1  

Allan G. Johnson The Forest and the Trees. Sociology as Life, Practice, and Promise Philadelphia: Temple University Press 2008 Traducere: Raluca Perneș și Anca Simionca

Cap.1. Pădurea, copacii și acel lucru în plus

Practicând sociologia, eu lucrez în universități, școli și alte organizații cu persoane care încearcă să rezolve chestiuni legate de privilegiu și opresiune organizate în jurul diverselor diferențe care apar între ființele umane, diferențe deseori etichetate drept ”diversitate”. În forma sa cea mai simplă, diversitatea se referă la varietatea oamenilor din lume, la diferitele combinații de gen, rasă, vârstă, clasă socială, dizabilitate, etnie, religie și alte însușiri sociale. De exemplu, în Statele Unite populația se schimbă rapid ca urmare a imigrației dinspre Asia și America Latină.

Dacă aceste combinații în schimbare ar reprezenta tot conținutul diversității, aceasta nu ar fi o problemă, pentru că în foarte multe moduri diferențele sunt cele ce fac viața interesantă și alimentează creativitatea. De exemplu, prin comparație cu grupurile omogene, grupurile diverse sunt de obicei mai competente la rezolvarea problemelor care solicită soluții creative. Desigur, diversitatea aduce cu sine și dificultăți, precum barierele de limbă și modurile diferite de a face lucrurile care pot să îi deruteze sau să îi irite pe ceilalți. Dar oamenii sunt specia cu ”creierul mare”, cei adaptabili și care învață rapid, deci n-ar trebui să fie o problemă de nerezolvat să învățăm să ne înțelegem cu tot felul de persoane. Precum călătorii într-un ținut străin, putem pur și simplu să învățăm unul despre celălalt, să dăm un loc diferențelor și să descoperim cum să le folosim constructiv.

Dar, în lumea reală, diferența este mult mai mult decât varietate, așa cum cei mai mulți dintre noi o știu. Diferența este folosită și drept criteriu pentru a-i include pe unii și a-i exclude pe alții, pentru a-i răsplăti pe unii mai mult decât pe alții, pentru a-i trata pe unii cu respect și demnitate, iar pe alții ca și cum nu ar fi tocmai oameni sau ca și cum ar fi absenți cu totul. Diferența este folosită ca justificare a privilegiului, de la a păstra numai pentru unii simpla demnitate umană de care ar trebui să se bucure toată lumea până la situația extremă de a decide cine moare și cine supraviețuiește. Structurile de inegalitate și de opresiune care rezultă pot nu doar să distrugă viețile oamenilor, dar și să creeze diviziuni și resentimente alimentate de nedreptatea și suferința care erodează din interior viața în comunități, locuri de muncă, școli și alte situații sociale.

Există locuri care iau în serios importanța sentimentului de a fi acceptat și valorizat pentru persoana care ești și lucrurile pe care le faci. Un mod de a evidenția aceste lucruri este să organizăm programe care îi ajută pe oameni să vadă care sunt consecințele a ceea ce se întâmplă cu adevărat, cum anume acele consecințe afectează oamenii în diferite feluri și ce anume pot să facă ei înșiși pentru a crea ceva mai bun. Partea cea mai dificilă a acestui demers este faptul că oamenii sunt foarte reticenți să discute despre privilegiu, în special cei care aparțin grupurilor privilegiate. De

2  

exemplu, când se deschide subiectul rasei și al rasismului, albii devin deseori tăcuți, ca și cum ar fi paralizați de vină sau alte sentimente pe care nu îndrăznesc să le exprime. Alteori reacționează, furioși și defensivi, ca și cum ar fi atacați personal și învinovățiți pentru lucruri pe care nu le-au făcut.

O situație similară s-a întâmplat în 2005, când New Orleans a fost devastat de uraganul Katrina. În urma acestuia, mii de oameni au fost afectați în oraș, rămânând fără apă, mâncare sau adăposturi adecvate. Nici unul dintre cei care se uitau la știri nu avea cum să nu observe că cei rămași în urmă erau în copleșitoarea lor majoritate persoane de culoare. În săptămânile care au urmat, răspunsul federal în fața acestui dezastru și în fața nevoilor victimelor a fost extrem de lent, astfel încât un dezastru natural s-a transformat într-o rușine națională; unele persoane au încercat să deschidă un dialog la nivel național despre rasă și clasă în Statele Unite. Aproape imediat, însă, ideea că modelele de experiență rasială din New Orleans ar putea să aibă ceva de-a face cu rasa a provocat o furtună de negare și scandalizare din partea multora din populația albă, de la președinte în jos, și o mare majoritate au declarat că ceea ce s-a întâmplat la New Orleans nu avusese nimic a face cu rasa.

Din cauza faptului că membrii grupurilor privilegiate reacționează deseori negativ la ideea de a analiza privilegiul și opresiunea, femeile, negrii, hispanicii, homosexualii, lesbienele, persoanele cu dizabilități, muncitorii și alte grupuri subordonate nu pot să deschidă ei înșiși această discuție. Ei știu cât de ușor poate fi folosit privilegiul pentru a se răzbuna pe ei din cauză că au tulburat status quo-ul și i-au făcut pe unii să se simtă stânjeniți. Deci, în loc să privești în față realitatea privilegiului și a opresiunii, strategia tipică este de a alege între două alternative la fel de futile: să rămâi blocat în ciclurile de vină, învinovățire și vulnerabilitate, sau să eviți de la bun început să discuți despre chestiunea privilegiului. Oricum, vechile modele distructive și consecințele lor pentru viețile oamenilor vor continua.

De ce se întâmplă acest lucru? Un motiv serios este faptul că oamenii tind să se gândească la lucruri numai în termeni de indivizi, ca și cum o societate sau o universitate nu ar fi nimic mai mult decât o colecție de persoane care trăiesc într-un timp și loc anume. Mulți scriitori au arătat cum afectează individualismul viața socială, izolându-ne unul de celălalt, promovând competiția divizivă și făcând din ce în ce mai dificil demersul de a susține un simț al comunității, al faptului că suntem cu toții împreună în aceste procese. Dar individualismul afectează mult mai mult decât modul în care participăm în viața socială. Afectează și modul în care gândim viața socială și în care o înțelegem.

Dacă considerăm că totul începe și se termină cu indivizii – personalitățile lor, poveștile vieților lor, sentimentele și comportamentul lor – e ușor să credem că problemele sociale au drept cauză defecte de caracter personale. Dacă există o problemă cu consumul de droguri, este pentru că indivizii nu pot sau nu vor să spună ”nu”. Dacă există rasism, sexism, clasism și alte forme de privilegiu și opresiune, este așa din cauza oamenilor care, dintr-un motiv sau altul, simt ”nevoia” să se comporte rasist, sexist și în alte moduri care oprimă. Dacă în lume există terorism, trebuie să fie pentru că există un anume tip de oameni – teroriștii – care prin natura lor se simt împinși să înfăptuiască acte teroriste. Pe scurt, dacă în viața socială apar consecințe malefice, acest lucru se întâmplă din cauza indivizilor malefici și a acțiunilor și motivelor lor malefice.

Dacă ne gândim la lume în acest mod – de altfel foarte comun în Statele Unite – atunci este ușor să înțelegem de ce membrii grupurilor privilegiate sunt ofensați atunci când li se cere să analizeze avantajele care apar ca urmare a apartenenței la un grup anume și prețul pe care trebuie să îl

3  

plătească alte grupuri pentru ca unii să se bucure de aceste avantaje. De exemplu, atunci când femeile vorbesc despre cum anume le afectează sexismul, gândirea individualistă îi încurajează pe bărbați să perceapă acest lucru ca pe o acuzație personală: ”Dacă femeile sunt oprimate, atunci eu sunt un opresor malefic care încearcă să le asuprească”. Devreme ce nici un bărbat nu vrea să se perceapă pe sine ca fiind o persoană rea și devreme ce cei mai mulți dintre bărbați probabil nu intenționează în mod conștient să asuprească femeile, bărbații ar putea foarte ușor să se simtă atacați pe nedrept.

În Statele Unite, individualismul datează din secolul al XIX-lea, iar înainte de aceasta, se trage din Iluminismul European și certitudinile gândirii moderniste. În această perioadă, mintea rațională a persoanei individuale a fost recunoscută și ridicată la o poziție dominantă în ierarhia lucrurilor, separat și deasupra chiar a religiei și a lui Dumnezeu. Rădăcinile gândirii individualiste în Statele Unite își au sursa în parte în munca lui William James, care a fost unul dintre pionierii dezvoltării psihologiei. Mai târziu, individualismul a avansat în Europa și în Statele Unite datorită intuițiilor revoluționare ale lui Sigmund Freud despre existența subconștientului și a lumii interioare a experienței individuale. Pe parcursul secolului XX, cadrul dominant pentru înțelegerea complexităților și misterelor existenței umane a devenit viața individului.

