a povesti și implicit aceea de a asculta povești are un substrat mitic.

34

Oamenii arhaici cunoșteau prin intermediul inițierii poveștile care au dus la crearea mitului

respectiv.

Povestea avea în societățile arhaice un rol covărșitor, prin intermediul lor oamenii

luau contact cu miturile ce au condus la crearea lumii așa cum ei o știau,dar mai important

acestea trebuiau să îi pună pe oamenii primitivi în contact cu lucrarea zeilor de a construi

lumea și în felul acesta să ofere un model exemplar pentru construirea templelor și

consacrarea( adică sacralizarea) unui anumit spațiu.

Observăm în această incapacitate a anchetatorilor de a asculta până la capăt

poveștile spuse de Fărâmă un nivel înalt de desacralizare a omenirii, dacă povestirea nu mai

este esențială, ci doar încercarea de a găsi vinovați în faptul că Fărâmă, Inspector la Școala

Mântuleasa vrea să își întâlnească fostul elev.

Mitul este revelat prin intermediul poveștii, dar povestea care nu este spusă până la

capăt arată o îndepărtarea a omulul socității moderne de acesta,el nu mai crede în capacitatea

poveștilor de a arăta o întâmplare sacră petrecută în timpuri imemoriale.

Omul modern refuză să mai fie înconjurat de sacru, vreau ca lucrurile să se reducă la

fapte ce pot fi lesne de explicat prin elemente ce țin de rațiune și de logica individuală. O

poveste prea lungă înseamă în consecință că cel incriminat inventează fapte doar pentru a

scăpa de acuzație.În lumea desacralizată nu mai pot exista poveștile, pentru simplul fapt că

prezintă fapte inexplicabile pe care rațiunea individualui nu le înțelege și le anulează ,

încercând în schimb să găsească soluții care să pară verosimile.

Confuzia pe care personajul narator o simte cu privire la lumea în care trăiește, este

acel amănunt care arată prezența fantasticului, care în fond nu este alceva decât o ruptură între

planul real și cel imaginar. Această ruptură permite unor personaje care nu aparțin lumii

noastre( personaje supranaturale) să existe prin intermediul ficțiunii create prin intermediul

genului fantastic.

După ce am analizat miturile proprii civilizațiilor greco-romane, trebuie să analizăm

modul în care miturile românești au existat în conștiința colectivității. Vom insista asupra

modului în care acestea sunt valorificate în proza lui Eliade.

Vom constata că se petrece o ruptură de mitul originar, personajele care au fost

purtători de mituri, și-au uitat vechea existență( cum este cazul lui Anghel Dumitru Pandele-

care a fost un Orfeu) și au decăzut la condiția de muritori, sau anumite entități mitologice își

pierd din puterea( precum șarpele din nuvela omonimă, care ar fi trebuit să fie fie zmeu, fie

balaur, dat fiind faptul că acesta era condus de un solomonar), sau anumite personaje își pierd

atributele mitologice, urmând ca alcineva să suplinească pierderea prin preluarea atributului

pierdut, o dată cu scăderea sau dispariția sacralității.

35

Această preluare a unei părți din mit este înțeleasă ca un păcat pe care aceea personaj

nu îl cunoaște , dar pe care trebuie să îl ispășească până la anumită dată, atunci când îl va

întâlni pe acela care l-a pierdut. De exemplu , Leana din La curte la Dionis, spunea că va

cânta prin cârciumi până va întâlni un băiat, pe nume Adrian.

Explicația este următoarea: Adrian este Orfeu, ea (Leana) preia cântecul lui, pentru că

el suferă de o amnezie care nu îi permite să o întâlnească pe aceasta ; amnezia sa nu este

alceva decât un reflex al pierderii sacrului de către acesta.

Vom analiza miturile pornind de la aceeași concepție a desacralizării lumii, ținând

cont că mitul nu va mai fi regăsit în forma sa perfectă, deoarece concepția lui Mircea Eliade

este că sacrul se ascunde în profan, iar modalitatea prin care acesta este revelat oamenilor este

aceea că în lume încă mai există semne.

Mitul nu pot fi cunoscut decât de cei inițiați, adică nu toți oamenii pot trăi experiențe

singulare în existența lor, prin care eventual să li se schimbe percepția asupra lumii, de altfel

nu fiecare persoană poate accepta prezența unor personaje mitologice decăzute( de exemplu

Christina despre care vom vorbi pe larg în capitolul 3), sau nu pot înțelege că iau contact cu

prezențe mitologice, chiar ignorând avertismentele pe care acestea le lansează ( dorința lui

Gavrilescu de a bea cafea în detrimentul apei.

În basm , apa este corespundentul apei vii, iar cafea a apei moarte. Neputința sa de a

o identifica pe fata care era țigancă este asemenea unei probe din basm, prin care eroului i de

impunea identificarea fetei de împărat, luând în considerare că mai exista o fată identică cu ea,

voinicului i se mai putea cere chiar găsirea ei.

Capitolul 3 Miturile româneşti

În acest capitol vom analiza elementele de mitologie românească care sunt prezente în

proza fantastică lui Mircea Eliade. După ce am exemplificat în capitolele precedente noțiunile

de mit și fantastic și am descoperit în ce constă fantasticul mitologic,credem că a sosit

momentul să discutăm despre modul în care elemente de mitologie românească se regăsesc în

nuvelele fantastice.

Vom urmări în prezentul capitol modul în care apar în poveștile românești diverse

entități care populează imaginarul mitologiei autohtone. Vom considera ca lucrări de referință

următoarele două studii : Mitologia poporului român de Tudor Pamfile și Mică enciclopedie

a poveștilor românești de Ovidiu Bârlea.

36

După ce am observat modul în care aceste personaje sun percepute în povești sau

basme( dacă ajută sau în schimb sunt ostili oamenilor și de asemenea care este percepția unei

colectivități cu privire la acea entitate), vom încerca să analizăm modul în care acestea sunt

percepute în proza fantastică eliadescă.

Importante ni se par lucrările care dezvăluie spiritualitatea poporului român, în acest

sens vorbim despre lucrarea lui George Nițu, Elemente mitologice în creația populară

românească și studiul Cadre ale gândirii populare românești de Ernest Bernea.

În lucrarea Occultisme, sorcellerie et modes culturelles, Eliade vorbește despre

elemente ale imaginarului autohton ( strigoi, călușari, zâne).

Handoca analizează modul în care Mircea Eliade a preluat, interpretat diferitele mituri

românești. Handoca, unul dintre exegeții lui Mircea Eliade este de părere că : ,, beletristica lui

Mircea Eliade conține reminescențe, mai mult sau mai puțin pregnante ale cercetărilor sale

folclorice”.1

Handoca afirmă următoarele :

,,(…) Șarpele are drept epitaf un descântec de dragoste, în timp ce eroina principală a romanului Domnișoara Christina este strigoaica ucisă de țărani în tipul răscoalelor din 1908. Putem urmări chiar ritualul tradițional al izgonirii stigoiului în ultimul capitol, reproducându-se descântecul unei bătrâne.”2

Mircea Handoca constată următoarele lucruri, referitor la modul în care Mircea Eliade

a reușit să valorifice folclorul și mitologia românescă în proza sa fantastică :

,,Capodopera sa literară Noaptea de Sânziene, apărută în numeroase limbi, începe și se sfârșește în noaptea când << se deschid cerurile pentru cine știe să vadă>>. Ultima nuvelă fantastică a lui Mircea Eliade, Nouăsprezece trandafiri, amintește episodic- un amănunt din jocul călușarilor : în fiecare ceată se află un personaj –Mutul- care nu are voie să vorbească.3”

3.1 Credinţa în strigoi

1 Mircea Handoca,Mircea Eliade. Câteva ipostaze ale unei personalități protetice, Minerva, București, 1992, p.141.2 Ibidem,p.142.3 Ibidem.

37

Strigoii potrivit credinţelor autohtone se adună nopţile şi în special în Noaptea

Sfântului Andrei( 29-30 noiembrie). În această noapte, pentru a se proteja împotriva strigoilor

şi altor spirite, oamenii mânâncă usturoi, sau îşi fac semnul crucii în frunte cu o bucată de

usturoi,şi la fel procedează cu fiecare uşă din casă, în scopul protejării casei şi propriei lor

persoane de spiritele necurate ce ar putea să se apropie de casa cu pricina.

Poporul nostru crede că strigoi pot deveni copiii care mor nebotezaţi, oamenii care

au făcut lucruri rele altor persoane, cei care au murit spânzuraţi, înnecaţi sau împuşcaţi sau cei

cărora nu le-au fost făcute pomenile după moarte. Pentru a nu deveni strigoi se iau anumite

măsuri de prevenire ca persoana decedată să se scoală din mormânt se înfig trei surcele în

spate, se tămăiază, se stropeşte cu vin peste mormânt, se stropeşte cu agheazmă.

Tudor Pamfile afirmă în Mitologia poporului român că după ce o persoană decedată

se dovedeşte că este strigoi sau moroi1 „ oamenii dezgroapă pe cel bănuit, ard o frigare şi cu

ea străpung inima mortului de trei ori, apoi fac un foc mare, aruncă mortul pe foc, şi după ce

s-a făcut scrum, adună toată cenuşa într-o trăistuţă, şi o dă pe o apă curgătoare.”2.

Strigoii se crede că sug sângele oamenilor şi pricinuiesc moartea în felul acesta, fură

sufletul trăgându-l pe fereastră. Tudor Pamfile descoperă în revista „Şezătoarea” un cântec al

strigoiului care suge sângele redat de acesta în Mitologia poporului român:

Amorele, amorele3

Inima vine şi strigăŞi ea la judecată plânge,Jeluieşte pentru tine:

Iepuri, şerpi şi căprioareNu e bună vânătoare?

Iepuri, şerpi şi căprioareNu e bună vânătoare?

Inimile omeneştiUnde le găseşti, le pierzi

Sângele lor mă îndulceşte,Carnea lor mă arăneşte4

Arana mea asta este!5

1 Cuvântul moroi se explică prin spiritul unui copil sau om matur care a murit de moarte năpraznică, sau nebotezat. El este un strigoi mort.2 Tudor Pamfile, Mitologia poporului roman.2, Vestala, Bucureşti,2008, pp.189-190.3 Amorele este un substantiv de provenienţă italiană şi înseamnă dragoste , iubire, ( it. amore).4 Verbul a arăni ca şi substantivul arană se explică prin cuvântul putere. Inimile oamenilor şi nu inimile animalelor( căprioare, iepuri, şerpi ) îi dau strigoiului putere.5 Ibidem,p.186.

38

Pentru a scăpa de strigoi, oamenii le taie trupurile cu o coasă, urmând să toarne vin

fiert peste aceştia, ei sunt îngropaţi din nou şi apoi se pune capacul sicriului la loc. Întâlnim şi

alte variante precum: arderea ficaţilor sau a inimii. Familia va bea amestecat cu apă scrumul

rezultat din arderea ficaţilor şi a inimii pentru a rămâne sănătoşi. Oamenii de la sate credeau

că strigoii îşi mănâncă întâi rudele şi apoi pe ceilalţi membri ai comunităţii.

Pentru a se descoperi mormântul unui strigoi sau moroi, cel mai bătrân din sat îi

sfătuieşte pe celalţi oameni să se ducă cu un armăsar negru sau alb şi să încerce să treacă în

galop cu acesta peste morminte.

Mormântul peste care calul nu va trece, oamenii vor şti că acela este mormântul unui

strigoi. Dacă în sat apare o boală necunoscută, ea ( boala) este semn că există un strigoi pe

aproape. Un alt semn care dovedeşte existenţa strigoiului este acela că strigoul este visat de

membrii comunităţii.

Ovidiu Bârlea, în Mică enciclopedie a poveştilor româneşti împarte strigoii în două

categorii: strigoi vii şi strigoii morţi. La Tudor Pamfile întâlnim aceeaşi clasificare. Cei din

prima categorie sunt cei născuţi din rude, din părinţi răi sau care sunt atei. Strigoii vii au o

piele roşie pe cap şi coadă. Ei provoacă boli şi deoache oamenii care mor din cauza

deochiului. Ei provoacă secete, se spune că atunci când plouă mai multe zile în şir înseamnă

că a murit un strigoi.

În timpul nopţii sufletul le părăseşte corpul . Ei merg la răscruci unde se adună şi alţi

strigoi pentru a se bate între ei. Bătaia dintre strigoi are drept scop alegerea căpeteniei lor. Ei

sunt nevoiţi să se întoarcă în propriile lor corpuri până la răsăritul soarelui, în caz contrar ei

vor fi omorâţi din cauza faptului că razele soarelui îî vor arde până se vor transforma în

scrum.

