Istoria veche a Stelnicii

CAPITOLUL III

ISTORIA VECHE A STELNICII

Fig. 84 “GÂNDITORUL” ŞI PERECHEA LUI

Cultura Hamangia – cca. 5000 î.Hr.Figurine descoperite la Cernavoda

(Sursa: Enciclopedia arheologiei si istoriei vechi a României, Ed. 1996, vol. I si II)

101

102

1. EPOCA PALEOLITICĂ

Existenţa mamutului, a omului de Neanderthal sau a Homo sapiens (omul înţelept), toţi aceştia au trăit în perioada marilor glaciaţiuni - cunoscută în literatura şi ca epoca pietrei cioplite, sau epoca paleolitică. Aceasta este cea mai veche fază din istoria culturii omenirii, care începe odată cu apariţia omului şi ţine până când uneltele sale au evoluat, trecându-se astfel la o epocă nouă, numită epoca neolitică .

În paleolitic uneltele erau lucrate numai din piatră, lemn sau os. Ocupaţia principală a fiinţelor umane în aceasta epocă era aceea de a-şi asigura hrana zilnică prin vânătoare şi pescuit, ce se practicau în colectiv, apoi culesul fructelor şi seminţelor ori a unor rădăcini tuberizate amidonoase. Cu alte cuvinte, omul nu se îndepărtase de obiceiurile maimuţelor din care provenea, el fiind numai vânător şi culegător din natură a alimentelor sale, gata făcute, neproducând bunuri pentru hrana sa. (Ear. III – 267)

În această epocă populaţiile de hominizi au simţit nevoia să se constituie în grupuri compacte pentru a se putea apăra mai bine de animalele carnivore, ce îi atacau, prin formarea unor reuniuni de familii, fiind conduse de către mame (femei), societate bazată pe matriarhat. Această formă de organizare, a durat mai bine de două milioane de ani – până când - evoluând, viaţa grupurilor de familii, a devenit mai complexă, în care era nevoie de forţă fizică mai ales, şi de absenţa îndelungată de lângă copii, care aveau nevoie de îndrumare, datorită vânătorii animalelor mari şi a luptelor dintre diverse triburi, şi de atunci conducerea tribului a fost preluată de către bărbat – ceea ce se numeşte partiarhat .

Perioada glaciaţiunilor se întinde pe o durată enormă de la 16 milioane ani, până la ultimii 10 mii de ani din viaţa Pământului, dar important pentru noi este numai ultima etapă a glaciaţiunilor- de acum 2 milioane de ani - în care au trăit în paralel animale şi omul cavernelor - rezistând cu succes acestor intemperii vitrege - pentru a ne putea transmite nouă moştenirea lui genetică.

Pe măsură ce clima se încălzeşte se produce topirea bruscă a gheţarilor (acest “brusc”- înseamnă timp cam de 1000 de ani) , fauna şi flora specifică temperaturilor reci se retrage către nord, vegetaţia devine mai abundentă, ierbivorele se înmulţesc în masă, omul preistoric inventează arcul şi săgeata, ceea ce sporeşte capacitatea sa de a vâna, şi se creează o abundenţă de hrană, o bunăstare generală-ceea ce duce şi la mărirea numărului membrilor tribului respectiv

(Sursa: Past Worlds, Ed. 1997, USA; Colecţia Herpes,Collins; Dacia preistorică de N. Densuşeanu- nota IX, pag. 56 ) .

După anii 30.000 BP, (“Before present”) locuinţele vânătorilor din paleoliticul superior, erau de tip colibă, cu vatra de foc, descoperindu-se şi resturi de oase de reni, dar şi de peşte, precum şi coji de ouă de păsări. Colibele constituiau locuinţe temporare în care omul paleolitic stătea o perioada anumită de timp în funcţie de bogăţia vânatului din jur, după care le părăseau şi reveneau aici, după câţiva ani.

Istoria veche a Stelnicii

103

Asemenea colibe au fost descoperite pe Valea Senei din Nordul Franţei, dar se pare că acum 6500 ani, viaţa pe malul Dunării şi Borcei semăna foarte mult cu cea din întreg restul Europei

(Sursa: Past Worlds; Ziarul “ Evenimentul Zilei” din 02.09.2003).

Trecerea de la epoca paleolitică la cea neolitică (epoca pietrei şlefuite) s-a produs între anii 9500 şi 7500 BP (“Before present”) adică în mezolitic care însemna perioada “de mijloc” (Ear. III- 65). În timpul epocii Paleolitice (şi a celei mezolitice) populaţia României era extrem de rară, fiind alcătuită din grupuri mici de oameni şi care se aflau în continuă mişcare după hrană (Ear.II.43).

În paleolitic, 55% dintre indivizi au murit înainte de a împlini vârsta de 20 de ani (Ear. II. 42).

(Nota : Ear. III - 65 – înseamnă sursa de informare : “ Enciclopedia arheologiei si istoriei vechi a României –

vol. III - pag. 67 ; în mod asemănător şi pt. Ear. II. 45, etc ).

Fig. 85 PRIMELE URME DE PAŞI AI OMULUI PRIMITIVEle datează de acum 3,8 milioane de ani şi s-au descoperit în Tanzania - Africa, reprezentând mersul unui

adult şi cel al unui copil.

(Sursa: The Atlas of Archeology de Mick Aston – Tim Taylor, Ed. 1998, pag. 6)

102

1. EPOCA PALEOLITICĂ

Existenţa mamutului, a omului de Neanderthal sau a Homo sapiens (omul înţelept), toţi aceştia au trăit în perioada marilor glaciaţiuni - cunoscută în literatura şi ca epoca pietrei cioplite, sau epoca paleolitică. Aceasta este cea mai veche fază din istoria culturii omenirii, care începe odată cu apariţia omului şi ţine până când uneltele sale au evoluat, trecându-se astfel la o epocă nouă, numită epoca neolitică .

În paleolitic uneltele erau lucrate numai din piatră, lemn sau os. Ocupaţia principală a fiinţelor umane în aceasta epocă era aceea de a-şi asigura hrana zilnică prin vânătoare şi pescuit, ce se practicau în colectiv, apoi culesul fructelor şi seminţelor ori a unor rădăcini tuberizate amidonoase. Cu alte cuvinte, omul nu se îndepărtase de obiceiurile maimuţelor din care provenea, el fiind numai vânător şi culegător din natură a alimentelor sale, gata făcute, neproducând bunuri pentru hrana sa. (Ear. III – 267)

În această epocă populaţiile de hominizi au simţit nevoia să se constituie în grupuri compacte pentru a se putea apăra mai bine de animalele carnivore, ce îi atacau, prin formarea unor reuniuni de familii, fiind conduse de către mame (femei), societate bazată pe matriarhat. Această formă de organizare, a durat mai bine de două milioane de ani – până când - evoluând, viaţa grupurilor de familii, a devenit mai complexă, în care era nevoie de forţă fizică mai ales, şi de absenţa îndelungată de lângă copii, care aveau nevoie de îndrumare, datorită vânătorii animalelor mari şi a luptelor dintre diverse triburi, şi de atunci conducerea tribului a fost preluată de către bărbat – ceea ce se numeşte partiarhat .

Perioada glaciaţiunilor se întinde pe o durată enormă de la 16 milioane ani, până la ultimii 10 mii de ani din viaţa Pământului, dar important pentru noi este numai ultima etapă a glaciaţiunilor- de acum 2 milioane de ani - în care au trăit în paralel animale şi omul cavernelor - rezistând cu succes acestor intemperii vitrege - pentru a ne putea transmite nouă moştenirea lui genetică.

Pe măsură ce clima se încălzeşte se produce topirea bruscă a gheţarilor (acest “brusc”- înseamnă timp cam de 1000 de ani) , fauna şi flora specifică temperaturilor reci se retrage către nord, vegetaţia devine mai abundentă, ierbivorele se înmulţesc în masă, omul preistoric inventează arcul şi săgeata, ceea ce sporeşte capacitatea sa de a vâna, şi se creează o abundenţă de hrană, o bunăstare generală-ceea ce duce şi la mărirea numărului membrilor tribului respectiv

(Sursa: Past Worlds, Ed. 1997, USA; Colecţia Herpes,Collins; Dacia preistorică de N. Densuşeanu- nota IX, pag. 56 ) .

După anii 30.000 BP, (“Before present”) locuinţele vânătorilor din paleoliticul superior, erau de tip colibă, cu vatra de foc, descoperindu-se şi resturi de oase de reni, dar şi de peşte, precum şi coji de ouă de păsări. Colibele constituiau locuinţe temporare în care omul paleolitic stătea o perioada anumită de timp în funcţie de bogăţia vânatului din jur, după care le părăseau şi reveneau aici, după câţiva ani.

Istoria veche a Stelnicii

103

Asemenea colibe au fost descoperite pe Valea Senei din Nordul Franţei, dar se pare că acum 6500 ani, viaţa pe malul Dunării şi Borcei semăna foarte mult cu cea din întreg restul Europei

(Sursa: Past Worlds; Ziarul “ Evenimentul Zilei” din 02.09.2003).

Trecerea de la epoca paleolitică la cea neolitică (epoca pietrei şlefuite) s-a produs între anii 9500 şi 7500 BP (“Before present”) adică în mezolitic care însemna perioada “de mijloc” (Ear. III- 65). În timpul epocii Paleolitice (şi a celei mezolitice) populaţia României era extrem de rară, fiind alcătuită din grupuri mici de oameni şi care se aflau în continuă mişcare după hrană (Ear.II.43).

În paleolitic, 55% dintre indivizi au murit înainte de a împlini vârsta de 20 de ani (Ear. II. 42).

(Nota : Ear. III - 65 – înseamnă sursa de informare : “ Enciclopedia arheologiei si istoriei vechi a României –

vol. III - pag. 67 ; în mod asemănător şi pt. Ear. II. 45, etc ).

Fig. 85 PRIMELE URME DE PAŞI AI OMULUI PRIMITIVEle datează de acum 3,8 milioane de ani şi s-au descoperit în Tanzania - Africa, reprezentând mersul unui

adult şi cel al unui copil.

(Sursa: The Atlas of Archeology de Mick Aston – Tim Taylor, Ed. 1998, pag. 6)

Istoria veche a Stelnicii

Fig. 86 EUROPA ÎN PERIOADA GLACIAŢIUNILOR CU 16.000.000 DE ANI ÎN URMĂ ŞI PÂNĂ ACUM 10.000 DE ANI

Trăsătura de bază care poate fi notată în această perioadă este răcirea extremă a climatului, prinderea unei mari cantităţi de apă în gheţuri, şi deci scăderea pronunţată a nivelului mărilor şi oceanelor, iar uscatul Insulelor Britanice şi Scandinavii s-au alipit de continentul European.

Pădurile din Nordul Europei s-au retras către Sud, iar terenul respectiv a fost acoperit cu o vegetaţie de tundră, pădurile de pin dispărând. Situaţia climatică de azi s-a restabilit numai în urmă cu cca. 10.000 de ani.

Legenda asupra culorilor din hartă : mov= gheţari veşnici - Scandinavii, Insulele Britanice, Munţii Ural, M-ţii Pirinei, M-ţii Carpaţi; alb = tundra sau tundra şi gheaţă, Insulele Britanice, Rusia; verde = stepa uscată presărată cu arbori – România, Rusia; galben = stepă – Sudul Rusiei; maroniu-verzui = păduri de amestec: foioase+ pin – Spania, Asia Mică în care intră Italia, Grecia, Anatolia

(Desen: I. Munteanu - după:Sursa: Past Worlds Atlas of Archeology de Harper Collins, Ed. 1997, pag. 59)

Fig. 87 PEISAJ DE TUNDRĂ ARCTICĂ AZI

Aceasta s-ar fi putut întide şi în z o n a S t e l n i c i i î n p e r i o a d a glaciaţiunilor, prezenţa mamutului aici acum cca. 18.000 de ani BP. indicând acest fapt ca cert.

În zilele noastre TUNDRA se află în zona Arctică şi în munţii foarte înalţi la toate latitudinile, chiar şi la tropice, cum e în Kenia (Africa).

În tundră : vara este rece şi scurtă de cca. 3 luni (iunie, iulie şi august) iarna este foarte rece şi lungă, de 9 luni (septembrie – mai)

Precipitaţiile anuale numai de 23 cm în medie;Ca plante dominante cresc ierburi perene şi arbuşti mici;Există permafrost- adică strat de sol îngheţat permanent din cauza apei care nu se poate scurge, neavând

pantă, şi nici nu se poate infiltra mai adânc din cauza gheţii, care face ca vara să devină mlăştinoasă când stratul de sol se dezgheaţă 2-3 cm din cauza soarelui care străluceşte pe cer 24 ore/zi, timp de mai multe luni (Ziua polară).

Cea mai mare parte a animalelor şi pasărilor vin aici numai vara, pe timp de iarnă migrând către Sud.BP=Before Present= înainte de prezent, iar prezentul înseamnă anul 1950

(Sursa: Life – the Science of Biology, Ed. 7, vol. 2- anul 2004, USA colectiv de autori:Purves, Sadova, Onans, Heller.)

Fig. 88 HOMO – SAPIENS CIOPLINDU-ŞI UNELTELE DIN CREMENE

În perioada glaciaţiunilor acesta a învăţat să-şi confecţioneze îmbrăcăminte şi să-şi construiască adăposturi pentru a se feri de frig şi prădători animali. Majoritatea lor locuiau în peşteri, dar acolo unde acestea lipseau, trăiau pe grinduri înconjurate de ape şi-şi făceau colibe acoperite cu piei de animale, sau în grote, în râpele malurilor abrupte.

Aceştia deveniseră sociabili şi convieţuiau în grupuri de maximum 60-100 de suflete, constituind prima societate primitivă, pentru asigurarea în comun a hranei, acţionând ca vânători, pescari, culegători de fructe şi rădăcinoase. Cunoşteau deja focul, la care se încălzeau şi-şi găteau hrana.

Membrii familiei erau cu toţii egali, dar mama, asigura totuşi conducerea tuturor, precum şi creşterea si educarea copiilor, fiind o societate bazată pe matriarhat.

Balta Ialomiţei şi prispa Bărăganului asigura condiţii optime pentru o asemenea societate.(Sursa: The Ancient World de Mary Martell, Ed. 1995)

Fig. 89 UNELTE DE VÂNĂTOARE DIN

PALEOLITICUL SUPERIOR

Toate sunt confecţionate din cremene, au muchiile ascuţite, şi au fost utilizate de vânători acum 17.000- 10.000 ani î.Hr.

Examinându-se muchiile uneltelor din piatră s-a putut demonstra execuţia unor activităţi cu ele, cum ar fi tăiatul cărnii, curăţitul pieilor, confecţionarea altor unelte din lemn ca arcurile şi săgeţile lor.

(Sursa: Past Worlds Atlas of Archeology de Harper Collins, Ed. 1997, pag.73)

104 105

Istoria veche a Stelnicii

Fig. 86 EUROPA ÎN PERIOADA GLACIAŢIUNILOR CU 16.000.000 DE ANI ÎN URMĂ ŞI PÂNĂ ACUM 10.000 DE ANI

Trăsătura de bază care poate fi notată în această perioadă este răcirea extremă a climatului, prinderea unei mari cantităţi de apă în gheţuri, şi deci scăderea pronunţată a nivelului mărilor şi oceanelor, iar uscatul Insulelor Britanice şi Scandinavii s-au alipit de continentul European.

Pădurile din Nordul Europei s-au retras către Sud, iar terenul respectiv a fost acoperit cu o vegetaţie de tundră, pădurile de pin dispărând. Situaţia climatică de azi s-a restabilit numai în urmă cu cca. 10.000 de ani.

Legenda asupra culorilor din hartă : mov= gheţari veşnici - Scandinavii, Insulele Britanice, Munţii Ural, M-ţii Pirinei, M-ţii Carpaţi; alb = tundra sau tundra şi gheaţă, Insulele Britanice, Rusia; verde = stepa uscată presărată cu arbori – România, Rusia; galben = stepă – Sudul Rusiei; maroniu-verzui = păduri de amestec: foioase+ pin – Spania, Asia Mică în care intră Italia, Grecia, Anatolia

(Desen: I. Munteanu - după:Sursa: Past Worlds Atlas of Archeology de Harper Collins, Ed. 1997, pag. 59)

Fig. 87 PEISAJ DE TUNDRĂ ARCTICĂ AZI

Aceasta s-ar fi putut întide şi în z o n a S t e l n i c i i î n p e r i o a d a glaciaţiunilor, prezenţa mamutului aici acum cca. 18.000 de ani BP. indicând acest fapt ca cert.

În zilele noastre TUNDRA se află în zona Arctică şi în munţii foarte înalţi la toate latitudinile, chiar şi la tropice, cum e în Kenia (Africa).

În tundră : vara este rece şi scurtă de cca. 3 luni (iunie, iulie şi august) iarna este foarte rece şi lungă, de 9 luni (septembrie – mai)

Precipitaţiile anuale numai de 23 cm în medie;Ca plante dominante cresc ierburi perene şi arbuşti mici;Există permafrost- adică strat de sol îngheţat permanent din cauza apei care nu se poate scurge, neavând

pantă, şi nici nu se poate infiltra mai adânc din cauza gheţii, care face ca vara să devină mlăştinoasă când stratul de sol se dezgheaţă 2-3 cm din cauza soarelui care străluceşte pe cer 24 ore/zi, timp de mai multe luni (Ziua polară).

Cea mai mare parte a animalelor şi pasărilor vin aici numai vara, pe timp de iarnă migrând către Sud.BP=Before Present= înainte de prezent, iar prezentul înseamnă anul 1950

(Sursa: Life – the Science of Biology, Ed. 7, vol. 2- anul 2004, USA colectiv de autori:Purves, Sadova, Onans, Heller.)

Fig. 88 HOMO – SAPIENS CIOPLINDU-ŞI UNELTELE DIN CREMENE

În perioada glaciaţiunilor acesta a învăţat să-şi confecţioneze îmbrăcăminte şi să-şi construiască adăposturi pentru a se feri de frig şi prădători animali. Majoritatea lor locuiau în peşteri, dar acolo unde acestea lipseau, trăiau pe grinduri înconjurate de ape şi-şi făceau colibe acoperite cu piei de animale, sau în grote, în râpele malurilor abrupte.

Aceştia deveniseră sociabili şi convieţuiau în grupuri de maximum 60-100 de suflete, constituind prima societate primitivă, pentru asigurarea în comun a hranei, acţionând ca vânători, pescari, culegători de fructe şi rădăcinoase. Cunoşteau deja focul, la care se încălzeau şi-şi găteau hrana.

Membrii familiei erau cu toţii egali, dar mama, asigura totuşi conducerea tuturor, precum şi creşterea si educarea copiilor, fiind o societate bazată pe matriarhat.

Balta Ialomiţei şi prispa Bărăganului asigura condiţii optime pentru o asemenea societate.(Sursa: The Ancient World de Mary Martell, Ed. 1995)

Fig. 89 UNELTE DE VÂNĂTOARE DIN

PALEOLITICUL SUPERIOR

Toate sunt confecţionate din cremene, au muchiile ascuţite, şi au fost utilizate de vânători acum 17.000- 10.000 ani î.Hr.

Examinându-se muchiile uneltelor din piatră s-a putut demonstra execuţia unor activităţi cu ele, cum ar fi tăiatul cărnii, curăţitul pieilor, confecţionarea altor unelte din lemn ca arcurile şi săgeţile lor.

(Sursa: Past Worlds Atlas of Archeology de Harper Collins, Ed. 1997, pag.73)

104 105

Istoria veche a Stelnicii

2. MAMUTUL LÂNOS NE VORBEŞTE DESPRE ZONA STELNICII DE ACUM 18.000 DE ANI

Prin anii 1925-1930, doi săteni din Stelnica s-au dus să ia pământ galben

pentru lipitul caselor lor, iar pe când săpau în malul Briciului - pe Mazale - au dat de un os neobişnuit de mare, cum nu mai văzuseră până atunci. Dându-si seama că este ceva deosebit, unul din ei s-a întors în sat şi a alarmat autorităţile, primarul şi învăţătorul- că vedeau şi ei clar că nici un animal din jurul lor nu putea avea un femur atât de mare. Bărbaţii mai cu carte şi-au zis că trebuie să fie un os de elefant, că numai el ar fi putut avea asemenea schelet, după cum îşi dădeau ei seama din cărţile de citire din clasele primare. Cei mai isteţi au şi ţesut povestea că acel os ar putea proveni de la un elefant al circului roman care ar fi vizitat în vechime oraşul Mazale de aici.

Până la urmă, băieţii lui “Apă Caldă” din sat, cum le era poreclită familia, l-au luat şi l-au dus la Bucureşti, la Muzeul de Istorie Naturală, nou constituit. Abia după aceea s-a dezlegat enigma: că este un femur de mamut, dar la nivelul tehnicii de atunci şi al interesului pentru arheologie - lucrurile s-au oprit aici.

... Cum acest animal îşi are viaţa şi enigmele sale, încercam acum să le elucidam, cel puţin în parte:

Fig. 90 MAMUTUL LÂNOS A TRĂIT IN ZONA STELNICII în ultima etapă a glaciaţiunilor de acum 18.000-10.000 de ani.

El a fost contemporan cu omul peşterilor, al grotelor din malurile râpoase şi al Bălţilor pentru care vânătoarea şi pescuitul erau principalele ocupaţii de asigurare a hranei.

A dispărut acum 10.000 de ani, odată cu încălzirea climatului global şi trecerea la perioada Postglaciară când vegetaţia de tundră a fost înlocuită cu pâlcuri de păduri de foioase şi conifere, mai ales pin care a atins şi malul Borcei.

(Desen: The Atlas of Arheology de Mick Aston – Tim Taylor, Ed. 1994, USA)

Mamutul lânos- numit ştiinţific Mammuthus primigenius, era un animal erbivor, mare, lung de 5 m şi înalt de 4 m, înrudit cu elefantul de azi. El era perfect adaptat la un climat rece, având o blană densă, acoperită cu un păr lung de până la 90 cm, de culoare brun-roşcată sau brun-gălbuie. Avea colţi curbaţi, imenşi, (fildeşi) folosiţi cu precădere la lupta între masculi pentru a domina o femelă, şi totodată pentru a scormoni prin zăpadă după hrană, pe timp de iarnă. De multe ori, în zonele mai nordice, rămăşiţele lor cu piele, blană şi carne s-au congelat în straturile mlăştinoase îngheţate, pentru perioade de mii de ani - mai ales în Siberia. Pe vremea mamuţilor, cea mai mare parte a peisajelor unde trăiau ei, erau foarte diferite de ceea ce se vede astăzi în şesul Bărăganului şi chiar al întinderilor imense de tundră golaşă din zonele polare, arctice.

Fig. 91 COLIBĂ SUSŢINUTĂ CU OASE DE MAMUT

Acum 14 000 de ani în plină epocă paleolitică, grupuri de oameni, din Ucraina, care foloseau ca mijloc de hrănire vânătoarea şi culegerea din natură a fructelor şi rădăcinilor, au utilizat oase de mamut, ca schelet constructiv la colibele lor.

Acestea erau situate lângă albia Niprului la Mezhirich - nu departe de zona ţării noastre.

Mamutul era un vânat preţios pentru omul paleolitic.

Fig. 92 FEMUR DE MAMUT DESCOPERIT PE MAZALE

Între cele două războaie mondiale, nişte ţărani din Stelnica au dat întâmplător de oase mari de mamut în dărâmăturile de pe Malul Briciului, pe când luau lut pentru şmoiogitul caselor.

Feciorii unui gospodar din sat, care erau mai “luminaţi”, ai lui “Apă Caldă” cum li se spunea, le-au dus la Bucureşti, probabil la Muzeul Grigore Antipa.

(Sursa: informaţie transmisă oral;Desen: I. Munteanu- anul 1959)

(Sursa: The Atlas of Arheology de Mick Aston – Tim Taylor, Ed. 1994, USA, pag. 13)

106 107

Istoria veche a Stelnicii

2. MAMUTUL LÂNOS NE VORBEŞTE DESPRE ZONA STELNICII DE ACUM 18.000 DE ANI

Prin anii 1925-1930, doi săteni din Stelnica s-au dus să ia pământ galben

pentru lipitul caselor lor, iar pe când săpau în malul Briciului - pe Mazale - au dat de un os neobişnuit de mare, cum nu mai văzuseră până atunci. Dându-si seama că este ceva deosebit, unul din ei s-a întors în sat şi a alarmat autorităţile, primarul şi învăţătorul- că vedeau şi ei clar că nici un animal din jurul lor nu putea avea un femur atât de mare. Bărbaţii mai cu carte şi-au zis că trebuie să fie un os de elefant, că numai el ar fi putut avea asemenea schelet, după cum îşi dădeau ei seama din cărţile de citire din clasele primare. Cei mai isteţi au şi ţesut povestea că acel os ar putea proveni de la un elefant al circului roman care ar fi vizitat în vechime oraşul Mazale de aici.

Până la urmă, băieţii lui “Apă Caldă” din sat, cum le era poreclită familia, l-au luat şi l-au dus la Bucureşti, la Muzeul de Istorie Naturală, nou constituit. Abia după aceea s-a dezlegat enigma: că este un femur de mamut, dar la nivelul tehnicii de atunci şi al interesului pentru arheologie - lucrurile s-au oprit aici.

... Cum acest animal îşi are viaţa şi enigmele sale, încercam acum să le elucidam, cel puţin în parte:

Fig. 90 MAMUTUL LÂNOS A TRĂIT IN ZONA STELNICII în ultima etapă a glaciaţiunilor de acum 18.000-10.000 de ani.

El a fost contemporan cu omul peşterilor, al grotelor din malurile râpoase şi al Bălţilor pentru care vânătoarea şi pescuitul erau principalele ocupaţii de asigurare a hranei.

A dispărut acum 10.000 de ani, odată cu încălzirea climatului global şi trecerea la perioada Postglaciară când vegetaţia de tundră a fost înlocuită cu pâlcuri de păduri de foioase şi conifere, mai ales pin care a atins şi malul Borcei.

(Desen: The Atlas of Arheology de Mick Aston – Tim Taylor, Ed. 1994, USA)

Mamutul lânos- numit ştiinţific Mammuthus primigenius, era un animal erbivor, mare, lung de 5 m şi înalt de 4 m, înrudit cu elefantul de azi. El era perfect adaptat la un climat rece, având o blană densă, acoperită cu un păr lung de până la 90 cm, de culoare brun-roşcată sau brun-gălbuie. Avea colţi curbaţi, imenşi, (fildeşi) folosiţi cu precădere la lupta între masculi pentru a domina o femelă, şi totodată pentru a scormoni prin zăpadă după hrană, pe timp de iarnă. De multe ori, în zonele mai nordice, rămăşiţele lor cu piele, blană şi carne s-au congelat în straturile mlăştinoase îngheţate, pentru perioade de mii de ani - mai ales în Siberia. Pe vremea mamuţilor, cea mai mare parte a peisajelor unde trăiau ei, erau foarte diferite de ceea ce se vede astăzi în şesul Bărăganului şi chiar al întinderilor imense de tundră golaşă din zonele polare, arctice.

Fig. 91 COLIBĂ SUSŢINUTĂ CU OASE DE MAMUT

Acum 14 000 de ani în plină epocă paleolitică, grupuri de oameni, din Ucraina, care foloseau ca mijloc de hrănire vânătoarea şi culegerea din natură a fructelor şi rădăcinilor, au utilizat oase de mamut, ca schelet constructiv la colibele lor.

Acestea erau situate lângă albia Niprului la Mezhirich - nu departe de zona ţării noastre.

Mamutul era un vânat preţios pentru omul paleolitic.

Fig. 92 FEMUR DE MAMUT DESCOPERIT PE MAZALE

Între cele două războaie mondiale, nişte ţărani din Stelnica au dat întâmplător de oase mari de mamut în dărâmăturile de pe Malul Briciului, pe când luau lut pentru şmoiogitul caselor.

Feciorii unui gospodar din sat, care erau mai “luminaţi”, ai lui “Apă Caldă” cum li se spunea, le-au dus la Bucureşti, probabil la Muzeul Grigore Antipa.

(Sursa: informaţie transmisă oral;Desen: I. Munteanu- anul 1959)

(Sursa: The Atlas of Arheology de Mick Aston – Tim Taylor, Ed. 1994, USA, pag. 13)

106 107

Istoria veche a Stelnicii

Fig. 93 LOCUINŢE DIN PALEOLITICUL SUPERIOR

Aceste colibe au fost descoperite pe Valea Senei, în Nordul Franţei - dar se pare că acum 6500 de ani viaţa pe malul Dunării semăna foarte mult cu cea din întreg restul Europei.

Studiile resturilor de animale descoperite în aceste locuri arăta că adăposturile au fost ocupate acum cca. 10.000 de ani. Ele erau de tip colibă, cu vatra de foc şi acoperite cu piei de animale.

(Sursa: Past Worlds Atlas of Archeology de Harper Collins, Ed. 1997,Ziarul “Evenimentul Zilei din 02.09. 2003)

În zona tundrei se întindea o păşune uriaşa dar uscată, fără prea multă umiditate, apa fiind prinsă, în majoritatea cazurilor în calotele de gheaţa de la pol şi până deasupra Munţilor Alpi, păşune pe care, unii biologi o numesc astăzi “Stepa mamuţilor” si care acoperea solul din Irlanda şi până în Kamceatka.

Această stepă era acoperită în perioada rece a glaciaţiunilor, de ierburi cu frunze late şi tufişuri scunde de stepă dar, împădurită parţial şi cu arborii care constituiau o sursă bogată de hrană – ce susţineau o pleiadă întreagă de animale ca: rinoceri lânoşi, bizoni enormi cu coarnele lungi, castori de mărimea unui urs, dar şi carnivore de temut ce le vânau pe cele dintâi, cum sunt: feline cu colţi sabie, hiene de peşteră şi uriaşii urşi de cavernă.

Răspândirea acestor animale reprezintă o grupă dintre acele care au trăit în perioada glaciaţiunilor care s-a instalat acum cca. 2 milioane de ani în urmă, dar nu înseamnă că ele trebuiau să se găsească toate la un loc, acolo unde se afla un mamut.

Aceste perioade succesive de răcire a climei, au determinat extinderea sau scăderea calotelor de gheaţă din marile şi masivele culmi muntoase. Consecinţa directă a acestui fenomen, a fost apariţia sau dispariţia unui anumit tip de floră şi faună, care apoi în perioadele mai calde dintre glaciaţiuni sufereau modificări şi adaptări corespunzătoare.

Pentru Europa, cele patru glaciaţiuni din era Cuaternară a Munţilor Alpi - sunt denumite în ordinea cronologică, după producerea lor şi după numele localităţii în care au fost studiate :

Perioada glaciară: (timp: BP. - înainte de prezent)

(Sursa: Istoria culturii şi civilizaţiei de Ov. Drâmba, Ed. 1983, Bucureşti Simbol : ICC)

Aceste schimbări climatice dese au avut un efect major atât asupra terenului, prin erodarea sa, asupra nivelului mărilor, prin blocarea apelor în gheaţă sau topirea sa, asupra mediului de viaţă, asupra omului preistoric, prin asigurarea hranei şi locuire. Speciile polare de plante înaintau către Sud cu cât vremea se răcea mai tare, iar gheţarii avansau mai mult în această direcţie, dar se retrăgeau spre Nord când se iveau perioadele de încălzire.

Dacă în perioadele reci, în emisfera nordică unde se găsea şi teritoriul ţării noastre, creşteau reni, mamuţi, rinoceri, dar şi în perioadele calde se găseau elefanţi, hipopotami şi lei.

Exista însă o singură creatură care părea a face faţă tuturor schimbărilor de mediu, şi acesta era Omul Preistoric.

Descoperirea osemintelor de mamut pe teritoriul Stelnicii, înseamnă ca moşia satului nostru se încadra într-un teritoriu vast, care a suportat perioadele glaciare, şi ca şesul Bărăganului, Balta, Braţul Borcea, Dunărea şi viaţa în totalitatea ei: flora, fauna şi oamenii, arătau cu totul altfel decât cei din ziua de astăzi.

Când s-au descoperit oasele de mamut pe Mazale, nici un om de ştiinţă nu s-a aplecat asupra lor să constate dacă au urme de suliţe - adică dacă ei au fost vânaţi, ceea ce ar fi presupus şi existenţa simultană a oamenilor în aceleaşi locuri. Cercetătorii de azi, afirmă însă că sunt suficiente date care atestă prezenţa mamutului în zona intra şi extra Carpatica şi a omului de Neanderthal - cel puţin în Banat, la Peştera cu oase. - punct recunoscut şi în lucrările de specialitate americane – el trăind acolo cu cca. 35.000 de ani în urmă.

Totodată, pe Valea Niprului, la Mezhirich - osemintele descoperite, au scos la iveală că mamuţii erau atât de numeroşi, de îndată ce la scheletul colibelor lor s-au găsit 95 de mandibule (fălci) de mamut - şi care au fost datate precis cu carbon radioactiv, arătând că ele se găsesc acolo de 18.000 de ani. Şi această localitate de pe Nipru este asemănătoare cu condiţiile din Lunca Borcei si Dunării şi nu e chiar atât de departe de noi, ci la cca. 400-600 km nord.

Mamutul era un vânat preţios pentru omul paleolitic, şi era prins de grupuri mari de bărbaţi înarmaţi cu suliţe, în vârful cărora aveau bucăţi de cremene ascuţite. Carnea lui, împreună cu coastele (carcasă), era pusă câteva zile în flux de apă, şi apoi îngheţată, constituind pentru iarnă o hrană preţioasă.

(Sursa: The Atlas of Arheologyde Mick Aston – Tim Taylor, Ed. 1994, USA)

108 109

Istoria veche a Stelnicii

Fig. 93 LOCUINŢE DIN PALEOLITICUL SUPERIOR

Aceste colibe au fost descoperite pe Valea Senei, în Nordul Franţei - dar se pare că acum 6500 de ani viaţa pe malul Dunării semăna foarte mult cu cea din întreg restul Europei.

Studiile resturilor de animale descoperite în aceste locuri arăta că adăposturile au fost ocupate acum cca. 10.000 de ani. Ele erau de tip colibă, cu vatra de foc şi acoperite cu piei de animale.

(Sursa: Past Worlds Atlas of Archeology de Harper Collins, Ed. 1997,Ziarul “Evenimentul Zilei din 02.09. 2003)

În zona tundrei se întindea o păşune uriaşa dar uscată, fără prea multă umiditate, apa fiind prinsă, în majoritatea cazurilor în calotele de gheaţa de la pol şi până deasupra Munţilor Alpi, păşune pe care, unii biologi o numesc astăzi “Stepa mamuţilor” si care acoperea solul din Irlanda şi până în Kamceatka.

Această stepă era acoperită în perioada rece a glaciaţiunilor, de ierburi cu frunze late şi tufişuri scunde de stepă dar, împădurită parţial şi cu arborii care constituiau o sursă bogată de hrană – ce susţineau o pleiadă întreagă de animale ca: rinoceri lânoşi, bizoni enormi cu coarnele lungi, castori de mărimea unui urs, dar şi carnivore de temut ce le vânau pe cele dintâi, cum sunt: feline cu colţi sabie, hiene de peşteră şi uriaşii urşi de cavernă.

Răspândirea acestor animale reprezintă o grupă dintre acele care au trăit în perioada glaciaţiunilor care s-a instalat acum cca. 2 milioane de ani în urmă, dar nu înseamnă că ele trebuiau să se găsească toate la un loc, acolo unde se afla un mamut.

Aceste perioade succesive de răcire a climei, au determinat extinderea sau scăderea calotelor de gheaţă din marile şi masivele culmi muntoase. Consecinţa directă a acestui fenomen, a fost apariţia sau dispariţia unui anumit tip de floră şi faună, care apoi în perioadele mai calde dintre glaciaţiuni sufereau modificări şi adaptări corespunzătoare.

Pentru Europa, cele patru glaciaţiuni din era Cuaternară a Munţilor Alpi - sunt denumite în ordinea cronologică, după producerea lor şi după numele localităţii în care au fost studiate :

Perioada glaciară: (timp: BP. - înainte de prezent)

(Sursa: Istoria culturii şi civilizaţiei de Ov. Drâmba, Ed. 1983, Bucureşti Simbol : ICC)

Aceste schimbări climatice dese au avut un efect major atât asupra terenului, prin erodarea sa, asupra nivelului mărilor, prin blocarea apelor în gheaţă sau topirea sa, asupra mediului de viaţă, asupra omului preistoric, prin asigurarea hranei şi locuire. Speciile polare de plante înaintau către Sud cu cât vremea se răcea mai tare, iar gheţarii avansau mai mult în această direcţie, dar se retrăgeau spre Nord când se iveau perioadele de încălzire.

Dacă în perioadele reci, în emisfera nordică unde se găsea şi teritoriul ţării noastre, creşteau reni, mamuţi, rinoceri, dar şi în perioadele calde se găseau elefanţi, hipopotami şi lei.

Exista însă o singură creatură care părea a face faţă tuturor schimbărilor de mediu, şi acesta era Omul Preistoric.

Descoperirea osemintelor de mamut pe teritoriul Stelnicii, înseamnă ca moşia satului nostru se încadra într-un teritoriu vast, care a suportat perioadele glaciare, şi ca şesul Bărăganului, Balta, Braţul Borcea, Dunărea şi viaţa în totalitatea ei: flora, fauna şi oamenii, arătau cu totul altfel decât cei din ziua de astăzi.

Când s-au descoperit oasele de mamut pe Mazale, nici un om de ştiinţă nu s-a aplecat asupra lor să constate dacă au urme de suliţe - adică dacă ei au fost vânaţi, ceea ce ar fi presupus şi existenţa simultană a oamenilor în aceleaşi locuri. Cercetătorii de azi, afirmă însă că sunt suficiente date care atestă prezenţa mamutului în zona intra şi extra Carpatica şi a omului de Neanderthal - cel puţin în Banat, la Peştera cu oase. - punct recunoscut şi în lucrările de specialitate americane – el trăind acolo cu cca. 35.000 de ani în urmă.

Totodată, pe Valea Niprului, la Mezhirich - osemintele descoperite, au scos la iveală că mamuţii erau atât de numeroşi, de îndată ce la scheletul colibelor lor s-au găsit 95 de mandibule (fălci) de mamut - şi care au fost datate precis cu carbon radioactiv, arătând că ele se găsesc acolo de 18.000 de ani. Şi această localitate de pe Nipru este asemănătoare cu condiţiile din Lunca Borcei si Dunării şi nu e chiar atât de departe de noi, ci la cca. 400-600 km nord.

Mamutul era un vânat preţios pentru omul paleolitic, şi era prins de grupuri mari de bărbaţi înarmaţi cu suliţe, în vârful cărora aveau bucăţi de cremene ascuţite. Carnea lui, împreună cu coastele (carcasă), era pusă câteva zile în flux de apă, şi apoi îngheţată, constituind pentru iarnă o hrană preţioasă.

(Sursa: The Atlas of Arheologyde Mick Aston – Tim Taylor, Ed. 1994, USA)

108 109

Istoria veche a Stelnicii

Fig. 94 EUROPA POSTGLACIARĂ

Prin încălzirea rapidă a climatului după anii 8.300 î.Hr. locul tundrei l-au luat pădurile care au înaintat spre nord. Mai întâi mesteacănul, apoi pinul şi alte răşinoase - alunul, iar mai târziu, stejarul, ulmul, paltinul, etc.; astfel că pădurile de foioase au acoperit întreaga Europă, până prin anii 5.000 î.Hr.

Pădurile cu specific de zonă de munte au înlocuit vegetaţia de tundră arctică pe tot teritoriul României, până la Marea Neagră.

În acelaşi timp, prin topirea gheţarilor, nivelul mărilor a crescut, iar Scandinavii şi Anglia s-au izolat de continent.

În România, cele mai caracteristice sedimente din timpul glaciaţiunilor sunt depozitele de loёss, pietrişurile şi nisipurile de terasă, depozitele sedimentare din peşteri, etc.

(Sursa: Past Worlds - Atlas of Archeology , Ed. 1997, Colecţia Harper Collins, pag. 63/64 si 84)

3. EUROPA DUPĂ PERIOADA GLACIAŢIUNILOR

EPOCA NEOLITICĂ

Sfârşitul ultimei perioade glaciare a adus cu sine schimbări dramatice prin temperaturi ridicate, inundaţia unor coaste litorale de mari şi oceane prin topirea gheţurilor şi ridicarea nivelului mărilor, climatul mai blând a dus şi la schimbarea faunei şi vegetaţiei şi în mod particular la răspândirea pădurilor.

Această perioadă dintre sfârşitul ultimei etape glaciare (cca. 8300 BC) şi adoptarea culturii plantelor (cca. 6000 BC) este cunoscută în arheologie ca perioada mezolitică.

În acest răstimp, vânătorii – culegători din epoca paleolitică şi-au schimbat încetul cu încetul modalitatea de trăi (de viaţă), pentru a face faţă noilor condiţii de mediu.

În general schimbarea din Mesolithic a constat în: înmulţirea folosirii armelor cu vârf de cremene şi utilizarea arcurilor, folosirea de suliţe şi săgeţi de lemn, având în vârf încrustări din cremene; determinându-i pe oameni să vâneze mai mult, mai uşor, şi să se îndestuleze cu hrană.

Astfel că între anii, cca. 6.000 şi 2700 î.Hr. se trece la o nouă epocă a pietrei, la epoca neolitică.

Noutatea a constat în:- trecerea omului de la stadiul de culegător din natură a bunurilor pentru

asigurarea traiului zilnic, la cel de producător- de alimente pentru hrana sa;- cultivarea primitivă a plantelor;- domesticirea şi creşterea vitelor;- trecerea de la viaţa nomadă în căutare de hrană sau păşuni pentru animalele

domesticite, la sedentarizarea sa şi de aici – creşterea satelor;- realizarea de unelte de piatră şlefuită (şi nu doar cioplite);- folosind focul în vetre permanente, a descoperit importanţa vaselor de lut, a

ceramicii şi mai apoi...- prelucrarea aramei şi a aurului - care aveau un punct de topire mai scăzut – şi

se putea obţine în cuptoarele de arderea vaselor de lut;- apar primele forme de civilizaţie neolitică, dar speranţa de viaţă este încă

redusă, şi anume de 30 de ani la femei şi 35 de ani la bărbaţi;Dar cea mai importantă transformare a fost revoluţia agriculturală - ce s-a

produs între anii 10.000 şi 4.000 BC. care a transformat suprafaţa solului, prin topirea gheţurilor care, acoperiseră un sfert din suprafaţa şesului Terrei, mai multe milioane de ani cu zăpadă veşnică şi gheaţă, solul devenind propice culturii cerealelor.

110 111

Istoria veche a Stelnicii

Fig. 94 EUROPA POSTGLACIARĂ

Prin încălzirea rapidă a climatului după anii 8.300 î.Hr. locul tundrei l-au luat pădurile care au înaintat spre nord. Mai întâi mesteacănul, apoi pinul şi alte răşinoase - alunul, iar mai târziu, stejarul, ulmul, paltinul, etc.; astfel că pădurile de foioase au acoperit întreaga Europă, până prin anii 5.000 î.Hr.

Pădurile cu specific de zonă de munte au înlocuit vegetaţia de tundră arctică pe tot teritoriul României, până la Marea Neagră.

În acelaşi timp, prin topirea gheţarilor, nivelul mărilor a crescut, iar Scandinavii şi Anglia s-au izolat de continent.

În România, cele mai caracteristice sedimente din timpul glaciaţiunilor sunt depozitele de loёss, pietrişurile şi nisipurile de terasă, depozitele sedimentare din peşteri, etc.

(Sursa: Past Worlds - Atlas of Archeology , Ed. 1997, Colecţia Harper Collins, pag. 63/64 si 84)

3. EUROPA DUPĂ PERIOADA GLACIAŢIUNILOR

EPOCA NEOLITICĂ

Sfârşitul ultimei perioade glaciare a adus cu sine schimbări dramatice prin temperaturi ridicate, inundaţia unor coaste litorale de mari şi oceane prin topirea gheţurilor şi ridicarea nivelului mărilor, climatul mai blând a dus şi la schimbarea faunei şi vegetaţiei şi în mod particular la răspândirea pădurilor.

Această perioadă dintre sfârşitul ultimei etape glaciare (cca. 8300 BC) şi adoptarea culturii plantelor (cca. 6000 BC) este cunoscută în arheologie ca perioada mezolitică.

În acest răstimp, vânătorii – culegători din epoca paleolitică şi-au schimbat încetul cu încetul modalitatea de trăi (de viaţă), pentru a face faţă noilor condiţii de mediu.

În general schimbarea din Mesolithic a constat în: înmulţirea folosirii armelor cu vârf de cremene şi utilizarea arcurilor, folosirea de suliţe şi săgeţi de lemn, având în vârf încrustări din cremene; determinându-i pe oameni să vâneze mai mult, mai uşor, şi să se îndestuleze cu hrană.

Astfel că între anii, cca. 6.000 şi 2700 î.Hr. se trece la o nouă epocă a pietrei, la epoca neolitică.

Noutatea a constat în:- trecerea omului de la stadiul de culegător din natură a bunurilor pentru

asigurarea traiului zilnic, la cel de producător- de alimente pentru hrana sa;- cultivarea primitivă a plantelor;- domesticirea şi creşterea vitelor;- trecerea de la viaţa nomadă în căutare de hrană sau păşuni pentru animalele

domesticite, la sedentarizarea sa şi de aici – creşterea satelor;- realizarea de unelte de piatră şlefuită (şi nu doar cioplite);- folosind focul în vetre permanente, a descoperit importanţa vaselor de lut, a

ceramicii şi mai apoi...- prelucrarea aramei şi a aurului - care aveau un punct de topire mai scăzut – şi

se putea obţine în cuptoarele de arderea vaselor de lut;- apar primele forme de civilizaţie neolitică, dar speranţa de viaţă este încă

redusă, şi anume de 30 de ani la femei şi 35 de ani la bărbaţi;Dar cea mai importantă transformare a fost revoluţia agriculturală - ce s-a

produs între anii 10.000 şi 4.000 BC. care a transformat suprafaţa solului, prin topirea gheţurilor care, acoperiseră un sfert din suprafaţa şesului Terrei, mai multe milioane de ani cu zăpadă veşnică şi gheaţă, solul devenind propice culturii cerealelor.

110 111

Istoria veche a Stelnicii

4. LA ÎNCEPUT A FOST MAZALE !

Din documentarea asupra istoriei vechi a Stelnicii a rezultat că cel puţin în şase puncte de pe moşia sa au fost descoperite întâmplător sau nu, urme arheologice, care atestă, într-un fel sau altul, o locuire de anumite grupuri de oameni, încă din vremurile de demult.

Principalul punct, şi cel mai vechi este MAZALE. Mazale reprezintă terenul de deasupra Malurilor Briciului, mai era numit, între cele două războaie mondiale şi:

“LOCURILE DE CASA”, întrucât aici, după anul 1921, s-au dat luptătorilor din războiul 1916-1919, dar şi altor săteni din Stelnica locuri de casă, constituindu-se o nouă vatră de sat, care respectă regulile moderne, adică străzi drepte, loc pentru clădirea şcolii, bisericii şi chiar pentru o cârciumă.

Interesant este, şi nu poate fi tăgăduit, că această zonă, încă din sec. XX, era menţionată de oamenii maturi, ca vorbind de ceva obişnuit, de “ Oraşul Mazale” - deşi sincer să fiu, mi-era greu să cred că sub buruieni, iarbă, culturi de fasole, etc., ar fi putut exista un oraş. Dar, chiar şi drumul de deasupra Malurilor Briciului - care acum 50-60 de ani lega Stelnica de Feteşti (Vlaşca) şi chiar atunci când încă nu se constituise Gara Feteşti - deci acest drum, în cărţile de hotărnicie ale moşiei Stelnica din anul 1888, este înscris ca “Drumul Oraşului !“. Aici s-au găsit amfore cu cenuşă şi oase de incineraţie- cu spărturi de vase de lut (unele chiar cu incizaţii lineare) şi râşniţa, în prundul Borcei, unde Valea Lorului – se vărsa în Borcea.

Eu însumi, în vara anului 1992, însoţit de doi nepoţi, am găsit în undele Borcei, ca fiind căzute din Malul Briciului - cioburi de vase de lut (ceramică) şi sfărâmături de cărămidă – lut ars. Cum au ajuns ele acolo? Din păcate, zona nu a fost niciodată cercetată ştiinţific, ci din contră , urmele de locuire străveche au fost distruse de doi factori: 1)- botul de deal al Malului Briciului care înainta în apă, constituind o cetate fortificată pentru oameni şi avutul lor – a fost subminat în permanenţă de valurile Borcei – care s-a tot mărit – azi ajungând să ducă mai multă apă decât Dunărea; 2) – Prin anii 1980-1987, pentru lucrările de terasament ale noului pod CFR peste braţul Borcea, de la Feteşti, s-a luat pământ de aici, din mormintele strămoşilor noştri thraci şi geţi, fără nici un fel de remuşcare.

Însă ceea ce împinge mult către trecut posibilitatea ca aici, pe acest platou cu vegetaţie erbacee bogată, dar şi arboricolă, să fi fost oameni, este ca prin anii 1920-1930, imediat după război, s-au găsit oase de mamut.

Distrugerea platoului Mazale şi a fostului oraş cu acelaşi nume, pe care marele istoric şi geograf Strabon, l-a numit Helis ori “Oraşul rău întărit” de pe timpul lui Alexandru Macedon – continuă şi astăzi într-un sistem mai crud şi susţinut – după cum o demonstrează şi fotografiile ce urmează – făcute de noi, recent, în luna iulie 2009.

Fig. 96 VEDERE DE PE PLATOUL MAZALE

Aceasta a fost prima zonă locuită de pe moşia Stelnica, încă din paleolitic. Botul de deal mărginit de apa Borcei şi Valea Lorului, constituiau fortificaţii naturale de apărare a

locuinţelor băştinaşilor.Ca şi acum, ei aveau o vedere largă, atotcuprinzătoare, asupra Bălţii şi locurilor învecinate – până la

Dealurile Dobrogei – unde s-a dezvoltat Cultura Cernavoda I – denumită şi Cultura Hamangia.(Foto: I. Munteanu - 9 iulie 2009 - Stelnica-Platoul Mazale)

Fig. 95 IMPRESIONANTELE MALURI ALE BRICIULUIpe platoul cărora s-au aşezat primele fiinţe umane din epoca paleolitică

Ele nu se deosebesc cu nimic de dealurile Dobrogei care le stau în faţă – unde omul le-a populat cu aproape 7.000 de ani î.Hr.

(Foto: I. Munteanu - Decembrie 2006)

112 113

Istoria veche a Stelnicii

4. LA ÎNCEPUT A FOST MAZALE !

Din documentarea asupra istoriei vechi a Stelnicii a rezultat că cel puţin în şase puncte de pe moşia sa au fost descoperite întâmplător sau nu, urme arheologice, care atestă, într-un fel sau altul, o locuire de anumite grupuri de oameni, încă din vremurile de demult.

Principalul punct, şi cel mai vechi este MAZALE. Mazale reprezintă terenul de deasupra Malurilor Briciului, mai era numit, între cele două războaie mondiale şi:

“LOCURILE DE CASA”, întrucât aici, după anul 1921, s-au dat luptătorilor din războiul 1916-1919, dar şi altor săteni din Stelnica locuri de casă, constituindu-se o nouă vatră de sat, care respectă regulile moderne, adică străzi drepte, loc pentru clădirea şcolii, bisericii şi chiar pentru o cârciumă.

Interesant este, şi nu poate fi tăgăduit, că această zonă, încă din sec. XX, era menţionată de oamenii maturi, ca vorbind de ceva obişnuit, de “ Oraşul Mazale” - deşi sincer să fiu, mi-era greu să cred că sub buruieni, iarbă, culturi de fasole, etc., ar fi putut exista un oraş. Dar, chiar şi drumul de deasupra Malurilor Briciului - care acum 50-60 de ani lega Stelnica de Feteşti (Vlaşca) şi chiar atunci când încă nu se constituise Gara Feteşti - deci acest drum, în cărţile de hotărnicie ale moşiei Stelnica din anul 1888, este înscris ca “Drumul Oraşului !“. Aici s-au găsit amfore cu cenuşă şi oase de incineraţie- cu spărturi de vase de lut (unele chiar cu incizaţii lineare) şi râşniţa, în prundul Borcei, unde Valea Lorului – se vărsa în Borcea.

Eu însumi, în vara anului 1992, însoţit de doi nepoţi, am găsit în undele Borcei, ca fiind căzute din Malul Briciului - cioburi de vase de lut (ceramică) şi sfărâmături de cărămidă – lut ars. Cum au ajuns ele acolo? Din păcate, zona nu a fost niciodată cercetată ştiinţific, ci din contră , urmele de locuire străveche au fost distruse de doi factori: 1)- botul de deal al Malului Briciului care înainta în apă, constituind o cetate fortificată pentru oameni şi avutul lor – a fost subminat în permanenţă de valurile Borcei – care s-a tot mărit – azi ajungând să ducă mai multă apă decât Dunărea; 2) – Prin anii 1980-1987, pentru lucrările de terasament ale noului pod CFR peste braţul Borcea, de la Feteşti, s-a luat pământ de aici, din mormintele strămoşilor noştri thraci şi geţi, fără nici un fel de remuşcare.

Însă ceea ce împinge mult către trecut posibilitatea ca aici, pe acest platou cu vegetaţie erbacee bogată, dar şi arboricolă, să fi fost oameni, este ca prin anii 1920-1930, imediat după război, s-au găsit oase de mamut.

Distrugerea platoului Mazale şi a fostului oraş cu acelaşi nume, pe care marele istoric şi geograf Strabon, l-a numit Helis ori “Oraşul rău întărit” de pe timpul lui Alexandru Macedon – continuă şi astăzi într-un sistem mai crud şi susţinut – după cum o demonstrează şi fotografiile ce urmează – făcute de noi, recent, în luna iulie 2009.