Tendința spre individualism este vizibilă în librării și în cărțile de succes care promit să schimbe lumea prin self-help și creșterea și transformarea personală. Chiar și la scala mai largă a societăților – de la război și politică la economia internațională – individualismul reduce totul la personalitățile și comportamentele celor despre care credem că sunt responsabili. Dacă oamenii de rând din societățile capitaliste se simt deprivați și nesiguri, atunci răspunsul individualist este că persoanele care conduc corporațiile sunt lacome sau că politicienii sunt corupți și incompetenți.

Aceeași perspectivă susține că sărăcia există din cauza obiceiurilor, atitudinilor și aptitudinilor persoanelor sărace în mod personal, care sunt învinovățite pentru ceea ce se presupune că le lipsește ca persoane și cărora li se spune să se schimbe dacă își doresc ceva mai bun pentru ei înșiși.

Din perspectivă individualistă, modul în care putem face lumea un loc mai bun este să punem la conducere ”oamenii potriviți”, sau să facem îi facem pe oameni mai buni eliberând conștiința umană într-o Eră Nouă, sau să schimbăm modul în care sunt socializați copiii, sau să-i închidem, să-i excludem sau să-i ucidem pe cei care nu vor sau nu pot să fie mai buni decât sunt. Din ce în ce mai mult, psihoterapia este oferită ca model pentru a schimba nu doar viața internă a indivizilor, ci și lumea în care trăiesc aceștia. Lumea se va “vindeca” ea însăși dacă suficienți oameni se vindecă prin terapie. Soluția la problemele colective precum sărăcia, dezastrele naturale sau terorismul este deci nu o soluție colectivă, ci o acumulare de soluții individuale. Dacă vrem ca în lume să existe mai puțină sărăcie, răspunsul individualist este să scoatem oamenii din sărăcie sau să îi împiedicăm să cadă în sărăcie schimbând felul în care sunt ei ca oameni, unul câte unul. Sau, ca să eliminăm terorismul, trebuie să identificăm toți indivizii care ar putea să aibă înclinația de a practica terorismul și să facem ceva ca să îi oprim.

Deci, individualismul este un mod de a gândi care ne încurajează să explicăm lumea drept ceea ce se petrece în interiorul indivizilor și nimic mai mult. Am fost capabili să gândim astfel pentru că am dezvoltat capacitatea umană de a fi reflexivi, adică am învățat să ne privim pe noi înșine ca sine cu mai multă conștiință de sine și intuiție ca înainte. Putem să ne întrebăm ce fel de oameni suntem și cum trăim în lume și putem să ne închipuim pe noi înșine în moduri noi. Dar pentru a face acest lucru trebuie întâi să fim capabili să credem că existăm ca indivizi distincți, separat de grupurile,

4  

comunitățile și societățile care formează mediul nostru social. Altfel spus, trebuie să existe ideea de “individ” ca să putem să ne gândim pe noi înșine ca indivizi, iar ideea de individ există doar de câteva secole. Astăzi, am mers chiar mai departe, gândind mediul social însuși ca pe o colecție de indivizi, crezând că o societate sunt oamenii și oamenii sunt societatea, iar pentru a înțelege viața socială nu trebuie decât să înțelegem la ce reacționează psihicul individual.

Dacă ești crescut și trăiești într-o societate dominată de individualism, ideea că societatea este doar oamenii care o compun este foarte clară. Problema este că această abordare neglijează diferențele dintre persoanele individuale care participă la viața socială și relațiile care le leagă una de alta, precum și de grupuri și societăți. Este adevărat, nu poți să ai relații sociale fără oameni care să participe la ele și să le producă, dar oamenii și relațiile nu sunt unul și același lucru. De aceea titlul acestei cărți face referire la vechea zicală despre cum pădurea nu se vede de copaci. Într-un fel, o pădure este pur și simplu o colecție de copaci individuali, dar de fapt este mult mai mult decât atât. Reprezintă în același timp o colecție de copaci care se află într-o relație specifică unul cu celălalt, iar acea relație nu se vede privind fiecare copac în mod individual. Dacă luăm o mie de copaci și îi risipim peste Marile Câmpii din America de Nord, tot ce avem sunt o mie de copaci. Dar dacă luăm aceiași copaci și îi aducem aproape unul de celălalt, avem o pădure. Aceiași copaci constituie într-o situație o pădure, iar în altă situație, pur și simplu o mulțime de copaci.

“Spațiile goale” care separă copacii individuali unul de altul nu sunt nici o trăsătură a vreunui copac, nici trăsături ale tuturor copacilor luați cumva împreună. Sunt mai mult decât atât și este esențial să înțelegem că ceea ce face ca o pădure să fie ceea ce este e relația dintre copaci. În centrul practicii sociologice se află atenția la “acel lucru în plus” – indiferent dacă se referă la o familie, o universitate sau o societate – și la cum se relaționează oamenii la el.

Lucrul în plus

Dacă s-ar putea ca sociologia să învețe pe toată lumea un singur lucru, cu cel mai profund efect asupra modului în care înțelegem viața socială, ar fi, cred, următorul: Participăm tot timpul la ceva mai mare decât noi, iar dacă vrem să înțelegem viața socială și ce li se întâmplă oamenilor în cadrul ei, trebuie să înțelegem ce anume este acel lucru la care participăm și cum anume participăm la el. Altfel spus, cheia spre înțelegerea vieții sociale nu sunt nici pădurea, nici copacii. Este mai degrabă pădurea și copacii și modul în care se relaționează unul la celălalt. Sociologia este studiul felului în care se întâmplă acest lucru.

Lucrurile “mai mari” din care facem parte se numesc sisteme sociale și ele există în toate formele și mărimile. În general, conceptul de sistem se referă la orice colecție de componente sau elemente care sunt conectate în așa fel încât se coagulează într-o formă sau alta într-un întreg. De exemplu, putem să ne gândim la motorul unei mașini ca fiind un sistem, o colecție de componente organizate în moduri care fac mașina să funcționeze. Sau putem să ne gândim la limbă ca la un sistem, care are cuvinte, punctuație și reguli de a le combina în propoziții care au un înțeles. De asemenea, putem să ne gândim la o familie ca la un sistem – o colecție de elemente legate unul de celălalt într-un mod care ne face să ne gândim la ea ca la un întreg. Acest sistem include elemente

5  

precum poziția de mamă, tată, soț, soție, părinte, copil, fiică, fiu, soră, frate. Printre elemente se numără și ideile împărtășite care conectează aceste poziții pentru a forma relații, de exemplu cum se comportă o “mamă bună” în relația cu copiii ei, ce înseamnă o familie, ce anume îi face pe membrii familiei să fie rude. Dacă luăm în considerare aceste poziții și aceste idei, precum și alte elemente, atunci putem să ne gândim la ceea ce rezultă ca la un întreg și să îl numim sistem social.

Asemănător cu aceasta, putem să ne gândim la universități sau societăți ca la sisteme sociale. Ele sunt diferite una de alta și ambele sunt diferite de o familie în ceea ce privește tipurile de elemente care le constituie și felul în care acestea se poziționează în relație unul cu celălalt. Universitățile și colegiile au poziții precum, de exemplu, student, rector, profesor, dar poziția “mamă” nu este o parte a sistemului universitar. Persoanele care muncesc sau studiază în universități și colegii pot, desigur, să fie mame în familiile cărora le aparțin, dar această poziție nu le leagă de sistemele în discuție.

Astfel de diferențe sunt esențiale pentru a vedea cum funcționează sistemele și cum produc diverse tipuri de consecințe. Corporațiile, de pildă, sunt asemănate uneori cu familiile, dar dacă privim modurile în care sunt organizate drept sisteme familiile și corporațiile, este ușor să înțelegem că aceste comparații sunt nerealiste. Familiile nu își “concediază” membrii atunci când ajung într-o situație dificilă sau pentru a-și crește profiturile și, de regulă, nu împart mâncarea de pe masă în funcție de cine este cel mai puternic sau cel mai capabil să înșface cea mai mare bucată pentru el însuși. Dar corporațiile se debarasează adesea de muncitori ca metodă pentru a-și crește dividendele sau valoarea acțiunilor, iar managerii de la vârf iau de obicei o proporție enormă din profiturile anuale în timp ce concediază alți membri ai “familiei” corporate.

