` Jurisprudenta Î.C.C.J. ****** Procedura penala 2010 +

C. pen., art. 73 lit. b), C. proc. pen., art. 14, Legea nr. 95/2006, art. 313 alin. (1)În rezolvarea acţiunii civile alăturate acţiunii penale în cadrul procesului penal, instanţa care reţine existenţa circumstanţei atenuante legale a provocării prevăzută în art. 73 lit. b) C. pen., în aplicarea dispoziţiilor art. 14 C. proc. pen. şi ale art. 998 - 999 C. civ., stabileşte proporţia culpelor autorului şi a victimei şi dispune obligarea autorului la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, inclusiv la despăgubiri pentru prejudiciul reprezentând cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală, în raport cu întinderea culpei autorului. Prin urmare, în cazul prejudiciului reprezentând cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală, cauzat prin culpa comună a autorului şi a victimei, se aplică principiul de drept civil al răspunderii în raport cu întinderea culpei, dispunându-se obligarea autorului la despăgubiri în raport cu întinderea culpei sale, având în vedere şi dispoziţiile art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, care - stabilind că persoanele răspund „potrivit legii” şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală - nu derogă de la principiul enunţat. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 167 din 20 ianuarie 2010

C. proc. pen., art. 278, art. 2781 În cazul în care plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 278 C. proc. pen. a fost soluţionată de procurorul general adjunct al parchetului de pe lângă curtea de apel, pe baza delegării dreptului de semnătură, în lipsa procurorului general din motive obiective, hotărârea prin care instanţa - sesizată cu plângere împotriva rezoluţiei sau a ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată conform art. 2781 C. proc. pen. - dispune trimiterea cauzei la parchet în vederea soluţionării plângerii formulate în temeiul dispoziţiilor art. 278 C. proc. pen. de către procurorul general al pachetului de pe lângă curtea de apel este nelegală, întrucât lipsa procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel din motive obiective nu poate împiedica exercitarea drepturilor prevăzute în art. 278 C. proc. pen. De asemenea, pentru a putea fi formulată o plângere în baza dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., nu este necesară existenţa unei soluţii date de prim-procurorul parchetului, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci numai existenţa unei plângeri formulate conform art. 278 C. proc. pen., aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 2781 alin. (2) C. proc. pen.    I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 178 din 20 ianuarie 2010

C. proc. pen., art. 300În conformitate cu dispoziţiile art. 300 alin. (1) C. proc. pen., instanţa este datoare să verifice, din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare. Verificarea rechizitoriului, ca act de sesizare a instanţei, efectuată în temeiul art. 300 alin. (1) C. proc. pen., poartă asupra actului de sesizare propriu-zis, asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege cu privire la conţinutul actului de sesizare şi asupra respectării dispoziţiilor art. 264 alin. (3) C. proc. pen., iar nu asupra modului în care au fost respectate dispoziţiile legale care reglementează efectuarea urmăririi penale. Prin urmare, dacă rechizitoriul a fost întocmit cu respectarea condiţiilor de formă şi de conţinut prevăzute în art. 262, art. 263 şi art. 264 C. proc. pen., instanţa nu poate dispune restituirea dosarului la procuror în vederea refacerii rechizitoriului, potrivit art. 300 alin. (2) C. proc. pen., cu motivarea că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează efectuarea urmăririi penale, întrucât examinarea modului în care au fost respectate dispoziţiile legale care reglementează efectuarea urmăririi penale este o activitate distinctă de examinarea regularităţii actului de sesizare şi rezultă din existenţa, distinctă, a art. 300 C. proc. pen. şi a art. 332 C. proc. pen. care reglementează restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 377 din 2 februarie 2010

C. proc. pen., art. 911, art. 912, art. 100Înregistrările convorbirilor telefonice pentru care nu există autorizarea emisă în condiţiile art. 911 alin. (1) sau art. 912 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., conţinutul lor nefiind redat şi certificat potrivit dispoziţiilor legale, precum şi obiectele ridicate în urma percheziţiei domiciliare pentru care nu există autorizaţia judecătorului, conform art. 100 alin. (3) C. proc. pen., ci numai un acord din partea unui locatar al imobilului, acord care nu poate suplini lipsa dispoziţiei judecătorului, nu constituie mijloace de probă legal obţinute. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 275 din 27 ianuarie 2010

Legea nr. 302/2004, art. 129, Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, art. 3