Fig. 96 VEDERE DE PE PLATOUL MAZALE

Aceasta a fost prima zonă locuită de pe moşia Stelnica, încă din paleolitic. Botul de deal mărginit de apa Borcei şi Valea Lorului, constituiau fortificaţii naturale de apărare a

locuinţelor băştinaşilor.Ca şi acum, ei aveau o vedere largă, atotcuprinzătoare, asupra Bălţii şi locurilor învecinate – până la

Dealurile Dobrogei – unde s-a dezvoltat Cultura Cernavoda I – denumită şi Cultura Hamangia.(Foto: I. Munteanu - 9 iulie 2009 - Stelnica-Platoul Mazale)

Fig. 95 IMPRESIONANTELE MALURI ALE BRICIULUIpe platoul cărora s-au aşezat primele fiinţe umane din epoca paleolitică

Ele nu se deosebesc cu nimic de dealurile Dobrogei care le stau în faţă – unde omul le-a populat cu aproape 7.000 de ani î.Hr.

(Foto: I. Munteanu - Decembrie 2006)

112 113

Istoria veche a Stelnicii

Fig. 97 AŞEZARE FORTIFICATĂ pe MAZALE – PLATOUL MALURILOR BRICIULUI

în perioada culturii CUCUTENI- TRIPOLYE cu 5.000 ani î.Hr. care ulterior a devenit ORAŞUL MAZALE(Desen: I. Munteanu-aprilie 2009

Idee şi datare: Ear. II- 257In search of the Indoeuropeans, pag. 196)

Fig. 98 STELNICA - VALEA LORULUI

Pe această vale, cu mai multe mii de ani în urmă, curgea un rău, care izvora din Culmile Subcarpatice şi se vărsa în Borcea.

El constituia o latură de apărare naturală a botului de deal de pe platoul Mazale – unde s-au dezvoltat populaţii din Cultura Cucuteni- Tripolye cu 8.000-6.000 ani î.Hr.

(Foto: I. Munteanu - 9 iulie 2009)

Fig. 99 BORCEA ŞI PLATOUL MAZALE MĂRGINIT DE IMPUNĂTOARELEMALURI ALE BRICIULUI

Platoul a constituit din vechime vatra Oraşului Mazale (Helis)(Foto: I. Munteanu - 9 iulie 2009)

Fig. 100 VAS DIN CULTURA CUCUTENI (A)descoperit la Frumuşica (jud. Botoşani)

Mileniul IV-III î.Hr.

(Sursa: Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, vol. I, Ed. Enciclopedică, 1994, pag. 176-177)

Fig. 101 SURPĂRI MASIVE DIN MALUL

BRICIULUI

datorate apei Borcei care vine vertiginos din amonte.

În acest mod a distrus, în decurs de mii de ani, siturile arheologice de pe fostul oraş

Mazale de la Stelnica.

(Foto: I. Munteanu - 9 iulie 2009)

114 115

Istoria veche a Stelnicii

Fig. 97 AŞEZARE FORTIFICATĂ pe MAZALE – PLATOUL MALURILOR BRICIULUI

în perioada culturii CUCUTENI- TRIPOLYE cu 5.000 ani î.Hr. care ulterior a devenit ORAŞUL MAZALE(Desen: I. Munteanu-aprilie 2009

Idee şi datare: Ear. II- 257In search of the Indoeuropeans, pag. 196)

Fig. 98 STELNICA - VALEA LORULUI

Pe această vale, cu mai multe mii de ani în urmă, curgea un rău, care izvora din Culmile Subcarpatice şi se vărsa în Borcea.

El constituia o latură de apărare naturală a botului de deal de pe platoul Mazale – unde s-au dezvoltat populaţii din Cultura Cucuteni- Tripolye cu 8.000-6.000 ani î.Hr.

(Foto: I. Munteanu - 9 iulie 2009)

Fig. 99 BORCEA ŞI PLATOUL MAZALE MĂRGINIT DE IMPUNĂTOARELEMALURI ALE BRICIULUI

Platoul a constituit din vechime vatra Oraşului Mazale (Helis)(Foto: I. Munteanu - 9 iulie 2009)

Fig. 100 VAS DIN CULTURA CUCUTENI (A)descoperit la Frumuşica (jud. Botoşani)

Mileniul IV-III î.Hr.

(Sursa: Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, vol. I, Ed. Enciclopedică, 1994, pag. 176-177)

Fig. 101 SURPĂRI MASIVE DIN MALUL

BRICIULUI

datorate apei Borcei care vine vertiginos din amonte.

În acest mod a distrus, în decurs de mii de ani, siturile arheologice de pe fostul oraş

Mazale de la Stelnica.

(Foto: I. Munteanu - 9 iulie 2009)

114 115

Istoria veche a Stelnicii

Fig. 102 PE SUB MALURILE BRICIULUI STELNICA

Prundul Borcei, cu apa venind - care ameninţă surparea! (Foto: I. Munteanu - 9 iulie 2009)

Fig. 103 VALEA LORULUI - STELNICAvăzută din punctul “ LA HOTĂREAC “ spre avalul Borcei.

În zilele noastre, aceste locuri încărcate de istorie, sunt poluate de capace şi cutii din tablă, provenite de la Fabrica de Conserve de legume şi fructe - Feteşti.

(Foto: I. Munteanu - 9 iulie 2009)

Fig. 104 ÎNCEPUTUL RÂPOS AL MALULUI BRICIULUI

La sud de satul Stelnica - având găuri în el, ce reprezintă cuiburi pentru stoluri de lăstuni, şi oglinda nesfârşită a apei care vine imperios din amonte.

Tufele verzi de ierburi cuprinse de apa în creştere nu au avut timp să putrezească în undele Borcei, ceea ce demonstrează că vine zilnic în debit mare.

(Foto: I. Munteanu - 9 iulie 2009)

Fig. 105 PLATOUL MAZALE ÎN PLINĂ DISTRUGERE

Sfârşitul fostului Oraş Mazale a început ! Molozul, pietrele şi solul bătătorit de

buldozer îi cântă prohodul de înmormântare acestui loc istoric.

(Foto: I. Munteanu - 9 iulie 2009)

116 117

Istoria veche a Stelnicii

Fig. 102 PE SUB MALURILE BRICIULUI STELNICA

Prundul Borcei, cu apa venind - care ameninţă surparea! (Foto: I. Munteanu - 9 iulie 2009)

Fig. 103 VALEA LORULUI - STELNICAvăzută din punctul “ LA HOTĂREAC “ spre avalul Borcei.

În zilele noastre, aceste locuri încărcate de istorie, sunt poluate de capace şi cutii din tablă, provenite de la Fabrica de Conserve de legume şi fructe - Feteşti.

(Foto: I. Munteanu - 9 iulie 2009)

Fig. 104 ÎNCEPUTUL RÂPOS AL MALULUI BRICIULUI

La sud de satul Stelnica - având găuri în el, ce reprezintă cuiburi pentru stoluri de lăstuni, şi oglinda nesfârşită a apei care vine imperios din amonte.

Tufele verzi de ierburi cuprinse de apa în creştere nu au avut timp să putrezească în undele Borcei, ceea ce demonstrează că vine zilnic în debit mare.

(Foto: I. Munteanu - 9 iulie 2009)

Fig. 105 PLATOUL MAZALE ÎN PLINĂ DISTRUGERE

Sfârşitul fostului Oraş Mazale a început ! Molozul, pietrele şi solul bătătorit de

buldozer îi cântă prohodul de înmormântare acestui loc istoric.

(Foto: I. Munteanu - 9 iulie 2009)

116 117

Istoria veche a Stelnicii

Fig. 106 FOSTULUI ORAŞ MAZALE I SE PREGĂTEŞTE ÎNMORMÂNTAREA - acoperirea cu beton!

“Investitori” îmbrăcaţi în suflet de ciocli, pregătesc distrugerea şi înmormântarea locurilor istorice, ale fostului Oraş MAZALE (HELIS).

Aici geţii, au dus o viaţă liniştită, cu câteva mii de ani înainte de Hristos şi au asigurat continuitatea locuirii pe acest pământ sfânt al Stelnicii. (Foto: I. Munteanu - 9 iulie 2009)

5. VESTIGII ARHEOLOGICE PE TERITORIUL MOŞIEI STELNICA

A) MAZALE – în prundul Borcei

- resturi de ceramică lineară – din mileniul V î.Hr. E cea mai veche cultură neolitică din Europa Centrală;

- sfărâmături de lut ars, provenind probabil de la vechea cetate Helis – atacată de Alexandru Macedon în luptele cu geţii- în anul 335 î.Hr;

- râşniţă din piatră - epoca neolitică, găsită prin anii 1956 de elevul Radu M. din Vlaşca;

B) MAZALE – DEALUL BRICIULUI = “ Locurile de casă “- oase (femur) de mamut - perioada ultimei glaciaţiuni cu 18.000-10.000 ani

B.P.; - colţ şi fildeş de mamut ;- amfora de incineraţie- sec. IV-III î.Hr. (sau VI)

C) DEALUL BULERCIIse presupune, a se fi găsit un ceaun cu galbeni, de către o locuitoare ce îşi avea

casa lângă Malul Bulercii - din familia Ioniţă - ascuns de localnici după anul 300 d.Hr., odată cu năvălirea Goţilor;

în anul 1690 d.Hr. aici a luat fiinţă primul târg de vite de pe Terasa Borcei - care apoi a fost mutat la Călăraşi, după 40 de ani;

D) ÎN VATRA SATULUI- pe terenul agricol al clăcaşului Dinu Gornea, cu care a fost împroprietărit în anul 1864.

resturi de schelet şi craniu de om, unde a fost, posibil, primul cimitir în care s-au îngropat morţii, după ce anumiţi locuitori din cele două grădişti au urcat pe

terasa Borcei, începând să practice agricultura, după anii 8.300 îHr.

E) GRĂDIŞTEA STOICII – ÎN BALTĂ, faţă în faţă cu Dealurile Dobrogei unde s-a dezvoltat Cultura HAMANGIA.

S-au descoperit vestigii ale culturii BOIAN – datate între anii 4500-2700 î.Hr. şi urme de vieţuitori până în epoca modernă.

F) GRĂDIŞTEA MAREstudii recente au scos la iveală amfore de incineraţie şi morminte de înhumare

şi amfore pentru cereale şi lichide (vin) din epoca bronzului - anii 1300-1200 î.Hr.

Fig. 107 VESTIGII ARHEOLOGICE PE MOŞIA STELNICAÎn vatra satului aşa cum arăta ea prin anii 1945-1950

(Sursa: Text şi desen: I. Munteanu - septembrie 2008)

118 119

Istoria veche a Stelnicii

Fig. 106 FOSTULUI ORAŞ MAZALE I SE PREGĂTEŞTE ÎNMORMÂNTAREA - acoperirea cu beton!

“Investitori” îmbrăcaţi în suflet de ciocli, pregătesc distrugerea şi înmormântarea locurilor istorice, ale fostului Oraş MAZALE (HELIS).

Aici geţii, au dus o viaţă liniştită, cu câteva mii de ani înainte de Hristos şi au asigurat continuitatea locuirii pe acest pământ sfânt al Stelnicii. (Foto: I. Munteanu - 9 iulie 2009)

5. VESTIGII ARHEOLOGICE PE TERITORIUL MOŞIEI STELNICA

A) MAZALE – în prundul Borcei

- resturi de ceramică lineară – din mileniul V î.Hr. E cea mai veche cultură neolitică din Europa Centrală;

- sfărâmături de lut ars, provenind probabil de la vechea cetate Helis – atacată de Alexandru Macedon în luptele cu geţii- în anul 335 î.Hr;

- râşniţă din piatră - epoca neolitică, găsită prin anii 1956 de elevul Radu M. din Vlaşca;

B) MAZALE – DEALUL BRICIULUI = “ Locurile de casă “- oase (femur) de mamut - perioada ultimei glaciaţiuni cu 18.000-10.000 ani

B.P.; - colţ şi fildeş de mamut ;- amfora de incineraţie- sec. IV-III î.Hr. (sau VI)

C) DEALUL BULERCIIse presupune, a se fi găsit un ceaun cu galbeni, de către o locuitoare ce îşi avea

casa lângă Malul Bulercii - din familia Ioniţă - ascuns de localnici după anul 300 d.Hr., odată cu năvălirea Goţilor;

în anul 1690 d.Hr. aici a luat fiinţă primul târg de vite de pe Terasa Borcei - care apoi a fost mutat la Călăraşi, după 40 de ani;

D) ÎN VATRA SATULUI- pe terenul agricol al clăcaşului Dinu Gornea, cu care a fost împroprietărit în anul 1864.

resturi de schelet şi craniu de om, unde a fost, posibil, primul cimitir în care s-au îngropat morţii, după ce anumiţi locuitori din cele două grădişti au urcat pe

terasa Borcei, începând să practice agricultura, după anii 8.300 îHr.

E) GRĂDIŞTEA STOICII – ÎN BALTĂ, faţă în faţă cu Dealurile Dobrogei unde s-a dezvoltat Cultura HAMANGIA.

S-au descoperit vestigii ale culturii BOIAN – datate între anii 4500-2700 î.Hr. şi urme de vieţuitori până în epoca modernă.

F) GRĂDIŞTEA MAREstudii recente au scos la iveală amfore de incineraţie şi morminte de înhumare

şi amfore pentru cereale şi lichide (vin) din epoca bronzului - anii 1300-1200 î.Hr.

Fig. 107 VESTIGII ARHEOLOGICE PE MOŞIA STELNICAÎn vatra satului aşa cum arăta ea prin anii 1945-1950

(Sursa: Text şi desen: I. Munteanu - septembrie 2008)

118 119

Istoria veche a Stelnicii

6. MAZALE – LOCUL LEGENDELOR

MOTTO:

Toate evenimentele istorice sunt nemuritoare!Ele pot acţiona în noi în mod lent şi pe neobservate.

O cultură apusă poate aţipi un moment, poate visa în marea nemăsurată a mileniilor şi a amintirilor. Ea poate fi îngropată,

acoperită sub greutatea apăsătoare a pietrei şi pământului.... Şi totuşi, ea se află în noi, chiar dacă vestigiile ei materiale

sunt încă nedescoperite şi ascunse undeva, departe.Toate culturile de odinioară prind viaţă în noi,

trăim surprinzător de legaţi chiar şi de cele mai îndepărtate şi enigmatice culturi ale celor mai vechi timpuri...

O amintire, o descoperire, o legendă ne fac să resimţim brusc prezenţa lor mută.”

(Cuturi enigmatice de Ivarr Lissner,Ed. 1972, Bucureşti)

În punctul numit MAZALE, de pe moşia Stelnica, pământul păstrează în straturile sale şi respiră prin porii săi, aburul trecutului îndepărtat, iar iarba, în bătaia vântului, murmură faptele eroilor geţi. Numai aşa se explică multitudinea de legende, aproape neverosimile, legate de această zonă, care izvorăsc parcă din sol, încercând să ne vorbească despre fantasticul trecut al acestor locuri.

Trecătorule, de vei merge pe acolo, fii atent, că tu calci iarba sfântă ce-şi trage seva aici din sângele şi carnea geţilor, care au populat acest petic binecuvântat de pământ, şi au dispărut, luptând cu cei ce au venit să-i subjuge, păstrându-l ca să ne fie nouă bine, urmaşii lor !

Aici a fiinţat probabil “oraşul rău întărit” cum îl numea Strabon, pe care l-a jefuit de bogăţiile sale, marele strateg Alexandru Macedon, în anul 335 î.Hr. Tot aici, în oraşul refăcut, Helis, l-a găzduit şi ospătat, regele get Dromichaetes, pe urmaşul aceluiaşi Alexandru Lysimachos, care a fost luat prizonier, dar cu o nobleţe greu de înţeles, Dromichaetes, l-a trimis acasă regeşte cu curtea sa, în Macedonia, ca pe un prieten vechi.

Mai târziu, în sec. XX, pe pantele line către Valea Lorului sau în Râpele Dealurilor Briciului - locuitorii Stelnicii au găsit amfore de incinerare getice, aparţinând sec. VI-V î.Hr. şi oase de mamut din perioada glaciaţiunilor, care au fost trimise la muzeele din Bucureşti şi Constanţa.

Tot în această zonă, Pătraşcu cel Bun - voievodul Ţării Româneşti- a cunoscut-o pe frumoasa craşmăriţa Teodora, prin anul 1558 d.Hr. şi l-a zămislit pe viitorul mare domn, Mihai Viteazul - după cum se afirmă de către bătrânii satului. La

poalele Râpilor Briciului, erodate de undele Borcei, veşnic în mişcare, s-a aflat râşniţa de zdrobit seminţele de cereale, ce datează încă din epoca neolitică - cu 8 000-6 000 ani î.Hr.

Vestigii ale locuirii îndepărtate, din timpurile străvechi, încă s-au mai găsit în apa scăzută a Borcei, în lunile secetoase de vară, prin august anul 1992 - sfărâmături de lut ars şi cioburi de ceramică căzute din pereţii Dealurilor Briciului surpate de zbaterea valurilor.

... Dar, tot ceea ce este mai miraculos, sunt legendele si poveştile stranii legate de aceste locuri, care circulau printre locuitorii Stelnicii, între cele două Războaie Mondiale, dar şi mai târziu. Toţi cei care mergeau de la Stenica spre Feteşti-Vlaşca şi treceau pe podeţul sau drumul dintre cele două moşii, peste Valea Lorului, la punctul numit “La Hotăreac”, simţeau o strângere de inimă, o teama, mai ales dacă era noapte. ... Şi nu toţi aveau curajul să păşească noaptea pe acest drum.

Este tocmai ceea ce spuneam la început că trecutul pare că ieşea din pământ ca un abur ameţitor, luând diferite chipuri, vrând să ne spună ca a fost martorul unor întâmplări fantastice, al căror ecou pluteşte şi astăzi aici, vrând să ne vorbească, să ne comunice ceva...

Cândva, Valea Lorului, astăzi o râpa prelungă ce merge de la malul Borcei spre vest, era posibil, o apă vijelioasă care uda picioarele oraşului antic Helis şi care izvora din zona Subcarpatică sau poate chiar din munţi ca şi Ialomiţa, pentru că în timp, şi relieful se modifică, schimbări pe care nu le poate percepe o viaţă de om.

Dacă în cele de mai sus sunt câteva ipoteze ce-şi aşteaptă confirmarea, sunt însă şi certitudini care întăresc afirmaţiile şi care stau la baza legendelor încă în circulaţie despre aceste locuri, care sunt greu de înţeles dacă nu dăm crezare evenimentelor nebuloase petrecute în această zonă.

Iată câteva din legendele specifice acestor locuri, aşa cum au fost ele cunoscute şi desenate de autor încă în urmă cu peste 50 de ani, ca o premoniţie a unui viitor frământat. Şi dacă legendele au fost povestite de copii pe când se adunau la păscut caii “pe deal”, unele dintre ele au ca autori şi oameni serioşi de toate vârstele, şi mai ales, fiecare işi are eroul (naratorul) sau, ele nefiind o creaţie cultă a unui singur om.

120 121

Istoria veche a Stelnicii

6. MAZALE – LOCUL LEGENDELOR

MOTTO:

Toate evenimentele istorice sunt nemuritoare!Ele pot acţiona în noi în mod lent şi pe neobservate.

O cultură apusă poate aţipi un moment, poate visa în marea nemăsurată a mileniilor şi a amintirilor. Ea poate fi îngropată,

acoperită sub greutatea apăsătoare a pietrei şi pământului.... Şi totuşi, ea se află în noi, chiar dacă vestigiile ei materiale

sunt încă nedescoperite şi ascunse undeva, departe.Toate culturile de odinioară prind viaţă în noi,

trăim surprinzător de legaţi chiar şi de cele mai îndepărtate şi enigmatice culturi ale celor mai vechi timpuri...

O amintire, o descoperire, o legendă ne fac să resimţim brusc prezenţa lor mută.”

(Cuturi enigmatice de Ivarr Lissner,Ed. 1972, Bucureşti)

În punctul numit MAZALE, de pe moşia Stelnica, pământul păstrează în straturile sale şi respiră prin porii săi, aburul trecutului îndepărtat, iar iarba, în bătaia vântului, murmură faptele eroilor geţi. Numai aşa se explică multitudinea de legende, aproape neverosimile, legate de această zonă, care izvorăsc parcă din sol, încercând să ne vorbească despre fantasticul trecut al acestor locuri.

Trecătorule, de vei merge pe acolo, fii atent, că tu calci iarba sfântă ce-şi trage seva aici din sângele şi carnea geţilor, care au populat acest petic binecuvântat de pământ, şi au dispărut, luptând cu cei ce au venit să-i subjuge, păstrându-l ca să ne fie nouă bine, urmaşii lor !

Aici a fiinţat probabil “oraşul rău întărit” cum îl numea Strabon, pe care l-a jefuit de bogăţiile sale, marele strateg Alexandru Macedon, în anul 335 î.Hr. Tot aici, în oraşul refăcut, Helis, l-a găzduit şi ospătat, regele get Dromichaetes, pe urmaşul aceluiaşi Alexandru Lysimachos, care a fost luat prizonier, dar cu o nobleţe greu de înţeles, Dromichaetes, l-a trimis acasă regeşte cu curtea sa, în Macedonia, ca pe un prieten vechi.

Mai târziu, în sec. XX, pe pantele line către Valea Lorului sau în Râpele Dealurilor Briciului - locuitorii Stelnicii au găsit amfore de incinerare getice, aparţinând sec. VI-V î.Hr. şi oase de mamut din perioada glaciaţiunilor, care au fost trimise la muzeele din Bucureşti şi Constanţa.

Tot în această zonă, Pătraşcu cel Bun - voievodul Ţării Româneşti- a cunoscut-o pe frumoasa craşmăriţa Teodora, prin anul 1558 d.Hr. şi l-a zămislit pe viitorul mare domn, Mihai Viteazul - după cum se afirmă de către bătrânii satului. La

poalele Râpilor Briciului, erodate de undele Borcei, veşnic în mişcare, s-a aflat râşniţa de zdrobit seminţele de cereale, ce datează încă din epoca neolitică - cu 8 000-6 000 ani î.Hr.

Vestigii ale locuirii îndepărtate, din timpurile străvechi, încă s-au mai găsit în apa scăzută a Borcei, în lunile secetoase de vară, prin august anul 1992 - sfărâmături de lut ars şi cioburi de ceramică căzute din pereţii Dealurilor Briciului surpate de zbaterea valurilor.

... Dar, tot ceea ce este mai miraculos, sunt legendele si poveştile stranii legate de aceste locuri, care circulau printre locuitorii Stelnicii, între cele două Războaie Mondiale, dar şi mai târziu. Toţi cei care mergeau de la Stenica spre Feteşti-Vlaşca şi treceau pe podeţul sau drumul dintre cele două moşii, peste Valea Lorului, la punctul numit “La Hotăreac”, simţeau o strângere de inimă, o teama, mai ales dacă era noapte. ... Şi nu toţi aveau curajul să păşească noaptea pe acest drum.

Este tocmai ceea ce spuneam la început că trecutul pare că ieşea din pământ ca un abur ameţitor, luând diferite chipuri, vrând să ne spună ca a fost martorul unor întâmplări fantastice, al căror ecou pluteşte şi astăzi aici, vrând să ne vorbească, să ne comunice ceva...

Cândva, Valea Lorului, astăzi o râpa prelungă ce merge de la malul Borcei spre vest, era posibil, o apă vijelioasă care uda picioarele oraşului antic Helis şi care izvora din zona Subcarpatică sau poate chiar din munţi ca şi Ialomiţa, pentru că în timp, şi relieful se modifică, schimbări pe care nu le poate percepe o viaţă de om.

Dacă în cele de mai sus sunt câteva ipoteze ce-şi aşteaptă confirmarea, sunt însă şi certitudini care întăresc afirmaţiile şi care stau la baza legendelor încă în circulaţie despre aceste locuri, care sunt greu de înţeles dacă nu dăm crezare evenimentelor nebuloase petrecute în această zonă.

Iată câteva din legendele specifice acestor locuri, aşa cum au fost ele cunoscute şi desenate de autor încă în urmă cu peste 50 de ani, ca o premoniţie a unui viitor frământat. Şi dacă legendele au fost povestite de copii pe când se adunau la păscut caii “pe deal”, unele dintre ele au ca autori şi oameni serioşi de toate vârstele, şi mai ales, fiecare işi are eroul (naratorul) sau, ele nefiind o creaţie cultă a unui singur om.

120 121

ISPITA LUI “UCIGĂ-L TOACA”

Se spune că o femeie care îşi avea drumul peste Dealurile Briciului, în amurgul serii, s-a simţit la un moment dat, însoţită de cineva care a ademenit-o să meargă cu el spre marginea râpoasă a Dealurilor Briciului – ce se înălţau deasupra apelor Borcei – şi unde, în zare, se profila un oraş frumos luminat ca un paradis către care o îndemna să păşească.

Ameţită, femeia înainta cu paşi şovăitori, dar fără teamă, fără să intuiască pericolul ce-o aştepta, prin căderea sa în apele

învolburate ce se zbăteau la poalele râpelor. ... dar, la un moment dat a avut o clipă de luciditate şi şi-a dat seama că e dusă către moarte, să cadă în hăul întins în faţa sa, şi abia a reuşit să-şi facă cruce cu limba, căci braţele ei erau înţepenite, clipa în care vedenia neagră a dispărut, iar ea, abia-abia şi-a revenit din leşinul care o cuprinsese.

După aceea şi-a dat seama că cel care o ispitise, căutând s-o arunce de pe malul Briciului, nu era altul, decât “Ucigă-l toaca” - dracul.

UN BUŞTEAN, ACOPERIT CU BLANĂ

DE OAIE, BLOCHEAZĂ DRUMUL

Un flăcău a povestit, cu-i voia să-l asculte, că într-o noapte fără lună venea cu căruţa cu cai de la Feteşti, către casă. La Hotăreac, caii s-au oprit în drum, din mers, fără să priceapă de ce.

Istoria veche a Stelnicii

LEGENDELE :

Când s-a uitat prin bezna, a văzut un buştean care la bloca drumul. Atunci s-a dat jos din căruţa să-l îndepărteze, dar când şi-a înfipt mana în el să-l dea deoparte, a simţit că buşteanul era acoperit cu blană ca de oaie şi, pe deasupra era nespus de greu, încât n-a putut să-l urnească măcar din loc.

Tremurând de frică, s-a urcat repede în căruţa şi ocolind buşteanul misterios, a dat bice cailor şi s-a îndepărtat cât mai repede de locul cu pricina, fără să se mai uite înapoi.

CURCANUL DIN FAŢA CAILOR

Într-o noapte de octombrie, ajuns flăcăiaş de ispravă, Dumitru venea de la Feteşti cu căruţa cu cai, unde fusese cu treburi. La podeţul de peste hotar, la Valea Lorului, pe când moţăia în căruţă, s-a pomenit că cei doi cai, smucesc speriaţi în hamuri. Când tresare şi se uită bine, în faţa cailor stătea o pasăre mare în mijlocul drumului şi bătea nervoasă din aripi. Aproape speriat, a strigat “ Huoo !”, a dat bice cailor şi nu s-a mai uitat înapoi, începând să-l năpădească frica, puţin câte puţin, gândind că “ce-o fi fost ?”

Ajuns acasă, şi-a mai revenit şi, povestindu-i fratelui său geamăn, Costescu, acesta i-a zis cu ciudă: “De ce nu l-ai prins, mă ? Ăla era vreun curcan scăpat de la curtea boierului! Ce mai mâncare am fi făcut! “

Tatăl lor care le ascultase întâmplarea, i-a întâmpinat cu vorbele: - Fugiţi de aici, măi băieţi! Voi nu ştiţi că acolo se arată, din când în când,

dracul?! Curcanul ăla nu era adevărat, ci poate Scaraoţchi ?!...

VÂNĂTORUL E ÎNTÂMPINAT DE UN GLAS DE FEMEIE

Un locuitor al Stelnicii, Neculai Panait Stoian, de la începutul sec. XX avea o patimă neostoită de a merge la vânătoare. Îşi cumpărase o armă pe măsură şi în tovărăşie cu consătenii cu aceeaşi pasiune ca şi el, sau singur, umbla noaptea după iepurii bine hrăniţi din Bărăgan, după vulpi, lupi sau ziua după cârdurile de cocori, dacă zburau mai jos. El era un om curajos pe care nu-l speriau umbrele nopţii, deştept, ajungând să fie chiar primar în sat, gospodar. Din când în când, mai venea pe la el haiducul Căldarea sub umbra întunecoasă a nopţii, să mai bea un pahar de gameu rozaliu, pe care cu mândrie îl numea “sânge de iepure“, văzându-l cum îi joacă stropii în pahar.

122 123

ISPITA LUI “UCIGĂ-L TOACA”

Se spune că o femeie care îşi avea drumul peste Dealurile Briciului, în amurgul serii, s-a simţit la un moment dat, însoţită de cineva care a ademenit-o să meargă cu el spre marginea râpoasă a Dealurilor Briciului – ce se înălţau deasupra apelor Borcei – şi unde, în zare, se profila un oraş frumos luminat ca un paradis către care o îndemna să păşească.

Ameţită, femeia înainta cu paşi şovăitori, dar fără teamă, fără să intuiască pericolul ce-o aştepta, prin căderea sa în apele

învolburate ce se zbăteau la poalele râpelor. ... dar, la un moment dat a avut o clipă de luciditate şi şi-a dat seama că e dusă către moarte, să cadă în hăul întins în faţa sa, şi abia a reuşit să-şi facă cruce cu limba, căci braţele ei erau înţepenite, clipa în care vedenia neagră a dispărut, iar ea, abia-abia şi-a revenit din leşinul care o cuprinsese.

După aceea şi-a dat seama că cel care o ispitise, căutând s-o arunce de pe malul Briciului, nu era altul, decât “Ucigă-l toaca” - dracul.

UN BUŞTEAN, ACOPERIT CU BLANĂ

DE OAIE, BLOCHEAZĂ DRUMUL

Un flăcău a povestit, cu-i voia să-l asculte, că într-o noapte fără lună venea cu căruţa cu cai de la Feteşti, către casă. La Hotăreac, caii s-au oprit în drum, din mers, fără să priceapă de ce.

Istoria veche a Stelnicii

LEGENDELE :

Când s-a uitat prin bezna, a văzut un buştean care la bloca drumul. Atunci s-a dat jos din căruţa să-l îndepărteze, dar când şi-a înfipt mana în el să-l dea deoparte, a simţit că buşteanul era acoperit cu blană ca de oaie şi, pe deasupra era nespus de greu, încât n-a putut să-l urnească măcar din loc.

Tremurând de frică, s-a urcat repede în căruţa şi ocolind buşteanul misterios, a dat bice cailor şi s-a îndepărtat cât mai repede de locul cu pricina, fără să se mai uite înapoi.

CURCANUL DIN FAŢA CAILOR

Într-o noapte de octombrie, ajuns flăcăiaş de ispravă, Dumitru venea de la Feteşti cu căruţa cu cai, unde fusese cu treburi. La podeţul de peste hotar, la Valea Lorului, pe când moţăia în căruţă, s-a pomenit că cei doi cai, smucesc speriaţi în hamuri. Când tresare şi se uită bine, în faţa cailor stătea o pasăre mare în mijlocul drumului şi bătea nervoasă din aripi. Aproape speriat, a strigat “ Huoo !”, a dat bice cailor şi nu s-a mai uitat înapoi, începând să-l năpădească frica, puţin câte puţin, gândind că “ce-o fi fost ?”

Ajuns acasă, şi-a mai revenit şi, povestindu-i fratelui său geamăn, Costescu, acesta i-a zis cu ciudă: “De ce nu l-ai prins, mă ? Ăla era vreun curcan scăpat de la curtea boierului! Ce mai mâncare am fi făcut! “

Tatăl lor care le ascultase întâmplarea, i-a întâmpinat cu vorbele: - Fugiţi de aici, măi băieţi! Voi nu ştiţi că acolo se arată, din când în când,

dracul?! Curcanul ăla nu era adevărat, ci poate Scaraoţchi ?!...

VÂNĂTORUL E ÎNTÂMPINAT DE UN GLAS DE FEMEIE

Un locuitor al Stelnicii, Neculai Panait Stoian, de la începutul sec. XX avea o patimă neostoită de a merge la vânătoare. Îşi cumpărase o armă pe măsură şi în tovărăşie cu consătenii cu aceeaşi pasiune ca şi el, sau singur, umbla noaptea după iepurii bine hrăniţi din Bărăgan, după vulpi, lupi sau ziua după cârdurile de cocori, dacă zburau mai jos. El era un om curajos pe care nu-l speriau umbrele nopţii, deştept, ajungând să fie chiar primar în sat, gospodar. Din când în când, mai venea pe la el haiducul Căldarea sub umbra întunecoasă a nopţii, să mai bea un pahar de gameu rozaliu, pe care cu mândrie îl numea “sânge de iepure“, văzându-l cum îi joacă stropii în pahar.

122 123

Istoria veche a Stelnicii

Într-o noapte fără lună, pe care haiducii o numeau cu ciudă “căţeaua“ pentru că îi împiedica la hălăduit, nenea Neculai, toamna, la culesul porumbului, când iepurii deveniseră graşi, acesta scormonea porumbiştile de pe Valea Lorului, pe Mazale. Deodată, în bezna nopţii târzii, a fost întâmpinat de un glas de femeie , d in t re rândur i l e întunecate de porumb, femeie pe care el n-o putea vedea – cu glasul ei, fără nici un pic de spaimă în el, întrebându-l:

- Măi creştine, care e drumul spre Gara Feteşti ?

Nea Neculai, cu mâna pe arma sa de vânătoare i-a răspuns liniştit, arătându-i direcţia prin plin câmp cu lanuri de porumb. Ceea ce l-a nedumerit nespus, a fost faptul că cei doi câini ai săi, care-l însoţeau s-au strâns în cerc în jurul femeii, lătrând cu furie ca la om străin, dar ea nu s-a sfiit deloc, să strige măcar speriată, “Huoo!“

Şi de atunci l-a frământat mereu acest glas de femeie singuratică, rătăcită în puterea nopţii, pe care n-a socotit-o fiinţa omenească! ...

O PROVOCARE

Cititorule, dacă nu crezi în aceste treziri la viaţă ale fiinţelor trecutului, mergi şi dormi o noapte singur, pe Mazale, şi vino şi spune-mi ce ai simţit, ce ai visat, ce ai văzut!... Şi după aceea, mai vorbim, mai discutăm dacă Mazale este sau nu un loc al legendelor şi dacă nu respiră cumva prin porii pământului, istoria sa frământată!

VECHEA EUROPĂ

Pe când manuscrisul cărţii: “Istoria veche a Stelnicii” era perfectat şi dat pentru transpunere în formă electronică în vederea editării sale, ziarul New York Times, publică în numărul său din 1decembrie 2009, un articol intitulat: “O cultură europeană pierdută, scoasă din obscuritate” scris de John Noble Wilford.

În esenţă, autorul cerând şi părerea mai multor specialişti în materie, şi scuzându-se că din cauza Cortinei de Fier, când relaţiile culturale dintre Lagărul Socialist şi lumea Vestică erau îngheţate, nu au cunoscut elementele de cultură veche descoperite în zona Bulgariei (de fapt Lumea thracă) Moldova şi România - face câteva constatări inedite care te cutremură, spunând că înainte de a apărea primele oraşe din Messopotamia, de a se construi templele şi piramidele pe Valea Nilului, înainte de a se afirma gloria marilor civilizaţii ca Grecia şi Roma antică - pe Valea Dunării de Jos (exact unde este amplasată şi Stelnica milenară) a înflorit o cultură-mult timp ignorată - care s-a apropiat de statutul de civilizaţie. Iar pentru că la vremea aceea scrisul încă nu era cunoscut nicăieri în lume, şi nu se ştie cum se numeau ei între ei, producătorii acestei civilizaţii, cercetătorii n-au cum să-i zică, decât, pur şi simplu: Vechea Europă.

Publicarea acestui articol a fost prilejuită de deschiderea la New-York a unei expoziţii numite:”Lumea pierdută a Vechii Europe: Valea Dunării, 5000-3500BC la Institutul de Studii ale Lumilor Antice la New York University.

Cu acest prilej se constată că în jurul anilor 4500 BC, la apogeul său, Vechea Europă era printre cele mai avansate ca tehnologie din lume, iar ideologia pe care o dezvolta, purta trăsăturile de civilizaţie.

În această zonă a Dunării de Jos populaţia prezentă a devenit deschizătoare de drumuri în ceea ce priveşte cultura cerealelor, începând după cca. 6200 B.C. cultivând grâu şi orz.

Pe o arie largă care astăzi este reprezentată de România şi Bulgaria (regiunea Balcanică), populaţia respectivă era stabilită în sate cu locuinţe din una sau mai multe camere şi împrejmuite cu palisade (garduri din stâlpi de lemn unul lângă altul). Casele erau din schelet de lemn cu argilă şomoiogită, iar pe jos cu pământ bătătorit, model de construcţie care (spunem noi) s-a păstrat la casele tradiţionale din Stelnica şi aşezările din Lunca Borcei, până în sec. al XX-lea.

Ceea ce i-a impresionat pe americani a fost statueta “Gânditorul” din cultura Hamangia, găsită pe dealurile Cernavodei, la doar 15-20 km de Stelnica. Despre acest “gânditor” autorul articolului nuanţează că acesta ar putea fi “imaginea ta, a mea, a arheologilor şi a istoricilor perplecşi în faţa unei culturi “pierdute”- care a existat cu mult înainte ca un singur cuvânt să fie scris sau o roată să se învârte”.

124 125

Istoria veche a Stelnicii

Într-o noapte fără lună, pe care haiducii o numeau cu ciudă “căţeaua“ pentru că îi împiedica la hălăduit, nenea Neculai, toamna, la culesul porumbului, când iepurii deveniseră graşi, acesta scormonea porumbiştile de pe Valea Lorului, pe Mazale. Deodată, în bezna nopţii târzii, a fost întâmpinat de un glas de femeie , d in t re rândur i l e întunecate de porumb, femeie pe care el n-o putea vedea – cu glasul ei, fără nici un pic de spaimă în el, întrebându-l:

- Măi creştine, care e drumul spre Gara Feteşti ?

Nea Neculai, cu mâna pe arma sa de vânătoare i-a răspuns liniştit, arătându-i direcţia prin plin câmp cu lanuri de porumb. Ceea ce l-a nedumerit nespus, a fost faptul că cei doi câini ai săi, care-l însoţeau s-au strâns în cerc în jurul femeii, lătrând cu furie ca la om străin, dar ea nu s-a sfiit deloc, să strige măcar speriată, “Huoo!“

Şi de atunci l-a frământat mereu acest glas de femeie singuratică, rătăcită în puterea nopţii, pe care n-a socotit-o fiinţa omenească! ...

O PROVOCARE

Cititorule, dacă nu crezi în aceste treziri la viaţă ale fiinţelor trecutului, mergi şi dormi o noapte singur, pe Mazale, şi vino şi spune-mi ce ai simţit, ce ai visat, ce ai văzut!... Şi după aceea, mai vorbim, mai discutăm dacă Mazale este sau nu un loc al legendelor şi dacă nu respiră cumva prin porii pământului, istoria sa frământată!

VECHEA EUROPĂ

Pe când manuscrisul cărţii: “Istoria veche a Stelnicii” era perfectat şi dat pentru transpunere în formă electronică în vederea editării sale, ziarul New York Times, publică în numărul său din 1decembrie 2009, un articol intitulat: “O cultură europeană pierdută, scoasă din obscuritate” scris de John Noble Wilford.

În esenţă, autorul cerând şi părerea mai multor specialişti în materie, şi scuzându-se că din cauza Cortinei de Fier, când relaţiile culturale dintre Lagărul Socialist şi lumea Vestică erau îngheţate, nu au cunoscut elementele de cultură veche descoperite în zona Bulgariei (de fapt Lumea thracă) Moldova şi România - face câteva constatări inedite care te cutremură, spunând că înainte de a apărea primele oraşe din Messopotamia, de a se construi templele şi piramidele pe Valea Nilului, înainte de a se afirma gloria marilor civilizaţii ca Grecia şi Roma antică - pe Valea Dunării de Jos (exact unde este amplasată şi Stelnica milenară) a înflorit o cultură-mult timp ignorată - care s-a apropiat de statutul de civilizaţie. Iar pentru că la vremea aceea scrisul încă nu era cunoscut nicăieri în lume, şi nu se ştie cum se numeau ei între ei, producătorii acestei civilizaţii, cercetătorii n-au cum să-i zică, decât, pur şi simplu: Vechea Europă.

Publicarea acestui articol a fost prilejuită de deschiderea la New-York a unei expoziţii numite:”Lumea pierdută a Vechii Europe: Valea Dunării, 5000-3500BC la Institutul de Studii ale Lumilor Antice la New York University.

Cu acest prilej se constată că în jurul anilor 4500 BC, la apogeul său, Vechea Europă era printre cele mai avansate ca tehnologie din lume, iar ideologia pe care o dezvolta, purta trăsăturile de civilizaţie.

În această zonă a Dunării de Jos populaţia prezentă a devenit deschizătoare de drumuri în ceea ce priveşte cultura cerealelor, începând după cca. 6200 B.C. cultivând grâu şi orz.

Pe o arie largă care astăzi este reprezentată de România şi Bulgaria (regiunea Balcanică), populaţia respectivă era stabilită în sate cu locuinţe din una sau mai multe camere şi împrejmuite cu palisade (garduri din stâlpi de lemn unul lângă altul). Casele erau din schelet de lemn cu argilă şomoiogită, iar pe jos cu pământ bătătorit, model de construcţie care (spunem noi) s-a păstrat la casele tradiţionale din Stelnica şi aşezările din Lunca Borcei, până în sec. al XX-lea.

Ceea ce i-a impresionat pe americani a fost statueta “Gânditorul” din cultura Hamangia, găsită pe dealurile Cernavodei, la doar 15-20 km de Stelnica. Despre acest “gânditor” autorul articolului nuanţează că acesta ar putea fi “imaginea ta, a mea, a arheologilor şi a istoricilor perplecşi în faţa unei culturi “pierdute”- care a existat cu mult înainte ca un singur cuvânt să fie scris sau o roată să se învârte”.

124 125

Istoria veche a Stelnicii

7. PROTO – INDO – EUROPENII

Prolog“Către primul secol istoric după Hristos,

s-a constatat că popoarele aşezate între litoralul Oceanului Atlantic şi până în

India, toate vorbeau limbaje înrudite unele cu altele. Acestea erau limbajele Indo-Europene,

a căror origine putea fi trasată înapoi, către un strămoş comun, care le vorbea în Eurasia cu 6000 de ani în urmă.

Noi numim acest popor care vorbea această limbă ancestrală Indo-Europeni sau Proto-Indo-Europeni

(J.P. Mallory“In search of the Indo-Europeans”Ed. 1992- London, pag. 7)

Cu aproape 6.000 de ani î.Hr. În Eurasia, răspândite pe un teritoriu vast, între India şi Oceanul Atlantic, se aflau populaţii care vorbeau limbi înrudite, ce îşi aveau origine într-un strămoş comun. Acest limbaj ancestral a fost denumit Indo-European sau Proto-Indo-European.

(Sursa: Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României- vol.II, pag. 256;“In search of the Indo-Europeans”Ed. 1992- London, pag. 7)

Aceşti proto-indo-europeni, a căror patrie se presupune să fi fost stepele asiatice, acopereau un teritoriu vast de peste 300.000 km 2, situat în Nordul Mării Negre şi Mării Caspice, adică ocupau două Continente. Ei erau crescători de animale, foloseau calul domesticit şi utilizau vehicule pe roti (care), având în acelaşi timp o puternică organizare patriarhală.

Fig. 113 RECONSTITUIREA UNUI CAP DE BĂRBAT- reprezentând primii indo-europeni.

Aveau o conformaţie robustă, fiind în medie mai înalţi cu 10 cm faţă de populaţia locală Est-Mediteraneeană găsită în zona Dunării de jos. După o convieţuire de peste 1.500 de ani, încrucişare şi hibridare au luat naştere Proto-thracii, strămoşii geto-dacilor.

(Sursa:“In search of the Indo-Europeans” de J.P. Mallory, Ed. 1992- London, pag. 175)

8. EXPANSIUNEA PROTO-INDO-EUROPENILOR ÎN SUD-ESTUL EUROPEI ŞI ETNOGENEZA TRACILOR

Prolog:

“În a doua jumătatea mileniului 4 î.Hr. şi întreg mileniul 3 î.Hr. din regiunile de la Nord de Marea Neagră, au pătruns triburi cu grad mare de stabilitate (etnică) în Sud-estul României

şi Nord - Estul Bulgariei de Proto-Indo-Europeni “(Sursa: Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României

vol.II, Ed. 1996, pag. 257)

Prin urmare, după o convieţuire de câteva mii de ani a populaţiilor proto-indo-europene, în zona ponto-caspică, s-au pus în mişcare începând cu a doua jumătate a mileniului al 4-lea î.Hr., în direcţia Sud-estul Europei, astfel că în plină epocă neolitică se produce prima migraţie indo-europeană în Valea Dunării, suprapunându-se peste locuitorii stabili, aşezaţi pe malul stâng al Borcei şi malul drept al Dunării, în Dobrogea ca şi pe întreg teritoriul României, populaţie locală de origine Est-Mediteraneeană. Triburile nou sosite de proto-indo-europeni, vorbeau alt tip de limbi decât neoliticii autohtoni, o limba flexionată de tip indo-european şi cu o cultură evoluată – neo-neolitică - numită mai târziu Cernavoda I, şi o structură social economică dominată de creşterea vitelor – în timp ce populaţia locală era stabilă şi practica cultura cerealelor.

(Sursa: Getica- V. Pârvan, pag. 9, nota 5 – pag. 506;Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României

- vol .II, Ed. 1996, pag. 257)

Cercetările ulterioare au dus la descoperirea primului mare cimitir neolitic la Cernavoda, pe malul Dunării, care corespunde aşezărilor culturii Hamangia şi care au atestat prezenţa în Dobrogea a unor comunităţi neolitice de origine Est-Mediteraneană şi astfel descoperirile de mai târziu ale Culturii Cernavoda I, Cernavoda II şi Cernavoda III, au devenit puncte de referinţă pentru numeroase alte descoperiri de pe teritoriul României sau în afara ei.

(Sursa:Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României- vol.I, Ed. 1996, pag. 291)

S-a dedus că aria de difuzare a Culturii Cernavoda I cuprinde Estul Munteniei (Lunca Borcei), Dobrogea, Nord-estul Bulgariei, are şi strânse legături cu triburile culturii Cucuteni, fiind atât de întinse încât se poate vorbi de aşezări mixte cu culturile Monteoru, Râmnicelu, Pietroasele şi mai departe spre Est, Nord şi Vest, cuprinzând comunităţile din Moldova de azi. Triburile purtătoare ale culturii Cernavoda I de origine nord-pontică au jucat un rol important în procesul de indo-europenizare a Europei de Sud-est, ele asimilând în noile teritorii numeroasele elemente locale existente deja aici cu 4.000 de ani î.Hr., ale substratului de cultură Gumelniţa, evoluând împreună în procesul de uniformizare culturală.

126 127

Istoria veche a Stelnicii

7. PROTO – INDO – EUROPENII

Prolog“Către primul secol istoric după Hristos,

s-a constatat că popoarele aşezate între litoralul Oceanului Atlantic şi până în

India, toate vorbeau limbaje înrudite unele cu altele. Acestea erau limbajele Indo-Europene,

a căror origine putea fi trasată înapoi, către un strămoş comun, care le vorbea în Eurasia cu 6000 de ani în urmă.

Noi numim acest popor care vorbea această limbă ancestrală Indo-Europeni sau Proto-Indo-Europeni

(J.P. Mallory“In search of the Indo-Europeans”Ed. 1992- London, pag. 7)

Cu aproape 6.000 de ani î.Hr. În Eurasia, răspândite pe un teritoriu vast, între India şi Oceanul Atlantic, se aflau populaţii care vorbeau limbi înrudite, ce îşi aveau origine într-un strămoş comun. Acest limbaj ancestral a fost denumit Indo-European sau Proto-Indo-European.

(Sursa: Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României- vol.II, pag. 256;“In search of the Indo-Europeans”Ed. 1992- London, pag. 7)

Aceşti proto-indo-europeni, a căror patrie se presupune să fi fost stepele asiatice, acopereau un teritoriu vast de peste 300.000 km 2, situat în Nordul Mării Negre şi Mării Caspice, adică ocupau două Continente. Ei erau crescători de animale, foloseau calul domesticit şi utilizau vehicule pe roti (care), având în acelaşi timp o puternică organizare patriarhală.

Fig. 113 RECONSTITUIREA UNUI CAP DE BĂRBAT- reprezentând primii indo-europeni.

Aveau o conformaţie robustă, fiind în medie mai înalţi cu 10 cm faţă de populaţia locală Est-Mediteraneeană găsită în zona Dunării de jos. După o convieţuire de peste 1.500 de ani, încrucişare şi hibridare au luat naştere Proto-thracii, strămoşii geto-dacilor.

(Sursa:“In search of the Indo-Europeans” de J.P. Mallory, Ed. 1992- London, pag. 175)

8. EXPANSIUNEA PROTO-INDO-EUROPENILOR ÎN SUD-ESTUL EUROPEI ŞI ETNOGENEZA TRACILOR

Prolog:

“În a doua jumătatea mileniului 4 î.Hr. şi întreg mileniul 3 î.Hr. din regiunile de la Nord de Marea Neagră, au pătruns triburi cu grad mare de stabilitate (etnică) în Sud-estul României

şi Nord - Estul Bulgariei de Proto-Indo-Europeni “(Sursa: Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României

vol.II, Ed. 1996, pag. 257)

Prin urmare, după o convieţuire de câteva mii de ani a populaţiilor proto-indo-europene, în zona ponto-caspică, s-au pus în mişcare începând cu a doua jumătate a mileniului al 4-lea î.Hr., în direcţia Sud-estul Europei, astfel că în plină epocă neolitică se produce prima migraţie indo-europeană în Valea Dunării, suprapunându-se peste locuitorii stabili, aşezaţi pe malul stâng al Borcei şi malul drept al Dunării, în Dobrogea ca şi pe întreg teritoriul României, populaţie locală de origine Est-Mediteraneeană. Triburile nou sosite de proto-indo-europeni, vorbeau alt tip de limbi decât neoliticii autohtoni, o limba flexionată de tip indo-european şi cu o cultură evoluată – neo-neolitică - numită mai târziu Cernavoda I, şi o structură social economică dominată de creşterea vitelor – în timp ce populaţia locală era stabilă şi practica cultura cerealelor.

(Sursa: Getica- V. Pârvan, pag. 9, nota 5 – pag. 506;Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României

- vol .II, Ed. 1996, pag. 257)

Cercetările ulterioare au dus la descoperirea primului mare cimitir neolitic la Cernavoda, pe malul Dunării, care corespunde aşezărilor culturii Hamangia şi care au atestat prezenţa în Dobrogea a unor comunităţi neolitice de origine Est-Mediteraneană şi astfel descoperirile de mai târziu ale Culturii Cernavoda I, Cernavoda II şi Cernavoda III, au devenit puncte de referinţă pentru numeroase alte descoperiri de pe teritoriul României sau în afara ei.

(Sursa:Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României- vol.I, Ed. 1996, pag. 291)

S-a dedus că aria de difuzare a Culturii Cernavoda I cuprinde Estul Munteniei (Lunca Borcei), Dobrogea, Nord-estul Bulgariei, are şi strânse legături cu triburile culturii Cucuteni, fiind atât de întinse încât se poate vorbi de aşezări mixte cu culturile Monteoru, Râmnicelu, Pietroasele şi mai departe spre Est, Nord şi Vest, cuprinzând comunităţile din Moldova de azi. Triburile purtătoare ale culturii Cernavoda I de origine nord-pontică au jucat un rol important în procesul de indo-europenizare a Europei de Sud-est, ele asimilând în noile teritorii numeroasele elemente locale existente deja aici cu 4.000 de ani î.Hr., ale substratului de cultură Gumelniţa, evoluând împreună în procesul de uniformizare culturală.

126 127

Istoria veche a Stelnicii

Fig. 114 VAS DE CERAMICĂ LINEARĂcare face parte din cea mai veche cultură neolitică din

Europa Centrală, datată din a doua jumătate a mileniului 5 î.Hr. (4295-4220)

În diverse etape de dezvoltare ea a pătruns din Polonia în Moldova, de aici în S-E Transilvaniei, pe de altă parte în Muntenia şi poate chiar în Dobrogea.

Triburile purtătoare ale culturii ceramicii lineare, îşi întemeiau aşezările pe terase joase, medii sau chiar înalte, tipul de locuinţă fiind de mari dimensiuni.

Această cultură a avut o contribuţie importantă la formarea culturilor Precucuteni şi Boian.

Un ciob din asemenea ceramică pe care se defineau clar inciziile lineare, cules probabil din prundul Borcei, pe Mazale - Stelnica, l-am primit în anii 1992-1993, de la învăţătoarea Valentina ION, pe care l-am depus la Muzeul de Istorie a României din Calea Victoriei – Bucureşti.

(Sursa: Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României,vol.I – Ed. 1994, pag. 287 – Ear.I- 287)

Triburile menţionate mai sus, îşi durau, pe boturi de deal, aşezări fortificate artificial cu şanţuri şi val de pământ (metoda care s-a mai păstrat, ca o slabă reflectare a marcării proprietăţii până în sec. XX, pentru împrejmuirea terenurilor agricole, armane sau chiar a bătăturii – în lipsa lemnului ori a pietrei din zona Bărăganului – şi desigur şi a cimentului) - ori grupuri de locuinţe apărate natural de ape, ori râpi prăpăstioase, cum se va constata ca au existat pe moşia Stelnica pe platoul de deasupra Malurilor Briciului – din punctul Mazale. Ele creşteau animale domestice, printre care: bovine, capre, oi, porci, pasări, pescuiau intens, vânau şi se ocupau uneori şi cu cultivarea pământului. Îşi înmormantau morţii în cimitire plane, în poziţie întinsă, cu puţin inventar funerar. Lucrau vase de lut amestecate cu scoici pisate. Unii membri marcanţi ai acestor comunităţi, erau îngropaţi în morminte sub movile cu sceptre din piatră, stilizate, imitând un cap de cal. Aceste triburi au fost creatoare ale Culturii Cernavoda I (Ear. II pag. 257).