Viața socială este, deci, o relație dinamică între sistemele sociale și oamenii care participă la ele. Să observăm că oamenii participă la sisteme fără să fie parte a sistemelor ei înșiși. Astfel, “tată” și “bunic” sunt poziții în familia mea, iar eu, Allan, sunt o persoană care ocupă aceste poziții. Este ușor să pierdem din vedere această distincție, dar este foarte important să nu facem acest lucru. Ne scapă cu ușurință pentru că suntem obișnuiți să gândim doar în termeni de indivizi. Este fundamental pentru că înseamnă că oamenii nu sunt sisteme și sistemele nu sunt oameni, iar dacă uităm acest lucru este probabil să ne concentrăm asupra chestiunilor greșite atunci când încercăm să ne rezolvăm problemele.

Pentru a observa diferența dintre oameni și sistem, putem să ne închipuim că suntem într-o situație precum o nuntă la biserică, iar cineva care nu a mai fost niciodată în acel loc intră pe ușă și privește în jur. Poate vizitatorul este o femeie a cărei mașină s-a stricat și care caută un telefon ca să poată chema pe cineva în ajutor. Foarte probabil, femeia va înțelege imediat unde se află din punct de vedere social și, chiar mai important, va avea o idee clară despre așteptările pe care le au de la ea cei care se află în sală chiar dacă nu îi cunoaște personal, deloc, pe nici unul dintre ei. Atâta timp cât vizitatoarea poate să identifice cu acuratețe sistemul social la care participă și poziția sa în relație cu acesta, va fi capabilă să se comporte adecvat fără să violeze așteptările legate de acea situație.

Membrii grupurilor privilegiate se simt vizați personal atunci când cineva arată că societatea este rasistă sau sexistă pentru că se gândesc la sisteme ca oameni. “Statele Unite sunt o societate rasistă care privilegiază albii în defavoarea persoanelor de culoare” este o afirmație care descrie Statele Unite ca sistem social. Ca atare, nu mă descrie pe mine sau pe nimeni altcineva ca individ, ci are mai mult de-a face cu modul în care fiecare dintre noi participă la societate. Ca individ,

6  

nu pot să evit să particip și nu pot să nu fiu afectat de ce se întâmplă. Dar cum anume toate aceste lucruri se întâmplă în practică depinde de multe lucruri, inclusiv de opțiunile pe care le fac legat de modul în care aleg să particip.

Eu, de pildă, m-am născut în 1946 și am crescut ascultând emisiunile radio de atunci, inclusiv Amos’n’Andy, care era plină de streotipii rasiste despre negri (actorii erau albi). Ca și orice alt copil, priveam la cei din jur pentru a decide ce anume este “amuzant”. Devreme ce această emisiune era categoric percepută drept “amuzantă” din perspectiva albilor dintr-o societate albă și fiindcă m-am născut într-o familie albă, râdeam împreună cu toți ceilalți în timp ce mergeam cu mașina, ascultând emisiunea de la radio. Învățasem chiar să imit vocile personajelor “negre” și îmi încântam familia cu reproduceri ale replicilor clasice din emisiune.

Mai bine de cincizeci de ani mai târziu, acele imagini rasiste au un loc ferm în memoria mea, pentru că odată ce au ajuns acolo nu mai pleacă. De pe poziția de acum, pot să văd rasismul lor și modul în care se leagă de suferința și nedreptatea masivă din societatea la care particip. Ca individ, nu pot să desființez trecutul și nici copilăria mea. Dar pot să aleg să iau poziție față de rasism acum. Nu pot să fac ca societatea sau locul în care trăiesc sau muncesc să devină dintr-o dată non-rasiste, dar pot să aleg cum să trăiesc ca o persoană albă în raport cu poziția privilegiată “persoană albă” pe care o ocup. Pot să hotărăsc dacă râd sau obiectez atunci când aud “umor” rasist. Pot să hotărăsc cum să mă port cu oamenii care nu sunt clasificați drept “albi”. Pot să decid ce să fac în legătură cu consecințele pe care le produce rasismul, dacă voi fi o parte a soluției sau doar o parte a problemei. Nu mă simt vinovat pentru că țara mea este rasistă, pentru că eu personal nu am contribuit la construirea rasismului în această țară. Dar, ca persoană albă care participă la această societate, mă simt responsabil să mă gândesc ce pot să fac în legătură cu această problemă. Singurul mod de a depăși potențiala vinovăție și de a vedea cum pot să schimb lucrurile este să înțeleg că sistemul nu este eu și eu nu sunt sistemul.

În ciuda acestui fapt, sistemele și oamenii sunt legați îndeaproape unul de altul și o parte fundamentală a practicii sociologice este să analizăm cum funcționează această legătură. Putem să înțelegem acest lucru, de pildă, comparând sistemele sociale cu jocul Monopoly. Putem să considerăm Monopoly ca fiind un sistem social. Are poziții (jucători, bancher), are o realitate materială (tabla, piesele, zarul, banii, drepturile de proprietate, casele și hotelurile) și are idei care leagă toate aceste elemente într-un set de relații. Există un set de valori care definește scopul jocului – a câștiga – și reguli care explică ce este permis atunci când aspiri să câștigi, inclusiv ideea de a trișa. Observați că putem descrie jocul fără să spunem nimic despre personalitățile, intențiile, atitudinile și alte însușiri ale persoanelor care ar putea să îl joace. Altfel spus, jocul are o existență pe care o putem descrie prin ea însăși și există indiferent dacă cineva joacă sau nu în acest moment. Acest lucru este valabil și când vine vorba de sistemele sociale. Nu trebuie să descriem un jucător de baschet anume pentru a descrie jocul de baschet ca un tip de sistem ale cărui însușiri îl deosebesc de alte sisteme.

Acum, nu mai joc Monopoly, în primul rând pentru că nu îmi place cum mă comport atunci când joc. Pe vremea când jucam Monopoly, încercam să câștig, chiar și împotriva copiilor mei și nu puteam să nu mă simt bine atunci când câștigam (este de așteptat să ne simțim bine), chiar dacă mă simțeam și vinovat din același motiv. De ce mă simțeam astfel? Nu pentru că sunt lacom sau mercenar ca personalitate, pentru că știu că nu mă port astfel atunci când nu joc Monopoly. În mod evident, sunt capabil să mă port astfel ca ființă umană, ceea ce face parte din explicație. Dar restul

7  

explicației se reduce la simplul fapt că mă purtam astfel pentru că a câștiga este scopul jocului Monopoly.

Când particip la sistemul Monopoly, comportamentul lacom îmi este prezentat drept calea minimei rezistențe, ceea ce este de așteptat să faci dacă vrei să simți că ești adecvat. Iar când particip la joc, mă simt obligat să respect regulile și să urmăresc valorile pe care le promovează. Privesc jocul ca având un fel de autoritate asupra oamenilor care participă la el, ceea ce devine evident atunci când mă gândesc cât de rar se întâmplă ca cineva să sugereze schimbarea vreunei reguli (“Îmi pare rău, dragule”, spun în timp ce iau ultimul dolar al copilului meu “dar așa se joacă”). Dacă noi am fi jocul, ne-am simți liberi să jucăm după orice reguli ne convin. Dar, ca tendință, nu vedem jocurile – sau sistemele – în această lumină. Tindem să le vedem ca externe nouă și, ca atare, nu credem că putem să le modificăm după cum ne convine.

Atunci când oamenii participă la un sistem social, ceea ce se întâmplă depinde de două lucruri: sistemul și modul în care funcționează și ce fac oamenii de fapt, participând la sistem, de la un moment la altul. Ceea ce fac oamenii depinde parțial de poziția pe care o ocupă în relația cu sistemul și cu ceilalți oameni care participă la el (în Monopoly, toată lumea ocupă aceeași poziție – jucător – dar într-o clasă există profesori și elevi, iar într-o corporație pot să existe sute de poziții diferite). Oamenii sunt cei care fac ca un sistem să funcționeze. Fără participarea lor, un sistem există doar ca o idee cu o realitate fizică anexată ei. Dacă nimeni nu joacă Monopoly, atunci avem doar o serie de obiecte într-o cutie cu un set de reguli scrise în interiorul copertei. Iar dacă nimeni nu joacă “Compania de Automobile Ford”, ea este doar o mulțime de fabrici, birouri, echipamente, reguli și conturi scrise pe hârtie și stocate în calculatoare. Comparabil, o societate poate să fie “rasistă” sau “sexistă”, dar pentru ca rasismul și sexismul să se producă de fapt – sau nu – cineva trebuie să facă sau să nu facă ceva în relație cu o altă persoană în contextul unuia sau altuia dintre sistemele sociale.

