Lexic comun / Lexic specializat General Lexicon ... · Specificitatea lingvistic ă a metonimiei...

1

ANALELE UNIVERSITĂŢII “DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI FASCICULA XXIV

ANUL IV, NR. 1 (5), 2011

Lexic comun / Lexic specializat General Lexicon / Specialized Lexicon Lexique commun / Lexique spécialisé

EDITURA EUROPLUS 2011

2

Facultatea de Litere, Universitatea « Dunărea de Jos » din Galaţi Analele Universităţii « Dunărea de Jos » din Galaţi, Fascicula XXIV Lexic comun / Lexic specializat (LC / LS) REDACTOR-ŞEF Doina Marta BEJAN COLEGIUL ŞTIINŢIFIC: Angela BIDU-VRĂNCEANU (Universitatea din Bucureşti), Jean-Claude BOULANGER (Université de Laval, Canada), Grigore BRÂNCUŞ (Academia Română), Gheorghe CHIVU (Academia Română), Alexandra CUNIŢĂ (Universitatea din Bucureşti), Stelian DUMISTRĂCEL (Universitatea „Al.I.Cuza“, Iaşi, Doctor Honoris Causa al Universităţii “Dunărea de Jos”, Galaţi), Ana GUŢU (ULIM, Republica Moldova), Amélie HIEN (Université Laurentienne, Sudbury, Ontario, Canada), Denis LEGROS (Université Paris VIII, Franţa), Elena PRUS (ULIM, Republica Moldova), Marius SALA (Academia Română Doctor Honoris Causa al Universităţii “Dunărea de Jos”, Galaţi), Lucia WALD (Universitatea din Bucureşti), Rudolf WINDISCH (Universitatea din Rostock, Germania) COLEGIUL REDACŢIONAL: Ionel APOSTOLATU, Mihaela CÎRNU, Gabriela DIMA, Maria EGRI, Cătălin ENICĂ, Virginia LUCATELLI, Floriana POPESCU, Daniela ŢUCHEL, Angelica VÂLCU, Oana Magdalena CENAC – Book reviews editor, Anca GÂŢĂ – Administrator de site web designer EDITORUL SERIEI LC / LS: Doina Marta BEJAN REDACTORI RESPONSABILI AI NUMĂRULUI CURENT: Doina Marta BEJAN, Oana Magdalena CENAC, Maria EGRI Seria LC/LS este accesibilă celor interesaţi prin schimb interbibliotecar asigurat de Biblioteca Universităţii « Dunărea de Jos » din Galaţi, la adresa : Universitatea « Dunărea de Jos » din Galaţi, str. Domnească, nr.47, Galaţi, Cod poştal 800008. România Telefon: +40-236-460476 Fax: +40-236-460476 TEHNOREDACTARE ŞI TIPĂRIRE : Editura EUROPLUS e-mail: [email protected] ISSN 1844-9476

3

„La langue fonctionne synchroniquement et se constitue diachroniquement”

(Eugeniu Coşeriu)

DESCRIERE ŞI ISTORIE ÎN STUDIUL LEXICULUI

DESCRIPTION AND HISTORY IN THE STUDY OF THE VOCABULARY

DESCRIPTION ET HISTOIRE DANS L’ÉTUDE DU LEXIQUE

5

CUPRINS/ CONTENTS / SOMMAIRE TERMINOLOGIE / TERMINOLOGY/ TERMINOLOGIE Angela BIDU-VRĂNCEANU ....................................................................................................... 11 Diacronia în terminologie The Relevance of Diachrony in Terminological Work La diachronie en terminologie

Ludmila HOMETKOVSKI............................................................................................................ 24 Terminologia şi dicţionarele terminologice: geneză şi evoluţie Terminology and Terminological Dictionaries: Origins and Evolution La terminologie et les dictionnaires terminologiques: genèse et évolution

Ana GUŢU .......................................................................................................................................... 31 Diacronia structurală a câmpurilor terminologice – cazul domeniului referenţial „telecommunications » The Structural Diachrony of Terminological Fields - Telecommunications La diachronie structurale des champs terminologiques - le cas du domaine référentiel « Télécommunications »

Felicia DUMAS.................................................................................................................................. 51 Aspects diachroniques de quelques termes orthodoxes français Diachronic Aspects of Some French Orthodox Terms Termeni ortodocşi francezi: aspecte diacronice

Gabriela STOICA ............................................................................................................................. 61 Aspecte diacronice ale lexicului afectivităţii Diachronic Aspects of the Affective Vocabulary Aspects diachroniques du lexique de l’affectivité

Svetlana KRYLOSOVA, Valentin TOMACHPOLSKI......................................................... 72 Pour une histoire officielle et officieuse du mot oficioz et ses dérivés: contacts linguistiques franco-russes Official and Officious History of the Word Ofitsioz and its Derivatives: French-Russian Language Contacts O istorie oficială şi oficioasă a cuvântului oficioz şi a derivatelor sale: contacte lingvistice franco-ruse

Ana-Maria BOTNARU.................................................................................................................... 82 Trei termeni arboricoli generici – lemn, copac şi pom Three Arboreal Generic Terms- Lemn, Copac şi Pom (Wood, Tree, Fruit-Tree) Trois termes arboricoles génériques – lemn, copac şi pom (bois, arbre et arbre fruitier)

Dorina CHIŞ-TOIA, Alina-Dana VIŞAN.................................................................................. 87 Termeni matematici folosiţi în Banat (1886-1918) Mathematical Terms Used in Banat (1886-1918) Termes du domaine des mathématiques utilisés dans la région de Banat (1886-1918)

Aude WIRTH-JAILLARD.............................................................................................................. 94 Des sources pour appréhender le lexique dans sa dimension diachronique durant le Moyen Âge, les documents comptables Medieval Sources in Understanding the Diachronic Dimension of the Lexicon. Accounting Documents

6

Surse medievale pentru înţelegerea dimensiunii diacronice a lexicului din Evul Mediu: documentele contabile

Mª Teresa QUEVEDO................................................................................................................... 103 Lexique thermal comme reflet des changements socio-culturels The Thermal Lexicon, a Reflection of Socio-Cultural Changes Lexicul termal din perspectiva schimbărilor socio-culturale

Amélie HIEN.................................................................................................................................... 112 Migration des termes : description de quelques trajectoires à partir du domaine de la santé en julakan Migration of Terms: Description of Certain Directions in the Medical Domain in Julakan Migraţia termenilor: descrierea unor direcţii din limbajul sănătăţii în limba julakan Adina CHIRILĂ .............................................................................................................................. 118 An Aspect of the Greek Influence on Antim Ivireanul’s Early Activity in Wallachia Un aspect de l'influence grecque sur l'activité précoce d'Antim Ivireanul dans les Pays Roumains Un aspect al influenţei greceşti asupra începuturilor activităţii lui Antim Ivireanul în Ţara Românească FRAZEOLOGIE/ PHRASEOLOGY/ PHRASÉOLOGIE

Nicoleta PETUHOV ....................................................................................................................... 125 Sens pierdut, sens regăsit : despre trecerea cuvintelor şi permanenţa expresiilor Meaning Lost, Meaning Regained: on the Elapse of Words and Permanence of Expressions Sens perdu, sens retrouvé: sur l’évanouissement des mots et la permanence des expressions

Liviu GROZA................................................................................................................................... 132 Despre terminologiile ştiinţifice din perspectiva frazeologiei Scientific Terminologies from a Phraseological Perspective Sur les terminologies scientifiques de la perspective de la phraséologie

Roxana CIOLĂNEANU ................................................................................................................ 135 Dinamica sintagmelor terminologice în limbajul de marketing The Dynamics of Complex Phrases in Marketing Language La dynamique des syntagmes terminologiques dans le langage de marketing SEMANTICĂ/ SÉMANTIQUE/ SEMANTICS Cristinel MUNTEANU ................................................................................................................. 145 Câteva precizări referitoare la conceptul de « semnificat » în viziunea lui Eugen Coşeriu Some Remarks on the Concept of “Signifié” in Coseriu’s Linguistic Theory Quelques précisions concernant le concept de “signifié ”dans la vision de Eugenio Coseriu

El Mustapha LEMGHARI............................................................................................................ 153 Les innovations sémantiques : le paradigme historico-cognitif Inovaţiile semantice: o paradigmă istorico-cognitivă Semantic Innovations: a historical and cognitive paradygm

7

Elena FUIOREA............................................................................................................................... 167 Antonymy in the Romanian Military Language Antonimia în limbajul militar românesc L′ antonymie dans le langage militaire roumain

Sanda MARCOCI ........................................................................................................................... 173 La spécificité linguistique de la métonymie des nombres dans le discours publicitaire Linguistic Specificity of Numbers Metonymy in the Advertising Discourse Specificitatea lingvistică a metonimiei numerelor în discursul publicitar FORMAREA CUVINTELOR/ WORD BUILDING / FORMATION DES MOTS Stelian DUMISTRACEL............................................................................................................... 181 Un nume de impozit inventat de Creangă: DINŢĂRIT. An Imaginary Tax Term in the Writings of the Romanian Writer Ion Creangă: DINŢĂRIT Un nom d’impôt inventé par l’écrivain roumain Ion Creangă: DINŢĂRIT

Claudia PISOSCHI......................................................................................................................... 188 The Suffix –Ate in English. A Diachronic View Sufixul –ate în limba engleză. O privire diacronică Le suffixe –ate en anglais. Une approche diachronique

Mariana VÂRLAN.......................................................................................................................... 196 Formaţii adjectivale recente derivate cu sufixele -izat, -at, -it Recent Adjectival Formations Derived Using the Suffixes -Izat, -At, -It Des formations adjectivales récentes dérivées avec les suffixes -izat, -at, -it LEXIC ŞI CULTURĂ/VOCABULARY AND CULTURE/ LEXIQUE ET CULTURE

Gabriela DIMA................................................................................................................................ 205 Giving Names to Flowers. A Cross-Cultural Perspective A da nume florilor. O abordare interculturală. « Donner des noms’’ aux fleurs. Une approche interculturelle

Sofia DIMA ...................................................................................................................................... 211 La koine coloniale latine de la Gaule romaine The Koiné Colonial Latin of Roman Gaul Aspectul koiné colonial al latinei din Galia romană

Mustapha GUENAOU .................................................................................................................. 221 Les mots et les choses de la maison arabo-musulmane de Tlemcen: approche diachronique The Words and Things from the Arab-Muslim House of Tlemcen : a Diachronic Approach Cuvinte şi lucruri din gospodăria arabo-musulmană din Tlemcen: perspectivă diacronică

Valeriu BĂLTEANU ...................................................................................................................... 229 Terminologia divinaţiei populare româneşti: acţiunea Romanian Folk Divination Terminology: the actions La terminologie de la divination populaire roumaine: actions

8

Mădălina STRECHIE..................................................................................................................... 233 Câteva consideraţii etimologige, fonetice şi lingvistice ale lui A. T. Laurian în Foaie pentru minte, inimă şi literatură Some Etymological, Phonetic and Linguistic Considerations of A.T. Laurian in Foaie pentru minte, inimă şi literatură [Paper For Mind, Heart and Literature] Quelques considérations étymologiques, phonétiques et linguistiques de A. T. Laurian en dans le journal Foaie pentru minte, inimă şi literatură [Feuille pour la raison, le coeur et la littérature]

Petru IAMANDI.............................................................................................................................. 241 The Politicization of Language Norm Politizarea normelor lingvistice La politisation des normes linguistiques

Lavinia NĂDRAG .......................................................................................................................... 247 O analiză a limbajului maritim An Analysis of Maritime Language Une analyse du langage maritime RECENZII/BOOK REVIEWS /COMPTES RENDUES Doina Marta BEJAN....................................................................................................................... 259 Roxana CIOLĂNEANU, Terminologie specializată şi interdisciplinaritate în marketing, Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2011. 338 p.