Strigoii morţi sau moroii sunt copiii morţi nebotezaţi, copiii nelegitimi sau morţii

peste al căror sicriuri au trecut animale precum pisici sau câini. Ei au fost în viaţă oameni răi

sau care au făcut farmece sau descântece. Strigoii morţi pot fi şi acei care au murit de moarte

nepraznică. Ei apar în faţa oamenilor sub înfăţişarea cunoscută, însă ei pot fi recunoscuţi

deoarece aceştia au picioarele ca fusele , de cal sau de gâscă şi faţa roşie pentru că au supt

mult sânge.

Strigoii morţi îşi omoară rudele scoţându-le sufletele pe fereastră sau sugându-le

sângele sau mâncându-le inimile. Strigoii pot omorî şi vitele sau le pot fura laptele. Pentru a

împiedica acest lucru oamenii îi alungă cu un bucium sau ungând cu usturoi uşile, ferestrele,

şi vitele, pe cap şi pe coarne. Pentru a-şi proteja casele, oamenii întorc lucrurile din casă cu

39

susul în jos1, sau îşi spun rugăciunile seara astfel încât în faţa casei să se existe un paznic, iar

strigoiul să nu poată intra să le sugă sângele şi astfel să îî omoare pe cei care dorm în casă.

Ovidiu Bârlea povesteşte că o dată „trei strigoi colindă casele, dar pot intra numai

acolo unde seara nu s-au spus rugăciuni şi sug sângele, aducându-l şi într-o cană”. 2

După ce am analizat diferitele moduri prin care se află de existenţa unui stigoi şi a

modului în acesta se alungă, vom încerca să realizăm o prezentare a romanului Domnişoara

Christina pentru a observa elementele de mitologie românească care se regăsesc acest roman.

Domnişoara Christina este exemplul cel mai elocvent care ilustrează credinţa populară în

strigoi cu varianta specifică pentru genul feminin strigoaice.

Egor Paşchievici se îndrăgosteşte de Sandrei Moscu şi dă curs invitaţiei acesteia de a-

şi petrece vacanţa la conacul familiei ei. La acest conac este invitat şi profesorul de

arheologie Nazarie care făcea săpături la Bălănoaia, moșia domnișoarei Chistina, ea fuge din

acel loc pentru a se duce la conacul Z. locul în care se aflau în prezent doamna Moscu, familia

ei și invitații. Egor şi Nazarie află despre sora doamnei Moscu, domnişoara Christina care

murise în 1907 în timpul răscoalelor țărănești.

Christina încearcă prin intermediul visului să îl facă pe Egor să se îndrăgostească de

ea, dar faptul că viaţa Sandrei era pe sfârşite îl determină pe Egor să distrugă tabloul

Christinei şi să îi înfigă un ţăruş în inimă.

Christina îî fură puterea surorii sale (doamna Moscu) şi apoi încearcă să îi sugă

sângele, însă Sandra, fiica ei acceptă să moară în locul mamei sale lăsând-o pe Christina să o

omoare pentru a-şi proteja mama. La fel ca în poveştile de mitologie românească strigoiul sau

strigoaica îşi ucide familia şi mai apoi ceilalţi membri ai comunităţii.

Egor şi Nazarie constată că puterile doamnei Moscu dispăreau o dată cu asfinţitul

soarelui fapt care evidenţiază că strigoiul ( prezenţă supranaturală ) este prezent în conac şi nu

are alt scop decât a-şi omorî familia, motiv pentru care cei doi (Nazarie şi Egor) trebuie să se

păzească.

În acest scop Nazarie îi spune lui Egor că pentru a se proteja de influenţa

vampirului sau strigoiului trebuie să îşi facă rugăciunile de seară. Refuzul lui Egor de a-l

asculta deternină vizita pe care Christina i-o face lui Egor în timpul visului.

Poveştile de mitologie românească prezintă acest episod în felul următor: un om care

s-a împrietenit cu un strigoi este condus de către acesta pe la diferite case.

La acele case unde nu au fost făcute rugăciunile de seară, strigoiul poate intra şi îi

poate omorî pe cei din casă, însă dacă rugăciunile sunt făcute strigoiul nu poate intra deoarece

1 Ovidiu Bârlea, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,1976,pp.382-387.2 Ibidem , 386.

40

casa este protejată de o apariţie benefică care protejează casa imaginată sub forma unui câine

care trebuia să protejeze casa de influențele nefaste ale unor spirite rele.

Domnișoara Christina vrea să trăiască pentru a-l vrăji pe Egor să o iubească, dar

faptul că viața Sandei , este amenințată de Christina care voia să o omoare îl determină pe

Egor să reacționeze, astfel că el va da foc conacului și îî omorâ strigoaica.

Christina vrea să sfideze moartea( prin faptul că trăiește prin sângele pe care aceasta

îl suge de la animalele de prin împrejurimi, iar mai apoi se va bea sângele celor care au

aparținut familiei ei) și viața ( pentru că a fost omorâtă și continuă să trăiască).

Romanul reprezintă dorința de a înfrunta destinul, dar încercarea sa va fi zadarnică

pentru că acela de care Christina era îndrăgostită o va omorâ, la fel cum se întâmplase în urmă

cu 20 de ani când vechilul de la moșia ei o omorâse din gelozie.

Domnișoara Christina va fi ajutată de cealaltă nepoată a ei , Simina care înțelege mai

multe decât un copil de vârsta ei , ea devine mesagerul mătușii sale. Ea cunoaște dragostea

Christinei pentru Egor și de aceea îî reproșează lui Nazarie că nu l-a lăsat pe Egor singur în

cameră deoarece mătușa ei intenționa să îi apară în vis, și astfel să îl facă să se îndrăgostească

de el.

În uciderea strigoiului de către Egor putem observa fuga și neacceptarea factorului

irațional în propria lui existență.El nu poate accepta că o ființă supranaturală poate să se

îndrăgostească de el, un muritor.

În schimb în Șarpele, Dorina nu se teme de faptul că Andronic este un solomonar și îî

acceptă iubirea.Simina îî va povesti lui Egor un basm , care spune ea i-a fost povestit de

doica sa. În basmul relatat este vorba de o împărăteasă moartă care se îndrăgostește de un

cioban:

A fost odată un fiu de cioban,începu repede Simina, fără să-i mai lase timp s-o întrerupă. Și, când s-a născut el,ursitoarele i-au spus :<< Să iubești o împărăteasă moartă !>>. Mama lui a auzit și a început să plângă. Cealaltă ursitoare, căci erau trei,s-a milostivit de jalea ei și a adăugat : <<Și te va iubi și împărăteasa pe tine>>. ”1

În Noaptea de Sânziene , Irina îî reproșează lui Ștefan Viziru că vrea să trăiască

precum ar fi mort, ea îî spune lui Viziru că acest fapt înseamnă că nici nu trăiește , dar nici nu

e mort. Irina aseamănă acest fapt cu modul de existență al unui strigoi.

Asocirea pe care o face Irina cu existența unui strigoi este datorată faptului că Ștefan

nu mai găsea un sens vieții sale, după ce Ioana și Răzvan au murit.

,,Păcatul tău este că vrei să trăiești moartea aici, pe pământ, continuă Irina ca și cum nu l-ar fi auzit. Dar pe pământ omul e dator să trăiască numai viața. Moartea lui adevărată o va trăi în Cer. Pe 1 Mircea Eliade, Domnișoara Christina, Șarpele, Litera, București, 2011, p.67.

41

Pământ păcătuiește și se mistuiește în deznădejde. Și atunci nici nu trăiește cu adevărat, nici nu moare. E ca un fel de stigoi.1”.

3.2 Ursitoarele

Ursitoarele sunt trei fete care cunosc destinul omului, ele sunt mereu tinere. A treia

zi de la naşterea unui copil se aşează pe masă întru întâmpinarea ursitoarelor sare, pită, apă,

pânză, o farfurie cu făină şi lână.

Tudor Pamfile ne povesteşte că în judeţul Tecuci ceremonialul întâminării

ursitoarelor se petrecea în felul următor : ,,(...) în întâia seară se pune pe tablă o farfurie, bani,

pâne, sare, un pahar cu vin, două lumânări şi câteva fire de busuioc. Mama copilului şi moaşa

au grijă să viseze peste noapte şi să ţină minte, iar a doua zi să-şi tălmăcească acele vise,

punându-le în legătură cu viitorul pruncului.”2

Pentru ca ursitoarele să vestească pruncului o viaţă cât mai frumoasă, moaşa

rosteşte un descântec înainte de venirea acestora. Moaşa spune următoarele cuvinte, cu rol de

captatio benevolentiae:

SfintelorBunelor

Să vă aducă Dumnezeu curate,Luminate

Bune ca pâneaDulci ca miereaŞi line ca apa.3

Cele trei ursitoare au nume şi diferite atribuţii. Numele lor sunt sugestive pentru

rolul pe care îl au. Cea mai mare dintre fete se numeşte Ursitoarea şi ea este cea care ţine

furca şi fusul, cea mijlocie se numeşte Soarta şi ea este cea care toarce, cea mică este cea care

are sarcina de a tăia aţa şi se numeşte Moartea.

La romani Ursitoarele se numeau Parcae, iar cele trei parce se numeau Parca, Nona,

Decuma şi mai târziu se vor numi Nona, Decuma, Morta. Paralel cu Parcele romane au

existat şi Moirele, denumire specifică culturii greceşti care se numeau

Lahesis( corespunzătore Ursitoarei), Cleto ( Soarta) şi Atropos ( Moartea).

1 Idem, Noaptea de Sânziene, Univers enciclopedic, București,1999,p.414.2 Ob.cit, p.89.3 Ibidem, vol 1,p.36.

42

Ursitoarele se găsesc în nuvela La Țigănci pentru deoarece fetele( în număr de trei)

decid soarta lui Gavrilescu, prin prisma posibilității sau a imposibilității acestuia de a o

identifica pe cea care era țigancă. Prin această probă ele decid dacă Gavrilescu merită să

trăiască sau trebuie să moară.

Dacă Gavrilescu ghicea fata, soarta lui trecea sub incidența lui Soartei( Cleto în

mitologia grecească) iar aceasta avea grijă ca firul vieții sale să continue a fi tors, adică să

trăiască în continuare.

Din contrară el ( Gavrilescu) trece sub incidența neînduratei și neschimbătoarei Morți,

iar destinul său este previzibil. Existența sa în lumea reală nu îî mai este îngăduită.

Gavrilescu se întoarce La Țigănci, unde o întâlnește pe Hildegard, iubita sa din tinerețe, care

devine un înger al morții.

Ursitoarele se mai găsesc și în romanul Noaptea de Sânziene sub următoarea formă :

Ștefan Viziru, personajul principal află că soția sa va naște un copil. Ștefan face referire la

Ursitoare care vor alege soarta pe care va avea-o copilul lor , el își exprimă așteptările pe care

le va avea dacă acesta va fi băiat sau fată. Așteptările sale sunt mari pentru băiat, dar nici cele

pentru fată nu sunt mai prejos :

(...) Dacă o să fie fată, o facem regină. Nu e numaidecât nevoie să aibă un tron aș ei, o situație dinastică, vreau să spun. Dar va fi o Regină a ceva care n-a mai fost până acum. O Regină a spațiilor geometrice dificile, bunăoară : se va mișca într-un univers al ei,stăpânit de ea, poate chiar fondat de ea ;un Univers inaccesibil muritorilor de rând, ca ei(...). Iar dacă va fi băiat, băiatul nostru va fi Muzicant, Matematician sau Metafizician.Ursitoarele îl vor îmbia, fiecare, cu aceeași majusculă un M... Dacă nu, adăugase ei după o clipă, cu o urmă de regret în ochi , copilul nostru va fi al lumii...1

Faptul că o anumită persoană i-a fost ursită cuiva pentu a se îndrăgosti de ea este

prezent în momentul în care Irina,din Noaptea de Sânziene îî povestește Ioanei despre

Spiridon Vasilescu-Vădastra și despre faptul că ei(Irinei) i-a fost destinat să îl iubească pe

soțul ei:

De când mă știu voiam să mă călugăresc. Dar n-am fost vrednică. A trebuit să mă mărit. Ani și ani

m-am tot împotrivit, dar până la urmă l-am întâlnit pe Spiridon și am înțeles că pe el mi l-a ursit Dumnezeu. Avea mare nevoie de un suflet lângă el. Era nefericit. L-am așteptat zece ani. Și de cum

l-am văzut, am simțit că era ursitul meu....2

Într-un alt moment, Irina îî vorbește Ioanei despre Ciru Partenie, fostul ei iubit și

Ștefan Viziru, actualul ei soț , Irina admite că ursitul Ioanei nu a fost altul decât Ștefan :

1 Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, Univers enciclopedic, București,1999,p.43.2 Ibidem, p.269.