În ceea ce îl privește, un sistem influențează modul în care gândim, simțim și ne purtăm ca participanți. Face acest lucru prin procesul general de socializare, dar și prin formatarea căilor de minimă rezistență pentru a face un lucru în situațiile sociale. În orice moment dat, există un număr aproape infinit de lucruri pe care am putea să le facem, dar de obicei nu ne dăm seama de acest lucru și percepem o serie restrânsă de posibilități. Cum anume arată acea serie depinde de sistemul la care participăm. În timp ce joc Monopoly, aș putea să întind mâna și să iau bani din bancă oricând îmi trece prin cap, dar probabil că nu mi-ar plăcea reacția celorlalți jucători dacă aș face asta. Când o persoană pe care o plac ocupă o proprietate care îmi aparține, aș putea să îi spun că o scutesc de chirie, dar apoi, când ajunge acolo o persoană pe care nu o plac, să iau chiria.

Oamenii, însă, ar obiecta probabil spunând că nu joc “cinstit” sau conform regulilor. Iar cum aș prefera ca oamenii să nu fie furioși pe mine și să nu mă dea afară din joc, este mai ușor să respect regulile chiar și atunci când aș prefera să nu o fac. Și chiar astfel procedez de obicei, urmând calea minimei rezistențe care le este prezentată celor care ocupă aceeași poziție ca și mine în acel sistem anume. De aceea, s-ar putea ca oamenii să râdă la glume rasiste sau sexiste chiar atunci când acestea îi fac să se simtă prost – pentru că în acea situație, a nu râde și a risca să fie ostracizați de toți ceilalți i-ar face să se simtă mai prost. Cea mai ușoară alegere – deși nu este nepărat ușoară – este să te aliniezi celorlalți. Acest lucru nu înseamnă că trebuie să ne aliniem sau că ne vom alinia, doar că dacă facem acest lucru vom întâmpina mult mai puțină rezistență decât dacă nu o facem.

8  

În alte situații, calea minimei rezistențe poate să arate cu totul diferit și a lăsa un prieten să încalce o regulă sau a te opune umorului sexist poate să fie văzut drept lucrul pe care este de așteptat să îl facem. În relația cu copiii mei, de exemplu, trebuie să fac tot ce pot ca să îi ajut – aceasta este calea minimei rezistențe în relația dintre părinte și copil în sistemul “familie” (cu excepția, poate, a cazului în care jucăm Monopoly). Totuși, nu mi-aș dori vreodată ca fiul sau fiica mea să îmi fie studenți la vreun curs, pentru că ar trebui să aleg între două căi ale minimei rezistențe din două sisteme diferite. Ca profesor, trebuie să mă port cu toți studenții mei la fel, dar, ca tată, trebuie să mă port cu copiii mei ca și cum ei ar fi “preferații” mei mai degrabă decât copiii oricui altcuiva. Calea minimei rezistențe în unul dintre sisteme este o cale mult mai dificilă în altul, producând ceea ce sociologii numesc “conflict de rol”.

Deci, sistemele sociale și oamenii sunt uniți printr-o relație dinamică. Oamenii fac ca sistemele să funcționeze – conștient sau nu – iar sistemele ne oferă căile minimei rezistențe pentru a face un lucru, care modelează felul în care oamenii participă la sistem. Nici oamenii, nici sistemele nu există unul fără celălalt și totuși nici unul nu poate fi redus la celălalt. Complexitatea vieții mele nu este un produs previzibil al sistemului la care particip și nici sistemul nu este o cumulare a vieții mele și a vieților celorlalți.

Rezultatul tuturor acestor lucruri sunt modelele de viață socială și consecințele pe care le au asupra oamenilor – pe scurt, aproape tot ceea ce contează pentru oameni. Când putem să identificăm modul în care este organizat un sistem, putem să vedem ce este posibil să rezulte dacă oamenii urmează calea minimei rezistențe. Știm, de exemplu, încotro se îndreaptă un joc de Monopoly dacă citim pur și simplu regulile jocului, fără să fie nevoie să știm nimic despre persoanele care joacă, cu excepția probabilității că cei mai mulți dintre ei vor urma calea minimei rezistențe în cele mai multe dintre situații.

În mod superficial, ideea că participăm tot timpul la ceva mai mare decât noi poate să pară destul de simplă. Dar, ca multe idei care par simple la început, poate să ne aducă în situații care transformă modul în care privim lumea și pe noi înșine în relația cu ea.

Modelul individualist nu funcționează

Cel mai important fundament pentru practica sociologică este, probabil, să înțelegem faptul că perspectiva individualistă care domină în prezent gândirea despre viața socială este greșită. Tot ceea ce facem și tot ceea ce trăim se petrece în legătură cu un context social. Atunci când un soț și o soție se ceartă legat de cine trebuie să facă curat în baie, de exemplu, sau cine trebuie să ducă copilul bolnav la medic, atunci când amândoi au slujbe în afara casei, problema nu este niciodată legată pur și simplu de ei doi, deși ar putea să pară astfel în momentul certei. Trebuie să ne punem întrebări despre contextul mai larg în care se petrece situația.

Am putea să ne întrebăm, de exemplu, cum se leagă acestă situație de viața într-o societate organizată în moduri care privilegiază bărbații în defavoarea femeilor, în parte făcând bărbații să nu se simtă obligați să împartă sarcinile domestice în mod egal, cu excepția ocaziilor în care se decid “să ajute”. La nivel individual, el poate să creadă că ea este sâcâitoare, iar ea poate să

9  

creadă că el este un neserios. Dar problema nu este niciodată așa de simplă, pentru că amândurora poate să le scape din vedere faptul că într-un alt fel de societate ei ar putea să nu se certe deloc pe această temă fiincă amândoi ar putea să se simtă obligați să aibă grijă de casă și de copii.

În mod similar, atunci când ne vedem pe noi înșine ca rezultatul unic al familiilor din care provenim, trecem cu vederea felul în care fiecare familie face parte din structuri mai mari. Problemele emoționale pe care le avem ca indivizi nu se datorează pur și simplu tipului de părinți pe care i-am avut, pentru că participarea lor la sistemele sociale – la serviciu, în comunitate, în societate în ansamblul ei – i-a format pe ei înșiși ca oameni, inclusiv în rolurile lor ca mame și tați. Un model individualist ne induce în eroare, pentru că ne încurajează să explicăm comportamentul și experiența umană dintr-o perspectivă care este atât de îngustă încât pierde din vedere majoritatea lucrurilor care se întâmplă.

O problemă asociată acesteia este faptul că nu putem înțelege ce se întâmplă în sistemele sociale analizând pur și simplu indivizii. De exemplu, sinuciderea este, într-un fel, un act solitar înfăptuit de un individ, de regulă când este singur. Dacă ne întrebăm de ce se sinucid oamenii, este probabil că ne vom gândi întâi la cum se simt cei care o fac – lipsiți de speranță, deprimați, vinovați, singuri sau, în cazul soldaților sau a celor care întreprind un atac sinucigaș cu bombă, obligați de onoare, datorie, loialitate sau credință religioasă să se sacrifice pentru ceva sau cineva pe care îl consideră a fi binele social general. Acestea pot să explice sinuciderile luate una câte una, dar ce se întâmplă când punem laolaltă toate sinuciderile care se petrec într-o societate într-un an dat? Ce ne spune acel număr și, mai ales, despre ce anume ne spune el ceva? Aceasta a fost întrebarea pusă de unul dintre fondatorii sociologiei, Émile Durkheim, în cartea sa clasică, “Despre sinucidere”.

Rata sinuciderilor pentru toată populația Statelor Unite, de exemplu, a fost, în 2003, 11 sinucideri la 100 000 de locuitori. Dacă analizăm acest număr, aflăm că rata pentru bărbați a fost 9 la 100 000, iar rata pentru femei doar 2 la 100 000. Rata diferă de asemenea foarte mult în funcție de rasă și țară și de-a lungul timpului. Rata sinuciderii pentru bărbații albi, de exemplu, a fost mai mult decât dublul ratei pentru bărbații negri, iar rata pentru femeile albe a fost mai mult decât dublul ratei pentru femeile negre. În vreme ce rata pentru Statele Unite a fost 11 la 100 000, ea a fost 33 la 100 000 în Ungaria și doar 8 la 100 000 în Italia. Deci, în Statele Unite, bărbații și albii au riscul de sinucidere mai mare decât femeile și negrii, iar oamenii din Statele Unite au un risc de sinucidere aproape de două ori mai mare decât al italienilor, dar doar o treime din riscul maghiarilor.