1. Condiţiile transferării persoanei condamnate în vederea executării pedepsei, prevăzute în art. 129 din Legea nr. 302/2004, inclusiv condiţia prevăzută în art. 129 lit. d) din legea menţionată, ca transferul să fie consimţit de către persoana condamnată, trebuie îndeplinite cumulativ. Consimţământul persoanei condamnate, exprimat în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor juridice care decurg din transferarea persoanei condamnate în România, conform art. 142 din Legea nr. 302/2004, este irevocabil. Nici dispoziţiile Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, nici cele de drept procesual penal, nu prevăd posibilitatea retragerii consimţământului persoanei condamnate.2. Dacă statul de condamnare a luat măsura interdicţiei de şedere pe teritoriul său faţă de persoana condamnată şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 129 lit. a), b), c), e) şi f) din Legea nr. 302/2004, statul român poate dispune transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei într-un penitenciar din România, în conformitate cu art. 3 paragraful 1 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, fără a necesar consimţământul persoanei condamnate. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 507 din 10 februarie 2010

Legea nr. 302/2004, art. 18741, art. 18743

În conformitate cu dispoziţiile art. 18741 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 - dispoziţii referitoare la aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a sancţiunilor pecuniare în cadrul cooperării cu statele membre ale Uniunii Europene - instanţele de judecată, ca autorităţi judiciare române de executare, recunosc o hotărâre prin care s-a aplicat o pedeapsă pecuniară fără alte formalităţi şi iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea acesteia, cu excepţia cazului în care constată că este aplicabil unul dintre motivele de nerecunoaştere sau neexecutare. Potrivit art. 18743 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, numai dacă se stabileşte că hotărârea prin care s-a aplicat o pedeapsă pecuniară se referă la fapte care nu au fost comise pe teritoriul statului emitent, instanţa de judecată, ca autoritate judiciară română de executare, poate decide să reducă suma pedepsei executate la suma maximă prevăzută pentru fapte similare de legea română, atunci când faptele intră în competenţa instanţelor române.Prin urmare, instanţa de judecată care dispune recunoaşterea hotărârii de condamnare atât la pedeapsa închisorii, cât şi la pedeapsa amenzii, pronunţată într-un stat membru al Uniunii Europene, şi transferarea persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei închisorii într-un penitenciar din România, nu poate modifica, nici în cadrul procedurii de recunoaştere a hotărârii de condamnare şi transferare a persoanei condamnate, nici în cadrul procedurii contestaţiei la executare, cuantumul amenzii, cu excepţia cazului prevăzut în art. 18743 alin. (1) din Legea nr. 302/2004. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 520 din 11 februarie 2010

C. pen., art. 147, art. 246, art. 258C. proc. pen., art. 10 alin. (1) lit. f)În conformitate cu art. 258 alin. (2) C. pen., introdus prin Legea nr. 58/2008, pentru faptele prevăzute în art. 246, art. 247 şi art. 250 alin. (1) - (4) din acelaşi cod, săvârşite de funcţionari, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În consecinţă, dacă plângerea prealabilă pentru fapta de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen. a fost introdusă împotriva persoanei care are calitatea de notar public cu nerespectarea dispoziţiilor art. 284 C. proc. pen., după expirarea termenului de 2 luni prevăzut în aceste dispoziţii, este incident cazul care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale prevăzut în art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., referitor la lipsa plângerii prealabile. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 675 din 22 februarie 2010

O. U. G. nr. 43/2002, art. 13 alin. (1) lit. b)Potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. b) din O. U. G. nr. 43/2002, cu modificările şi completările ulterioare, sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de gravitatea perturbării aduse unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise, între alţii, de către avocaţi. În conformitate cu dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. b) din O. U. G. nr. 43/2002, cu modificările şi completările ulterioare, sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 comise de către avocaţi, indiferent dacă infracţiunea a fost săvârşită în exercitarea calităţii de avocat sau în exercitarea unei alte calităţi a avocatului, cum este aceea de cadru universitar. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 796 din 2 martie 2010

C. pen., art. 26, art. 257, art. 264Legea nr. 78/2000, art. 61C. proc. pen., art. 911 - art. 916 1. Faptele persoanei, de a ajuta la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă de către autorul care a lăsat să se creadă că are influenţă asupra unor magistraţi şi la săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă de către inculpatul arestat într-o cauză privind traficul de persoane - pretinsa influenţă referindu-se la strămutarea judecării cauzei, punerea în libertate şi achitarea inculpatului -, precum şi de a acţiona pentru publicarea în presa locală a articolului care a fost invocat ca probă în susţinerea cererii de strămutare, întrunesc atât elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea prevăzută în art. 257 C. pen. şi la infracţiunea prevăzută în art. 61 din Legea nr. 78/2000, cât şi elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 C. pen. În raport cu pericolul social concret al faptelor, precum şi cu calitatea făptuitorului - comisar şef de poliţie, ţinut prin statutul profesional să descopere fapte de natura celor săvârşite, nici aplicarea unor pedepse la limita minimă prevăzută de lege şi nici suspendarea executării pedepsei rezultante nu sunt justificate. 2. Legalitatea interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video nu este condiţionată de începerea urmăririi penale, ci de respectarea următoarelor condiţii prevăzute în art. 911 C. proc. pen.: să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni din cele enumerate în alin. (2) al acestui articol, să fie necesare pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru identificarea sau localizarea participanţilor, care nu ar fi posibilă prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată şi să fie autorizate de către judecător. 3. În procesul de apreciere a probelor, declaraţiile coinculpatului şi ale martorului care a avut iniţial calitatea de învinuit pot servi la aflarea adevărului, întrucât aceştia sunt consideraţi martori, în accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 948 din 12 martie 2010