43

,, Ți se pare, doar, că l-ai iubit, o întrerupse Irina. Tot pe el îl iubei și înainte , pe

împăratul( n.n Ștefan Viziru). El ți- a fost ursitul.” 1

Irina greșește pentru că Viziru începe să se îndrăgostească de Ileana și petrece cu

aceasta un timp în străinătate, și simte că nu o mai iubește pe Ioana, soția lui ca mai înainte.

Viziru o va căuta pe Ileana, care la rândul lui consideră că aceasta îi fusese ursită, dar nu o va

mai găsi. Ioana va muri în timpul bombardării Bucureștiului.

3.3 Sânzienele, Ielele

Credințele populare vorbesc despre Noaptea de Sânziene ca despre o noapte când se

deschid cerurile. Acest fapt este amintit în romanul Noaptea de Sânziene,când Ștefan Viziru îî

spune soției sale, Ioana acest amănunt care se crede că se petrece între 23-24 iunie, la miezul

nopții.

,, - Unii spun că în noaptea aceasta se deschid cerurile. Nu înțeleg cums-ar putea

deschide, dar așa se spune:că în Noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se

deschid numai celor care știu cum să le privească...2”. Sânzienele pot deveni Iele dacă oamenii

lucrează de ziua lor.

Ielele sun înfăţişate ca trei fete frumoase sau ca trei babe urâte care umblă pe drum în

zilele de Rusalii. Alteori ele sunt înfăţişate ca şapte fete frumoase, care nu sunt alceva decât o

apariţie, doar spirit lipsit de corp. Oamenii buni pot să le vadă. Ele aduc pedepse doar

oamenilor răi.

Tudor Pamfile arată că Ielele pot acţiona în felul următor . „ Când voiesc să

pedepsească pe vreun om, Ielele îl dezmiardă prin cântece, îl adoarme în visuri plăcute, în

urmă joacă de trei ori hora în jurul lui, blestemându-l fiecare, ori limba să i se lege, ori din

minte să-şi sară, ori să nu-şi mai dea peste cap.”

Pentru a proteja casa de Iele oamenii puneau un cap de cal într-un par, iar copiilor li

se leagă de gât usturoi sau pelin în Ziua de Drăgaică sau Sânziene. În această zi nu se

lucrează.

1 Ibidem, p.271.2 Ibidem,p.7.

44

Ovidiu Bârlea în Mică antologie a poveştilor româneşti precizează că dansul

ielelor : ,,se desfăşoară pe câmpii, la răspântii, în vetrele de foc părăsite, în poienile din

păduri<< mai cu seamă unde sunt paltini>>, în jurul arborilor(nucilor) sau pe o vârtelniţă cu

trei mâini.”1

,, Obişnuiesc să ia cu ele în joc pe cine întâlnesc, lăsându-l apoi schilodit sau smintit. Paralizează de asemenea pe cine întâlnesc, sau pe cine trece prin locul unde mănâncă sau joacă ele, pe cine face zgomot când joacă ele sau pe cine le aude cântând, sau le spune vorbe urâte.2

Mitul ielelor se regăseşte în nuvela La Ţigănci . Gheorghe Glodeanu spune în lucrarea

sa , Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade că ,,legătura cu tărâmul profan din

care vine profesorul de pian şi cel mitic în care el pătrunde este medietă de una din << ţigănci

>>, Gavrilescu este ajutat să răzbată în spaţiul misterului deoarece el nu este un inţiat.”3

,,Căsuţa veche în care este intodus Gavrilescu după ce a plătit vama necesară( echivalentul a trei lecţii de pian) constituie un loc în care în numeroase societăţi tradiţionale, se desfăşoară iniţierea. [...]. Pătrunderea în căsuţa veche ( nu întâmpător ţigăncile o numesc <<bordei>>), aduce cu sine depăşirea amneziei şi face posibilă anamneza,comunicarea cu trecutul.4

,, Nereuşind să facă faţă probelor, profesorul de pian este condamnat să rătăcească în incinta labirintică a căsuţei vechi, ceea ce echivalează cu viaţa sa frustrată de orice semnificaţii profunde de până atunci”5 .

Locul unde au jucat Ielele este de rău augur, oamenii se feresc să calce în acele

locuri, care pot fi lesne de identificat pentru că iarba rămâne pârjolită după ce acestea și-au

terminat jocul și au părăsit locul cu pricina.

Ernest Bernea în Cadre ale gândirii populare românești că un loc considerat a fi bun

(curat, care nu a fost afectat de faptul că acolo s-au făcut farmece sau cineva a înfăptuit un

lucru rău pe acel loc) poate fi transformat în loc rău prin faptul că ielele au dansat acolo :

,,Locul unde au jucat Ielele e loc rău. Deși deseori se afirmă că acest loc nu poate fi cunoscut, nu rareori am cules și mărturii contrare, conform cărora urmele jocului sunt evidente, numai că oamenii nu le iau în seamă până nu dau de necaz. Ielele ar juca prin poieni, pe pajiști ; iarba ar păli și locul ar rămâne ca ars.6”.

1 Ovidiu Bârlea, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,1976, p.197.2 Ibidem3 Gheorghe Glodeanu, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, Dacia, Cluj-Napoca , 2006, p.163.4 Ibidem,p. 164.5 Ibidem, 165.6 Ernest Bernea, Cadre ale gândirii populare românești,Cartea românească, București,1985,p.29.

45

Ernest Bernea remarcă faptul că pot exista consecințe deosebit de grave, dacă un om

trece peste un astfel de loc pe care îl cunoaște că nu este loc bun, dar refuză să creadă că i-se

pot întâmpla lucruri rele însă acela poate să nu mai vorbească sau să nu mai poată să se

miște :

,,Consecințele locului rău pot să se manifeste atât în domeniul fizic, al sănătății, cât și în cel psihic, al vieții interioare sufletești. Stări interioare tulburi, neprevăzute și fără putință de explicat,sunt puse deseori în seama aceliași contact cu locurile rele.”1

Cel ,, lovit” de Iele se poate vindeca în felul următor : prin intermediul unui descântec

sau prin intermediul Jocului Călușarilor care avea la origini o funcție magică,în prezent acesta

este privit numai ca pe un spectacol.

Dimitrie Cantemir descrie jocul călușarilor în felul următor și valoarea sa magică, de

vindecare . Să vedem deci în ce constă ritualul magic al călușarilor, care reprezintă în

mentalitatea poporului român un mod de vindecare al celui care este prins în jocul ielelelor,

acest joc reprezintă pentru cel bolnav posibilitatea lui de a se întoarce în lumea reală:

Afară de aceste feluri de jocuri, care se joacă pe la sărbători, mai sunt încă alte câteva aproape un eres, care trebuie alcătuite din numerele fără soț 7, 9 și 10. Jucătorii se numesc<< călușari>>, se adună o dată pe an și se îmbracă în straie femeiești. În cap își pun cunună împletită de pelin și împodobită cu flori ; vorbesc ca femeile și, ca să nu se cunoască, își acoperă obrazul cu pânză albă.(...). Căpetenia cetei se numește stariț, al doilea primicer, care are datoria să întrebe ce joc dorește starițul, iar pe urmă îl spune el în taină jucătorilor, ca nu cumva norodul să audă numele joculi înainte de a-l vedea cu ochii. Căci ei au peste o sută de jocuri felurite, și câteva așa de meșteșugite , încât cei ce joacă parcă nici nu ating pământul și parcă zboară în văzduh.

Norodul lesne crezător pune pe seama călușarilor puterea de a izgoni bolile îndelungate. Vindecarea o fac în acest chip : bolnavul îl culcă la pământ, iar călușarii încep să sară și, la un loc știut al cântecului, îl calcă, unul după altul, pe cel lungit la pământ, începând de la cap și până la călcâie; La urmă îî mormăie la urechi câteva vorbe alcătuite într-adins și poruncesc boalei să slăbească. După ce au făcut aceasta de trei ori, în tri zile, lucrul nădăjduit se dobândește de obicei și cele mai grele boli care s-au împotrivit lungă vreme meșteșugului doftoricesc, se vindecă în acest chip, cu puțină osteneală. Atâta putere are credința până și în farmece. 2

Spunem acest fapt deoarece în poveștile legate de mitologia românească se spune că

acela care le privește pe fete(Iele) dansând poate înnebuni , poate amuți dacă nu încetează să

vorbească atunci când le zărește zburând sau poate să- și miște membrele fără să se poată

controla dacă din întâmplare le zărește.

Ielele apar în nuvela La Țigănci, în momentul în care Gavrilescu, profesorul de pian nu

reușește să o identifice pe țigancă din grupul celor trei fete( o grecoaică, o țigancă și o everică), ele îl

atrag pe acesta în jocul lor care nu este decât un fel de pregătire pentru moarte.

1 Ibidem, p.24.2 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Litera, Chișinău, 1998, p.193-194

46

Dacă Gavrilescu ar fi ghicit-o pe țigancă ar fi putut petrece alături de ele, așa cum în folclorul

românesc se amintește despre băieții care le intră în grații Ielelor. De vreme ce Gavrilescu nu a putut

ghici fata, Ielele își dezvăluie adevărata lor identitate de stăpâne ale destinului uman.

Folclorul românesc le numește Ursitoare, astfel că și noi va trebui să utilizăm acest termen,

propriu mitologiei românești.

Bordeiul în care acestea locuiau devine o anticameră a morții, un loc de trecere în

postexistență. Suprapunerea Ielelor peste simbolul Ursitoarelor apare destul de des în folclorul

românesc. Această suprapunere se regăsește și în Basmul tinerețe fără bătrânețe și viață fără de

moarte de care ne vom ocupa în următorul subcapitol.

3.3 Basmul tinerețe fără bătrânețe: despre Iele și Ursitoare( suprapunerea

simbolurilor)

Tatăl lui Făt- Frumos îi promite la naștere fiului său nemurirea. Când fiul de împărat

împlinește 15 ani îi cere tatălui său să îî dea darul făgăduit la naștere. Acest fapt se dovedește

o amăgire,iar fiul decide să plece singur să dobândească nemurirea și tinerețea veșnică. Până

pleacă la drum, tânărul este nevoit să găsească armăsarul și armele care au aparținut tatălui

său.

Făt Frumos nu pleacă la drum până ce nu reușește să lustruiască armele astfel încât

acestea să arate ca noi, iar calul său să devină un minunat armăsar, care să îl poarte în întreaga

lume și dincolo de ea. El trece în încercarea lui prin câmpia oaselor albe( tărâmul unde

sălășluia Ghonoaia), iar mai apoi prin tărâmul Scorpiei,sora Gheonoaiei.

În drumul său , voinicul se întâlnește cu Muma-Pădurii care avea trei fete. Făt

Frumos se îndrăgostește de fata cea mică. Fetele se identifică cu Ielele în momentul în care îî

interzic lui Făt Frumos să pătrundă în Valea Plângerii.Iar în momentul în care voinicul calcă

jurământul făcut acestora, fetele se transformă în Ursitoare.

George Nițu consideră că identificarea celor trei fete ale Mumei-Pădurii cu

Ursitoarele se poate face în felul următor:

Acum cele trei zâne apar în adevărata lor înfățișare și anume aceea de mesagere ale Destinului.

În realitate ele sunt Ursitoare.(...). Cea mare, Ursitoarea, Stăpâna ce hrănea ligioanele pădurii i-a tors

47

Firul vieții, sora ei, cealaltă stăpână a vieții sale, i-a prezis la naștere tot ce se va întâmpla(...). Cea de a treia, sora cea mică cu care s-a însoțit pe ultimul drum, nu este alcineva decât , Scrisa, moira(mira, mireasa)Moartea a cărei menire este aceea să rupă firul vieții.Ea îl așteaptă pentru a-l însoți până la capătul drumului ursit în cartea vieții. Fiindcă scrisa ei( anticul fatum) rămâne neclintită.1

Tinerețea veșnică reprezintă tema nuvelelor Les trois grâces , Tinerețe fără tinerețe,

Pe strada Mântuleasa. În Les trois grâces , Aurelian Tătaru moare în împrejurări

necunoscute, după ce descoperise un ser prin care oamenii puteau întineri. O fată, Frusinel

încercase tratamentul doctorului Tătaru astfel că ea era tânără șase luni, iar celălalte șase lumi

era bătrână.