În zona de contact ale celor două tipuri de comunităţi se naşte o nouă unitate etno-culturală, cu caracteristice ale epocii bronzului şi în limitele căreia procesul de indo-europenizare se va încheia prin apariţia proto-tracilor în părţile centrale ale României şi Bulgariei de astăzi.

Cu mileniul 3 î.Hr. se încheie în regiunile noastre procesul de indo-europenizare a populaţiilor locale, mileniul 2 î.Hr. aparţinând lumii thracice, illire şi greceşti.

Iată, prin urmare că, moşia Stelnica cu populaţia sa existentă aici, a constituit din vechime matca unde s-a format poporul thrac şi apoi geto-dac, înscriindu-se în traseul ascendent al creării poporului român, aşa cum arată el în zilele noastre. (I. M.)

În alcătuirea ulterioară, popoarele thracice se întindeau în centrul şi estul Peninsulei Balcanice şi în spaţiul Carpato-Dunărean. Thracii nu au alcătuit un stat unitar ci au trăit în triburi diferite, dezvoltând o cultură materială originală .

Herodot, părintele istoriei, chiar scria: “ Neamul tracilor este, după cel al indienilor, cel mai mare din toate. Dacă ar avea un singur domnitor şi ar fi uniţi între ei, ar fi de neînvins, şi, după cum cred eu, cu mult mai puternici dintre toate popoarele “

(Istorii - Herodot, Cartea V, cap. 2-8)

Thracii au dezvoltat o cultură materială originală, adoptând puternice influenţe greceşti, iar cultura lor spirituală a exercitat, la rândul ei, o înrâurire asupra pantheonului grec. După cucerirea de către romani a teritoriului ocupat de thraci, aceştia s-au romanizat complet, astfel că, începând cu sec. VII d.Hr., ei nu au mai fost menţionaţi distinct în izvoarele istorice.

(Sursa: Dicţionar Enciclopedic Roman, vol. IV, Ed. 1966, pag. 695;Revista: Naţional Geografic - România/ Decembrie 2006)

Probabil însă, că mulţi dintre ei au jucat un rol de seamă în Imperiul Roman, întrucât istoricul Iosif Constantin Drăgan, menţionează în cartea sa: “Mileniul imperial al Daciei” cu cca. 40 de împăraţi romani au avut ca supranume: “Thracul“ ori “Dacul“.

Mai târziu, în Epoca Fierului, dintre triburile thrace se diferenţiază Geţii şi

Dacii, ca fiind cele mai numeroase şi în a doua perioadă a fierului – La Tėne – se

realizează unitatea dacică clar diferită de thracii sudici. În Moldova, populaţia dacică va purta numele de carpi.

(Ear. I – 254).

În urma descoperirilor arheologice şi a interpretărilor mai noi a acestor elemente, s-a stabilit că aria etnică a geto-dacilor era cuprinsă între râurile Tisa, Nistru, Dunăre, Ciubriţa şi M-ţii Balcani şi că nucleul puterii era situat în Bazinul Carpatic (Getica, nr. 67, pag. 518).

Ceva mai târziu, începând de pe la 2350 î.Hr. se deschide o îndelungată perioadă de tranziţie de la Neolitic la Epoca Bronzului, plină de frământări, durând pană la cca. 1800 î.Hr. .Aceasta perioadă este marcată de repetate pătrunderi de grupuri indo-europene, atât dinspre Est, cât şi dinspre Vest, determinând noi sinteze culturale locale care vor purta diverse denumiri după locul unde vor fi descoperite şi care vor definitiva (şi acolo) procesul de indo-europenizarea populaţiei neolitice locale.

Pentru noi, s-a putut demonstra continuitatea popularii moşiei Stelnica din cele mai vechi timpuri şi până în prezent (I. M.) .

Fig. 115 CELE MAI IMPORTANTE AŞEZĂRI ÎN LUMEA THRACICĂ

unde din Neolitic s-au găsit morminte având sceptre din piatră cu model de cap de cal – (însemnate printr-un triunghi negru). Complexe de morminte datând cu cca. 4000 de ani î.Hr.

(Sursa: “In search of the Indo-Europeans” de J.P. Mallory, Ed. 1992- London, pag. 235 )

128 129

Istoria veche a Stelnicii

Fig. 114 VAS DE CERAMICĂ LINEARĂcare face parte din cea mai veche cultură neolitică din

Europa Centrală, datată din a doua jumătate a mileniului 5 î.Hr. (4295-4220)

În diverse etape de dezvoltare ea a pătruns din Polonia în Moldova, de aici în S-E Transilvaniei, pe de altă parte în Muntenia şi poate chiar în Dobrogea.

Triburile purtătoare ale culturii ceramicii lineare, îşi întemeiau aşezările pe terase joase, medii sau chiar înalte, tipul de locuinţă fiind de mari dimensiuni.

Această cultură a avut o contribuţie importantă la formarea culturilor Precucuteni şi Boian.

Un ciob din asemenea ceramică pe care se defineau clar inciziile lineare, cules probabil din prundul Borcei, pe Mazale - Stelnica, l-am primit în anii 1992-1993, de la învăţătoarea Valentina ION, pe care l-am depus la Muzeul de Istorie a României din Calea Victoriei – Bucureşti.

(Sursa: Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României,vol.I – Ed. 1994, pag. 287 – Ear.I- 287)

Triburile menţionate mai sus, îşi durau, pe boturi de deal, aşezări fortificate artificial cu şanţuri şi val de pământ (metoda care s-a mai păstrat, ca o slabă reflectare a marcării proprietăţii până în sec. XX, pentru împrejmuirea terenurilor agricole, armane sau chiar a bătăturii – în lipsa lemnului ori a pietrei din zona Bărăganului – şi desigur şi a cimentului) - ori grupuri de locuinţe apărate natural de ape, ori râpi prăpăstioase, cum se va constata ca au existat pe moşia Stelnica pe platoul de deasupra Malurilor Briciului – din punctul Mazale. Ele creşteau animale domestice, printre care: bovine, capre, oi, porci, pasări, pescuiau intens, vânau şi se ocupau uneori şi cu cultivarea pământului. Îşi înmormantau morţii în cimitire plane, în poziţie întinsă, cu puţin inventar funerar. Lucrau vase de lut amestecate cu scoici pisate. Unii membri marcanţi ai acestor comunităţi, erau îngropaţi în morminte sub movile cu sceptre din piatră, stilizate, imitând un cap de cal. Aceste triburi au fost creatoare ale Culturii Cernavoda I (Ear. II pag. 257).

În zona de contact ale celor două tipuri de comunităţi se naşte o nouă unitate etno-culturală, cu caracteristice ale epocii bronzului şi în limitele căreia procesul de indo-europenizare se va încheia prin apariţia proto-tracilor în părţile centrale ale României şi Bulgariei de astăzi.

Cu mileniul 3 î.Hr. se încheie în regiunile noastre procesul de indo-europenizare a populaţiilor locale, mileniul 2 î.Hr. aparţinând lumii thracice, illire şi greceşti.

Iată, prin urmare că, moşia Stelnica cu populaţia sa existentă aici, a constituit din vechime matca unde s-a format poporul thrac şi apoi geto-dac, înscriindu-se în traseul ascendent al creării poporului român, aşa cum arată el în zilele noastre. (I. M.)

În alcătuirea ulterioară, popoarele thracice se întindeau în centrul şi estul Peninsulei Balcanice şi în spaţiul Carpato-Dunărean. Thracii nu au alcătuit un stat unitar ci au trăit în triburi diferite, dezvoltând o cultură materială originală .

Herodot, părintele istoriei, chiar scria: “ Neamul tracilor este, după cel al indienilor, cel mai mare din toate. Dacă ar avea un singur domnitor şi ar fi uniţi între ei, ar fi de neînvins, şi, după cum cred eu, cu mult mai puternici dintre toate popoarele “

(Istorii - Herodot, Cartea V, cap. 2-8)

Thracii au dezvoltat o cultură materială originală, adoptând puternice influenţe greceşti, iar cultura lor spirituală a exercitat, la rândul ei, o înrâurire asupra pantheonului grec. După cucerirea de către romani a teritoriului ocupat de thraci, aceştia s-au romanizat complet, astfel că, începând cu sec. VII d.Hr., ei nu au mai fost menţionaţi distinct în izvoarele istorice.

(Sursa: Dicţionar Enciclopedic Roman, vol. IV, Ed. 1966, pag. 695;Revista: Naţional Geografic - România/ Decembrie 2006)

Probabil însă, că mulţi dintre ei au jucat un rol de seamă în Imperiul Roman, întrucât istoricul Iosif Constantin Drăgan, menţionează în cartea sa: “Mileniul imperial al Daciei” cu cca. 40 de împăraţi romani au avut ca supranume: “Thracul“ ori “Dacul“.

Mai târziu, în Epoca Fierului, dintre triburile thrace se diferenţiază Geţii şi

Dacii, ca fiind cele mai numeroase şi în a doua perioadă a fierului – La Tėne – se

realizează unitatea dacică clar diferită de thracii sudici. În Moldova, populaţia dacică va purta numele de carpi.

(Ear. I – 254).

În urma descoperirilor arheologice şi a interpretărilor mai noi a acestor elemente, s-a stabilit că aria etnică a geto-dacilor era cuprinsă între râurile Tisa, Nistru, Dunăre, Ciubriţa şi M-ţii Balcani şi că nucleul puterii era situat în Bazinul Carpatic (Getica, nr. 67, pag. 518).

Ceva mai târziu, începând de pe la 2350 î.Hr. se deschide o îndelungată perioadă de tranziţie de la Neolitic la Epoca Bronzului, plină de frământări, durând pană la cca. 1800 î.Hr. .Aceasta perioadă este marcată de repetate pătrunderi de grupuri indo-europene, atât dinspre Est, cât şi dinspre Vest, determinând noi sinteze culturale locale care vor purta diverse denumiri după locul unde vor fi descoperite şi care vor definitiva (şi acolo) procesul de indo-europenizarea populaţiei neolitice locale.

Pentru noi, s-a putut demonstra continuitatea popularii moşiei Stelnica din cele mai vechi timpuri şi până în prezent (I. M.) .

Fig. 115 CELE MAI IMPORTANTE AŞEZĂRI ÎN LUMEA THRACICĂ

unde din Neolitic s-au găsit morminte având sceptre din piatră cu model de cap de cal – (însemnate printr-un triunghi negru). Complexe de morminte datând cu cca. 4000 de ani î.Hr.

(Sursa: “In search of the Indo-Europeans” de J.P. Mallory, Ed. 1992- London, pag. 235 )

128 129

Istoria veche a Stelnicii

Fig. 116 RĂSPÂNDIREA TRIBURILOR TRACEîn mileniul I iHr.

Cele mai cunoscute dintre ele au fost odrizii, beşii, tribalii în sudul Dunării şi geto-dacii în nordul ei.(Sursa: Revista”Naţional Geografic”- România

Decembrie-2006)

Fig. 117 DISTRIBUŢIA MOVILELOR CU MORMINTE

în regiunea Dunării de Jos – în mileniul 3000 î.Hr.

(Sursa:“In search of the Indo-Europeans”de J.P. Mallory, Ed. 1992- London,

pag.240)

Fig. 118 LANŢ DE MOVILE VECHI DE MII DE ANI, PE MOŞIA STELNICAEle sunt amplasate în zona de interferenţă dintre prispa Bărăganului, Lunca Borcei şi Balta Ialomiţei,

între satele Maltezi şi Pârţani - lângă Valea lui Ilie.Acestea au servit fie pentru înhumarea căpeteniilor populaţiilor indo-europene sosite în aceste locuri

acum 4500-3000 de ani î.Hr., ori au constituit puncte de observaţie şi alarmare a localnicilor la sosirea popoarelor migratoare în mileniul I d.Hr.

(Foto: I. Munteanu - 30 mai 2008)

Fig. 119 MOVILA DE LA VALEA LUI ILIE CU OBSERVATOR GEODEZIC, ÎN 1944

Aceasta movilă avea un rol de observaţie şi în sec XX asupra Luncii Borcei, Băltii Ialomiţa şi o parte din şesul Bărăganului.

Prezenţa sa în lunca de la Pârţani- pe moşia Stelnica este apreciată ca existând de mii de ani.(Desen: I. Munteanu - Ianuarie 1944)

130 131

Istoria veche a Stelnicii

Fig. 116 RĂSPÂNDIREA TRIBURILOR TRACEîn mileniul I iHr.

Cele mai cunoscute dintre ele au fost odrizii, beşii, tribalii în sudul Dunării şi geto-dacii în nordul ei.(Sursa: Revista”Naţional Geografic”- România

Decembrie-2006)

Fig. 117 DISTRIBUŢIA MOVILELOR CU MORMINTE

în regiunea Dunării de Jos – în mileniul 3000 î.Hr.

(Sursa:“In search of the Indo-Europeans”de J.P. Mallory, Ed. 1992- London,

pag.240)

Fig. 118 LANŢ DE MOVILE VECHI DE MII DE ANI, PE MOŞIA STELNICAEle sunt amplasate în zona de interferenţă dintre prispa Bărăganului, Lunca Borcei şi Balta Ialomiţei,

între satele Maltezi şi Pârţani - lângă Valea lui Ilie.Acestea au servit fie pentru înhumarea căpeteniilor populaţiilor indo-europene sosite în aceste locuri

acum 4500-3000 de ani î.Hr., ori au constituit puncte de observaţie şi alarmare a localnicilor la sosirea popoarelor migratoare în mileniul I d.Hr.

(Foto: I. Munteanu - 30 mai 2008)

Fig. 119 MOVILA DE LA VALEA LUI ILIE CU OBSERVATOR GEODEZIC, ÎN 1944

Aceasta movilă avea un rol de observaţie şi în sec XX asupra Luncii Borcei, Băltii Ialomiţa şi o parte din şesul Bărăganului.

Prezenţa sa în lunca de la Pârţani- pe moşia Stelnica este apreciată ca existând de mii de ani.(Desen: I. Munteanu - Ianuarie 1944)

130 131

Istoria veche a Stelnicii

9. VALEA AGRILOR

MOTTO:“Proto-indo-europenii foloseau cuvântul agros

pentru “câmp deschis”, adică un teren fără arbori, în timp ce în limbajele europene,

“agros” semnifica o suprafaţă cultivată “.

(Sursa:“In search of the Indo-Europeans” de J.P. Mallory, Ed. 1992- London, pag. 119 )

Cum urci din sat, pe uliţa “pe la Guriţă” către “Drumul de deasupra Dealului”, şi o iei spre Apus, încălecând Movila din Pământuri, de pe moşia Stelnica, în faţa ta se întinde o vale molcomă, largă, prelungă, cu diferenţe de nivel mici, întinzându-se de la Stelnica şi până aproape de Movila Marga, din spatele Gării Feteşti. Această suprafaţă de teren mănoasă, pe care au fost împroprietăriţi în anul 1922, o parte din luptătorii din Primul Război Mondial, poartă numele de veacuri de Valea Agrilor.

Această denumire, adusă din vechime şi purtată din generaţie în generaţie şi din gură în gură, spre viitor, a fost acceptată în tăcere de toţi locuitorii Stelnicii, fără să ştie ce înseamnă.

Numele de Valea Agrilor părea că nu are sens, nu avea nici o legătură cu viaţa satului şi a locuitorilor săi, care străjuiau prispa Bărăganului de mii de ani ! Să fi fost vorba de nişte pasări uriaşe, mitologice? Să fi fost cândva spirite ale văzduhului care au poposit prin locurile astea ?! Ca să înţeleagă şi copiii, când era vorba de Valea asta, ei mai adăugau deseori: Valea din Pământuri, Movila din Pământuri, Drumul din Pământuri, Lotul din Pământuri, ...şi aşa mai departe.

Enigma a durat până de curând, când s-a constatat ca populaţii din primii oameni, care vorbeau o limba flexionată, erau crescători de animale dar se ocupau şi cu ceva cultură a cerealelor, comunităţi pe care istoricii i-au numit Proto-indo-europeni – au poposit cu 4500 ani î.Hr., aici pe vatra moşiei Stelnica şi a aşezărilor de pe Lunca Borcei, unde au găsit alţi oameni de origine est-mediteraneeană. Ei au fost aceia care au dat acestei văi numele de Agros – adică un câmp deschis, spre deosebire de zonele din jur, unde stepa ierboasă era împresurată de o serie de arbuşti cu tulpina lemnoasă şi arbori rari cu tufişuri, care se întindeau până aproape de malul apei. E posibil ca tot ei sa fi fost aceia care să fi numit pentru prima dată şi apa care curgea în vale, de Borcea, pentru că se spune că cele mai vechi cuvinte care conţin silaba “bor” sunt de origine indo-europeană. în grupa acestora ar putea intra: numele satului Borduşani, al fluviului Nipru – numit în vechime Borystene, locuinţa îngropată pe jumătate în pământ, în care stăteau localnicii, de “Bordei”, si... poate şi colăceii din făină de grâu, a căror cocă, înainte de a se coace, îi dau formă de tortiţă de lacăt, şi care la noi în sat se numesc “ bornaci” şi multe alte cuvinte încă nestudiate.

Toate cele de mai sus ne duc la concluzia ca proto-indo-europenii au fost aici! Deci că Stelnica intră în circuitul aşezărilor care au dus la formarea şi continuitatea pe aceste pământuri a comunităţilor care au contribuit la ridicarea României de azi !

Sosind aici, proto-indo-europenii constată că în regiunea Dunării de Jos, agricultura se practica începând cu mileniul al VII-lea î.Hr. (PW.- 105). Iar în zilele noastre, studiindu-se oasele găsite de arheologi, se sugerează că ele au fost folosite la plug cu cca. 4500 ani î.Hr. (PW-105). În plus, studii amănunţite întăresc ipoteza că “în mileniul al VI-lea şi al V-lea î.Hr., cultivarea pământului se răspândeşte către Nordul şi Vestul Europei, plecând din zona Balcanilor, (Dunărea de Jos), înlocuind societatea umană bazată pe vânătoare, pescuit şi culegerea fructelor, cu agricultura, pentru asigurarea hranei zilnice“.

(PW. - 110/111)

În aceasta zonă, în acel timp, înfloresc sate constituite din grupuri de cultivatori, dintre care Stelnica , nu poate lipsi, amplasată pe terasa Borcei şi având în spate şesul Bărăganului, ca o cămară, pentru lucrări agricole specifice Culturii Cucuteni – Tripolye, folosind calul european în mileniul IV î.Hr., şi care de aici a ajuns în Vestul Europei, către anii 2500 î.Hr. şi până în Irlanda .

În condiţiile prezentate mai sus, nu putem vorbi de o puritate rasială, de omul superior, cu părul blond şi ochi albaştri, de “mitul arian” (Sie. - 266) aparţinând unor populaţii din Nordul Europei.

Cercetările ştiinţifice asupra rasei românilor, făcute publice începând cu anul 1927, de profesorii Iuliu Moldovan şi Fr. Rainer, au arătat că 74% din naţiunea română are indicele cefalic foarte ridicat, de 85-87, de formaţie brahicocefalică şi hiper-brahicocefalică, ceea ce situa poporul român - după acest criteriu – în rasa europeană alpină, rasa cea mai avansată a continentului.

(Sursa:“Istoria loviturilor de stat din România“ de Alex Mihai Stoenescu, vol. 2, pag. 382, Ed. Iunie, 2006) .

Toate acestea au atras atenţia altor cercetători, care au politizat problema, temându-se de români şi pericolul care l-ar prezenta afirmarea statului naţional unitar şi a naţiunii române în Europa, şi au început să ne facă ţigani, că nu ne putem guverna singuri şi că suntem patrioţi închipuiţi, iar clasa noastră politică, mai ales după anul 1989, s-a lăsat târâtă pe acest făgaş periculos, nefăcând ceea ce merita poporul, aproape nimic, pentru a-i ridica demnitatea sa.

Dacă mergi în Statele Unite ale Americii sau în Canada, state cărora le merge vestea că sunt cele mai democratice din lume, dacă nu la fiecare casă, dar la fiecare grup de case, vezi în curtea sa un pavilion înalt de 10 m, căruia în vârf îi flutură steagul ţarii de 2 m2 pe care îl afişează cu mândrie bine-meritată, şi nimeni nu-i face naţionalişti. Iar ca să-ţi poată da cetăţenia sau serviciu, este de la sine înţeles că trebuie să le cunoşti limba şi istoria naţională!

Dacă acceptăm ideea că teritoriul României a fost populat cu specia Homo Sapiens în timpul ultimei glaciaţiuni, cel puţin în zona noastră, de pe la anii 12.000-10.000 î.Hr. - aşa cum o presupun arheologii şi specialiştii în istoria veche a României, atunci trebuie să fim de acord, că Stelnica a fost o aşezare populată de oameni, încă din acele timpuri. Stelnicenii şi alte câteva aşezări de pe malul stâng al Borcei, au contribuit şi ei la formarea populaţiilor dintre Nistru, Tisa, M-ţii Carpaţi şi Balcani şi au susţinut istoria şi continuitatea noastră pe această glie strămoşească.

132 133

Istoria veche a Stelnicii

9. VALEA AGRILOR

MOTTO:“Proto-indo-europenii foloseau cuvântul agros

pentru “câmp deschis”, adică un teren fără arbori, în timp ce în limbajele europene,

“agros” semnifica o suprafaţă cultivată “.

(Sursa:“In search of the Indo-Europeans” de J.P. Mallory, Ed. 1992- London, pag. 119 )

Cum urci din sat, pe uliţa “pe la Guriţă” către “Drumul de deasupra Dealului”, şi o iei spre Apus, încălecând Movila din Pământuri, de pe moşia Stelnica, în faţa ta se întinde o vale molcomă, largă, prelungă, cu diferenţe de nivel mici, întinzându-se de la Stelnica şi până aproape de Movila Marga, din spatele Gării Feteşti. Această suprafaţă de teren mănoasă, pe care au fost împroprietăriţi în anul 1922, o parte din luptătorii din Primul Război Mondial, poartă numele de veacuri de Valea Agrilor.

Această denumire, adusă din vechime şi purtată din generaţie în generaţie şi din gură în gură, spre viitor, a fost acceptată în tăcere de toţi locuitorii Stelnicii, fără să ştie ce înseamnă.

Numele de Valea Agrilor părea că nu are sens, nu avea nici o legătură cu viaţa satului şi a locuitorilor săi, care străjuiau prispa Bărăganului de mii de ani ! Să fi fost vorba de nişte pasări uriaşe, mitologice? Să fi fost cândva spirite ale văzduhului care au poposit prin locurile astea ?! Ca să înţeleagă şi copiii, când era vorba de Valea asta, ei mai adăugau deseori: Valea din Pământuri, Movila din Pământuri, Drumul din Pământuri, Lotul din Pământuri, ...şi aşa mai departe.

Enigma a durat până de curând, când s-a constatat ca populaţii din primii oameni, care vorbeau o limba flexionată, erau crescători de animale dar se ocupau şi cu ceva cultură a cerealelor, comunităţi pe care istoricii i-au numit Proto-indo-europeni – au poposit cu 4500 ani î.Hr., aici pe vatra moşiei Stelnica şi a aşezărilor de pe Lunca Borcei, unde au găsit alţi oameni de origine est-mediteraneeană. Ei au fost aceia care au dat acestei văi numele de Agros – adică un câmp deschis, spre deosebire de zonele din jur, unde stepa ierboasă era împresurată de o serie de arbuşti cu tulpina lemnoasă şi arbori rari cu tufişuri, care se întindeau până aproape de malul apei. E posibil ca tot ei sa fi fost aceia care să fi numit pentru prima dată şi apa care curgea în vale, de Borcea, pentru că se spune că cele mai vechi cuvinte care conţin silaba “bor” sunt de origine indo-europeană. în grupa acestora ar putea intra: numele satului Borduşani, al fluviului Nipru – numit în vechime Borystene, locuinţa îngropată pe jumătate în pământ, în care stăteau localnicii, de “Bordei”, si... poate şi colăceii din făină de grâu, a căror cocă, înainte de a se coace, îi dau formă de tortiţă de lacăt, şi care la noi în sat se numesc “ bornaci” şi multe alte cuvinte încă nestudiate.

Toate cele de mai sus ne duc la concluzia ca proto-indo-europenii au fost aici! Deci că Stelnica intră în circuitul aşezărilor care au dus la formarea şi continuitatea pe aceste pământuri a comunităţilor care au contribuit la ridicarea României de azi !

Sosind aici, proto-indo-europenii constată că în regiunea Dunării de Jos, agricultura se practica începând cu mileniul al VII-lea î.Hr. (PW.- 105). Iar în zilele noastre, studiindu-se oasele găsite de arheologi, se sugerează că ele au fost folosite la plug cu cca. 4500 ani î.Hr. (PW-105). În plus, studii amănunţite întăresc ipoteza că “în mileniul al VI-lea şi al V-lea î.Hr., cultivarea pământului se răspândeşte către Nordul şi Vestul Europei, plecând din zona Balcanilor, (Dunărea de Jos), înlocuind societatea umană bazată pe vânătoare, pescuit şi culegerea fructelor, cu agricultura, pentru asigurarea hranei zilnice“.

(PW. - 110/111)

În aceasta zonă, în acel timp, înfloresc sate constituite din grupuri de cultivatori, dintre care Stelnica , nu poate lipsi, amplasată pe terasa Borcei şi având în spate şesul Bărăganului, ca o cămară, pentru lucrări agricole specifice Culturii Cucuteni – Tripolye, folosind calul european în mileniul IV î.Hr., şi care de aici a ajuns în Vestul Europei, către anii 2500 î.Hr. şi până în Irlanda .

În condiţiile prezentate mai sus, nu putem vorbi de o puritate rasială, de omul superior, cu părul blond şi ochi albaştri, de “mitul arian” (Sie. - 266) aparţinând unor populaţii din Nordul Europei.

Cercetările ştiinţifice asupra rasei românilor, făcute publice începând cu anul 1927, de profesorii Iuliu Moldovan şi Fr. Rainer, au arătat că 74% din naţiunea română are indicele cefalic foarte ridicat, de 85-87, de formaţie brahicocefalică şi hiper-brahicocefalică, ceea ce situa poporul român - după acest criteriu – în rasa europeană alpină, rasa cea mai avansată a continentului.

(Sursa:“Istoria loviturilor de stat din România“ de Alex Mihai Stoenescu, vol. 2, pag. 382, Ed. Iunie, 2006) .

Toate acestea au atras atenţia altor cercetători, care au politizat problema, temându-se de români şi pericolul care l-ar prezenta afirmarea statului naţional unitar şi a naţiunii române în Europa, şi au început să ne facă ţigani, că nu ne putem guverna singuri şi că suntem patrioţi închipuiţi, iar clasa noastră politică, mai ales după anul 1989, s-a lăsat târâtă pe acest făgaş periculos, nefăcând ceea ce merita poporul, aproape nimic, pentru a-i ridica demnitatea sa.

Dacă mergi în Statele Unite ale Americii sau în Canada, state cărora le merge vestea că sunt cele mai democratice din lume, dacă nu la fiecare casă, dar la fiecare grup de case, vezi în curtea sa un pavilion înalt de 10 m, căruia în vârf îi flutură steagul ţarii de 2 m2 pe care îl afişează cu mândrie bine-meritată, şi nimeni nu-i face naţionalişti. Iar ca să-ţi poată da cetăţenia sau serviciu, este de la sine înţeles că trebuie să le cunoşti limba şi istoria naţională!

Dacă acceptăm ideea că teritoriul României a fost populat cu specia Homo Sapiens în timpul ultimei glaciaţiuni, cel puţin în zona noastră, de pe la anii 12.000-10.000 î.Hr. - aşa cum o presupun arheologii şi specialiştii în istoria veche a României, atunci trebuie să fim de acord, că Stelnica a fost o aşezare populată de oameni, încă din acele timpuri. Stelnicenii şi alte câteva aşezări de pe malul stâng al Borcei, au contribuit şi ei la formarea populaţiilor dintre Nistru, Tisa, M-ţii Carpaţi şi Balcani şi au susţinut istoria şi continuitatea noastră pe această glie strămoşească.

132 133

Istoria veche a Stelnicii

Fig. 120 ENIGMATICA VALE A AGRILOR de deasupra Stelnicii şi-a desluşit înţelesul azi !

Sătenii îi mai spuneau şi “Lotul din Pământuri” (Vedere din dreptul ISCIP spre Răsărit, către fostul sediu CAP Stelnica)

(Foto: I. Munteanu 9 iulie 2009)

Fig. 121 ŞESUL BĂRĂGANULUI ÎNTRE STELNICA ŞI MOVILA MARGA

în punctul VALEA AGRILOR - La orizont – liziera satului Colonişti şi Gara Feteşti(Foto: I. Munteanu - 9 iulie 2009)

Fig. 122 SCHIŢA ZONEI CU VALEA AGRILORnume dat de proto-indo-europeni cu 4500 ani i.Hr.

Totodată, desenul scoate în evidenţa şi primul amplasament al Gării Stelnica aşa cum a fost elaborat proiectul Căii Ferate Bucureşti-Cernavodă, începând cu anul 1880, dar el a fost modificat de parlamentari veroşi. Mărturie netăgăduită stau săpăturile în teren numite

“La Ramblău” la ieşire din gara Stelnica spre Făurei şi Bucureşti. (Desen : I. Munteanu

august 2009)

134 135

Istoria veche a Stelnicii

Fig. 120 ENIGMATICA VALE A AGRILOR de deasupra Stelnicii şi-a desluşit înţelesul azi !

Sătenii îi mai spuneau şi “Lotul din Pământuri” (Vedere din dreptul ISCIP spre Răsărit, către fostul sediu CAP Stelnica)

(Foto: I. Munteanu 9 iulie 2009)

Fig. 121 ŞESUL BĂRĂGANULUI ÎNTRE STELNICA ŞI MOVILA MARGA

în punctul VALEA AGRILOR - La orizont – liziera satului Colonişti şi Gara Feteşti(Foto: I. Munteanu - 9 iulie 2009)

Fig. 122 SCHIŢA ZONEI CU VALEA AGRILORnume dat de proto-indo-europeni cu 4500 ani i.Hr.

Totodată, desenul scoate în evidenţa şi primul amplasament al Gării Stelnica aşa cum a fost elaborat proiectul Căii Ferate Bucureşti-Cernavodă, începând cu anul 1880, dar el a fost modificat de parlamentari veroşi. Mărturie netăgăduită stau săpăturile în teren numite

“La Ramblău” la ieşire din gara Stelnica spre Făurei şi Bucureşti. (Desen : I. Munteanu

august 2009)

134 135

Istoria veche a Stelnicii

Fig. 125 MOVILA PE CÂMPUL BĂRĂGANULUI între satele Pârţani şi Maltezi

Ea ar putea ascunde mormântul unei căpetenii a populaţiilor indo-europene ce au apărut pe aceste pământuri, între anii 4500-3000 i.Hr.

(Foto: I. Munteanu - 31 mai 2008)

Fig. 123 ÎNTINDERILE NESFÂRŞITE ALE TERENURILOR AGRICOLE ÎN PUNCTUL “ ÎN PĂMÂNTURI” - VALEA AGRILOR

Vedere spre Nord - este şoseaua de Deasupra Dealului

(Foto: I. Munteanu - 9 iulie 2009 - Moşia Stelnica)

Fig. 124 HARTA FOLOSIRII PLUGULUI ÎN CULTIVAREA PLANTELORÎn regiunea Dunării de Jos, agricultura se practica începând cu mileniul al VII-lea i.Hr.

Descoperirea arheologică a unor oase de animale în această zonă, sugerează folosirea vitelor în tracţiunea plugului în practica agricolă înainte de anii 4500 BC.

În partea de Est a Bărăganului Ialomiţean, unde e situată Stelnica, plugul a fost folosit mult mai devreme decât oriunde în Europa, şi aproximativ în acelaşi timp cu Sudul Mesopotamiei, între Tigru şi Eufrat.

(Sursa: PW. - USA- Ed. 1997, pag. 105)

136 137

Istoria veche a Stelnicii

Fig. 125 MOVILA PE CÂMPUL BĂRĂGANULUI între satele Pârţani şi Maltezi

Ea ar putea ascunde mormântul unei căpetenii a populaţiilor indo-europene ce au apărut pe aceste pământuri, între anii 4500-3000 i.Hr.

(Foto: I. Munteanu - 31 mai 2008)

Fig. 123 ÎNTINDERILE NESFÂRŞITE ALE TERENURILOR AGRICOLE ÎN PUNCTUL “ ÎN PĂMÂNTURI” - VALEA AGRILOR

Vedere spre Nord - este şoseaua de Deasupra Dealului

(Foto: I. Munteanu - 9 iulie 2009 - Moşia Stelnica)

Fig. 124 HARTA FOLOSIRII PLUGULUI ÎN CULTIVAREA PLANTELORÎn regiunea Dunării de Jos, agricultura se practica începând cu mileniul al VII-lea i.Hr.

Descoperirea arheologică a unor oase de animale în această zonă, sugerează folosirea vitelor în tracţiunea plugului în practica agricolă înainte de anii 4500 BC.

În partea de Est a Bărăganului Ialomiţean, unde e situată Stelnica, plugul a fost folosit mult mai devreme decât oriunde în Europa, şi aproximativ în acelaşi timp cu Sudul Mesopotamiei, între Tigru şi Eufrat.

(Sursa: PW. - USA- Ed. 1997, pag. 105)

136 137

Istoria veche a Stelnicii

10. STRĂMOŞII EUROPENILOR VIN DIN VALEA DUNĂRII

(Deplasarea spre vest a populaţiilor Pontic-caspice)

Prolog:“Evidenţa mişcării în direcţia Vest a populaţiilor

Pontic-caspice, arată că ele nu se limitează la Dunărea de Jos, ci apar morminte – Kurgan (movile)

în România, Bulgaria, Iugoslavia şi mai departe spre Vest , pe Valea Tisei, în Ungaria.”

(Sursa: “In search of the Indo-Europeans” de J.P. Mallory, Ed. 1992- London, - (Sie ), pag . 240/241)

“Aici, la Dunărea de Jos şi, în special, în ţările Daciei, s-a format şi închegat – faptul e cert – centrulcel mare şi puternic al populaţiei neolitice în Europa“

(Sursa : “Dacia Preistorică” de N. Densuşeanu, Ed. 1986, Pag 57)

“Strămoşii europenilor vin din Câmpia Dunării !““ Vestigiile celei mai vechi civilizaţii din Europa,

datând de mai bine de 7000 de ani au fost descoperite pe teritoriile mai multor state central-europene”

(Sursa: Ziarul “ Evenimentul zileidin 13 iunie 2005)

În jurul anilor 4500 i.Hr. din zona ponto-caspică, proto-indo-europenii s-au pus în mişcare, în mai multe valuri de expansiune, iar în al IV-lea şi al III-lea mileniu i.Hr., urcând pe Valea Dunării mai întâi, şi apoi până în Spania şi Insulele Britanice.

Studiile asupra mormintelor din România, au scos în evidenţă că bărbaţii îngropaţi, din rândul proto-indo-europenilor, apar cu mult mai robuşti, având o medie de peste 10 cm mai mare decât populaţia locală din perioada Eneolitică.

În contact cu populaţia locală, din diferite zone geografice, proto-indo-europenii au fuzionat în decursul a câteva mii de ani cu aceste grupuri de locuitori, rezultând (pentru Europa), următoarele etnii de indo-europeni: Greci, Thraci, Illiri, Slavi, Balţi, Germani, Italici şi Celţi .

Analiza limbajului acestora, pentru câteva cuvinte cunoscute ale proto-indo-europenilor, demonstrează înrudirea între ele, fapt ce conduce înapoi la un strămoş comun. Amestecul de mai târziu, în anumite condiţii istorice, între aceşti indo-europeni, au produs popoarele existente astăzi în Europa.

Iată câteva cuvinte ale proto-indo-europenilor, care se regăseau în limbajele unor indo-europeni, la care noi am adăugat engleza veche cât şi limba română actuală, pentru a certifica apartenenţa poporului român la marea familie a popoarelor indo-europene, ale căror limbaje sunt vorbite astăzi în lume de 1/3 din populaţia Globului.

Tabelul cuvintelor de origine proto-indo-europeană şi oglindirea lor la diferite popoare.

(Sursa: “In search of the Indo-Europeans” de J.P. Mallory, ed. 1992)

Fig. 126 MODELUL STABILIRII INDO-EUROPENILOR ÎN EUROPAîn perioada 4500-2500 i.Hr. propus de L. Kilian şi A. Hausler

El corespunde culturilor Proto-Indo-Europene a Globular Amphora, Corded Ware, Sredny Stog, Yamnaya şi alte câteva.

(Sursa: “In search of the Indo-Europeans” de J.P. Mallory, Ed. 1992- London, pag.255)

138 139

Istoria veche a Stelnicii

10. STRĂMOŞII EUROPENILOR VIN DIN VALEA DUNĂRII

(Deplasarea spre vest a populaţiilor Pontic-caspice)

Prolog:“Evidenţa mişcării în direcţia Vest a populaţiilor

Pontic-caspice, arată că ele nu se limitează la Dunărea de Jos, ci apar morminte – Kurgan (movile)

în România, Bulgaria, Iugoslavia şi mai departe spre Vest , pe Valea Tisei, în Ungaria.”

(Sursa: “In search of the Indo-Europeans” de J.P. Mallory, Ed. 1992- London, - (Sie ), pag . 240/241)

“Aici, la Dunărea de Jos şi, în special, în ţările Daciei, s-a format şi închegat – faptul e cert – centrulcel mare şi puternic al populaţiei neolitice în Europa“

(Sursa : “Dacia Preistorică” de N. Densuşeanu, Ed. 1986, Pag 57)

“Strămoşii europenilor vin din Câmpia Dunării !““ Vestigiile celei mai vechi civilizaţii din Europa,

datând de mai bine de 7000 de ani au fost descoperite pe teritoriile mai multor state central-europene”

(Sursa: Ziarul “ Evenimentul zileidin 13 iunie 2005)

În jurul anilor 4500 i.Hr. din zona ponto-caspică, proto-indo-europenii s-au pus în mişcare, în mai multe valuri de expansiune, iar în al IV-lea şi al III-lea mileniu i.Hr., urcând pe Valea Dunării mai întâi, şi apoi până în Spania şi Insulele Britanice.

Studiile asupra mormintelor din România, au scos în evidenţă că bărbaţii îngropaţi, din rândul proto-indo-europenilor, apar cu mult mai robuşti, având o medie de peste 10 cm mai mare decât populaţia locală din perioada Eneolitică.

În contact cu populaţia locală, din diferite zone geografice, proto-indo-europenii au fuzionat în decursul a câteva mii de ani cu aceste grupuri de locuitori, rezultând (pentru Europa), următoarele etnii de indo-europeni: Greci, Thraci, Illiri, Slavi, Balţi, Germani, Italici şi Celţi .

Analiza limbajului acestora, pentru câteva cuvinte cunoscute ale proto-indo-europenilor, demonstrează înrudirea între ele, fapt ce conduce înapoi la un strămoş comun. Amestecul de mai târziu, în anumite condiţii istorice, între aceşti indo-europeni, au produs popoarele existente astăzi în Europa.

Iată câteva cuvinte ale proto-indo-europenilor, care se regăseau în limbajele unor indo-europeni, la care noi am adăugat engleza veche cât şi limba română actuală, pentru a certifica apartenenţa poporului român la marea familie a popoarelor indo-europene, ale căror limbaje sunt vorbite astăzi în lume de 1/3 din populaţia Globului.

Tabelul cuvintelor de origine proto-indo-europeană şi oglindirea lor la diferite popoare.

(Sursa: “In search of the Indo-Europeans” de J.P. Mallory, ed. 1992)

Fig. 126 MODELUL STABILIRII INDO-EUROPENILOR ÎN EUROPAîn perioada 4500-2500 i.Hr. propus de L. Kilian şi A. Hausler

El corespunde culturilor Proto-Indo-Europene a Globular Amphora, Corded Ware, Sredny Stog, Yamnaya şi alte câteva.

(Sursa: “In search of the Indo-Europeans” de J.P. Mallory, Ed. 1992- London, pag.255)

138 139

Istoria veche a Stelnicii

11. ÎNCEPUTURILE PRELUCRĂRII CUPRULUI ÎN EUROPA

– 4500-2000 BC -

Arama (Cuprul) este primul metal cunoscut şi prelucrat de către om, şi a fost, alături de ceramică, o descoperire a comunităţii omeneşti din epoca neolitică.

(PW. - 110/111, Ear. I - 85)

Mai întâi, în zona zăcămintelor s-a folosit arama nativă, care putea fi prelucrată la rece prin ciocănire. Apoi, cu timpul, s-a trecut la prelucrarea acesteia prin reducerea minereului de cupru, (la 700-800ºC). Topirea şi turnarea ei făcându-se la temperatura de 1085ºC. Dezvoltarea metodelor de prelucrarea aramei, a fost direct legată şi simultană cu arderea oalelor de ceramică în cuptoare, unde se putea atinge o temperatura de peste 1000º C.

Către sfârşitul perioadei neolitice, adică în ultimele secole ale mileniului al IV-lea î.Hr., prelucrarea aramei era prezentă aproape în toate ariile de cultură din ţara noastră. Din ea se realizau diferite unelte ca dălţi şi topoare, şi obiecte de uz casnic lucrate artistic: Opaiţe etc. Descoperirile de mai târziu au dovedit că pe teritoriul ţării noastre au existat centre (ateliere) în care persoane specializate au executat cu succes diverse obiecte din aramă.

(Ear. I – 86)

Arheologii străini apreciază că în Europa, primele prelucrări ale cuprului şi aurului s-au produs în zona Balcanilor, la Nord şi Sud de Dunăre, între anii 4500-2000 BC de unde s-au împrăştiat treptat în întreaga Europă.

(PW – 110/111).

În Stelnica, cuprul nativ sau minereul, s-ar fi putut obţine de la minele din Dealurile Dobrogei, de lângă Cernavoda sau Altan-Tepe aproape de Tulcea, ori să capete produsele finite prin negoţ şi schimb de mărfuri, ca piei, miere, peşte sărat, brânza, ceara de albine, etc.

(Sursa: Past Worlds - Atlas of Archeology , Ed. 1997,Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României,

vol.I – Ed. 1994, pag. 287 – Ear. I- 85)

Fig. 127 CENTRELE DE PRELUCRARE A CUPRULUI ÎN EUROPA

între anii 4500-2000 BC şi direcţiile de răspândire ale acestui meşteşug

Aşa cum arată această hartă a autorilor englezi şi americani - cel mai puternic centru de prelucrare a cuprului s-a dezvoltat în zona Dunării de Jos – Balcani de unde cu 4000 de ani BC s-a răspândit în toată Europa.

Nota: BC= Before Crestianism = înainte de era creştină (în lb. Engleză)

(Sursa: PW. - 110/111 Ear. I – 85)

12. EPOCA BRONZULUI – (CCA 2200 – 1100 î.Hr.)

(În România)

În dezvoltarea societăţii omeneşti, întâmplarea, ca de multe ori în viaţă, a jucat un rol deosebit, iar inteligenţa omului l-a ajutat să reţină noul învăţământ şi să-l folosească în interesul propriu. Aşa a fost când omul neolitic, topind minereul de cupru în cuptoare închise, care puteau dezvolta peste 1000ºC, a observat cã dacã acesta se amestecă cu un alt minereu, numit mai târziu, Staniu – (Cositor), aliajul obţinut devine mult mai rezistent. Folosind acest nou aliaj în vârfuri de săgeţi, de suliţe, de topoare primitive, diverse ustensile casnice ca opaiţe ori lucrări de artă: statuete, etc., a trecut într-o nouă fază de dezvoltare a societăţii omeneşti, în epoca bronzului, dând naştere unei opere civilizatoare noi, a prelucrării metalelor, despre care nu şi-au putut imagina unde va ajunge.

Prin trecerea la epoca bronzului se părăseşte definitiv utilizarea uneltelor din piatră, fie ele numai cioplite sau şi şlefuite, perioada care a durat peste un milion de ani, dar care prin perseverenţa, munca şi dorinţa de supravieţuire, omul preistoric a reuşit să ne transmită nouă moştenirea sa genetică şi misiunea de a rezista în timp, pentru ca marele învăţământ este că, dacă un om dispare ca individ, omenirea supravieţuieşte şi merge mai departe către un scop final pe care încă nu-l desluşim pe deplin.

Teritoriul din ţara noastră, peste care s-au constituit primele grupări etno-culturale ale Epocii Bronzului, a fost ţinutul acoperit de păduri seculare ale Munteniei Centrale, câmpiile şi platformele înalte ale părţii nordice din aceeaşi zonă centrală, dealurile pericarpatice dintre cursurile superioare ale Buzăului, Dâmboviţa şi Sud-estul Transilvaniei. După mai multe etape de infiltrare a unor culturi de tranziţie, cum este Cernavoda III şi Cernavoda II, au început să se cristalizeze şi în alte zone ale Munteniei, asemenea aşezării: Coşereni Ialomiţa, şi ţinuturile adiacente, grupări cu caractere specifice Epocii Bronzului.

(Sursa: Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României,vol.I – Ed. 1994, pag. 212)

În această perioadă, au început să se generalizeze uneltele, armele şi podoabele din bronz, fapt ce a dus la dezvoltarea agriculturii, creşterea vitelor şi a altor meşteşuguri. Începe organizarea tribală în locul celei gentilice, în fruntea căreia se va instala o căpetenie.

(Sursa: Ear. - I. - 282 ; Getica n. III, pag. 527)

Drept cultura expresivă a acestei epoci este “Coslogeni” care a cuprins Bărăganul până la Valea Mostiştei, Dobrogea şi N-E Bulgariei. Rezultă cu prisosinţa că acest tip de cultură a fost prezent şi în raza moşiei Stelnica.

140 141

Istoria veche a Stelnicii

11. ÎNCEPUTURILE PRELUCRĂRII CUPRULUI ÎN EUROPA

– 4500-2000 BC -

Arama (Cuprul) este primul metal cunoscut şi prelucrat de către om, şi a fost, alături de ceramică, o descoperire a comunităţii omeneşti din epoca neolitică.

(PW. - 110/111, Ear. I - 85)

Mai întâi, în zona zăcămintelor s-a folosit arama nativă, care putea fi prelucrată la rece prin ciocănire. Apoi, cu timpul, s-a trecut la prelucrarea acesteia prin reducerea minereului de cupru, (la 700-800ºC). Topirea şi turnarea ei făcându-se la temperatura de 1085ºC. Dezvoltarea metodelor de prelucrarea aramei, a fost direct legată şi simultană cu arderea oalelor de ceramică în cuptoare, unde se putea atinge o temperatura de peste 1000º C.

Către sfârşitul perioadei neolitice, adică în ultimele secole ale mileniului al IV-lea î.Hr., prelucrarea aramei era prezentă aproape în toate ariile de cultură din ţara noastră. Din ea se realizau diferite unelte ca dălţi şi topoare, şi obiecte de uz casnic lucrate artistic: Opaiţe etc. Descoperirile de mai târziu au dovedit că pe teritoriul ţării noastre au existat centre (ateliere) în care persoane specializate au executat cu succes diverse obiecte din aramă.

(Ear. I – 86)

Arheologii străini apreciază că în Europa, primele prelucrări ale cuprului şi aurului s-au produs în zona Balcanilor, la Nord şi Sud de Dunăre, între anii 4500-2000 BC de unde s-au împrăştiat treptat în întreaga Europă.

(PW – 110/111).

În Stelnica, cuprul nativ sau minereul, s-ar fi putut obţine de la minele din Dealurile Dobrogei, de lângă Cernavoda sau Altan-Tepe aproape de Tulcea, ori să capete produsele finite prin negoţ şi schimb de mărfuri, ca piei, miere, peşte sărat, brânza, ceara de albine, etc.

(Sursa: Past Worlds - Atlas of Archeology , Ed. 1997,Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României,

vol.I – Ed. 1994, pag. 287 – Ear. I- 85)

Fig. 127 CENTRELE DE PRELUCRARE A CUPRULUI ÎN EUROPA

între anii 4500-2000 BC şi direcţiile de răspândire ale acestui meşteşug

Aşa cum arată această hartă a autorilor englezi şi americani - cel mai puternic centru de prelucrare a cuprului s-a dezvoltat în zona Dunării de Jos – Balcani de unde cu 4000 de ani BC s-a răspândit în toată Europa.

Nota: BC= Before Crestianism = înainte de era creştină (în lb. Engleză)

(Sursa: PW. - 110/111 Ear. I – 85)

12. EPOCA BRONZULUI – (CCA 2200 – 1100 î.Hr.)

(În România)

În dezvoltarea societăţii omeneşti, întâmplarea, ca de multe ori în viaţă, a jucat un rol deosebit, iar inteligenţa omului l-a ajutat să reţină noul învăţământ şi să-l folosească în interesul propriu. Aşa a fost când omul neolitic, topind minereul de cupru în cuptoare închise, care puteau dezvolta peste 1000ºC, a observat cã dacã acesta se amestecă cu un alt minereu, numit mai târziu, Staniu – (Cositor), aliajul obţinut devine mult mai rezistent. Folosind acest nou aliaj în vârfuri de săgeţi, de suliţe, de topoare primitive, diverse ustensile casnice ca opaiţe ori lucrări de artă: statuete, etc., a trecut într-o nouă fază de dezvoltare a societăţii omeneşti, în epoca bronzului, dând naştere unei opere civilizatoare noi, a prelucrării metalelor, despre care nu şi-au putut imagina unde va ajunge.

Prin trecerea la epoca bronzului se părăseşte definitiv utilizarea uneltelor din piatră, fie ele numai cioplite sau şi şlefuite, perioada care a durat peste un milion de ani, dar care prin perseverenţa, munca şi dorinţa de supravieţuire, omul preistoric a reuşit să ne transmită nouă moştenirea sa genetică şi misiunea de a rezista în timp, pentru ca marele învăţământ este că, dacă un om dispare ca individ, omenirea supravieţuieşte şi merge mai departe către un scop final pe care încă nu-l desluşim pe deplin.

Teritoriul din ţara noastră, peste care s-au constituit primele grupări etno-culturale ale Epocii Bronzului, a fost ţinutul acoperit de păduri seculare ale Munteniei Centrale, câmpiile şi platformele înalte ale părţii nordice din aceeaşi zonă centrală, dealurile pericarpatice dintre cursurile superioare ale Buzăului, Dâmboviţa şi Sud-estul Transilvaniei. După mai multe etape de infiltrare a unor culturi de tranziţie, cum este Cernavoda III şi Cernavoda II, au început să se cristalizeze şi în alte zone ale Munteniei, asemenea aşezării: Coşereni Ialomiţa, şi ţinuturile adiacente, grupări cu caractere specifice Epocii Bronzului.

(Sursa: Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României,vol.I – Ed. 1994, pag. 212)

În această perioadă, au început să se generalizeze uneltele, armele şi podoabele din bronz, fapt ce a dus la dezvoltarea agriculturii, creşterea vitelor şi a altor meşteşuguri. Începe organizarea tribală în locul celei gentilice, în fruntea căreia se va instala o căpetenie.

(Sursa: Ear. - I. - 282 ; Getica n. III, pag. 527)

Drept cultura expresivă a acestei epoci este “Coslogeni” care a cuprins Bărăganul până la Valea Mostiştei, Dobrogea şi N-E Bulgariei. Rezultă cu prisosinţa că acest tip de cultură a fost prezent şi în raza moşiei Stelnica.

140 141

Istoria veche a Stelnicii

13. CULTURA COSLOGENI – cca. 1300-1200 ani i.Hr.

Ea a fost identificată pe Grădiştea Coslogeni din comuna Dichiseni, jud. Calarasi, fiind specifică epocii Bronzului, şi are urme materiale identice şi în Stelnica, Slobozia, Crăsani, Borduşani.

(Sursa: Buletinul Arhivelor Statului- Filiala Ialomiţa – Ed. 1982, pag. 4;Necropola Getică de la Stelnica- Grădiştea Mare, Ed. 2001, Acad. Romană)

S-au cunoscut peste 50 de aşezări ai purtătorilor culturii Coslogeni, care au populat Sud-estul României până la Mostiştea şi Nord-estul Bulgariei. Aceste aşezări se caracterizează prin existenţa unor sălaşe sezoniere, concomitent cu acelea mai concentrate, de lungă durată; ca unelte s-au găsit seceri, cuţite din os, iar obiectele din bronz, la început, sunt ceva mai rare. Ceramica cea mai frecvent produsă, este oala realizată grosier, cu o bandă simplă pe margine, castroane, având corpul uşor bombat şi marginea răsfrântă. Aproape în totalitate vasele sunt neornamentate.

(Sursa: Ear. I – 359)

Sub depunerile culturii Coslogeni de la Dichiseni s-a constatat existenţa unui strat neolitic, aparţinând culturii Hamangia, cu ceramică ce prezenta şi unele elemente proprii primei faze a culturii Boian – ceea ce demonstra continuitatea aşezărilor omeneşti în această zonă, iar pe panta de Nord-vest a Grădiştei s-a identificat şi o aşezare din epoca fierului, faza sa timpurie.

(Sursa:Ear. II – 203)

Fig. 128 APĂRAREA DE PRĂDĂTORI PRIN ÎMPREJMUIREA CU PALISADE- Anii 1250-1100 i.Hr.

În Nord-vestul Europei, populaţiile de agricultori aveau aşezări pe insule mici sau grinduri protejate cu palisade din lemn şi apă puţin adâncă. O asemenea aşezare pe apă a fost descoperită în Sudul Germaniei într-o insulă din Feedersee. Este posibil ca şi cele două Grădişti de pe moşia Stelnica: Grădiştea Mare şi Grădiştea Stoicii, să fi avut un asemenea sistem de apărare, mai ales că acestea s-au dezvoltat şi au atins apogeul în aceeaşi perioadă de timp, iar Dunărea poate să fi fost o cale de circulaţie discretă dar sigură a perindării oamenilor şi informaţiilor de la un capăt la altul al ei, de la izvoare la Marea Neagră.