Dacă folosim un model individualist pentru a explica astfel de diferențe, vom tinde să le percepem ca fiind nimic mai mult decât suma sinuciderilor individuale. Dacă bărbații au un risc de sinucidere mai mare, acest lucru trebuie să fie pentru că este mai probabil ca bărbații să resimtă stările emoționale asociate comportamentului suicidal. Altfel spus, factorii psihologici care îi împing pe indivizi să se sinucidă trebuie să fie mai frecvenți printre bărbații din Statele Unite decât printre femeile din Statele Unite și mai frecvenți printre cei din Statele Unite decât printre italieni. Acest raționament nu este greșit. Poate să fie chiar corect între parametrii săi, dar problema este că nu duce explicația până la capăt. Nu răspunde la întrebarea: de ce există aceste diferențe de fapt?

De ce, de exemplu, este mai probabil ca bărbații să se simtă disperați și deprimați suicidal mai degrabă decât femeile, sau maghiarii mai degrabă decât italienii? Sau de ce maghiarii care sunt deprimați suicidal e mai probabil să se sinucidă decât italienii care se simt la fel? Pentru a răspunde la astfel de întrebări, trebuie să știm mai mult decât psihologia individului. Printre altele, trebuie să fim

10  

atenți la faptul că cuvinte precum femeie, alb și italian denumesc poziții pe care le ocupă persoanele în sistemele sociale. Recunoscând acest fapt atragem atenția asupra modului în care funcționează acele sisteme și asupra a ceea ce înseamnă să ocupi o poziție în ele cu referire la calea minimei rezistențe.

Din punct de vedere sociologic, rata sinuciderilor este un număr care descrie ceva despre un grup sau despre o societate, nu despre indivizii care le aparțin. O rată a sinuciderilor de 11 la 100 000 nu ne spune nimic despre mine, despre tine sau despre oricine altcineva. Fiecare dintre noi fie se sinucide într-un anumit an, fie nu se sinucide, iar rata nu ne spune nimic despre cine anume va face ce. În mod similar, felul în care se simt indivizii înainte să se sinucidă nu este în sine suficient pentru a explica de ce anumite grupuri sau societăți au rate ale sinuciderii mai ridicate decât altele. Indivizii pot să se simtă deprimați sau singuri, dar grupurile și societățile nu pot să simtă nimic. Am putea să credem că este posibil ca italienii să tindă să fie mai puțin deprimați decât cei din Statele Unite, de exemplu, sau că în Statele Unite oamenii s-ar putea să tindă să își gestioneze sentimentele de deprimare mai eficient decât în Ungaria. Totuși, nu are nici un sens să spunem că Statele Unite sunt mai deprimate sau mai solitare decât Italia.

Dacă ne uităm la procesele psihologice la nivel individual, putem să explicăm motivele pentru care o persoană anume s-a sinucis, dar nu putem explica pattern-urile de sinucideri la nivelul sistemului. Pentru a le explica pe cele din urmă, e nevoie să ne uităm la ce simt și cum se comportă oamenii în relație cu sistemele și la cum funcționează aceste sisteme. Trebuie să ne întrebăm, de exemplu, cum anume sunt organizate societățile în așa fel încât să încurajeze în indivizii care le compun experimentarea diferitelor stări psihologice, sau să răspundă la acestea prin modalități suicidale sau non-suicidale. Trebuie să explorăm felul în care apartenența la categorii sociale particulare modelează experiența oamenilor prin participarea acestora la viața socială și cum participarea însăși limitează paleta de opțiuni din care aceștia își imaginează că pot alege. Ce anume din condiția de a fi bărbat sau de a fi alb poate face din sinucidere o cale a minimei rezistențe? Sau, altfel spus, cum putem să ne apropiem de întrebarea centrală a practicii sociologice, și anume: cum iau indivizii parte la ceva mai mare decât ei și cum afectează această participare alegerile pe care le fac? Cum putem vedea acea relație dintre oameni și sisteme care produce nu doar variații în ratele de sinucidere, ci cam în tot ceea ce facem și experimentăm, de la sex până la mersul la școala, la serviciu sau chiar moartea.

La fel cum nu putem să ne dăm seama ce se întâmplă într-un sistem uitându-ne doar la indivizi, nu putem nici să ne dăm seama ce se întâmplă la nivel individual doar analizând sistemele. Un fenomen poate arăta într-un anume fel în cadrul sistemului ca întreg și în cu totul alt fel când ne uităm la indivizii care iau parte la acel sistem. De exemplu, în cazul distrugerii în masă și suferinței pe care le cauzează războaiele și terorismul, un model explicativ individualist ne va sugera o legătură directă cu „tipurile” de persoane care sunt implicate în aceste fenomene. Dacă războiul și terorismul produc cruzime, vărsări de sânge, agresiune și cuceriri, atunci trebuie că indivizii care iau parte la acestea sunt cruzi, însetați de sânge, agresivi, oameni care vor să cucerească și să îi domine pe ceilalți. Având în vedere carnagiul și distrugerea pe care le lasă în urma lor războaiele și terorismul, suntem adesea tentați să ne întebăm: „Ce fel de oameni au putut să facă una ca asta?”

Din punct de vedere sociologic, însă, această întrebare ne induce în eroare pentru că reduce un fenomen social la o simplă probemă legată de „tipuri de oameni”, fără să se uite la sistemele la care participă acei oameni. Întrucât întotdeauna participăm fie la un sistem, fie la altul, nu

11  

putem să explicăm acțiuni precum aceea de a intra cu un avion într-o clădire sau a arunca o bombă în termeni de „ce fel de persoană ar face una ca asta?”

De fapt, știm destul de bine că oamenii care luptă în războaie sunt mai degrabă normali după majoritatea standardelor și în nici un caz cruzi și însetați de sânge. Din majoritatea relatărilor despre participarea la război reiese că această experiență alternează între plictiseală și frică intensă. Nu gloria este principala preocupare a soldaților, ci mai degrabă cum anume să nu fie răniți sau uciși, cum să ajungă atât ei cât și prietenii lor acasă în viață. Pentru majoritatea soldaților, pericolul aproape constant de a fi omorâți, precum și faptul că ei înșiși trebuie să încerce să îi omoare pe ceilalți constituie experiențe traumatizante, care îi schimbă ca persoane pentru totdeauna. Nu merg la război dintr-o pornire sau nevoie internă de a fi agresiv și a omorî, ci mai degrabă pentru că sunt convinși că este de datoria lor să meargă, sau pentru că vor să-și servească țara, sau pentru ca războiul apare descris în cărți și filme ca o modalitate aventuroasă de a dovedi că sunt „bărbați adevărați”; sau nu vor să-și asume riscul de a fi respinși de familie și prieteni pentru că nu se dovedesc niște patrioți adevărați, sau le este teamă să nu fie trimiși la închisoare dacă refuză să își îndeplinească stagiul militar.

Oamenii nu sunt sisteme și sistemele nu sunt oameni, ceea ce înseamnă că viața socială poate produce atât consecințe îngrozitoare cât și efecte minunate fără ca acestea să presupună că indivizii care iau parte la ele sunt îngrozitori sau minunați. De exemplu, oamenii buni iau parte constant la sisteme care produc consecințe negative. Devin conștient de acest lucru în cele mai simple situații, cum ar fi aceea în care mă duc să cumpăr haine sau mâncare. Multe dintre hainele care se vând in Statele Unite sunt fabricate în sweatshopuri. Unele dintre acestea sunt chiar în Statele Unite, dar majoritatea se găsesc în țări non-industrializate cum ar fi Indonezia și Tailanda, unde oamenii lucrează în condiții foarte apropiate de sclavie pe multe dimensiuni, pentru salarii care abia le permit să supraviețuiască. Deasemenea, o mare parte dintre fructele și legumele care se vând în magazine sunt cultivate de imigranți care lucrează în ferme agricole în condiții nu cu mult mai bune. Dacă acești muncitori ar primi salarii mai bune și ar avea condiții de lucru decente, prețul hainelor pe care le produc și al legumelor pe care le cultivă ar fi mult mai ridicat. Aceasta înseamnă că eu beneficiez în mod direct de pe urma tratamentului necorespunzător și a exploatării a mii de oameni. Faptul că beneficiez de pe urma acestei situații nu mă face o persoană rea, dar participarea mea în acel sistem mă implică și pe mine în ceea ce li se întâmplă acestor oameni.