Legea nr. 302/2004, art. 60Recursul declarat împotriva hotărârii prin care instanţa se pronunţă asupra amânării predării, în conformitate cu dispoziţiile art. 60 din Legea nr. 302/2004, este inadmisibil, întrucât în dispoziţiile menţionate nu este prevăzută nicio cale de atac ordinară împotriva unei astfel de hotărâri, amânarea predării face parte din faza de executare a extrădării pasive, iar prevederile art. 56 din Legea nr. 302/2004 conţin o normă de trimitere la dispoziţiile legale care reglementează calea ordinară de atac a recursului numai în cazul hotărârii prin care instanţa se pronunţă asupra amânării extrădării, admiterii sub condiţie a extrădării, consimţământului extinderii obiectului extrădării şi reextrădării către un stat terţ, iar nu şi în cazul hotărârii prin care instanţa se pronunţă asupra amânării predării. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 860 din 4 martie 2010

C. proc. pen., art. 375 alin. (3), art. 3859 alin. (1) pct. 5În conformitate cu dispoziţiile art. 375 alin. (3) C. proc. pen., judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere. În raport cu dispoziţiile citate, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 5 C. proc. pen. este incident, dacă judecarea apelului a avut loc fără participarea inculpatului, arestat preventiv în altă cauză.I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 412 din 4 februarie 2010

C. proc. pen., art. 386 lit. e)Dispoziţiile art. 386 lit. e) C. proc. pen. nu sunt incidente, în cazul în care inculpatul s-a prevalat, în faţa instanţei de recurs, de dreptul de a nu face nicio declaraţie prevăzut în art. 70 alin. (2) C. proc. pen. În acest caz, împrejurarea că inculpatul şi-a exercitat dreptul de a nu face nicio declaraţie în absenţa apărătorului ales, dar în prezenţa apărătorului din oficiu, este lipsită de relevanţă, întrucât prezenţa apărătorului în momentul ascultării inculpatului sau al exercitării dreptului de a nu face nicio declaraţie nu are un rol de autorizare a opţiunii inculpatului, ci are rolul de a asigura prevenirea neregulilor în modul în care se ia declaraţia ori în care se ia act de exercitarea dreptului de a nu face nicio declaraţie, acest rol fiind îndeplinit şi de apărătorul din oficiu. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1086 din 22 martie 2010

C. proc. pen., art. 278 alin. (3), art. 2781

Plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, întemeiată pe prevederile art. 2781 C. proc. pen., este inadmisibilă, dacă plângerea contra rezoluţiei sau a ordonanţei de netrimitere în judecată a fost introdusă la conducătorul parchetului ori, după caz, la procurorul ierarhic superior după expirarea termenului de 20 de zile prevăzut în art. 278 alin. (3) C. proc. pen., întrucât, în conformitate cu dispoziţiile art. 185 din acelaşi cod, în cazul în care pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen şi, prin urmare, nerespectarea termenului prevăzut în art. 278 alin. (3) C. proc. pen. atrage decădere din exerciţiul dreptului de a cere judecătorului controlul rezoluţiei sau ordonanţei procurorului în procedura prevăzută în art. 2781 C. proc. pen. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1186 din 26 martie 2010

C. proc. pen., art. 386 lit. a)Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. poate fi invocat numai de către partea cu privire la care procedura de citare nu a fost îndeplinită conform legii pentru termenului la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs. În consecinţă, în cazul infracţiunii de luare de mită, invocarea de către condamnaţi a neîndeplinirii procedurii de citare, conform legii, cu privire la denunţător nu atrage incidenţa dispoziţiilor art. 386 lit. a) C. proc. pen., întrucât, pe de o parte, condamnaţii pot invoca numai neîndeplinirea procedurii de citare, conform legii, cu privire la aceştia, iar pe de altă parte,

denunţătorul care beneficiază de o cauză de nepedepsire nu are calitatea de parte în procesul penal. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1425 din 14 aprilie 2010

C. proc. pen., art. 396În conformitate cu dispoziţiile art. 396 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., rudele apropiate ale condamnatului, cum este sora acestuia, pot cere revizuirea, chiar şi după moartea condamnatului, însă calitatea de substituit procesual a rudei apropiate este limitată, în cazul în care condamnatul este în viaţă, la formularea cererii de revizuire, fără a include exercitarea căilor de atac ordinare împotriva hotărârii prin care cererea de revizuire a fost soluţionată, căile de atac ordinare exercitându-se în condiţiile dreptului comun, în conformitate cu art. 362 şi art. 3852 C. proc. pen. Prin urmare, recursul exercitat de sora condamnatului în viaţă, în calitate de rudă apropiată, împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel în procedura revizuirii, este inadmisibil. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1450 din 15 aprilie 2010