Locuitorii îşi creşteau şi-şi protejau în această împrejmuire oile lor, porcii, caprele, vitele cornute, caii, câinii şi pasările domestice.

(Sursa: The Ancient World, Ed.1995 , de Hazel Mary Martell)

14. EPOCA FIERULUI- CCA 1500-100 BC

După descoperirea de către om a prelucrării aramei, aurului şi a bronzului, era firesc ca acesta, cu firea lui iscoditoare şi inteligentă să ajungă şi la prelucrarea fierului dând naştere la ceea ce arheologii au numit-o Epoca Fierului şi care după mai multe discuţii şi idei s-a datat între anii 1500- 100 BC.

În funcţie de finisajele produselor rezultate şi după localităţile unde acestea s-au descoperit, epoca fierului a fost împărţită în două stadii:

Hallstatt - prima epoca a fierului - 1150-400 BC având o perioadă de tranziţie de la Bronz la fier de câteva sute de ani. Numele Hallstatt îi este dată după acela al oraşului din Sudul Austriei, unde ea a fost descoperită mai întâi şi studiată.

Caracteristicile acestei perioade sunt:- se produce maxima dezvoltare a metalurgiei bronzului şi treptata infiltrare a

celei a fierului;- simultan se confecţionează o anumită gamă de forme ceramice cu specific

local;- viaţa socială capătă un oarecare aspect războinic datorită eficienţei armelor

din fier;- se produc în mai mare măsură figuri artistice în linii geometrice;- de la mitul solar se trece treptat la unul eroic (Getica, n. 324, pag. 564);

- se trece la incineraţii în tumuli mici sau necropole plane de inhumaţie (Getica, n.369, pag. 519);

- în această perioadă, începând cu sec X î.Hr., sunt identificate şi piese din aur pe teritoriul României (Getica, n.550, pag. 566);

- se dezvoltă, în linii mari, o societate puternică, economic activă şi fundamental agrară, cunoscând o metalurgie în progres, diversificată;

- s-a creat o pătura de şefi locali, provenită din luptători, care au început să domine, devenind poate şi foarte bogaţi în aur.

Istoricii noştri atestă că pe teritoriul României, civilizaţia fierului s-a dezvoltat cu trasături specifice şi nu identice cu cele de la Hallstatt - Austria deşi are asemănări frecvente, şi că ar trebui create noi terminologii care să oglindească realităţile culturale ale spaţiului carpato-dunărean, cum ar fi “Hallstatt romanesc” sau “ epoca a fierului“Sud-est europeană“

(Ear. II – 214).

Pe teritoriul moşiei Stelnica s-au identificat unele elemente hallstattiene pe Grădiştea Mare - Stelnica şi Grădiştea Stoicii.

(Sursa: Necropola getică de la Stelnica - Grădiştea Mare de N. Conovici si Gh. Matei, Ed. 2001

– raport publicat în Buletinul Academiei Romane)

142 143

Istoria veche a Stelnicii

13. CULTURA COSLOGENI – cca. 1300-1200 ani i.Hr.

Ea a fost identificată pe Grădiştea Coslogeni din comuna Dichiseni, jud. Calarasi, fiind specifică epocii Bronzului, şi are urme materiale identice şi în Stelnica, Slobozia, Crăsani, Borduşani.

(Sursa: Buletinul Arhivelor Statului- Filiala Ialomiţa – Ed. 1982, pag. 4;Necropola Getică de la Stelnica- Grădiştea Mare, Ed. 2001, Acad. Romană)

S-au cunoscut peste 50 de aşezări ai purtătorilor culturii Coslogeni, care au populat Sud-estul României până la Mostiştea şi Nord-estul Bulgariei. Aceste aşezări se caracterizează prin existenţa unor sălaşe sezoniere, concomitent cu acelea mai concentrate, de lungă durată; ca unelte s-au găsit seceri, cuţite din os, iar obiectele din bronz, la început, sunt ceva mai rare. Ceramica cea mai frecvent produsă, este oala realizată grosier, cu o bandă simplă pe margine, castroane, având corpul uşor bombat şi marginea răsfrântă. Aproape în totalitate vasele sunt neornamentate.

(Sursa: Ear. I – 359)

Sub depunerile culturii Coslogeni de la Dichiseni s-a constatat existenţa unui strat neolitic, aparţinând culturii Hamangia, cu ceramică ce prezenta şi unele elemente proprii primei faze a culturii Boian – ceea ce demonstra continuitatea aşezărilor omeneşti în această zonă, iar pe panta de Nord-vest a Grădiştei s-a identificat şi o aşezare din epoca fierului, faza sa timpurie.

(Sursa:Ear. II – 203)

Fig. 128 APĂRAREA DE PRĂDĂTORI PRIN ÎMPREJMUIREA CU PALISADE- Anii 1250-1100 i.Hr.

În Nord-vestul Europei, populaţiile de agricultori aveau aşezări pe insule mici sau grinduri protejate cu palisade din lemn şi apă puţin adâncă. O asemenea aşezare pe apă a fost descoperită în Sudul Germaniei într-o insulă din Feedersee. Este posibil ca şi cele două Grădişti de pe moşia Stelnica: Grădiştea Mare şi Grădiştea Stoicii, să fi avut un asemenea sistem de apărare, mai ales că acestea s-au dezvoltat şi au atins apogeul în aceeaşi perioadă de timp, iar Dunărea poate să fi fost o cale de circulaţie discretă dar sigură a perindării oamenilor şi informaţiilor de la un capăt la altul al ei, de la izvoare la Marea Neagră.

Locuitorii îşi creşteau şi-şi protejau în această împrejmuire oile lor, porcii, caprele, vitele cornute, caii, câinii şi pasările domestice.

(Sursa: The Ancient World, Ed.1995 , de Hazel Mary Martell)

14. EPOCA FIERULUI- CCA 1500-100 BC

După descoperirea de către om a prelucrării aramei, aurului şi a bronzului, era firesc ca acesta, cu firea lui iscoditoare şi inteligentă să ajungă şi la prelucrarea fierului dând naştere la ceea ce arheologii au numit-o Epoca Fierului şi care după mai multe discuţii şi idei s-a datat între anii 1500- 100 BC.

În funcţie de finisajele produselor rezultate şi după localităţile unde acestea s-au descoperit, epoca fierului a fost împărţită în două stadii:

Hallstatt - prima epoca a fierului - 1150-400 BC având o perioadă de tranziţie de la Bronz la fier de câteva sute de ani. Numele Hallstatt îi este dată după acela al oraşului din Sudul Austriei, unde ea a fost descoperită mai întâi şi studiată.

Caracteristicile acestei perioade sunt:- se produce maxima dezvoltare a metalurgiei bronzului şi treptata infiltrare a

celei a fierului;- simultan se confecţionează o anumită gamă de forme ceramice cu specific

local;- viaţa socială capătă un oarecare aspect războinic datorită eficienţei armelor

din fier;- se produc în mai mare măsură figuri artistice în linii geometrice;- de la mitul solar se trece treptat la unul eroic (Getica, n. 324, pag. 564);

- se trece la incineraţii în tumuli mici sau necropole plane de inhumaţie (Getica, n.369, pag. 519);

- în această perioadă, începând cu sec X î.Hr., sunt identificate şi piese din aur pe teritoriul României (Getica, n.550, pag. 566);

- se dezvoltă, în linii mari, o societate puternică, economic activă şi fundamental agrară, cunoscând o metalurgie în progres, diversificată;

- s-a creat o pătura de şefi locali, provenită din luptători, care au început să domine, devenind poate şi foarte bogaţi în aur.

Istoricii noştri atestă că pe teritoriul României, civilizaţia fierului s-a dezvoltat cu trasături specifice şi nu identice cu cele de la Hallstatt - Austria deşi are asemănări frecvente, şi că ar trebui create noi terminologii care să oglindească realităţile culturale ale spaţiului carpato-dunărean, cum ar fi “Hallstatt romanesc” sau “ epoca a fierului“Sud-est europeană“

(Ear. II – 214).

Pe teritoriul moşiei Stelnica s-au identificat unele elemente hallstattiene pe Grădiştea Mare - Stelnica şi Grădiştea Stoicii.

(Sursa: Necropola getică de la Stelnica - Grădiştea Mare de N. Conovici si Gh. Matei, Ed. 2001

– raport publicat în Buletinul Academiei Romane)

142 143

Istoria veche a Stelnicii

15. EVENIMENTE ISTORICE DIN EPOCA FIERULUI

care au marcat viaţa locuitorilor din Câmpia Română

Teritoriul în care s-a format ramura tracă a geto-dacilor între Nistru, Carpaţi,

Tisa, Dunăre şi Marea Neagră, a fost predestinat unor frământări continue, asupra cărora aceşti autohtoni a trebuit să le facă faţă. Condensând timpul istoric am putea spune că geto-dacii, apoi daco-romanii şi, în sfârşit, chiar poporul roman nou format, nu a avut nici o clipă de răgaz. Toate migrările popoarelor estice din Asia spre Vestul Europei, cu mirajul în suflet al bogăţiilor civilizaţiilor din jurul Mării Mediterane au avut ca traseu Moldova, ocolind Carpaţii pe la Nord şi mergând spre Apus, sau Basarabia, Moldova de Sud, Câmpia Romană spre Imperiul Roman de Răsărit şi Grecia.

Dacă am avea puterea să ne întoarcem în trecut şi să ne aruncăm privirea pe drumul de Deasupra Dealului, din lungul satelor Borduşani, Cegani, Maltezi,

La Tène – a doua perioadã a fierului : anii 450-200 î.Hr.

Această nouă perioadă a fierului şi-a luat numele de la oraşul elveţian La

Tène unde a fost descoperită şi descrisă. La Tène reprezintă un stadiu calitativ superior faţă de Hallstatt, caracterizându-se prin:

- începe să se folosească tehnica făuririi uneltelor şi armelor prin ciocănire, la cald, şi utilizarea tratamentului termic, ceea ce măreşte eficienţa şi rezistenta pieselor din fier (Getica, Nota 370, pag. 573);

- în Dacia apare o noutate tehnică locală, şi nu importată, aceea a modelarii ceramicii pe roată;

- în această perioadă se ridică marile cetăţi de pământ, care dau un aspect aparte epocii La Tène, utilizându-se chiar termenul “La Tène dacic“; în acest contest, pătrunderea celţilor în Dacia (care aduceau în Europa metalurgia fierului) nu mai poate fi socotit un moment cheie în geneza perioadei La Téne, la noi.

(Getica, n.393, pag. 578).

Specificul perioadei La tène dacic se manifestă prin:- ceramica cenuşie modelată la roată;- arme şi unelte din fier, ca: secure, topor, cuţit, seceră, etc.;- se dezvoltă aristocraţia tribală şi se intensifică schimburile comerciale.Din descoperirile făcute în zilele noastre s-a dovedit a fi existat încă din sec. II

– I î.Hr. cuptoare de redus minereul de fier, lângă Bucureşti, la Bragadiru (Burebista şi epoca sa de I. Crişan, Ed. 1975, pag. 388).

Civilizaţia La Tène reprezintă cel mai înaintat grad de dezvoltare pe care l-a cunoscut Europa ”barbară”. Metalurgia fierului a fost cunoscută mai întâi de Celţi şi tot ei l-au difuzat pe un spaţiu vast, începând din Insulele Britanice şi până la Marea Neagră. (Burebista şi epoca sa ; pag. 12).

Stelnica şi celelalte am putea vedea în zorii zilei cete de năvălitori calări, mergând în lungul Borcei, către Sud, după prădăciuni, pe un traseu astfel ca să nu piardă Borcea din vedere, care le asigura apa zilnică şi le era un ghid către Miazăzi. În dreapta lor aveau Bărăganul întunecat de păduri şi ierburi virgine, neospitalier, şi, toată atenţia se manifesta către stânga, unde aşezări de pe Terasa Borcei sau grindurile Bălţii le putea oferi peşte, brânză, miere şi alte produse pentru hrană. Uneori luau ceea ce le trebuia, cu bună pace, dar cel mai adesea prin forţă.

Chiar şi în timpurile mai apropiate de noi, când statele Europei erau formate şi aveau graniţe bine definite, pământul românesc era călcat în picioarele cailor şi de popoarele din Est şi de cele din Vest. Imperiul Ţarist, de câte ori pornea război asupra Imperiului Otoman, mai întâi ocupau Principatele Române, unde peste o sută de mii de ostaşi şi caii lor trebuiau hrăniţi de amărâtul ţăran roman, care nu avea nici cu ce se încălţa; de câte ori oştile turceşti soseau în Ţările Române să domolească o răscoală a revoluţionarilor romani, sau chiar a omului lor – Paşa de la Vidin (an 1797) – care se răsculase - aveau grijă, mai înaite de a-şi întinde tabăra, să trimită scrisoare Domnitorului să le ducă grâne, unt, sare, fân, pâine şi toate celelalte alimente “ca să nu tânjească oştirile“ (ADX-IX- 225 ,Ed. 1929) .

Napoleon I când a pornit cu armatele sale, în 1812 să ocupe Moscova, tot prin Moldova şi Basarabia – pământ românesc – a trecut, iar la întoarcere, armatele franceze învinse, au lăsat o aripă a lor în Basarabia de Sud; francezi care mai există şi azi .

Aşa s-a întâmplat şi în trecut cu Sciţii – care fac parte din grupul populaţiilor indo-europene şi care în deplasările lor în sec. VIII î.Hr., pătrund în Europa-inclusiv teritoriul românesc de astăzi, unde îşi impun o oarecare hegemonie peste un ansamblu de populaţii vorbind tot limbi indo-europene (Getica, n. 6, pag. 506), iar mai târziu, cu aproape toate populaţiile năvălitoare care s-au stabilit în Europa, venind din altă parte. Deci, pământul nostru strămoşesc, aşezarea sa geografică, poate fi socotit poarta Europei. O poartă de intrare şi de ieşire din Europa! De aceea n-am avut linişte niciodată şi ţara noastră a fost dorită de toţi. Am fost călcaţi de toate popoarele, şi de cele care veneau de la Est, şi de cele care veneau de la Vest sau de la Nord ori Sud, chiar dacă ţinta lor nu era să se oprească aici. De aceea noi n-am avut tihnă să ridicăm palate, castele şi biserici monumentale, dar ne-am şi întărit genetic cu sângele celor care istoviţi de peregrinări, au rămas la noi în bună pace. Şi au rămas o sumedenie! De la coloniştii romani, la slavi, pecenegi, tătari... francezi, greci, bulgari, etc., etc. Toţi despre care istoricii spun că au fost asimilaţi de romani, sângele lor s-a amestecat cu al nostru şi ei au devenit buni romani. Din acest mod străvechi de trai al poporului român, a căpătat trăsătura sa caracteristică de a fi ospitalieri.

16. IMPORTANŢA ÎN TIMP PENTRU SATELE DE PE TERASA BORCEI

a întemeierii unor cetăţi greceşti pe litoralul vestic al Pontului Euxin

Probabil ca aproape cu 1000 de ani î.Hr. s-a dus vestea în lumea antică din Orient despre existenţa, originalitatea, vitejia şi bogăţia geţilor de pe teritoriile limitrofe ale Pontului Euxin, fapt ce i-a atras pe greci să vină cu corăbiile

144 145

Istoria veche a Stelnicii

15. EVENIMENTE ISTORICE DIN EPOCA FIERULUI

care au marcat viaţa locuitorilor din Câmpia Română

Teritoriul în care s-a format ramura tracă a geto-dacilor între Nistru, Carpaţi,

Tisa, Dunăre şi Marea Neagră, a fost predestinat unor frământări continue, asupra cărora aceşti autohtoni a trebuit să le facă faţă. Condensând timpul istoric am putea spune că geto-dacii, apoi daco-romanii şi, în sfârşit, chiar poporul roman nou format, nu a avut nici o clipă de răgaz. Toate migrările popoarelor estice din Asia spre Vestul Europei, cu mirajul în suflet al bogăţiilor civilizaţiilor din jurul Mării Mediterane au avut ca traseu Moldova, ocolind Carpaţii pe la Nord şi mergând spre Apus, sau Basarabia, Moldova de Sud, Câmpia Romană spre Imperiul Roman de Răsărit şi Grecia.

Dacă am avea puterea să ne întoarcem în trecut şi să ne aruncăm privirea pe drumul de Deasupra Dealului, din lungul satelor Borduşani, Cegani, Maltezi,

La Tène – a doua perioadã a fierului : anii 450-200 î.Hr.

Această nouă perioadă a fierului şi-a luat numele de la oraşul elveţian La

Tène unde a fost descoperită şi descrisă. La Tène reprezintă un stadiu calitativ superior faţă de Hallstatt, caracterizându-se prin:

- începe să se folosească tehnica făuririi uneltelor şi armelor prin ciocănire, la cald, şi utilizarea tratamentului termic, ceea ce măreşte eficienţa şi rezistenta pieselor din fier (Getica, Nota 370, pag. 573);

- în Dacia apare o noutate tehnică locală, şi nu importată, aceea a modelarii ceramicii pe roată;

- în această perioadă se ridică marile cetăţi de pământ, care dau un aspect aparte epocii La Tène, utilizându-se chiar termenul “La Tène dacic“; în acest contest, pătrunderea celţilor în Dacia (care aduceau în Europa metalurgia fierului) nu mai poate fi socotit un moment cheie în geneza perioadei La Téne, la noi.

(Getica, n.393, pag. 578).

Specificul perioadei La tène dacic se manifestă prin:- ceramica cenuşie modelată la roată;- arme şi unelte din fier, ca: secure, topor, cuţit, seceră, etc.;- se dezvoltă aristocraţia tribală şi se intensifică schimburile comerciale.Din descoperirile făcute în zilele noastre s-a dovedit a fi existat încă din sec. II

– I î.Hr. cuptoare de redus minereul de fier, lângă Bucureşti, la Bragadiru (Burebista şi epoca sa de I. Crişan, Ed. 1975, pag. 388).

Civilizaţia La Tène reprezintă cel mai înaintat grad de dezvoltare pe care l-a cunoscut Europa ”barbară”. Metalurgia fierului a fost cunoscută mai întâi de Celţi şi tot ei l-au difuzat pe un spaţiu vast, începând din Insulele Britanice şi până la Marea Neagră. (Burebista şi epoca sa ; pag. 12).

Stelnica şi celelalte am putea vedea în zorii zilei cete de năvălitori calări, mergând în lungul Borcei, către Sud, după prădăciuni, pe un traseu astfel ca să nu piardă Borcea din vedere, care le asigura apa zilnică şi le era un ghid către Miazăzi. În dreapta lor aveau Bărăganul întunecat de păduri şi ierburi virgine, neospitalier, şi, toată atenţia se manifesta către stânga, unde aşezări de pe Terasa Borcei sau grindurile Bălţii le putea oferi peşte, brânză, miere şi alte produse pentru hrană. Uneori luau ceea ce le trebuia, cu bună pace, dar cel mai adesea prin forţă.

Chiar şi în timpurile mai apropiate de noi, când statele Europei erau formate şi aveau graniţe bine definite, pământul românesc era călcat în picioarele cailor şi de popoarele din Est şi de cele din Vest. Imperiul Ţarist, de câte ori pornea război asupra Imperiului Otoman, mai întâi ocupau Principatele Române, unde peste o sută de mii de ostaşi şi caii lor trebuiau hrăniţi de amărâtul ţăran roman, care nu avea nici cu ce se încălţa; de câte ori oştile turceşti soseau în Ţările Române să domolească o răscoală a revoluţionarilor romani, sau chiar a omului lor – Paşa de la Vidin (an 1797) – care se răsculase - aveau grijă, mai înaite de a-şi întinde tabăra, să trimită scrisoare Domnitorului să le ducă grâne, unt, sare, fân, pâine şi toate celelalte alimente “ca să nu tânjească oştirile“ (ADX-IX- 225 ,Ed. 1929) .

Napoleon I când a pornit cu armatele sale, în 1812 să ocupe Moscova, tot prin Moldova şi Basarabia – pământ românesc – a trecut, iar la întoarcere, armatele franceze învinse, au lăsat o aripă a lor în Basarabia de Sud; francezi care mai există şi azi .

Aşa s-a întâmplat şi în trecut cu Sciţii – care fac parte din grupul populaţiilor indo-europene şi care în deplasările lor în sec. VIII î.Hr., pătrund în Europa-inclusiv teritoriul românesc de astăzi, unde îşi impun o oarecare hegemonie peste un ansamblu de populaţii vorbind tot limbi indo-europene (Getica, n. 6, pag. 506), iar mai târziu, cu aproape toate populaţiile năvălitoare care s-au stabilit în Europa, venind din altă parte. Deci, pământul nostru strămoşesc, aşezarea sa geografică, poate fi socotit poarta Europei. O poartă de intrare şi de ieşire din Europa! De aceea n-am avut linişte niciodată şi ţara noastră a fost dorită de toţi. Am fost călcaţi de toate popoarele, şi de cele care veneau de la Est, şi de cele care veneau de la Vest sau de la Nord ori Sud, chiar dacă ţinta lor nu era să se oprească aici. De aceea noi n-am avut tihnă să ridicăm palate, castele şi biserici monumentale, dar ne-am şi întărit genetic cu sângele celor care istoviţi de peregrinări, au rămas la noi în bună pace. Şi au rămas o sumedenie! De la coloniştii romani, la slavi, pecenegi, tătari... francezi, greci, bulgari, etc., etc. Toţi despre care istoricii spun că au fost asimilaţi de romani, sângele lor s-a amestecat cu al nostru şi ei au devenit buni romani. Din acest mod străvechi de trai al poporului român, a căpătat trăsătura sa caracteristică de a fi ospitalieri.

16. IMPORTANŢA ÎN TIMP PENTRU SATELE DE PE TERASA BORCEI

a întemeierii unor cetăţi greceşti pe litoralul vestic al Pontului Euxin

Probabil ca aproape cu 1000 de ani î.Hr. s-a dus vestea în lumea antică din Orient despre existenţa, originalitatea, vitejia şi bogăţia geţilor de pe teritoriile limitrofe ale Pontului Euxin, fapt ce i-a atras pe greci să vină cu corăbiile

144 145

Istoria veche a Stelnicii

lor şi să înfiinţeze aici diverse oraşe-cetăţi cu scopul de a face schimb de mărfuri cu aceştia, cu toate că, locurile acestea erau mai la Nord, se ştia că sunt bântuite de vânturi furtunoase şi viscole, încât Marea Neagră era supranumită Marea Neospitalieră.

Astfel că, începând cu sec. VII î.Hr., coloniştii greci din Millet sunt primii care se încumetă să descopere această lume nouă şi întemeiază pe malul lacului Sinoe, la vremea aceea golf la Pontul Euxin-orasul-stat: Histria. Această cetate, urma să aibă în viitor un rol comercial deosebit, dar şi cultural, ea întreţinând legături permanente cu cetăţi din Asia Mică, Grecia Insulară şi Continentală şi triburile şi regii daci din zona Dobrogei (DER- II- 708).

Întrucât ţara getică era bogată, iar negoţul devine înfloritor, către mijlocul sec. VI, deci numai după o sută de ani, începe aici, în Histria, producţia în serie a ceramicii cu o tentă locală, dar după modele inspirate de la Lesbos şi Millet – patria de origine a coloniştilor.

Acest sistem de lucru, pătrunde apoi adânc în lumea geto-tracică, devenind la rândul lor modele pentru unele forme ceramice ale populaţiei locale. La Histria se mai produc bijuterii şi mărgele de sticlă turnată, teracotă, ţigle, olane. Cu timpul se bat şi primele monede: didrahme, din argint şi bronz, care ulterior se vor descoperi în toate aşezările antice thrace amplasate pe litoralul Mării Negre, începând de la Odessos (Varna - Bulgaria) şi până la Olbia - (localitate pe Bug – în apropiere de Odesa- Ucraina); Iar în interiorul României de astăzi, cu pătrunderi pe Valea Dunării şi Borcei până la râul Argeş, şi pe cursurile inferioare ale râurilor Siret, Prut şi Nistru.

(Sursa:Ear – II = Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României vol. II, pag. 235 şi 238)

Fig. 129 RUINELE FAIMOASEI CETĂŢI HISTRIAÎnfiinţată cu 700 de ani î.Hr. Ea a iradiat în spaţiul getic cultura grecească

Histria – colonie grecească întemeiată pe ţărmul dobrogean al Mării Negre, către anii 657/656 î.Hr.Din păcate, din lipsa de lobby din partea României, specialiştii americani o consideră cetate situată în

Nord-estul Bulgariei moderne şi o denumesc Istru – aducând astfel serioase prejudicii istoriografiei şi arheologiei româneşti.

(Foto: Carte poştală ilustrată; “Arta grafică”-1969Past World; Ed. 1997,Colecţia Collins- USA

Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României vol. II, pag. 235)

Fig. 130 CETĂŢILE GRECEŞTI PE LITORALUL PONTULUI EUXINpe tărâm getic în Dobrogea de azi .

verde = cetăţi feniciene , roşu = cetăţi greceşti, portocaliu = cetăţi etrusce

(Harta: Atlas Istoric; Ed. Didactică şi Pedagogică; Bucureşti; 1971)

În secolele I – III d.Hr., oraşul a fost ocupat de romani şi a avut autonomie administrativă. Histria ajunsese o cetate înfloritoare, întrucât la începutul sec. II d.Hr. populaţia sa atinsese cifra de 10.000-15.000 locuitori (Ear. II – 45). În anul 248 d.Hr. a fost distrusă de Goţi, după care a fost refăcută în întregime şi viaţa urbană şi-a reluat cursul, dar în sec. VII d.Hr., cetatea a fost părăsită definitiv de armatele Imperiului Bizantin – care s-au retras pe linia Dunării, din cauza năvălirii popoarelor barbare (DER. II – 708; DE. III- 93).

Cetatea Tomis – A fost înfiinţată de aceeaşi colonişti din Millet, pe locul actualului oraş Constanţa – tot în sec. VII î.Hr., dar a depins o bună parte din timp de Callatis (Mangalia de azi), la început , având o mai mică dezvoltare decât Histria. Odată cu sec. III î.Hr., când îşi capătă independenţa, devine un oraş înfloritor alături de celelalte oraşe-colonii de la Pontul Euxin, răspândind cultura greacă în rândul geto-dacilor, şi primeşte la rândul ei, influente de cultura materială şi spirituală de la aceştia .

În anul 20 î.Hr., generalul M. Crassus, a inclus Tomisul în Imperiul Roman, iar în sec. I-III d.Hr., a fost reşedinţa guvernatorului roman al provinciei Moesia Inferior (Dobrogea de azi). Tomisul a căpătat apoi o dezvoltare deosebită, devenind centrul federaţiei oraşelor greceşti din Vestul Pontului Euxin (DER. IV – 685).

Mai întâi însă, în sec. I î.Hr. Tomisul, pentru o scurtă perioadă de timp, a intrat în stăpânirea geţilor, conduşi de regele Burebista (DER. VII – 138, Ed. 2009) .

Aici a fost exilat poetul roman Ovidiu – între anii 8 î.Hr. şi 17 î.Hr., unde a şi fost îngropat. În poeziile sale “Tristele“ a dat o sumedenie de informaţii importante despre geţi .

146 147

Istoria veche a Stelnicii

lor şi să înfiinţeze aici diverse oraşe-cetăţi cu scopul de a face schimb de mărfuri cu aceştia, cu toate că, locurile acestea erau mai la Nord, se ştia că sunt bântuite de vânturi furtunoase şi viscole, încât Marea Neagră era supranumită Marea Neospitalieră.

Astfel că, începând cu sec. VII î.Hr., coloniştii greci din Millet sunt primii care se încumetă să descopere această lume nouă şi întemeiază pe malul lacului Sinoe, la vremea aceea golf la Pontul Euxin-orasul-stat: Histria. Această cetate, urma să aibă în viitor un rol comercial deosebit, dar şi cultural, ea întreţinând legături permanente cu cetăţi din Asia Mică, Grecia Insulară şi Continentală şi triburile şi regii daci din zona Dobrogei (DER- II- 708).

Întrucât ţara getică era bogată, iar negoţul devine înfloritor, către mijlocul sec. VI, deci numai după o sută de ani, începe aici, în Histria, producţia în serie a ceramicii cu o tentă locală, dar după modele inspirate de la Lesbos şi Millet – patria de origine a coloniştilor.

Acest sistem de lucru, pătrunde apoi adânc în lumea geto-tracică, devenind la rândul lor modele pentru unele forme ceramice ale populaţiei locale. La Histria se mai produc bijuterii şi mărgele de sticlă turnată, teracotă, ţigle, olane. Cu timpul se bat şi primele monede: didrahme, din argint şi bronz, care ulterior se vor descoperi în toate aşezările antice thrace amplasate pe litoralul Mării Negre, începând de la Odessos (Varna - Bulgaria) şi până la Olbia - (localitate pe Bug – în apropiere de Odesa- Ucraina); Iar în interiorul României de astăzi, cu pătrunderi pe Valea Dunării şi Borcei până la râul Argeş, şi pe cursurile inferioare ale râurilor Siret, Prut şi Nistru.

(Sursa:Ear – II = Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României vol. II, pag. 235 şi 238)

Fig. 129 RUINELE FAIMOASEI CETĂŢI HISTRIAÎnfiinţată cu 700 de ani î.Hr. Ea a iradiat în spaţiul getic cultura grecească

Histria – colonie grecească întemeiată pe ţărmul dobrogean al Mării Negre, către anii 657/656 î.Hr.Din păcate, din lipsa de lobby din partea României, specialiştii americani o consideră cetate situată în

Nord-estul Bulgariei moderne şi o denumesc Istru – aducând astfel serioase prejudicii istoriografiei şi arheologiei româneşti.

(Foto: Carte poştală ilustrată; “Arta grafică”-1969Past World; Ed. 1997,Colecţia Collins- USA

Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României vol. II, pag. 235)

Fig. 130 CETĂŢILE GRECEŞTI PE LITORALUL PONTULUI EUXINpe tărâm getic în Dobrogea de azi .

verde = cetăţi feniciene , roşu = cetăţi greceşti, portocaliu = cetăţi etrusce

(Harta: Atlas Istoric; Ed. Didactică şi Pedagogică; Bucureşti; 1971)

În secolele I – III d.Hr., oraşul a fost ocupat de romani şi a avut autonomie administrativă. Histria ajunsese o cetate înfloritoare, întrucât la începutul sec. II d.Hr. populaţia sa atinsese cifra de 10.000-15.000 locuitori (Ear. II – 45). În anul 248 d.Hr. a fost distrusă de Goţi, după care a fost refăcută în întregime şi viaţa urbană şi-a reluat cursul, dar în sec. VII d.Hr., cetatea a fost părăsită definitiv de armatele Imperiului Bizantin – care s-au retras pe linia Dunării, din cauza năvălirii popoarelor barbare (DER. II – 708; DE. III- 93).

Cetatea Tomis – A fost înfiinţată de aceeaşi colonişti din Millet, pe locul actualului oraş Constanţa – tot în sec. VII î.Hr., dar a depins o bună parte din timp de Callatis (Mangalia de azi), la început , având o mai mică dezvoltare decât Histria. Odată cu sec. III î.Hr., când îşi capătă independenţa, devine un oraş înfloritor alături de celelalte oraşe-colonii de la Pontul Euxin, răspândind cultura greacă în rândul geto-dacilor, şi primeşte la rândul ei, influente de cultura materială şi spirituală de la aceştia .

În anul 20 î.Hr., generalul M. Crassus, a inclus Tomisul în Imperiul Roman, iar în sec. I-III d.Hr., a fost reşedinţa guvernatorului roman al provinciei Moesia Inferior (Dobrogea de azi). Tomisul a căpătat apoi o dezvoltare deosebită, devenind centrul federaţiei oraşelor greceşti din Vestul Pontului Euxin (DER. IV – 685).

Mai întâi însă, în sec. I î.Hr. Tomisul, pentru o scurtă perioadă de timp, a intrat în stăpânirea geţilor, conduşi de regele Burebista (DER. VII – 138, Ed. 2009) .

Aici a fost exilat poetul roman Ovidiu – între anii 8 î.Hr. şi 17 î.Hr., unde a şi fost îngropat. În poeziile sale “Tristele“ a dat o sumedenie de informaţii importante despre geţi .

146 147

Istoria veche a Stelnicii

Cetatea Callatis – Acest oraş antic a fost fondat în sec. VI î.Hr., pe teritoriul Mangaliei de azi, de către coloniştii greci din Heracleea Pontica (DE. I – 302, Ed. 1993). Ea a avut un rol politic şi economic important, ajungând să bată chiar monedă proprie. Până la sfârşit, a avut aceeaşi soartă cu a celorlalte cetăţi greceşti de la Pontul Euxin, fiind supuse, mai întâi de macedoneni iar apoi de romani, dar îşi încetează existenţa la începutul sec. VII d.Hr. (DER. I – 478; DE. I – 302; Ear. I – 239).

Cu cetăţile greceşti de la Marea Neagră vor face negoţ geţii din Câmpia Română, schimbând produsele lor ca: peşte, brânză, miere, ceară de albine, lâna toarsă sau în ţesături, piei de animale şi blănuri de oaie, aducând de acolo ceramică, amfore şi monezi, care se vor găsi ulterior răspândite în aşezările româneşti de către arheologi.

17. INFLUENŢA ELENISMULUI ASUPRA AŞEZĂRILOR DE PE TERASA BORCEI

Istoricii au denumit “epoca elenistică” perioada din istoria şi civilizaţia Greciei şi a Orientului Apropiat şi Mijlociu, cuprinsă între anii 323 î.Hr. când s-a produs moartea lui Alexandru cel Mare al Macedoniei şi anul 30 î.Hr. , odată cu cucerirea Egiptului de către Romani

(Sursa: Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României vol. II, pag. 107, 108) .

Între aceste secole, IV şi I î.Hr., arta şi cultura grecească au influenţat puternic popoarele cu care au venit în contact, reprezentând un întreg univers de forme şi idei, accentuate în vechime şi de schimburile comerciale dintre coloniile greceşti de pe litoralul Pontului Euxin, şi ne referim la orasele-cetaţi: Histria, Tomis, Callatis, cu populaţia getică din Dobrogea şi Câmpia Munteană.

În “epoca elenistică” a înflorit în Orient arhitectura, prin construcţii grandioase, cum este Farul din Alexandria, s-a amplificat o grijă deosebită pentru dezvoltarea urbanistică, apariţia unor noi tipuri de clădiri, muzee, biblioteci şi sculpturi care au devenit celebre. S-a dezvoltat filozofia, reprezentată de epicurism, scepticism, stoicism şi noi Academii orientate către morală.

(Ear. II – 107, 108).

“Epoca elenistică a fost epoca toleranţei, a libertăţii spirituale, a noilor curente filozofice, a înfloririi ştiinţei, literaturii şi artei. În aceasta perioadă s-au întocmit minunate culegeri de manuscrise, cuprinzând moştenirea intelectuală a generaţiilor trecute.

Influenţele greceşti au pătruns ca un val larg peste tot, în lumea cu care a venit în contact, tinerele generaţii s-au îmbătat de climatul noilor timpuri, s-au entuziasmat pentru literatura, pentru filozofia şi limba greacă; iar, într-o oarecare măsură, cultul corpului frumos şi sănătos, a avut prioritate asupra obligativităţii poruncilor rituale “

(Sursa: Povestiri biblice - de Zenon Kosidowski, Ed. 1966, pag. 378).

Cu toate că se precizează ca elenismul s-a manifestat doar din anul 323 î.Hr. - noi considerăm că s-a produs o influenţă civilizatoare, bineînţeles la o scară mai mică, în rândul geţilor din Dobrogea şi Câmpia Munteană, încă de la întemeierea celor trei cetăţi greceşti pe ţărmul Vestic al Pontului Euxin, deci încă din

sec. VII – VI î.Hr.- în funcţie de relaţiile comerciale şi spirituale intervenite între cele două popoare. Aceasta influenţă binefăcătoare a fost multiplicată calitativ asupra geţilor, începând cu anul 146 î.Hr. - prin trecerea Dobrogei în stăpânirea romană, care era la vremea aceea cel mai avansat stat ca organizare, civilizaţie, limbă, percepte legislative, etc. Astfel epoca elenistică lărgită, aşa cum o vedem noi, a fost una dintre cele mai fertile perioade pentru exercitarea influenţei civilizaţiei elene şi romane în mediul indigen getic, iar comunităţile care s-au perindat pe Terasa Borcei, au cunoscut lumea civilizată mult mai devreme decât zonele populate cu geto-daci din lanţul muntos al Carpaţilor şi dincolo de acesta. Ca dovadă, în Stelnica, s-a produs o cunoaştere a lumii mai accentuată, o limbă mai colorată, mai bogată şi finisată, demnă de a pătrunde în cărţile de literatură, obiceiuri şi datini mai originale şi mai pure, mai apropiate de cultura universală incipientă, în formare la acea dată. Iar când influenţa elenismului s-a topit în poporul get de pe Valea Dunării şi Borcei şi a apărut cultura romană, a găsit aici un mediu prielnic de dezvoltare. Aşa se face că uniunea geţilor de la Dunăre din zona Munteniei, apare pe scena istoriei cu cel puţin patru secole mai devreme, decât teritoriile de dezvoltare a dacilor din Transilvania

(Sursa: Burebista şi epoca sa ... Ed. 1977, pag. 137).

Graţie acestor influenţe manifestate asupra triburilor getice din Câmpia Romană şi poate din Moldova de jos, a trebuit să apară şi consecinţele sociale şi economice precum, proprietatea individuală asupra unor bunuri ca animale, şi tinzând şi asupra pământului, a apărut diviziunea socială a muncii prin exercitarea unor meşteşuguri şi a devenit necesară organizarea unor uniuni tribale mai întinse – ca germene a unui stat de drept (Sursa: Burebista şi epoca sa ... Ed. 1977, pag. 136) stat care, de fapt se va forma pe timpul lui Burebista, căruia i se atribuie originea în Câmpia Munteană, şi cel care va constitui primul regat getic .

18. PRIMA MENŢIUNE A GEŢILOR ÎN ISTORIE

Cel care a semnalat primul existenţa geţilor ca popor tracic, trăind pe teritoriile ocupate astăzi de romani, a fost Herodot. El a trăit între anii 484-425 î.Hr. (Ear. II – 23) şi este originar din Asia Mică, din localitatea Halicarnes, aceasta făcând parte la acea dată din Grecia. Herodot a scris, în urma unor călătorii personale, efectuate în aproape toată lumea cunoscută atunci, un număr de nouă Cărţi extrem de bogate în informaţii geografice şi etnografice, pe care le-a numit “Istorii“, termen care s-a încetăţenit ca atare şi care la origini însemnau: anchetă.

Din primele patru călătorii, cu o durată totală de şapte ani, efectuate între anii 454-447 î.Hr., cea mai importantă pentru noi este cea de-a doua, pe care a început-o în Helespont (Dardanale), Protipendida (Bosfor), de-a lungul coastei Apusene a Pontului Euxin (Marea Neagră) până în Crimeea şi, se pare, până mai departe spre Răsărit. Cu această ocazie, Herodot a trecut pe dinaintea gurilor Dunării şi poate a intrat şi în apele ţării noastre, dar dacă a făcut-o nu a mers prea departe, deoarece datele despre teritoriile de la Nord de Dunăre sunt nesigure – după cum menţionează istoricii actuali.

148 149

Istoria veche a Stelnicii

Cetatea Callatis – Acest oraş antic a fost fondat în sec. VI î.Hr., pe teritoriul Mangaliei de azi, de către coloniştii greci din Heracleea Pontica (DE. I – 302, Ed. 1993). Ea a avut un rol politic şi economic important, ajungând să bată chiar monedă proprie. Până la sfârşit, a avut aceeaşi soartă cu a celorlalte cetăţi greceşti de la Pontul Euxin, fiind supuse, mai întâi de macedoneni iar apoi de romani, dar îşi încetează existenţa la începutul sec. VII d.Hr. (DER. I – 478; DE. I – 302; Ear. I – 239).

Cu cetăţile greceşti de la Marea Neagră vor face negoţ geţii din Câmpia Română, schimbând produsele lor ca: peşte, brânză, miere, ceară de albine, lâna toarsă sau în ţesături, piei de animale şi blănuri de oaie, aducând de acolo ceramică, amfore şi monezi, care se vor găsi ulterior răspândite în aşezările româneşti de către arheologi.

17. INFLUENŢA ELENISMULUI ASUPRA AŞEZĂRILOR DE PE TERASA BORCEI

Istoricii au denumit “epoca elenistică” perioada din istoria şi civilizaţia Greciei şi a Orientului Apropiat şi Mijlociu, cuprinsă între anii 323 î.Hr. când s-a produs moartea lui Alexandru cel Mare al Macedoniei şi anul 30 î.Hr. , odată cu cucerirea Egiptului de către Romani

(Sursa: Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României vol. II, pag. 107, 108) .

Între aceste secole, IV şi I î.Hr., arta şi cultura grecească au influenţat puternic popoarele cu care au venit în contact, reprezentând un întreg univers de forme şi idei, accentuate în vechime şi de schimburile comerciale dintre coloniile greceşti de pe litoralul Pontului Euxin, şi ne referim la orasele-cetaţi: Histria, Tomis, Callatis, cu populaţia getică din Dobrogea şi Câmpia Munteană.

În “epoca elenistică” a înflorit în Orient arhitectura, prin construcţii grandioase, cum este Farul din Alexandria, s-a amplificat o grijă deosebită pentru dezvoltarea urbanistică, apariţia unor noi tipuri de clădiri, muzee, biblioteci şi sculpturi care au devenit celebre. S-a dezvoltat filozofia, reprezentată de epicurism, scepticism, stoicism şi noi Academii orientate către morală.

(Ear. II – 107, 108).

“Epoca elenistică a fost epoca toleranţei, a libertăţii spirituale, a noilor curente filozofice, a înfloririi ştiinţei, literaturii şi artei. În aceasta perioadă s-au întocmit minunate culegeri de manuscrise, cuprinzând moştenirea intelectuală a generaţiilor trecute.

Influenţele greceşti au pătruns ca un val larg peste tot, în lumea cu care a venit în contact, tinerele generaţii s-au îmbătat de climatul noilor timpuri, s-au entuziasmat pentru literatura, pentru filozofia şi limba greacă; iar, într-o oarecare măsură, cultul corpului frumos şi sănătos, a avut prioritate asupra obligativităţii poruncilor rituale “

(Sursa: Povestiri biblice - de Zenon Kosidowski, Ed. 1966, pag. 378).

Cu toate că se precizează ca elenismul s-a manifestat doar din anul 323 î.Hr. - noi considerăm că s-a produs o influenţă civilizatoare, bineînţeles la o scară mai mică, în rândul geţilor din Dobrogea şi Câmpia Munteană, încă de la întemeierea celor trei cetăţi greceşti pe ţărmul Vestic al Pontului Euxin, deci încă din

sec. VII – VI î.Hr.- în funcţie de relaţiile comerciale şi spirituale intervenite între cele două popoare. Aceasta influenţă binefăcătoare a fost multiplicată calitativ asupra geţilor, începând cu anul 146 î.Hr. - prin trecerea Dobrogei în stăpânirea romană, care era la vremea aceea cel mai avansat stat ca organizare, civilizaţie, limbă, percepte legislative, etc. Astfel epoca elenistică lărgită, aşa cum o vedem noi, a fost una dintre cele mai fertile perioade pentru exercitarea influenţei civilizaţiei elene şi romane în mediul indigen getic, iar comunităţile care s-au perindat pe Terasa Borcei, au cunoscut lumea civilizată mult mai devreme decât zonele populate cu geto-daci din lanţul muntos al Carpaţilor şi dincolo de acesta. Ca dovadă, în Stelnica, s-a produs o cunoaştere a lumii mai accentuată, o limbă mai colorată, mai bogată şi finisată, demnă de a pătrunde în cărţile de literatură, obiceiuri şi datini mai originale şi mai pure, mai apropiate de cultura universală incipientă, în formare la acea dată. Iar când influenţa elenismului s-a topit în poporul get de pe Valea Dunării şi Borcei şi a apărut cultura romană, a găsit aici un mediu prielnic de dezvoltare. Aşa se face că uniunea geţilor de la Dunăre din zona Munteniei, apare pe scena istoriei cu cel puţin patru secole mai devreme, decât teritoriile de dezvoltare a dacilor din Transilvania

(Sursa: Burebista şi epoca sa ... Ed. 1977, pag. 137).

Graţie acestor influenţe manifestate asupra triburilor getice din Câmpia Romană şi poate din Moldova de jos, a trebuit să apară şi consecinţele sociale şi economice precum, proprietatea individuală asupra unor bunuri ca animale, şi tinzând şi asupra pământului, a apărut diviziunea socială a muncii prin exercitarea unor meşteşuguri şi a devenit necesară organizarea unor uniuni tribale mai întinse – ca germene a unui stat de drept (Sursa: Burebista şi epoca sa ... Ed. 1977, pag. 136) stat care, de fapt se va forma pe timpul lui Burebista, căruia i se atribuie originea în Câmpia Munteană, şi cel care va constitui primul regat getic .

18. PRIMA MENŢIUNE A GEŢILOR ÎN ISTORIE

Cel care a semnalat primul existenţa geţilor ca popor tracic, trăind pe teritoriile ocupate astăzi de romani, a fost Herodot. El a trăit între anii 484-425 î.Hr. (Ear. II – 23) şi este originar din Asia Mică, din localitatea Halicarnes, aceasta făcând parte la acea dată din Grecia. Herodot a scris, în urma unor călătorii personale, efectuate în aproape toată lumea cunoscută atunci, un număr de nouă Cărţi extrem de bogate în informaţii geografice şi etnografice, pe care le-a numit “Istorii“, termen care s-a încetăţenit ca atare şi care la origini însemnau: anchetă.

Din primele patru călătorii, cu o durată totală de şapte ani, efectuate între anii 454-447 î.Hr., cea mai importantă pentru noi este cea de-a doua, pe care a început-o în Helespont (Dardanale), Protipendida (Bosfor), de-a lungul coastei Apusene a Pontului Euxin (Marea Neagră) până în Crimeea şi, se pare, până mai departe spre Răsărit. Cu această ocazie, Herodot a trecut pe dinaintea gurilor Dunării şi poate a intrat şi în apele ţării noastre, dar dacă a făcut-o nu a mers prea departe, deoarece datele despre teritoriile de la Nord de Dunăre sunt nesigure – după cum menţionează istoricii actuali.

148 149

Istoria veche a Stelnicii

Totodată nu arată precis dacă a vizitat sau nu Histria, în plină dezvoltare, locuită atunci de greci de aproape două secole şi care i-ar fi putut da informaţii concrete şi numeroase despre geţii care populau tot şesul Dobrogei şi Munteniei, începând de sub zidurile acestei cetăţi.

Impresionat de cele văzute cu proprii săi ochi, în aceste “Istorii” începe să nareze şi ce a auzit de la localnici, despre expediţia celui mai de temut rege din vremurile de dinaintea sa, cu vreo 60 de ani, a lui Darius, regele perşilor, care a pornit împotriva sciţilor cu o formidabilă armată compusă din 800.000 de oşteni, fiind condusă de însuşi regele.

Sciţii ocupau, ca popor de păstori ce erau, teritoriile stepelor, începând de la Marea de Azov şi Don, spre Vest, ţărmurile Nordice ale Mării Negre, iar spre Vest atingeau Nistrul, Prutul şi şesul Subcarpatic al Câmpiei Române

(Sursa: Herodot - Istorii - cartea a IV-a, 101, 99, 20,3; Idem IV – 48,49,51 ; Getica - pag. 32).

Deci după Herodot, Sciţia, era prin Ucraina de astăzi, înglobând Transnistria, Basarabia, Moldova de Nord şi de Est, dar şi şesul Munteniei, formând enclave cu locuitorii geto-daci (iar până la sfârşit, aceşti sciţi au fost asimilaţi de geţi).

Scopul urmărit de Darius era de a-i pedepsi pe sciţi, care mai înainte ocupase Media, stat tributar perşilor, si-i ţinuse sub stăpânire peste 20 de ani, în timp ce Darius era ocupat cu cucerirea Babilonului.

Fig. 131 LUPTĂTOR SCIT SCRUTÂND ZAREA sec. al VI – lea î.Hr.

Sciţii semi-nomazi, convieţuiau în enclave împreună cu geţii în Câmpia Română. Împotriva lor a pornit lupta, fără

izbânda, regele perşilor Darius I prin anul 514 î.Hr.

(Sursa: Copie după pictură de D. Stoica ”Un guerrier Scythe“- publicată în Analele Dobrogei)

Fig. 132 DARIUS I – FIUL LUI HISTAPES

A fost regele perşilor între anii 522-486 î.Hr., şi a pornit o expediţie de pedepsire a sciţilor, care locuiau în enclave cu geţii, în Sudul Moldovei şi Câmpia Munteniei. Darius a traversat Răsăritul Traciei şi Dobrogea, după ce îi învinsese pe greci, dar a avut de contracarat rezistenţa geţilor pentru a trece Dunărea.

După un război al cărui rezultat a fost nehotărât, el s-a întors în Asia, lăsând pe pământul getic răniţii, bolnavii şi ostaşii istoviţi şi a inclus în Imperiul Persan Dobrogea, Balta Ialomiţei şi aşezările de pe terasa Borcei până departe în Bărăgan.

(Sursa: Istoria Universală – Epoca veche,

Manual pt. Cls. I secundară, Ed. 1941;Istorii – Herodot - IV- 93- 134;

Istoria culturii şi civilizaţiei de Ovidiu Drâmba – pag. 206;

Ear. - II. - 27)

Fig. 133 SOLDAT PERSAN înarmat cu scut, suliţă, arc şi tolbă

cu săgeţi.

(Desen: Istoria Universală pentru cls. I secundară, Ed. 1941, pag. 51,53)

Zona Mării Negre, unde se îndrepta Darius cu armatele sale prin Asia Mică şi trecând Bosforul, este caracterizată de Herodot astfel:

“Pontul Euxin, spre care Darius îndrepta expediţia sa, conţine (pe ţărmurile sale) naţiunile cele mai inculte din lume, excepţie făcându-se însă de sciţi“ (Herodot – Istorii: IV – 46), şi mai departe: “Particularitatea importantă (de care am vorbit) la ei, e că nu poate scăpa nimeni care ar năvăli în ţara lor, şi pe de altă parte (dacă) ei nu vor să-i găsească cineva, nu e nimeni în stare să pună mâna pe ei; nu au nici oraşe, nici întăriri zidite, dar, fiind toţi purtători ai propriului domiciliu, sunt arcaşi calări, nu trăiesc din munca plugului, ci din produsul vitelor lor, locuinţele lor sunt pe care; Cum oare în astfel de condiţii nu ar fi ei neexpugnabili şi imposibil de apropiat“

(Herodot - Istorii – IV – 46).

Iată însă că Herodot spune ceva şi de Dunăre...

“ Istrul, cel mai mare din toate apele ce le-am văzut noi, curge întotdeauna la acelaşi nivel, atât vara, cât şi iarna. Este primul din râurile Sciţiei, care curge de la Apus şi ajunge la astfel de dimensiuni, pentru că se varsă şi alte râuri într-însul “ (Herodot - Istorii – IV – 47).

150 151

Istoria veche a Stelnicii

Totodată nu arată precis dacă a vizitat sau nu Histria, în plină dezvoltare, locuită atunci de greci de aproape două secole şi care i-ar fi putut da informaţii concrete şi numeroase despre geţii care populau tot şesul Dobrogei şi Munteniei, începând de sub zidurile acestei cetăţi.

Impresionat de cele văzute cu proprii săi ochi, în aceste “Istorii” începe să nareze şi ce a auzit de la localnici, despre expediţia celui mai de temut rege din vremurile de dinaintea sa, cu vreo 60 de ani, a lui Darius, regele perşilor, care a pornit împotriva sciţilor cu o formidabilă armată compusă din 800.000 de oşteni, fiind condusă de însuşi regele.

Sciţii ocupau, ca popor de păstori ce erau, teritoriile stepelor, începând de la Marea de Azov şi Don, spre Vest, ţărmurile Nordice ale Mării Negre, iar spre Vest atingeau Nistrul, Prutul şi şesul Subcarpatic al Câmpiei Române

(Sursa: Herodot - Istorii - cartea a IV-a, 101, 99, 20,3; Idem IV – 48,49,51 ; Getica - pag. 32).

Deci după Herodot, Sciţia, era prin Ucraina de astăzi, înglobând Transnistria, Basarabia, Moldova de Nord şi de Est, dar şi şesul Munteniei, formând enclave cu locuitorii geto-daci (iar până la sfârşit, aceşti sciţi au fost asimilaţi de geţi).

Scopul urmărit de Darius era de a-i pedepsi pe sciţi, care mai înainte ocupase Media, stat tributar perşilor, si-i ţinuse sub stăpânire peste 20 de ani, în timp ce Darius era ocupat cu cucerirea Babilonului.

Fig. 131 LUPTĂTOR SCIT SCRUTÂND ZAREA sec. al VI – lea î.Hr.

Sciţii semi-nomazi, convieţuiau în enclave împreună cu geţii în Câmpia Română. Împotriva lor a pornit lupta, fără

izbânda, regele perşilor Darius I prin anul 514 î.Hr.

(Sursa: Copie după pictură de D. Stoica ”Un guerrier Scythe“- publicată în Analele Dobrogei)

Fig. 132 DARIUS I – FIUL LUI HISTAPES

A fost regele perşilor între anii 522-486 î.Hr., şi a pornit o expediţie de pedepsire a sciţilor, care locuiau în enclave cu geţii, în Sudul Moldovei şi Câmpia Munteniei. Darius a traversat Răsăritul Traciei şi Dobrogea, după ce îi învinsese pe greci, dar a avut de contracarat rezistenţa geţilor pentru a trece Dunărea.

După un război al cărui rezultat a fost nehotărât, el s-a întors în Asia, lăsând pe pământul getic răniţii, bolnavii şi ostaşii istoviţi şi a inclus în Imperiul Persan Dobrogea, Balta Ialomiţei şi aşezările de pe terasa Borcei până departe în Bărăgan.