E despre noi și nu e despre noi

Dacă pornim de la ideea că participăm permanent în ceva mai mare decât noi înșine și că viața socială prinde formă în această relație, trebuie să luăm în considerare faptul că suntem cu toții implicați atât în consecințele sociale bune cât și în cele rele care derivă de aici, chiar dacă implicarea noastră este doar una indirectă. Prin definiție, indiferent de rasa căreia îi aparțin, dacă particip într-o societate rasistă, sunt implicat în privilegierea celor albi și opresiunea celor de culoare.

Ca individ, s-ar putea să nici nu simt și să nici nu acționez într-un mod rasist, ba chiar să urăsc rasismul într-un mod profund. Toate acestea, însă, nu au legătură cu argumentul sociologic central, care spune că sunt implicat într-un fel sau într-altul prin simplul fapt că particip la societatea însăși. Dacă calea minimei rezistențe pentru oameni este să mă ia mai în serios pentru că sunt alb, atunci voi experimenta consecințele pozitive pentru mine ale rasismului, indiferent dacă sunt sau nu conștient de acest fapt; astfel, tocmai am luat parte la rasism. Acest fapt ridică întrebarea cum anume

12  

funcționează societatea și cum anume particip eu la ea – dacă apăr în mod activ privilegierea albilor, dacă mă pronunț explicit împotriva rasismului, sau îmi văd de treabă prefăcându-mă că nu există de fapt nici o problemă.

Din această perspectivă, nu are sens să folosim termenii de rasist și rasism pentru a descrie caracterul unor indivizi concreți, întrucât cel mai important factor în perpetuarea privilegiilor și a opresiunii îl reprezintă felul în care sunt organizate sistemele sociale și felul în care acestea trasează căile minimei rezistențe pentru oameni, indiferent de ce cred ei despre propriul caracter. Sociologul David Wellman argumentează în cartea sa numită „Portraits of White Racism” că termenii rasist și rasism ar trebui folosiți pentru a descrie orice are consecința de a perpetua privilegierea albilor, indiferent de intențiile și caracterul oamenilor ale căror acțiuni au astfel de consecințe. De exemplu, majoritatea oamenilor consideră că este bine pentru copii să meargă la școală în cartierele în care locuiesc. Dar, având în vedere că segregarea rasială a locuirii este în continuare foarte pronunțată, această decizie are și consecința de a perpetua segregarea rasială în școli. Există foarte multe dovezi care susțin faptul că segregarea în școli are consecințe negative pentru elevi indiferent de rasă, dar în special pentru cei de culoare. Susținătorii ideii de școlarizare în funcție de cartier se apără adesea spunând că preferința lor nu are nimic de a face cu rasa, și este foarte posibil ca acest lucru să fie adevărat în multe cazuri. Dar consecințele unei astfel de politici sunt foarte strâns legate de rasă, de perpetuarea privilegierii celor albi și opresiunea oamenilor de culoare.

Clarificarea relației dintre indivizi și sisteme sociale poate schimba profund felul în care ne raportăm la problematici potențial dureroase și la noi înșine în relație cu ele. Acest lucru e valabil în special în cazul oamenilor care aparțin grupurilor privilegiate și care refuză în mod normal să analizeze natura și consecițele privilegiilor. Rezistența lor defensivă este probabil cea mai mare barieră în calea înlăturării rasismului, a sexismului și a altor forme de privilegiu și opresiune. Această rezistență se activează de cele mai multe ori pentru că oamenii din grupurile privilegiate – ca majoritatea oamenilor, de altfel – sunt blocați într-un model individualist al lumii și nu reușesc să accepte și să recunoască privilegierea albilor ca un fapt al vieții sociale fără să se simtă ei înșiși vinovați.

Abordând, însă, sociologic o problemă precum rasismul, își pot da seama cum, în același timp, este despre ei și nu este despre ei. Nu este despre ei în sensul că nu ei au creat societatea rasistă în care trăim cu toții. În timpul copilăriei mele „de alb”, nimeni nu m-a întrebat daca sunt de acord ca albii să facă glume pe seama negrilor folosindu-se de Amos ‘ n‘ Andy, și prin asta să contribuie la menținerea discriminării și a privilegiilor celor albi. Chiar dacă m-ar fi întrebat, mă îndoiesc că aș fi știut suficiente la vârsta aceea încât să obiectez. În sensul acesta, oamenii albi care au crescut în medii rasiste nu au motive să se simtă vinovați atunci când sunt expuși la furia legată de existența rasismului și de răul și suferința pe care le provoacă.

Totuși, rasismul este și despre mine personal: indiferent dacă sunt sau nu conștient de asta, fac în permanență alegeri legate de felul în care particip într-o societate care este organizată în moduri rasiste și care face din comportamentele care perpetuează privilegierea albilor căi ale minimei rezistențe. Indiferent de felul în care mă comport, eu ca persoana albă sunt pasibilă de a fi privilegiată în defavoarea oamenilor de alte rase. Privilegierea albilor este o trăsătură a sistemului însuși, ceea ce înseamnă că nu trebuie să îmi placă, să cred în ea sau să fac ceva în mod direct pentru a beneficia de pe urma ei, și totuși să am parte de acest beneficiu. Când mă duc la cumpărături la mall, vânzătorii și gardienii de la magazin nu mă urmăresc constant ca și cum ar urma să fur ceva. Nu mă întreabă fără

13  

sens „Vă pot ajuta?” ca și cum aș fi un personaj suspect sau orice altceva decât un consumator serios. Oamenii de culoare, în schimb, sunt tratați în felul acesta tot timpul, fără să conteze de cele mai multe ori cum sunt îmbrăcați sau câți bani au de cheltuit.

Majoritatea oamenilor ar fi de acord că toată lumea ar trebui să fie tratată într-un mod decent. Putem vorbi despre un sistem opresiv de privilegii atunci când unii sunt tratați decent și alții nu în funcție de grupul căruia îi aparțin. Indiferent dacă îmi place asta sau nu, ca persoană albă beneficiez de pe urma acestui sistem prin faptul că primesc ceva valoros care le este refuzat altora. De îndată ce am înțeles asta, devine greu de evitat întrebarea: cum anume particip eu în sistemul acesta care produce astfel de consecințe negative? Care sunt responsabilitățile mele? Ce aș putea face în mod diferit, care să contribuie la acumularea de rezultate diferite? Cum pot să devin parte a soluției problemei rasismului, în loc să fiu pur și simplu o parte a problemei?

Cu alte cuvinte, prin faptul că devin conștient de implicarea mea constantă în ceva mai mare decât mine însumi, practica sociologică îmi permite să înțeleg că nu sunt vinovat pentru o lume pe care nu am creat-o eu. În același timp, mă face conștient de importanța felului în care aleg să particip în această lume și de motivele pentru care aceste alegeri contează. Nu am motive să mă simt vinovat pentru simplul fapt că sunt alb, dar în același timp, nu îmi permit luxul de a-mi imagina că rasismul și privilegierea albilor nu au nimic de a face cu mine.

Soluțiile personale nu pot rezolva probleme sociale

Forma pe care o ia viața socială își are rădăcina în relațiile dintre oameni și sistemele în care participă, acesta fiind și singurul nivel la care problemele sociale pot fi rezolvate. Soluțiile personale sunt doar atât – personale și individuale – și ele nu pot rezolva probleme sociale decât în momentul în care presupun schimbări în felul în care oamenii participă la sistemele sociale. Modelele individualiste ne fac să credem că dacă suficienți indivizi se schimbă, atunci și sistemul însuși se va schimba, însă perspectiva sociologică ne învață de ce schimbarea socială nu este atât de simplă. Problema este faptul că viața socială nu este pur și simplu un produs al caracteristicilor și comportamentelor personale, întrucât acestea rezultă din participarea lor în sisteme sociale. În acest sens, viața socială depinde de felul în care oamenii sunt interconectați prin intermediul structurii relațiilor sociale, iar sistemele nu se schimbă atât timp cât relațiile nu se schimbă.