C. proc. pen., art. 386 lit. a) şi b)1. Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 386 lit. a) C. proc. pen. nu este incident, dacă prin cererea de recurs s-a solicitat comunicarea tuturor actelor de procedură la sediul cabinetului avocatului ales al inculpatului aflat în stare de libertate, care l-a reprezentat pe inculpat în recurs şi a comunicat instanţei că acesta cunoaşte termenul de judecată, a exercitat drepturile procesuale ale inculpatului şi i-a asigurat apărarea în recurs. Potrivit principiilor expuse în Decizia-cadru 2009/299/JAI din 26 februarie 2009, dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces este inclus în dreptul la un proces echitabil, însă, în anumite condiţii, persoana acuzată poate renunţa la acest drept şi, având cunoştinţă de proces, poate mandata un avocat pentru a o apăra la proces. 2. Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 386 lit. b) C. proc. pen. presupune îndeplinirea cumulativă a condiţiei ca partea să fi fost în imposibilitatea de a se prezenta la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs şi a condiţiei ca partea să fi fost în imposibilitatea de a încunoştinţa instanţa de recurs despre această împiedicare. În cazul în care se află în imposibilitatea de a se prezenta, partea are obligaţia de a încunoştinţa instanţa de recurs, iar dacă nu şi-a îndeplinit această obligaţie, deşi avea posibilitatea de încunoştinţare, inclusiv prin sistemele de comunicaţii, nu este incident cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 386 lit. b) C. proc. pen. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1642 din 27 aprilie 2010

C. proc. pen., art. 148 alin. (1) lit. a1)In conformitate cu dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. a1) C. proc. pen., măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelaşi cod şi inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata acestor măsuri.Măsura arestării preventive, întemeiată pe aceste dispoziţii, poate fi luată numai după ce, în prealabil, s-a dispus faţă de inculpat măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, iar inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura restrictivă de libertate ori obligaţiile care îi revin pe durata acestei măsuri. Reaua-credinţă în încălcarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara ori a obligaţiilor care îi revin inculpatului pe durata acestei măsuri nu se prezumă, ci trebuie dovedită prin informaţiile furnizate de organul de poliţie desemnat să supravegheze executarea măsurii, judecătorului sau instanţei de judecată revenindu-i obligaţia de a aprecia dacă măsura sau obligaţiile au fost încălcate, cu rea-credinţă, de către inculpat. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1674 din 28 aprilie 2010

C. proc. pen., art. 148 alin. (1) lit. f)Arestarea preventivă a inculpatului, întemeiată pe dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., nu poate fi menţinută de către instanţa de apel, dacă prima instanţă a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu şi a dispus condamnarea inculpatului în primă instanţă pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea nu prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani. În acest caz, dacă nu există niciun alt

temei care să justifice privarea de libertate, arestarea preventivă se revocă, în conformitate cu prevederile art. 160b alin. (2) C. proc. pen. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1915 din 13 mai 2010C. proc. pen., art. 197 alin. (2)Hotărârea prin care instanţa de apel a dispus condamnarea inculpatului pentru fapte noi, direct în apel, fără a se proceda la extinderea procesului penal şi la punerea în mişcare a acţiunii penale pentru faptele noi, încalcă dispoziţiile privind sesizarea instanţei, prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2093 din 27 mai 2010

C. proc. pen., art. 163, art. 3859 alin. (1) pct. 171Măsura sechestrului asigurător, dispusă prin ordonanţa procurorului, în conformitate cu dispoziţiile art. 163 C. proc. pen., asupra unui autoturism în vederea confiscării speciale, nu poate fi menţinută prin sentinţă, dacă instanţa de judecată, soluţionând cauza, nu a dispus confiscarea specială a autoturismului. În acest caz, atât sentinţa prin care s-a menţinut măsura sechestrului asigurător, fără a se dispune confiscarea specială, cât şi decizia prin care instanţa de apel a respins apelul declarat în cauză, sunt supuse casării, în temeiul art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2094 din 27 mai 2010

Legea nr. 302/2004, art. 122În cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât şi condamnarea la pedeapsa amenzii, instanţa de judecată, sesizată în scopul recunoaşterii hotărârii penale străine de condamnare în integralitatea ei şi al transferării persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei privative de libertate într-un penitenciar din România, se pronunţă atât cu privire la pedeapsa privativă de libertate, cât şi cu privire la pedeapsa amenzii aplicată prin hotărârea penală străină de condamnare, în conformitate cu dispoziţiile art. 122 din Legea nr. 302/2004. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2447 din 21 iunie 2010