(Sursa: Istoria Universală – Epoca veche,

Manual pt. Cls. I secundară, Ed. 1941;Istorii – Herodot - IV- 93- 134;

Istoria culturii şi civilizaţiei de Ovidiu Drâmba – pag. 206;

Ear. - II. - 27)

Fig. 133 SOLDAT PERSAN înarmat cu scut, suliţă, arc şi tolbă

cu săgeţi.

(Desen: Istoria Universală pentru cls. I secundară, Ed. 1941, pag. 51,53)

Zona Mării Negre, unde se îndrepta Darius cu armatele sale prin Asia Mică şi trecând Bosforul, este caracterizată de Herodot astfel:

“Pontul Euxin, spre care Darius îndrepta expediţia sa, conţine (pe ţărmurile sale) naţiunile cele mai inculte din lume, excepţie făcându-se însă de sciţi“ (Herodot – Istorii: IV – 46), şi mai departe: “Particularitatea importantă (de care am vorbit) la ei, e că nu poate scăpa nimeni care ar năvăli în ţara lor, şi pe de altă parte (dacă) ei nu vor să-i găsească cineva, nu e nimeni în stare să pună mâna pe ei; nu au nici oraşe, nici întăriri zidite, dar, fiind toţi purtători ai propriului domiciliu, sunt arcaşi calări, nu trăiesc din munca plugului, ci din produsul vitelor lor, locuinţele lor sunt pe care; Cum oare în astfel de condiţii nu ar fi ei neexpugnabili şi imposibil de apropiat“

(Herodot - Istorii – IV – 46).

Iată însă că Herodot spune ceva şi de Dunăre...

“ Istrul, cel mai mare din toate apele ce le-am văzut noi, curge întotdeauna la acelaşi nivel, atât vara, cât şi iarna. Este primul din râurile Sciţiei, care curge de la Apus şi ajunge la astfel de dimensiuni, pentru că se varsă şi alte râuri într-însul “ (Herodot - Istorii – IV – 47).

150 151

Istoria veche a Stelnicii

Darius, trecând Bosforul pe un pod de vase, i-a supus pe greci, iar pe ionieni, fiind meşteri la construcţia podurilor peste ape, i-a luat cu el şi i-a trimis îmbarcaţi în corăbii să plutească pe Pontul Euxin, să intre pe Dunăre şi să facă un pod peste acest mare fluviu, spre a putea ajunge Darius cu pedestrii şi călăreţii săi (700.000 osteni) în stepă, pentru a-i urmări pe sciţi.

Deşi părerile au fost împărţite şi mai sunt încă, s-a stabilit ca punctul respectiv, fixat de Darius -“din jos de Insula Peuce“ - nu poate fi decât zona Vadul Oii - Gura Ialomiţei, dacă Insula Peuce este considerată Balta Ialomiţei. Către acest pod s-a îndreptat Darius pe uscat, în coloana nesfârşită cu cei 700.000 oşteni, călăreţi şi pedeştri.

Şi în timp ce geţii, dintre toate popoarele trace, s-au hotărât să-l înfrunte pe Darius, Sciţii au apelat la vecinii lor, să-i ajute împotriva duşmanului, iar când au văzut că aceştia nu vor, au hotărât să nu mai opună nici o rezistenţă în mod făţis, ci să se retragă, să distrugă toate puţurile şi fântânile ce le vor găsi în drumul lor şi să calce în picioare orice vegetaţie a pământului. În retragerea lor, armatele scite trebuiau să se ţină la o distanţă de o zi de cele ale perşilor.

(Sursa: Herodot - Istorii - IV – 120)

Iar mai din vreme, sciţii trimiseseră înainte, spre Miază-noapte, carele în care locuiau copii şi nevestele lor, împreună cu turmele de vite, păstrându-si pentru ei, doar pe acelea necesare ca provizii pentru armată

(Sursa: Herodot - Istorii - IV – 121)

Aşa cum se stabilise, din toate părţile, oştile gete s-au adunat, pornind în ajutorul fraţilor lor din Sudul Dunării, deşi rămăseseră numai ei singuri să înfrunte pe duşmani. ...”căci tracii, care posedă părţile Salmidesului şi care locuiesc mai sus de cetatea Apollonia şi Messambria - şi care se numesc Scarmiazi şi Nipsei – se predară lui Darius fără nici o luptă, iar geţii hotărându-se (la o rezistenţă) îndărătnică, fură supuşi îndată, cu toate că sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci“ .

(Sursa: Herodot-Istorii- IV – 93). Pentru că lupta era inegală, fapt ce i-a făcut pe geţi să se declare învinşi, iar cei

care au mai rămas în viaţă, au fost obligaţi să meargă în urma coloanei militare a lui Darius, ca mercenari şi să lupte împotriva sciţilor, sub comandă persană.

Iată ce menţionează mai departe, Herodot, în Istoriile sale:“Înainte de a sosi la Istru, primul popor pe care îl supune Darius, fu geţii, care

se cred nemuritori “.(Sursa: Herodot- Istorii- IV – 93)

Acestea sunt primele informaţii furnizate lumii antice despre geţi. În perioada expediţiei lui Darius, sunt amintiţi geţii ce locuiau între M-ţii Balcani şi Dunăre, adică între râul numit Iantra şi Pontul Euxin, deci în Bulgaria orientală şi Dobrogea de astăzi.

(Sursa: Nota 2, pag. 128 la - Istorii- Herodot - IV – 93).

Este vorba, desigur, numai de geţii cu care perşii au venit în contact direct, dar nu şi de cei din inima Câmpiei Române şi Carpaţi şi din zona sub-colinară, dar se ştie că geţii erau un popor unitar, la vremea aceea.

Iar mai departe, Herodot dă şi alte relaţii despre trăsăturile geţilor: “ Iată în ce fel sunt ei nemuritori: Ei nu cred că mor, dar cred că acei care au răposat merg la Zeul lor Zamolxis” (Herodot- IV – 94).

După mai multe hărţuieli şi căutări ale oştirilor scite, Darius cu armatele sale, obosit şi fără să se fi dat o bătălie hotărâtoare de atâta vreme şi temându-se, ca nu cumva ionienii, conform înţelegerii anterioare, să fi distrus podul după 60 de zile, tăindu-le calea de retragere şi apropiindu-se iarna, care i-ar fi apucat prin stepele acestea străine, duşmane şi îndepărtate, întrucât trecuseră cele 60 de zile de legământ, făcute cu ionienii, si-a adunat în ascuns armatele sale, într-o singură noapte, şi s-a îndreptat către Istru; Şi numai o stratagemă chibzuită din partea lui Darius, de a-şi sacrifica o parte din armată, şi anume pe cei slăbănogi, răniţi sau bolnavi, care şi aşa n-ar fi putut continua drumul de întoarcere până la capăt şi ar fi îngreunat retragerea, pe care i-a lăsat să facă noaptea foc de tabără, l-a salvat, încredinţându-i pe sciţi că armata persană sta pe loc; Dar, el Darius, în mare taină şi grabă şi-a retras grosul oştenilor către Dunăre (Sursa: Herodot- Istorii- IV) .

Ajuns în Ionia (Grecia), Darius emite un decret regal prin care constituie Satrapia a X-a Ionia – în care înglobează Dobrogea, Balta Ialomiţei, malul stâng al Borcei cu aşezările getice din această zonă, Tracia de Sud şi Grecia. Îl numeşte guvernator pe generalul său, Magabaz, căruia îi pune la îndemână şi 8000 de oşteni pentru ordine.

Iată deci, cum geţii, care populau de multă vreme Balta Ialomiţei şi Prispa Bărăganului, au intrat în istorie şi au fost cunoscuţi în lumea antică, odată cu invazia în aceste locuri a armatelor persane. Acest fapt se întâmpla în anul 514 î.Hr.

Considerăm însă că această supunere a geţilor Imperiului Persan, a fost mai mult formală şi de scurtă durată, întrucât nu au rămas urme vizibile ale acestei stăpâniri, timpul de ocupaţie fiind prea scurt. Cultura şi civilizaţia persană nu s-a putut difuza în spaţiul getic, aşa cum a fost în patria de origine, cu: construcţia de drumuri împietruite cu lespezi, baterea de monede, ridicarea de oraşe întărite-fortificate şi altele. Şi aşa, în anul 486 î.Hr. Darius moare, iar sub urmaşul său, Xerxes, flota persană a fost distrusă la Salamina de către Sparta - în anul 480 î.Hr., şi garnizoanele lăsate în întreaga Tracie, au fost nimicite

(Istoria Culturii şi Civilizaţiei ,Vol. I, pag. 207).

Probabil însă că, oştirile lui Darius nu ajunseseră prea departe pe drumul lor spre casă, când primii care s-au răsculat au fost geţii, care şi aşa nu se supuseseră de bună voie.

Aşa cum o demonstrează descoperirile arheologice făcute în zilele noastre, se atestă că, în timpul lui Herodot, adică în sec. V î.Hr. existau populaţii getice, în Nordul Dunării, aflate într-o fază de tranziţie de la prima perioadă a fierului (Hallstatt) la cea de La Tène (Getica- nr. 262, pag. 515) .

Aria etnică a geto-dacilor rămâne centrată pe teritoriul României de astăzi, cu depăşiri mai importante spre Sud, unde limita ei atingea M-ţii Balcani şi în unele locuri, în şesul Câmpiei Române şi Sudul Moldovei şi Basarabiei, coabitau cu enclave de sciţi nomazi, pătrunşi mai de timpuriu în stepele pontice, iar spre Est, geţii ocupau întreaga zonă dintre Prut şi Nistru şi, în bună parte, malul stâng al Nistrului; spre Vest, descoperirile arheologice permit identificarea de urme dacice până la Dunărea mijlocie (Getica, nr. 62, pag. 515). Prin urmare, etnogeneza geto-dacilor s-a produs pe teritoriul situat între Tisa, Nistru, Dunăre, Cubriţa şi M-ţii Balcani, iar nucleul său a fost în Bazinul Carpatic . (Getica, nr. 67, pag. 518)

152 153

Istoria veche a Stelnicii

Darius, trecând Bosforul pe un pod de vase, i-a supus pe greci, iar pe ionieni, fiind meşteri la construcţia podurilor peste ape, i-a luat cu el şi i-a trimis îmbarcaţi în corăbii să plutească pe Pontul Euxin, să intre pe Dunăre şi să facă un pod peste acest mare fluviu, spre a putea ajunge Darius cu pedestrii şi călăreţii săi (700.000 osteni) în stepă, pentru a-i urmări pe sciţi.

Deşi părerile au fost împărţite şi mai sunt încă, s-a stabilit ca punctul respectiv, fixat de Darius -“din jos de Insula Peuce“ - nu poate fi decât zona Vadul Oii - Gura Ialomiţei, dacă Insula Peuce este considerată Balta Ialomiţei. Către acest pod s-a îndreptat Darius pe uscat, în coloana nesfârşită cu cei 700.000 oşteni, călăreţi şi pedeştri.

Şi în timp ce geţii, dintre toate popoarele trace, s-au hotărât să-l înfrunte pe Darius, Sciţii au apelat la vecinii lor, să-i ajute împotriva duşmanului, iar când au văzut că aceştia nu vor, au hotărât să nu mai opună nici o rezistenţă în mod făţis, ci să se retragă, să distrugă toate puţurile şi fântânile ce le vor găsi în drumul lor şi să calce în picioare orice vegetaţie a pământului. În retragerea lor, armatele scite trebuiau să se ţină la o distanţă de o zi de cele ale perşilor.

(Sursa: Herodot - Istorii - IV – 120)

Iar mai din vreme, sciţii trimiseseră înainte, spre Miază-noapte, carele în care locuiau copii şi nevestele lor, împreună cu turmele de vite, păstrându-si pentru ei, doar pe acelea necesare ca provizii pentru armată

(Sursa: Herodot - Istorii - IV – 121)

Aşa cum se stabilise, din toate părţile, oştile gete s-au adunat, pornind în ajutorul fraţilor lor din Sudul Dunării, deşi rămăseseră numai ei singuri să înfrunte pe duşmani. ...”căci tracii, care posedă părţile Salmidesului şi care locuiesc mai sus de cetatea Apollonia şi Messambria - şi care se numesc Scarmiazi şi Nipsei – se predară lui Darius fără nici o luptă, iar geţii hotărându-se (la o rezistenţă) îndărătnică, fură supuşi îndată, cu toate că sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci“ .

(Sursa: Herodot-Istorii- IV – 93). Pentru că lupta era inegală, fapt ce i-a făcut pe geţi să se declare învinşi, iar cei

care au mai rămas în viaţă, au fost obligaţi să meargă în urma coloanei militare a lui Darius, ca mercenari şi să lupte împotriva sciţilor, sub comandă persană.

Iată ce menţionează mai departe, Herodot, în Istoriile sale:“Înainte de a sosi la Istru, primul popor pe care îl supune Darius, fu geţii, care

se cred nemuritori “.(Sursa: Herodot- Istorii- IV – 93)

Acestea sunt primele informaţii furnizate lumii antice despre geţi. În perioada expediţiei lui Darius, sunt amintiţi geţii ce locuiau între M-ţii Balcani şi Dunăre, adică între râul numit Iantra şi Pontul Euxin, deci în Bulgaria orientală şi Dobrogea de astăzi.

(Sursa: Nota 2, pag. 128 la - Istorii- Herodot - IV – 93).

Este vorba, desigur, numai de geţii cu care perşii au venit în contact direct, dar nu şi de cei din inima Câmpiei Române şi Carpaţi şi din zona sub-colinară, dar se ştie că geţii erau un popor unitar, la vremea aceea.

Iar mai departe, Herodot dă şi alte relaţii despre trăsăturile geţilor: “ Iată în ce fel sunt ei nemuritori: Ei nu cred că mor, dar cred că acei care au răposat merg la Zeul lor Zamolxis” (Herodot- IV – 94).

După mai multe hărţuieli şi căutări ale oştirilor scite, Darius cu armatele sale, obosit şi fără să se fi dat o bătălie hotărâtoare de atâta vreme şi temându-se, ca nu cumva ionienii, conform înţelegerii anterioare, să fi distrus podul după 60 de zile, tăindu-le calea de retragere şi apropiindu-se iarna, care i-ar fi apucat prin stepele acestea străine, duşmane şi îndepărtate, întrucât trecuseră cele 60 de zile de legământ, făcute cu ionienii, si-a adunat în ascuns armatele sale, într-o singură noapte, şi s-a îndreptat către Istru; Şi numai o stratagemă chibzuită din partea lui Darius, de a-şi sacrifica o parte din armată, şi anume pe cei slăbănogi, răniţi sau bolnavi, care şi aşa n-ar fi putut continua drumul de întoarcere până la capăt şi ar fi îngreunat retragerea, pe care i-a lăsat să facă noaptea foc de tabără, l-a salvat, încredinţându-i pe sciţi că armata persană sta pe loc; Dar, el Darius, în mare taină şi grabă şi-a retras grosul oştenilor către Dunăre (Sursa: Herodot- Istorii- IV) .

Ajuns în Ionia (Grecia), Darius emite un decret regal prin care constituie Satrapia a X-a Ionia – în care înglobează Dobrogea, Balta Ialomiţei, malul stâng al Borcei cu aşezările getice din această zonă, Tracia de Sud şi Grecia. Îl numeşte guvernator pe generalul său, Magabaz, căruia îi pune la îndemână şi 8000 de oşteni pentru ordine.

Iată deci, cum geţii, care populau de multă vreme Balta Ialomiţei şi Prispa Bărăganului, au intrat în istorie şi au fost cunoscuţi în lumea antică, odată cu invazia în aceste locuri a armatelor persane. Acest fapt se întâmpla în anul 514 î.Hr.

Considerăm însă că această supunere a geţilor Imperiului Persan, a fost mai mult formală şi de scurtă durată, întrucât nu au rămas urme vizibile ale acestei stăpâniri, timpul de ocupaţie fiind prea scurt. Cultura şi civilizaţia persană nu s-a putut difuza în spaţiul getic, aşa cum a fost în patria de origine, cu: construcţia de drumuri împietruite cu lespezi, baterea de monede, ridicarea de oraşe întărite-fortificate şi altele. Şi aşa, în anul 486 î.Hr. Darius moare, iar sub urmaşul său, Xerxes, flota persană a fost distrusă la Salamina de către Sparta - în anul 480 î.Hr., şi garnizoanele lăsate în întreaga Tracie, au fost nimicite

(Istoria Culturii şi Civilizaţiei ,Vol. I, pag. 207).

Probabil însă că, oştirile lui Darius nu ajunseseră prea departe pe drumul lor spre casă, când primii care s-au răsculat au fost geţii, care şi aşa nu se supuseseră de bună voie.

Aşa cum o demonstrează descoperirile arheologice făcute în zilele noastre, se atestă că, în timpul lui Herodot, adică în sec. V î.Hr. existau populaţii getice, în Nordul Dunării, aflate într-o fază de tranziţie de la prima perioadă a fierului (Hallstatt) la cea de La Tène (Getica- nr. 262, pag. 515) .

Aria etnică a geto-dacilor rămâne centrată pe teritoriul României de astăzi, cu depăşiri mai importante spre Sud, unde limita ei atingea M-ţii Balcani şi în unele locuri, în şesul Câmpiei Române şi Sudul Moldovei şi Basarabiei, coabitau cu enclave de sciţi nomazi, pătrunşi mai de timpuriu în stepele pontice, iar spre Est, geţii ocupau întreaga zonă dintre Prut şi Nistru şi, în bună parte, malul stâng al Nistrului; spre Vest, descoperirile arheologice permit identificarea de urme dacice până la Dunărea mijlocie (Getica, nr. 62, pag. 515). Prin urmare, etnogeneza geto-dacilor s-a produs pe teritoriul situat între Tisa, Nistru, Dunăre, Cubriţa şi M-ţii Balcani, iar nucleul său a fost în Bazinul Carpatic . (Getica, nr. 67, pag. 518)

152 153

Istoria veche a Stelnicii

Odată cu întronarea lui Filip al II-lea (tatăl lui Alexandru Macedon), în 359 î.Hr. , acesta desăvârşeste statul Macedonean şi creează o formaţie de luptă puternică, numită, falanga. ( DER .II – 385 ). El întinde stăpânirea regatului său până la gurile Dunării, incluzând în el şi Dobrogea (Getica- 33; Atlas istoric – harta 15).

Către sfârşitul sec. al IV -lea este întemeiat oraşul Axiopolis, pe malul drept al Dunării, în dreptul Insulei Hinog, la 3 km spre Sud de capul podului de azi de la Cernavoda. El a fost locuit probabil de greci .

(Getica – pag. 37, deşi în Atlasul Istoric- Ed. 1971 – harta 25- acesta apare ca cetate romană; Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României – vol. I, pag. 146)

Odată cu stăpânirea macedoneană a unei părţi ocupate de geţi, de către Filip al II-lea şi Alexandru cel Mare se pun în circulaţie, în lumea greacă, ştiri despre geţi şi daci, pe care cei din cetatea Histria şi Tomis le aveau din belşug încă din sec. VI î.Hr.

Fig. 134 AŞEZĂRILE GETICE DIN LUNGUL BORCEI ÎNGLOBATE ÎN IMPERIUL PERSAN- după anul 514 î.Hr. -

În urma unei retrageri mai mult forţate din ţara scitică şi Câmpia Romană, Darius, înglobează printr-un decret regal, în Imperiul Persan, toată Dobrogea, Balta Ialomiţei, întregul mal stâng al Borcei cu aşezările sale, Tracia şi Grecia, formând Satrapia a X-a Ionia.

Aici îl lasă guvernator pe generalul său Magabaz, căruia îi subordonează şi 8000 de oşteni pentru păstrarea ordinei.

(Sursa: Istorii – IV – 143 – Herodot;

Istoria Culturii şi Civilizaţiei de Ovidiu Drâmba; Atlas Istoric, Ed. 1971, harta a 10-a)

O dovadă despre aceasta este şi faptul ca în piesele de teatru greceşti, dintre anii 324-293 î.Hr., se dădeau sclavilor, în derâdere, numele de „dacul” sau „ getul”. (Getica- 33)

Ca dovada ca Filip al II-lea şi-a dat seama de bogăţia teritoriului getic, în care intrau şi aşezările de pe malul stâng al Borcei, Valea Ialomiţei şi Câmpia Munteană, plină de sate populate, este ca în anul 339 î.Hr., acesta cumpără din Dacia 20.000 de cai pe care îi duce în Macedonia pentru a prăsi o rasă nouă şi puternică din aceste animale.

(Getica, pag. 35; Ovidiu, pag. 525)

Influenţa politică şi economică a Macedoniei din vremea lui Filip al II-lea şi Alexandru cel Mare, se întindea până în zona Istrului (Ear. II – 269).

19. CULTURA GETICĂ

Odată cu înfiinţarea cetăţii Histria pe malul Vestic al Pontului Euxin, în sec. al VI-lea î.Hr., eventualii greci care au urcat pe Dunăre, în sus, ori au străbătut zonele locuite din jur, au dat peste poporul getic, care la aceea dată se găsea într-o stare de „relativă prosperitate„ mai ales că năvălirile scite încetaseră. Din Carpaţii Nordici, până în M-ţii Haemus-(Balcani), „geţii alcătuiau un popor unitar ca neam „.

(Sursa: Getica de Vasile Pârvan, Ed. 1982- pag. 81)

Când grecii i-au cunoscut mai îndeaproape pe geţi, au fost miraţi de înalta lor concepţie despre lume şi viaţă şi în special, despre credinţa lor în „nemurirea sufletului”, încât, negăsind altă explicaţie i-au considerat, pur şi simplu, ca adepţi ai filozofiei idealiste şi ai şcolii de matematică din Grecia Antică întemeiată de Pitagora (cca. 580-500 î.Hr.) care susţinea că întregul Univers constituie o armonie de numere şi credeau în nemurirea şi transmigraţia sufletelor (Sursa:

Dicţionar de filozofie,Ed. Politică,1978, pag.538 - „Pitagoricii„), geţii făcând din zeu lor Zamolxis un discipol al lui Pitagora. Ceva mai târziu, părintele istoriei, Herodot este mai rezervat, el spunând: „Eu cred că acest Zamolxis, s-a născut mulţi ani înainte de Pythagoras„ , ceea ce se pare că este adevărat.

Atunci, grecii observând nenumărate credinţe populare indigene şi obiceiuri ale geţilor, pline de tâlc şi sens adânc, precum şi o civilizaţie străveche, le-au produs o admiraţie nestăpânită faţă de modul considerat barbar, până atunci, creând o solidaritate puternică de cultură, între geţii din acest nord şi sudul elenistic. Aceasta solidaritate s-a întărit prin legăturile comerciale dintre greci cu locuitorii de la Pontul Euxin şi din Valea Dunării. (Getica – 82)

Pentru noi este important să se arate, chiar şi indirect, că pe malul stâng al Dunării, existau aşezări omeneşti destul de prospere, în stare să facă posibil un negoţ cu produse indigene: peste, brânză, miere şi ceară de albine, lână toarsă, sare şi altele şi să aducă de acolo marfa grecească: amfore, opaiţe, monede de argint etc. Dacă grecii din cetăţile Histria, Tomis, Callatis erau orăşeni, geţii erau ţărani, ocupaţia lor de bază fiind cultura pământului şi creşterea animalelor domestice precum: oaia, calul, boul, capra, etc. . ( Getica- pag. 82) .

154 155

Istoria veche a Stelnicii

Odată cu întronarea lui Filip al II-lea (tatăl lui Alexandru Macedon), în 359 î.Hr. , acesta desăvârşeste statul Macedonean şi creează o formaţie de luptă puternică, numită, falanga. ( DER .II – 385 ). El întinde stăpânirea regatului său până la gurile Dunării, incluzând în el şi Dobrogea (Getica- 33; Atlas istoric – harta 15).

Către sfârşitul sec. al IV -lea este întemeiat oraşul Axiopolis, pe malul drept al Dunării, în dreptul Insulei Hinog, la 3 km spre Sud de capul podului de azi de la Cernavoda. El a fost locuit probabil de greci .

(Getica – pag. 37, deşi în Atlasul Istoric- Ed. 1971 – harta 25- acesta apare ca cetate romană; Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României – vol. I, pag. 146)

Odată cu stăpânirea macedoneană a unei părţi ocupate de geţi, de către Filip al II-lea şi Alexandru cel Mare se pun în circulaţie, în lumea greacă, ştiri despre geţi şi daci, pe care cei din cetatea Histria şi Tomis le aveau din belşug încă din sec. VI î.Hr.

Fig. 134 AŞEZĂRILE GETICE DIN LUNGUL BORCEI ÎNGLOBATE ÎN IMPERIUL PERSAN- după anul 514 î.Hr. -

În urma unei retrageri mai mult forţate din ţara scitică şi Câmpia Romană, Darius, înglobează printr-un decret regal, în Imperiul Persan, toată Dobrogea, Balta Ialomiţei, întregul mal stâng al Borcei cu aşezările sale, Tracia şi Grecia, formând Satrapia a X-a Ionia.

Aici îl lasă guvernator pe generalul său Magabaz, căruia îi subordonează şi 8000 de oşteni pentru păstrarea ordinei.

(Sursa: Istorii – IV – 143 – Herodot;

Istoria Culturii şi Civilizaţiei de Ovidiu Drâmba; Atlas Istoric, Ed. 1971, harta a 10-a)

O dovadă despre aceasta este şi faptul ca în piesele de teatru greceşti, dintre anii 324-293 î.Hr., se dădeau sclavilor, în derâdere, numele de „dacul” sau „ getul”. (Getica- 33)

Ca dovada ca Filip al II-lea şi-a dat seama de bogăţia teritoriului getic, în care intrau şi aşezările de pe malul stâng al Borcei, Valea Ialomiţei şi Câmpia Munteană, plină de sate populate, este ca în anul 339 î.Hr., acesta cumpără din Dacia 20.000 de cai pe care îi duce în Macedonia pentru a prăsi o rasă nouă şi puternică din aceste animale.

(Getica, pag. 35; Ovidiu, pag. 525)

Influenţa politică şi economică a Macedoniei din vremea lui Filip al II-lea şi Alexandru cel Mare, se întindea până în zona Istrului (Ear. II – 269).

19. CULTURA GETICĂ

Odată cu înfiinţarea cetăţii Histria pe malul Vestic al Pontului Euxin, în sec. al VI-lea î.Hr., eventualii greci care au urcat pe Dunăre, în sus, ori au străbătut zonele locuite din jur, au dat peste poporul getic, care la aceea dată se găsea într-o stare de „relativă prosperitate„ mai ales că năvălirile scite încetaseră. Din Carpaţii Nordici, până în M-ţii Haemus-(Balcani), „geţii alcătuiau un popor unitar ca neam „.

(Sursa: Getica de Vasile Pârvan, Ed. 1982- pag. 81)

Când grecii i-au cunoscut mai îndeaproape pe geţi, au fost miraţi de înalta lor concepţie despre lume şi viaţă şi în special, despre credinţa lor în „nemurirea sufletului”, încât, negăsind altă explicaţie i-au considerat, pur şi simplu, ca adepţi ai filozofiei idealiste şi ai şcolii de matematică din Grecia Antică întemeiată de Pitagora (cca. 580-500 î.Hr.) care susţinea că întregul Univers constituie o armonie de numere şi credeau în nemurirea şi transmigraţia sufletelor (Sursa:

Dicţionar de filozofie,Ed. Politică,1978, pag.538 - „Pitagoricii„), geţii făcând din zeu lor Zamolxis un discipol al lui Pitagora. Ceva mai târziu, părintele istoriei, Herodot este mai rezervat, el spunând: „Eu cred că acest Zamolxis, s-a născut mulţi ani înainte de Pythagoras„ , ceea ce se pare că este adevărat.

Atunci, grecii observând nenumărate credinţe populare indigene şi obiceiuri ale geţilor, pline de tâlc şi sens adânc, precum şi o civilizaţie străveche, le-au produs o admiraţie nestăpânită faţă de modul considerat barbar, până atunci, creând o solidaritate puternică de cultură, între geţii din acest nord şi sudul elenistic. Aceasta solidaritate s-a întărit prin legăturile comerciale dintre greci cu locuitorii de la Pontul Euxin şi din Valea Dunării. (Getica – 82)

Pentru noi este important să se arate, chiar şi indirect, că pe malul stâng al Dunării, existau aşezări omeneşti destul de prospere, în stare să facă posibil un negoţ cu produse indigene: peste, brânză, miere şi ceară de albine, lână toarsă, sare şi altele şi să aducă de acolo marfa grecească: amfore, opaiţe, monede de argint etc. Dacă grecii din cetăţile Histria, Tomis, Callatis erau orăşeni, geţii erau ţărani, ocupaţia lor de bază fiind cultura pământului şi creşterea animalelor domestice precum: oaia, calul, boul, capra, etc. . ( Getica- pag. 82) .

154 155

Istoria veche a Stelnicii

Mai târziu, pe timpul lui Decebal, acesta a împărţit sarcinile în rândul supuşilor săi, astfel: ...“şi dintre aceştia unii erau puşi peste pluguri, iar dintre ceilalţi din jurul regelui, erau ordonaţi peste fortificaţii ... “ (Getica – 82).

Grupările de case, aşezările, erau întărite pentru o mai bună apărare cu pari bătuţi în pământ (palisade), dublate de şanţuri săpate în sol şi unde erau condiţii acestea se umpleau cu apa. Locuinţele getice erau din împletituri de nuiele, şomoiogite cu pământ frământat amestecat cu pleavă, acest chirpici cu care casele noastre s-au construit până acum câţiva ani.

Populaţia unui sat obişnuit nu depăşea 100 de suflete, doar în cazuri cu totul rare atingeau 1000 şi 2000 persoane. Aceste cătune erau amplasate pe malul apelor, pe boturi de deal şi terase greu accesibile pentru duşman.

Femeile dace executau toată treaba în gospodărie, ele râşneau seminţele de grâu pentru a produce o faină grosieră, dar gustoasă, pentru pâine. Aceste râşnite au fost găsite ulterior de arheologi în toate aşezările neolitice şi preistorice, ale României de astăzi. Tot femeile cărau apa în vase de argilă arsă, pe care le purtau pe cap, aşa cum procedau oltencele până în sec. al XX-lea. (Getica-83, Ovidiu-Ponticele- III-8,

11,21 şi celelalte); Ţeseau pânza din cânepă (mai ales) din care lucrau hainele lor şi ale bărbaţilor lor (Herodot- Istorii- IV- 74).

Se spune că fiecare get lua câte 3-4 soţii, dar unii mai avuţi ţineau şi câte 30 de femei, pe care le foloseau ca pe nişte sclave; Se uneau cu ele şi îi spălau şi îi serveau (Getica-84).

La rândul lor bărbaţii aveau îndeletnicirile lor aparte: împleteau coşuri din răchită, rogojini din papură, pe care le foloseau ca aşternut, făceau plase de prins peşte şi hodoroabe (coşuri de nuiele fără fund, folosite în acelaşi scop), scobeau luntre din trunchiuri de copac, ridicau casele, arau pământul cu pluguri primitive şi făureau toate uneltele din lemn din gospodărie, precum şi armele de vânătoare şi lupta - după etapa istorica, respectivă din cremene, os, bronz ori fier; coseau îmbrăcăminte din piei de animale şi asigurau partea de hrană din vânat şi pescuit (Getica- Pag. 85) .

Grânele, încă de pe atunci, erau păstrate în gropi de bucate în toata Thracia întocmai ca şi până în sec. al XX – lea (Getica- 83) .

Geţilor li se recunoştea o mare seriozitate religioasă care a caracterizat viaţa lor ca naţie şi-i încheagă ca popor unic. La ei sufletul era socotit nemuritor, de aceea pe timp de război nu punea mare preţ pe trup şi se avântau fără frică în luptă, iar în timp de pace socoteau ca poftele trupului nu trebuiesc ascultate. Ei priveau carnea, vinul şi femeile ca pe o murdărie sufletească (Getica- pag. 91 şi n. 20 la pag. 102). În acelaşi sens, Herodot scrie (Cartea IV- cap.93):

“Geţii au devenit cei mai războinici dintre toţi; nu numai prin bărbăţia trupului dar şi din cele pe care le-a spus lor Zamolxis: crezând că nu vor muri, ci se vor muta doar la zeul lor în ceruri, ei sunt mai înclinaţi să lupte, decât să călătorească “ (Getica- pag. 92, 96).

Societatea getică era compusă din şefi = pileaţi- care purtau de regulă o scufie, şi din oamenii de rând = comaţi - care îşi lăsau plete şi stăteau cu capul gol. Metopele 45 şi 46 de la Monumentul de la Adam Clisi, confirmă o orânduire socială identică la geto-dacii din Bărăgan şi Dobrogea (Getica- 90).

La această luptă de la Adam Clisi, nu departe de aşezările de pe malul stâng al Borcei - la care probabil ca, au luat parte, şi oastea getă, va fi fost ca şi cea romană, compusă din cete ţărăneşti înarmate mai ales cu simple unelte agricole ori măciuci

din lemn şi buzdugane strujite şi pârlite, fără paveze şi chiroane şi adesea chiar fără scuturi (Getica- 91), luptători care fuseseră adunaţi atât din aşezările dobrogene dar şi din satele de pe terasa Borcei, care se întindeau ca o salbă de la Piua Petrii şi până la Călăraşi şi Giurgenii de astăzi, deci şi din Stelnica .

20. NECROPOLA GETICĂ DE LA STELNICA GRĂDIŞTEA MARE

(secolul IV – III î.Hr. )

Pe fondul unor repetate informaţii locale despre urmele arheologice descoperite întâmplător încă din perioada dintre cele două războaie mondiale, un grup de cercetători de la institutul naţional de arheologie, Bucureşti, au făcut studii sistematice, la teren, pe cele două grădişti amplasate în Balta Ialomiţei în vecinătatea satului Stelnica, şi anume pe Grădiştea Mare şi Grădiştea Stoicii - moşia Stelnica.

Concluziile cercetărilor efectuate la faţa locului între anii 1987-1996 au fost date publicităţii în anul 2001 în Editarea Academiei Romane (Necropola getică de la Stelnica- Grădiştea Mare -Jud. Ialomiţa, de Nicolae Conovici şi Gheorghe Matei – publicată în 2001 în Buletinul Academiei Române).

Populaţia satului Stelnica ştia din totdeauna ca Grădiştea Mare şi Grădiştea Stoicii din Baltă au fost locuite cu sute sau mii de ani înainte de Hristos, de altfel ca şi punctul Mazale de deasupra Malurilor Briciului- în lungul Borcei şi a Văii Lorului – întrucât aici, ei au găsit deseori, întâmplător, amfore de incineraţie având cenuşă şi oscioare subţiri de copil sau animale, femur de mamut, cioburi de vase, ceramică şi alte elemente arheologice care au constituit mici depozite- expoziţiei şcolilor din Stelnica, Vlaşca sau Muzeul Arheologic din Constanţa ori din Bucureşti.

Acum ne dăm seama că era normal ca în faţa Dealurilor Dobrogei- la o distanţă atât de mică, de 15-20 km să se fi dezvoltat populaţii străvechi din perioada neolitică şi paleolitică, chiar pe aceste grădişti şi Malul Briciului de la Stelnica identice cu cele din Cernavoda.

Este păcat că s-a ajuns deja prea târziu la teren să se facă studii ştiinţifice - întrucât fosta Întreprindere Agricolă de Stat - Stelnica, a distrus originalitatea acestei aşezări neolitice prin betonarea terenului şi ocuparea acestuia cu construcţii moderne şi anexe agricole, iar Dealurile Briciului, în mare parte,au fost deranjate şi ele şi distruse, prin transportarea pământului la rambleul noului pod de cale ferată de la Feteşti, dublat de Autostrada Bucuresti-Constanţa, care s-a inaugurat prin anul 1986.

În fapt, situl de pe Grădiştea Mare din Balta Borcei, este o ridicătură de pământ în suprafaţă de 15 ha, cu o înălţime relativă de 0,50-2,00 m, amplasată la cca. 3 km N-NE de punctul de traversare al Borcei – cu bacul de la Stelnica.

Până în prezent au fost investigate 193 morminte de înhumaţie şi 21 gropi pentru ofrande. Mormintele din categoria celor de înhumaţie, deşi foarte numeroase pe ansamblul cimitirului, faţă de alte necropole getice contemporane,

156 157

Istoria veche a Stelnicii

Mai târziu, pe timpul lui Decebal, acesta a împărţit sarcinile în rândul supuşilor săi, astfel: ...“şi dintre aceştia unii erau puşi peste pluguri, iar dintre ceilalţi din jurul regelui, erau ordonaţi peste fortificaţii ... “ (Getica – 82).

Grupările de case, aşezările, erau întărite pentru o mai bună apărare cu pari bătuţi în pământ (palisade), dublate de şanţuri săpate în sol şi unde erau condiţii acestea se umpleau cu apa. Locuinţele getice erau din împletituri de nuiele, şomoiogite cu pământ frământat amestecat cu pleavă, acest chirpici cu care casele noastre s-au construit până acum câţiva ani.

Populaţia unui sat obişnuit nu depăşea 100 de suflete, doar în cazuri cu totul rare atingeau 1000 şi 2000 persoane. Aceste cătune erau amplasate pe malul apelor, pe boturi de deal şi terase greu accesibile pentru duşman.

Femeile dace executau toată treaba în gospodărie, ele râşneau seminţele de grâu pentru a produce o faină grosieră, dar gustoasă, pentru pâine. Aceste râşnite au fost găsite ulterior de arheologi în toate aşezările neolitice şi preistorice, ale României de astăzi. Tot femeile cărau apa în vase de argilă arsă, pe care le purtau pe cap, aşa cum procedau oltencele până în sec. al XX-lea. (Getica-83, Ovidiu-Ponticele- III-8,

11,21 şi celelalte); Ţeseau pânza din cânepă (mai ales) din care lucrau hainele lor şi ale bărbaţilor lor (Herodot- Istorii- IV- 74).

Se spune că fiecare get lua câte 3-4 soţii, dar unii mai avuţi ţineau şi câte 30 de femei, pe care le foloseau ca pe nişte sclave; Se uneau cu ele şi îi spălau şi îi serveau (Getica-84).

La rândul lor bărbaţii aveau îndeletnicirile lor aparte: împleteau coşuri din răchită, rogojini din papură, pe care le foloseau ca aşternut, făceau plase de prins peşte şi hodoroabe (coşuri de nuiele fără fund, folosite în acelaşi scop), scobeau luntre din trunchiuri de copac, ridicau casele, arau pământul cu pluguri primitive şi făureau toate uneltele din lemn din gospodărie, precum şi armele de vânătoare şi lupta - după etapa istorica, respectivă din cremene, os, bronz ori fier; coseau îmbrăcăminte din piei de animale şi asigurau partea de hrană din vânat şi pescuit (Getica- Pag. 85) .

Grânele, încă de pe atunci, erau păstrate în gropi de bucate în toata Thracia întocmai ca şi până în sec. al XX – lea (Getica- 83) .

Geţilor li se recunoştea o mare seriozitate religioasă care a caracterizat viaţa lor ca naţie şi-i încheagă ca popor unic. La ei sufletul era socotit nemuritor, de aceea pe timp de război nu punea mare preţ pe trup şi se avântau fără frică în luptă, iar în timp de pace socoteau ca poftele trupului nu trebuiesc ascultate. Ei priveau carnea, vinul şi femeile ca pe o murdărie sufletească (Getica- pag. 91 şi n. 20 la pag. 102). În acelaşi sens, Herodot scrie (Cartea IV- cap.93):

“Geţii au devenit cei mai războinici dintre toţi; nu numai prin bărbăţia trupului dar şi din cele pe care le-a spus lor Zamolxis: crezând că nu vor muri, ci se vor muta doar la zeul lor în ceruri, ei sunt mai înclinaţi să lupte, decât să călătorească “ (Getica- pag. 92, 96).

Societatea getică era compusă din şefi = pileaţi- care purtau de regulă o scufie, şi din oamenii de rând = comaţi - care îşi lăsau plete şi stăteau cu capul gol. Metopele 45 şi 46 de la Monumentul de la Adam Clisi, confirmă o orânduire socială identică la geto-dacii din Bărăgan şi Dobrogea (Getica- 90).

La această luptă de la Adam Clisi, nu departe de aşezările de pe malul stâng al Borcei - la care probabil ca, au luat parte, şi oastea getă, va fi fost ca şi cea romană, compusă din cete ţărăneşti înarmate mai ales cu simple unelte agricole ori măciuci

din lemn şi buzdugane strujite şi pârlite, fără paveze şi chiroane şi adesea chiar fără scuturi (Getica- 91), luptători care fuseseră adunaţi atât din aşezările dobrogene dar şi din satele de pe terasa Borcei, care se întindeau ca o salbă de la Piua Petrii şi până la Călăraşi şi Giurgenii de astăzi, deci şi din Stelnica .

20. NECROPOLA GETICĂ DE LA STELNICA GRĂDIŞTEA MARE

(secolul IV – III î.Hr. )

Pe fondul unor repetate informaţii locale despre urmele arheologice descoperite întâmplător încă din perioada dintre cele două războaie mondiale, un grup de cercetători de la institutul naţional de arheologie, Bucureşti, au făcut studii sistematice, la teren, pe cele două grădişti amplasate în Balta Ialomiţei în vecinătatea satului Stelnica, şi anume pe Grădiştea Mare şi Grădiştea Stoicii - moşia Stelnica.

Concluziile cercetărilor efectuate la faţa locului între anii 1987-1996 au fost date publicităţii în anul 2001 în Editarea Academiei Romane (Necropola getică de la Stelnica- Grădiştea Mare -Jud. Ialomiţa, de Nicolae Conovici şi Gheorghe Matei – publicată în 2001 în Buletinul Academiei Române).

Populaţia satului Stelnica ştia din totdeauna ca Grădiştea Mare şi Grădiştea Stoicii din Baltă au fost locuite cu sute sau mii de ani înainte de Hristos, de altfel ca şi punctul Mazale de deasupra Malurilor Briciului- în lungul Borcei şi a Văii Lorului – întrucât aici, ei au găsit deseori, întâmplător, amfore de incineraţie având cenuşă şi oscioare subţiri de copil sau animale, femur de mamut, cioburi de vase, ceramică şi alte elemente arheologice care au constituit mici depozite- expoziţiei şcolilor din Stelnica, Vlaşca sau Muzeul Arheologic din Constanţa ori din Bucureşti.

Acum ne dăm seama că era normal ca în faţa Dealurilor Dobrogei- la o distanţă atât de mică, de 15-20 km să se fi dezvoltat populaţii străvechi din perioada neolitică şi paleolitică, chiar pe aceste grădişti şi Malul Briciului de la Stelnica identice cu cele din Cernavoda.

Este păcat că s-a ajuns deja prea târziu la teren să se facă studii ştiinţifice - întrucât fosta Întreprindere Agricolă de Stat - Stelnica, a distrus originalitatea acestei aşezări neolitice prin betonarea terenului şi ocuparea acestuia cu construcţii moderne şi anexe agricole, iar Dealurile Briciului, în mare parte,au fost deranjate şi ele şi distruse, prin transportarea pământului la rambleul noului pod de cale ferată de la Feteşti, dublat de Autostrada Bucuresti-Constanţa, care s-a inaugurat prin anul 1986.

În fapt, situl de pe Grădiştea Mare din Balta Borcei, este o ridicătură de pământ în suprafaţă de 15 ha, cu o înălţime relativă de 0,50-2,00 m, amplasată la cca. 3 km N-NE de punctul de traversare al Borcei – cu bacul de la Stelnica.

Până în prezent au fost investigate 193 morminte de înhumaţie şi 21 gropi pentru ofrande. Mormintele din categoria celor de înhumaţie, deşi foarte numeroase pe ansamblul cimitirului, faţă de alte necropole getice contemporane,

156 157

Istoria veche a Stelnicii

prezintă unele elemente de ritual şi de mobilier comune cu mormintele de incineraţie.

Religia geto-dacilor ajunsese la un înalt nivel de spiritualizare, mai înalt decât la toate celelalte religii ale popoarelor învecinate deoarece “încă din secolul al VI-lea î.Hr., incineraţia, ritul purificator de esenţă spirituală se generalizează pe teritoriul geto-dac“ (Getica-de V. Pârvan, Ed. 1982 – nota de la pag. 539 de Radu Florescu) .

S-a găsit ceramică lucrată cu mâna, dar şi la roată, care cuprinde atât vase autohtone, cât şi importuri greceşti, care sugerează contactul comercial pe care îl aveau geţii din această aşezare, cu cetăţile greceşti de la Pontul Euxin, fie prin vizitele periodice ale geţilor, pe Valea Carassu la Cetăţile Histria, Tomis, Callatis

Fig. 135 NECROPOLA GETICĂ DE LA GRĂDIŞTEA MARE – STELNICA

(Sursa: Schiţa de amplasament la Raportul general pentru anii 1987-1996- de N. Conovici şi Gh. Matei, Ed. 2001

Redesenat de autor: I. Munteanu

Fig. 137 MORMÂNT DE ÎNHUMAŢIE cu mărgele de sticlă - secolele IV – III î.Hr.

(Sursa: Necropola Getică de la Grădiştea Mare – Stelnica)

Fig. 136 MORMÂNT DE ÎNHUMAŢIE cu vârfuri de săgeţi din bronz – secolele IV – III î.Hr.

158 159

care doreau să-ş i vândă produsele proprii ca peşte, brânză, lână toarsă, miere, piei de animale, fie negoţ la malul Borcei sau Dunării cu corăbiile greceşti sosite cu negustorii respectivi în aceste locuri, ori prădăciuni prin năvăliri peste Dunărea îngheţată.

Ca ceramică ce se consideră de p roduc ţ i e au toh tonă , întodeauna arse reducător, de culoare cenuşie, se disting următoarele categorii de vase: bol, cană, cupă cu picior, strachină şi altele, toate însă sunt imitaţii după forme greceşti. S-au descoperit şi vase lucrate cu m â n a , p e n t r u p ă s t r a r e a proviziilor de hrană, solide sau lichide; vase pentru transport alimente, cum sunt: cupa cu picior, strachina, bolul; căni cu firnis roşu, arse oxidant; vase pentru băut şi turnat apa.

Ca obiecte de port şi podoabă s-au descoperit: brăţări din bronz şi fier, fibule de tip tracic, mărgele din pastă de sticlă, (majoritatea), piatră, coral, cochilii de melci marini (!) sau de Dunăre, pandative de plumb; Totodată: cremene pentru amnar, vârfuri de săgeţi din bronz şi altele.

Autorii raportului datează cu precădere aceste produse în a doua jumătate a secolului IV î.Hr., dar se confirmă şi complexe aparţinând culturilor Boian (4500- 3900 î.Hr.), Coslogeni (cca. 1300-1200 î.Hr.), elemente Hallstattiene (1150-400 î.Hr.) şi cu urme medievale târzii”- ceea ce dovedeşte continuitatea populării moşiei Stelnica din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre.

Istoria veche a Stelnicii

prezintă unele elemente de ritual şi de mobilier comune cu mormintele de incineraţie.

Religia geto-dacilor ajunsese la un înalt nivel de spiritualizare, mai înalt decât la toate celelalte religii ale popoarelor învecinate deoarece “încă din secolul al VI-lea î.Hr., incineraţia, ritul purificator de esenţă spirituală se generalizează pe teritoriul geto-dac“ (Getica-de V. Pârvan, Ed. 1982 – nota de la pag. 539 de Radu Florescu) .

S-a găsit ceramică lucrată cu mâna, dar şi la roată, care cuprinde atât vase autohtone, cât şi importuri greceşti, care sugerează contactul comercial pe care îl aveau geţii din această aşezare, cu cetăţile greceşti de la Pontul Euxin, fie prin vizitele periodice ale geţilor, pe Valea Carassu la Cetăţile Histria, Tomis, Callatis

Fig. 135 NECROPOLA GETICĂ DE LA GRĂDIŞTEA MARE – STELNICA

(Sursa: Schiţa de amplasament la Raportul general pentru anii 1987-1996- de N. Conovici şi Gh. Matei, Ed. 2001

Redesenat de autor: I. Munteanu

Fig. 137 MORMÂNT DE ÎNHUMAŢIE cu mărgele de sticlă - secolele IV – III î.Hr.

(Sursa: Necropola Getică de la Grădiştea Mare – Stelnica)

Fig. 136 MORMÂNT DE ÎNHUMAŢIE cu vârfuri de săgeţi din bronz – secolele IV – III î.Hr.

158 159

care doreau să-ş i vândă produsele proprii ca peşte, brânză, lână toarsă, miere, piei de animale, fie negoţ la malul Borcei sau Dunării cu corăbiile greceşti sosite cu negustorii respectivi în aceste locuri, ori prădăciuni prin năvăliri peste Dunărea îngheţată.

Ca ceramică ce se consideră de p roduc ţ i e au toh tonă , întodeauna arse reducător, de culoare cenuşie, se disting următoarele categorii de vase: bol, cană, cupă cu picior, strachină şi altele, toate însă sunt imitaţii după forme greceşti. S-au descoperit şi vase lucrate cu m â n a , p e n t r u p ă s t r a r e a proviziilor de hrană, solide sau lichide; vase pentru transport alimente, cum sunt: cupa cu picior, strachina, bolul; căni cu firnis roşu, arse oxidant; vase pentru băut şi turnat apa.

Ca obiecte de port şi podoabă s-au descoperit: brăţări din bronz şi fier, fibule de tip tracic, mărgele din pastă de sticlă, (majoritatea), piatră, coral, cochilii de melci marini (!) sau de Dunăre, pandative de plumb; Totodată: cremene pentru amnar, vârfuri de săgeţi din bronz şi altele.

Autorii raportului datează cu precădere aceste produse în a doua jumătate a secolului IV î.Hr., dar se confirmă şi complexe aparţinând culturilor Boian (4500- 3900 î.Hr.), Coslogeni (cca. 1300-1200 î.Hr.), elemente Hallstattiene (1150-400 î.Hr.) şi cu urme medievale târzii”- ceea ce dovedeşte continuitatea populării moşiei Stelnica din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre.

Istoria veche a Stelnicii

Fig. 138 TETRADRAHMA DE THASOS – MONEDĂ DE ARGINT DIN MUZEUL TULCEA

Ea reprezintă un multiplu al DRAHMEI – având o greutate normală între 4,06 şi 4,366 g şi era foarte

răspândită în lumea greco-macedoneană.Pe teritoriul României, drahma (şi tetradrahma) au fost emise de oraşul antic Callatis, în a doua jumătate

a sec. al IV-lea î.Hr. şi până în sec. I î.Hr.Geto-dacii din regiunea Dunării au emis monede de argint, imitând drahmele lui Alexandru cel Mare şi

Filip al II- lea.(Sursa: Foto- Ion Miclea-” Publirom”, anul 1979;

Tetradrahma din colecţia numismatică – Tulcea, provenind din sec. II-I î.Hr..;

Enciclopedia arheologiei a României, vol. II – pag. 46)

Fig. 139 AMFORA

Ceramică grecească din import, de Thasos, descoperită în mormântul M 133 din Necropola Getică de la Stelnica- Grădiştea Mare.

Avea funcţie foarte variată, ca urnă funerară, vas pentru transport şi servit lichide, ofrandă, marcaj de mormânt etc. Existenta ei a fost foarte numeroasă, descoperindu-se în 11 morminte, ceea ce denotă comerţul intens cu coloniile greceşti de la Pontul Euxin.

Datate în mijlocul sec. al IV-lea î.Hr.Amfore greceşti de Chios au mai fost găsite în apropiere de

Stelnica, în aşezările vecine: Cegani, Borduşani şi Jegalia, în stânga Dunării (Borcei), datând din sec VII î.Hr. demonstrând o unitate tribală comună ale celor trei sate.

Chios era un important Centru Comercial grecesc din imediata apropiere a coastei de Vest a Asiei Mici (Ear.I , pag. 297).

(Sursa: Necropola Getică de la Stelnica- Grădiştea Mare- jud. Ialomiţa,

de N. Conovici şi Gh. Matei, Ed. Academiei, 2001)

Fig. 140 CRATER

Vas din ceramică autohtonă lucrată la roată, imitaţie după forme greceşti, găsit în mormântul M 160, din Necropola getică de la Stelnica – Grădiştea Mare.

Acesta servea pentru păstrat provizii lichide sau solide. Ca ceramică lucrată cu mâna, tot autohtonă, s-au

descoperit ustensile casnice pentru depozitat alimente solide sau lichide, vase de tip: pântecos, oala în formă de clopot, oala borcan în formă de sac, oala cu două torţi, carafă.

În ceramica grecească el a apărut în sec al X – lea î.Hr., utilizat pentru amestecul vinului (cu apa), iar către sfârşitul sec al VI-lea s-a diversificat ca formă şi dimensiuni, ca un clopot, cu gura largă şi de obicei cu două toarte

(Ear. – I – 371).(Sursa: Necropola Getică de la Stelnica- Grădiştea Mare- jud. Ialomiţa,

de N. Conovici şi Gh. Matei, Ed. Academiei, 2001).

Fig. 141 HIDRIE

Vas de origine greacă, utilizat pentru păstrarea apei şi vinului, având gât larg şi puternic arcuit, găsit în mormântul M 161 – de la Necropola getică de la Stelnica – Grădiştea Mare.