Un alt motiv pentru care modelele individualiste nu funcționează este faptul că soluțiile personale rezultă în principal dintr-un simț al propriilor noastre nevoi personale, iar concentrarea pe nevoi personale este ea însăși o cale a minimei rezistențe. De îndată ce am găsit o soluție a problemei care funcționează pentru noi personal, ne-am atins scopul și e probabil să ne pierdem interesul în rezolvarea aceleiași probleme și pentru ceilalți.

În Statele Unite, de exemplu, răspunsul tipic la situațiile de insecuritate economică sunt soluțiile personale. În același timp, insecuritatea economică pare să fie un mod de viață pentru majoritatea oamenilor, în majoritatea societăților capitaliste. În loc să ne oprim și să ne întrebăm cum anume ne determină sistemul economic să ne simțim nesiguri, calea minimei rezistențe este aceea să ne straduim mult să ne creăm zona noastră privată de siguranță în cadrul acestui sistem nesigur. Cea mai simplă acțiune este să încercăm să menținem ceea ce avem și să-i lăsăm pe ceilalți să se descurce singuri. Desigur, această strategie nu scade nivelul general de insecuritate și sărăcie la nivel de societate – nu rezolvă aceste probleme sociale. Ceea ce face este să mute oamenii între nivele diferite

14  

de bună stare și securitate, ca într-un joc de „păsărică mută-ți cuibul”. Atât timp cât eu am un scaun, de ce să pun în discuție faptul că nu există suficiente scaune pentru toată lumea?

Practica sociologică folosește modele de schimbare socială mai complexe, care surprind în același timp mai multe nivele diferite ale vieții sociale. Să luăm, de exemplu, problema poluării, cu care un număr din ce în ce mai mare de comunități din întreaga lume trebuie să se confrunte. Să presupunem că oamenii din orașul tău încep să se îmbolnăvească. Un număr mare de copii nu ajung la școală, iar clinicile locale și secția de urgență a spitalului sunt ticsite de pacienți care suferă de o intoxicație chimică.

La nivel pur individual, putem spune că știm de ce se îmbolnăvesc oamenii. Iar problema o putem rezolva la nivel individual tratându-i pe fiecare în parte până când se însănătoșesc și schimbându-le comportamentul în așa fel încât să nu se mai îmbolnăvească. Dacă toxinele chimice au provenit din apă, atunci soluția este să nu mai bea apă de la robinet, ci să-și cumpere în schimb apă îmbuteliată. Acum fiecare persoană are o soluție la problemă, cât timp își pot permite să își cumpere apă îmbuteliată sau să își instaleze sisteme scumpe de filtrare a apei în casă. Cea mai probabilă continuare este aceea că unii și-ar permite aceste soluții individualiste, iar alții nu, aceștia din urmă îmbolnăvindu-se în continuare. Desigur, putem să avem un tip de răspuns colectiv la această inegalitate oferindu-le celor săraci posibilitatea să cumpere apa îmbuteliată mai ieftin. În continuare, însă, nu vom fi rezolvat problema de font, și anume poluarea apei. Pur și simplu vom fi găsit o modalitate ca indivizii să evite să o bea.

Pentru a aborda problema într-un mod sociologic, trebuie să ne punem întrebări despre sisteme și felul în care oamenii participă la ele, iar până în acest moment nu am menționat nimic despre faptul că îmbolnăvirea oamenilor este o problemă sistemică. Oamenilor li se spune să își schimbe comportamentul personal și să nu bea apă de la robinet. Dar nu s-a spus nimic despre posibilitatea de a schimba sistemul la care iau parte.

Să spunem că urmărim toxina din apă și ajungem la rezervorul local. De acolo, urmele ne duc la solul din zonă și la un pârâu, iar de acolo la o uzină chimică locală, în care sunt angajați foarte mulți oameni din oraș. Acum avem o explicație diferită pentru îmbolnăvirea oamenilor, precum și o soluție diferită: să împiedicăm uzina chimică să își mai deverseze toxinele într-un mod care periclitează alimentarea cu apă a orașului.

Să presupunem, totuși, că managementul companiei spune că nu pot să schimbe felul în care își deversează toxinele pentru că i-ar costa prea mult, afacerea nu ar mai fi rentabilă, ar trebui să închidă uzina și să se mute într-un alt loc, un loc în care oamenilor să le pese mai mult de slujbe decât de poluarea apei. Iar dacă proprietarii închid uzina, mulți dintre localnici vor rămâne fără slujbe, iar întreaga economie locală va fi afectată și în mod indirect, întrucât vor exista mai puțini bani de investit în afaceri locale, mai puține taxe locale care finanțează școlile și așa mai departe.

Acum, problema îmbolnăvirii oamenilor nu se mai reduce la felul în care e condusă uzina. Problema e legată de sisteme și mai mari, din care face parte uzina și de poziția puternică în care se află aceasta față de comunitatea care depinde de ea ca furnizor de slujbe. Natura sistemului economic – capitalismul global competitiv – modelează alegerile pe care le iau proprietarii companiei într-un fel care afectează calitatea apei de băut a comunității locale. Acest sistem economic este legat de distribuția inegală a puterii și bogăției și de valorizarea ideii că obținerea de profit este dezirabilă,

15  

sau că oamenii pot face orice pe proprietatea lor privată, chiar și să se debaraseze de deșeuri toxice în râurile care le-o traversează. În ultimă instanță, orașul s-ar putea să trebuiască să se confrunte cu puterea pe care compania o are asupra vieților lor și să aleagă între valori concurente despre felul în care comunitățile și societățile sunt și ar trebui să fie organziate.

Analiza problemei la nivel sistemic nu presupune că vom ignora indivizii. Practica sociologică se uită la viața socială atât în relație cu sistemele, cât și cu felul în care indivizii iau parte la ele. Adesea oamenilor li se pare că trebuie să aleagă între a atribui o problemă „societății” sau a da vina pe indivizi concreți. Dar viața socială nu funcționează în acest fel. Răspunsul nu este aproape niciodată indivizii sau societatea, întrucât relația dintre indivizi și societate este cea care contează, și care este tot timpul activă. Provocarea practicii sociologice este de a vedea cum funcționează aceste lucruri. Dacă nu adresăm acest punct de inflexiune, vom oscila constant între a ne comporta ca și cum indivizii nu ar fi parte din crearea problemelor sociale respectiv indivizii nu ar fi afectați de societatea în care trăiesc, fiind mai degrabă într-un tip de vacuum social.

Există și o a treia variantă: problema se pune în termeni de și/și, nu de sau/sau. Sistemele nu se schimbă fără ca oamenii să se schimbe la un moment sau altul, și nici un sistem nu se va schimba prin simple schimbări individuale.

E mai complex și mai interesant de atât

Dacă vorbim despre „sisteme” și „indivizi”, putem face lucrurile să pară mai simple și mai clar tranșate decât sunt în realitate. Acest limbaj ne încurajează să ne gândim la sisteme ca la niște lucruri, ca la niște forme rigide în care indivizii trebuie să intre și la care trebuie să se muleze. Într-un fel, un sistem social este un „lucru”, întrucât putem identifica caracteristici pre-existente cum ar fi distribuția de putere, seturi de reguli, sau poziții pe care indivizii pur și simplu le ocupă ca și participanți. „Școala”, spre exemplu, e asociată cu o serie de imagini previzibile – săli de clasă cu scaune aliniate, table, cantine, săli de sport, biblioteci, laboratoare de calculatoare, elevi, profesori, dulăpioare cu cheie aliniate pe coridoare, clopoțelul care sună la ore regulate, reguli, note, profesori care au putere asupra elevilor, administratori care au putere asupra profesorilor, semestre, vacanțe, predat, învățat, absolvire. Pentru că astfel de imagini ale chestiunii pe care o numim „școală” sunt relativ fixe în mintea noastră, putem să ne raportăm la ea și să o experimentăm ca având calități de lucru în multe feluri.

Altfel spus, ne putem raporta la școală ca la ceva exterior nouă, ca la „ceva”, mai degrabă decât un „eu” sau chiar un „noi”. Oamenii merg la școală sau lucrează acolo, dar nu sunt școala, iar școala nu este ei. În acest sens, școala e ca jocul Monopoly într-o cutie. Oamenii îl scot de acolo (merg la școală), se joacă o vreme (predau, studiază, administrează), apoi îl pun la loc (merg acasă). Și cam asta ar fi tot, sau așa am putea crede.