Eugen Simion consideră că nuvela tratează tema memoriei înțeleasă ca

imposibilitatea omului de a – se regenera singur, iar aceasta este produsul unei amnezii :

Tema povestirii ar putea fi memoria care, prin trădările ei împiedică legătura cu realitatea

mitică. Există marea amnezie, o amnezie moștenită, sensul infracțiunii originare a omului, și mica

amnezie, acea a individului . Cea dintâi împiedică pe om să-și regăsească ritmul regenerării

permanente, cea de-a doua stă în calea individului care vrea să înțeleagă unitatea și istoria existenței

sale.

Mutația biologică este în legătură cu individul desacralizat.2

În Tinerețe fără tinerețe, profesorul Dominic Matei este trăznit de un fulger și ca

urmare al acestui fapt începe să întinerească. El se transformă într-un tânăr de 30 ani și

descoperă că este capabil să -și amintească fiecare lucru citit. Eugen Simion cosideră că

Dominic Matei reprezintă la acel stadiu de evoluție intelectuală , postexistența :

Dominic Matei este un << mutant>>, el anticipeză condiță pe care o va atinge omul după o evoluție

de câteva zeci de mii de ani. Umanitatea va avea ,atunci, o structură psiho- mentală capabilă să

recupereze, printr-un simplu act de concentrare, tot ce au gândit și au produs oamenii depretutindeni și din toate timpurile. El reprezintă așadar, umanitatea post-istorică,. 3

3.4 Stafiile

Stafiile pot fi paznicii unui anumit loc, spiritul protector al casei. Astfel de stafii sunt

legate de jertfele de construcţie. Acest fel de construcţie se realizează prin furarea umbrei unei

anumite persoane. Umbra se măsoară cu o trestie, care apoi se zideşte la temelia casei.

1 George Nițu, Elemente mitologice în creația populară românească, Albatros, București, 1988,p.167.2 Eugen Simion,Sfidarea retoricii. Juranal german, Cartea românească, București, 1985,p173.3 Ibidem,p175.

48

După 40 de zile de la furarea umbrei persoana în cauză moare şi ,,devine stafie

nevăzută şi geniul întăritor al casei”.1 Pentru jertfele de construcţie se aleg oameni care poartă

numele de Oprea sau Stan pentru a îndepărta duhurile rele. Stafia trebuie hrănită pentru a nu-i

speria pe cei din casă.

Tudor Pamfile afirmă că : ,,stafia, umbra sau fantasma- cum îi zic macedo-românii,

care este sufletul răposatului, va rătăci împrejurul acelei clădiri şi va apăra-o împotriva altor

spirite rele care ar căuta să o nimicească2 Devin stafii și cei care s-au împuşcat, s-au înnecat

din proprie inţiativă, sau s-au spânzurat.

Aceştia sperie oamenii care se găsesc pe drum la ore târzii în noapte, sau pe cei care se

găsesc în locuri izolate, pe câmp sau pe la mori .Stafiile se adună în cimitire, biserici, mori,

şcoli nelocuite sau în ruină. ,,(...)Aceste clădiri nu trebuie stricate niciodată, şi nici mutate,

căci stricându-le sau mutându-le stafiile se împrăştie prin sat şi pot pricinui, tot soiul de

răutăţi. Dacă se mută clădirile se mută şi stafiile3

Mircea Eliade foloseşte credinţele populare despre stafii în 10.000 de capete de

vite. Nuvelă în care personajul principal, Iancu Gore ia parte la bombardamentul unui

adăpost. Aflat la cârciumă, acesta aude o alarmă anti- aeriană şi ca urmare a acestui fapt se

refugiază într-un adăpost care va afla mai târziu că acela nici nu mai există, evenimentul cu

pricina petrecându-se în urmă cu 40 de ani.

Pe lângă inexplicabilul datorat faptului că Iancu Gore devine martor al unui eveniment

din trecut, el nu are nici o posibilitate de a influenţa în vreun fel destinul oamenilor prezenţi în

acel adăpost.

Personajul principal va încerca să vorbească cu acei oameni, iar după puţin timp se va

întoarce acolo se le povestească oamenilor aflaţi la cârciumă despre această întâmplare, dar va

afla de la aceştia că adăpostul fusese distrus în urmă cu 40 de ani şi că oamenii cu care vorbise

nu mai erau în viaţă. Iancu Gore încearcă să îi convingă pe oameni de adevărul faptelor pe

care acesta le-a trăit, însă oamenii nu-l vor crede nicicum.

3.5 Uriaşii

Uriaşii au trăit pe pământ înaintea oamenilor. Ei erau foarte înalţi şi puternici.

Înainte de dispariţia lor a apărut neamul oamenilor, ei au trăit înainte de Hristos. Se crede că

fie ei au fost exterminaţi de Potop, fie că au fost închişi în munţi.

1 Ibidem, p.245.2 Ibidem, pp.250-252.3 Ibidem,p.250

49

O istorioară transilvăneană ne povesteşte cum Ştefan cel Mare îi învaţă pe oameni

cum să se lupte împotriva uriaşilor. Uriaşii erau duşmanii oamenilor, ei băteau , fugăreau

oamenii şi răpeau oamenii. Uriaşii răpiseră 12 fete din sat, iar oamenii nu ştiau cum să le

recupereze pe fete din mâinile uriaşilor. Oamenii se roagă şi țin post în aşteptarea unei minuni

de la Dumnezeu. În ajutorul lor vine Ştefan cel Mare care îi învaţă pe oameni să înconjoare

castelul în care aceştia trăiau şi astfel să îî înspăimânte.

Există cetăţi despre care se crede că au fost întemeiate de uriaşi. Este şi cazul

cetăţilor Deva, Călanul mare şi Uroiu. Uriaşii erau ostili oamenilor, în special răpeau fetele.

Se povesteşte că un om a vrut să şi+l facă pe un uriaş prieten,însă uriaşul îl vede pe

om că poate încălzi sau răci un anumit lucru scoţând aer rece sau cald din gură, aşa că refuză

a+i mai fi prieten pentru că îl considera pe acesta cu două feţe, adică ipocrit.

Ovidiu Bârlea afirmă în Mică antologie a poveştilor româneşti următoarele fapte

legate de uriaşi şi modul cum aceştia au dispărut de pe pămât, astfel :

Uriaşii s-au stins de mult, răpuşi de <<buba cea neagră şi unele movile nu sunt decât mormintele lor încare au îngropat comorile.După alte legende , uriaşii au fost închişi în nişte munţi mari,de unde nu vor putea scăpa decât la sfârşitul lumii. Ei ar fi pierit odată cupotopul ca pedepsă cs deveniseră << groaznic de răi>>1

Mircea Eliade vorbeşte despre uriaşi în nuvelele Pe Strada Mântuleasa şi Un om

mare. Pentru început vom discuta despre Pe Strada Mântuleasa,în care personajul Oana este

asemenea unui uriaş din poveştile româneşti .

Ea devine prietena lui Iozi, Darvari, Calomfir. Oana atinge înălţimea de 2, 45 m, iar

statura sa de uriaş este rezultatul unui blestem al bunicului ei , care l-a păcălit pe prietenul

său , un turc pe nume Selim, care l-a blestemat ca bărbaţii de familia sa să fie părăsiţi de

soţiile lor, iar femeile să se împreuneze cu dobitoace. Oana are să se împreuneze cu un taur

atras de frumuseţea ei.

Femeile din sat o sfătuiesc pe Oana să se împreuneze cu un animal că ea nu este

copil al unor oameni, ci al unor uriaşi şi să le lase bărbaţii în pace. Oana este salvată de

bărbatul căreia îî fusese ursit să se căsătoarească.

Despre uriaşi este vorba şi în nuvela Un om mare, unde Eugen Cucoaneș

constatădupă ce va consulta mai mulți medici că suferă de o boală numită macrantropie, care

îl face să se înalțe foarte mult, devenind astfel un uriaș.

1 Ovidiu Bârlea, Mică enciclopedie a poveștilor românești, Editura științifică și enciclopedică, București.1976,p.421.

50

Mătrăguna şi puterile ei magice

Oana performează, un descântec de dragoste pentru a fi luată în căsătorie. Acele

cuvinte magice au în vedere atragerea puterii magice a mătrăgunei :

Oana s-a oprit la marginea unui luminiş şi-a tras rochia de pe ea şi a rămas goală, a Îngenuncheat întâi şi a căutat printre buruieni, apoi a început să dănţuiească în cerc, Cântând şi murmurând. Băiatul [ Ionescu] nu auzea tot, dar auzea refrenul : Mătrăgună,doamnă bună, marită-mă peste o lună. .1

După ce Oana performează descântecul de dragoste, apare o femeie bătrână care îî spune Oanei cum

să procedeze pentru a-l întâlni pe băiat şi cum să îl recunoască :

Şi în clipa următoare, băiatul a înlemnit, căci dintre buruieni s-a ridicat deodată o arătare,ca un fel de femeie bătrână, îmbrăcată în zdrenţe,despletită şi cu o salbă de aur la gât şi s-a repezit către Oana. Ho, nebuno! I-a strgat bătrâna. Pio, că n-ai împlinit încă 14 ani. Oana a căzut în genunchişi şi+a plecat capul. Potoleşte-te, a continuat bătâna. Că ce ţi- a fost ursit eu nu pot dezlega. Când ţi-o fi de măritiş, să te duci la munte, că de-acolo îţi vine bărbat. Năzdrăvan ca şi tine, călare pe doi cai şi cu o năframă roşie la gât.2

Mircea Eliade, în lucrarea sa, De la Zamolxis la Genghis- Han prezintă virtuțile pe care le

poate avea mătrăguna dacă sunt urmărite anumite aspecte rituale. Eliade precizează că următoarele

aspecte în care mătrăguna poate fi folosită :

rădăcina de mătrăgună poate într-adevăr avea o influență directă asupra forțelor vitale ale omului sau ale naturii : ea are puterea să mărite fetele, să poarte noroc în dragoste și fecunditate în căsnicie(...). Proprietățile magice ale mătrăgunei pot fi de altfel întoarse împotriva unei persoane. Împotriva unei fete, de exemplu ca ea să nu mai fie chemată la joc de flăcăii satului, împotriva unui dușman, pentru ca acesta să se îmbolnăvească sau să înnebunească.3

De obicei ritualul aducerii mătrăgunei este următorul: O femeie bătrână însoțită de două fete

tinere merg să aducă o mătrăgună din pădure, care se află departe de sat,ele trebuie să evite a fi văyute

deoarece vraja mătrăgunei se pierde.

Fetele mănâncă bucatele aduse de acasă( care sunt sființite) și se îmbrățișează pentru a atrage

puterea magică pozitivă a plantei. Femeia bătrână performează un descântec și astfel scoate mătrăguna

din pământ.

1 Mircea Eliade, Pe Strada Mântuleasa, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,1991,p.102.2 Ibidem,p.102.3 Idem, De la Zamolxis la Genghis Han, Humanitas, București, 1995,p.215.

51

Descântecul variază în funcție de motivele planta de culegere a plantei și anume a obține prin

intermediul ei fericirea sau nefericirea unei annumite persoane. Fetele pentru a atrage iubirea unui

băiat, sperând și într-o eventuală căsătorie , spun următorul descântec . Deseori fetele dansează goale

în jurul mătrăgunei.

Mătrăgună, mătrăgună,Mărită-mă peste-o lunăCă de nu m-oi măritaOiu veni și te-oi cinta.1

Atunci când se dorește ca o fată să fie respinsă de un anumit băiat sau în general de băieții din

sat , ritualul culegerii mătăgunei este următorul : fetele stau cu spatele la mătrăgună și spun următorul

descântec :

Eu te iau,Pe cine te iau?Pe urât, nu pe plăcutNici pe văzut,Cine te-o luaSau te-o beaNumai cu dosu te-o vedeaCu fața ba.

Mătrăguna poate fi folosită și ca plantă medicinală , în vindecarea tusei, abceselor, hipofiziei.