Legea nr. 302/2004, art. 97 alin. (1)Potrivit dispoziţiilor art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, în cazul în care persoana solicitată este urmărită penal sau judecată de autorităţile judiciare române pentru o faptă diferită de cea care motivează mandatul european de arestare, instanţa română, chiar dacă a dispus executarea mandatului, poate amâna predarea până la terminarea judecăţii sau până la executarea pedepsei. În consecinţă, instanţa română apreciază, în raport cu complexitatea cauzei şi gravitatea faptelor care motivează mandatul european de arestare, dacă se impune sau nu amânarea predării, dispoziţiile art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 lăsând la latitudinea instanţei române aprecierea cu privire la oportunitatea amânării predării. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2721 din 14 iulie 2010

Legea nr. 302/2004, art. 88 alin. (2) lit. e), art. 90, art. 92, art. 97 alin. (2), art. 1001. Motivul de refuz al executării mandatului european de arestare prevăzut în art. 88 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 302/2004 - privitor la cazul când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României - constituie un motiv opţional de refuz al executării şi, prin urmare, instanţa română poate dispune predarea sau predarea temporară a persoanei solicitate, chiar dacă mandatul european de arestare se referă la astfel de infracţiuni. 2. În procedura de executare a mandatului european de arestare instanţa are obligaţia de a cere persoanei solicitate să precizeze dacă renunţă sau nu la regula specialităţii prevăzută în art. 100 din Legea nr. 302/2004 şi, în cazul în care persoana solicitată precizează că nu renunţă la această regulă, să dispună predarea sau predarea temporară cu respectarea regulii specialităţii. 3. În conformitate cu dispoziţiile art. 92 şi art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, instanţa română poate dispune, la solicitarea autorităţii judiciare care a emis mandatul european de arestare, predarea temporară a persoanei solicitate, urmărită penal sau judecată de autorităţile

judiciare române pentru o faptă diferită de cea care motivează mandatul european de arestare, stabilind în conţinutul hotărârii durata pentru care se dispune predarea temporară. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2795 din 28 iulie 2010

Legea nr. 302/2004, art. 2 lit. k), art. 129Transferarea în vederea executării măsurii de siguranţă a internării medicale poate fi dispusă, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 129 din Legea nr. 302/2004, întrucât, în conformitate cu art. 2 lit. k) din aceeaşi lege, noţiunea de condamnare include măsurile de siguranţă aplicate ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2519 din 24 iunie 2010

Legea nr. 302/2004, art. 146Potrivit Deciziei nr. 23 din 12 octombrie 2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 850 din 8 decembrie 2009, pronunţată în interpretarea art. 146 din Legea nr. 302/2004, în soluţionarea cererii având ca obiect conversiunea condamnării, instanţa trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de Codul penal român.Nu este incompatibilă cu legislaţia română pedeapsa rezultantă a închisorii aplicată prin cumul aritmetic în statul de condamnare, a cărei durată nu depăşeşte nici totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente, fiind conformă cu art. 34 alin. (2) C. pen., şi nici limita maximă generală a pedepsei închisorii de 30 de ani, prevăzută în art. 53 pct. 1 lit. b) C. pen. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2852 din 11 august 2010

C. proc. pen., art. 362, art. 3851 alin. (4), art. 3852

Potrivit dispoziţiilor art. 3851 alin. (4) teza a II-a C. proc. pen., titularii căii de atac a apelului prevăzuţi în art. 362 pot declara recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, chiar dacă nu au folosit apelul, dacă prin decizia pronunţată în apel a fost modificată soluţia din sentinţă şi numai cu privire la această modificare. În cazul în care prin decizia pronunţată în apel a fost modificată soluţia din sentinţă numai cu privire la inculpat, în sensul agravării situaţiei acestuia, partea vătămată nu poate declara recurs în favoarea inculpatului, întrucât partea vătămată nu are un interes procesual propriu pentru a exercita calea de atac a recursului împotriva unei astfel de decizii.Partea vătămată nu poate declara recurs în nume propriu în favoarea inculpatului nici în cazul în care este soţia acestuia, deoarece, în conformitate cu dispoziţiile art. 3852 raportat la art. 362 alin. (2) C. proc. pen., soţul inculpatului poate exercita calea de atac a recursului pentru acesta numai atunci când acţionează în calitate de substituit procesual, iar nu şi atunci când acţionează potrivit calităţii procesuale de parte vătămată. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3085 din 9 septembrie 2010

C. proc. pen., art. 363 alin. (3), art. 3853

În conformitate cu dispoziţiile art. 3853 alin. (1) şi art. 3853 alin. (2) raportat la art. 363 alin. (3) C. proc. pen., termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, şi curge, pentru părţile care au lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare, de la comunicarea copiei de pe dispozitiv. În cazul în care comunicarea copiei de pe dispozitivul deciziei instanţei de apel nu a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor art. 177 - art. 182 C. proc. pen., însă inculpatul a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei de apel, prin înmânarea unui exemplar al mandatului de executare a pedepsei închisorii, conform art. 422 C. proc. pen., termenul de recurs curge de la momentul punerii în executare a mandatului. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3347 din 27 septembrie 2010