Oana Magdalena CENAC ............................................................................................................ 262 Lorena Deleanu, Gabriela Dima, Daniela Sorcaru, English – Romanian Dictionary for Mechanical Engineering, Volume I A-M, Volume II N-O, Bucharest The Didactic and Pedagogical Publishing House, 2009, 1431 pages; (Hardback)

Maria EGRI....................................................................................................................................... 264 Felicia DUMAS, L'orthodoxie en langue française. Perspectives linguistiques et spirituelles, Casa Editoriala Demiurg, Iaşi, 2009, 194 p.

Oana Magdalena CENAC ............................................................................................................ 267 Rodica ZAFIU, 101 cuvinte argotice. Viaţa cuvintelor, editura Humanitas, Bucureşti, 2010, 380 p.

Virginia LUCATELLI .................................................................................................................... 270 Alexandra VRĂNCEANU, Quelques aventures de l’« ekphrasis » dans la fiction contemporaine, Editura Universităţii din Bucureşti, 2011, 238p. MEMENTO ...................................................................................................................................... 273 Doina Marta BEJAN.............................................................................................................. 273/275 În lumea valorilor / Dans le monde des valeurs Doina Marta BEJAN.............................................................................................................. 278/281 Rememorări / Recalling ABSTRACTS.................................................................................................................................... 285 NOTES ON THE CONTRIBUTORS ...................................................................................... 293

9

TERMINOLOGIE

TERMINOLOGY

TERMINOLOGIE

11

Angela BIDU-VRĂNCEANU Universitatea din Bucureşti, România

DIACRONIA ÎN TERMINOLOGIE

0.1 Interesul actual crescând pentru terminologie determină mai multe interpretări care trebuie precizate. Sensul curent în diferite perioade, începând cu secolul al XIX-lea este „sumă a termenilor”, în general sau dintr-un anumit domeniu. Celălalt sens, prezent mai ales în studii actuale, priveşte o disciplină ştiinţifică, care are două orientări, după cum obiectivul este o normare precisă a termenilor dintr-un anumit domeniu (disciplină numită terminologie cognitivă, normativă sau „internă”, notată T1, v. A. Bidu-Vrănceanu 2007: 20-23) sau o altă orientare, care descrie din punct de vedere lingvistic termenii stabiliţi de T1 (numită terminologie descriptivă sau „externă”, notată T2, v. A. Bidu-Vrănceanu 2007: 23-25). Interpretarea terminologiei ca disciplină lingvistică nu este făcută cu fermitate decât în unele dicţionare de specialitate (DSL 2005: 535, spre deosebire de DFN 2006/2009:287). Există însă numeroase lucrări care se preocupă de metodele şi obiectivele descrierii lingvistice a termenilo r(v. discuţia în această privinţă la A.Bidu-Vrănceanu 2007: 103-155 şi 2010). Este interesant de remarcat că într-un dicţionar românesc de la sfârşitul secolului XIX (Costinescu 1870), terminologia apare cu sensul „ştiinţă a termenilor, a zicerilor tehnice(subl.n.)”.

Diacronia (concept lingvistic modern, stabilit în opoziţie cu sincronia) presupune un studiu evolutiv al limbii, efectuat fie prin „descrieri exclusive, reprezentabile pe axa succesiunii”, fie ca „sumă a sincroniilor succesive” (DSL 2005: 170), adică un studiu comparativ al uneia sau mai multor sincronii.

Terminologia normativă (A. Bidu-Vrănceanu 2007: 20-23) sau cognitivă (G. Drăgan 2010: 1-6) are un caracter sincronic obligatoriu, condiţionat de codificarea termenilor dintr-un anumit domeniu, la un moment dat, pentru a realiza o comunicare specializată eficientă şi rapidă.

Terminologia descriptivă, preponderent lingvistică, ca obiective şi metode folosite admite implicit perspectiva diacronică atunci când îşi propune stabilirea originii şi a modului de formare a termenilor (M. T. Cabré 1998: 159-164; L. Depecker 2002: 9) sau când se introduc detalii social-istorice (F. Gaudin 2003: 205-247). Teoretic însă, se consideră că terminologia se ocupă „mai curând (subl.n.) de sincronie” (M. T. Cabré 1998: 73). Analiza conceptual-semantică a termenilor admite o perspectivă diacronică, ca posibilitate de a stabili „tipare generale de modificare a sensului specializat” (L. Depecker 2002: 165-166), având importanţă „istoria termenilor” pentru „analiza soluţiilor reţinute” (id.:8) şi pentru a arăta cum „în diferite domenii de experienţă s-au constituit limbile de specialitate”(ibid.18).

0.2 În lingvistica românească, relaţia dintre terminologie şi diacronie a apărut sub forma unor descrieri efective ale termenilor din anumite domenii. Ne vom referi numai la câteva lucrări (N. A. Ursu 1962, Gh. Chivu 1980-1981; A. Bidu–Vrănceanu 2010: 31-73 şi A. Toma 2010: 73-99), elaborate la distanţe remarcabile în timp. Compararea principiilor adoptate şi a rezultatelor obţinute în aceste lucrări interesează mai ales când au fost analizate aceleaşi domenii: agricol (N. A. Ursu şi A. Bidu-Vrănceanu) lingvistică (Gh. Chivu şi A. Bidu-Vrănceanu), matematică (N. A. Ursu, Gh. Chivu şi A. Toma), geografie (N. A. Ursu, Gh. Chivu, A. Toma).

12

Etapele avute în vedere sunt sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX (N. A. Ursu şi Gh. Chivu) şi secolele XIX şi XX (A. Bidu-Vrănceanu şi A. Toma). Sursele pe care s-au bazat analizele sunt, în cazul primilor doi autori, textele existente care au contribuit la constituirea unor domenii, iar pentru secolele XIX şi XX s-a procedat la o comparaţie a dicţionarelor şi a textelor. Obiectivele lingvistice ale analizelor diferă în oarecare măsură. De la importanţa acordată mijloacelor de exprimare a termenilor (origine, tip de împrumut sau calc şi alte modalităţi, v. N. A. Ursu) s-au introdus treptat şi alte aspecte: analiza reprezentărilor conceptual-semantice şi a relaţiilor de sens, a rolului contextelor şi a mijloacelor sintactice în desemnarea sensului specializat (Gh. Chivu, A. Bidu-Vrănceanu, A. Toma).

Corelat cu principiile terminologiei actuale, putem considera că modalităţile de analiză lingvistică a termenilor au evoluat în ultimele patru-cinci decenii, că se poate vorbi de o diacronie a studiilor terminologice. Principiile actuale complexe de investigare a terminologiilor au fost anticipate de Gh. Chivu în anii 1980-81, când lucrări reprezentative nu apăruseră (lucrările M. T. Cabré, ale lui L. Depecker sau F. Gaudin datează din anii 1990-2000). Cu precădere se impune atenţiei analiza conceptual-semantică, fundamentală pentru constituirea unui domeniu şi rolul definiţiei pentru a aprecia statutul de termen specializat (v. Gh. Chivu 1980: 119-120 – geografia; 1981 II: 55-56 - lingvistica; 1981-III: 142 - matematica; 1981 IV: 222, 230 - medicina). De asemenea, analiza relaţiilor semantice, privind raportul dintre monosemie şi polisemie ca o dovadă a desemnării riguroase univoce a sensului specializat (Gh. Chivu 1981 III: 147) sau identificarea unor serii sinonimice pentru acelaşi concept, situaţie caracteristică unor faze de început, când nu s-a impus un termen (v. Gh. Chivu 1981 II: 122; 1981 III: 139-140, 144-145) reprezintă direcţii de cercetare actuală în terminologie (A. Bidu-Vrănceanu 2007: 31-37, 2010:146-147). De asemenea, analiza structurilor sintactice, efectuată de Gh. Chivu 1980-81 pe marginea textelor din diferite domenii anunţă importanţa studierii textuale şi contextuale, direcţie terminologică foarte actuală (v. volumul Mots, termes, ... 2006).

Aplicarea unei grile lingvistice unitare de analiză a unor terminologii din domenii diferite (Gh. Chivu 1980-81, A. Bidu-Vrănceanu 2000: 85-176; 2007: 203-249; 2010), care permite caracterizarea comparativă obiectivă se poate susţine, nu numai practic, ci şi ca direcţie teoretică. Identificarea specificului evolutiv al terminologiilor româneşti de la sfârşitul secolului XVIII până în prezent va reţine câteva aspecte: evoluţia domeniilor şi a subdomeniilor sub aspectul formării şi relaţiilor dintre ele (1), mobilitatea expresiei şi a conţinutului termenilor din diferite domenii (2) şi tendinţele caracteristice pe etape în evoluţia terminologiilor româneşti (3).

1. Existenţa unor domenii şi/sau subdomenii (aspect fundamental într-o comunicare specializată) este consemnată la sfârşitul secolului XVIII şi în prima parte a secolului XIX la nivelul unor texte specializate (v. N. A. Ursu 1962; Gh. Chivu 1980/81) din matematică, lingvistică, geografie, medicină, agronomie, fizică, chimie, filozofie. Se apreciază că în aceste texte existau la sfârşitul secolului XVIII „terminologii specifice” (Gh. Chivu 1981: 112). Dezvoltarea (sub)domeniilor s-a continuat în secolul al XIX-lea prin contribuţia şcolilor de diferite tipuri, a societăţilor ştiinţifice, a unor publicaţii specializate (v. I. M. Stefan şi Ed. Nicolau 1981). Analizele de detaliu ale mai multor terminologii arată însă că relaţia dintre un domeniu şi subdomeniile lui prezintă diferenţe în funcţie de sfere ale cunoaşterii, pe de o parte şi, pe de altă parte, în funcţie de primele forme de manifestare. Altfel spus, la sfârşitul secolului XVIII şi în secolul al XIX-lea, în unele

13

cazuri exista domeniul cu subdomeniile lui (1.1), iar în altele, dezvoltarea s-a făcut de la subdomenii, cu o ierarhizare treptată în domeniu (1.2).

1.1 Textele de gramatică de la sfârşitul secolului XVIII arată că termenul reprezenta domeniul, cu subdiviziuni clare precum fonetica, ortografia, sintaxa („sintaxis”) şi etimologia (cu sensul de morfologie, v. Gh. Chivu 1981 I: 52-53).