(Sursa: Necropola Getică de la Stelnica-

Grădiştea Mare- jud. Ialomiţa,

de N. Conovici şi Gh. Matei, Ed. Academiei, 2001)

Fig. 142 CANĂ CU FIRNIŞ ROŞU

Ceramică din import, imitând cumva carafele lucrate cu mâna, servind drept urne sau vase de

ofrandă, găsite în mormintele M 116, 139, 152, de la Grădiştea Mare – Necropola Getică de la Stelnica

(Sursa: Necropola Getica de la Stelnica-

Grădiştea Mare- jud. Ialomiţa,

de N. Conovici şi Gh. Matei, Ed. Academiei, 2001)

160 161

Istoria veche a Stelnicii

Fig. 138 TETRADRAHMA DE THASOS – MONEDĂ DE ARGINT DIN MUZEUL TULCEA

Ea reprezintă un multiplu al DRAHMEI – având o greutate normală între 4,06 şi 4,366 g şi era foarte

răspândită în lumea greco-macedoneană.Pe teritoriul României, drahma (şi tetradrahma) au fost emise de oraşul antic Callatis, în a doua jumătate

a sec. al IV-lea î.Hr. şi până în sec. I î.Hr.Geto-dacii din regiunea Dunării au emis monede de argint, imitând drahmele lui Alexandru cel Mare şi

Filip al II- lea.(Sursa: Foto- Ion Miclea-” Publirom”, anul 1979;

Tetradrahma din colecţia numismatică – Tulcea, provenind din sec. II-I î.Hr..;

Enciclopedia arheologiei a României, vol. II – pag. 46)

Fig. 139 AMFORA

Ceramică grecească din import, de Thasos, descoperită în mormântul M 133 din Necropola Getică de la Stelnica- Grădiştea Mare.

Avea funcţie foarte variată, ca urnă funerară, vas pentru transport şi servit lichide, ofrandă, marcaj de mormânt etc. Existenta ei a fost foarte numeroasă, descoperindu-se în 11 morminte, ceea ce denotă comerţul intens cu coloniile greceşti de la Pontul Euxin.

Datate în mijlocul sec. al IV-lea î.Hr.Amfore greceşti de Chios au mai fost găsite în apropiere de

Stelnica, în aşezările vecine: Cegani, Borduşani şi Jegalia, în stânga Dunării (Borcei), datând din sec VII î.Hr. demonstrând o unitate tribală comună ale celor trei sate.

Chios era un important Centru Comercial grecesc din imediata apropiere a coastei de Vest a Asiei Mici (Ear.I , pag. 297).

(Sursa: Necropola Getică de la Stelnica- Grădiştea Mare- jud. Ialomiţa,

de N. Conovici şi Gh. Matei, Ed. Academiei, 2001)

Fig. 140 CRATER

Vas din ceramică autohtonă lucrată la roată, imitaţie după forme greceşti, găsit în mormântul M 160, din Necropola getică de la Stelnica – Grădiştea Mare.

Acesta servea pentru păstrat provizii lichide sau solide. Ca ceramică lucrată cu mâna, tot autohtonă, s-au

descoperit ustensile casnice pentru depozitat alimente solide sau lichide, vase de tip: pântecos, oala în formă de clopot, oala borcan în formă de sac, oala cu două torţi, carafă.

În ceramica grecească el a apărut în sec al X – lea î.Hr., utilizat pentru amestecul vinului (cu apa), iar către sfârşitul sec al VI-lea s-a diversificat ca formă şi dimensiuni, ca un clopot, cu gura largă şi de obicei cu două toarte

(Ear. – I – 371).(Sursa: Necropola Getică de la Stelnica- Grădiştea Mare- jud. Ialomiţa,

de N. Conovici şi Gh. Matei, Ed. Academiei, 2001).

Fig. 141 HIDRIE

Vas de origine greacă, utilizat pentru păstrarea apei şi vinului, având gât larg şi puternic arcuit, găsit în mormântul M 161 – de la Necropola getică de la Stelnica – Grădiştea Mare.

(Sursa: Necropola Getică de la Stelnica-

Grădiştea Mare- jud. Ialomiţa,

de N. Conovici şi Gh. Matei, Ed. Academiei, 2001)

Fig. 142 CANĂ CU FIRNIŞ ROŞU

Ceramică din import, imitând cumva carafele lucrate cu mâna, servind drept urne sau vase de

ofrandă, găsite în mormintele M 116, 139, 152, de la Grădiştea Mare – Necropola Getică de la Stelnica

(Sursa: Necropola Getica de la Stelnica-

Grădiştea Mare- jud. Ialomiţa,

de N. Conovici şi Gh. Matei, Ed. Academiei, 2001)

160 161

Istoria veche a Stelnicii

Fig. 143 AMFORE PE MAZALE IN PUNCTUL “ LOCURILE DE CASĂ “

Prin anul 1924, pe când făcea muşuroi de hotar în capul locului primit ca luptător în războiul 1916-1919, locuitorul Dumitru S. Munteanu a dat de o amforă getică de incineraţie cu cenuşă şi oase, în punctul “Locurile

de casă”, pe Mazale – moşia Stelnica, în apropiere de Valea Lorului, care în timpurile moderne este linie de

hotar între Stelnica şi Feteşti.(Sursa: Transmiterea informaţiei prin viu grai;

Desen: I. Munteanu- anul 1959;Getica de V. Pârvan, Ed. 1982, pag. 539)

21. OSPITALITATEA GEŢILOR PEDEPSITĂ DE ALEXANDRU MACEDON

Dacă influenţa grecească a cetăţilor de pe litoralul Vestic de la Pontul Euxin a fost resimţită în toată Câmpia Munteană, acum după trecerea Dobrogei sub Filip al II-lea, în regatul Macedoniei, trebuie să fi crescut simţitor şi cu atât mai puternic, trebuie să fi fost această prezenţă în aşezările din Balta Ialomiţei, “Insula Peuce” cum era denumită atunci, cât şi asupra satelor de pe malul stâng al Borcei, mai ales ca asemenea vetre locuite existau şi pe malul drept al Dunării, culminând cu oraşul Axiopolis de lângă Cernavoda de astăzi.

Este, fără îndoială, posibil ca unii din vechii locuitori din Insula Peuce, de pe Grădiştea Mare, şi Grădiştea Stoicii şi vatra actualei aşezări Stelnica, să fi mers măcar odată în viaţă în carele lor mari “caravan cu patru boi“- încărcate cu grâne, peşte, ceară, miere de albine, brânză, lâna, in, cânepa, piei de animale, să le vândă la elenii din Histria sau Tomis, să se minuneze de civilizaţia acestor oraşe, de casele

şi zidurile din piatră, în timp ce ale lor erau din nuiele cu chirpici sau simple bordeie, să privească îndelung la reşedinţa fastuoasă a căpeteniei tomitane, şi apoi să se întoarcă în satul lor cu vase greceşti, opaiţe, cuţite sau lănci, monede de argint sau aur, şi să povestească tot ceea ce văzuseră.

Cu acest prilej să fi învăţat unul-două sau câteva cuvinte vorbite de histrieni sau tomitani, iar aceşti orăşeni să fi prins câteva denumiri getice.

... Sau poate că aceeaşi geţi, târâţi de sciţi, să năvălească în hoarde mari, calări, îmbrăcaţi în piei de oaie şi de vânat, cu bărbi sure şi priviri aspre, să prade, să jefuiască şi să ia robi copii şi femei.

Convieţuirea aceasta, pe aceleaşi meleaguri, când în pace, când în război, a făcut ca întreaga Câmpie Munteană să suporte influenţe puternice, sute de ani la rând, din partea Cetăţii Histria şi a celorlalte oraşe greceşti de pe litoralul Mării Negre, astfel ca, încetul cu încetul, civilizaţia greacă să pătrundă în mediul getic, să se fixeze, să se omogenizeze, ajungând ca în timpul lui Alexandru Macedon (sec. al IV-lea î.Hr) să fie geţi, care să cunoască bine istoria şi cultura grecească, să ştie limba acestora, iar greci, care la rândul lor, sa admire nivelul de viaţa al satelor, credinţa acestora într-un singur zeu şi felul de trai cumpătat şi simplu, mai ales ca “religia geto-dacilor ajunsese la un înalt nivel de spiritualitate, mai pronunţat decât la toate celelalte religii înrudite, ale popoarelor învecinate“, deoarece, încă din sec al VI-lea î.Hr., incineraţia, ritul purificator de esenţa spirituală se generalizează pe teritoriul geto-dac (Getica- 1982- nota 539 de R. Florescu) .

Arian scrie că în anul 335 î.Hr. Alexandru cel Mare pleacă împotriva tribalilor şi illyrilor “vecini între ei“ pentru că aflase că vor să se răscoale, spre a năvali în Tracia “tracilor autonomi“. Capitala lor pe care trebuia să o supună Alexandru, era Oescus (Getica- 33). Când însă acesta ajunge la trei zile de Dunăre, găseşte pe tribali împraştiaţi pretutindeni “după obiceiul barbarilor de aici de a obosi pe duşmani prin retragerea tot mai departe în interiorul ţării lor“, întrucât “Syrmos regele tribalilor, aflând (mai) demult de expediţia lui Alexandru, trimisese pe femeile şi copiii tribalilor dinainte la Dunăre, cu poruncă să treacă apa într-una din insule“ (într-o insulă din mijlocul Dunării). Numele acestei insule aşa cum afirma şi Strabon, este Peuce, care după cum ştim deja, era Balta Ialomiţei.

Iată deci, încă o confirmare că acest teritoriu prezenta cea mai bună zonă de locuire şi ascunziş în caz de restrişte, pentru localnicii geţi şi prietenii lor.

Iar Strabo scrie la rândul său, în legătură cu acest eveniment, următoarele: “Se povesteşte că Alexandru al lui Filip, cu prilejul expediţiei împotriva

tracilor de la Haemus, năvălind la tribalii care se întindeau până la Istru şi până la insula din fluviu numită Peuce, ţinutul de dincolo avându-l geţii, s-a dus până acolo şi că n-a putut să debarce în insulă din lipsă de corăbii (ale macedonenilor) îndestulătoare, dar că trecând la geţi a cucerit oraşul lor şi curând s-a întors acasă“ (Getica – pag. 34).

Vorbind despre acest fapt, editorul Geticii din 1982 (nota 70, pag. 518) spune : “ Se crede a fi identificat oraşul getic cucerit de Alexandru cu Zimnicea“ însă Vasile Pârvan (Getica- pag. 34) precizează : “Iar oraşul geţilor, poate fi tot aşa de bine Zimnicea ca şi oricare aşezare La Tène de pe malul stâng al Dunãrii în limitele indicate“. Şi mai departe (Getica – 35), Pârvan arată că din ancheta arheologică a rezultat că malul stâng al Dunării (Borcei), era foarte populat (la vremea aceea), aşezările preistorice făcând lanţ neîntrerupt pe tot ţărmul getic.

162 163

Istoria veche a Stelnicii

Fig. 143 AMFORE PE MAZALE IN PUNCTUL “ LOCURILE DE CASĂ “

Prin anul 1924, pe când făcea muşuroi de hotar în capul locului primit ca luptător în războiul 1916-1919, locuitorul Dumitru S. Munteanu a dat de o amforă getică de incineraţie cu cenuşă şi oase, în punctul “Locurile

de casă”, pe Mazale – moşia Stelnica, în apropiere de Valea Lorului, care în timpurile moderne este linie de

hotar între Stelnica şi Feteşti.(Sursa: Transmiterea informaţiei prin viu grai;

Desen: I. Munteanu- anul 1959;Getica de V. Pârvan, Ed. 1982, pag. 539)

21. OSPITALITATEA GEŢILOR PEDEPSITĂ DE ALEXANDRU MACEDON

Dacă influenţa grecească a cetăţilor de pe litoralul Vestic de la Pontul Euxin a fost resimţită în toată Câmpia Munteană, acum după trecerea Dobrogei sub Filip al II-lea, în regatul Macedoniei, trebuie să fi crescut simţitor şi cu atât mai puternic, trebuie să fi fost această prezenţă în aşezările din Balta Ialomiţei, “Insula Peuce” cum era denumită atunci, cât şi asupra satelor de pe malul stâng al Borcei, mai ales ca asemenea vetre locuite existau şi pe malul drept al Dunării, culminând cu oraşul Axiopolis de lângă Cernavoda de astăzi.

Este, fără îndoială, posibil ca unii din vechii locuitori din Insula Peuce, de pe Grădiştea Mare, şi Grădiştea Stoicii şi vatra actualei aşezări Stelnica, să fi mers măcar odată în viaţă în carele lor mari “caravan cu patru boi“- încărcate cu grâne, peşte, ceară, miere de albine, brânză, lâna, in, cânepa, piei de animale, să le vândă la elenii din Histria sau Tomis, să se minuneze de civilizaţia acestor oraşe, de casele

şi zidurile din piatră, în timp ce ale lor erau din nuiele cu chirpici sau simple bordeie, să privească îndelung la reşedinţa fastuoasă a căpeteniei tomitane, şi apoi să se întoarcă în satul lor cu vase greceşti, opaiţe, cuţite sau lănci, monede de argint sau aur, şi să povestească tot ceea ce văzuseră.

Cu acest prilej să fi învăţat unul-două sau câteva cuvinte vorbite de histrieni sau tomitani, iar aceşti orăşeni să fi prins câteva denumiri getice.

... Sau poate că aceeaşi geţi, târâţi de sciţi, să năvălească în hoarde mari, calări, îmbrăcaţi în piei de oaie şi de vânat, cu bărbi sure şi priviri aspre, să prade, să jefuiască şi să ia robi copii şi femei.

Convieţuirea aceasta, pe aceleaşi meleaguri, când în pace, când în război, a făcut ca întreaga Câmpie Munteană să suporte influenţe puternice, sute de ani la rând, din partea Cetăţii Histria şi a celorlalte oraşe greceşti de pe litoralul Mării Negre, astfel ca, încetul cu încetul, civilizaţia greacă să pătrundă în mediul getic, să se fixeze, să se omogenizeze, ajungând ca în timpul lui Alexandru Macedon (sec. al IV-lea î.Hr) să fie geţi, care să cunoască bine istoria şi cultura grecească, să ştie limba acestora, iar greci, care la rândul lor, sa admire nivelul de viaţa al satelor, credinţa acestora într-un singur zeu şi felul de trai cumpătat şi simplu, mai ales ca “religia geto-dacilor ajunsese la un înalt nivel de spiritualitate, mai pronunţat decât la toate celelalte religii înrudite, ale popoarelor învecinate“, deoarece, încă din sec al VI-lea î.Hr., incineraţia, ritul purificator de esenţa spirituală se generalizează pe teritoriul geto-dac (Getica- 1982- nota 539 de R. Florescu) .

Arian scrie că în anul 335 î.Hr. Alexandru cel Mare pleacă împotriva tribalilor şi illyrilor “vecini între ei“ pentru că aflase că vor să se răscoale, spre a năvali în Tracia “tracilor autonomi“. Capitala lor pe care trebuia să o supună Alexandru, era Oescus (Getica- 33). Când însă acesta ajunge la trei zile de Dunăre, găseşte pe tribali împraştiaţi pretutindeni “după obiceiul barbarilor de aici de a obosi pe duşmani prin retragerea tot mai departe în interiorul ţării lor“, întrucât “Syrmos regele tribalilor, aflând (mai) demult de expediţia lui Alexandru, trimisese pe femeile şi copiii tribalilor dinainte la Dunăre, cu poruncă să treacă apa într-una din insule“ (într-o insulă din mijlocul Dunării). Numele acestei insule aşa cum afirma şi Strabon, este Peuce, care după cum ştim deja, era Balta Ialomiţei.

Iată deci, încă o confirmare că acest teritoriu prezenta cea mai bună zonă de locuire şi ascunziş în caz de restrişte, pentru localnicii geţi şi prietenii lor.

Iar Strabo scrie la rândul său, în legătură cu acest eveniment, următoarele: “Se povesteşte că Alexandru al lui Filip, cu prilejul expediţiei împotriva

tracilor de la Haemus, năvălind la tribalii care se întindeau până la Istru şi până la insula din fluviu numită Peuce, ţinutul de dincolo avându-l geţii, s-a dus până acolo şi că n-a putut să debarce în insulă din lipsă de corăbii (ale macedonenilor) îndestulătoare, dar că trecând la geţi a cucerit oraşul lor şi curând s-a întors acasă“ (Getica – pag. 34).

Vorbind despre acest fapt, editorul Geticii din 1982 (nota 70, pag. 518) spune : “ Se crede a fi identificat oraşul getic cucerit de Alexandru cu Zimnicea“ însă Vasile Pârvan (Getica- pag. 34) precizează : “Iar oraşul geţilor, poate fi tot aşa de bine Zimnicea ca şi oricare aşezare La Tène de pe malul stâng al Dunãrii în limitele indicate“. Şi mai departe (Getica – 35), Pârvan arată că din ancheta arheologică a rezultat că malul stâng al Dunării (Borcei), era foarte populat (la vremea aceea), aşezările preistorice făcând lanţ neîntrerupt pe tot ţărmul getic.

162 163

Fig. 144 ALEXANDRU CEL MARE LA NUMAI 20 DE ANI, AJUNGE REGE AL

MACEDONIEI

După asasinarea tatălui său, popoarele supuse regatului de către Filip al II – lea, credeau că vor putea să-şi recapete libertatea, socotindu-l pe Alexandru prea tânăr şi fără experienţă, şi deci s-au răsculat. Însă Alexandru, plin de curaj, bine instruit şi militar iscusit, i-a supus din nou pe greci ascultării lui şi a pornit război împotriva tracilor şi geţilor, pe care i-a biruit.

El este faimos prin unificarea lumii greceşti. Folosind cu succes experienţa sa militară, el cucereşte Imperiul Persan, împingându-si hotarele imperiului său, până în Asia de Sud, India şi Pakistan adăugând apoi şi Egiptul sub controlul său politic. Sub domnia sa, Alexandru impune cultura grecească în zonele cucerite, formând lumea elenistică. Înainte de a porni să cucerească Orientul, în anul 335 î.Hr. Alexandru a luptat cu geţii în Insula Peuce, probabil pe Mazale- Stelnica- Malul Briciului de azi.

Istoria veche a Stelnicii

(Sursa: Istoria Universală - curs pentru clasa I secundară – Ed. 1941 – pag. 119;DER. II – 82;

The Western Heritage, Ed. 2001, pag. XVII – de D. Kagan, St. Olment şi F. Turner)

Fig. 145 FALANGĂ MACEDONEANĂ

Soldaţii bine înarmaţi, cu coifuri, scuturi, zale şi lănci, sunt aşezaţi pe mai multe rânduri în adâncime, dovedind o mare eficienţă în luptă.

(Sursa: Istoria Universală – curs pentru clasa I secundară, Ed. 1941, pag. 116)

Alexandru cel Mare

Fig. 146 LUNTRE DINTR-O BUCATĂ

Cu astfel de luntri, Alexandru Macedon a trecut armata sa peste Istru, pe la Axiopolis, a traversat apoi pe ascuns, Balta Ialomiţei (Insula Peuce) şi Borcea şi a atacat pe geţi de la spate, venind prin ţarinile cu grâu, ale Bărăganului.

(Sursa: Desen din cartea de Cetire pentru clasa a V-a primară, Ed. 1936, pag. 127)

Pentru noi, fiind vorba de Insula Peuce, este greu să admitem că oraşul geţilor ar fi Zimnicea, situat la vărsarea Argeşului în Dunăre, ştiind că Balta Ialomiţei începe de la Călăraşi. Mult mai plauzibil este a socoti că acest oraş “rău întărit” ar fi fost situat pe un pinten în apa Borcei, pe Mazale de pe moşia Stelnicii de astăzi - acum localitate dispărută din cauza eroziunii neîncetate a apelor Braţului Borcea asupra sa. Aici, în undele apelor, s-au găsit şi azi suficiente frânturi de ceramică şi lut ars, iar pe platoul Malurilor Briciului, amfore de incineraţie care atestă o aşezare getică încă din epoca Bronzului.

Mult mai bine se potriveşte descrierea luptelor lui Alexandru cu geţii, făcută de Arian în acest loc decât în oricare altul. Este sigur ca oraşul respectiv de pe Mazale, situat pe un bot de mal al Borcei, lateral era străjuit şi de Valea Lorului - o apă ce la vremea aceea, putea izvorî de sub dealurile Subcarpatice - şi a cărui albie secată se mai dibuia şi în sec. al XX-lea, făcând hotar între moşia Stelnica şi Feteşti din zilele noastre; iar de jur împrejur erau întinderile de lanuri de grâu lucrate de obştea aşezării în devălmăsie, şi nu departe, începea întunecată pădure de foioase,

164 165

Fig. 144 ALEXANDRU CEL MARE LA NUMAI 20 DE ANI, AJUNGE REGE AL

MACEDONIEI

După asasinarea tatălui său, popoarele supuse regatului de către Filip al II – lea, credeau că vor putea să-şi recapete libertatea, socotindu-l pe Alexandru prea tânăr şi fără experienţă, şi deci s-au răsculat. Însă Alexandru, plin de curaj, bine instruit şi militar iscusit, i-a supus din nou pe greci ascultării lui şi a pornit război împotriva tracilor şi geţilor, pe care i-a biruit.

El este faimos prin unificarea lumii greceşti. Folosind cu succes experienţa sa militară, el cucereşte Imperiul Persan, împingându-si hotarele imperiului său, până în Asia de Sud, India şi Pakistan adăugând apoi şi Egiptul sub controlul său politic. Sub domnia sa, Alexandru impune cultura grecească în zonele cucerite, formând lumea elenistică. Înainte de a porni să cucerească Orientul, în anul 335 î.Hr. Alexandru a luptat cu geţii în Insula Peuce, probabil pe Mazale- Stelnica- Malul Briciului de azi.

Istoria veche a Stelnicii

(Sursa: Istoria Universală - curs pentru clasa I secundară – Ed. 1941 – pag. 119;DER. II – 82;

The Western Heritage, Ed. 2001, pag. XVII – de D. Kagan, St. Olment şi F. Turner)

Fig. 145 FALANGĂ MACEDONEANĂ

Soldaţii bine înarmaţi, cu coifuri, scuturi, zale şi lănci, sunt aşezaţi pe mai multe rânduri în adâncime, dovedind o mare eficienţă în luptă.

(Sursa: Istoria Universală – curs pentru clasa I secundară, Ed. 1941, pag. 116)

Alexandru cel Mare

Fig. 146 LUNTRE DINTR-O BUCATĂ

Cu astfel de luntri, Alexandru Macedon a trecut armata sa peste Istru, pe la Axiopolis, a traversat apoi pe ascuns, Balta Ialomiţei (Insula Peuce) şi Borcea şi a atacat pe geţi de la spate, venind prin ţarinile cu grâu, ale Bărăganului.

(Sursa: Desen din cartea de Cetire pentru clasa a V-a primară, Ed. 1936, pag. 127)

Pentru noi, fiind vorba de Insula Peuce, este greu să admitem că oraşul geţilor ar fi Zimnicea, situat la vărsarea Argeşului în Dunăre, ştiind că Balta Ialomiţei începe de la Călăraşi. Mult mai plauzibil este a socoti că acest oraş “rău întărit” ar fi fost situat pe un pinten în apa Borcei, pe Mazale de pe moşia Stelnicii de astăzi - acum localitate dispărută din cauza eroziunii neîncetate a apelor Braţului Borcea asupra sa. Aici, în undele apelor, s-au găsit şi azi suficiente frânturi de ceramică şi lut ars, iar pe platoul Malurilor Briciului, amfore de incineraţie care atestă o aşezare getică încă din epoca Bronzului.

Mult mai bine se potriveşte descrierea luptelor lui Alexandru cu geţii, făcută de Arian în acest loc decât în oricare altul. Este sigur ca oraşul respectiv de pe Mazale, situat pe un bot de mal al Borcei, lateral era străjuit şi de Valea Lorului - o apă ce la vremea aceea, putea izvorî de sub dealurile Subcarpatice - şi a cărui albie secată se mai dibuia şi în sec. al XX-lea, făcând hotar între moşia Stelnica şi Feteşti din zilele noastre; iar de jur împrejur erau întinderile de lanuri de grâu lucrate de obştea aşezării în devălmăsie, şi nu departe, începea întunecată pădure de foioase,

164 165

Istoria veche a Stelnicii

rămasă din timpurile de după glaciaţiune. Acesta era atunci aspectul Câmpiei Muntene din jurul oraşului de pe Mazale pe care l-a atacat Alexandru Macedon cu falangele sale.

Armatele lui Alexandru au pornit să-i pedepsească pe geţi că au fost ospitalieri şi i-au adăpostit pe tribali în Insula Peuce, nu îndreptându-se către Zimnicea, prin ţara tribalilor care îi erau duşmani, ci mai curând urcând prin Dobrogea, care era supusă Macedoniei, până la Axiopolis, cetate situată faţă în faţă cu Mazale (sau viitorul oraş Helis) de pe prispa Bărăganului pe moşia Stelnica de azi.

În aceste condiţii, sosit în Axiopolis, armatele lui Alexandru să fi coborât în Balta Ialomiţei şi mergând pe la Sud de Mazale să fi trecut Borcea şi să fi apărut în jurul oraşului getic venind din câmp şi nu din Balta direct, surprinzându-i.

Iată cum descriu istoricii aceasta încleştare cu geţii, de această dată (Arian I – 3,6; Pârvan- Getica, pag. 35) :

“ Pentru trecerea Dunării, Alexandru rechiziţionează bărci indigene făcute dintr-un singur trunchi de copac scobite, luntri dintr-un singur lemn din ţinut, căci era foarte mare belşug de astfel de bărci, întrucât riveranii Istrului se foloseau de ele pentru pescuitul în fluviu, precum şi când mergeau unii la alţii în sus pe Dunăre şi nu mai puţin, foarte adesea pentru prădăciuni “.

Într-o asemenea barcă încăpeau 10-12 ostaşi, iar caii se treceau înnot. (Vezi şi ”Cronica lui Wavrin” din anul 1445 – cu prilejul cruciadelor – tradusă de C. Rosseti). Odată ajunse în Balta, armatele macedonene au luat-o de-a curmezişul acesteia în marş forţat, îndreptându-se către Prispa Bărăganului, spre “oraşul rău întărit” unde le aşteptau geţii. Ajungând la Borcea, aceasta este traversată prin vad, apa nefiind la adâncimea şi lăţimea de astăzi. Încă din secolul trecut unii dintre tineri povesteau când ne întâlneam “cu caii pe deal la păscut”, acolo unde se ţes poveştile, că le-au spus bunicii lor că până nu demult, Borcea se trecea cu boii înjugaţi la car, şi acesta fiind chiar plin cu lemne. Acest fapt era posibil, pentru că la vremea aceea carul nu avea nici un element din fier, ci totul era confecţionat din lemn, iar Borcea era ca un prival ceva mai mare.

Astfel, trecerea Borcei, s-a făcut noaptea prin vad, ajungând pe prispa Bărăganului unde erau lanuri întinse de grâu înalt, pentru că mai ales pe aici nu puteau fi văzuţi când se apropiau de oraş, iar geţii îi aşteptau să apară din Balta, unde îşi concentraseră ei armatele şi toată atenţia, şi nu din câmp. Deci, până la urmă, Alexandru a luat-o prin semănături, poruncind pedestrimii să înainteze către ţinuturile nelucrate din preajma zidurilor oraşului, culcând grâul cu suliţele aplecate, iar călăreţii urmau îndată prin partea din lanuri, unde înaintau falangele. Şi apoi, când au ieşit din semănături, Alexandru s-a pus în fruntea coloanelor, luând personal comanda.

Cu toate că geţii aveau o armată de 4 000 de călăreţi şi 10 000 de pedestraşi, iar Alexandru 1500 de călăreţi şi 4 000 de pedestraşi, (Getica- 35), nu au rezistat nici măcar primului atac al călărimii macedonene, pentru că nu se aşteptase de fel la îndrăzneala lui Alexandru care, fără să facă pod peste apă, cum procedase regele Darius cu vreo 200 de ani mai înainte, aşa de uşor, într-o singură noapte şi-a trecut armatele sale peste Istru, cel mai mare din toate râurile.

Geţii, în disperarea lor, înfricoşaţi, s-au retras în oraş, dar acesta era “rău întărit” doar cu şanţuri şi palisade din lemn, şi atunci au luat cu ei pe cai atâţia copii şi atâtea femei câte au putut duce şi s-au îndreptat către ţinuturi pustii (fără sate), cât mai departe de fluviu, spre Nord-vest, pierzându-se în pădurile umbroase şi

întunecate, unde Alexandru nu putea să intre cu falangele sale, că doar copacii nu erau spice de grâu să îi plece cu suliţa, pentru a le uşura înaintarea.

Alexandru, ştia şi el, că nu va avea izbândă urmărind armatele gete în desişul pădurii şi se mulţumeşte să cucerească oraşul geţilor, căruia îi dă foc şi-l dărâmă, din temelie, după ce luase pradă câtă poate duce şi trece înapoi Istrul aducându-i jertfe că nu i-a fost potrivnic. Trecând în dreapta Dunării, firesc în Dobrogea care îi era deja subordonată, primeşte, din nou, semne de supunere de la popoarele de traci care trăiau în jurul Istrului.

Din cele de mai sus se desprind câteva concluzii :- mulţimea de călăreţi ai geţilor şi armata sa pedestră presupune o organizare

destul de avansată atât civilă cât şi militară, cu o conducere închegată şi vitează; - dacă geţii, în fuga lor disperată, nu au putut lua decât o parte din copiii şi

femeile din oraşul ameninţat, înseamnă că acesta era o aşezare cu o populaţie destul de numeroasă, dar fiind situat în şesul Munteniei, era insuficient întărit, poate doar şanţuri cu valuri de pământ şi palisade din lemn în zona de legătură cu câmpia, singura apărare din trei părţi, fiind râpa abruptă şi apa Borcei, dar pe care geniul lui Alexandru Macedon a ştiut să le evite;

- lanurile de grâu plecate cu suliţa ostaşilor duşmani arată ocupaţia de bază a geţilor, viata lor sedentară şi hărnicia acestora, presupunând şi o mare bogăţie cu care ei făceau negoţ, fie cu cetăţile de pe litoralul Pontului Euxin, fie cu alte popoare din dreapta Dunării şi din amonte, care aducea mare bogăţie în visteria geţilor;

Fig. 147 SCHEMA DE LUPTĂ CONTRA GEŢILOR DIN ORAŞUL MAZALE (Stelnica) ÎN ANUL 335 î.Hr. A LUI ALEXANDRU MACEDON

Strabon avea sa-l numească “Oraşul rău întărit“, iar mai târziu, pe timpul regelui get, DROMICHAITES, să i se spună “Oraşul Helis“ .

(Concepţie şi desen: I. Munteanu - 2 august 2009)

166 167

Istoria veche a Stelnicii

rămasă din timpurile de după glaciaţiune. Acesta era atunci aspectul Câmpiei Muntene din jurul oraşului de pe Mazale pe care l-a atacat Alexandru Macedon cu falangele sale.

Armatele lui Alexandru au pornit să-i pedepsească pe geţi că au fost ospitalieri şi i-au adăpostit pe tribali în Insula Peuce, nu îndreptându-se către Zimnicea, prin ţara tribalilor care îi erau duşmani, ci mai curând urcând prin Dobrogea, care era supusă Macedoniei, până la Axiopolis, cetate situată faţă în faţă cu Mazale (sau viitorul oraş Helis) de pe prispa Bărăganului pe moşia Stelnica de azi.

În aceste condiţii, sosit în Axiopolis, armatele lui Alexandru să fi coborât în Balta Ialomiţei şi mergând pe la Sud de Mazale să fi trecut Borcea şi să fi apărut în jurul oraşului getic venind din câmp şi nu din Balta direct, surprinzându-i.

Iată cum descriu istoricii aceasta încleştare cu geţii, de această dată (Arian I – 3,6; Pârvan- Getica, pag. 35) :

“ Pentru trecerea Dunării, Alexandru rechiziţionează bărci indigene făcute dintr-un singur trunchi de copac scobite, luntri dintr-un singur lemn din ţinut, căci era foarte mare belşug de astfel de bărci, întrucât riveranii Istrului se foloseau de ele pentru pescuitul în fluviu, precum şi când mergeau unii la alţii în sus pe Dunăre şi nu mai puţin, foarte adesea pentru prădăciuni “.

Într-o asemenea barcă încăpeau 10-12 ostaşi, iar caii se treceau înnot. (Vezi şi ”Cronica lui Wavrin” din anul 1445 – cu prilejul cruciadelor – tradusă de C. Rosseti). Odată ajunse în Balta, armatele macedonene au luat-o de-a curmezişul acesteia în marş forţat, îndreptându-se către Prispa Bărăganului, spre “oraşul rău întărit” unde le aşteptau geţii. Ajungând la Borcea, aceasta este traversată prin vad, apa nefiind la adâncimea şi lăţimea de astăzi. Încă din secolul trecut unii dintre tineri povesteau când ne întâlneam “cu caii pe deal la păscut”, acolo unde se ţes poveştile, că le-au spus bunicii lor că până nu demult, Borcea se trecea cu boii înjugaţi la car, şi acesta fiind chiar plin cu lemne. Acest fapt era posibil, pentru că la vremea aceea carul nu avea nici un element din fier, ci totul era confecţionat din lemn, iar Borcea era ca un prival ceva mai mare.

Astfel, trecerea Borcei, s-a făcut noaptea prin vad, ajungând pe prispa Bărăganului unde erau lanuri întinse de grâu înalt, pentru că mai ales pe aici nu puteau fi văzuţi când se apropiau de oraş, iar geţii îi aşteptau să apară din Balta, unde îşi concentraseră ei armatele şi toată atenţia, şi nu din câmp. Deci, până la urmă, Alexandru a luat-o prin semănături, poruncind pedestrimii să înainteze către ţinuturile nelucrate din preajma zidurilor oraşului, culcând grâul cu suliţele aplecate, iar călăreţii urmau îndată prin partea din lanuri, unde înaintau falangele. Şi apoi, când au ieşit din semănături, Alexandru s-a pus în fruntea coloanelor, luând personal comanda.

Cu toate că geţii aveau o armată de 4 000 de călăreţi şi 10 000 de pedestraşi, iar Alexandru 1500 de călăreţi şi 4 000 de pedestraşi, (Getica- 35), nu au rezistat nici măcar primului atac al călărimii macedonene, pentru că nu se aşteptase de fel la îndrăzneala lui Alexandru care, fără să facă pod peste apă, cum procedase regele Darius cu vreo 200 de ani mai înainte, aşa de uşor, într-o singură noapte şi-a trecut armatele sale peste Istru, cel mai mare din toate râurile.

Geţii, în disperarea lor, înfricoşaţi, s-au retras în oraş, dar acesta era “rău întărit” doar cu şanţuri şi palisade din lemn, şi atunci au luat cu ei pe cai atâţia copii şi atâtea femei câte au putut duce şi s-au îndreptat către ţinuturi pustii (fără sate), cât mai departe de fluviu, spre Nord-vest, pierzându-se în pădurile umbroase şi

întunecate, unde Alexandru nu putea să intre cu falangele sale, că doar copacii nu erau spice de grâu să îi plece cu suliţa, pentru a le uşura înaintarea.

Alexandru, ştia şi el, că nu va avea izbândă urmărind armatele gete în desişul pădurii şi se mulţumeşte să cucerească oraşul geţilor, căruia îi dă foc şi-l dărâmă, din temelie, după ce luase pradă câtă poate duce şi trece înapoi Istrul aducându-i jertfe că nu i-a fost potrivnic. Trecând în dreapta Dunării, firesc în Dobrogea care îi era deja subordonată, primeşte, din nou, semne de supunere de la popoarele de traci care trăiau în jurul Istrului.

Din cele de mai sus se desprind câteva concluzii :- mulţimea de călăreţi ai geţilor şi armata sa pedestră presupune o organizare

destul de avansată atât civilă cât şi militară, cu o conducere închegată şi vitează; - dacă geţii, în fuga lor disperată, nu au putut lua decât o parte din copiii şi

femeile din oraşul ameninţat, înseamnă că acesta era o aşezare cu o populaţie destul de numeroasă, dar fiind situat în şesul Munteniei, era insuficient întărit, poate doar şanţuri cu valuri de pământ şi palisade din lemn în zona de legătură cu câmpia, singura apărare din trei părţi, fiind râpa abruptă şi apa Borcei, dar pe care geniul lui Alexandru Macedon a ştiut să le evite;

- lanurile de grâu plecate cu suliţa ostaşilor duşmani arată ocupaţia de bază a geţilor, viata lor sedentară şi hărnicia acestora, presupunând şi o mare bogăţie cu care ei făceau negoţ, fie cu cetăţile de pe litoralul Pontului Euxin, fie cu alte popoare din dreapta Dunării şi din amonte, care aducea mare bogăţie în visteria geţilor;

Fig. 147 SCHEMA DE LUPTĂ CONTRA GEŢILOR DIN ORAŞUL MAZALE (Stelnica) ÎN ANUL 335 î.Hr. A LUI ALEXANDRU MACEDON

Strabon avea sa-l numească “Oraşul rău întărit“, iar mai târziu, pe timpul regelui get, DROMICHAITES, să i se spună “Oraşul Helis“ .

(Concepţie şi desen: I. Munteanu - 2 august 2009)

166 167

Istoria veche a Stelnicii

- armata geţilor se compunea, în mod esenţial din cavalerie, ceea ce denota o organizare şi dotare avansată a acesteia, calul fiind pentru vremurile acelea, cea mai modernă armă de luptă, ceea ce echivalează cu tancuri şi motorizate din timpurile noastre (Getica- Ed. 1982, nr. 73- pag. 518) ;

- existenţa unei prăzi bogate pe care Alexandru a luat-o din oraş, e mărturia unei bogăţii substanţiale a comunităţii geţilor, la acea dată;

- faptul că geţii, dorind să scape de atacul surpriză al lui Alexandru Macedon,“se îndreptară către ţinuturile pustii (în pustiu) cât mai departe de fluviu“ denotă că aceştia au fugit în Bărăgan, sub adăpostul ocrotitor al pădurii şi nu spre Baltă, de unde venea pericolul duşman.

Până la urmă, Alexandru, plecând în ţara sa, el lasă pe Zapyrion mai mare în zona Pontului, subordonându-i probabil, după modelul anterior al regelui Darius şi aşezările din stânga Borcei sub comanda sa (a se vedea şi harta nr. 15 din Atlas Istoric- Ed. 1971- “ Cuceririle Orientului de către Alexandru Macedon“) . Mai târziu, după cca. 8 ani, prin anul 327 î.Hr., Zapyrion socoteşte că este demn de el a înfăptui ceva la rândul său. De aceea adună 30 000 de oşteni şi porneşte război “la sciţi” adică la geţii aşezaţi în stânga Dunării- după cum precizează Vasile Pârvan (Sursa: Justinus-XII- 2,16 ; Getica- 36 şi Curtuis Rufus- X- 11, 6).

Zapyrion piere însă în “Scythia” fiind ucis cu toate armatele sale. După cum se ştie, că începând cu Herodot, zona din stânga Dunării de Jos era socotită Scythia, dar de fapt el a fost înfrânt de geţi, iar cauza înfrângerii numită “ furtuni şi vijelie“ înseamnă, de fapt, ruperea legăturilor de peste apă şi neputinţa de a scăpa de geţi prin fuga înapoi peste fluviu, în dreapta Dunării (Sursa: Getica, pag. 36). În acest mod s-a terminat şi cu stăpânirea macedoneană asupra unei fâşii de teren cu aşezări getice, de pe malul stâng al Borcei, Alexandru cel Mare, fiind plecat cu armatele sale în Asia să cucerească Orientul.

22. UNDE E ORAŞUL HELIS ?

“Oraşul Helis- este o aşezare geto-dacică din sec. IV-III î.Hr. capitala uniunii de triburi condusă de Dromichaites”

(Sursa: Ear. II. 223; Ear. II. 84)

Venind mai des în contact cu geţii, fie prin lupte, fie prin comerţ pe timp de pace, grecii elenistici, cunoscându-i mai îndeaproape, aveau o cu totul altă atitudine faţă de toţi “barbarii” în general, cum îi numeau ei înainte (ştiind că toţi cei care nu erau de un neam cu ei, erau socotiţi barbari), acum fiind apreciaţi ca oameni respectabili şi deopotrivă de nobili ca şi ei.

La câteva zeci de ani de la evenimentele suportate sub Alexandru cel Mare şi urmaşii săi, geţii se reorganizează complet, recăpătându-şi supremaţia nedisimulată până la gurile Dunării, (Sursa: Getica- Ed. 1982, pag. 40), sub regele get Dromichaites. Tradiţia antică ne arată lămurit că aceştia stăpâneau întreg malul stâng al Dunării până departe în interior, ba chiar şi anumite puncte întărite în dreapta Dunării, aparţineau geţilor organizaţi acum într-o mare stăpânire unitară,

în jurul anilor 300 î.Hr. Acesta este prima personalitate bine definită istoric, caracterizând puternica organizare getică din stânga Dunării (Getica, pag. 37 şi 50).

Istoricul antic Diodor din Sicilia, arată că Lysimachos, în anul 292 î.Hr, unul din urmaşii lui Alexandru Macedon “porneşte o expediţie împotriva unor oameni, deloc nepricepuţi în războaie“, trecând peste un pod pe Istru, făcut în acelaşi fel pe care îl ordonase regele Darius când a luptat contra sciţilor (Strabo- pag.305; Diodor XXI- 11

si 12), acesta este însă sfârşitul unei lupte conduse de însuşi Lysimachos (Getica- 40).

Prima expediţie organizată de Lysimachos, a fost prin anul 300 î.Hr., când fiul sau avea cca. 20 de ani şi putea fi pus la comandă şi a fost condusă de acesta. Geţii însă, după cum le e obiceiul, l-au luat prizonier pe Agathocle, fiul lui Lysimachos, şi în loc să-l ţină prizonier şi să negocieze răscumpărarea sa, i l-au trimis înapoi tatălui său, încărcat cu daruri, în nădejdea de a-şi recăpăta, prin omenia arătată, pământurile pe care le răpise Lysimachos (Getica- 41). După o serie de hărţuieli, dar fără succes, conduse de greci, Lysimachos, în anul 292 î.Hr., organizează o a doua expediţie împotriva lui Dromichaites. Aceasta este de fapt o bătălie care încheie o serie de acţiuni conduse de regele elenistic pentru a-şi asigura stăpânirea asupra roditoarelor câmpii ale Munteniei şi Moldovei (Getica – 41). Aceste acţiuni se aseamănă în cele mai mici amănunte cu luptele date mai târziu de romani, apoi de bizantini şi în sfârşit de către turci, spre a cuceri fiecare la rândul său, aceleaşi ţinuturi pornind din aceleaşi regiuni balcanice cu centrul în Thracia şi în special în Marea Egee şi Marmara.

Deci a doua expediţie a lui Lysimachos este în anul 292 î.Hr.. Când aud geţii că grecii vin din nou cu armatele lor, mai ales că se temeau de unirea tuturor regilor greci împotriva lor, li-l trimit pe Agathocle încărcat cu daruri, cerându-le să le dea înapoi pământul răpit, dar Lysimachos este pornit deja şi furios, trece Dunărea către ei, dar nu-şi ia destule provizii în speranţa că îi vor învinge pe geţi şi vor găsi acolo bogaţii destule, mai ales gândindu-se la prada luată cândva de Alexandru Macedon jefuită de acolo. Însă geţii, după tactica lor cunoscută, arseseră tot din calea lor, iar armata lui Lysimachos începe să sufere de foame şi în această situaţie cad toţi prizonieri, inclusiv regele lor, Lysimachos. Totuşi, Dromichaites îl înconjoară pe acesta cu mare respect, îl îmbrăţişează şi-l numeşte “tata” şi-l conduce în cetatea numită Helis. Armata getă şi populaţia locală din jur, atunci se manifestă zgomotos şi cer uciderea lui Lysimachos pentru îndrăzneala lui de a le jefui pământurile, a le omorî copii şi a le lua avutul (Getica- 41).

Dromichaites, plin de înţelepciune, îi linişteşte şi le arată că dacă ar proceda aşa, alţi regi se vor ridica în locul lui şi vor veni asupra lor cu mai mare mânie; dar dacă îl lasă viu, el va fi recunoscător geţilor că l-au scăpat de la moarte şi le va da înapoi cetăţile luate, fără alte lupte, cele care au fost stăpânite mai înainte de geţi. Geţii se lasă până la urmă convinşi şi-l iartă pe Lysimachos.

Atunci Dromichaites îi aduce dintre prizonierii greci pe toţi slujitorii săi, refăcându-i suita strălucitoare ce o avusese şi dă un mare ospăţ.

Lysimachos cu ai săi, stăteau la o masă separată de aceea a fruntaşilor geţi cu regele lor. Li se aşternuse pe jos covoare scumpe şi sunt ospătaţi din cupe şi vase din aur şi argint, cu cele mai alese mâncăruri întocmai ca în palatele capitalei din patria sa. În acest răstimp, geţii, aşezaţi pe laviţe sărace, pe mese simple de lemn şi pahare tot din lemn sau corn de vită - precum era obiceiul la geţi, şi ca mâncare, legume şi carne.

168 169

Istoria veche a Stelnicii

- armata geţilor se compunea, în mod esenţial din cavalerie, ceea ce denota o organizare şi dotare avansată a acesteia, calul fiind pentru vremurile acelea, cea mai modernă armă de luptă, ceea ce echivalează cu tancuri şi motorizate din timpurile noastre (Getica- Ed. 1982, nr. 73- pag. 518) ;

- existenţa unei prăzi bogate pe care Alexandru a luat-o din oraş, e mărturia unei bogăţii substanţiale a comunităţii geţilor, la acea dată;

- faptul că geţii, dorind să scape de atacul surpriză al lui Alexandru Macedon,“se îndreptară către ţinuturile pustii (în pustiu) cât mai departe de fluviu“ denotă că aceştia au fugit în Bărăgan, sub adăpostul ocrotitor al pădurii şi nu spre Baltă, de unde venea pericolul duşman.

Până la urmă, Alexandru, plecând în ţara sa, el lasă pe Zapyrion mai mare în zona Pontului, subordonându-i probabil, după modelul anterior al regelui Darius şi aşezările din stânga Borcei sub comanda sa (a se vedea şi harta nr. 15 din Atlas Istoric- Ed. 1971- “ Cuceririle Orientului de către Alexandru Macedon“) . Mai târziu, după cca. 8 ani, prin anul 327 î.Hr., Zapyrion socoteşte că este demn de el a înfăptui ceva la rândul său. De aceea adună 30 000 de oşteni şi porneşte război “la sciţi” adică la geţii aşezaţi în stânga Dunării- după cum precizează Vasile Pârvan (Sursa: Justinus-XII- 2,16 ; Getica- 36 şi Curtuis Rufus- X- 11, 6).

Zapyrion piere însă în “Scythia” fiind ucis cu toate armatele sale. După cum se ştie, că începând cu Herodot, zona din stânga Dunării de Jos era socotită Scythia, dar de fapt el a fost înfrânt de geţi, iar cauza înfrângerii numită “ furtuni şi vijelie“ înseamnă, de fapt, ruperea legăturilor de peste apă şi neputinţa de a scăpa de geţi prin fuga înapoi peste fluviu, în dreapta Dunării (Sursa: Getica, pag. 36). În acest mod s-a terminat şi cu stăpânirea macedoneană asupra unei fâşii de teren cu aşezări getice, de pe malul stâng al Borcei, Alexandru cel Mare, fiind plecat cu armatele sale în Asia să cucerească Orientul.

22. UNDE E ORAŞUL HELIS ?

“Oraşul Helis- este o aşezare geto-dacică din sec. IV-III î.Hr. capitala uniunii de triburi condusă de Dromichaites”

(Sursa: Ear. II. 223; Ear. II. 84)

Venind mai des în contact cu geţii, fie prin lupte, fie prin comerţ pe timp de pace, grecii elenistici, cunoscându-i mai îndeaproape, aveau o cu totul altă atitudine faţă de toţi “barbarii” în general, cum îi numeau ei înainte (ştiind că toţi cei care nu erau de un neam cu ei, erau socotiţi barbari), acum fiind apreciaţi ca oameni respectabili şi deopotrivă de nobili ca şi ei.

La câteva zeci de ani de la evenimentele suportate sub Alexandru cel Mare şi urmaşii săi, geţii se reorganizează complet, recăpătându-şi supremaţia nedisimulată până la gurile Dunării, (Sursa: Getica- Ed. 1982, pag. 40), sub regele get Dromichaites. Tradiţia antică ne arată lămurit că aceştia stăpâneau întreg malul stâng al Dunării până departe în interior, ba chiar şi anumite puncte întărite în dreapta Dunării, aparţineau geţilor organizaţi acum într-o mare stăpânire unitară,

în jurul anilor 300 î.Hr. Acesta este prima personalitate bine definită istoric, caracterizând puternica organizare getică din stânga Dunării (Getica, pag. 37 şi 50).

Istoricul antic Diodor din Sicilia, arată că Lysimachos, în anul 292 î.Hr, unul din urmaşii lui Alexandru Macedon “porneşte o expediţie împotriva unor oameni, deloc nepricepuţi în războaie“, trecând peste un pod pe Istru, făcut în acelaşi fel pe care îl ordonase regele Darius când a luptat contra sciţilor (Strabo- pag.305; Diodor XXI- 11

si 12), acesta este însă sfârşitul unei lupte conduse de însuşi Lysimachos (Getica- 40).

Prima expediţie organizată de Lysimachos, a fost prin anul 300 î.Hr., când fiul sau avea cca. 20 de ani şi putea fi pus la comandă şi a fost condusă de acesta. Geţii însă, după cum le e obiceiul, l-au luat prizonier pe Agathocle, fiul lui Lysimachos, şi în loc să-l ţină prizonier şi să negocieze răscumpărarea sa, i l-au trimis înapoi tatălui său, încărcat cu daruri, în nădejdea de a-şi recăpăta, prin omenia arătată, pământurile pe care le răpise Lysimachos (Getica- 41). După o serie de hărţuieli, dar fără succes, conduse de greci, Lysimachos, în anul 292 î.Hr., organizează o a doua expediţie împotriva lui Dromichaites. Aceasta este de fapt o bătălie care încheie o serie de acţiuni conduse de regele elenistic pentru a-şi asigura stăpânirea asupra roditoarelor câmpii ale Munteniei şi Moldovei (Getica – 41). Aceste acţiuni se aseamănă în cele mai mici amănunte cu luptele date mai târziu de romani, apoi de bizantini şi în sfârşit de către turci, spre a cuceri fiecare la rândul său, aceleaşi ţinuturi pornind din aceleaşi regiuni balcanice cu centrul în Thracia şi în special în Marea Egee şi Marmara.

Deci a doua expediţie a lui Lysimachos este în anul 292 î.Hr.. Când aud geţii că grecii vin din nou cu armatele lor, mai ales că se temeau de unirea tuturor regilor greci împotriva lor, li-l trimit pe Agathocle încărcat cu daruri, cerându-le să le dea înapoi pământul răpit, dar Lysimachos este pornit deja şi furios, trece Dunărea către ei, dar nu-şi ia destule provizii în speranţa că îi vor învinge pe geţi şi vor găsi acolo bogaţii destule, mai ales gândindu-se la prada luată cândva de Alexandru Macedon jefuită de acolo. Însă geţii, după tactica lor cunoscută, arseseră tot din calea lor, iar armata lui Lysimachos începe să sufere de foame şi în această situaţie cad toţi prizonieri, inclusiv regele lor, Lysimachos. Totuşi, Dromichaites îl înconjoară pe acesta cu mare respect, îl îmbrăţişează şi-l numeşte “tata” şi-l conduce în cetatea numită Helis. Armata getă şi populaţia locală din jur, atunci se manifestă zgomotos şi cer uciderea lui Lysimachos pentru îndrăzneala lui de a le jefui pământurile, a le omorî copii şi a le lua avutul (Getica- 41).

Dromichaites, plin de înţelepciune, îi linişteşte şi le arată că dacă ar proceda aşa, alţi regi se vor ridica în locul lui şi vor veni asupra lor cu mai mare mânie; dar dacă îl lasă viu, el va fi recunoscător geţilor că l-au scăpat de la moarte şi le va da înapoi cetăţile luate, fără alte lupte, cele care au fost stăpânite mai înainte de geţi. Geţii se lasă până la urmă convinşi şi-l iartă pe Lysimachos.

Atunci Dromichaites îi aduce dintre prizonierii greci pe toţi slujitorii săi, refăcându-i suita strălucitoare ce o avusese şi dă un mare ospăţ.

Lysimachos cu ai săi, stăteau la o masă separată de aceea a fruntaşilor geţi cu regele lor. Li se aşternuse pe jos covoare scumpe şi sunt ospătaţi din cupe şi vase din aur şi argint, cu cele mai alese mâncăruri întocmai ca în palatele capitalei din patria sa. În acest răstimp, geţii, aşezaţi pe laviţe sărace, pe mese simple de lemn şi pahare tot din lemn sau corn de vită - precum era obiceiul la geţi, şi ca mâncare, legume şi carne.

168 169

Istoria veche a Stelnicii

Când ospăţul a ajuns în toi şi se mai mâncase puţin pentru a se linişti foamea, Dromichaites a umplut cel mai mare din cornurile de băut, l-a numit pe Lysimachos, “tata” şi l-a întrebat, cu glas domol, care masă i se pare mai “regească”, a macedonenilor sau a geţilor? Iar Lysimachos i-a răspuns că “fireşte, a macedonenilor", iar atunci Dromichaites i-a zis plin de reproş:

-“ Atunci de ce ţi-ai lăsat orânduielile şi viaţa aceasta strălucită şi regatul încă şi mai strălucit şi ai venit la nişte “barbari” care duc o viaţă de vită, într-o ţară friguroasă şi lipsiţi de roade şi unde oastea ta, lăsată sub cerul liber, fără adăpost nu poate să nu se prăpădească?”

Iar Lysimachos i-a răspuns că“mare greşeală a făcut cu războiul acesta!” şi că pe viitor va căuta să-şi îndrepte greşeala şi, de-i da libertatea lui şi a ălor săi, îi va fi prieten şi aliat pe toată viaţa ! “

Nota:Dromichaites se pronunţă Dromichete, iar Lysimachos = Lysimach.

Fig. 148 MALUL BRICIULUI DE PE MOŞIA STELNICA, UNDE, PROBABIL, A FOST SITUAT ÎN VECHIME ORAŞUL HELIS

“Nu în Moldova e de căutat Oraşul Helis ci în Câmpia Munteană !”- precizează Vasile Pârvan în Getica (Sursa: Getica, de V. Pârvan, pag. 42/62; Desen: I. Munteanu, anul 1959)

Atunci, Dromichaites a primit cu dragoste şi suflet curat făgăduiala macedoneanului şi şi-a luat înapoi oraşele fortificate, ocupate mai înainte de greci şi punându-i coroana pe capul lui Lysimachos i-a dat drumul să se ducă întru ale sale (Strabon- pag. 342, Getica- Ed. 1982, pag. 42).