C. proc. pen., art. 155 şi urm., art. 197 1. În conformitate cu dispoziţiile art. 155 şi urm. C. proc. pen., în procedura prelungirii duratei arestării preventive în cursul urmăririi penale, instanţa verifică exclusiv dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate sau dacă există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate. În aplicarea acestor dispoziţii, instanţa nu statuează asupra temeiniciei acuzaţiilor, examinarea temeiniciei acuzaţiilor efectuându-se în baza sesizării prin rechizitoriu.2. Soluţionarea propunerii de prelungire a arestării preventive în şedinţă publică, iar nu în camera de consiliu - aşa cum prevede art. 159 alin. (2) C. proc. pen. - nu atrage nulitatea absolută a hotărârii conform dispoziţiilor art. 197 alin. (2) din acelaşi cod, întrucât aceste dispoziţii sancţionează cu nulitatea absolută numai nerespectarea dispoziţiilor referitoare la publicitatea şedinţei de judecată. Nerespectarea dispoziţiilor privitoare la soluţionarea în şedinţă nepublică a propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive este sancţionată cu nulitatea relativă, în condiţiile art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen.3. Potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, avocatul nu poate asista sau reprezenta părţi cu interese contrare în aceeaşi cauză sau în cauze conexe şi nu poate pleda împotriva părţii care l-a consultat mai înainte în legătură cu aspectele litigioase concrete ale pricinii. Dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 nu sunt incidente, în cazul în care avocatul ales al inculpatului în procedura prelungirii duratei arestării preventive în cursul urmăririi penale a acordat asistenţă juridică unui coinculpat în procedura arestării preventive, inculpaţii au interese comune, apărarea unuia dintre inculpaţi nu urmăreşte învinuirea coinculpatului, iar pledoaria avocatului nu a fost formulată împotriva coinculpatului care îl consultase anterior, ci împotriva propunerii procurorului de prelungire a arestării preventive. I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 3440 din 2 octombrie 2010

C. proc. pen., art. 140 alin. (2), art. 350 alin. (6)Potrivit dispoziţiilor art. 350 alin. (6) C. proc. pen., inculpatul condamnat de prima instanţă şi aflat în stare de deţinere este liberat de îndată ce durata reţinerii şi a arestării devin egale cu durata pedepsei pronunţate, deşi hotărârea nu este definitivă. În sensul acestor dispoziţii, în cazul în care prima instanţă a dispus prin hotărârea de condamnare şi revocarea suspendării condiţionate a executării unei pedepse anterioare, prin „pedeapsă pronunţată” se înţelege pedeapsa aplicată pentru infracţiunea sau infracţiunile deduse judecăţii, la care se adaugă pedeapsa devenită executabilă ca urmare a revocării suspendării condiţionate. Conform prevederilor art. 140 alin. (2) C. proc. pen., măsura arestării preventive încetează de drept atunci când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii. Prin urmare, încetarea de drept a arestării preventive se raportează la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea dedusă judecăţii, iar nu la pedeapsa pronunţată de prima instanţă prin hotărârea de condamnare. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3489 din 6 octombrie 2010

C. pen., art. 128 alin. (1)C. proc. pen., art. 5221

În conformitate cu dispoziţiile art. 128 alin. (1) C. pen., cursul termenului prescripţiei răspunderii penale prevăzute în art. 122 din acelaşi cod este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.În cadrul procedurii de rejudecare în caz de extrădare a persoanei judecate şi condamnate în lipsă, reglementată în art. 5221 C. proc. pen., dispoziţiile legale privitoare la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, prescripţia executării pedepsei şi executarea pedepsei constituie cauza de

suspendare a cursului termenului prescripţiei răspunderii penale, întrucât aceste dispoziţii legale exclud, prin ele însele, posibilitatea continuării cursului prescripţiei răspunderii penale. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3735 din 25 octombrie 2010