Considerarea gramaticii ca domeniu divizat de la început în subdomenii se impune de-a lungul secolului al XIX-lea (v. şi A. Bidu-Vrănceanu 2010: 49-73). Este ilustrativă definiţia dată de Laurian şi Massim 1871-76: „părţile gramaticei” sunt „ortoepia, ortografia, sintaxa, lexicografia”. Alte surse (Diaconovici 1902) prezintă o ierarhie conceptuală precisă a domeniului, gramatica fiind considerată o „disciplină filologică”, în relaţie cu linguistica „sciinţa care cercetează natura, originea şi evoluţia graiului omenesc şi raporturile de înrudire dintre diferite limbi”, pe o treaptă superioară, mai complexă fiind filologia „ştiinţa limbei, literaturei şi artei unui popor cult” (ibid.). Statutul de domeniu al gramaticii este precizat prin indicarea subdomeniilor: „părţile principale ale gramaticii sunt fonologia, morfologia, sintaxa” (ibid.). Definirea riguroasă ca ştiinţă se face şi prin precizarea metodelor proprii de cercetare şi prin o serie de distincţii conceptuale care s-au impus ulterior: „poate studia o limbă în prezent” sau „o limbă într-o perioadă istorică, urmărind schimbările prin care a trecut” (ibid.). Prezentarea gramaticii la sfârşitul secolului XIX ca un domeniu cu subdomenii este susţinută şi de textele ştiinţifice din acea perioadă (L. Şăineanu 1870, 1890) care încadrează gramatica şi lingvistica în categoria ştiinţelor sociale pentru că „limba este un reflex al societăţii” (L. Şăineanu 1890:6-8). Ca un domeniu vechi, bine constituit, gramatica (lingvistica) îşi continuă evoluţia şi diversificarea specializării în subdomenii, L. Şăineanu anticipând acest lucru: „ştiinţa limbei (subl. n.) e încă departe de a se fi constituit în întregimea ei, ba încă unele din ramurile sale (subl. n.) sunt abia în punctul de formaţiune” (L. Şăineanu 1887: 13). De altfel, L. Şăineanu a contribuit direct la specializarea domeniului prin crearea subdomeniului numit semasiologie sau semantică (ibid.), cu aplicaţii încă actuale la limba română şi la alte limbi (ibid: 414-426). Textele lui Şăineanu de la sfârşitul secolului XIX conţin numeroase distincţii conceptuale păstrate până în prezent, cum ar fi: semnificaţiune/ sens, sensul cel expres (sensul lexical) / sensul cel ascuns (sensul gramatical) (L. Şăineanu 1887: 8). Se fac discuţii despre terminologie, ca „sumă a termenilor” (v. A.Bidu-Vrănceanu 2010: 57-59). Chiar dacă interpretările termenilor menţionaţi au variat în timp, odată cu evoluţia domeniului, existenţa acestor termeni într-o perioadă de început a ştiinţei româneşti este importantă.

Evoluţia domeniilor şi a subdomeniilor lingvistice produsă de la sfârşitul secolului XVIII, în secolul XIX până în prezent a continuat. Distincţii riguroase ale ierarhiei ramificaţiilor sunt însoţite de o tendinţă de specializare (v. DSL 2005) şi chiar de hiperspecializare în cadrul unor subdomenii. Este remarcabilă în acest sens tendinţa de hiperspecializare în sintaxa actuală, care îşi afirmă evoluţia şi independenţa prin concepte, metode şi termeni noi (v. A. Nicolae 2010: 99-103), apropiind lingvistica de „ştiinţele tari”.

Este interesantă compararea domeniului lingvisticii, manifestat global, cu ramificaţii încă de la sfârşitul secolului XVIII cu un alt domeniu, cel al medicinii. Analiza unor texte medicale (v. Gh. Chivu 1981 IV: 222) arată existenţa domeniului cu unele subdomenii, dar acestea au delimitări parţiale la nivel conceptual, fără denumirile care s-au impus ulterior (id.): „părţile corpului” (pentru anatomie), „afecţiunile” (pentru patologie), „tratarea bolilor” (pentru terapeutică) (ibid.). Desemnarea unor concepte care s-au impus ulterior se face prin sintagme sau perifraze transparente (care nu s-au păstrat însă): „boalele cele din afara trupului”,

14

„boalele mădulărilor corpului”, „boalele stomahului”, ”boalele pieptului”. Evoluţia remarcabilă a medicinei, mai ales sub anumite ramuri ale ei s-a produs în a doua jumătate a secolului al XIX-lea printr-un salt atât la nivelul expresiei, cât şi al conţinutului, condiţionat de factori extralingvistici remarcabili (v. I. M. Stefan şi Ed. Nicolau 1981).

1.2 Un domeniu consacrat ca cel al matematicii arată o impunere pornind de la sfârşitul secolului XVIII, cu subdomeniul aritmeticii, ca matematică elementară (Gh. Chivu 1081 III: 139-147) la ştiinţele matematice actuale, caracterizate prin explozia subdomeniilor (A. Toma 2010: 77-78).

Textele apărute la sfârşitul secolului XVIII şi în prima parte a secolului XIX arată ezitări în ce priveşte denumirea, utilizând mai multe sinonime: „aritmetica sau socoteala”, „învăţătura socoatei sau aritmetica” (Gh. Chivu 1981 III: 139-140) sau „învăţătura numerelor sau calculatorul” (N. A. Ursu 1962: 93-94). Denumirile paralele pentru acest subdomeniu indică o etapă de început, cu o terminologie insuficient impusă.

Tot la sfârşitul secolului XVIII şi în primul deceniu din secolul XIX se constată apariţia subdomeniilor algebră şi trigonometrie, insuficient delimitate, caracteristică a „fazei începuturilor” (N. A. Ursu 1962: 97). Ideea este susţinută şi de sinonimia altor denumiri: trigonometria sau „învăţătura unghiurilor şeţe” (N. A. Ursu 1962: 93, 97).

Dezvoltarea şcolii, prezenţa unor personalităţi ca Gh. Asachi şi Gh. Lazăr la mijlocul secolului XIX impun domeniul matematicii cu subdomeniile lui aritmetica, algebra, geometria, trigonometria (N. A. Ursu 1962: 101, 111) şi cu o terminologie „relativ bogată” (id.), care a fost însă în mare parte înlocuită. Existenţa ierarhiei subdomeniilor în ansamblul domeniului este confirmată de dicţionare de la sfârşitul secolului (Laurian şi Massim 1871-76): „algebra, geometria sunt părţi ale mathematicei”, „mathematica fiind „pură” şi „applicată”. Deşi se apreciază că în secolul XIX, matematica dispunea de o „terminologie relativ bogată” (N. A. Ursu 1962: 111), aceasta diferă de cea impusă în evoluţia ulterioară, iar ezitările terminologice se menţin la sfârşitul secolului: „algebra e scientia matematica care se occupă cu operaţionile fundamentali, numită şi Aritmetica generale şi Analytica, de alţii tradussă prin Calcului cu littere, de alţii restrânsă la artea de a deslega ecuationi” (Laurian şi Massim 1871-76).

1.3 Agricultura/agronomia prezintă o dinamică diferită a relaţiei dintre subdomenii şi domeniu. Se consideră că la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX se profila numai subdomeniul „culturii plantelor şi cerealelor”, insuficient specializat faţă de ştiinţele naturii (N. A. Ursu 1962: 43-49). Tangenţe cu alte domenii, precum economia sunt consemnate de denumirea „cereale-marfă” (N. A. Ursu id.). Nivelul inferior de dezvoltare a domeniului agricol în secolul XIX, cu o terminologie „săracă” este apreciat şi în funcţie de numărul mic de neologisme pentru a desemna termeni specializaţi (id.).

Analiza terminologiei agricole sub aspect conceptual-semantic, corelat cu factorii extralingvistici de evoluţie arată că, într-adevăr domeniul s-a dezvoltat treptat (N. A. Ursu 1962: 39-53; I. M. Stefan şi Ed. Nicolau 1981: 153; A. Bidu-Vrănceanu 2010: 33-34). Alte subdomenii se profilau în textele de la mijlocul secolului XIX, desemnate prin perifraze fără denumirile corespunzătoare impuse mai târziu: „învăţătura pentru prăşirea pomilor” (pentru pomicultură), „învăţătura despre cultura sau creşterea frăgarilor şi a viermilor de mătase” sau „creşterea gândacilor de mătase” (pentru sericicultură) (N. A. Ursu 1962: 44, 48, 52).

Dezvoltarea subdomeniilor care s-au grupat în secolul XX sub numele de „ştiinţe agricole” s-a făcut treptat şi continuu. Dicţionarele din prima jumătate a

15

secolului XX (DLR-seria veche-1913, C-A 1926) dau o definiţie simplă: „lucrarea pământului, munca câmpului” şi sinonimul (ieşit din uz în prezent) plugărie. DLR face distincţie între „agricultura mare” sau „agricultura şesurilor” şi „agricultura mică” sau „agricultura dealurilor”(pentru care s-au impus termenii de viticultura, pomicultura). Rezultă tendinţa de specializare a unor subdomenii, dar cu ezitări terminologice în denumirea lor.

Explozia subdomeniilor din domeniul agricol se constată în a doua jumătate a secolului XX, cum rezultă din dicţionarele specializate mai ales (Dicţ. Agr. 1979, Dicţ. şt. sol. 1977). Alături de subdomeniile profilate anterior, din punct de vedere conceptual se dezvoltă altele, cu denumiri acceptate de coduri naţionale şi internaţionale şi cu statut de discipline independente: cultura plantelor de câmp, legumicultura, pomicultura, viticultura, apicultura, sericicultura, avicultura, zootehnia, pedologia (care dezvoltă numeroase subdiviziuni), fitotehnia, agrochimia ş.a.(v. A. Bidu-Vrănceanu 2010: 33-36).

Evoluţia domeniului agricol în secolele XIX şi XX arată o mişcare în două sensuri: de la unul sau mai multe subdomenii, existente rudimentar şi insuficient diferenţiat până relativ târziu (a doua jumătate a secolului XIX) la ansamblul lor denumit mult mai târziu ştiinţe agricole (agronomice). Secolul XX, mai ales a doua lui jumătate, înregistrează însă nu numai tendinţa de reunire într-un domeniu amplu, ci şi tendinţa opusă de dezvoltare a altor subdomenii şi ramuri, prin hiperspecializare. Rezultă că analiza evolutivă a relaţiei dintre un domeniu şi subdomeniile lui este relevantă pentru complexitatea problemei, contribuind la identificarea specificului unor terminologii şi la identificarea formelor diferite de specializare.

1.4. Analizele efectuate arată că în secolul XIX existau numai anumite domenii, că unele aveau subdiviziuni clare (matematica, lingvistica), iar, în alte cazuri, specializarea s-a făcut pornind de la subdomenii, ierarhizarea în domeniu făcându-se mai târziu. Într-o etapă superioară, actuală în mai multe domenii (chiar şi în cele în care s-a pornit de la subdomenii), se constată o subdivizare maximă a subdomeniilor şi ramurilor ca formă de hiperspecializare. Relaţia dintre domeniu şi subdomenii este o formă de a urmări diacronic specializarea, aspect fundamental în studiul terminologiilor şi, în timp, procesul se dovedeşte a fi complex şi circular.