Mircea Eliade afirmă că : ,, (...) mătrăguna este temută și respectată ca o plantă miraculoasă,

mult deasupra tuturor celorlalte. În ea sunt închise forțe extraordinare, care pot multiplica viața sau pot

ucide. Într-o oarecare măsură, deci mătrăguna este << iarba vieții și a morții>>.”2

3.6 Zmeul

Zmeul este un fel de balaur înaripat care chinuie femeile. Zmeul este un şarpe care a

înhiţit o piatră scumpă care este făcută de mai mulţi şerpi la un loc. El se poate identifica cu

Zburătorul. Zmeul sau Zburătorul face o fată să se îndrăgostească de el și o chinuie, prin

pişcături, muşcături sau sărutări brutale.

Pentru a scăpa de farmecul Zburătorului se adună opt feluri de buruieni care se pun în

apă neîncepută şi se descântă în felul următor :

Avrămească

1 Ibidem,p.216.2 Ibidem, p.232.

52

CristineascăLeuştean

Şi odoleanMătrăgună

Sânge de nouă fraţiIarbă ciută

Şi Mama-PăduriiCum se sparge târgul

(Cum se sparge oborul)Aşa să se spargă faptul

Şi lipturaŞi Zburătorul

Cum se răspândesc răspântiile,Aşa să se răspândească vrăjile

Şi lipituraŞi Zburătorul.1

Zmeul sau Zburătorul este ființa cea mai evoluată din triplicitatea șarpe-balaur-zmeu.

El poate sta până la 100 de ani fără a fi văzut de vreun om. El se naște din balaur căruia i-au

crescut aripi.

El nu mai este vrăjit de un solomonar, vrăjitor care avea influență asupra balaurului.

El se pare că nu mai este mesagerul iubirii unui tânăr care era solomonar, sau nu mai este cel

care prin intermediul solomonarului aducea ploaia sau grindina, așa cum se întâmplă cu

balaurii.

Ei au putere mai mare decât balaurii , ei nu mai sunt subordonați unui ființe

superioare, ei vin seara la fetele tinere pe care le chinuie fără a fi conduși de nimeni alcineva

decât de voința lor proprie.

3.7 Dansurile dionysiace

George Nițu precizează următoarele :

,, în această comuniune cu natura ce l-a generat găsim germenii dorinței de a înfrunta destinul prin trăirea clipei ce părea eternă. Această sete de absolut va naște dorința omului de a înfrunta vremelnicia. De aici va izvorâ << pasiunea lui irațională>> ce domină tragedia; prin această breșă supremația lui Apollo ia sfârșit, divinul seninătatea olimpiană făcând loc fără voia lor orfismului și dionysiacului ca expresii ale misterului ce învăluie sufletul omenesc.( ...). Această ruptură [ între spiritualitatea greacă și cea tracă; prima se manifestă prin apollinic, iar cea de a doua prin orfism și dionysiac] constituie o mărturie a ceea ce nu a putut fi asimilat complet de marea forță integratoare a spiritului grec”.2

1 Tudor Pamfile, Mitologia poporului român, vol 2, Vestala,București,2008, pp. 243-244.2 George Nițu, Elemnte de mitologie în creația populară românească, Albatros, București, 1988, p.42.

53

Din petrecerile închinate zeului Dionysos au luat naștere dansurile populare ,

strigăturile. Din categoria dansurilor populare cele ce s-au păstrat de-a lungul timpului avem

Călușarii și Ciuleandra.

Despre Călușari, George Nițu afirmă în Elemente ale mitologiei românești în creația

populară românescă :

,, călușul oltenesc, așa cum s-a arătat, este cel care poartă în sine cea mai aprigă furie a jocului, cea mai delirantă dezlănțuire de energie umană. Spectacolul este extraordinar, depăște, parcă, limitele omenescului. De unde încrederea sa în forțele tămăduitoare, supranaturale”.1

Călușarii trebuiau să țină cont de anumite reguli . Două reguli sunt foarte importante și pline de semnificații. Una din aceste reguli este cea care le interzice călușarilor să se uite înapoi . George Nițu consideră că această regulă este legată de pășirea lui Orfeu în Infern, pentru a-și recupera soția :

,, Interdicția de a se uita înapoi era urmarea unei experiențe tragice, prin care Orfeu a încălcat pactul încheiat în Infern, nefiind în stare să-și înfrângă dorința de-ași vedea iubita decât după ce va ajunge în lumea noastră și astfel în urma lui a rămas numai străfulgerarea de o clipă, umbra celei carei i-a fost soție- Euridice.2

Cea de a doua regulă este tăcerea pe parcursul jocului, care semnifică orfismul și

interdicția de a nu dezvălui neinițiaților cele petrecute la serbările închinate zeului Dionysos.

Tăcerea mai este marcată și de un călușar care poartă numele de mutul. Acesta

simbolizează tăcerea orfică, el având rolul de a păstra tainele jocului.

Din cadrul dansurilor dionysiace în proza fantastică a lui Mircea Eliade vom regăsi

prezența unuia din călușari numit Mutul. Mutul este prezent în nuvela 19 trandafiri .

Secretarul lui Anghel Dumitru Pandele discută cu la telefon cu secretarul său,

Eusebiu Damian despre Călușari și despre prezența unui personaj, Mutul și despre ritualul

tăcerii.

Acesta este un mod de a revela orfismul, la care se mai face referire  și în momentul

în care Laurian Serdaru, fiul lui Anghei Dumitru Pandele când se precizează că tatăl său

scrisese o piesă de teatru care se numea Orfeu și Euridice.

Anghel Dumitru Pandele îî dă instrucțiuni secretarului său prin care Eusebiu să

ajungă la acesta. Scriitorul îî spune secretarului său că va fi adus în locul în care acesta se află

de către un băiat care nu are voie să vorbească , deoarece el practică un ritual orfic, el

simbolic îl reprezintă pe unul din Călușari, cel care trebuia să vegheze asupra păstrării

ceremonialului Călușarilor :

1 Ibidem, p.58.2 Ibidem,p.55.

54

- N-am asistat, dar cunosc jocul. Adică, am văzut fotografii, am citit despre Călușari, am văzut câteva dansuri la cinematograf.

- Știi, deci, m-a interrupt nerăbdător, că în fiecare ceată se află un personaj care n-are voie să vorbească …

- Știu. I se spune ,, Mutul”- Exact, Mutul. Și acum, ascultă-mă bine. Îți pregătești o mică valizaă cu ce crezi că ai

nevoie pentru câteva zile.(...).Mâine după – amiază, probabil pe la 3.30- 4.00, va veni să te ia de-acasă-evident nu spui nimic Ecaterinei, îi spui că te duci pentru câteva zile la un prieten- va veni să te ia cu mașina un tânăr foarte brun. Va suna la ușă și va întreba de D-ta. Dar acestea vor fi singurele cuvinte pe care le vei auzi de la el(...). Tânărul nu va vorbi deloc în timpul călătoriei,pentru că, pentru diferite (prea complicate ca să ți le explic la telefon), în sfârșit, pentru anumite motive, pracrică un ritual al tăcerii... 1

-

3.8 Şarpele

Şarpele în mitologia românească a fost un om care a fost blestemat să ia această

formă. Există şerpi buni care protezează casa. El poate oferi oamenilor darul de a înţelege

limba animalelor ,pe cel al întineririi sau îmbătrânirii. Şarpele poate indica o iarbă specială de

înviere. Este recunoscător celui care îl salvează de la moarte,dar îi interzice salvatorului său să

povestească ce s-a întâmplat.2

Nuvela Șapele are ca temă centrală cuplul Adam-Eva şi respectiv împlinirea

destinului uman prin dragoste:

,, În credinţele populare, şarpele este un animal cu puteri magice, din multiplele sale

însuşiri o importanţă deosebită având stăpânirea exercitată asupratimpului, capacitatea de

metamorfoză şi transformarea în simbol erotic. Tot potrivit concepţiei populare, el poate

deveni un mesger al dragostei, acţionând prin vrajă asupra fetei la care este trimis”.3

,, Acest personaj [ Sergiu Andronic] , creionat parcă sub influenţa curentelor

avangardiste, preia prin fascinaţia erotică pe care o exercită asupra femeilor, simbolurile

şarpelui, în acest sens, putem vorbi chiar de o suprapunere om-şarpe.”4

Jocul din pădure propus de Andronic devine un mod de eliberare din convențiile

sociale și deschiderea către iubire.

Gheorge Glodeanu în Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade

deascoperă că ritualul chemării șarpelui de către Andronic, în nuvela omonimă își găsește

elemente comune cu basmele în care erau prezentați solomonarii, iscusiți vrăjitori și

conducători ai balaurilor.

1 Mircea Eliade, 19 trandafiri, Românul, București,1991,p.55.2 Gheorghe Glodeanu , Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, Dacia,Cluj Napoca, 2006, pp. 388-391.3 Mircea Eliade, Domnișoara Christina, Șarpele,Litera, București,2011, p.150.4 Ibidem, p150.

55

Înt-adevăr șerpii reprezintă doar prima ipostază a triadei șarpe- balaur- zmeu. Cum de

altfel zmeul este forma cea mai evoluată a balaurului. De altfel putem interpreta înt-un fel

diferit afinitatea lui Andronic pentru șerpi, și anume că șarpele este o ipostază a lui

Andronic :

Ritualul sau prestigitația trebuie efectuate << cât mai e timp>>, spune Andronic. Momentul prielnic vine o dată cu noaptea atunci când se ivește luna pe cer. Sub imperiul întunericului rațiunea adoarme, iar neverosimilul se transformă în certitudine. Spectatorii realizează în jurul lui Andronic un cerc magic în interiorul căruia el își desfășoară ritualul, experiența amintind de practicile oculte ale solomonarilor lui Vasile Voiculescu.1

Basmele românești povestesc nu numai balaurii care mânați de solomonarii

împrăștie ploaia, ci și tineri care au fost blestemați de o anumită persoană să fie ziua șarpe, iar

noaptea om. Cu deosebirea că Andronic este ziua om , iar noaptea șarpe.

Nuvela nu oferă un final clar care să explice adevărata natură a lui Andronic, ci

incifrează mai mult ceea ce cititorul a crezut că a putut descifra.

De altfel Andronic poate fi un zeu care are o dualitate om-șarpe, zeu decăzut la

condiția de muritor. Motiv pentru care se explică sentimentul pe care îl trăiește acesta când se

afla în pivniță, acel sentiment că a trăit cu mulți ani înainte de evenimentele petrecute și

prezentate nouă în acestă nuvelă.

3.9 Orfismul și dionysiacul

Orfismul și dionysiacul sunt două elemente proprii civilzației traco- dacice. Orfismul

este legat de numele prințului Ciconiei, pe numele lui Orfeu și care a trăit în secolul XIV î.

e.n. El a fost poet și cântăreț la liră și de asemeni adept al cultului lui Dionysos.

George Nițu în Elemente de mitologie în creația populară românească consideră că :

Dacă Prometeu apare în istoria umanității ca simbolul ei civilizator în sfera materială, Orfeu prin arta sa miraculoasă, apare ca civilizatorul, prin excelență, al omului, în sfera spirituală, îmblânzindu-i instinctele și ridicându-l pe aripile gândirii creatoare. Ceea ce a dorit Faust , eternitatea clipei, Orfeu a înfăptuit prin lira și cuvântul său înzestrat cu forțte atât de incantatoare, încât timpul se oprea în loc, încremenind ca și piatra ce se rostogolea, a lendarului Sisif. 2

1 Ibidem, p.152.2 George NIțu, Elemnte de mitologie în creația populară românească, Albatros, București, 1988,p.25.

56

Orfismul impunea tăcerea. Secretele tratamentelor medicale trace, serbările cât și

procesiunea închinată zeului Dionysos , care culmina cu banchetul dat în cinstea acestui zeu

trebuiau păstrate cu sființenie și niciodată revelate oamenilor neinițiți.

Orfismul este reprezentat de cântec, iar dionysiacul de dans, petrecere care trebuiau

trecute sub tăcere altfel acestea ar fi ajuns cunoscute de toți oamenii,iar cunoașterea

ceremonialelor nu era permisă decât celor care se ințiau în cultul dionysiac-orfic. Orfismul și

dionysiacul reprezintă întunericul și lumina, care există unul prin celălalt , o separare clară nu

mai poate fi făcută.

Deși antagonice ele definesc însăși spiritualitatea geto- dacilor care le-au

înțeles( aceste două concepte), un fel de armonie a contrariilor, deoarece dionysiacul și

orfismul nu se exclud, ci se definesc unul prin celălalt. Orfismul reprezintă credința în

nemurire,ideea înfruntării și a neacceptării destinului, care a condus ulterior la acceptarea lui

de către orfism și concretizată prin plăcerea vieții, trăirea clipei manifestată de dionysiac.