Dar viața socială este mai incurcată și mai interesantă de atât, pentru că în foarte multe sensuri, sistemele sociale nu sunt ceva. Ele sunt procese în desfășurare. Sunt continuu create și re-create prin faptul că oamenii fac lucruri. Asocierile pe care le avem cu școala rămân doar cuvinte pe o pagină sau imagini în mintea noastă până în momentul în care oamenii chiar participă la procesul pe care îl reprezintă școala ca sistem. Iar atunci când fac asta, o parte din ceea ce se întâmplă urmează modele familiare. Există, însă, un grad ridicat de variație, întrucât indivizii concreți își aduc propria contribuție prin felul în care participă la sistem, influențând astfel forma finală pe care o ia sistemul.

16  

„Școala” nu se întâmplă niciodată la fel de două ori, pentru că ceea ce numim noi școală se referă în egală măsură la ceea ce fac oamenii și la asocierile pe care le facem cu ideea de școală ca sistem social.

Chiar dacă nu suntem conștienți de acest lucru tot timpul, în orice moment, oricare dintre oamenii de la școală ar putea face ceva neașteptat care să schimbe felul în care școala „se întâmplă” în acel spațiu și timp. Putem să avem o înțelegere generală a ceea ce înseamnă școală în același fel în care înțelegem ce este Monopoly-ul. Și putem folosi această înțelegere pentru a prezice cu o acuratețe satisfăcătoare care va fi modelul general dintr-o școală anume într-o zi anume. Dar există multe aspecte pe care nu le putem prezice pentru că, într-un anumit sens, „școala” se întâmplă doar în timp ce se întâmplă. În acest sens, școala este chiar ceea ce fac oamenii în momentul în care se identifică pe sine ca fiind „la școală”.

Ceea ce face atât viața socială cât și practica sociologică complexe și interesante este faptul că ambele perspective asupra lucrurilor sunt corecte. În momentul în care intru într-o clasă de liceu și mă așez cu elevii în bancă, pot să simt felul în care situația în sine limitează ceea ce percep eu a fi opțiuni tangibile pentru mine. Știu cam ce se așteaptă de la mine în general și ce ar fi considerat nepotrivit în acea situație. Dar în timp ce stau acolo și mă uit la elevi, plutește în aer și senzația de „Deci, ce facem acum?” Chair dacă știm cu toții că suntem la școală și asta înseamnă că probabilitatea ca unele lucruri să se întâmple este extrem de scăzută, în continuare nu știm cu adevărat ce chiar urmează să se întâmple, întrucât nu s-a întâmplat încă. Astfel încât se poate întâmpla să spun eu ceva ca să începem, sau ca un elev să pună o întrebare, sau să facă un comentariu despre ceva ce a citit; dar, se poate întâmpla și altceva, complet neprevăzut. Astfel, „școala” începe să se desfășoare, să emeargă din felul în care acești oameni aleg de la un moment la altul cum anume o să participe la acest sistem.

Dacă vrem să explicăm ce se întâmplă în acel timp, nu e suficient să înțelegem ce este școala ca un sistem social și nu e suficient să înțelegem cine sunt oamenii din sală ca indivizi. Ceea ce se întâmplă este și/și: depinde atât de situația în care se află acei oameni, cât și de felul în care decid să ia parte la ea.

Ceea ce face lucrurile și mai complicate și mai interesante este faptul că, fundamental, de fapt nu suntem cu toții în aceeași situație. Pentru că ocupăm o varietate de poziții sociale în cadrul fiecărui sistem, tindem să experimentăm fiecare situație în moduri diferite. Suntem modelați în feluri diferite de către situații, limitați de către ele în feluri diferite, și, în consecință, tindem să participăm în mod diferit. Astfel, școala este ceva diferit pentru un elev sau pentru un profesor, o femeie sau un bărbat, pentru un american de origine asiatică, un nativ american, un alb, un american de origine latino-americană sau africană; de asemenea, depinde dacă suntem mai tineri sau mai bătrâni, dacă aparținem claselor populare, celor muncitoare, de mijloc, dacă suntem imigranți sau nativi, heterosexuali, bisexuali, lesbiene sau homosexuali, dacă avem sau nu dizabilități, dacă suntem angajați sau nu, dacă suntem căsătoriți, necăsătoriți, cu sau fără copii. Astfel de caracteristici ne poziționeză în feluri diferite în relație cu alți oameni și cu sistemele sociale. Afecteză felul în care ne vedem pe noi și îi vedem pe ceilalți, felul în care ne văd ei pe noi, modul în care ne tratăm unii pe ceilalți în timpul participării noastre la sistem, deci în momentul în care sistemul se întâmplă. Atunci când spunem că participăm întotdeauna în ceva mai mare decât noi înșine, e important să ne amintim că noi nu este o categorie omogenă. Există o multitudine de „noi”-uri în viața socială, și este o parte

17  

importantă a practicii sociologice să analizeze felul în care prezența acestor „noi” multipli afectează ceea ce se întâmplă.

În practică

Toate formele de practică sociologică sunt sociologice pentru că pornesc din aceeași întrebare de bază: La ce anume participă oamenii și cum anume participă la ceea ce participă? Munca efectivă poate varia în funcție de accentele pe care le pune mai puternic pe prima sau pe a doua parte a întrebării. De exemplu, un studiu despre cum folosesc oamenii limbajul pentru a influența felul în care sunt priviți de alți oameni nu va acorda o prea mare atenție sistemelor sociale în cadrul cărora au loc aceste comportamente. Sau un studiu al economiei mondiale s-ar putea să nu analizeze niciodată detaliile fine ale interacțiunilor dintre oameni în timp ce iau parte la această economie globală. În ciuda acestor accente diferite, legăturile dintre indivizi și sisteme sunt prezente întotdeauna și trebuie să le explorăm dacă vrem să înțelegem mai profund pânza extrem de complexă care este viața socială, experiența noastre și pe noi înșine. Deși accentul principal în restul acestei cărți cade pe sisteme, vom fi întotdeauna aproape de întrebări despre cum anume figurează indivizii în viața socială; fără indivizi care să facă sistemele să „se întâmple” în fiecare moment, nu ar exista nici un sistem de înțeles sau studiat, la fel cum nu ar exista nimeni căruia să îi pese într-un fel sau altul.

Următoarele trei capitole propun o modalitate sistematică de a ne gândi la ce anume face sistemele sociale diferite între ele în termeni de caracteristici culturale, structurale și de populație/ecologie. Există câteva aspecte pe care nu ar trebui să le uitați în timp ce citiți aceste capitole. Primul este faptul că nu am găsit o modalitate clară și coerentă de a descrie această abordare simultan. Mi s-a părut mai intuitiv să o demontez în bucăți, pe care să le iau pe rând – de aici capitolele diferite referitoare la cultură, structură și populație/ecologie.

Problema cu această abordare este faptul că în realitate aceste fenomene nu se întâmplă separat, ci doar în relație unele cu celelalte. E similar cu studiul anatomiei. De exemplu, nu există sistem nervos fără sistem circulator, și totuși, manualele de anatomie dedică fiecărui sistem câte un capitol separat, ca și cum fiecare sistem ar fi o entitate diferită, care există de sine stătător. Doar analitic, în mintea noastră putem separa aceste sisteme în entități diferite, pentru că în realitate nervii, vasele de sînge și corpul sunt complet imbricate unele cu celelalte. Ceea ce putem face este să inventăm modalități de a gândi care să ne permită să ne imaginăm un sistem circulator sau unul nervos ca fiind separate față de restul. Dar aceasta este doar o unealtă de învățare, un construct care să ne ușureze munca. Problema este că acestă abordare ridică o provocare întrucât distorsionează natura realității, făcând-o să pară disecabilă pe felii de sine stătătoare. Voi re-pune lucrurile împreună în Capitolul 7.

O altă problemă atunci când disecăm realitatea socială pe felii este faptul că nu putem vorbi despre toate deodată, deci unele aspecte vor fi discutate mai întâi. Este tentant să inferăm că lucrurile discutate mai întâi sunt cele mai importante, iar ultimele cele mai irelevante în schema mare a lucrurilor: de exemplu că, întrucât apare prima, cultura este cea mai importantă. Ar fi o greșeală să ne imaginăm lucrurile așa. Motivul pentru care încep cu cultura este faptul că sunt atras, ca scriitor și ca gânditor, de cuvinte și simboluri și de felul în care își construiesc oamenii realitatea în mintea lor. Am o afinitate specială pentru cultură, motiv pentru care voi începe aici. Știu însă tot timpul că totul este legat de tot restul în modalități complexe care ne cer să nu ne uităm doar la părți ci și la întreg, operație pe care o voi face, după cum spuneam, în capitolul 7.

18