2. Originea şi evoluţia cuvintelor constituie obiect al cercetării diacronice,

modificările în timp privind atât expresia sau formele (2.1), cât şi schimbările de sens (2.2). Termenii fiind şi ei unităţi lexicale, pot fi supuşi aceloraşi tipuri de analiză, în studiile lingvistice avute în vedere fiind predominant primul aspect. Mai exact, evoluţia laturii conceptual-semantice, fundamentală în terminologie a fost luată în consideraţie în mai mică măsură în analiza lexicului specializat românesc.

2.1 Pentru caracterizarea începuturilor terminologiilor româneşti s-a pus accentul pe analiza surselor externe, a originii termenilor, a formelor de împrumuturi (propriu-zise sau calcuri); în mai mică măsură, s-au semnalat sursele interne („împrumuturi” din limba comună sau alte formaţii româneşti).

Un aspect relevant din punctul de vedere al evoluţiei, menţionat cu precădere în studiile privind începuturile terminologiilor româneşti (N. A. Ursu, Gh. Chivu) priveşte distincţia formelor care s-au pierdut ori înlocuit în terminologiile actuale, faţă de cele care s-au păstrat (v., de exemplu, N. A. Ursu 1962: 93; Gh. Chivu 1981 II: 48-49, 50-53; III: 140). La modul general, s-ar putea constata că, în unele domenii, precum lingvistica sau agonomia, mulţi termeni s-au păstrat ca formă, suferind însă o remarcabilă evoluţie conceptual-semantică (v. la 2.2). În alte (sub)domenii, precum aritmetica, medicina, geografia, cea mai mare a termenilor atestaţi în

16

primele texte specializate nu mai corespunde formelor actuale. Pentru înlocuiri de termeni trebuie urmărită selecţia în timp făcută într-o serie sinonimică din perioada începuturilor, situaţie constatată în denumirea aritmeticii (v. la 1 sau Gh. Chivu 1981 III: 140, 144-145 ), în geografie (Gh. Chivu 1980 I: 116-117), în gramatică (Gh. Chivu 1981 II: 122).

Analiza textelor specializate din diferite domenii de la sfârşitul secolului XVIII arată, în general, ponderea majoră a împrumuturilor, multe calchiate. Originea împrumuturilor este condiţionată, mai ales în cazul traducerilor, de locul de provenienţă al originalului şi de cel în care a apărut textul românesc (N. A. Ursu 1962: 99-100, 111); Gh.Chivu 1981 II: 47-49, 53; III: 140). Originile termenilor din aceste texte sunt greceşti, slavoneşti, ruseşti, germane sau latine (id.), cu preponderenţă reprezentaţi prin calcuri ((ibid.). Spre mijlocul secolului XIX, mai ales în Muntenia apar împrumuturile romanice (franceze), înlocuind formele mai vechi (N. A. Ursu 1962: 107-108, 111).

În secolul XX se extind formele latino-romanice sau de alte origini, iar exprimarea neologică ajunge în unele domenii predominantă. Este remarcabilă din acest punct de vedere pedologia, unde terminologia este în exclusivitate neologic străină (v. Dict. şt. sol.), reprezentând o formă de codificare riguroasă. Tot din punctul de vedere al preferinţelor diferite în timp sub aspect etimologic se remarcă terminologia sintactică actuală (v. A.Nicolae 2010: 99, 103, 109).

În ce priveşte modalităţile de expresie a termenilor, se remarcă utilizarea în aritmetică, încă de la sfârşitul secolului XVIII, a unor semne grafice specifice, păstrate până astăzi (Gh. Chivu 1981 III: 144-145).

Din unele analize de ansamblu privind evoluţia formelor termenilor specializaţi (N. A. Ursu 1962: 114-124) rezultă variaţia în timp a condiţiilor de impunere, normare codificare, în corelaţie cu factori extralingvistici care au făcut ca în epoca actuală acest aspect să ocupe un loc central în terminologie.

2.2 O altă modalitate de exprimare a termenilor specializaţi, interesantă din mai multe puncte de vedere, inclusiv diacronic, priveşte „împrumuturile” din lexicul comun. Numeroşi termeni din diferite domenii au dezvoltat de la cuvinte şi sensuri din lexicul comun sensuri specializate, care, din a doua jumătate a secolului XIX, s-au impus treptat până în prezent, reprezentând o tendinţă specifică aceastei perioade (v. A. Bidu-Vrănceanu 2010: 68-69, v. exemplele termen, artă, ştiinţă).

Din altă perspectivă, relaţia dintre impunerea unor forme din lexicul comun faţă de cel specializat s-a semnalat în primele texte specializate sub aspectul terminologiei savante şi a celei populare (Gh. Chivu 1980-1981). În aceste cazuri, evoluţia terminologică a însemnat selecţia unei variante sau a unor termeni care s-au impus în timp. În acelaşi timp, este interesantă observaţia privind absenţa unei terminologii populare în domenii precum gramatica la sfârşitul secolului XVIII (Gh. Chivu 1981: 46, 53), ceea ce reprezintă o formă de specializare, de circuit închis în ce priveşte utilizatorii, cel puţin la un moment dat.

Formarea de termeni prin specializarea unor cuvinte şi sensuri din lexicul comun nu trebuie considerată o deficienţă. Din acest punct de vedere, aprecierea terminologiei agricole la sfârşitul secolului XVIII şi în prima parte asecolului XIX ca „săracă”, având puţini termeni cu caracter şiinţific (N. A. Ursu 1962: 41, 48) pentru că utilizează numeroşi termeni cu circulaţie în limba comună (plug, sapă, grapă, a ara, a săpa, îngrăşământ ş.a.) nu reprezintă argumente în defavoarea specializării domeniului. Asemenea afirmaţii sunt bazate numai pe exprimarea termenilor (mai ales prin neologisme) şi neglijează latura conceptual-semantică. Analiza unor termeni de acest fel (v. şi câmpie, semănat, recoltă, plug ş.a., A. Bidu-Vrănceanu 2010: 36-39) prin raportarea în ierarhia conceptuală a domeniului şi

17

definiţiile date (v. Dicţ. Agr.) arată o specializare strictă. Specializarea acestor unităţi ca terminologice rezultă şi din textele de la mijlocul secolului XIX, confirmată şi de unele dicţionare din acea epocă sau din prima jumătate a secolului XX. Rezultă că în unele (sub)domenii agricole trebuie acceptată continuitatea (stabilitatea) formelor (şi numai parţial a conceptelor), exemplele provenind mai ales din lexicul comun. Această continuitate până în prezent a unor termeni cărora li s-a respins statutul specializat în secolul XIX pentru că provin din lexicul comun este susţinută de codificarea strictă din dicţionarele specializate actuale (v. A. Bidu-Vrănceanu 2010: 39-42).

2..3 Studiul decalajului dintre planul expresiei şi planul conţinutului existent în cazul unor termeni este unul dintre aspectele importante privind diacronia în terminologie. Studiile existente au constatat că la sfârşitul secolului XVIII şi în prima parte a secolului XIX concepte reprezentative, care şi-au dovedit stabilitatea şi continuitatea, nu aveau forme corespunzătoare (impuse astăzi), fiind utilizate perifraze sau alte denumiri. Un exemplu este desemnarea perifrastică a unor subdomenii agricole (v. şi la 1.), precum „cultura sau creşterea frăgarilor şi a viermilor de mătase”, corespunzător denumirii actuale de sericicultură, ş.a. (v. N. A. Ursu 1962: 42-48 ).

În domeniul lingvisticii, denumirea de morfologie s-a impus târziu. Gramaticile de la sfârşitul secolului XVIII (v. Gh. Chivu 1981: 50, 53-54) desemnau acest subdomeniu prin „etimologhia”. Dicţionarele de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX înregistrează termenul morfologie numai ca parte a anatomiei, păstrând desemnarea subdomeniului lingvistic prin etimologie ca „sciinţa formelor, împreună cu fonetica constituie partea etimologică a gramaticei” (Diaconovici 1902 la fel C-A. 1931). Spre deosebire de dicţionare, textele specializate din prima jumătate a secolului XX utilizează termenul morfologie în accepţia actuală (S. Puşcariu 1913/1974: 118, 1920-21/1974: 230, v. şi A. Bidu-Vrănceanu 2010: 59-60).

Alte „casete goale” din terminolgia lingvistică de la începuturile ei arată existenţa conceptului, desemnat printr-o perifrază în absenţa unei denumiri impuse ulterior (Gh. Chivu 1981 II: 59). Astfel, în Gramatica lui Eustatievici de la sfârşitul secolului XVIII este precis definită o relaţie semantică, fără termenul corespunzător (omonimie): „cuvintele ceale de schimbată însemnare şi de un fel de grăire” (id. 50, 59).

Şi în alte domenii, de exemplu cel al medicinei (v. Gh. Chivu 1981 IV: 224), numeroase concepte sunt desemnate prin perifraze sau sintagme: boalele stomahului, boalele pieptului.

Rezultă că pentru evoluţia terminologiei, analiza exprimării termenilor limitată la originea lor, deşi relevantă pentru anumite etape şi din anumite perspective lingvistice, trebuie completată cu alte aspecte, care permit caracterizări reale şi riguroase.

3. Aspectul conceptual-semantic este obiectivul principal al comunicării

specializate eficiente, importantă în orice tip de terminologie. Impunerea termenilor prin texte, dicţionare, nomenclatoare şi definiţii este valabilă la un moment dat, evoluţia realităţii şi a cunoaşterii aratând variaţii de interpretare şi de codificare (A. Bidu-Vrănceanu 2007: 32-34, 57). Atenţia acordată acestui aspect (numit mobilitate denotativă sau în alt fel) a fost în puţine cazuri explicită, raportul dintre tradiţie şi inovaţie (G. Pană-Dindelegan 1997: 5-12; A. Bidu-Vrănceanu 2010: 39-43, 66-70; A. Toma 2010: 78-83) nefiind propriu analizelor terminologice, care au fost cu precădere sincronice.