Legea nr. 302/2004, art. 10, art. 22, art. 24 alin. (1) lit. b)1. În conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 302/2004, pot fi extrădate din România, în condiţiile acestei legi, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă în statul solicitant. În accepţiunea acestor dispoziţii, expresia „persoană urmărită penal” nu echivalează cu expresia „persoană faţă de care s-a început urmărirea penală”, ci este utilizată în sens larg, şi anume de persoană cercetată penal, având în vedere situaţiile în care, potrivit legislaţiei statului solicitant, sustragerea persoanei extrădabile constituie un impediment pentru efectuarea actului procesual al începerii urmăririi penale. 2. Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza convenţiilor internaţionale multilaterale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, dacă persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant. În acest caz, formularea unei cereri de azil de către persoana care are atât cetăţenia română, cât şi cetăţenia statului solicitant nu poate constitui un motiv pentru respingerea cererii de extrădare, întrucât, în temeiul art. 4 din Legea nr. 122/2006, autorităţile competente române asigură accesul la procedura de azil oricărui cetăţean străin sau apatrid, iar nu cetăţeanului român, care nu poate solicita calitatea de azilant în România. 3. Art. 10 din Legea nr. 302/2004 consacră principiul non bis in idem, în temeiul căruia cooperarea judiciară internaţională nu este admisibilă dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru aceeaşi faptă şi dacă: a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal ori b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părţii neexecutate. Principiul non bis in idem nu este încălcat în procedura extrădării, dacă în România procesul penal s-a finalizat în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată, întrucât nu a fost pronunţată o hotărâre definitivă prin care să se dispună achitarea sau încetarea procesului penal, iar soluţiile procurorului de netrimitere în judecată nu se bucură de autoritate de lucru judecat. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3903 din 3 noiembrie 2010

C. proc. pen., art. 1402, art. 1403

Recursul declarat împotriva încheierii prin care instanţa a respins plângerea împotriva ordonanţei procurorului de prelungire a măsurii obligării de a nu părăsi ţara formulată în temeiul art. 1402 C. proc. pen., nerevocând măsura, este inadmisibil, întrucât, în conformitate cu dispoziţiile art. 1403 alin. (1) teza finală C. proc. pen., încheierea prin care judecătorul respinge, în cursul urmăririi penale, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3953 din 8 noiembrie 2010

Legea nr. 47/1992, art. 29Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale poate fi respinsă numai atunci când excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât este contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din Legea nr. 47/1992. Prin urmare, în soluţionarea unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de judecată este competentă să verifice exclusiv îndeplinirea condiţiilor prevăzute expres şi limitativ în art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, şi anume dacă excepţia de neconstituţionalitate priveşte o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare care are legătură cu soluţionarea cauzei, dacă este ridicată de persoanele în drept şi dacă prevederile legale care formează obiectul excepţiei nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. În cazul admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, judecata nu se

suspendă pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3991 din 9 noiembrie 2010

Legea nr. 302/2004, art. 88 alin. (2) lit. e)Motivul de refuz al executării mandatului european de arestare reglementat în art. 88 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 302/2004 - privitor la cazul când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României - reprezintă un motiv opţional de refuz al executării, instanţa română nefiind obligată să refuze executarea, şi priveşte exclusiv cazul când infracţiunile sunt comise pe teritoriul României, potrivit legii române, iar nu cazul când infracţiunile sunt comise pe teritoriul statului emitent şi numai actele de pregătire, care nu atrag competenţa instanţelor române, sunt efectuate pe teritoriul României. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4055 din 12 noiembrie 2010

C. proc. pen., art. 611, art. 155În conformitate cu dispoziţiile art. 611 C. proc. pen., procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să desemneze o instanţă egală în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul. Admiterea cererii şi desemnarea unei instanţe egale în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă nu operează, prin urmare, anterior emiterii rechizitoriului. În consecinţă, competenţa de a soluţiona propunerea de prelungire a duratei arestării în cursul urmăririi penale aparţine, conform art. 155 alin. (2) C. proc. pen., instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau instanţei corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, chiar dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a desemnat o instanţă egală în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul. I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 4189 din 23 noiembrie 2010

C. proc. pen., art. 3859 alin. (1) pct. 9Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 6 paragraful 1În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată în special în cauza Boldea împotriva României, obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti impusă instanţelor naţionale prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, chiar dacă nu implică existenţa unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată, presupune să fie examinate în mod real problemele esenţiale care au fost supuse analizei instanţei, iar în considerentele hotărârii să fie redate argumentele care au condus la pronunţarea acesteia. În îndeplinirea obligaţiei de motivare, instanţa de apel nu se poate limita să preia total sau parţial motivarea primei instanţe, ci, procedând la o examinare proprie a cauzei, trebuie să răspundă cu argumente la fiecare dintre criticile şi apărările invocate de părţi.Prin urmare, dacă instanţa de apel nu a analizat criticile invocate de inculpaţi, nu a efectuat o examinare proprie a cauzei şi nu a răspuns prin decizia pronunţată la criticile şi la apărările formulate de inculpaţi - limitându-se la aprecierea că situaţia de fapt şi încadrarea juridică au fost corect stabilite, iar din probe rezultă că inculpaţii au comis faptele deduse judecăţii - este incident cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen.I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4222 din 25 noiembrie 2010