Unele izvoare antice arată că armata lui Lysimachos cu care acesta a căzut prizonier se ridica la 100.000 de oameni (ceea ce e o mare exagerare, zice Pârvan).

Întrebarea care şi-au pus-o istoricii este, unde se afla Cetatea “Helis”? Deoarece Strabo şi Ptolemaeus nu ştiu nimic despre el, şi adăuga autorul Geticei:“ Fapt e însă că, dacă e pe murit de sete, această ocazie o poate avea armata mai degrabă în Bărăgan, decât în Basarabia Sudică, unde sunt o sumă de lacuri cu apă dulce, la distanţă nu prea mare unele de altele “ (Getica- V. Pârvan, Ed. 1982, pag. 42).

Noi credem că lupta dintre Dromichaites şi Lysimachos, atragerea în cursă a armatelor macedonene şi luarea lor ca prizoniere, să se fi produs în Bărăgan, nu departe de zona moşiei Stelnica iar Helis era oraşul get situat pe Mazale – pe moşia Stelnica de azi, fiind de fapt, vechiul oraş “rău întărit” distrus de Alexandru Macedon, refăcut şi întărit ca o cetate nouă.

“Considerăm dar că nu în dreptul Basarabiei a trecut Lysimachos Dunărea, ci în dreptul Bărăganului Ialomiţean ori Brăilean şi că nu în Moldova e de căutat Oraşul Helis, ci în Câmpia Munteană“ (V. Pârvan- Getica – pag. 42/62).

În cele din urmă se apreciază că cetăţile din dreapta Dunării ca: Troesmis, Dinogeţia, Aegyssus, Capidava şi Carsium au trebuit să fie atârnătoare pe timpul lui Lysimachos, direct de Dromichaites şi că numai de ele a putut fi vorba în tratatul de pace dintre ei. Pentru a se strânge legătura dintre cei doi regi şi perpetua liniştea ca între buni vecini, Dromichaites s-a înrudit cu Lysimachos, luând de şotie o fiică a regelui macedonean, care era de fapt o căsătorie politică, după cum spune Pausanias (Getica- 43) .

Se admite că Dromichaites, dar şi întreaga lui curte cunoşteau limba greacă. Încă din sec. al VI-lea î.Hr., între thracii din Sud, scytii şi geţii, erau pătrunşi de cultura greacă, iar căsătoriile dintre “barbari” şi femei grece, ori fiice de regi barbari şi mari şefi greci, erau un lucru obişnuit la vremea aceea (Getica- 43) .

Lysimachos pare a fi ridicat, în acţiunile sale, şi Cetatea Axiopolis împotriva geţilor din Bărăgan, aşa cum avea să se întâmple şi pe vremea Imperiului Bizantin, când acelaşi Axiopolis cu Durostorum şi celelalte cetăţi de la Dunăre, erau mereu întărite ca puncte de plecare pentru expediţii în acelaşi Bărăgan roditor (Getica- V. Pârvan, Ed. 1982, pag. 44).

23. BUREBISTA CREEAZĂ “ ÎMPĂRAŢIA” GETICĂ

El este cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Thracia (“Burebista” 243, 93)

În primele decenii ale sec. I î.Hr printre geţi se manifesta marea personalitate a regelui Burebista, care foloseşte condiţiile existente, atât interne cât şi externe, realizând unirea tuturor daco-geţilor, într-un mare stat. Ideea şi reuşita unificărilor seminţiilor neamului său se datora, în buna măsură trăsăturilor sale superioare de bun organizator şi al geniului său militar.

(Sursa: Burebista şi epoca sa de I. Crişan, Ed. 1977, pag. 86).

Se presupune că în anul 82 î.Hr., preluase deja domnia. Iată ce spune istoricul antic Strabon despre el:

“ Boirebista-getul, luând conducerea naţiunii sale, a ridicat oamenii aceştia înrăiţi de nesfârşitele războaie şi i-a îndreptat prin abstinenţa, sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani a întemeiat o mare împărăţie şi a supus geţilor aproape pe toţi vecinii, ba era de mare primejdie şi pentru romani, pentru ca trecea Dunărea fără să-i pese de nimeni şi prăda Thracia până în Macedonia şi Illyria, iar pe celţii, cei ce se amestecaseră cu thracii şi cu Illyrii, i-a

170 171

Istoria veche a Stelnicii

Când ospăţul a ajuns în toi şi se mai mâncase puţin pentru a se linişti foamea, Dromichaites a umplut cel mai mare din cornurile de băut, l-a numit pe Lysimachos, “tata” şi l-a întrebat, cu glas domol, care masă i se pare mai “regească”, a macedonenilor sau a geţilor? Iar Lysimachos i-a răspuns că “fireşte, a macedonenilor", iar atunci Dromichaites i-a zis plin de reproş:

-“ Atunci de ce ţi-ai lăsat orânduielile şi viaţa aceasta strălucită şi regatul încă şi mai strălucit şi ai venit la nişte “barbari” care duc o viaţă de vită, într-o ţară friguroasă şi lipsiţi de roade şi unde oastea ta, lăsată sub cerul liber, fără adăpost nu poate să nu se prăpădească?”

Iar Lysimachos i-a răspuns că“mare greşeală a făcut cu războiul acesta!” şi că pe viitor va căuta să-şi îndrepte greşeala şi, de-i da libertatea lui şi a ălor săi, îi va fi prieten şi aliat pe toată viaţa ! “

Nota:Dromichaites se pronunţă Dromichete, iar Lysimachos = Lysimach.

Fig. 148 MALUL BRICIULUI DE PE MOŞIA STELNICA, UNDE, PROBABIL, A FOST SITUAT ÎN VECHIME ORAŞUL HELIS

“Nu în Moldova e de căutat Oraşul Helis ci în Câmpia Munteană !”- precizează Vasile Pârvan în Getica (Sursa: Getica, de V. Pârvan, pag. 42/62; Desen: I. Munteanu, anul 1959)

Atunci, Dromichaites a primit cu dragoste şi suflet curat făgăduiala macedoneanului şi şi-a luat înapoi oraşele fortificate, ocupate mai înainte de greci şi punându-i coroana pe capul lui Lysimachos i-a dat drumul să se ducă întru ale sale (Strabon- pag. 342, Getica- Ed. 1982, pag. 42).

Unele izvoare antice arată că armata lui Lysimachos cu care acesta a căzut prizonier se ridica la 100.000 de oameni (ceea ce e o mare exagerare, zice Pârvan).

Întrebarea care şi-au pus-o istoricii este, unde se afla Cetatea “Helis”? Deoarece Strabo şi Ptolemaeus nu ştiu nimic despre el, şi adăuga autorul Geticei:“ Fapt e însă că, dacă e pe murit de sete, această ocazie o poate avea armata mai degrabă în Bărăgan, decât în Basarabia Sudică, unde sunt o sumă de lacuri cu apă dulce, la distanţă nu prea mare unele de altele “ (Getica- V. Pârvan, Ed. 1982, pag. 42).

Noi credem că lupta dintre Dromichaites şi Lysimachos, atragerea în cursă a armatelor macedonene şi luarea lor ca prizoniere, să se fi produs în Bărăgan, nu departe de zona moşiei Stelnica iar Helis era oraşul get situat pe Mazale – pe moşia Stelnica de azi, fiind de fapt, vechiul oraş “rău întărit” distrus de Alexandru Macedon, refăcut şi întărit ca o cetate nouă.

“Considerăm dar că nu în dreptul Basarabiei a trecut Lysimachos Dunărea, ci în dreptul Bărăganului Ialomiţean ori Brăilean şi că nu în Moldova e de căutat Oraşul Helis, ci în Câmpia Munteană“ (V. Pârvan- Getica – pag. 42/62).

În cele din urmă se apreciază că cetăţile din dreapta Dunării ca: Troesmis, Dinogeţia, Aegyssus, Capidava şi Carsium au trebuit să fie atârnătoare pe timpul lui Lysimachos, direct de Dromichaites şi că numai de ele a putut fi vorba în tratatul de pace dintre ei. Pentru a se strânge legătura dintre cei doi regi şi perpetua liniştea ca între buni vecini, Dromichaites s-a înrudit cu Lysimachos, luând de şotie o fiică a regelui macedonean, care era de fapt o căsătorie politică, după cum spune Pausanias (Getica- 43) .

Se admite că Dromichaites, dar şi întreaga lui curte cunoşteau limba greacă. Încă din sec. al VI-lea î.Hr., între thracii din Sud, scytii şi geţii, erau pătrunşi de cultura greacă, iar căsătoriile dintre “barbari” şi femei grece, ori fiice de regi barbari şi mari şefi greci, erau un lucru obişnuit la vremea aceea (Getica- 43) .

Lysimachos pare a fi ridicat, în acţiunile sale, şi Cetatea Axiopolis împotriva geţilor din Bărăgan, aşa cum avea să se întâmple şi pe vremea Imperiului Bizantin, când acelaşi Axiopolis cu Durostorum şi celelalte cetăţi de la Dunăre, erau mereu întărite ca puncte de plecare pentru expediţii în acelaşi Bărăgan roditor (Getica- V. Pârvan, Ed. 1982, pag. 44).

23. BUREBISTA CREEAZĂ “ ÎMPĂRAŢIA” GETICĂ

El este cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Thracia (“Burebista” 243, 93)

În primele decenii ale sec. I î.Hr printre geţi se manifesta marea personalitate a regelui Burebista, care foloseşte condiţiile existente, atât interne cât şi externe, realizând unirea tuturor daco-geţilor, într-un mare stat. Ideea şi reuşita unificărilor seminţiilor neamului său se datora, în buna măsură trăsăturilor sale superioare de bun organizator şi al geniului său militar.

(Sursa: Burebista şi epoca sa de I. Crişan, Ed. 1977, pag. 86).

Se presupune că în anul 82 î.Hr., preluase deja domnia. Iată ce spune istoricul antic Strabon despre el:

“ Boirebista-getul, luând conducerea naţiunii sale, a ridicat oamenii aceştia înrăiţi de nesfârşitele războaie şi i-a îndreptat prin abstinenţa, sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani a întemeiat o mare împărăţie şi a supus geţilor aproape pe toţi vecinii, ba era de mare primejdie şi pentru romani, pentru ca trecea Dunărea fără să-i pese de nimeni şi prăda Thracia până în Macedonia şi Illyria, iar pe celţii, cei ce se amestecaseră cu thracii şi cu Illyrii, i-a

170 171

Istoria veche a Stelnicii

pustiit cu totul şi pe boii care ascultau de regele Critasiros, precum şi pe taurisci, i-a şters de pe faţa pământului“

(Sursa: Getica- de V. Pârvan, Ed. 1982, pag. 48; Strabon- 303; Burebista- pag. 88) .

Burebista a fost contemporan şi rival cu marele împărat roman Iulius Caesar şi moare aproximativ în aceleaşi condiţii, ucis ca şi acesta, în jurul anului 44 î.Hr. - după o domnie de 38 de ani.

Istoricul Radu Vulpe considera teritoriul Munteniei ca spaţiul de origine al lui Burebista (Burebista, pag. 130). Primul din argumentele sale este acela ce-l constituie dezvoltarea economico-socială ce formează condiţiile de aici care nu numai ca l-au favorizat, dar l-au şi impus pe Burebista. “Or, spune acesta, asemenea condiţii nu existau atunci în Dacia nicăieri atât de îndelung pregătite şi atât de coapte ca în răsăritul getic” (Burebista-135). Mai ales că lui Burebista i se spunea “bărbat get”, ceea ce denotă că a existat o nuanţă, chiar la Strabon până atunci, de deosebire între geţi şi daci; “bine era numit get, sigur nu putea fi numit dac” preciza Radu Vulpe.

În cele din urmă, regele Burebista a ajuns cel dintâi şi cel mai mare din regii din Thracia stăpânind tot teritoriul de dincoace de fluviul Dunărea (Burebista – pag. 93 ). El a găsit mai multe formaţiuni de triburi daco-getice mari şi puternice pe care a reuşit să le unifice.

Se presupune că aceste formaţiuni ale geţilor erau: una având centrul în Câmpia Munteniei; a doua – de natură dacică, în spaţiul intracarpatic; o a treia- care trebuie să fi inclus triburile din Maramureş şi Slovacia şi în sfârşit, o a patra - în spaţiul Galiţiei şi Moldova de Sus (pag. 126) .

Daco-geţii au emis monede, imitându-le pe cele greco-macedonene, în principal ale lui Filip al II-lea î.Hr., şi Alexandru cel Mare. Aceste emisiuni de monede sunt descoperite indiscutabil în patru centre, care au legătură cu cele patru formaţiuni daco-getice.

Prin anii 70 î.Hr., Europa de mijloc era împărţită între doi mari conducători de popoare:

“Ariovist rege al Suebilor, în Vest şi reformatorul inspirat şi organizatorul înţelept - Burebista – regele geto-dacilor“.

Astfel, Burebista îşi crease în zona gurilor Dunării şi în Balcani, împărăţia getică (Getica - V. Pârvan, Ed. 1982, pag. 51). Burebista a ajuns în campaniile sale până la Borystenes (Don) şi Messambria (Varna), hotarele stăpânirii lui, coincizând cu întinderea etnică a geto-dacilor şi anume: “la Dunărea mijlocie şi inferioară, Balcani (spre Est), Marea Neagră, Nistru şi Carpaţii Slovaciei“ (Getica, Ed. 1982, nota 91, pag. 524) . Deci, graniţele statului lui Burebista se întindeau spre Vest până la Dunărea Mijlocie şi râul Marus (Moravia), învecinându-se cu germanii, spre nord până la Carpaţii Nordici, spre Sud până la Balcanii de azi, iar spre răsărit, hotarul îl forma ţărmul de Vest al Pontului Euxin (Marea Neagră), de la cetatea antică Apollonia şi până la Olbia pe Bug.

(Sursa: Burebista şi epoca sa de I.H. Crişan, Ed. 1977, pag. 285)

Burebista îşi baza puterea pe oastea sa. El avea o armată personală, permanentă atât în război, cât şi pe timp de pace, dar pe vremuri de restrişte, mobiliza în plus un anumit contingent de oameni din satele ţării. Nici un document antic nu relevă cu precizie numărul acestora, dar asta se poate afla prin analogie cu alte date, şi anume cele existente la curtea lui Caesar sau un alt conducător.

Dacă despre garda lui nu avem nici o ştire, în schimb despre oastea sa pe vreme de primejdie, Strabo, zice textual: “Cât despre geţi şi daci, după ce numărul lor crescuse neînchipuit de mult, într-atât, încât puteau să trimită la luptă până la 200.000 de oameni, ei s-au împuţinat, şi au ajuns în zilele noastre, cam la vreo patruzeci de mii şi sunt pe cale de a se supune romanilor“.

(Strabon- Geografia VII- 3, 13 ; Getica- 179)

Deci, fără tăgadă, toate aşezările de pe malul stâng al Borcei, între care este şi Stelnica, făceau parte din regatul lui Burebista şi se supuneau ordinelor acestui mare strateg get. Desigur că o parte dintre bărbaţii valizi de pe Grădiştea Mare, Grădiştea Stoicii, Mazale şi vatra veche a satului au participat ca luptători în oastea lui Burebista. Iar pe timp de pace, când acesta a ordonat stârpirea viţei de vie, care prin vinul produs, înmuia vlaga luptătorilor, aceştia l-au ascultat şi i-au aplicat ordinele. Existenţa viţei de vie în zona aceasta şi în împrejurimi în Câmpia Română este dovedită pe cale arheologică, precum şi prin mulţimea amforelor de fabricaţie locală pentru păstrarea lichidelor (vinului).

Prin anul 55 î.Hr., în expediţia sa din Est, Burebista supune cetatea Olbia situată la gurile Bugului; Olbia fusese întemeiată de grecii din Millet (Asia Mică) şi era înconjurată de ziduri impresionante; iar între anii 55 şi 48 î.Hr, Burebista cucereşte toate cetăţile greceşti de pe malul vestic al Pontului Euxin, până la cea mai de sud: Apollonia – azi, localitate pe litoralul bulgar al Mării Negre. În decurs de şapte ani sunt cucerite următoarele cetăţi: Tyras- Cetatea Albă pe Nistru, Aegyssas- Tulcea, Hystria, Tomis (Constanţa), Callatis (Mangalia), Dyonysopolis (Balcic), care i-a fost amică lui Burebista şi nu i s-a opus, Messambria (Nesebar- Bulgaria de azi), Apollonia (Sozopol- Bulgaria) care este cea mai de sud cetate de pe litoralul Pontului Euxin- supusă de Burebista.

Din documentele ce le cunoaştem până la această dată, sunt suficiente pentru a ne dovedi că Burebista a ocupat toate bogatele colonii greceşti de la Pontul Euxin, malul vestic de la Olbia şi până la Apollonia. El a inclus în stăpânirea sa nu numai cetăţile respective ci şi întregul teritoriu de la sud de Dunăre până în Balcani şi litoralul Mării Negre. Astfel, Burebista a realizat “cea mai mare putere barbară din Europa“.

Regatul lui Burebista avea importanţa unui mare stat danubian; Geţii stăpânitori ai marelui drum de civilizaţie al Dunării, de la început îşi urmăreau o politica a lor şi alcătuiau un stat bine închegat, care cu toate invaziile străine şi disensiunile interne, se menţinea pe acelaşi întins teritoriu la Dunărea de jos, unde primea puternice înrâuriri greceşti, apoi pe Dunăre în sus, de unde venea cultura romană, dar, în acelaşi timp, oferea la rândul sau, şi grecilor şi romanilor, o consistenţă spirituală şi foarte caracteristică, pe care literatura a consemnat-o cu mirare şi admiraţie, făcând din geţi aproape un popor fabulos, prin vitejia, înţelepciunea şi sentimentul lui de dreptate (Getica- V. Pârvan, Ed. 1982, pag. 52).

Epoca lui Burebista înseamnă începutul acelei etape a civilizaţiei daco-geţilor numită drept epoca clasică a culturii daco-getice, perioadă când se generalizează epoca fierului, adică sec. I î.Hr., când apar :

- topor din fier ca cea mai veche piesă din acest material (Hallstatt);- s-au descoperit la Bragadiru, lângă Bucureşti, două cuptoare de redus

minereul de fier; - plug cu brăzdare din fier, folosit de daco-geţi încă din sec al II-lea î.Hr.,

aparţinând unui tip propriu, dacic, care dovedeşte persistenţa populaţiei autohtone în provincia Nord- Dunăreană (Burebista – 394);

172 173

Istoria veche a Stelnicii

pustiit cu totul şi pe boii care ascultau de regele Critasiros, precum şi pe taurisci, i-a şters de pe faţa pământului“

(Sursa: Getica- de V. Pârvan, Ed. 1982, pag. 48; Strabon- 303; Burebista- pag. 88) .

Burebista a fost contemporan şi rival cu marele împărat roman Iulius Caesar şi moare aproximativ în aceleaşi condiţii, ucis ca şi acesta, în jurul anului 44 î.Hr. - după o domnie de 38 de ani.

Istoricul Radu Vulpe considera teritoriul Munteniei ca spaţiul de origine al lui Burebista (Burebista, pag. 130). Primul din argumentele sale este acela ce-l constituie dezvoltarea economico-socială ce formează condiţiile de aici care nu numai ca l-au favorizat, dar l-au şi impus pe Burebista. “Or, spune acesta, asemenea condiţii nu existau atunci în Dacia nicăieri atât de îndelung pregătite şi atât de coapte ca în răsăritul getic” (Burebista-135). Mai ales că lui Burebista i se spunea “bărbat get”, ceea ce denotă că a existat o nuanţă, chiar la Strabon până atunci, de deosebire între geţi şi daci; “bine era numit get, sigur nu putea fi numit dac” preciza Radu Vulpe.

În cele din urmă, regele Burebista a ajuns cel dintâi şi cel mai mare din regii din Thracia stăpânind tot teritoriul de dincoace de fluviul Dunărea (Burebista – pag. 93 ). El a găsit mai multe formaţiuni de triburi daco-getice mari şi puternice pe care a reuşit să le unifice.

Se presupune că aceste formaţiuni ale geţilor erau: una având centrul în Câmpia Munteniei; a doua – de natură dacică, în spaţiul intracarpatic; o a treia- care trebuie să fi inclus triburile din Maramureş şi Slovacia şi în sfârşit, o a patra - în spaţiul Galiţiei şi Moldova de Sus (pag. 126) .

Daco-geţii au emis monede, imitându-le pe cele greco-macedonene, în principal ale lui Filip al II-lea î.Hr., şi Alexandru cel Mare. Aceste emisiuni de monede sunt descoperite indiscutabil în patru centre, care au legătură cu cele patru formaţiuni daco-getice.

Prin anii 70 î.Hr., Europa de mijloc era împărţită între doi mari conducători de popoare:

“Ariovist rege al Suebilor, în Vest şi reformatorul inspirat şi organizatorul înţelept - Burebista – regele geto-dacilor“.

Astfel, Burebista îşi crease în zona gurilor Dunării şi în Balcani, împărăţia getică (Getica - V. Pârvan, Ed. 1982, pag. 51). Burebista a ajuns în campaniile sale până la Borystenes (Don) şi Messambria (Varna), hotarele stăpânirii lui, coincizând cu întinderea etnică a geto-dacilor şi anume: “la Dunărea mijlocie şi inferioară, Balcani (spre Est), Marea Neagră, Nistru şi Carpaţii Slovaciei“ (Getica, Ed. 1982, nota 91, pag. 524) . Deci, graniţele statului lui Burebista se întindeau spre Vest până la Dunărea Mijlocie şi râul Marus (Moravia), învecinându-se cu germanii, spre nord până la Carpaţii Nordici, spre Sud până la Balcanii de azi, iar spre răsărit, hotarul îl forma ţărmul de Vest al Pontului Euxin (Marea Neagră), de la cetatea antică Apollonia şi până la Olbia pe Bug.

(Sursa: Burebista şi epoca sa de I.H. Crişan, Ed. 1977, pag. 285)

Burebista îşi baza puterea pe oastea sa. El avea o armată personală, permanentă atât în război, cât şi pe timp de pace, dar pe vremuri de restrişte, mobiliza în plus un anumit contingent de oameni din satele ţării. Nici un document antic nu relevă cu precizie numărul acestora, dar asta se poate afla prin analogie cu alte date, şi anume cele existente la curtea lui Caesar sau un alt conducător.

Dacă despre garda lui nu avem nici o ştire, în schimb despre oastea sa pe vreme de primejdie, Strabo, zice textual: “Cât despre geţi şi daci, după ce numărul lor crescuse neînchipuit de mult, într-atât, încât puteau să trimită la luptă până la 200.000 de oameni, ei s-au împuţinat, şi au ajuns în zilele noastre, cam la vreo patruzeci de mii şi sunt pe cale de a se supune romanilor“.

(Strabon- Geografia VII- 3, 13 ; Getica- 179)

Deci, fără tăgadă, toate aşezările de pe malul stâng al Borcei, între care este şi Stelnica, făceau parte din regatul lui Burebista şi se supuneau ordinelor acestui mare strateg get. Desigur că o parte dintre bărbaţii valizi de pe Grădiştea Mare, Grădiştea Stoicii, Mazale şi vatra veche a satului au participat ca luptători în oastea lui Burebista. Iar pe timp de pace, când acesta a ordonat stârpirea viţei de vie, care prin vinul produs, înmuia vlaga luptătorilor, aceştia l-au ascultat şi i-au aplicat ordinele. Existenţa viţei de vie în zona aceasta şi în împrejurimi în Câmpia Română este dovedită pe cale arheologică, precum şi prin mulţimea amforelor de fabricaţie locală pentru păstrarea lichidelor (vinului).

Prin anul 55 î.Hr., în expediţia sa din Est, Burebista supune cetatea Olbia situată la gurile Bugului; Olbia fusese întemeiată de grecii din Millet (Asia Mică) şi era înconjurată de ziduri impresionante; iar între anii 55 şi 48 î.Hr, Burebista cucereşte toate cetăţile greceşti de pe malul vestic al Pontului Euxin, până la cea mai de sud: Apollonia – azi, localitate pe litoralul bulgar al Mării Negre. În decurs de şapte ani sunt cucerite următoarele cetăţi: Tyras- Cetatea Albă pe Nistru, Aegyssas- Tulcea, Hystria, Tomis (Constanţa), Callatis (Mangalia), Dyonysopolis (Balcic), care i-a fost amică lui Burebista şi nu i s-a opus, Messambria (Nesebar- Bulgaria de azi), Apollonia (Sozopol- Bulgaria) care este cea mai de sud cetate de pe litoralul Pontului Euxin- supusă de Burebista.

Din documentele ce le cunoaştem până la această dată, sunt suficiente pentru a ne dovedi că Burebista a ocupat toate bogatele colonii greceşti de la Pontul Euxin, malul vestic de la Olbia şi până la Apollonia. El a inclus în stăpânirea sa nu numai cetăţile respective ci şi întregul teritoriu de la sud de Dunăre până în Balcani şi litoralul Mării Negre. Astfel, Burebista a realizat “cea mai mare putere barbară din Europa“.

Regatul lui Burebista avea importanţa unui mare stat danubian; Geţii stăpânitori ai marelui drum de civilizaţie al Dunării, de la început îşi urmăreau o politica a lor şi alcătuiau un stat bine închegat, care cu toate invaziile străine şi disensiunile interne, se menţinea pe acelaşi întins teritoriu la Dunărea de jos, unde primea puternice înrâuriri greceşti, apoi pe Dunăre în sus, de unde venea cultura romană, dar, în acelaşi timp, oferea la rândul sau, şi grecilor şi romanilor, o consistenţă spirituală şi foarte caracteristică, pe care literatura a consemnat-o cu mirare şi admiraţie, făcând din geţi aproape un popor fabulos, prin vitejia, înţelepciunea şi sentimentul lui de dreptate (Getica- V. Pârvan, Ed. 1982, pag. 52).

Epoca lui Burebista înseamnă începutul acelei etape a civilizaţiei daco-geţilor numită drept epoca clasică a culturii daco-getice, perioadă când se generalizează epoca fierului, adică sec. I î.Hr., când apar :

- topor din fier ca cea mai veche piesă din acest material (Hallstatt);- s-au descoperit la Bragadiru, lângă Bucureşti, două cuptoare de redus

minereul de fier; - plug cu brăzdare din fier, folosit de daco-geţi încă din sec al II-lea î.Hr.,

aparţinând unui tip propriu, dacic, care dovedeşte persistenţa populaţiei autohtone în provincia Nord- Dunăreană (Burebista – 394);

172 173

Iar despre amforele de uz comun de Chios, care se foloseau pentru transportarea şi conservarea unor mărfuri, în principal vin şi ulei, dar si peşti conservaţi, grâne, răşini şi substanţe aromatice se precizează că au apărut încă de la sfârşitul sec al VII-lea şi sec al VI-lea î.Hr. - dintre care unele tipuri sunt prezente şi mai târziu, în sec 5-4 î.Hr.

(Sursa : Ear. I- 62/63).

Chios – era un important centru comercial grecesc din imediata apropiere a Coastei de Vest a Asiei Mici (Ear. I – 297). Iar după o perioadă de încetinire a producţiei amforelor, reapar în mare cantitate în sec. X-XII d.Hr., în aşezările feudale timpurii de pe teritoriul Dobrogei, care mai întreţineau legături comerciale cu centrele bizantine din Sud. Pe teritoriul Tării Româneşti- cultura viţei de vie şi pomicultura a devenit foarte răspândită şi în continuă extindere în sec. XIV-XV, aşa cum o dovedesc descoperirile ulterioare în numeroasele şi specificele unelte agricole folosite în acest domeniu cum sunt: cosoarele – utilizate în tăierea lăstarilor viţei de vie şi a pomilor fructiferi. Iar în zona bărăgăneană sunt cunoscute încă din sec al XV-lea viile de la Alexeni pe Ialomiţa (Hrisov din 17 noiembrie 1431) dar acestea nu erau singulare.

(Sursa: Ialomiţa. Materiale de istorie agrară a României – pag. 176-181, Ed. 1983 de Muzeul Judeţean

Ialomiţa – articolul : “ Unelte agricole în inventarul arheologic din sec. XIV-XV de Aristide Ştefănescu) .

Ca soiuri vechi româneşti de viţă de vie create, născute şi formate în Dacia şi care au persistat până în zilele noastre, şi au ieşit în evidenţă în decursul timpului, au fost cândva, “105 soiuri şi mai sunt în viaţă 20, plantate numai pe aproximativ 10% din totalul viilor din România “ menţiona I.M. Puşca – oenologul şi pătimaşul viticultor în “Jurnalul de bucătărie“ din 7 noiembrie 2007 – supliment al Jurnalului Naţional. Dintre acestea predomină Feteasca Albă, Feteasca Regală, Grasa de Cotnari, Galbena de Odobeşti, Frâncuşa şi alte câteva.

Consideram că în zona noastră, soiuri româneşti autohtone, care, probabil au existat şi au rămas de pe timpul lui Burebista, până pe la a doua jumătate a sec al XX-lea, odată cu colectivizarea forţată a agriculturii au fost mai ales struguri cu boabele negre, şi anume:

-Gameul – strugure pentru vin;

- Terasa (Terasul) - strugure pentru masă;

- Agurida – viţă aproape sălbatică.

- coase, seceri, sape, cosoare de vie, etc. (Burebista- 395);

- râşnite în aşezările daco-getice, dar de tip daco-roman, lucrate din rocă vulcanică şi compus din două piese (Burebista – 399);

- tesla şi topoare cu gaură verticală de înmănuşare, lucrate din bronz (Burebista-

402,403).Este de reţinut că Burebista a fost cea mai luminoasă şi mai eficientă

personalitate din istoria Daciei şi a romanilor de azi. Dacă şi Decebal şi-ar fi întins atât de mult regatul său şi ar fi fost tot atât de trainic, probabil că stăpânirea romană a lui Traian nu s-ar mai fi putut întinde la Nord de Dunăre. Burebista a format cel mai mare stat din câte cunoscuse până la acea dată Europa “barbară”.

(Sursa: Burebista şi epoca sa de I.H. Crişan, Ed. 1982, pag. 495).

Factorul elenic în intensificarea progresului realizat de geto-daci a fost foarte puternic şi fecund asupra spaţiului de la Dunăre, mai ales (Burebista – pag. 136).

Istoria veche a Stelnicii

174 175

24. SOIURI ROMÂNEŞTI DE VIŢĂ DE VIEprezente în Stelnica încă de pe timpul lui Burebista

Strabon (cca. 63 î.Hr. - 26 d.Hr) ne transmite ştirea cu privire la stârpirea viţei de vie impusă supuşilor săi de către Burebista în sec. I î.Hr., ceea ce dovedeşte că la data aceea geto-dacii aveau o cultură înfloritoare a acestei plante alimentare, care, în Orientul Apropiat, dar, poate şi la noi, era cunoscută cu cel puţin 5500 de ani î.Hr.

Pe de altă parte, existenta viţei de vie, este dovedită arheologic în Câmpia Română şi mai ales în satele de pe terasa Borcei, dar şi în Stelnica, prin descoperirea amforelor şi vaselor de păstrare a lichidelor ca amfore şi cratere, de fabricaţie locală sau import din Grecia prin oraşele – cetate de pe litoralul Pontului Euxin, cum era Histria, Tomis şi Callatis.

(Sursa: Burebista şi epoca sa de I.H. Crişan, Ed. 1982, pag.138)

După cum se pare, cultivarea viţei de vie de bună calitate era foarte răspândită, în epoca premergătoare lui Burebista. Iar după ce acesta a ascultat sfatul principalului său sfetnic, Deceneu, de a scoate viile şi a-i obliga pe daco-geţi să-şi ducă viaţa fără vin, a reuşit să unifice toate triburile acestui popor şi să realizeze una dintre cele mai mari “Împărăţii“ din vremea aceea, după cum susţin istoricii.

Existenţa viţei de vie pe raza moşiei Stelnica, dar şi în satele de pe terasa Borcei, este susţinută şi de multiplele vase de lut ars, descoperite în unele aşezări arheologice, vase pentru depozitat şi păstrat lichidele, astfel: În Necropola getică de la Stelnica- Grădiştea Mare se atestă că s-au găsit amfore, cratere şi alte tipuri de vase mari, datând din sec. IV – III î.Hr., pentru depozitarea produselor alimentare lichide, apă, vin şi poate uleiuri vegetale obţinute prin presarea unor seminţe oleaginoase, iar în unele locuri din Câmpia Română, sâmburi de struguri fosili în vetre de aşezări omeneşti.

Ca această cultură a viţei de vie în stânga Dunării (Borcei), era generalizată, o dovedesc şi scrierile arheologice recente (Sursa: Ear. I – 62/63, Ed. 1994) care glăsuiesc: ...” Pe malul stâng al Dunării s-au descoperit ştampile de amfore (între care şi cele de Chios şi Sohola) la Cegani, Iezeru- Jegălia, Pietroiu, Borduşani, Făcăeni - Lăteni, Gâldău, Chiscani” şi alte aşezări.

Iar despre amforele de uz comun de Chios, care se foloseau pentru transportarea şi conservarea unor mărfuri, în principal vin şi ulei, dar si peşti conservaţi, grâne, răşini şi substanţe aromatice se precizează că au apărut încă de la sfârşitul sec al VII-lea şi sec al VI-lea î.Hr. - dintre care unele tipuri sunt prezente şi mai târziu, în sec 5-4 î.Hr.

(Sursa : Ear. I- 62/63).

Chios – era un important centru comercial grecesc din imediata apropiere a Coastei de Vest a Asiei Mici (Ear. I – 297). Iar după o perioadă de încetinire a producţiei amforelor, reapar în mare cantitate în sec. X-XII d.Hr., în aşezările feudale timpurii de pe teritoriul Dobrogei, care mai întreţineau legături comerciale cu centrele bizantine din Sud. Pe teritoriul Tării Româneşti- cultura viţei de vie şi pomicultura a devenit foarte răspândită şi în continuă extindere în sec. XIV-XV, aşa cum o dovedesc descoperirile ulterioare în numeroasele şi specificele unelte agricole folosite în acest domeniu cum sunt: cosoarele – utilizate în tăierea lăstarilor viţei de vie şi a pomilor fructiferi. Iar în zona bărăgăneană sunt cunoscute încă din sec al XV-lea viile de la Alexeni pe Ialomiţa (Hrisov din 17 noiembrie 1431) dar acestea nu erau singulare.

(Sursa: Ialomiţa. Materiale de istorie agrară a României – pag. 176-181, Ed. 1983 de Muzeul Judeţean

Ialomiţa – articolul : “ Unelte agricole în inventarul arheologic din sec. XIV-XV de Aristide Ştefănescu) .

Ca soiuri vechi româneşti de viţă de vie create, născute şi formate în Dacia şi care au persistat până în zilele noastre, şi au ieşit în evidenţă în decursul timpului, au fost cândva, “105 soiuri şi mai sunt în viaţă 20, plantate numai pe aproximativ 10% din totalul viilor din România “ menţiona I.M. Puşca – oenologul şi pătimaşul viticultor în “Jurnalul de bucătărie“ din 7 noiembrie 2007 – supliment al Jurnalului Naţional. Dintre acestea predomină Feteasca Albă, Feteasca Regală, Grasa de Cotnari, Galbena de Odobeşti, Frâncuşa şi alte câteva.

Consideram că în zona noastră, soiuri româneşti autohtone, care, probabil au existat şi au rămas de pe timpul lui Burebista, până pe la a doua jumătate a sec al XX-lea, odată cu colectivizarea forţată a agriculturii au fost mai ales struguri cu boabele negre, şi anume:

-Gameul – strugure pentru vin;

- Terasa (Terasul) - strugure pentru masă;

- Agurida – viţă aproape sălbatică.

- coase, seceri, sape, cosoare de vie, etc. (Burebista- 395);

- râşnite în aşezările daco-getice, dar de tip daco-roman, lucrate din rocă vulcanică şi compus din două piese (Burebista – 399);

- tesla şi topoare cu gaură verticală de înmănuşare, lucrate din bronz (Burebista-

402,403).Este de reţinut că Burebista a fost cea mai luminoasă şi mai eficientă

personalitate din istoria Daciei şi a romanilor de azi. Dacă şi Decebal şi-ar fi întins atât de mult regatul său şi ar fi fost tot atât de trainic, probabil că stăpânirea romană a lui Traian nu s-ar mai fi putut întinde la Nord de Dunăre. Burebista a format cel mai mare stat din câte cunoscuse până la acea dată Europa “barbară”.

(Sursa: Burebista şi epoca sa de I.H. Crişan, Ed. 1982, pag. 495).

Factorul elenic în intensificarea progresului realizat de geto-daci a fost foarte puternic şi fecund asupra spaţiului de la Dunăre, mai ales (Burebista – pag. 136).

Istoria veche a Stelnicii

174 175

24. SOIURI ROMÂNEŞTI DE VIŢĂ DE VIEprezente în Stelnica încă de pe timpul lui Burebista

Strabon (cca. 63 î.Hr. - 26 d.Hr) ne transmite ştirea cu privire la stârpirea viţei de vie impusă supuşilor săi de către Burebista în sec. I î.Hr., ceea ce dovedeşte că la data aceea geto-dacii aveau o cultură înfloritoare a acestei plante alimentare, care, în Orientul Apropiat, dar, poate şi la noi, era cunoscută cu cel puţin 5500 de ani î.Hr.

Pe de altă parte, existenta viţei de vie, este dovedită arheologic în Câmpia Română şi mai ales în satele de pe terasa Borcei, dar şi în Stelnica, prin descoperirea amforelor şi vaselor de păstrare a lichidelor ca amfore şi cratere, de fabricaţie locală sau import din Grecia prin oraşele – cetate de pe litoralul Pontului Euxin, cum era Histria, Tomis şi Callatis.

(Sursa: Burebista şi epoca sa de I.H. Crişan, Ed. 1982, pag.138)

După cum se pare, cultivarea viţei de vie de bună calitate era foarte răspândită, în epoca premergătoare lui Burebista. Iar după ce acesta a ascultat sfatul principalului său sfetnic, Deceneu, de a scoate viile şi a-i obliga pe daco-geţi să-şi ducă viaţa fără vin, a reuşit să unifice toate triburile acestui popor şi să realizeze una dintre cele mai mari “Împărăţii“ din vremea aceea, după cum susţin istoricii.

Existenţa viţei de vie pe raza moşiei Stelnica, dar şi în satele de pe terasa Borcei, este susţinută şi de multiplele vase de lut ars, descoperite în unele aşezări arheologice, vase pentru depozitat şi păstrat lichidele, astfel: În Necropola getică de la Stelnica- Grădiştea Mare se atestă că s-au găsit amfore, cratere şi alte tipuri de vase mari, datând din sec. IV – III î.Hr., pentru depozitarea produselor alimentare lichide, apă, vin şi poate uleiuri vegetale obţinute prin presarea unor seminţe oleaginoase, iar în unele locuri din Câmpia Română, sâmburi de struguri fosili în vetre de aşezări omeneşti.

Ca această cultură a viţei de vie în stânga Dunării (Borcei), era generalizată, o dovedesc şi scrierile arheologice recente (Sursa: Ear. I – 62/63, Ed. 1994) care glăsuiesc: ...” Pe malul stâng al Dunării s-au descoperit ştampile de amfore (între care şi cele de Chios şi Sohola) la Cegani, Iezeru- Jegălia, Pietroiu, Borduşani, Făcăeni - Lăteni, Gâldău, Chiscani” şi alte aşezări.

Istoria veche a Stelnicii

176 177

Gameul – viţa autohtonă, având butuc

destul de viguros, lăstari înalţi, frunze verzi, curate, ce se ridicau în sus cu lăcomie către lumina soarelui – care practic nu avea duşmani biologici, insecte ori ciuperci, nu necesită nici un tratament de combatere. Era viţa omului sărac, dar muncitor, care trebuia să ştie să o taie primăvara, iar peste an să o sape de 2-3 ori, să o scoată din vulpoaica, din bălării, care o concurau în asigurarea umidităţii în ariditatea climei din Bărăgan.

Purta pe coardele sale struguri negri, ciorchini multe care aduceau bucurie ţăranului şi copiilor săi, boabe nu prea dese şi potrivit de mari. Dacă vremea de toamnă era prielnică, mai caldă şi după o vară nu prea secetoasă şi se lasă să se coacă până la

începutul lunii octombrie, parte din boabe se stafideau, crăpau, dădeau vin mai puţin, dar de o calitate superioară, ce putea ajunge până la 10o, cu mult zahăr şi aromat.

Vinul lucrat cu mare tragere de inimă şi păstrat după fierbere în vase curate şi scurs de pe drojdia rezultată din fierbere, în pivniţa săpată în pământ, după limpezire căpăta o culoare roşie-rozalie, ce făcea băşicuţe pe marginea paharului, aruncând în sus stropi mici roşiatici într-un dans neastâmpărat, care bucura şi lumina faţa gospodarului, şi-l îndemna la prietenie şi vorbă. Era un vin de “cursă lungă“ pe care cunoscătorii din Bărăgan îl asemuiau cu cel mai popular vânat din zonă, denumindu-l cu mândrie şi bucurie “sânge de iepure”, privindu-l în zare, după ce ridicau paharul în sus.

Era vinul de chef şi discuţii pe care nu-l uiţi niciodată, iar gazda unde l-ai băut, ai mai vizita-o de câte ori îi treci prin faţa porţii. El se scotea din butoi pe cep, în oale de pământ smălţuite şi o gură zdravănă, setoasă se bea direct din oală, în pivniţa răcoroasă lângă butoi. Pentru consumul obişnuit se bea numai cu mâncare, nu se îndoia cu apă, iar ce mai rămânea se dădea în tindă la răcoare.

Fraţii mai mari, când veneau seara târziu de la bal, sau de la întâlnirile cu băieţii, se opreau puţin în sală, puneau cana sau damigeana la gură şi-i trăgeau o duşcă. Cu toate astea n-am văzut pe nimeni beat -după vin de gameu, pentru că oamenii erau cumpătaţi, dar nu că el nu avea putere. Pe cei care-l beau cu lăcomie, mai ales cei care nu-l aveau în casă, “îi trântea” în braţele lui Moş Ene, cât ai zice “peşte” !

Era aşa curat, plin de vitamine şi savoare, iar la masă, cu mâncare, capul familiei dădea şi copiilor mai măricuţi să guste o gură de gameu.

Păcat că odată cu colectivizarea agriculturii, care în Stelnica a venit în anul 1952, politrucii, socotindu-l a nu da o recoltă îndestulătoare, să-i sature şi pe cei de la raion, a fost înlocuit în toate petecele de vie băgate în colectiv, din Stelnica, cu o viţă “proletară” numită anonim “O mie unu“, care nici pe departe nu-i seamănă!

Ultimul butuc de gameu, l-am văzut în curtea lui nea Costică, un gospodar din comuna Dărăşti de lângă Bucureşti şi luând câteva boabe din ciorchinele în pârg, mi-am adus aminte de frumoasa copilărie, trăită pe malul Borcei, în întinderile Bărăganului.

Terasa – Gameul era, mai peste tot, însoţit de un bututc -doi de viţă mai scundă, ca o tufă, cu lăstari mai scurţi, dar deşi, şi cu ciorchine de struguri multe, negre, care ornau baza butucului ca o coroană: aceasta era Terasa, bucuria copiilor de care ţăranul avea grijă să-i mulţumească încă de când planta via.

Terasa se cocea de timpuriu, începând ciulitul de la sfârşitul lui Iunie- începutul lui Iulie. Oricum, la Sf. Ilie, omul gospodar care îşi lucra cu hărnicie pământul şi avea norocul şi de un an bun, mai cu ploi, atunci la 20 iulie, servea struguri copţi, porumb fiert şi primii pepeni din bostanul propriu.

Strugurii de terasă erau bucuria copiilor, ei fiind dulci ca mierea. Mai întotdeauna când începea să se coacă Gameul, butucii de terasă erau deja culeşi, ciorchinele sale fiind mâncate rând pe rând, pe măsură ce se coceau, de către copii, şi mai ales de către cei care păzeau via. Dar nu e mai puţin adevărat că la împuţinarea lor rapidă, mai contribuiau din plin şi vrăbiile, graurii, piţigoii şi alte păsărele ale întinderilor nesfârşite ale Bărăganului. Dar niciodată ţăranul nu făcea nazuri de asemenea furtişaguri, că pasările câmpului i-au mâncat câteva boabe de struguri. El împărţea totul cu natura, socotindu-se o parte din ea.

Agurida - Practic agurida era adevărata viţă sălbatică luată în cultură de către gospodar, aşa cum astăzi unele familii iau spre înfiere copii de la orfelinat.

Agurida, având adevărata sa mamă, pământul sălbatic, creştea viguros cu crengi lungi, chiar şi de doi metri, ce se întindeau pe teren sau se agăţau de alte suporturi; avea frunze mari, ciorchini numeroşi cu boabe negre, rare, micuţe, dar foarte zemoase şi chiar la coacere, erau puţin acri-acidulate. Deşi nu dădea un vin de o tărie cine ştie ce de mare, avea o bogăţie de ciorchini de umpleai cu ei la cules, o jumătate de căldare de la un butuc, producând mult vin, care era admis şi tolerat de gospodar în butoiul sau.

Putem spune cu siguranţă că aceste trei soiuri de viţă îşi aveau patria lor aici, pe Terasa Borcei, la confluenţa întinderilor nepătrunse şi mistice ale Bărăganului, încă din străvechime, de pe vremea strămoşilor noştri geţi. Din vinul lor au băut Mircea cel Bătrân când a făcut hotărnicia moşiei Cărărani, vecină cu Stelnica, în anul 1388, Radu cel Frumos în 1467, la prima atestare a satului nostru sub numele de Steanca, Mihai Cantacuzino Spătarul, în anii 1688 şi 1715, când a cumpărat moşie la Stelnica şi, desigur Mihai Viteazul care a copilărit în Stelnica, dar şi atâţia alţii care ne-au vizitat aceste minunate locuri. Desigur că vinul de gameu l-au îngemănat cu scrumbiile de Dunăre şi Borcea şi cu brânza oilor din Baltă, conservată prin opărire cu apă fierbinte, sau saramura de peste sărat, uscat la streaşină.

Astăzi mi-e dor de gameu ca de copilăria mea !Moşia Stelnica mai poartă şi astăzi amintirea terenurilor plantate cu viţă de vie

de pe timpul lui Burebista, şi anume coama de deal expusă soarelui dătător de viaţă, dintre Stelnica şi Maltezi, care se numeşte « Dealul dintre vii » ce se întinde între Valea Bulercii şi Şcoala din Maltezi.

Istoria veche a Stelnicii

176 177

Gameul – viţa autohtonă, având butuc

destul de viguros, lăstari înalţi, frunze verzi, curate, ce se ridicau în sus cu lăcomie către lumina soarelui – care practic nu avea duşmani biologici, insecte ori ciuperci, nu necesită nici un tratament de combatere. Era viţa omului sărac, dar muncitor, care trebuia să ştie să o taie primăvara, iar peste an să o sape de 2-3 ori, să o scoată din vulpoaica, din bălării, care o concurau în asigurarea umidităţii în ariditatea climei din Bărăgan.

Purta pe coardele sale struguri negri, ciorchini multe care aduceau bucurie ţăranului şi copiilor săi, boabe nu prea dese şi potrivit de mari. Dacă vremea de toamnă era prielnică, mai caldă şi după o vară nu prea secetoasă şi se lasă să se coacă până la

începutul lunii octombrie, parte din boabe se stafideau, crăpau, dădeau vin mai puţin, dar de o calitate superioară, ce putea ajunge până la 10o, cu mult zahăr şi aromat.

Vinul lucrat cu mare tragere de inimă şi păstrat după fierbere în vase curate şi scurs de pe drojdia rezultată din fierbere, în pivniţa săpată în pământ, după limpezire căpăta o culoare roşie-rozalie, ce făcea băşicuţe pe marginea paharului, aruncând în sus stropi mici roşiatici într-un dans neastâmpărat, care bucura şi lumina faţa gospodarului, şi-l îndemna la prietenie şi vorbă. Era un vin de “cursă lungă“ pe care cunoscătorii din Bărăgan îl asemuiau cu cel mai popular vânat din zonă, denumindu-l cu mândrie şi bucurie “sânge de iepure”, privindu-l în zare, după ce ridicau paharul în sus.

Era vinul de chef şi discuţii pe care nu-l uiţi niciodată, iar gazda unde l-ai băut, ai mai vizita-o de câte ori îi treci prin faţa porţii. El se scotea din butoi pe cep, în oale de pământ smălţuite şi o gură zdravănă, setoasă se bea direct din oală, în pivniţa răcoroasă lângă butoi. Pentru consumul obişnuit se bea numai cu mâncare, nu se îndoia cu apă, iar ce mai rămânea se dădea în tindă la răcoare.

Fraţii mai mari, când veneau seara târziu de la bal, sau de la întâlnirile cu băieţii, se opreau puţin în sală, puneau cana sau damigeana la gură şi-i trăgeau o duşcă. Cu toate astea n-am văzut pe nimeni beat -după vin de gameu, pentru că oamenii erau cumpătaţi, dar nu că el nu avea putere. Pe cei care-l beau cu lăcomie, mai ales cei care nu-l aveau în casă, “îi trântea” în braţele lui Moş Ene, cât ai zice “peşte” !

Era aşa curat, plin de vitamine şi savoare, iar la masă, cu mâncare, capul familiei dădea şi copiilor mai măricuţi să guste o gură de gameu.

Păcat că odată cu colectivizarea agriculturii, care în Stelnica a venit în anul 1952, politrucii, socotindu-l a nu da o recoltă îndestulătoare, să-i sature şi pe cei de la raion, a fost înlocuit în toate petecele de vie băgate în colectiv, din Stelnica, cu o viţă “proletară” numită anonim “O mie unu“, care nici pe departe nu-i seamănă!

Ultimul butuc de gameu, l-am văzut în curtea lui nea Costică, un gospodar din comuna Dărăşti de lângă Bucureşti şi luând câteva boabe din ciorchinele în pârg, mi-am adus aminte de frumoasa copilărie, trăită pe malul Borcei, în întinderile Bărăganului.

Terasa – Gameul era, mai peste tot, însoţit de un bututc -doi de viţă mai scundă, ca o tufă, cu lăstari mai scurţi, dar deşi, şi cu ciorchine de struguri multe, negre, care ornau baza butucului ca o coroană: aceasta era Terasa, bucuria copiilor de care ţăranul avea grijă să-i mulţumească încă de când planta via.

Terasa se cocea de timpuriu, începând ciulitul de la sfârşitul lui Iunie- începutul lui Iulie. Oricum, la Sf. Ilie, omul gospodar care îşi lucra cu hărnicie pământul şi avea norocul şi de un an bun, mai cu ploi, atunci la 20 iulie, servea struguri copţi, porumb fiert şi primii pepeni din bostanul propriu.

Strugurii de terasă erau bucuria copiilor, ei fiind dulci ca mierea. Mai întotdeauna când începea să se coacă Gameul, butucii de terasă erau deja culeşi, ciorchinele sale fiind mâncate rând pe rând, pe măsură ce se coceau, de către copii, şi mai ales de către cei care păzeau via. Dar nu e mai puţin adevărat că la împuţinarea lor rapidă, mai contribuiau din plin şi vrăbiile, graurii, piţigoii şi alte păsărele ale întinderilor nesfârşite ale Bărăganului. Dar niciodată ţăranul nu făcea nazuri de asemenea furtişaguri, că pasările câmpului i-au mâncat câteva boabe de struguri. El împărţea totul cu natura, socotindu-se o parte din ea.

Agurida - Practic agurida era adevărata viţă sălbatică luată în cultură de către gospodar, aşa cum astăzi unele familii iau spre înfiere copii de la orfelinat.

Agurida, având adevărata sa mamă, pământul sălbatic, creştea viguros cu crengi lungi, chiar şi de doi metri, ce se întindeau pe teren sau se agăţau de alte suporturi; avea frunze mari, ciorchini numeroşi cu boabe negre, rare, micuţe, dar foarte zemoase şi chiar la coacere, erau puţin acri-acidulate. Deşi nu dădea un vin de o tărie cine ştie ce de mare, avea o bogăţie de ciorchini de umpleai cu ei la cules, o jumătate de căldare de la un butuc, producând mult vin, care era admis şi tolerat de gospodar în butoiul sau.

Putem spune cu siguranţă că aceste trei soiuri de viţă îşi aveau patria lor aici, pe Terasa Borcei, la confluenţa întinderilor nepătrunse şi mistice ale Bărăganului, încă din străvechime, de pe vremea strămoşilor noştri geţi. Din vinul lor au băut Mircea cel Bătrân când a făcut hotărnicia moşiei Cărărani, vecină cu Stelnica, în anul 1388, Radu cel Frumos în 1467, la prima atestare a satului nostru sub numele de Steanca, Mihai Cantacuzino Spătarul, în anii 1688 şi 1715, când a cumpărat moşie la Stelnica şi, desigur Mihai Viteazul care a copilărit în Stelnica, dar şi atâţia alţii care ne-au vizitat aceste minunate locuri. Desigur că vinul de gameu l-au îngemănat cu scrumbiile de Dunăre şi Borcea şi cu brânza oilor din Baltă, conservată prin opărire cu apă fierbinte, sau saramura de peste sărat, uscat la streaşină.

Astăzi mi-e dor de gameu ca de copilăria mea !Moşia Stelnica mai poartă şi astăzi amintirea terenurilor plantate cu viţă de vie

de pe timpul lui Burebista, şi anume coama de deal expusă soarelui dătător de viaţă, dintre Stelnica şi Maltezi, care se numeşte « Dealul dintre vii » ce se întinde între Valea Bulercii şi Şcoala din Maltezi.