18

Contribuţia lingvisticii în semnalarea evoluţiei conceptual-semantice este foarte importantă atunci când termenul păstrează de-a lungul timpului acelaşi semnificant. Un exemplu de mobilitate denotativă în limitele aceluiaşi nume este analiză, termen ştiinţific de bază, prezent în numeroase terminologii. Nucleul dur al sensului specializat este reflectat de majoritatea definiţiilor, mai vechi sau mai noi. La începutul secolului XX, analiză era definit (Diaconovich 1902) ca „operaţie a cugetării, cu desfacerea unui întreg în părţile constitutive”, precizând că este „baza cercetării ştiinţifice”, cu aplicaţie şi ilustraţie în diverse ştiinţe: analisa gramaticală, analiza chemică, analiza spectrală. Tot în prima jumătate a secolului XX (DLR-seria veche 1913), se stabileşte relaţia cu sinteză, cu explicaţia filosofică a termenilor, dar, mai ales, se indică noi direcţii de aplicare, precizate sintagmatic: analiză spectrală, analiză logică, analiză literară, analiză psihologică. Mobilitatea denotativă remarcabilă a acestui termen ştiinţific fundamental este evidentă în a doua jumătate a secolului XX (DE, DEXI). Astfel, DE înregistrează mai întâi sensurile generale, atribuite filozofiei, urmate de sintagmele specializate repartizate pe domenii, cu înregistrări noi pentru fizică şi chimie (unde a avut dintre primele atestări): analiza armonică, analiza granulometrică, analiza colorimetrică, analiza electro-chimică, analiza metalografică, ş.a. Termenul are aceeaşi specializare maximă în lingvistică, unde analiză apare ca hiperonim, hiponimele sintagmatice reprezentând 12 noi accepţii (v. DSL: 48-52), delimitate în funcţie de compartimentele lingvistice şi de orientările metodologice (G. Pană Dindelegan 1997: 9-10). Precizia termenului este asigurată de utilizarea în sintagme fixe, cu definiţii strict specializate: analiză fonetică, analiză fonologică, analiză în constituenţi imediaţi, analiză componenţială (semică), analiză contrastivă ş.a. Toate aceste sintagme au definiţii strict specializate, caracterizate printr-o mare densitate terminologică, consemnând progresul cunoaşterii în lingvistică.

Mobilitatea denotativă este prezentă şi în alte domenii, ca cel agricol, pentru a reda un anumit raport între tradiţie şi inovaţie în funcţie de evoluţia realităţii extralingvistice (v. A. Bidu-Vrănceanu 2010: 37-39). Termeni ca plug, câmpie sau îngrăşământ reprezintă tradiţia la nivelul formei, dar evoluţia şi diferenţele denotative din secolul XIX până în prezent sunt remarcabile (v. Dict. Agr.). Tipurile de plug, corespunzătoare evoluţiei tehnice, sunt un criteriu utilizat pentru delimitarea etapelor diferite în ştiinţele agricole (v. Dict. Agr.). Termenul îngrăşământ este hiperonimul într-o taxonomie complexă şi riguroasă (id., v. Dict. şt. sol.). Ca şi în alte domenii, mobilitatea denotativă este semnalată sintagmatic, de exemplu: câmpie aluvială, câmpie monofactorială; pluguri reversibile, pluguri alternative ş.a.

Evoluţia conceptual-semantică se manifestă şi în cazul neologismelor introduse în secolul XIX, ca amendament, asolament (v. A. Bidu-Vrănceanu 2010: 37). Analiza definiţiilor acestor termeni din dicţionarele din secolul XIX şi din prima parte a secolului XX arată sensuri uzuale, din limba comună. De exemplu, primul sens al lui amendament este „ceea ce slujeşte la îmbunătăţire” şi, în al doilea rând, sensul specializat „ceea ce îmbunătăţeşte pământul, ca să-l facă mai roditor”, considerat echivalent cu îngrăşământ. Se remarcă faptul că definiţia este făcută în termeni uzuali, nespecializaţi. Prin comparaţie, metalimbajul definiţiei lexicografice sau terminografice din a doua jumătate a secolului al XX-lea înregistrează saltul denotativ parcurs: „nume generic pentru substanţele utilizate pentru corectarea şi îmbunătăţirea structurii fizico-chimice a solului”, unde substanţele chimice sunt desemnate prin simbolurile din codul închis al acestei ştiinţe (v. D. Agr., Dict. st. sol.). O altă dovadă a evoluţiei conceptual-semantice a termenului amendament este diferenţierea de cvasisinonimul îngrăşământ, care este, la rândul lui, un exemplu de mobilitate denotativă. Modificările produse, cu sensuri specializate precis

19

repartizate taxonomic, sunt diferenţiate lingvistic prin sintagme fixe, cu determinanţi mai mult sau mai puţin specializaţi: îngrăşăminte bacteriene, îngrăşăminte organice, îngrăşaminte minerale ş.a. (v. A. Bidu-Vrănceanu 2010: 41-42 ).

Termenul asolament, introdus în secolul XIX (N. A. Ursu 1962: 50, 52; A. Bidu-Vrănceanu 2010: 41-42) evoluează de la o definiţie uzuală a sensului specializat în secolul XIX: „şirul, succesiunea în care sunt făcute semănăturile pe un loc, pentru a obţine rezultate mai bune” la o definiţie ştiinţifică în a doua jumătate a secolului XX, definiţie bazată pe alţi termeni specializaţi, precum sol, solă, amendare. Dintre aceştia, sol este înregistrat cu totul izolat în dicţionarele din secolul XIX (Protopopescu-Popescu 1862) sau în prima jumătate a secolului XX (CA 1926, Resmeriţă 1924). Definiţiile din aceste dicţionare sunt preştiinţifice: „pătură superioară a pământului, în contact direct şi nemijlocit cu aerul atmosferic...”. Saltul conceptual se înregistrează în a doua jumătate a secolului XX când sol, ca termen de bază al unei ştiinţe extrem de specializate-pedologia, capătă definiţii strict specializate, formulate în termeni chimici sau cu alte simboluri (v. Dict. st. sol.), în coduri sau „liste de soluri” de diferite tipuri (românesc, american, german, FAO) (v. A. Bidu-Vrănceanu 2010: 43-44). Importanţa termenului sol este demonstrată de ierarhia hiponimelor strict specializate, organizate în jurul lui (Dict. şt. sol.). Evoluţia conceptuală suferită de acest termen de-a lungul unui secol, de la un termen izolat la un termen de bază într-o disciplină ştiinţifică modernă (pedologia) demonstrează că analiza lingvistică a termenilor nu trebuie să se limiteze la înregistrarea formelor.

4. Caracteristicile evoluţiei terminologiilor româneşti pot fi sintetizate în

tendinţe proprii diferitelor etape: cea a începuturilor şi formării, mai evidentă în a doua jumătate a secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX şi cea din a doua jumătate a secolului XX. Unii autori (N. A. Ursu 1962: 11) consideră că sfârşitul secolului XVIII şi prima jumătate a secolului XIX reprezintă „trecerea de la stadiul vechi la stadiul modern” al terminologiilor româneşti, admiţând „o perioadă de trecere”, iar în a doua jumătate a secolului XIX acestea „se dezvoltă şi se perfecţionează” (id.126). Analiza întreprinsă arată ca aceste aprecieri globale nu corespund riguros realităţii, mai ales dacă avem în vedere diferitele etape şi criteriile moderne de evaluare a terminlogiilor (v. mai sus, la 3; v. şi A. Bidu-Vrănceanu 2007: 18-27). 4.1 O tendinţă generală, evidentă mai ales în a doua jumătate a secolului XIX, este specializarea. Pentru perioadele de început ale terminologiilor româneşti există aprecieri corecte care susţin că aceasta „se dezvoltă treptat” (Gh. Chivu 1981 III, IV), cu observaţia că „în anumite perioade tendinţele de specializare sunt mai accentuate” (id. 1981 V: 512), iar „cronologia etapelor” apare ca relevantă pentru „formarea unui lexic specializat” (Gh. Chivu 1980: 48, 53).

De-a lungul celor aproximativ două secole în care s-a urmărit evoluţia terminologiilor româneşti, specializarea s-a manifestat în forme şi în grade diferite, de la delimitarea treptată a domeniilor şi subdomeniilor, cu direcţia lor de dezvoltare diferită (v. la 1) până la mijlocul secolului XIX, la hiperspecializarea prin explozii de subdomenii şi ramuri (cu termenii aferenţi), care se constată în ultimele decenii (v. A. Bidu-Vrănceanu 2010: 46-47, 69-70; A. Toma 2010: 95-97). Existenţa paralelă în prima parte a perioadei cercetate a unei variante culte şi a unei variante populare în anumite domenii reprezintă o altă formă a specializării, iar evoluţia în timp a făcut o selecţie între aceste variante (Gh. Chivu 1981 III: 147), eliminând-o pe cea de a doua la nivel ştiinţific.

20

Cea mai importantă formă de specializare, care s-a manifestat constant de la sfârşitul secolului XVIII este preocuparea de a crea terminologii specifice, ai căror termeni „să nu circule în afară” şi care să se impună prin univocitatea sensului specializat (Gh. Chivu 1981 II: 55, 59; III: 142; IV: 270). Încă din primele texte cu caracter ştiinţific, specializarea a fost asigurată de definiţii explicite ale termenilor (Gh. Chivu id.), criteriul normării prin definiţie fiind fundamental în terminologia actuală (v. A. Bidu-Vrănceanu 2007: 20-23).

Una dintre formele bine reprezentate de specializare, remarcabilă în a doua jumătate a secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX este trecerea de la lexicul comun la lexicul specializat, cu exemple de interes general ca termen, artă, ştiinţă (v. A. Bidu-Vrănceanu 2010 b: 68-69), dar şi cu exemple din diferite domenii (de pildă credit în economie de la „încredere” la „suma de bani”). Demersul specializării sensului din limba comună, parcurs treptat, poate fi urmărit prin exemplul ştiinţă (sciinţă), care, în secolul XIX însemna, mai ales, „cunoaştere, cunoştinţă, ştire, conştiinţă” (sensuri grupate sub marca (înv.) în dicţionarele actuale). La sfârşitul secolului XIX, dicţionarele înregistrează specializări sintagmatice „scientie medică, scientie theologice, scientie filosofice, scientie mathematice, scientie chimică” (Laurian şi Massim 1871-76). Tot la sfârşitul secolului XIX, ştiinţă se delimitează în opoziţie cu artă : „scientia (subl.n.) se mărgineşte la theoria, în timp ce artea (subl.n.) applica scientia” sau „scientia este faţă de arta ca theorema faţă de problema” (Costinescu 1870, Laurian şi Massim 1871-76). Sensul actual al lui ştiinţă „domeniu de cunoaştinţe veridice, sistematic exprimate” (DLR –seria nouă) s-a impus în secolul XX (v. sintagma om de ştiinţă, înregistrată în a doua jumătate). Analiza acestor exemple (şi a altora, similare) arată complexitatea formelor şi gradelor de specializare în terminologiile din diverse etape, unele distincţii fiind rezolvate la sfârşitul secolului XIX, altele mai târziu.

Formele distincte de specializare din diferite etape din perioada investigată trebuie urmărite şi în relaţie cu modalităţile de impunere, normare, standardizare. Dacă într-o primă etapă, termenii erau promovaţi prin texte specializate, în a doua jumătate a secolului XIX un rol tot mai important îl au dicţionarele (mai ales Laurian şi Massim 1871-76 şi dicţionarele Academiei de la începutul secolului XX până în prezent). Dicţionarele specializate, care impun atât domeniul, cât şi termenii (izolate la sfîrşitul secolului XIX şi în prima parte a secolului XX) devin fundamentale în a doua jumătate a secolului XX, mai ales dacă reflectă codificări internaţionale (de exemplu Dict. şt. sol.).