George Nițu în lucrarea Elemente mitologice în creația populară românească

concluzionează despre această existență de neseparat a dionysiacului și a orfismului :

Era firesc ca zeul bucuriei,Dionysos, să fie alături de Orfeu, zeul cântecului,într-o mitologie ce guverna viața și credința în nemurire a unui popor, faimos prin iscusință, îndrăzneală și vitejie.Cultura viței de vie pe teriyoriul Daciei, cultură vestită încă de pe timpurile lui Burebista. Reprezintă deci baza materială ce a generat, în plan simbolic al suprastructurii, o mitologie în care la loc de frunte se află Dionysos, zeul veșnicei renașteri și Orfeu, zeul muzicii, nelipsit de la ceremonialele dionysiace.

În proza fantastică a lui Mircea Eliade se fac dese referiri la aceste două concepte

proprii culturii traco- dacice. Un Orfeu decăzut este Gavrilescu, iar decăderea sa se petrece

pentru că refuză să se căsătorească cu Hildegard preferând să o ia în căsătorie pe Elsa. Din

cauza acesta el devine din posesor al acestui mit, un individ desacralizat deoarece acesta o va

uita pe Hildegard. Acestă uitare va fi exista până în momentul în care va bea cafea în bordeiul

țigăncilor.

Cafeaua îl va readuce înapoi la lumea profană și va realiza o legătură afectivă cu

trecutul lui cu Hildegard. El nu reușește să o salveze pe Euridice din Infern pentru că a comis

o greșeală prin faptul că s-a uitat în urma sa, ci pentru că acesta a refuzat să se mai

întâlnească cu cea care la nivel simbolic o reprezintă pe Euridice.Uitarea lui

Orfeu( Gavrilescu) a Euridicei( Hildegard) înseamnă moartea ei fără măcar să existe o

singură posibilitate de salvare a ei ,printr-un mod sau în altul.

57

3.10 Balada Miorița

Balada Miorița exprimă concepția poporului românesc în acceptarea destinului uman.

Ciobanul moldovean după ce află de la mioara năzdrăvană că ciobanul vrâncean și cel

ungurean voiau să îl omoare, nu dorește să impiedice propria sa moarte, ci îî comunică

mioarei ultimele sale dorințe.

În Miorița, moartea ciobanului se transformă într-o nuntă cosmică, ceea ce ne trimite

la ritualul funebru al fetelor sau băieților ,, nelumiți“, în care mireasa sau mirele ritualic este

reprezentat de un brad. Mircea Eliade în lucrarea De la Zamolzis la Genghis- Han vorbește

despre această moarte transfigurată într-o nuntă celestă : 1,

În Miorița universul întreg este transfigurat. Suntem introduși într-un cosmos liturgic, în care se săvârșesc Mistere( în sensul religios al acestui termen). Lumea se revelează<<sacră>>(...)

Moartea nu este considerată o simplă nuntă, ci o nuntă de proporții și structură cosmică. Balada revelează o solidaritate mistică între om și natură, care nu mai este accesibilă conștiinței moderne. Nu este vorba de un <<panteism>>, pentru că acest cosmos nu este

<< sacru>>prin el însuși, prin propriul mod de a fi, ci este sancționat prin participarea la misterul morții.2

Această acceptare a destinului o întâlnim în romanul Noaptea de Sânziene, unde

Petru Biriș moare în Beciurile Siguranței , el va recita Miorița când își simte sfârșitul.Petru

Biriș, profesor de filosofie este asemenea ciobanului din Miorița în ideea că arestarea și

moartea sa a fost provocată de o persoană pe care Biriș se aștepta mai puțin. La fel ciobanul

moldovean nu se gândea putea fi ucis de ceilalți ciobani.

Așa cum, balada Miorița prezintă acceptarea destinului hărăzit la naștetere de cele

trei ursitoare, Domnișoara Christina prezintă fuga de destin prin încercarea ei de a trăi,

destinul ei ( acela de a muri la vârsta de 20 de ani) la final se îndeplinește .

Se face trecerea de la neputința oamenilor de a înțelege fenomenul morții și

încercarea lor de a înfrunta destinul ( așa cum am văzut la Domnișoara Christina) până la

momentul în care destinul și respectiv moartea sunt acceptate ca un lucru firesc, se realizează

astfel o acceptare a destinului care se crede că nu poate fi schimbat de nimeni, deoarece acesta

îi este prezis de la naștere iar acesta nu poate să îl schimbe în vreun fel. Am văzut că Orfeu a

încercat să înfrunte destinul,iar neputința sa de a-și realiza această dorință îl va conduce la

resemnarea orfică ( cum am văzut că se petrece în balada Miorița).

1 Nelumit este un termen utilizat în folclorul românesc pentru a face referire la fetele sau băieții care au murit necăsătoriți.2 Mircea Eliade,De la Zamolxis la Genghis-Han, Humanitas, București,1995.

58

La nivel folcloric balada Miorița poate fi înțeleasă asemenea unui cântec de brad

pentru un fecior nelumit prin faptul că prezintă o moarte imaginată ca o nuntă cosmică ( la

care participă Soarele și Luna). Băiatului care moare necăsătorit este îmbrăcat în mire, iar

bradul devine la nivel simbolic, mireasa sa.

Acest fapt se petrece deoarece înmormântarea a survenit nu după nuntă, ci după ce s-a

petrecut ceremonialul natal. Etapa nunții este refăcută prin nunta simbolică care se

performează în cadrul ceremonialului funerar.

Balada Miorița reprezintă o nuntă despre care se vorbește și în Cântecul Bradului ,

variantă specifică pentru fata sau băiatul care nu au fost căsătoriți.

Bradul devine simbol al mirelui sau al miresei de care aceștia nu au avut parte

deoarece viața le-a fost curmată mult prea repede, așa că aceștia au sărit peste etapa nunții.

Această nuntă va fi refăcută simbolic în cadrul ceremonialului de înmormântare pentru a se

reface această ruptură din planul existențial.

În cadrul Cântecului de brad se spune că bradul a fost doborât de doi tineri și adus la

cel decedat, ca să slujească în cadrul ceremonialului ritual funebru. Bradul se identifică cu

persoana celui care a murit la tinerețe.

Se exprimă regretul de a-se fi născut și astfel viața să îîi fie curmată mult prea

devreme. Prin acest cântec se arată regretul pe care îl are comunitatea că băiatul sau fata au

părăsit lumea luminată( adică existența) pentru a pătrunde în țara fără milă( moarte).

Bradule, bradule,Cin’ ți-a poruncitDe mi-ai coborâtDe la loc pietrosLa loc mlăștinos,De la loc cu piatră

Aicea,la apă.1

Bradul deplânge faptul că a fost tăiat pentru a fi pus la căpătâiul celui decedat.

George Nițu în lucrarea Elemente mitologice în creația populară românească, rearcă

următoarele referitor la Miorița și nunta despre care se vorbește în această baladă:

Doborârea bradului se desfășoară după un ritual ce-l înfioară și-l face pe cel jertfit morții să exclame cuvintele înduioșătoare ca într-un bocet.Plânsu bradului exprimă în fond durerea tinereții secerate de coasa morții neașteptate:

Eu dacă știamNu mai răsăream

1 George Nițu, Elemente mitologice în creația populară românească, Albatros, București,1988p.105.

59

Eu de-aș fi știutN-aș mai fi crescut.1

3.10 Inițierea în tainele morții

Exemplul cel mai potrivit ne este dat de nuvela La Țigănci. Gavrilescu eșuează în

încercarea sa de a descoperi țiganca, iar în momentul în care acesta iese din acel spațiu și

revine în lumea reală poate constitui momentul zorilor din ceremonialul funebru, adică

echivalează cu momentul pregătirii pentru înmormântarea propriu zisă, care are loc după trei

zile.

Găsirea Hildegardei reprezintă momentul în care se performează Cântecul mare, ca

funcționează ca o inițiere al celui decedat , prin intermediul acestuia se spune că cel dalbul de

pribeag2 poate să ajungă la casa cu streașina rotată ( simbol al colectivității), pe ce drum să o

ia ( pe drumul drept) care e calea bună pe care să o urmeze. Hildegard îl conduce pe

Gavrilescu prin țara fără milă, rolul ei este asemenea cu animalele ( vidra,lupul)care în

Cântecul mare îl ajută pe cel decedat în călătoria sa în împărăția de dincolo, unde nu mai

există milă și nici dor ca în lumea noastră.

Sugestiile morții sunt prezente peste tot în această nuvelă. Căldura de afară face aluzie

la focurile infernului, nucul de a cărui umbră este vrăjit Gavrilescu face trimitere la eventuala

moarte a personajului.

Ratarea probei la care îl supun fetele( grecoiaca, evreica, țiganca) corespund în basme

cu tăierea capului voinicului care a cutezat să ia parte la astfel de ințieri. Acest fapt este

precizat des în basme, voinicii care nu pot face față probelor impuse sfârșește în acest fel.

Inițierea în mit , în recunoașterea acestuia era de fapt rezultatul probei care i-a fost dată lui

Gavrilescu spre îndeplinire.

Eșecul său în recunoașterea mitului și încercarea sa de a trăi în spațiul profan( cafeaua

pe care o bea funcționează ca un refuz de accepta elementul sacru care i – se revela). Prin

intermediul cafelei el își rememorează trecutul, el își amintește de iubita sa Hildegard pe care

a părăsit-o pentru a –se căsători cu alcineva. Băutura îl trezește la realitate iar fetele îl

blesteamă ca o dată ce se va întoarce în lumea reală să nu mai poată fi acceptat de aceasta și

astfel să se îndrepte spre moarte.

1 Ibidem.p.1062 Dalb de pribeag se numește în folclor persoana decedată pentru că rostirea numelui aceluia reprezenta pentru oameni un tabú. O dată cu dezvoltarea societății numele celui decedat va fi precizat în ritualurile funereare

60

Hildegard devine un înger al morții care îl conduce pe Gavrilescu pe drumul fără

întoarcere ( adică pe drumul spre moarte), ea devine călăuza sa în marea călătorie pe care

acesta o întreprinde, ea are grijă ca acesta să ajungă la drumul dinainte stabilit.

3.10 Concluzii

Mare parte a prozei eliadești pune accent pe miturile indiene și greco-romane.

Predominante vor fi miturile care tratează tema androginului și cea a ieșirii din timp pentru

regăsirea tărâmului nevăzut Shambala , cum vom constata că se întâmpă în nuvela Secretul

doctorului Honigberger sau proiectarea într-un timp anterior , cum vom vedea în Nopți la

Serampore .

În acest roman(Nopți laSerampore) personajele centrale, trei europeni vor lua contact

cu India de acum 150 de ani, sau aceeași situație a ieșirii din timp se petrece și în 12.000 de

capete de vite, unde Iancu Gore se va reîntoarce cu 20 de ani în urmă pentru a se refugia într-

un adăpost de teama bombardamentelor aeriene. Ulterioar va afla că oamenii din acel adăpost

au murit pentru că locul în care se adăpostiseră aceștia fusese și el bombardat.

În funcție de raportarea la mit putem realiza următoarea clasificare: personaje

purtătoare de mituri (Oana, , Lena, Fărâmă,Zamfira) dar și ele asemenea societății în care

trăiesc au pierdut o mare parte a apanajului lor mitologic și personaje desacralizate,care au

pierdut elemenetul sacru( Gavrilescu,Borza, Anghel Dumitru Pandele), iar acest lucru se

descoperă prin faptul că aceștia acuză o neînțeleasă amnezie, reflex al pierderii sacrului.

Deosebit de importantă în cercetarea noastră devine prezența în proza fantastică a

mitului, care este studiat la istoria religiilor, important pentru imposibilitatea noastră de a

diferenția substratul mitic din aceasta. Datorită acestui fapt vom discuta pe parcursul acestei

lucrări despre noutatea fantasticului mitologic.

Vom constata un fapt deosebit de important din prezentarea vieții lui Mircea Eliade și

anume că deși interesat de proza fantastică nu renunță la aceasta în detrimentul istoriei

religiilor și nici la istoria religiilor în detrimentul prozei fantastice.

Un alt fapt trebuie precizat aici și anume că miturile românești sunt abordate în

continuare de către Mircea Eliade, deși în proza acestuia predominante sunt nuvelele ce

prezintă mituri ale altor culturi , fapt ce demonstrează că savantul deși preocupat de tot ce

înseamnă factorul sacru prin raportarea la mituri, rămâne încă interesat de miturile românești

și de felul în care acestea pot fi utilizate în proza sa fantastică.

