Kinetoterapia, vindecare prin mişcare

Autor: Andra Nastase ● Vizualizări: 16381

Recunosc că am privit-o tare superficial până când nu m-am lovit de ea. Spunem adesea despre

kinetoterapie că este “mişcare uşurică şi nişte masaj” şi habar nu avem ce minuni face până ce nu

le simţim pe pielea noastră. O "păţită" vă invită la un articol pe această temă, pe limba tuturor, cu

precizările unui bun specialist.

Când am dat prima oară cu ochii deMarius Ivaşcu, asistent universitar, fiziokinetoterapeut principal în

Bucureşti, am avut nevoie de 25 de secunde să îmi schimb părerea despre kinetoterapie.

Profesorul de la care mă aşteptam să facă nişte exerciţii simpluţe, ca de final de program, era înconjurat de

mulţi pacienţi încă ţintuiţi în scaune cu rotile – spun încă pentru că medicul de care vă vorbesc este un

încăpăţânat care nu renunţă la luptă – şi de alte cazuri extrem de grave.

Lucra, incredibil de calm şi cald, cu fiecare în parte, şi nici pe mine nu m-a lăsat să plec în 10 minute, cum

mă aşteptam. 70 de minute, zi de zi, nu m-a lăsat să mă mai vait de coloană şi m-a pus la muncă. Acum,

când vă scriu articolul, tocmai am alergat, fără dureri, 20 de minute (ca să înţelegeţi performanţa, trebuie să

ştiţi că înainte de tratament nici nu puteam călca).

Am fost un caz relativ uşor pentru profesorul Ivaşcu, cel care şi-a văzut menirea în a-i sprijini pe cei

suferinzi, dar m-a impresionat atât de tare, încât l-am ales să vă "împrietenească" cu acest domeniu cam

necunoscut multora.

Pe înţelesul tuturor, ce este kinetoterapia?

În mod uzual se traduce ca fiind terapia prin mişcare, de fapt această terapie este utilă atât în

recuperarea afecţiunilor locomotorii, cât şi în tratarea unor afecţiuni ale organelor interne,  boli

cardiovasculare, respiratorii, metabolice şi chiar digestive.

Se ştie, de exemplu, că efortul fizic controlat poate reduce valorile tensiunii arteriale în

hipertensiunea arterială sau poate reduce valorile  diabetului zaharat . Kinetoterapia stimulează

resursele de adaptare ale organismului printr-un stres reprezentat de exerciţiul fizic controlat şi bine dozat.

Care vă sunt cazurile de zi cu zi şi care e cheia reuşitei lor?

 

Majoritatea pacienţilor cu care lucrez sunt din zona afecţiunilor neurologice, mai exact accidente vasculare,

traumatisme cranio-cerebrale sau vertebro-medulare – sunt pacienţi care în urma acestor traumatisme au

rămas cu nişte dizabilităţi majore, mai exact cu incapacitatea de a-şi mişca o mână şi un picior sau numai

picioarele, pacienţi pentru care principalul obiectiv este recâştigarea funcţiilor motorii ca să se poată

descurca zi de zi.

Cheile reuşitei sunt dăruirea şi o cât mai bună cunoaştere a cazului cu care te confrunţi, adică să cunoşti

multă patologie şi foarte multă psihologie.

Dar cele mai dificile dosare medicale de care v-aţi ocupat? Care a fost cea mai mare reuşită? Poate

şi cel mai mare regret...?

Nu m-am gândit niciodată care este cea mai mare reuşită sau cel mai dificil caz. Îmi vine acum în minte

cazul unui bărbat tăiat de tren, cu amputaţii de membre superioare şi inferioare, traumatism cranio-cerebral

şi cu hemipareză pe partea rămasă întreagă. Ne-a trebuit (mie şi colegilor) mai mult de un an pentru a-l

ajuta să aibă un mers cât de cât satisfăcător, asta şi cu ajutorul intervenţiilor de protezare.