Specializarea cunoaşte alte forme în ultimele decenii ale secolului XX şi în prezent prin crearea de noi domenii, subdomenii şi ramuri, multe dintre ele rezultat al interdisciplinarităţii (v. A. Bidu-Vrănceanu 2007: 181-203, id. 2010: 157-239). Fiecare dintre noile discipline îşi impune termeni specifici, precis normaţi (v. de exemplu A. Nicolae 2010: 99-113). Putem numi această direcţie complexă de evoluţie a terminologiilor româneşti hiperspecializare. Un alt exemplu ilustrativ este cel al domeniului agricol, unde numai una dintre ramurile mai recente-pedologia se divide în continuare în pedologie ameliorativă, pedologie aplicată, pedologie experminentală, pedologie agricolă, pedologie forestieră, ecopedologie ş.a.

În acelaşi timp, în aceeaşi ultimă perioadă (sfârşitul secolului XX şi în prezent) se remarcă şi o tendinţă opusă, numită determinologizare (v. A. Bidu-Vrănceanu 2007: 155-181). Dacă hiperspecializarea se manifestă în interiorul lexicului specializat, determinologizarea priveşte relaţiile lexicului specializat cu lexicul comun, antrenând astfel alt nivel al analizei. Determinologizarea este fenomenul semantic care însoţeşte trecerea unor termeni specializaţi în comunicarea obişnuită, datorită unor condiţii specifice epocii actuale caracterizate prin „ridicarea barierelor cunoaşterii” sau prin

21

„laicizarea ştiinţelor” (v. A. Bidu-Vrănceanu 2007: 16-18). Utilizarea unor termeni dincolo de condiţiile stricte ale comunicării specializate atrage o determinologizare a lor în diferite grade, în funcţie de utilizatori, de situaţia de comunicare şi de alţi factori, dar răspunde, prin păstrarea nodului sensului specializat, unor cerinţe extralingvistice specifice acestei epoci. Utilizarea în alte condiţii decât cele specializate atrage însă libertăţi contextuale şi semantice care pot duce la o determinologizare extremă când termenii se impun în uzul comun cu sensuri metaforice, conotative (şi nu mai interesează sensul denotativ). Procedeul este de interes actual sub numele de dinamica lexicală (v. A. Bidu-Vrănceanu 2007: 115-117).

Din altă perspectivă, din punct de vedere diacronic apare o altă tendinţă privind relaţia lexic comun/ lexic specializat, manifestată diferit în cele două secole analizate. Dacă în secolul XIX, tendinţa era de trecere de la lexicul comun la lexicul specializat, la sfârşitul secolului XX, cel puţin pentru unele terminologii sau termeni cu impact social larg, trecerea se face invers, de la lexicul specializat la cel comun.

4.2 O altă tendinţă în evoluţia terminologiilor româneşti, despre care s-au făcut multe afirmaţii generale şi generalizante este modernizarea (v. A. Bidu-Vrănceanu 2010- b). Şi în acest caz, criteriile de apreciere sunt de destul de multe ori parţiale şi nu se ţine seama în detaliu de manifestarea graduală, diferenţiată pe perioade a fenomenului. Unul dintre criteriile aplicate priveşte calificarea în funcţie de „dezvoltarea ulterioară” (Gh. Chivu 1981 II: 57-59, V: 510; N. A. Ursu 1962: 125; A. Bidu-Vrănceanu 2010-a: 192). De cele mai multe ori perspectiva păstrării ulterioare a termenului priveşte formele, modalităţile de exprimare (N. A. Ursu 1962: 89-103, 114-126) şi, în mai mică măsură se ia în consideraţie mobilitatea conceptual-semantică, corespunzătoare evoluţiei gândirii ştiinţifice (Gh. Chivu 1981 II: 48-49, III: 39-40; A. Bidu-Vrănceanu 2010: 38, 43).

5. Din analiza întreprinsă rezultă, credem, că diacronia este o modalitate

relevantă pentru stabilirea specificului terminologiilor dintr-o anumită limbă. În acest scop însă este necesară adoptarea şi aplicarea unor criterii obiective, complexe de evaluare, în concordanţă cu evoluţia actuală ca discipline ştiinţifice a terminologiei şi a lingvisticii. Analizele efective rezultate din aplicarea unor asemenea principii scot în evidenţă aspecte de interes actual în evoluţia terminologiilor româneşti şi evită riscurile unor aprecieri generale. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE Bidu-Vrănceanu, A. (2007). Lexic comun, lexic specializat, Bucureşti, Editura Universităţii din

Bucureşti. Bidu-Vrănceanu, A. (2009). Semantica şi lexicografia în analiza lexicului comun şi a celui

specializat, în „Analele Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi-Lexic comun,lexic specializat”, fasc. XXIV, an II, nr. 1(2), p. 30-37.

Bidu-Vrănceanu, A. (2010-a). Tradiţie şi inovaţie.terminologia agricolă/ agronomică, în Bidu-Vrănceanu coord. 2010, p.33-49; Terminologia lingvistică, id. p. 49-73.

Bidu-Vrănceanu, A. (2010-b). Modernizarea lexicului specializat. Puncte de vedere, în Limba Română: controverse, delimitări, noi ipoteze, editori Rodica Zafiu, Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae, Editura Universităţii din Bucureşti.

Bidu-Vrănceanu, A. (2010- c). Neologia semantică în lexicul specializat, în „Analele Universităţii „Dunărea de jos” din Galaţi”, fasc. XXIV, an III, nr. 2(4), p. 176-187.

Bidu-Vrănceanu, A. coord. (2000). Lexic comun, lexic specializat, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.

Bidu-Vrănceanu, A. coord. (2010). Terminologie şi terminologii, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.

22

Bidu-Vrănceanu, A. şi Toma. A. (2010). De la terminologia sincronică la terminologia diacronică, în Proceedings. 2010, p.17-33.

Cabré, M.T. (1991). Terminologie ou terminologies? Specialité linguistique ou domaine interdisciplinaire, în „Meta”, XXXVI, p. 53-63.

Cabré, M.T. (1998). La terminologie. Théorie, méthode et applications, Presses de l’ Universite d’Ottawa et Armand Colin.

Chivu, Gh. (1980-1981). Stilul celor mai vechi texte ştiinţifice româneşti, în „Limba Română”, I 1980: 11-122 (geografia), II 1981: 46-60 (lingvistica), III 1981: 1319-147 (matematica), IV 1981: 222-231 (medicina), V 1981: 505-512 (filozofia).

Depecker, L. (2002). Entre signe et concept. Eléments de terminologie générale, Presses Sorbonne –Nouvelle, Paris.

Drăgan, G. (2010). Despre terminologia cognitivă, în Proceedings 2010, p. 1-6. Gaudin, F. (2003). Socioterminologia. Une approche sociolinguistique de la terminologie, 1 er ed.

1993, 2e ed. 2003 (cap. 7 - Diachronie et métaphores dans les sciences), De Boeck-Larcier, Editions Duculot, Bruxelles.

Mots, termes,... (2006). Mots, termes et contextes, sous la direction de Daniel Blampain, Philippe Thoiron, Marc Van Campenhoudt, Agence Universitaires de la Francophonie, Editions des archives contemporaines, Paris.

Nicolae, A. (2010). Dinamica terminologiei sintactice româneşti moderne, în A. Bidu-Vrănceanu coord. 2010, p. 99-113.

Proceedings... (2010). Proceedings. Colocviul 3T. Terminologie-Terminografie-Terminotică, Bucureşti, Editura Agir.

Stefan, I. M. şi Nicolau, Ed. (1981). Scurtă istorie a creaţiei ştiinţifice şi tehnice româneşti, Editura Albatros, Bucureşti.

Şăineanu 1887/ 1999 – Lazăr Şăineanu, Încercare asupra semasiologiei limbei române. Studii istorice despre tranziţiunea sensurilor, ed.îngrijită de Livia Vasiluţă, Editura de Vest, Timişoara,1999.

Şăineanu 1890 – Linguistica contemporană sau Scoala neo-gramaticală, I.G.Haiman Librar-Editor, Bucureşti.

S.Puşcariu 1971 – Cercetări şi studii, ediţie îngrijită de Ilie Dan, Editura Minerva, Bucureşti. Tănăsescu, F. T. (2010). Termeni, concepte şi definiţii în terminologia unui limbaj specializat,

în Proceedings... 2010, p. 39-51. Toma, A. (2006). Lingvistică şi matematică. De la terminologia lexicală la terminologia discursivă,

Editura Universităţii din Bucureşti. Toma, A. (2010). Tradiţie şi inovaţie. Terminologia matematică, în A. Bidu-Vrănceanu coord.

2010, p. 73-99. Ursu, N. A. (1962). Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică. Dicţionare DEX – Dicţionar explicativ al limbii române, coord. I. Coteanu, Luiza şi Mircea Seche, Editura

Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996. DEXI- Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, coord. ştiinţific Eugenia Dima, Ed. Arc

Gunivas, 2007. DLR seria veche – Dicţionarul limbii române, tomul I-II, 1913-1937, Academia Română, Librăriile Socec,

Bucureşti. DLR seria nouă - Dicţionarul limbii române-seria nouă, 1965-2006, Editura Academiei Române,

Bucureşti. DE – Dicţionar enciclopedic român, vol. I-IV, Editura Politică, 1962-1966, Bucureşti. *** Dicţ. Agr. 1979 – Alexe S. Potlog, Dicţionar practic de agronomie, Editura Stiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti. D. şt. sol. 1977 – Ana Conea, Irina Vintilă, Andrei Canarache, Dicţionar de ştiinţa solului, cu

termeni corespunzători în limba franceză, germană, engleză, rusă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.

DEA 2004 – Dicţionar explicativ pentru ştiinţele exacte. Terminologie, coord. Gleb Drăgan, Editura Academiei Române şi Editura Agir, Bucureşti, 2004.

23

DSL 2005 - Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, Bucureşti, 2005.

DFN 2009 - Franck Neveu, Dictionnaire des sciences du langage, Armand Colin, Paris. *** Poenar 1840 - Vocabulaire francais-valaque, P.Poyenar, F.Aron, G.Hill, Bucarest. Stamati 1851 – Dicsionăraşu românescu de cuvinte tehnice şi altele greu de înţeles, Iaşi, Tipografia

Buciumului Român. Protopopescu şi Popescu 1862 – Nou dicţionaru portativu de toate dicerile radicale şi străine

neintroduse şi introduse în limbă cuprinzându şi termeni ştiinţifici şi literari, Tipografia lui Toma Teodorescu.

Costinescu 187O – Vocabularu romano-francesu ,de Ion Costinescu, Bucuresci. Laurian şi Massim 1871-76 - Dicţionariul limbei romane. După însărcinarea dată de Societatea Academică

Română, Noua Tipografie a laboratorilor români, tomu I-1871, tomu II- 1876. Diaconovici 1902 – Enciclopedia Română, publicată din însărcinarea şi sub auspiciile

Asociaţiunii pentru literatura şi cultura poprului român, de dr. C. Diaconovici, tomul I-III, Sibiu, Editura şi Tipografia lui W.Kraft.

Resmeriţă 1924 – Dicţionarul etimologică-semantic al limbei române, de Alexandru Resmeriţă, Insitutul de Editură „Ramuri”, Craiova.

CA 1926 – I.Aurel Candrea şi Gh.Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat, Partea I şi a II-a,Editura Cartea Românească, Bucureşti,1926-1931.