61

Astfel că Mircea Eliade abordează problema orfismului ( în acest sens putem vorbi

despre ritualul tăcerii impus de acesta, dar și de personaje desacralizate care anterior au fost

reprezentări ale lui Orfeu )care își pierd cântecul sau care nu o mai recunosc pe Euridice , iar

în felul acesta posibilitatea de a -o salva pe aceasta este anulată de la bun început.

Orfeu care își pierde cântecul este reprezentat în proza fantastică de Adrian din

nuvela În curte la Dionis, cea care va cânta în locul lui este Lena, iar în privința lui Orfeu care

o pierde pe Euridice, putem vorbi despre Gavrilescu care o părăsește pe Hildegard sau ne

putem referi la Anghel Dumitru Pandele care o uită pe actrița care ar fi jucat rolul lui

Euridice, într-o piesă scrisă de acesta, numită Orfeu în Infern.

În primul capitol vom explica modul prin care istoria religiilor și proza fantastică

devin inseparabile. Răspunsul este dat de integrarea mitului în universul fantastic.

În continuare vom explica concepția lui Mircea Eliade despre mit, așa cum o explică

acesta în lucrările sale teoretice deoarece evenimentele ce se petrec în proza fantastică nu vor

fi explicate în acel loc, singurul mod de a-le înțelege este acela de a ne raporta la studiile sale

teoretice. Vom examina teoria sa despre sacrul camuflat în profan și modul în care acesta

putea fi cunoscut de către oameni.

De asemenea vom încerca să analizăm modul în care sacralizarea unui anumit loc

are consecințe pentru omul arhaic, primitiv și modul în care este percepută căutarea unor

semne de către niște persoane inițiate, de către alți oameni cărora li se povestesc acele

evenimente.

Acesta este cazul anchetării lui Fărâmă, personaj din nuvela Pe strada Mântuleasa,

care prezintă povestea lui Iozi, Darvari care încercau să descopere o cale spre o altă existență,

modul de recunoaștere al intrării în acel spațiu este văzut cu neîcredere de către anchetatori.

În cel de al doilea capitol vom realiza o scurtă introducere în genul fantastic pentru a

putea înțelege factorii care contribuie la crearea unui nuvele sau roman fantastic.

Dintre cele mai importante elemente pe care o scriere trebuie să o aibă pentru a fi

inclusă în categoria fantasticului avem ezitarea cititorului și personajului participant la acțiune

între real și ireal, chiar putem ajunge la punctul în care aceștia confundă realitatea cu ficțiunea

și ficțiunea cu realitatea.

De asemeni importante în sfera fantasticului devin ștergerea limitelor dintre real și

ireal,chiar posibilitatea de a pătrunde într-un alt spațiu decât cel cunoscut și menținerea unei

atmosfere fantastice pe tot parcursul nuvelei sau romanului. Importantă devine în proza

fantastică existența factorului terifiant.

La Mircea Eliade vom constata că acesta se regăsește într-o oarecare măsură doar

în Domnișoara Christina, în celălalte nuvele ale sale, chiar și La Țigănci în care subiectul este

62

inițierea în moarte, sau Întoarcrea în rai, care tratează aceeași temă a morții înțeleasă aici ca

acceptare a destinului nu putem vorbi despre fantasticul terifiant.

Pentru a defini conceptul de fantastic ne vom raporta la modul în care acesta a fost

teoretizat de care Roger Callois, Rene de Solier, Howard Philips Lovercraft și Ţvetan

Todorov.

În continuare vom analiza fantasticul mitologic pentru a vedea felul în care

Mircea Eliade înțelege să plaseze miturile autohtone sau alogene în domeniul fantasticului.

Fantasticul mitologic dezvăluie doi poli aflați în opoziție și anume : o lume aflată la începutul

existenței sale ( Fărâmă din Pe strada Mântuleasa o denumește copilărie) , în opoziție cu o

lume care se află aproape de sfârșitul ei , anume lumea societăților moderne.

Aceasta din urmă îl determină pe individul purtător de mituri să nu mai aibă încredere

în lumea așa cum o cunoscuse el și să aibă dubii în privința persoanei sale și a idealurilor sale

care nu mai sunt conforme cu societatea modernă.

Am incerca să realizăm o asemănare între istoria religiilor și proza fantastică pentru

a înțelege că lumea arhaică a cărui exponent este Fărâmă se identifică în domeniul istoriei

religiilor cu momentul de beatitudine caracteristic primelor secole în care zeii creaseră lumea

și se retrăseseră în mediul celest, iar oamenii creați de ei trăiau și ei în pace și armonie și nu

uitaseră de divinitățile lor, pe care le slăveau aducândule jertfe periodic.

Cei care îl anchetează pe Fărâmă sunt reprezentanți ai oamenilor care s-au răsculat

împotriva divinităților, până la momentul în care nu au mai voit să creadă și au încetat să li se

mai închine și să le aducă ofrande.

Acei oameni au început să uite de elementul sacru , care le era anterior indispensabil

în viețile lor, astfel că au început să uite care era sensul existenței lor și s-au desacralizat până

într-atât încât nici poveștile care înfățișau o lume aidoma ca cea a începuturilor nu mai poate

să îi atragă în nici un fel.

Fantasticul mitologic are în vedere revelarea sacrului și a modului în care un

asemenea eveniment care dezvăluie o hierofanie( o izbucnire a sacrului) îl poate schimba pe

cel care intră în contact cu aceasta.

Gavrilescu în urma pătrunderii La Țigănci devine străin în lumea sa, constatarea îl

face să se întoarcă înapoi în acel loc, iar greșirea drumului îl conduce pe acesta la iubita sa

Hildegard, care devine un înger al morții și care trebuia să îl conducă în pădure, care este

simbol al colectivității, acolo se află casa în care locuiau laolaltă sufletele oamenilor decedați.

În capitol trei am vorbit despre elementele ce compun mitologia românească și

anume șerpi, balauri, zmei, iele, ursitoare, strigoi, stafii, uriași, mătrăguna, tinerețea veșnică,

legenda Mioriței (asumarea morții), moartea ca ințiere.

63

De asemeni am vorbit despre orfism, un ritual al tăcerii al de daco- geto- tracii care

practicau ritualurile dionisiace.Reminiscențe ale orfismului putem constata în dansul

călușarilor, despre care am vorbit în subcapitolul legat de Iele, în scopul de a explica modul în

care acesta funcționa ca ritual magic .

În ceea ce privește mătrăguna am constatat că această plantă poate fi folosită ca o

plantă care dacă este folosită de o fată, aceasta va fi plăcută de un anumit băiat sau poate fi

folosită cu scop negativ și anume de a aduce unei fete disprețul băieților din sat, de exemplu

ea poate să nu mai fie chemată la horă și astfel să rămână nemăritată.

După cum am văzut în capitolul despre mătrăgună și puterile ei, cea care performeză

un ritual în vederea unei eventuale căsătorii este Oana, care se va căsători cu băiat care i-a fost

sortit, dar nu înainte de a trece prin destule peripeții care să o conducă la viitorul ei soț.

Credința despre stafii are la bază ideea că persoanele care au murit pot fi văzuți de

anumiți , acestea au murit într-un anumit loc și sunt obligați să bântuie acel loc până își vor

găsi liniștea. Ele pot proteja acel loc de oamenii care vor să distrugă acel loc, dar pot fi și

spirite rele care vor să sperie oamenii care se află pe se găsesc la răspântii sau în alte locuri

unde stafiile au obiceiul să se întâlnească. Iancu Gore, din 12.000 de capete de vite ia contact

cu niște stafii, cu care el vorbește, dar care nu vor să îi răspundă.

În poveștile de mitologie românească ni se spune despre zmeu că este etapa cea mai

evoluată a șarpelui, el este un balaur cu aripi, el încearcă să facă fetele să se îndrăgostească,

într-un fel în care le chinuie.

Oamenii denumesc boala cauzată de zmeu lipitură, care aceștia îl denumesc Zburător.

Cea care s-a suferă de o asemenea boală i se spun descântece și se face un leac care conține

plantele : Avrămească, Cristinească, Leuştean, odolean, Mătrăgună, Sânge de nouă fraţi, Iarbă

ciută, Şi Mama-Pădurii.

Balaurul este un șarpe care a stat ascuns șapte și o sută de ani, timp în care a crescut

în grosime. Ei sunt vrăjiți de un solomonar, care este conducătorul lor, în scopul de a aduce

ploaia sau grindina. Ei pot permite unor oameni care îi ajută pe aceștia să înțelegă graiul

animalelor prin intermediul unei pietre magice.

Ei sunt invocați în descântecele de dragoste de către băieții care vor ca o anumită

fată să se îndrăgostească de ei. În proza fantastică vom vedea chiar la începutul nuvelei

Șarpele un astfel de descântec în care este invocat balaurul care provine din șarpe pentru a-i

aduce băiatului fata de care acesta era îndrăgostit.

Șarpele la rândul său a fost ințial un om care s-a transformat în șarpe. Sub această

formă îl regăsim în nuvela Șarpele. Andronic este solomonarul care îl folosește pe șarpe

pentru a-o aduce pe Dorina, fata de care Sergiu Andronic se îndrăgostise. Dacă ne raportăm

64

la basmele românești, Andronic este cel care noaptea trebuie să îmbrace pielea de șarpe, iar

ziua este om.

Ielele sunt trei fete care pedepsesc oamenii care muncesc de ziua lor, adică de

Sânziene( 24 iunie), sau pe băieții care se întrec cu ele în cântec sau dans. Ele sunt închipuite

ca trei fete extrem de frumoase, iar cel care le privește înnebunește, iar cel care le vede pe cer

( trei luminițe pe cer) și vorbește în acel timp poate chiar să nu mai poată vorbi, iar cel care se

mișcă când le vede poate să tremure din mâini sau picioare fără voia sa.

Ele danseză pe la răspântii , iar locul rămâne ca ars după ce acestea au plecat de

acolo. Oamenii consideră acel spațiu un loc rău așa cum ne informează Ernest Bernea în

lucrarea sa numită Cadre ale gândirii populare românești .Simbolul ielelor apare suprapus

peste Ursitoare, exact ca în basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte de Petre

Ispirescu în nuvela La Țigănci.

Gavrilescu în momentul în care nu reușește să o recunoască pe fata care era țigancă ,

este prins în jocul ielelor și nu mai poate reveni la existența reală, fapt ce îl determină să se

întoarcă în acel loc( la țigănci) și să accepte moartea cauzată de neputința sa de a indeplini

proba inițiatică.

Proba ințială în condițiile ghicirii fetei ar fi însemnat că acesta putea să se bucure de

cântecul și dansul fetelor, chiar ar fi putut cânta alături de ele, dacă ținem cont că acesta

recunoaște la un moment dat că avea fire de artist, sau ar fi putut să le cânte fetelor la pian, iar

ele să îî danseze lui, ținând cont că acestea erau Ielele.

Ursitoarele sunt trei fete care cunosc destinul uman. Ele vin a treia zi de la nașterea

copilului pentru a-le spune mamei și moașei, prin intermediul visului care este destinul

copilului nou- născut. Ursitoarele apar în roman Noaptea de Sânziene,unde Irina spune că

Spiridon Vădastra a fost cel care i-a fost ei ursit, la fel aceasta( aceeași Irina) îî spune Ioanei

că ursitul ei este Ștefan Viziru.

Cea de a doua afirmație o găsim imposibilă deoarece Ștefan Viziru se îndrăgosește de

Ileana și începe astfel să se îndoiască de iubirea pentru soția sa, Ioana. Moartea Ioanei în

timpul bombardării Bucureștiului sprijină acastă idee.

Ștefan Viziru o va căuta pe Ileana, fapt ce se aseamănă cu poveștile în care fata îl

caută pe băiatul sortit pe întreg pământul și dincolo de el fără să îl găsească , până când

aceștia se regăsesc.

Uriașii sunt acele ființe supranaturale și care atingea înălțimi impresionante. Ei au

existat pe pământ înaintea oamenilor, fiind exterminați în timpul Potopului sau au fost închiși

într-o stâncă din cauză că deveniseră foarte răi și ajunseseră să facă rău primilor oameni. Oana

65

din Pe strada Mântuleasa ajunge să aibă o statură de uriaș( 2,45 metri) din cauza faptului că

bunicul ei a fost blestemat de către un turc.