C. proc. pen., art. 3201

În conformitate cu art. 3201 C. proc. pen., introdus prin Legea nr. 202/2010, aplicarea dispoziţiilor privind judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, care prevăd reducerea cu o treime a limitelor pedepsei închisorii, implică, pe de o parte, ca recunoaşterea vinovăţiei să se facă până la începerea cercetării judecătoreşti la prima instanţă, iar nu în apel sau recurs şi, pe de altă parte, ca inculpatul să declare că recunoaşte în totalitate, iar nu parţial, faptele reţinute în actul de sesizare.I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4526 din 14 decembrie 2010 Legea nr. 302/2004, art. 114Preluarea procedurii penale la cererea unui stat străin, reglementată în art. 114 din Legea nr. 302/2004, se desfăşoară în două etape: în prima etapă, curtea de apel competentă se pronunţă asupra admisibilităţii cererii de preluare a judecăţii, prin încheiere motivată, conform art. 114 alin. (4) şi (5) din aceeaşi lege, iar în etapa a doua, în cazul în care cererea a fost considerată admisibilă de către curtea de apel, judecata continuă potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, în temeiul art. 114 alin. (6) din Legea nr. 302/2004. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4649 din 29 decembrie 2010

C. proc. pen., art. 397 alin. (1)Cererea de revizuire adresată direct instanţei se trimite procurorului competent, potrivit art. 397 alin. (1) C. proc. pen., prin sentinţă, care poate fi atacată cu recurs, inclusiv în cazul în care cererea de revizuire a fost formulată împotriva hotărârii judecătoreşti având ca obiect o plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, pronunţată în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) şi b) C. proc. pen. În acest sens, în considerentele Deciziei nr. 16 de la 6 aprilie 2009, publicată pe pagina de internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, respingând recursul în interesul legii, au reţinut că reglementările cuprinse în art. 397 alin. (1) şi art. 399 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. pen. nu sunt susceptibile de interpretare, precum şi că însuşi ansamblul dispoziţiilor cuprinse în art. 402, 403, 404, 405 şi 406 C. proc. pen., prin care sunt reglementate măsurile premergătoare ce trebuie luate după primirea lucrărilor trimise de procuror, procedura admiterii în principiu a cererii de revizuire, măsurile ulterioare admiterii ei în principiu şi soluţiile ce se pot adopta în cadrul rejudecării, nu îngăduie presupunerea că o asemenea cerere ar putea fi adresată şi direct instanţei, fără parcurgerea etapei prealabile de efectuare a actelor de cercetare de către procuror, căruia îi revine obligaţia să înainteze întregul material de verificare împreună cu concluziile sale. I.C.C.J., Secţia penală, sentinţa nr. 255 din 18 februarie 2010

C. proc. pen., art. 449 alin. (2)Instanţa competentă să soluţioneze cererea de contopirea a pedepselor aplicate prin hotărâri de condamnare pronunţate de instanţe române şi prin hotărâri de condamnare pronunţate de instanţe străine - hotărâri recunoscute de Curtea de Apel Bucureşti în procedura transferării persoanei condamnate - este, conform art. 449 alin. (2) C. proc. pen., instanţa corespunzătoare instanţei de executare a ultimei hotărâri în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere a persoanei condamnate. Dacă ultima hotărâre de condamnare a fost pronunţată de o instanţă străină, instanţa competentă să soluţioneze cererea de contopire a pedepselor este instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere a persoanei condamnate, corespunzătoare instanţei care, potrivit legii române, ar fi judecat cauza în primă instanţă. I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 414 din 15 martie 2010

C. proc. pen., art. 43În cazul în care curtea de apel, ca instanţă de apel, a calificat cererea formulată de persoana condamnată ca fiind o cerere de rejudecare întemeiată pe dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen. şi şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului, ca instanţă care a judecat cauza în primă instanţă, iar tribunalul a calificat cererea formulată de persoana condamnată ca fiind o cerere de apel peste termen, întemeiată pe prevederile art. 365 C. proc. pen. şi şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea curţii de apel, există un conflict negativ de competenţă, fiind întrunite condiţiile prevăzute în art. 43 alin. (1) C. proc. pen., care se soluţionează de către Înalta Curţi de Casaţi şi Justiţie, potrivit art. 29 pct. 5 lit. a)

C. proc. pen., iar nu un caz de întrerupere a cursului justiţiei. I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 1234 din 28 iulie 2010

Legea nr. 275/2006, art. 26 Instanţa competentă să soluţioneze contestaţia împotriva încheierii prin care judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate a dispus cu privire la schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (8) din Legea nr. 275/2006, este judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul în cadrul căruia a fost derulată procedura schimbării regimului de executare a pedepselor privative de libertate prevăzută în art. 26 din Legea nr. 275/2006 şi la care este delegat judecătorul ce a dispus, prin încheiere, cu privire la schimbarea acestui regim, chiar dacă ulterior emiterii încheierii persoana condamnată a fost transferată în alt penitenciar. I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 322 din 3 martie 2010