RÉSUMÉ

LA DIACHRONIE EN TERMINOLOGIE

La diachronie est une modalité pertinente d’établir la spécificité des terminologies d’une langue, si l’on met en place des critères objectifs et complexes d’évaluation. Les analyses concrètes, fondées sur des principes méthodologiques actuels mettent en relief les aspects évolutifs intéressants et évitent les risques des appréciations générales, partiellement justifiées. Mots clés : diachronie, spécialisation, dé-terminologisation, dynamique lexicale, mobilité conceptuellement sémantique.

24

Ludmila HOMETKOVSKI, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova

TERMINOLOGIA ŞI DICŢIONARELE TERMINOLOGICE: GENEZĂ ŞI EVOLUŢIE

Progresul ştiinţific este însoţit în mod inevitabil de apariţia cuvintelor speciale pentru a marca obiectele studiate. Dezvoltarea tehnicii, culturii, artei dă naştere cuvintelor speciale proprii domeniilor lor. Acest fenomen are loc în timp diferit, în diferite colţuri ale lumii şi sub forma materială a diferitor limbi. Dar totuşi este un fenomen universal.

În ultimul timp, terminologia, trezeşte un interes mare din partea lingviştilor şi specialiştilor din diferite ramuri ale ştiintei şi domenii profesionale. Cercetătorii încearcă în continuu să sistematizeze, să unifice şi să standardizeze lexemele speciale – termenii, ce desemnează noţiuni terminologice noi. De aceea, terminologiei îi este caracteristică dinamica şi mobilitatea, fiindcă termenii noi apar datorită progresului tehnico-ştiinţific şi schimbărilor cotidiane ce au loc în societate.

Apariţia neologismelor mai este provocată şi de faptul că toate domeniile de activitate umană sunt mereu în dezvoltare şi de aici porneşte necesitatea de a introduce pe parcurs unele modificări lexicale cu scopul perfecţionarii terminologiei unuia sau altuia domeniu. Nu este nimic perfect în lume, nici ştiinţa, nici legea. Ne vom alătura opiniei Teodorei Irinescu [9, p. 121], care scrie în una din monografiile sale, că este cvasiunanim recunoscut că nici o terminologie ştiinţifico-tehnică (în cazul nostru, prima componentă se poate atribui ştiinţei dreptului, cea de a doua, justiţiei în partea ei „tehnică”) nu poate fi perfectă, din diverse cauze: complexitatea şi „elasticitatea” unor noţiuni; neputinţa semnelor lingvistice de a reflecta toate nuanţele şi toate raporturile. Însă, în opinia domniei sale, aceasta nu înseamnă că terminologia ca instrument de comunicare nu poate fi mai mult sau mai puţin eficientă într-un domeniu de activitate social-umană de importanţa celei justiţiare. P. Ivič [22, p. 18] observă că dificultăţile provocate de caracterul inadecvat al terminologiilor au pus în faţa lingviştilor şi a specialiştilor din orice domeniu sarcina ameliorării lor, datorie transmisă din generaţie în generaţie:

„Perfecţionarea terminologiilor are loc în urma unui proces dublu: a progresului ştiinţei însăşi, adică a înţelegerii tot mai clare a noţiunilor pe care le semnifică termenii şi a aprofundării sporite a problemelor pur terminologice”. Iar „atitudinea de surpriză în faţa unor realităţi lingvistice de o mare varietate şi bogaţie este dublată de încercarea de a găsi reguli şi criterii care să acţioneze în sensul structurării şi normării materialului lexical al diferitor domenii ştiinţifice” [5, p. 14].

Terminologia oferă un sprijin deosebit comunităţii ştiinţifice. Accesibilitatea cît mai uşoară a informaţiei este importantă nu numai pentru dezvoltarea întrun anumit domeniu, dar şi pentru un schimb util între specialişti, iar exactitatea termenilor folosiţi este esenţială pentru schimbul corect de informaţii. În prezent ştiinţa şi tehnologia devin tot mai mult interdisciplinare, însă paralel cu aceasta, progresul rapid în ştiinţă şi tehnologie, ca şi în modul de comunicare, impune restricţii şi chiar standardizarea unor forme ale limbajului. Terminologia este nevoită să recurgă la diferite ştiinţe: lingvistica, lexicologia, informatica, ştiinţele exacte deoarece terminologia presupune documentaţie, clasificare etc.

25

Multidisciplinaritatea se referă la originea termenilor, la studiul fundamental al conceptelor, la organizarea şi transmiterea cunoaşterii, la formarea informaţiei ştiinţifice şi în final la stocarea cunoaşterii. Gleb Drăgan, vorbind despre importanţa terminologiei în transmiterea cunoaşterii, face referinţă la legenda Turnului Babel. Iată fragmentul din Biblie [2]:

„În vremea aceea era în tot Pămîntul o singură limbă şi un singur grai la toţi. Purcezînd de la răsărit, oamenii au găsit în ţara Sennar un şes şi au descălicat acolo. Apoi au zis unul către altul:”Haidem să facem cărămizi şi să le ardem cu foc!”. Şi au folosit cărămida în loc de piatră, iar smoala în loc de var. Şi au zis iarăşi: ”Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vîrf să ajungă în cer, şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot Pămîntul”. Atunci s-a pogorît Domnul să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Şi a zis Domnul: „Iată, toţi sînt de un neam, şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă, şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gînd sa facă. Haidem dar să ne pogorîm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul.”

Cu alte cuvinte, construcţia Turnului Babel a fost posibilă deoarece toţi utilizau o aceeaşi limbă, iar la baza ei a existat şi o terminologie necesară coordonării şi construirii turnului. Dumnezeu a sesizat tăria deosebită a unei limbi unice, deoarece, în loc să dărîme construcţia, a ales soluţia de a nu-i lăsa pe oameni să se mai înţeleagă [6, pp.74-76].

Deci terminologia a existat din toate timpurile, s-a dezvoltat paralel cu omul şi societatea. Insă doar în ultimele decenii a cunoscut o dezvoltare sistematică, cu discuţii profunde la capitolul principiilor, metodelor, bazelor sale. Întemeierea şi dezvoltarea terminologiei e legată de Cercul de la Viena şi de E. Wüster, care a înfiinţat institutul internaţional INFOTERM şi a fundat ştiinţa termenilor sau V.G.T.T. (Vienna General Theory of Terms). Ideile de bază ale acestei orientări pot fi găsite în Manifestul Cercului de la Viena [16]. Postulatele V.G.T.T. sunt produse sub formă de norme de ISO – 1087, editat de AFNOR [1]. Wüster şi adepţii săi postulează unitatea ştiinţei şi, din această cauză, diminuează pînă la zero importanţa lingvisticii, stabilind ca limbaj unificator logica. Ca ideologi ai universalismului, reprezentanţii V.G.T.T. urmăresc să unifice ansamblul disciplinelor ştiinţifice. Adoptă o poziţie terminologică strictă, după care conceptele ştiinţifice sunt incompatibile cu cele ale lumii cotidiene (poziţia care nu coincide cu interpretări actuale ale terminologiei). Pentru a rezolva problema difuzării internaţionale a ştiinţelor V.G.T.T. stabilesc norme internaţionale (normele ISO), care preced elaborarea terminologiilor şi care permit echivalenţa precisă de la o limbă la alta; aceste norme, admise de colectivităţile ştiinţifice şi tehnice realizează unitatea dorită pentru ştiinţă.

Pe poziţia V.G.T.T. se situează şi alţi cercetători de referinţă în dezvoltarea terminologiei cum ar fi H. Felber [7]; totuşi acest autor admite că terminologia este un domeniu interdisciplinar şi transdisciplinar.

Normele ISO pun accent pe nume în terminologii, iar postulatul nominal e influent în diverse teorii terminologice, în aşa fel încît alte clase morfologice sunt raportate la forma nominală de expresie (este cazul logicii terministe, pe teoria căreia s-au fundamentat mai multe teorii actuale în Anglia sau în Franţa (curentul nominalist).

O orientare modernă în terminologie este reprezentată de R. Kočourek [10]. În această orientare se depăşeşte poziţia terminologiei clasice (care ignoră dimensiunea sintactică a lexicului, ceea ce face din terminologii cataloage inerte) şi se preconizează descrierea textelor; sunt urmăriţi termenii cu distribuţie regulată în texte (izotopie generică) şi termenii cu distribuţie neregulată (molecule semice). Se

26

consideră că preocuparea pentru texte trebuie să conducă la reconsiderarea unor principii ale terminologiei.

Importanţa textelor pentru termeni şi terminologii este reflectată şi de unele definiţii lexicografice din dicţionarele generale ale limbilor, atunci când se dau indicatori de domeniu, cum ar fi mar. (marină), cor. (coregrafie), electron. (electronică), rad. (radio, radiofonie), tel. (televiziune), text. (industria textilă) ş.a., indicatori care corespund tipurilor de discurs.

E de menţionat că, anume specialiştii diferitor domenii de activitate umană au stat la originea teoriei terminologice şi nu lingviştii. Întemeietorul teoriei generale a terminologiei moderne, cum am mai menţionat mai sus, este considerat inginerul austriac Eugen Wüster (1898-1977), tot dînsul fiind şi principalul reprezentant al Şcolii din Viena. În 1931 Wüster prezintă la Universitatea de la Viena teza sa de doctorat Internationale Sprachnormung in der Technik, besonders in der Elektrotechnik [17]. În teză Wüster explică în ce constă sistematizarea metodelor terminologice, stabileşte principiile de lucru asupra termenilor şi schiţează în linii mari metodologia prelucrării datelor terminologice. Traducerea tezei sale în limba rusă constituie o primă manifestare a interesului pe care îl suscită terminologia în domeniile tehnice şi o dovadă a importanţei în creştere acordate normalizării termenilor. În ex-URSS, savantul D.S. Lotte (1889-1950) creează şcoala terminologică sovietică. În 1931 Lotte [19] scria, că starea terminologiei tehnice este un obstacol serios în calea progresului tehnic, deoarece nivelul dezvoltării terminologiilor concrete nu corespunde progresului în domeniul tehnicii şi ştiinţei [20, p. 28].

Guy Rondeau [13, p. 11] îl considera pe Lotte drept fondator al terminologiei ca disciplină ştiinţifică. În timp ce Lotte se ocupa de aspectele teoretice şi metodologice, Wüster se ocupa de prelucrarea datelor terminologice dezvoltînd teoria sa generală a terminologiei doar către anii 70 a secolului XX. Insă Picht susţine că anume teza de doctorat a lui Wüster este prima prezentare a teoriei terminologice [12, pp. 24-32]. Prima lucrare pur teoretică a lui Wüster Einführung in die allgemeine Terminologielehre und terminologische Lexikographie apare la Viena şi New York în anul 1979 cu doi ani mai tîrziu după moartea sa. În această lucrare Wüster expune teoria generală a terminologiei, fundamentele Şcolii vieneze [18].