Strigoiii sunt acele ființe care vor să trăiască în existența reală omorând alți oameni,

în sensul că aceștia sugeau sângele altor persoane pentru a putea tăi. Ei nu sunt morți , nici vii,

ei pendulează între lumea reală și cea a oamenilor decedați.

Christina este strigoul care deși nu mai aparține lumii reale, ea vrea să continuie să

trăiască pe pământ asemenea unui muritor. Ea va suge sângele membrilor familiei sale pentru

a – l face pe Egor să se îndrăgostească de ea.

Ea nu acceptă propria sa moarte , propriul destin. Ea încearcă să trăiască prin

Simina, fetița de nouă ani maturizată înainte de vreme și care va deveni confidenta Siminei.

Simina poate comunica cu mătușa sa decedată devenită strigoaică .Simbolic ea

reprezintă fuga de destin, dorința de a-l înfrunta, așa cum în mitologia traco-geto- dacă, Orfeu

va înfrunta destinul și va coborâ în Infern pentru a-o aduce înapoi pe soția sa, Euridice, însă

acesta nu va reuși deoarece încalcă interdicția de a nu se uita înapoi.

Aceeași neputință de înfruntare a destinului este întâlnită și în Domnișoara Christina,

unde Egor o va ucide pe Christina prin înfigerea unui țăruș în inimă.

Așa cum Domnișoara Christina reprezintă fuga de destin, în opoziție, balada Miorița

prezintă ideea acceptarii destinului conform căruia omul nu poate scăpa de ce i-a fost ursit.

Această concepție( cea din balada Miorița) ilustrează ideea sorții neclintite asemenea

celor ce i-au fost ursite nou- născutului de moira Athropos, cunoscută în mitologia

românească ca cea mai mică din ursitoare al cărei nume este Moartea.

Balada Miorița prezintă credința în destinul implacabil, ciobanul moldovean va avea

parte de o nuntă cosmică, o valorificare pozitivă a morții.El își va accepta destinul, nu va

încerca să îi prindă pe ciobanii care au vrut să îl omoare pentru a-i fura oile.

Este vorba în această baladă despre resemnarea în fața morții, a destinului care nu

putea fi schimbat de nimeni. Credința în ursită completează simbolistica baladei. Soarta nu

poate fi schimbată prin voia omului.Balada Miorița poate fi explicată prin raportare la

Cântecul bradului,unde mireasa rituală a feciorului nelumit este bradul.

Se va încerca recuperarea etapei intermediare și anume nunta care nu a mai fost făcută

deoarece moartea tânărului a survenit înainte de vreme,recuperare care se va face prin

intermediul acestui ceremonial funebru, astfel că ordinea firească să nu fie alterată de

evenimentul nefericit ce îl constituie decesul tânărului.

Orfismul reprezenta un ritual al tăcerii în care se ascundeau de ochii celor neinițiați

anumite ceremoniale date în cinstea zeului Dionysos, zeu trac, împrumutat de greci și inclus

66

ulterior în pantheonul grec, ca simbol al vinului, al petrecerilor, al nașterii , morții și

regenerării naturii o dată cu venirea primăverii.

Ceremoniilor dionysiace erau însoțite de cântece și jocuri. De aici provin jocuri

precum Călușarii, care a fost descris în capitolul legat de Iele, deoarece scopul magic, de

vindecare al acestui dans l-ar fi putut face pe Gavrilescu să nu se îndrepte spre moarte, ar fi

putut să îl aducă înapoi la existență. Se crede că o dată ce se execută dansul Călușarilor, cel

bolnav își poate reveni.

Așa cum La Țigănci reprezintă o inițiere în tainele morții pentru Gavrilescu,

călătoria sa spre post-existență poate fi înțeleasă prin raportarea la cântecul mare, care

funcționează pentru dalbul de pribeag ca un îndrumar pentru ca cel decedat să ajungă la

finalul călătoriei sale.

Sugestiile morții se regăsesc la tot pasul de la căldura înăbușitoare de afară care face

trimitere la infern,la nucul la care se adăpostește Gavrilescu datorită temperaturii mult prea

ridicate de afară, care la rândul lui simbolizează moartea.

Hildegard, îngerul morții devine pentru Gavrilescu spiritul călăuzitor așa cum în

Cântecul Mare întâlnim vidra și lupul care ajută dalbul de pribeag să treacă peste ape și prin

păduri. Sugestia că aceasta( Hildegard) urmată de Gavrilescu traversează pădurea face

trimitere la acest cântec funebru, care funcționează ca o ințiere pentru cel decedat în misterele

morții.

Mitul nemuririi și al tinereții veșnică l-am întâlnit în Les troi grâces, când Frusinel

mărturisește prietenilor doctorului Aurelian Tătaru că acesta îi administrase un ser care o

făcea să fie tânără o jumătate de an , cealaltă jumătate fiind bătrână, profesorul Dominic Matei

după ce a fost trăznit începe să întinerească, dar în cazul lui totul pare că fusese doar un vis.

Zamfira din Pe strada Mântuleasa și Laurian Serdaru din 19 tradafiri puteau deveni când

tineri când bătrâni.

Acest fenomen se numește variația vârstelor și reprezintă un mod de a dezvălui

prezența sacrului, care apare de cele mai multe ori degradat în societatea modernă. Frusinel,

Dominic Matei, Zamfira și Laurian Serdaru nu pot fi veșnic tineri , cum nici Făt- Frumos din

basmul Tinerețe fără bătrânețe nu poate dobândi tinerețea veșnică .

Tinerețea veșnică nu la mai este posibilă lui Frusinel, Zamfira și celorlalți deoarece

omul a pierdut această capacitate de a fi mereu tânăr în momentul în care s-a depărtat de la

elementul sacru.

Notițele lui Dominic Matei din Les trois grâces revelează faptul că primii oameni

( Adam și Eva) au fost pedepsiți să uite modalitatea prin care propriul lor corp se poate

regenera singur și în felul acesta le este negată posibilitatea de a fi nemuritori și veșnic tineri.

67

Prin intermediul anamnezei Dominic Matei consideră că această cunoaștere a auto-

regenerării celulare este refăcută.

Acesta va face un astfe lde ser care i-l va administra lui Frusinel, dar rezultatul nu

este cel așteptat,efectul serului nu este unul total , deoarece miturile există într-o lume

desacralizată care au condus la pierderea valențelor care ar fi putut face mitul reconsoscibil,și

de asemeni mai există o a doua explicație, greșeala înfăptuită de primii oameni are drept

consecință imperfecțiunea metodei care trimite la tinerețe și nemurire.

Credința în tinerețea veșnică și în nemurire apare pe fondul orfismului și reprezintă

revolta și neacceptarea de către oameni a existenței efemere , deoarece cei care practicau

ritualurile orfico- dionysiace credeau în faptul că ființa umană este nemuritoare și de aceea

refuzau să accepte destinul și se revoltau împotriva lui.

Despre această neacceptare a morții am vorbit în subcapitolul despre strigoi, când ne-

am reverit la personajul Domnișoara Christina din nuvela omonimă. Ea se consideră o ființă

care poate înfrunta destinul, poate iubi un muritor deși i-a fost sortit să moară împușcată de

vechilul de la moșia sa.

Ea crede că poate sfida viața prin faptul că a murit în urmă cu 20 de ani și moartea

pentru că încearcă să trăiască prin sângele pe care îl bea de la cei care fac parte din familia sa

și în parte de la animale. Destinul său se împlinește deși aceasta nu îl acceptă. Ea este omorâtă

a doua oară de chiar persoana de care era îndrăgostită( Egor Pașchievici), la fel cum se

întâmplase cu vechilul , în urmă cu 20 de ani.

Această neacceptare și fugă de destin se va transforma ulterior în resemnarea

orfică , care va fi completată de încercarea oamenilor de a trăi viața cât mai intens ca și cum

fiecare clipă ar fi ultima pe care aceștia ar mai trăi-o .

Această filosofie în care fiecare clipă este unică este determinată de asimilarea de

către orfism a spiritului sărbătorilor dionysiace, care îl celebrau pe zeul Dionysos, simbol al

veseliei, al petrecerii, și al viței de vie.

Cele două concepte orfismul și dionysiacul atât de proprii spiritualității dace se vor

completa reciproc, din momentul în care revolta împotriva destinului exprimată atât de clar

prin încercarea lui Orfeu de a se duce în Infern pentru a –o recupera pe Euridice se va

transforma în resemnare în fața destinului .

Destinul se spune că îî este dat omului la naștere și care nu poate fi schimbat în nici

un fel de nici un om sau ființă supranaturală( cum am văzut în cazul Christinei din nuvela

Domnișoara Christina.

68

Nimeni nu poate înfrunta destinul așa că rezultatul este resemnarea în fața morții,

deoarece orice se naște trebuie să se sfârșească într-n fel, orice început are și un capăt,viața nu

poate exista în afara morții, cum nici întunericul fără lumină .

La fel cum întunericul și lumina nu pot exista una fără cealaltă , așa și orfismul nu

poate exista și nici nu poate fi înțeles decât prin raportare la dionysiac.

Dionysiacul simbolizează lumina, existența care se compunea din cântece și jocuri

care erau închinate zeulului Dionysos. Orfismul reprezintă întunericul , resemnarea cu

destinul, cu propriul sfârșit al existenței pe pământ.

Până atunci( adică până la sfârșitul vieții) devine un lucru extem de important să

trăim fiecare clipă la maximă intensitate ca și cum aceea ar fi ultima clipă pe care o mai avem

de trăit și de accea trebuie să ne bucurăm de ea până în ultimul moment al existenței noastre.

Bibliografie :

Opere:

69

1.Eliade, Mircea, Nouăsprezece trandafiri, Românul, Bucureşti,1991.

2.Mircea Eliade, Proză fantastică, volIII, Pe Strada Mântuleasa, Editura Fundaţiei Culturale

Române, Bucureşti,1991.

3.Eliade, Mircea, Proză fantastică, vol.IV, Les troi graces, editura Fundației culturale române,

București,1991.

4 Eliade, Mircea, Noaptea de Sânziene, Univers enciclopedic, București,1999.

5.Eliade, Mircea, Domnişoara Christina;Şarpele, Litera, București,2011.

Studii critice :

1.Bernea, Ernest, Cadre ale gândirii populare românești,Cartea românească, București,1985.

2.Ovidiu Bârlea, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,

Bucureşti,1976.

3.Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Litera, Chișinău, 1998

4. Dicționarul explicativ al limbii române, Istitutul de Lingvistică din Bucureşti,Editura

Academiei Socialiste România,Bucureşti, 1984.

5.Eliade, Mircea,Aspecte ale mitului , Univers, Bucureşti, 1978.

6.Eliade, Mircea,Sacrul şi profanul,HumanitasBucureşti,1995.

7. Eliade, Mircea, Mefistofel şi androginul, Humanitas, Bucureşti,1995.

8. Eliade, Mircea, Istoria ideilor și credințelor religioase,

70

8. Glodeanu, Gheorghe, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, Dacia,Cluj

Napoca, 2006.

9.Handoca, Mircea, Mircea Eliade. Câteva ipostaze ale unei personalități protetice, Minerva,

București, 1992.

10.Micu, Dumitru, Scurtă istorie a literaturii. II, Perioada interbelică; Perioada contemporană,

Iriana, Bucureşti, 1995

11.Nițu, George,Elemnte de mitologie în creația populară românească, Albatros, București,

1988.

12.Piru, Alexandru,Istoria literaturii de la început până astăzi,Univers,Bucureşti,1981.

13. Simion, Eugen,Mircea Eliade: un spirit al amplitudinii, Demiurg, Bucureşti,1995.

14. Simion, Eugen, Sfidarea retoricii, Jurnal german. Vol I, Cartea românească,

Bucureşti,1985.

15. Ştefănescu, Alex, Istoria literaturii contemporane: 1941-2000, Maşina de scris, Bucureşti,

2005.

16.Todorov, Ţvetan, Introducere în literatura fantastică, Univers, Bucureşti, 1973.

17.Vărăreanu, Teofana Livia, Evoluţia prozei fantastice româneşti, Alma Mater, Bacău, 2013

18. Pamfile, Tudor, Mitologia poporului român, vol 1- 2, Vestala,București,2008.

B.Articole

1. Anca Narcisa Leizeriuc „Recunoaşterea sacrului la Mircea Eliade şi noutatea fantasticului

mitologic”, în Text şi discurs religios, Iaşi, nr.3/ 2011, pp.521-529.

71

72

73