În 1936 a văzut lumina tiparului monografia savantului rus E. Dressen [21, pp. 104-165] în care autorul a mai multor lucrări în domeniul teoriei şi istoriei esperanto şi altor limbi artificiale internaţionale, susţine că scopul termenului este de a reproduce în conştientul omului o închipuire pe cît se poate de completă despre obiectul ştiinţei şi tehnicii cu toate calităţile şi proprietăţile sale. Dressen este primul care a insistat asupra importanţei normalizării terminologiilor şi a fost la originea primului organism internaţional de normalizare – ISA (International Federation of National Standardizing Associations), fondat în 1926. ISA este înlocuit în 1946 cu ISO (International Standardizing Organisation).

Maria Teresa Cabré [4, p.27-29] distinge patru etape în dezvoltarea terminologiei moderne:

1. Originile disciplinei (anii 1930-1960). În această perioadă se pun la punct metodele activităţii terminologice care ţin cont de caracterul sistematic al termenilor şi apar primele texte teoretice ale lui Wüster şi Lotte.

2. Perioada de structurare (anii 1960-1975). Aportul cel mai important este adus în această perioadă de informatica şi tehnicile documentare. Apar primele baze de date şi se observă primele activităţi de organizare internaţională a terminologiei. Terminologia începe să aibă un cuvînt important în procesul de standardizare a unei limbi.

27

3. Perioada de maturizare/avîntul (éclatement) (anii 1975-1985). Informatica continuă să se dezvolte şi să-şi aducă noi contribuţii la dezvoltarea terminologiei, mai ales prin elementele de micro-informatică. Apar proiecte de amenajare lingvistică şi terminologia devine tot mai importantă în procesul de modernizare a unei limbi şi a societăţii.

4. Perioada actuală (de larges horizons) (din 1985). Se dezvoltă o adevarată industrie a limbilor, în care terminologia ocupă un loc important. Cooperarea internaţională devine mai intensă şi apar primele reţele internaţionale care grupează diferite ţări cu probleme comune. Creşte efortul de standardizare şi amenajare lingvistică.

După cum vedem, ştiinţa terminologică modernă începe prin anii 30 a secolului trecut, însă practica terminografică e mult mai veche. În civilizaţia occidentală descoperim deja în sec. XVI primele glosare specializate, monolingve sau chiar multilingve. Englezul John Rastell publică în 1527 Glossary of Law Terms care este considerat cel mai vechi vocabular tehnic monolingv. Apoi apar în 1553 două lucrări flamande, manualul de retorică al lui Jan Van Mussem care cuprindea un Vocabularius van vremde termen şi un Tresoor der Duytsscher talen al juristului Jan Van den Werve cu un glosar de termeni juridici străini [15, p.67].

În secolul XVIII Lavoisier şi Berthollet realizează lucrări în domeniul chimiei, Linné în botanică şi zoologie. În sec. XIX din cauza internaţionalizării ştiinţei, savanţii tot mai des exprimă părerea că sunt necesare reguli de formare a termenilor pentru fiecare disciplină aparte. Începînd cu 1906 Schlomann publică vocabulare tehnice în şase limbi [4, p. 22, 59].

Practica terminologică apare în rezultatul boom-ului informaţional, care a provocat un interes sporit faţă de atribuirea unor denumiri corecte conceptelor create în ştiinţă şi tehnologii şi ar căror număr este în creştere continuă, precum şi interesului pentru comunicare eficientă între diferite ţări. În urma activităţii şi practicii terminologice apar produsele terminologice: dicţionare, vocabulare, glosare, lexicoane, tezaure, baze şi bănci de date informatizate. Aceste instrumente sunt prin urmare folosite zi de zi de diferiţi utilizatori. De exemplu, vocabularul terminologic sistematic monolingv unde sunt prezentate concepte din domeniul respectiv se foloseşte pentru activitatea în domeniul de specialitate. În vederea transferului de cunoştinţe de specialitate într-o altă limbă se foloseşte un vocabular terminologic sistematic multilingv, care conţine sistemul unificat de concepte pentru limbile implicate reprezentat cu ajutorul termenilor din diferite limbi incluse în vocabular. Pentru traducerea textelor se foloseşte dicţionarul alfabetic care cuprinde termeni notaţi în ordine alfabetică şi echivalentele lor în alte limbi. Tezaurele, fie monolingve, fie multilingve se folosesc pentru documentare şi informare. Bazele de date, în funcţie de structura şi conţinutul lor, pot fi utilizate în diferite scopuri: activitate în domeniu, traducere, documentare şi informare, etc.

Deoarece interesul pentru ştiinţa terminologică naşte din practică, diferite organizaţii îşi concep propriile dicţionare. Astfel, în 1928 Comisia internaţională a poliţiei criminale publică un Internationales kriminaltechnisches Wörterbuch german-francez [15, p. 88].

Reluarea activităţilor economice după al Doilea război mondial dă naştere mai multor dicţionare în domeniul economiei, afacerilor, băncilor, finanţelor şi, de asemenea, în domeniul dreptului care trebuia să reglementeze lumea nouă. Astfel în 1949 apar trei lucrări: Terminologie juridique français-allemand de A. Schreiber, Dictionnaire juridique et administratif français-allemand de E.Weinhold şi un Law Dictionary enlez-francez-german-spaniol de L. Egbert. În 1950 apar Dictonnaire juridique français-allemand de T. Piccard şi Vocabulaire juridique français-anglais-

28

allemand de R. Homburg, urmate în 1951 de Handwörterbuch der französischen Rechtssprache francez-german semnat de A. Wicher.

Cu anii numărul dicţionarelor creşte în continuu, fie vorba de lucrări monolingve, fie multilingve: în 1955 vede lumina tiparului Dictionary of Legal Terms englez-spaniol/spaniol-englez de L. Robb; în 1956 A. Perraud publică Le Petit dictionnaire de droit, iar T. Quemner Dictionnaire juridique français-anglais/anglais-français; în 1957 apare dicţionarul lui J. Bromberger Petit dictionnaire juridique; La Terminologie juridique français-allemand/allemand-français de R. Renner et G. Haensch (1960), Wörterbuch der deutschen und französischen Rechtssprache de M. Doucet (în 2 volume, 1960-1962), Deutsch-ungarisches Wörterbuch der Rechts- und Verwaltungssprache german-unguresc şi vice-versa de A. Karcsay (în 2 volume, 1960-1963); în 1962 Law Dictionary al lui H. Mozley; în 1964 avem Dictionnaire juridique francez-italian/italian-francez al lui M. Matteucci şi Russisch-deutsches juristisches Wörterbuch de H. Kraft; Encyclopedic Dictionary of Legal Terms rus-englez de M. Tchjivadze (1965); în 1966 apare Rechtslexikon de H. Hassenpflug şi Wörterbuch der deutschen und italienischen Rechtssprache (în 2 volume) de G. Conte, în 1968 C. Creifelds publică Rechtswörterbuch, … etc. [15, pp. 93-94].

Totuşi, chiar dacă astăzi dispunem de un număr impunător de dicţionare juridice, este foarte dificil de efectuat traducerea unui document juridic fără a avea un minim de cunoştinţe în domeniul dreptului. La fel de complicat îi este şi juristului fără cunoştinţe bune a limbii în care îşi propune o traducere. Dicţionarele bilingve oferă o informaţie limitată asupra termenului, de aceea, Gabrielle Smart în articolul său Le droit, une affaire d’interprétation des mots [14] consideră binevenită căutarea termenului în dicţionarele de drept monolingve în ambele limbi (limba sursă şi limba ţintă) pentru a verifica sensul exact al termenului şi a obţine definiţia lui în vederea găsirii echivalentului corect.

O orientare de maximă importanţă la ora actuală este cea care priveşte relaţiile dintre IA (Inteligenţa artificială) şi terminologii, orientare care reuneşte specialişti din diverse domenii (informaticieni, specialişti într-un anumit domeniu ştiinţific sau în teoria cunoaşterii, dar şi numeroşi lingvişti de renume, cum ar fi F. Rastier, R. Martin).

Inteligenţa artificială se preocupă atît de ontologie a priori a domeniului ştiinţific de aplicare, de ansamblul primitivelor acestui domeniu, de achiziţia de cunoştinţe şi de construirea unui sistem explicit, cît şi de o problematică diversă ţinînd seama de limbile naturale. Terminologia în IA este legată, oricum, de texte, deşi există problema decupajului automatic al textelor.

În condiţiile diversităţii preocupărilor în relaţia dintre terminologii şi IA se reţin cîteva dintre cercetările efectuate:

(a) dezvoltarea lingvisticii corpusului utilizînd băncile de date textuale; (b) stabilirea unor sisteme de extragere automatică a termenilor ca TERMINO

a lui David şi Plante (ATO, 1990-1993) sau LEXTER al lui Bourigault [3]; (c) stabilirea unor bănci terminologice pentru obţinerea unor date mai

adecvate, cum se procedează în Franţa, făcîndu-se distincţia dintre „limba comună” şi „limbile de specialitate”;

(d) analiza din perspectivă „internă” a specialistului întrun anumit domeniu ştiinţific sau tehnic, descriere reprezentată în IA (Nadine Gros, KOD) ş.a.

Se consideră în general, că legăturile dintre terminologie şi IA pot duce la revizuirea anumitor postulate. Fiecare dintre aceste perspective moderne de studiere a terminologiilor ar putea fi de mare utilitate cercetărilor întreprinse în lume, dar informaţia complexă şi specializată în acelaşi timp, ne face să considerăm această perspectivă ca un deziderat de viitor.

29

Studiul terminologiei apare ca necesar datorită dezvoltării tuturor ramurilor ştiinţei şi specializării acestora şi ca urmare a apariţiei a nenumărate noţiuni noi. Este necesară corecta interpretare a noţiunilor, precizarea diferenţierii dintre cuvînt şi termen, definirea cît mai completă a conceptelor şi, în ultimă instanţă, clarificarea diferenţei dintre limbajul general şi limbajul specializat. Aceste probleme sunt şi mai complicate în cazul limbilor care nu sunt de circulaţie internaţională, deoarece acestea trebuie să preia o cantitate apreciabilă de termeni, odată cu importul de tehnologii, tehnici şi instalaţii. Asemenea termeni pot veni pe căi diferite, din diferite limbi cu circulaţie internaţională şi în acest mod pot conduce la confuzii. Din acest punct de vedere, ne alăturăm opiniei lui E. Pavel şi C. Rucăreanu [11, p. 16] că, terminologia este o ştiinţa dinamică, în continuă transformare, dezvoltare şi perfecţionare.

Mai mult decît în limbajul obişnuit, comunicarea în limbajul de specialitate cere claritate şi precizie. Noile concepte trec din limba în care au fost create în limbi din întreaga lume. Această trecere nu se face în mod organizat, ci de cele mai multe ori în mod haotic. Un anumit concept, cu un anumit înţeles precis în limba de bază, poate deveni în limba care îl împrumută un neologism nepotrivit cu specificul acestei limbi, cu un înţeles greşit sau care prezintă ambiguităţi. Introducerea noilor concepte într-o altă limbă se face de multe ori prin mass-media de oameni care nu posedă o pregătire lingvistică sau de specialitate, prin

Lexic comun / Lexic specializat General Lexicon ... · Specificitatea lingvistic ă a metonimiei...

Documents

Transcript of Lexic comun / Lexic specializat General Lexicon ... · Specificitatea lingvistic ă a metonimiei...