Istoria veche a Stelnicii

178 179

25. POZIŢIA CENTRALĂ A MUNTENIEIÎN FAŢA REZISTENŢEI ROMANE

La începutul anilor Erei Creştine, Câmpia getică de la Nord de Dunăre – unde existau şi aşezările de pe malul stâng al Borcei, intrase în atenţia tuturor neamurilor vecine, prin resursele mari de grâu, care se produceau aici, ajungând să îndestuleze o parte din Imperiul Roman, grâu luat prin negoţ sau cel mai des prin jaf, ştiind că geţii, în cele mai tulburi vremi, nu se opreau de la a cultiva pământul.

E posibil ca agricultura, pe vremea aceea, să fi fost o trăsătură sacră pentru majoritatea popoarelor, pentru că istoricul Diodor din Sicilia spunea că “La inzi, cultivarea pământului este sfântă şi aceştia sunt respectaţi şi lăsaţi în pace şi de amici şi de duşmani, chiar dacă o practică între liniile de luptă, pentru ca ei sunt folositori şi unora şi altora“. Iar V. Pârvan, în Getica, la pag. 62, accentuează:

“ Civilizaţia indigenă a Bărăganului, oricare ar fi contribuţiile eterogene scytho-sarmato- bastarne, mai ales în bălţile Dunării, trebuie să fi fost în linii fundamentale getică şi la anul 50 d.Hr., aşa cum fusese getică şi în anul 335 î.Hr. (pe timpul lui Alexandru Macedon) şi la 292 î.Hr.(Dromichaites) şi la 200 î.Hr., şi aşa mai departe; Istoric se impune să găsim în săpăturile protoistorice din Câmpia Munteană, forme de cultură, fie înrudite, fie chiar identice cu cele contemporane din Carpaţi şi de pe malul drept al Dunării, în aproape întreaga Dobroge, Deliorman şi ţinutul dintre gura Iantrei şi gura Iskerului din Bulgaria şi Iugoslavia, ba chiar şi mai la apus“ .

În anii 68-69 d.Hr., în iarna aceea sarmaţii-roxolani de la gurile Dunării năvălesc în Moesia şi sunt înfrânţi de guvernatorul Marcus Apolonius Saturnus. Invazia a avut loc iarna, peste Dunărea înghetată. Cu un an înainte, două cohorte romane fuseseră măcelărite de aceeaşi năvălitori, tot iarna. Acum barbarii sunt 9 000 de ostaşi, toţi calări, îmbrăcaţi complet în zale de fier, atât ei cat şi caii lor. Se răspândesc după pradă, dar de astă dată sunt atacaţi de legiunea a III-a romană. Barbarii, îngreunaţi de lucrurile furate, nu mai pot fugi, mai ales că le alunecau şi caii pe polei şi sunt opriţi de troienele mari de zăpadă, fiind măcelăriţi, fără a se putea opune.

Năvălitorii aveau lănci lungi, nişte spade uriaşe pe care le mânuiesc cu amândouă mâinile. Ei nu poartă scuturi şi sunt înzăuaţi cu platoşe făcute din plăci de fier sau curea groasă, care-i apără de lovituri, dar, odată căzuţi, cu greu se mai pot scula de la pământ.

Romanii, în schimb, sunt înarmaţi uşor, cu săbii scurte şi lănci uşor manevrabile. Sarmaţii, deşi au fost învinşi de romani, ei rămân pe mai departe credincioşi geţilor, luând în continuare parte cu aceştia, la incursiuni, în Sudul Dunării. Dar, marea izbândă împotriva romanilor, în anii 69-70 d.Hr., nu o au sarmaţii ci dacii;

Apolonius cu legiunile din Moesia este chemat în Italia, şi el lasă, în toamna lui 69 d.Hr., provincia fără apărare întărită, iar geţii, adevăraţi strategi, urmăresc cu cea mai mare atenţie evenimentele de la Roma, iar când au auzit că forţele romane se înfruntă între ele în capitală, în lupte politice, trec Dunărea iarăşi (în octombrie-decembrie, anul 69 d.Hr) şi iau cu asalt castrele romane, făcându-se din nou stăpâni pe ambele ţărmuri ale Dunării; în urma atacului ce-l dau aici, la răsărit de Gura Oltului.

Dacii sunt opriţi, dar nu definitiv înfrânţi. Ei se unesc cu sarmaţii, care în iarna aceea (69-70d.Hr), trec din nou Dunărea, fiind mult mai numeroşi decât în anul precedent şi masacrează oastea lui Agrippa şi chiar pe comandantul lor. Acestuia, îi sare în ajutor un alt general roman, care îi învinge pe sarmaţi şi reconstruieşte castrele de pe malul Dunării, căutând să îndesească cetăţile de apărare, fapt ce face ca, într-adevăr, 10-15 ani Dacii şi Sarmaţii să fie ţinuţi departe de malul drept al Dunării .

De abia după aceea, împăratul roman Domitian avea să reia luptele cu dacii şi pentru întărirea hotarului roman din aceasta parte, prin întemeierea provinciei Moesia inferioară şi să aducă de la gurile Jiului până la gurile Dunării, legiuni romane întărite, spre a face faţă geto-bastarnilor şi geto-sarmaţilor. Totodată se organizează şi o flotă pe Dunăre – Flota Flavia Moesica-pentru a mijloci un amestec direct şi rapid în Muntenia şi Moldova de Miază-zi (Getica, de V. Pârvan Ed. 1982).

Istoricul de excelenţă, Vasile Pârvan, spune cu oarecare regret (pag. 64): “Învăţaţii nu au dat până acum o atenţie îndestulătoare acestei probleme istorice, a importanţei Câmpiei Muntene în luptele dintre daco-geţi şi romani, pe vremea împăratului Domiţian şi Traian“ . Iar mai departe arată că împăratul Traian însuşi, pune ridicarea monumentului triumfal din Dobrogea, de la Adam-Clisi, în faţa chiar a Câmpiei Muntene, prin aceasta, indicând foarte limpede care fusese principalul câştig roman, prin cucerirea zonei dacice, anume, tocmai roditoarea Câmpie a Dunării getice, în timp ce atenţia istoricilor noştri s-a îndreptat, în chip aproape exclusiv, asupra luptelor din M-ţii Daciei şi asupra organizării Daciei doar din cadrilaterul transilvan, concluzionând: ...”În adevăr, nu mai este azi îndoială că atât Domiţian cât şi Traian, au avut de luptat cu Decebal în Banat şi Ardeal, dar şi în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea. Unitatea etnografică a naţiunii geto-dacice s-a acoperit încă o dată complet cu unitatea ei politico-militară“.

Desigur că luptele continue şi hărţuielile geţilor cu imperiul roman, fie în Dobrogea de azi, fie în sud de Dunăre, având ca punct de pornire Câmpia Munteniei, au atras în ele şi oşteni din satele aşezate în lanţ pe malul stâng al Borcei, în care se numără şi Stelnica de azi, care la acea vreme era deja populată şi atestată cu peste o mie de ani înainte.

Iar tot ce a suferit oastea getă sau populaţia de aici, ori victoriile câştigate, au aparţinut şi vajnicilor locuitori ai Stelnicii - fie că erau amplasaţi pe Prispa Bărăganului, pe Mazale, ori pe Grădiştile Băltii. Din acea vreme şi până astăzi, noi cei din Stelnica, ne-am integrat şi confundat cu neamul geto-dacic, de la începuturile sale, mereu şi mereu, ca locuitori ai acestor pământuri. Atunci, ca şi mai târziu, sub vitejii domnitori romani din Evul Mediu, noi am fost acasă şi aşa vom rămâne.

... Şi este de menţionat că “Uniunea geţilor de la Dunăre apare pe scena istoriei cu cel puţin patru secole mai devreme decât cea din Transilvania “.

(Sursa: Burebista şi epoca sa de I.H. Crişan, pag. 137)

Istoria veche a Stelnicii

178 179

25. POZIŢIA CENTRALĂ A MUNTENIEIÎN FAŢA REZISTENŢEI ROMANE

La începutul anilor Erei Creştine, Câmpia getică de la Nord de Dunăre – unde existau şi aşezările de pe malul stâng al Borcei, intrase în atenţia tuturor neamurilor vecine, prin resursele mari de grâu, care se produceau aici, ajungând să îndestuleze o parte din Imperiul Roman, grâu luat prin negoţ sau cel mai des prin jaf, ştiind că geţii, în cele mai tulburi vremi, nu se opreau de la a cultiva pământul.

E posibil ca agricultura, pe vremea aceea, să fi fost o trăsătură sacră pentru majoritatea popoarelor, pentru că istoricul Diodor din Sicilia spunea că “La inzi, cultivarea pământului este sfântă şi aceştia sunt respectaţi şi lăsaţi în pace şi de amici şi de duşmani, chiar dacă o practică între liniile de luptă, pentru ca ei sunt folositori şi unora şi altora“. Iar V. Pârvan, în Getica, la pag. 62, accentuează:

“ Civilizaţia indigenă a Bărăganului, oricare ar fi contribuţiile eterogene scytho-sarmato- bastarne, mai ales în bălţile Dunării, trebuie să fi fost în linii fundamentale getică şi la anul 50 d.Hr., aşa cum fusese getică şi în anul 335 î.Hr. (pe timpul lui Alexandru Macedon) şi la 292 î.Hr.(Dromichaites) şi la 200 î.Hr., şi aşa mai departe; Istoric se impune să găsim în săpăturile protoistorice din Câmpia Munteană, forme de cultură, fie înrudite, fie chiar identice cu cele contemporane din Carpaţi şi de pe malul drept al Dunării, în aproape întreaga Dobroge, Deliorman şi ţinutul dintre gura Iantrei şi gura Iskerului din Bulgaria şi Iugoslavia, ba chiar şi mai la apus“ .

În anii 68-69 d.Hr., în iarna aceea sarmaţii-roxolani de la gurile Dunării năvălesc în Moesia şi sunt înfrânţi de guvernatorul Marcus Apolonius Saturnus. Invazia a avut loc iarna, peste Dunărea înghetată. Cu un an înainte, două cohorte romane fuseseră măcelărite de aceeaşi năvălitori, tot iarna. Acum barbarii sunt 9 000 de ostaşi, toţi calări, îmbrăcaţi complet în zale de fier, atât ei cat şi caii lor. Se răspândesc după pradă, dar de astă dată sunt atacaţi de legiunea a III-a romană. Barbarii, îngreunaţi de lucrurile furate, nu mai pot fugi, mai ales că le alunecau şi caii pe polei şi sunt opriţi de troienele mari de zăpadă, fiind măcelăriţi, fără a se putea opune.

Năvălitorii aveau lănci lungi, nişte spade uriaşe pe care le mânuiesc cu amândouă mâinile. Ei nu poartă scuturi şi sunt înzăuaţi cu platoşe făcute din plăci de fier sau curea groasă, care-i apără de lovituri, dar, odată căzuţi, cu greu se mai pot scula de la pământ.

Romanii, în schimb, sunt înarmaţi uşor, cu săbii scurte şi lănci uşor manevrabile. Sarmaţii, deşi au fost învinşi de romani, ei rămân pe mai departe credincioşi geţilor, luând în continuare parte cu aceştia, la incursiuni, în Sudul Dunării. Dar, marea izbândă împotriva romanilor, în anii 69-70 d.Hr., nu o au sarmaţii ci dacii;

Apolonius cu legiunile din Moesia este chemat în Italia, şi el lasă, în toamna lui 69 d.Hr., provincia fără apărare întărită, iar geţii, adevăraţi strategi, urmăresc cu cea mai mare atenţie evenimentele de la Roma, iar când au auzit că forţele romane se înfruntă între ele în capitală, în lupte politice, trec Dunărea iarăşi (în octombrie-decembrie, anul 69 d.Hr) şi iau cu asalt castrele romane, făcându-se din nou stăpâni pe ambele ţărmuri ale Dunării; în urma atacului ce-l dau aici, la răsărit de Gura Oltului.

Dacii sunt opriţi, dar nu definitiv înfrânţi. Ei se unesc cu sarmaţii, care în iarna aceea (69-70d.Hr), trec din nou Dunărea, fiind mult mai numeroşi decât în anul precedent şi masacrează oastea lui Agrippa şi chiar pe comandantul lor. Acestuia, îi sare în ajutor un alt general roman, care îi învinge pe sarmaţi şi reconstruieşte castrele de pe malul Dunării, căutând să îndesească cetăţile de apărare, fapt ce face ca, într-adevăr, 10-15 ani Dacii şi Sarmaţii să fie ţinuţi departe de malul drept al Dunării .

De abia după aceea, împăratul roman Domitian avea să reia luptele cu dacii şi pentru întărirea hotarului roman din aceasta parte, prin întemeierea provinciei Moesia inferioară şi să aducă de la gurile Jiului până la gurile Dunării, legiuni romane întărite, spre a face faţă geto-bastarnilor şi geto-sarmaţilor. Totodată se organizează şi o flotă pe Dunăre – Flota Flavia Moesica-pentru a mijloci un amestec direct şi rapid în Muntenia şi Moldova de Miază-zi (Getica, de V. Pârvan Ed. 1982).

Istoricul de excelenţă, Vasile Pârvan, spune cu oarecare regret (pag. 64): “Învăţaţii nu au dat până acum o atenţie îndestulătoare acestei probleme istorice, a importanţei Câmpiei Muntene în luptele dintre daco-geţi şi romani, pe vremea împăratului Domiţian şi Traian“ . Iar mai departe arată că împăratul Traian însuşi, pune ridicarea monumentului triumfal din Dobrogea, de la Adam-Clisi, în faţa chiar a Câmpiei Muntene, prin aceasta, indicând foarte limpede care fusese principalul câştig roman, prin cucerirea zonei dacice, anume, tocmai roditoarea Câmpie a Dunării getice, în timp ce atenţia istoricilor noştri s-a îndreptat, în chip aproape exclusiv, asupra luptelor din M-ţii Daciei şi asupra organizării Daciei doar din cadrilaterul transilvan, concluzionând: ...”În adevăr, nu mai este azi îndoială că atât Domiţian cât şi Traian, au avut de luptat cu Decebal în Banat şi Ardeal, dar şi în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea. Unitatea etnografică a naţiunii geto-dacice s-a acoperit încă o dată complet cu unitatea ei politico-militară“.

Desigur că luptele continue şi hărţuielile geţilor cu imperiul roman, fie în Dobrogea de azi, fie în sud de Dunăre, având ca punct de pornire Câmpia Munteniei, au atras în ele şi oşteni din satele aşezate în lanţ pe malul stâng al Borcei, în care se numără şi Stelnica de azi, care la acea vreme era deja populată şi atestată cu peste o mie de ani înainte.

Iar tot ce a suferit oastea getă sau populaţia de aici, ori victoriile câştigate, au aparţinut şi vajnicilor locuitori ai Stelnicii - fie că erau amplasaţi pe Prispa Bărăganului, pe Mazale, ori pe Grădiştile Băltii. Din acea vreme şi până astăzi, noi cei din Stelnica, ne-am integrat şi confundat cu neamul geto-dacic, de la începuturile sale, mereu şi mereu, ca locuitori ai acestor pământuri. Atunci, ca şi mai târziu, sub vitejii domnitori romani din Evul Mediu, noi am fost acasă şi aşa vom rămâne.

... Şi este de menţionat că “Uniunea geţilor de la Dunăre apare pe scena istoriei cu cel puţin patru secole mai devreme decât cea din Transilvania “.

(Sursa: Burebista şi epoca sa de I.H. Crişan, pag. 137)

Istoria veche a Stelnicii

180 181

26. POETUL LATIN OVIDIUS EXILAT LA TOMIS

În anul 8 î.Hr., la vârsta de 35 de ani, poetul latin Publius Ovidius Naso este exilat la Tomis de către împăratul Augustus, care îi aplica forma cea mai uşoară de exil, relegarea, ceea ce înseamnă că i se păstra drepturile civile şi nu i se confisca averea. În realitate, pedeapsa era foarte grea pentru Ovidiu, deoarece se vedea aruncat tocmai la extremitatea nord-estică a Imperiului Roman, la Tomis, oraş aşezat pe ţărmurile Pontului Euxin, unde băteau vânturile nestingherite şi era o metropola înconjurată de “barbari” - faţă de Roma – unde clima caldă, făceau viaţa plăcută, iar familia şi soţia îi alinau dorurile.

Cauza exilului nu este suficient lămurită pe deplin nici astăzi, dar se pare că prin opera sa poetică a lezat pe împărat sau apropiaţii săi care au intervenit pentru exilarea autorului.

Pentru noi, scrisorile din exil şi poeziile lui Ovidiu, au o însemnată valoare documentară, în ele găsind ştiri privitoare la teritoriul şi locuitorii din regiunea Dunării de Jos şi a Dobrogei antice – care constituie astăzi, printre cele mai importante izvoare scrise, referitoare la trecutul îndepărtat al geţilor din zona, printre care se pot încadra şi locuitorii Grădiştilor din Balta Ialomiţei şi vatra satului Stelnica.

E drept că atât depărtarea de casă şi familie, cât şi clima aspră – faţă de Italia – dă o tentă permanentă de tristeţe poeziilor lui Ovidiu, totuşi el se apropie sufleteşte de geţii “barbari” care îi înţeleg soarta sa, ajungând, cum o spune şi singur, să le vorbească limba lor şi aproape s-o uite pe cea latină.

Noi considerăm că chiar în vremea sa, ştiri despre soarta lui Ovidiu exilat pe malul Pontului Euxin, au ajuns şi în aşezările de pe prispa Bărăganului şi i-a influenţat pe oamenii aceştia într-un anumit fel.

Iată cum a oglindit în versurile sale viaţa între localnici:“De frig şi de năvala duşmanului ce bateDe pretutindeni zidul, de-aceste eu mă plâng...Nu oamenii, ci locul l-am ocărât în versuri, Ades, pământul vostru şi voi îl vinuiţi....Cum să hulesc eu oameni aşa de credincioşi ?Cu dragoste, pe mine voi m-aţi primit aici.....Scutit de dări sunt singur pe ţărmurile voastre Afară doar de-aceia, prin lege chiar scutiţi !Ba eu încins sunt astăzi, cu iedera cu careAţi pus-o fără voie pe fruntea-mi de poet. “

(Din poezia: Lui TuticanusPonticele – cartea a II-a, Scrisoarea a XIV-a)

Cu toata durerea sa, Ovidiu se va împrieteni cu geţii, se va înclina în faţa nobleţei lor sufleteşti şi chiar va scrie poezii în limba lor, mai ales că limba geţilor era o limbă barbară, însă o limbă barbară latină.

(Dacia preistorică indoeuropeană şi cea a romanilor- 677)

În aceasta perioadă sarmaţii nomazi care hălăduiau în zona Ucrainei de astăzi, se mişca spre Sud-vest, creând geţilor din Câmpia Munteană probleme tot aşa de grele ca acelea provocate de celto-bastarni prin anul 200 î.Hr. Puterea getică este irosită în mici hărţuieli de apărare împotriva năvălitorilor sau în zadarnice şi neinspirate participări la năvăliri în Sudul Dunării, alături de sarmaţi (Getica- 56).

Prin anii 6-7 d.Hr., sarmaţii, ajutaţi de geţi pustiesc Moesia (Sudul Dunării), iar Dobrogea era împânzită de cetele armate după prădăciuni, încât părea a fi o ţară tot atât de sarmată pe cât fusese şi era de getică. (V. Pârvan).

Iată cum oglindeşte poetul Ovidiu în versurile sale, această stare de fapt: “ Când bate vântul molcom şi cald, stăm liniştiţiDinspre barbarii sumbri de Istros ocrotiţi,Dar cum înghiaţă fluviul, privim înspăimântaţiCum care grele trase de surii boi sarmaţiS-arată-n stufuri. Strigă barbari necunoscuţiÎn cetele pletoase gonind pe caii iuţi Şi zbârnie în vânturi cumplitele săgeţiŞi-i cotropesc barbarii pe liniştiţii geţi.

Văzduhul sângerează spre Istros, ca un rug, Vin cetele sarmate şi pământenii fug,Din biata lor strânsură s-alege vânt şi praf,Vin cetele sarmate la-ngrozitorul jaf,Trec cete peste Istros în groaznic uraganŞi-i jefuit la sânge sarmanul pământean.

Iar când se-ntorc spre Istros, mulţimi, barbari sarmaţiDuc vite şi duc care şi mii de prinşi legaţi,Trec prinşii şi se uită furiş, ucişi de dor,Spre ţarina săracă şi spre căminul lor...Şi se tot duc spre Istros gemând şi unii pierIzbiţi de vijelia săgeţilor de fier,Şi vin ca o furtună, ca vijelia vinSăgeţi încârligate şi unse cu venin...

Şi nimicesc barbarii, strigând sub cerul şters,Tot ce nu iau cu dânşii şi tot ce cade-n mers,Şi se zborşeşte cerul, când crunt din loc în locPeste colibe trece mistuitorul foc...Aşa, mereu, de groaza barbarului sarmat,Cum să-şi mai scoată plugul în ţarini la aratSărmanul get? Şi-i timpul adesea liniştit Dar tremurăm de spaima războiului cumplit.

(Sursa: Cartea a III-a Tristelor, elegia a X-a intitulată “ Iarna în Ţara geţilor“)

Istoria veche a Stelnicii

180 181

26. POETUL LATIN OVIDIUS EXILAT LA TOMIS

În anul 8 î.Hr., la vârsta de 35 de ani, poetul latin Publius Ovidius Naso este exilat la Tomis de către împăratul Augustus, care îi aplica forma cea mai uşoară de exil, relegarea, ceea ce înseamnă că i se păstra drepturile civile şi nu i se confisca averea. În realitate, pedeapsa era foarte grea pentru Ovidiu, deoarece se vedea aruncat tocmai la extremitatea nord-estică a Imperiului Roman, la Tomis, oraş aşezat pe ţărmurile Pontului Euxin, unde băteau vânturile nestingherite şi era o metropola înconjurată de “barbari” - faţă de Roma – unde clima caldă, făceau viaţa plăcută, iar familia şi soţia îi alinau dorurile.

Cauza exilului nu este suficient lămurită pe deplin nici astăzi, dar se pare că prin opera sa poetică a lezat pe împărat sau apropiaţii săi care au intervenit pentru exilarea autorului.

Pentru noi, scrisorile din exil şi poeziile lui Ovidiu, au o însemnată valoare documentară, în ele găsind ştiri privitoare la teritoriul şi locuitorii din regiunea Dunării de Jos şi a Dobrogei antice – care constituie astăzi, printre cele mai importante izvoare scrise, referitoare la trecutul îndepărtat al geţilor din zona, printre care se pot încadra şi locuitorii Grădiştilor din Balta Ialomiţei şi vatra satului Stelnica.

E drept că atât depărtarea de casă şi familie, cât şi clima aspră – faţă de Italia – dă o tentă permanentă de tristeţe poeziilor lui Ovidiu, totuşi el se apropie sufleteşte de geţii “barbari” care îi înţeleg soarta sa, ajungând, cum o spune şi singur, să le vorbească limba lor şi aproape s-o uite pe cea latină.

Noi considerăm că chiar în vremea sa, ştiri despre soarta lui Ovidiu exilat pe malul Pontului Euxin, au ajuns şi în aşezările de pe prispa Bărăganului şi i-a influenţat pe oamenii aceştia într-un anumit fel.

Iată cum a oglindit în versurile sale viaţa între localnici:“De frig şi de năvala duşmanului ce bateDe pretutindeni zidul, de-aceste eu mă plâng...Nu oamenii, ci locul l-am ocărât în versuri, Ades, pământul vostru şi voi îl vinuiţi....Cum să hulesc eu oameni aşa de credincioşi ?Cu dragoste, pe mine voi m-aţi primit aici.....Scutit de dări sunt singur pe ţărmurile voastre Afară doar de-aceia, prin lege chiar scutiţi !Ba eu încins sunt astăzi, cu iedera cu careAţi pus-o fără voie pe fruntea-mi de poet. “

(Din poezia: Lui TuticanusPonticele – cartea a II-a, Scrisoarea a XIV-a)

Cu toata durerea sa, Ovidiu se va împrieteni cu geţii, se va înclina în faţa nobleţei lor sufleteşti şi chiar va scrie poezii în limba lor, mai ales că limba geţilor era o limbă barbară, însă o limbă barbară latină.

(Dacia preistorică indoeuropeană şi cea a romanilor- 677)

În aceasta perioadă sarmaţii nomazi care hălăduiau în zona Ucrainei de astăzi, se mişca spre Sud-vest, creând geţilor din Câmpia Munteană probleme tot aşa de grele ca acelea provocate de celto-bastarni prin anul 200 î.Hr. Puterea getică este irosită în mici hărţuieli de apărare împotriva năvălitorilor sau în zadarnice şi neinspirate participări la năvăliri în Sudul Dunării, alături de sarmaţi (Getica- 56).

Prin anii 6-7 d.Hr., sarmaţii, ajutaţi de geţi pustiesc Moesia (Sudul Dunării), iar Dobrogea era împânzită de cetele armate după prădăciuni, încât părea a fi o ţară tot atât de sarmată pe cât fusese şi era de getică. (V. Pârvan).

Iată cum oglindeşte poetul Ovidiu în versurile sale, această stare de fapt: “ Când bate vântul molcom şi cald, stăm liniştiţiDinspre barbarii sumbri de Istros ocrotiţi,Dar cum înghiaţă fluviul, privim înspăimântaţiCum care grele trase de surii boi sarmaţiS-arată-n stufuri. Strigă barbari necunoscuţiÎn cetele pletoase gonind pe caii iuţi Şi zbârnie în vânturi cumplitele săgeţiŞi-i cotropesc barbarii pe liniştiţii geţi.

Văzduhul sângerează spre Istros, ca un rug, Vin cetele sarmate şi pământenii fug,Din biata lor strânsură s-alege vânt şi praf,Vin cetele sarmate la-ngrozitorul jaf,Trec cete peste Istros în groaznic uraganŞi-i jefuit la sânge sarmanul pământean.

Iar când se-ntorc spre Istros, mulţimi, barbari sarmaţiDuc vite şi duc care şi mii de prinşi legaţi,Trec prinşii şi se uită furiş, ucişi de dor,Spre ţarina săracă şi spre căminul lor...Şi se tot duc spre Istros gemând şi unii pierIzbiţi de vijelia săgeţilor de fier,Şi vin ca o furtună, ca vijelia vinSăgeţi încârligate şi unse cu venin...

Şi nimicesc barbarii, strigând sub cerul şters,Tot ce nu iau cu dânşii şi tot ce cade-n mers,Şi se zborşeşte cerul, când crunt din loc în locPeste colibe trece mistuitorul foc...Aşa, mereu, de groaza barbarului sarmat,Cum să-şi mai scoată plugul în ţarini la aratSărmanul get? Şi-i timpul adesea liniştit Dar tremurăm de spaima războiului cumplit.

(Sursa: Cartea a III-a Tristelor, elegia a X-a intitulată “ Iarna în Ţara geţilor“)

Istoria veche a Stelnicii

182 183

Deplasările geţilor cu carele lor încărcate cu mărfuri în timp de pace, dintre aşezările Câmpiei Muntene a localităţilor de pe malul stâng al Borcei, se făceau mai ales iarna, când Dunărea îngheţa, dar vara, pe timp frumos se puteau trece mărfurile şi oamenii cu luntri dintr-un singur trunchi de copac, iar caii înotând. Ei făceau un popas, mai întâi la Axiopolis, iar cei care vroiau să meargă mai departe în oraşele de pe litoralul Pontului Euxin, o porneau agale către mare, pe Valea

Carassu – care constituia drum de circulaţie chiar şi până în sec al XIX-lea d.Hr.

NOTĂ :

Din informaţiile istorice, vechii sarmaţi se mai păstrează astăzi în populaţia cecenă – de pe teritoriul

Rusiei. Dârzenia lor este o trăsătură pe care o aveau şi atunci ca şi în zilele noastre .

Fig. 153 STATUIA LUI OVIDIU LA

CONSTANŢAreprezintă: Cinstirea memoriei

sale de către romani

(Foto: I.P.F.I. Anul 1967 - Carte poştală ilustrată)

Fig. 154 VALEA KARA-SU în sec al XVIII-lea Valea Kara-su pornea de la Cernavoda şi ajungea până dincolo de Medgidia. Pe ea curgea un pârâu şi se

împleteau o serie de mlaştini cu papură şi stuf.Din vechime, de pe timpul sciţilor şi sarmaţilor, cu sute de ani înainte de Hristos şi până în secolul al XX-

lea, un drum, cel mai scurt, te purta de la Dunăre până pe litoralul Pontului Euxin, la cetăţile greceşti: Histria, Tomis, Callatis.

(Desen şi litografie de H. de Béan, din albumul: Qelques Souvenirs etc.)

Fig. 152 POETUL ROMAN OVIDIU Exilat la Tomis în anul 8 î.Hr.

Născut la Sulmona- Italia la anul 43 î.Hr. şi decedat la Tomis în anul 17 d.Hr.

Ne-a lăsat, în versurile sale importante informaţii despre geţii din Dobrogea şi Câmpia Munteană

(Desen: Istoria universală pentru cls. I secundară, Ed. 1937)

27. ULTIMA MARE CONFRUNTARE DINTRE DACI ŞI ROMANI

Sub presiunea armatelor romane, dacii se reorganizează şi ei. Regele DURAS, socotindu-se prea bătrân, abdică din proprie iniţiativă în favoarea nepotului său DECEBAL, care dovedise calităţi ostăşeşti deosebite în campaniile din anii precedenţi. Iată cum îl caracterizează istoricii antichităţii:

Era “foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-i ataca pe duşmani şi a se retrage la timp; dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă bine dintr-o înfrângere; din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani“ (Cassius Dio: Istoria romană – 683).

Traian, ajuns împărat al romanilor a stat, mai întâi, câtva timp la Roma reorganizându-si armatele. Însă în curând începe expediţiile sale împotriva dacilor, profund mâhnit de avantajele ce reveneau acestora, an de an, în urma tratatului ce-l încheiase Decebal cu Domiţian.

În iarna şi primăvara anului 102 d.Hr., începe a doua campanie a primului război dacic. Traian îşi îmbarca trupele pe corăbiile flotei militare de pe Dunăre, lăsând în Banat şi în M-ţii Sarmisegetuzei minimum de forţe, după care debarca în Moesia inferioară de unde porneşte în marş forţat spre inamic – la Adam-Clisi. Se încheie un tratat nou, coaliţia dintre barbari şi daci fiind învinsă.

Dar în timp ce Traian era sărbătorit la Roma pentru victoria sa, Decebal neputând să aştepte inactiv, a trecut, la pregătirea rezistenţei armate, începând să reconstruiască cetăţile dărâmate, să le întărească şi reia iniţiativa unor tratative de alianţă cu vecinii săi.

Iată ce scrie Cassius Dio despre acesta acţiune a lui Decebal: “Când i s-a anunţat lui Traian că Decebal, în multe privinţe nu respectă tratatul ci pregăteşte arme, primeşte fugari, reface întăriturile, trimite soli la vecini şi aduce pagube celor ce mai înainte nu se înţelegeau cu ei, iar iazigilor le-a smuls un ţinut, senatul (roman) a decretat că este din nou vrăjmaş, iar Traian însuşi, fără să lase conducerea altor generali, a pornit din nou cu război împotriva lui“.

(Cassius Dio - Istoria romană – pag. 690 si LXVIII – 10, pag. 304, Ed. 1985;

De la statul geto-dacic la statul naţional unitar, pag. 51) .

În aceste condiţii Traian a tras concluzia că stăpânirea Ţării lui Decebal este iluzorie fără o stăpânire completă a Câmpiei muntene, deoarece din această zonă porneau atacuri repetate ale armatelor daco-sarmate către Moesia Inferior. În consecinţă, în pregătirea celui de-al doilea război dacic Traian execută construcţii militare şi întemeiază garnizoane noi la DUROSTORUM – Silistra, TROESMIS - Greci-Măcin, şi face drumuri strategice prin mijlocul Dobrogei, iar întregul negoţ de peşte al Deltei a fost cedat cetăţii Histria (Getica- 68) .

Istoria veche a Stelnicii

182 183

Deplasările geţilor cu carele lor încărcate cu mărfuri în timp de pace, dintre aşezările Câmpiei Muntene a localităţilor de pe malul stâng al Borcei, se făceau mai ales iarna, când Dunărea îngheţa, dar vara, pe timp frumos se puteau trece mărfurile şi oamenii cu luntri dintr-un singur trunchi de copac, iar caii înotând. Ei făceau un popas, mai întâi la Axiopolis, iar cei care vroiau să meargă mai departe în oraşele de pe litoralul Pontului Euxin, o porneau agale către mare, pe Valea

Carassu – care constituia drum de circulaţie chiar şi până în sec al XIX-lea d.Hr.

NOTĂ :

Din informaţiile istorice, vechii sarmaţi se mai păstrează astăzi în populaţia cecenă – de pe teritoriul

Rusiei. Dârzenia lor este o trăsătură pe care o aveau şi atunci ca şi în zilele noastre .

Fig. 153 STATUIA LUI OVIDIU LA

CONSTANŢAreprezintă: Cinstirea memoriei

sale de către romani

(Foto: I.P.F.I. Anul 1967 - Carte poştală ilustrată)

Fig. 154 VALEA KARA-SU în sec al XVIII-lea Valea Kara-su pornea de la Cernavoda şi ajungea până dincolo de Medgidia. Pe ea curgea un pârâu şi se

împleteau o serie de mlaştini cu papură şi stuf.Din vechime, de pe timpul sciţilor şi sarmaţilor, cu sute de ani înainte de Hristos şi până în secolul al XX-

lea, un drum, cel mai scurt, te purta de la Dunăre până pe litoralul Pontului Euxin, la cetăţile greceşti: Histria, Tomis, Callatis.

(Desen şi litografie de H. de Béan, din albumul: Qelques Souvenirs etc.)

Fig. 152 POETUL ROMAN OVIDIU Exilat la Tomis în anul 8 î.Hr.

Născut la Sulmona- Italia la anul 43 î.Hr. şi decedat la Tomis în anul 17 d.Hr.

Ne-a lăsat, în versurile sale importante informaţii despre geţii din Dobrogea şi Câmpia Munteană

(Desen: Istoria universală pentru cls. I secundară, Ed. 1937)

27. ULTIMA MARE CONFRUNTARE DINTRE DACI ŞI ROMANI

Sub presiunea armatelor romane, dacii se reorganizează şi ei. Regele DURAS, socotindu-se prea bătrân, abdică din proprie iniţiativă în favoarea nepotului său DECEBAL, care dovedise calităţi ostăşeşti deosebite în campaniile din anii precedenţi. Iată cum îl caracterizează istoricii antichităţii:

Era “foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-i ataca pe duşmani şi a se retrage la timp; dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă bine dintr-o înfrângere; din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani“ (Cassius Dio: Istoria romană – 683).

Traian, ajuns împărat al romanilor a stat, mai întâi, câtva timp la Roma reorganizându-si armatele. Însă în curând începe expediţiile sale împotriva dacilor, profund mâhnit de avantajele ce reveneau acestora, an de an, în urma tratatului ce-l încheiase Decebal cu Domiţian.

În iarna şi primăvara anului 102 d.Hr., începe a doua campanie a primului război dacic. Traian îşi îmbarca trupele pe corăbiile flotei militare de pe Dunăre, lăsând în Banat şi în M-ţii Sarmisegetuzei minimum de forţe, după care debarca în Moesia inferioară de unde porneşte în marş forţat spre inamic – la Adam-Clisi. Se încheie un tratat nou, coaliţia dintre barbari şi daci fiind învinsă.

Dar în timp ce Traian era sărbătorit la Roma pentru victoria sa, Decebal neputând să aştepte inactiv, a trecut, la pregătirea rezistenţei armate, începând să reconstruiască cetăţile dărâmate, să le întărească şi reia iniţiativa unor tratative de alianţă cu vecinii săi.

Iată ce scrie Cassius Dio despre acesta acţiune a lui Decebal: “Când i s-a anunţat lui Traian că Decebal, în multe privinţe nu respectă tratatul ci pregăteşte arme, primeşte fugari, reface întăriturile, trimite soli la vecini şi aduce pagube celor ce mai înainte nu se înţelegeau cu ei, iar iazigilor le-a smuls un ţinut, senatul (roman) a decretat că este din nou vrăjmaş, iar Traian însuşi, fără să lase conducerea altor generali, a pornit din nou cu război împotriva lui“.

(Cassius Dio - Istoria romană – pag. 690 si LXVIII – 10, pag. 304, Ed. 1985;

De la statul geto-dacic la statul naţional unitar, pag. 51) .

În aceste condiţii Traian a tras concluzia că stăpânirea Ţării lui Decebal este iluzorie fără o stăpânire completă a Câmpiei muntene, deoarece din această zonă porneau atacuri repetate ale armatelor daco-sarmate către Moesia Inferior. În consecinţă, în pregătirea celui de-al doilea război dacic Traian execută construcţii militare şi întemeiază garnizoane noi la DUROSTORUM – Silistra, TROESMIS - Greci-Măcin, şi face drumuri strategice prin mijlocul Dobrogei, iar întregul negoţ de peşte al Deltei a fost cedat cetăţii Histria (Getica- 68) .

Istoria veche a Stelnicii

184 185

În primăvara anului 105 d.Hr. Decebal, simţindu-se destul de puternic, ia iniţiativă şi atacă garnizoanele romane instalate în interiorul Daciei din Ţara Haţegului (Columna lui Traian, pag. 155 si 172). La aflarea veştii, senatul roman îl declară, din nou, duşman al Romei, iar Traian pleacă cu trupele sale de gardă din Italia spre Dunăre, în ziua de 4 iunie 105 – spre a trece în Dacia pe podul de la Drobeta.

Fig. 155 RĂZBOAIELE DACO-ROMANETeatrul operaţiunilor şi direcţiile principale de atac din anii 101-106

(Sursa : Publicaţia Naţional – Geografic – România, Noiembrie, 2004)

Fig. 156 VECHI OSTAŞ DAC.(Sursa: Istoria universală- manual pt. cls. I sec., Ed. 1941, pag. 123)

Fig. 157 STEAG ŞI ARME DACE(Sursa: Cetire cls. V-a, Ed. 1936, pag. 233)

Fig. 158 LEGIONAR ROMAN CU SCUT, ZALE PE CORP

ŞI COIF PE CAP (Sursa: Istoria universală

- manual pt. cls. I sec., Ed. 1941, pag. 152)

Fig. 159 MONUMENTUL TRIUMFAL- TROPAEUM TRAIANI

LA ADAMCLISIJud. Constanţa - restaurat

Complexul este format din mai multe construcţii romane: Monumentul Triumfal, Mausoleul şi Altarul funerar.

Monumentul a fost ridicat de împăratul Traian în anul 109 d.Hr., pentru a comemora victoria, destul de greu obţinută în 102 d.Hr., în luptele de aici împotriva coaliţiei barbare organizate de daci.

Este decorat de un şir circular de 54 metope, cuprinzând imagini în relief ale războiului dintre romani şi daci, împreună cu aliaţii lor.

(Sursa: Foto – editat de “Publiturism” prin anul1981,Text

– Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, vol. I, Ed. 1994, pag. 24-29)

Fig. 160 VESTIGIILE CETĂŢII TROPAEUM TRAIANI de la ADAMCLISICetatea romană, denumită TROPAEUM TRAIANI (la fel ca şi monumentul triumfal) a fost construită de

Traian şi era situată la 2 km S-V de acesta, poziţionată într-o vale adăpostită de coline şi pe locul unei aşezări getice anterioare. Locul ales era la o răscruce de drumuri vechi şi de mare importanţă, întreţinute în permanenţă de către romani, şi care lega fortificaţiile de pe hotarul dunărean cu oraşele de pe litoralul vestic al Mării Negre: Histria, Tomis, Callatis, Novidonum.

Transformarea acestei cetăţi, foarte rapid în municipium, demonstrează importanţa sa strategică şi economică, ce va dura ca oraş până către sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul celui următor, când declinul său devine evident, din pricina atacurilor repetate, ale goţilor şi hunilor, iar procesul său de ruralizare se accentuează, ajungând la abandonarea sa ca aşezare, între sec. VII şi XI d.Hr.

(Sursa: Foto – editat de “Publiturism” prin anul 1981,

Text – Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, vol. I, Ed. 1994, pag. 24-29)

Istoria veche a Stelnicii

184 185

În primăvara anului 105 d.Hr. Decebal, simţindu-se destul de puternic, ia iniţiativă şi atacă garnizoanele romane instalate în interiorul Daciei din Ţara Haţegului (Columna lui Traian, pag. 155 si 172). La aflarea veştii, senatul roman îl declară, din nou, duşman al Romei, iar Traian pleacă cu trupele sale de gardă din Italia spre Dunăre, în ziua de 4 iunie 105 – spre a trece în Dacia pe podul de la Drobeta.

Fig. 155 RĂZBOAIELE DACO-ROMANETeatrul operaţiunilor şi direcţiile principale de atac din anii 101-106

(Sursa : Publicaţia Naţional – Geografic – România, Noiembrie, 2004)

Fig. 156 VECHI OSTAŞ DAC.(Sursa: Istoria universală- manual pt. cls. I sec., Ed. 1941, pag. 123)

Fig. 157 STEAG ŞI ARME DACE(Sursa: Cetire cls. V-a, Ed. 1936, pag. 233)

Fig. 158 LEGIONAR ROMAN CU SCUT, ZALE PE CORP

ŞI COIF PE CAP (Sursa: Istoria universală

- manual pt. cls. I sec., Ed. 1941, pag. 152)

Fig. 159 MONUMENTUL TRIUMFAL- TROPAEUM TRAIANI

LA ADAMCLISIJud. Constanţa - restaurat

Complexul este format din mai multe construcţii romane: Monumentul Triumfal, Mausoleul şi Altarul funerar.

Monumentul a fost ridicat de împăratul Traian în anul 109 d.Hr., pentru a comemora victoria, destul de greu obţinută în 102 d.Hr., în luptele de aici împotriva coaliţiei barbare organizate de daci.

Este decorat de un şir circular de 54 metope, cuprinzând imagini în relief ale războiului dintre romani şi daci, împreună cu aliaţii lor.

(Sursa: Foto – editat de “Publiturism” prin anul1981,Text

– Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, vol. I, Ed. 1994, pag. 24-29)

Fig. 160 VESTIGIILE CETĂŢII TROPAEUM TRAIANI de la ADAMCLISICetatea romană, denumită TROPAEUM TRAIANI (la fel ca şi monumentul triumfal) a fost construită de

Traian şi era situată la 2 km S-V de acesta, poziţionată într-o vale adăpostită de coline şi pe locul unei aşezări getice anterioare. Locul ales era la o răscruce de drumuri vechi şi de mare importanţă, întreţinute în permanenţă de către romani, şi care lega fortificaţiile de pe hotarul dunărean cu oraşele de pe litoralul vestic al Mării Negre: Histria, Tomis, Callatis, Novidonum.

Transformarea acestei cetăţi, foarte rapid în municipium, demonstrează importanţa sa strategică şi economică, ce va dura ca oraş până către sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul celui următor, când declinul său devine evident, din pricina atacurilor repetate, ale goţilor şi hunilor, iar procesul său de ruralizare se accentuează, ajungând la abandonarea sa ca aşezare, între sec. VII şi XI d.Hr.

(Sursa: Foto – editat de “Publiturism” prin anul 1981,

Text – Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, vol. I, Ed. 1994, pag. 24-29)

Istoria veche a Stelnicii

186 187

Sarmisegetuza – capitala Daciei – cade sub romani, în lupte, în luna august,

anul 106 d.Hr., iar Decebal care a reuşit să iasă la timp din încercuire, îşi concentrează restul forţelor sale pe alte înălţimi fortificate şi mai încearcă să reziste şi să riposteze. Văzând însă, că până la urmă, orice posibilitate de rezistenţă este pierdută şi când s-a văzut încercuit, n-a vrut să cadă viu în mâna duşmanului său şi s-a sinucis (Cassius Dio, Istoria romană, III, cartea LXVIII, pag. 14).

Traian s-a întors la Roma unde a fost sărbătorit cu fast timp de 123 zile pentru strălucita sa victorie împotriva unui merituos duşman: Decebal; iar întreaga lume barbară, drept semn de supunere, i-a trimis soli, alţii i s-au înfăţişat personal, chiar şi indienii – atât de puternic a fost răsunetul victoriei sale (Cassius Dio, Istoria romană, III, cartea LXVIII, pag. 15).

În Dacia se găseau cele mai bogate mine de aur din Europa acelor vremi şi Traian a dus la Roma cinci milioane livre de aur, o cantitate dublă de argint, cum şi obiecte inestimabile din metale preţioase ca: trieme, cupe şi arme, şi mai mult de 500.000 de oameni, foarte potriviţi pentru război, împreună cu armele lor. O parte dintre aceştia au fost folosiţi ca soldaţi, iar o altă parte vânduţi ca sclavi ori folosiţi în arenă ca gladiatori (Mileniul imperial al Daciei – I.C. Drăgan, pag. 49 şi 50).

Referitor la prada luată de cuceritorii romani, un alt istoric - J. Carcopino – evalua (la nivelul anului 1916) cantitatea de aur la 536 mil. Lei, iar cea de argint la 62 mil. lei – adică la cca. 165.000 kg aur şi 331.000 kg argint.

(De la statul geto-dacic la ..., pag. 59; Publicaţia “ Naţional Geografic “, Ed. Noiembrie 2004, pag. 47)

28. DACIA DEVINE PROVINCIE ROMANĂ DE RANG CONSULAR

Prin importanta ei, Dacia devine provincie imperială de rang consular, sub supravegherea directă a împăratului şi este condusă de un “Legatus Augusti propraetore Daciarum trium“ care înmănuchează puterea militară, administrativă şi juridică (Mileniul imperial al Daciei – I.C. Drăgan, pag. 52; De la statul geto-dacic la statul român unitar, pag. 55).

Datorită poziţiei sale geografice, Dacia devenea un avan-post pentru imperiu în lupta cu populaţiile migratoare, care începuseră să-şi facă apariţia în Nord-estul Europei, cum sunt iazygii, roxolanii şi bastarnii, ca şi dacii rămaşi în afara limesului imperial (Mileniul imperial al Daciei – I.C. Drăgan, pag 53).

S-a procedat la o organizare a Daciei din punct de vedere administrativ, fiscal, juridic, economic şi de urbanizarea teritoriului prin construirea unor drumuri care stabileau legături lesnicioase între diferitele părţi ale provinciei. Se ridică valuri de pământ, pentru apărare împotriva năvălitorilor, în Câmpia Dunării şi Sudul Moldovei, care poartă numele împăratului Traian: Valul lui Traian sau Brazda lui Novac. Veteranii rămaşi la vatră după 25 de ani de serviciu militar şi care au dorit să rămână în Dacia, au primit pământ în proprietate şi şi-au păstrat cetăţenia română. Se ridică, de-a lungul Dunării, până la braţele sale spre Deltă, oraşe şi castre, cu scopul de a proteja navigaţia pe fluviu, întregul sistem de apărare fiind completat cu oraşul Tyras pe malul Nistrului şi cu Olbia aflată la gurile Bugului.

Dacia romană cuprindea două treimi din suprafaţa regatului lui Decebal, iar Transilvania constituia însă, de data aceasta, inima Daciei (Mileniul imperial al Daciei – I.C.

Drăgan, pag 52; De la statul geto-dacic la statul roman unitar, pag.54/55) .

Împăraţii romani, începând cu Traian, au încurajat mult colonizarea şi i-au imprimat un caracter organizat, populaţia adusă în Dacia, începând încă din epoca lui Traian, s-a ridicat la cca. 400.000 cetăţeni. Dacia a beneficiat şi de un transfer de populaţie din Italia şi Hispania, fără însă a exclude şi alte provincii ale imperiului roman (Mileniul imperial al Daciei, Ed. I.C. Drăgan, pag. 52; De la statul geto-dac la statul român unitar, pag. 55).

Fig. 161 DACIA ROMANĂ SUB ÎMPĂRATUL TRAIAN

Teritoriile Daciei ocupate de armatele romane încă din timpul primului război dintre daci şi romani şi care au rămas pe mai departe în componenţa provinciei Dacia Romană au fost: Sud-estul Transilvaniei, Estul Olteniei, Muntenia şi Sudul Moldovei.

În noile condiţii ale necesităţii de valorificare superioară a bogăţiilor acestei provincii nou cucerite, fiind nevoie de braţe de muncă, Traian aduce un număr mare de colonişti «pentru a cultiva ogoarele şi a popula oraşele ».

Triburile geto-dacice care nu au fost înglobate în noua provincie romană Dacia şi care au continuat să locuiască pe teritoriul lor de baştină au fost dacii liberi. Cei mai puternici dintre dacii liberi erau carpii.

(Sursa: Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, Vol. 2, pag. 17, Ed. 1996)

Băştinaşii daco-geţi, sub raport lingvistic, au fost în marea lor majoritate asimilaţi în decurs de 170 de ani. La început în relaţiile oficiale, dacii foloseau limba latină, iar în familie pe cea dacă. Pe măsură ce trecea timpul şi se înmulţeau căsătoriile mixte, limba latină populară se răspândeşte şi este însuşită perfect la a doua şi a treia generaţie.

Carpii şi costobocii – care constituiau dacii liberi, nesupuşi de romani – ce stăpâneau un teritoriu imens de la Oder la Vistula şi de la cataractele Niprului până la gurile Dunării şi Carpaţii nordici şi răsăriteni – au constituit «ultimul aport autentic dacic încă neromanizat, la formarea viitoarei naţiuni romane, trecând, eventual, şi dincolo de Dunăre, până în Epir şi Grecia« (Getica, pag. 165, Mileniul imperial al Daciei, Ed. I.C. Drăgan, pag. 52; De la statul geto-dac la statul român unitar, pag.171).

Istoria veche a Stelnicii

186 187

Sarmisegetuza – capitala Daciei – cade sub romani, în lupte, în luna august,

anul 106 d.Hr., iar Decebal care a reuşit să iasă la timp din încercuire, îşi concentrează restul forţelor sale pe alte înălţimi fortificate şi mai încearcă să reziste şi să riposteze. Văzând însă, că până la urmă, orice posibilitate de rezistenţă este pierdută şi când s-a văzut încercuit, n-a vrut să cadă viu în mâna duşmanului său şi s-a sinucis (Cassius Dio, Istoria romană, III, cartea LXVIII, pag. 14).

Traian s-a întors la Roma unde a fost sărbătorit cu fast timp de 123 zile pentru strălucita sa victorie împotriva unui merituos duşman: Decebal; iar întreaga lume barbară, drept semn de supunere, i-a trimis soli, alţii i s-au înfăţişat personal, chiar şi indienii – atât de puternic a fost răsunetul victoriei sale (Cassius Dio, Istoria romană, III, cartea LXVIII, pag. 15).

În Dacia se găseau cele mai bogate mine de aur din Europa acelor vremi şi Traian a dus la Roma cinci milioane livre de aur, o cantitate dublă de argint, cum şi obiecte inestimabile din metale preţioase ca: trieme, cupe şi arme, şi mai mult de 500.000 de oameni, foarte potriviţi pentru război, împreună cu armele lor. O parte dintre aceştia au fost folosiţi ca soldaţi, iar o altă parte vânduţi ca sclavi ori folosiţi în arenă ca gladiatori (Mileniul imperial al Daciei – I.C. Drăgan, pag. 49 şi 50).

Referitor la prada luată de cuceritorii romani, un alt istoric - J. Carcopino – evalua (la nivelul anului 1916) cantitatea de aur la 536 mil. Lei, iar cea de argint la 62 mil. lei – adică la cca. 165.000 kg aur şi 331.000 kg argint.

(De la statul geto-dacic la ..., pag. 59; Publicaţia “ Naţional Geografic “, Ed. Noiembrie 2004, pag. 47)

28. DACIA DEVINE PROVINCIE ROMANĂ DE RANG CONSULAR

Prin importanta ei, Dacia devine provincie imperială de rang consular, sub supravegherea directă a împăratului şi este condusă de un “Legatus Augusti propraetore Daciarum trium“ care înmănuchează puterea militară, administrativă şi juridică (Mileniul imperial al Daciei – I.C. Drăgan, pag. 52; De la statul geto-dacic la statul român unitar, pag. 55).

Datorită poziţiei sale geografice, Dacia devenea un avan-post pentru imperiu în lupta cu populaţiile migratoare, care începuseră să-şi facă apariţia în Nord-estul Europei, cum sunt iazygii, roxolanii şi bastarnii, ca şi dacii rămaşi în afara limesului imperial (Mileniul imperial al Daciei – I.C. Drăgan, pag 53).

S-a procedat la o organizare a Daciei din punct de vedere administrativ, fiscal, juridic, economic şi de urbanizarea teritoriului prin construirea unor drumuri care stabileau legături lesnicioase între diferitele părţi ale provinciei. Se ridică valuri de pământ, pentru apărare împotriva năvălitorilor, în Câmpia Dunării şi Sudul Moldovei, care poartă numele împăratului Traian: Valul lui Traian sau Brazda lui Novac. Veteranii rămaşi la vatră după 25 de ani de serviciu militar şi care au dorit să rămână în Dacia, au primit pământ în proprietate şi şi-au păstrat cetăţenia română. Se ridică, de-a lungul Dunării, până la braţele sale spre Deltă, oraşe şi castre, cu scopul de a proteja navigaţia pe fluviu, întregul sistem de apărare fiind completat cu oraşul Tyras pe malul Nistrului şi cu Olbia aflată la gurile Bugului.

Dacia romană cuprindea două treimi din suprafaţa regatului lui Decebal, iar Transilvania constituia însă, de data aceasta, inima Daciei (Mileniul imperial al Daciei – I.C.

Drăgan, pag 52; De la statul geto-dacic la statul roman unitar, pag.54/55) .

Împăraţii romani, începând cu Traian, au încurajat mult colonizarea şi i-au imprimat un caracter organizat, populaţia adusă în Dacia, începând încă din epoca lui Traian, s-a ridicat la cca. 400.000 cetăţeni. Dacia a beneficiat şi de un transfer de populaţie din Italia şi Hispania, fără însă a exclude şi alte provincii ale imperiului roman (Mileniul imperial al Daciei, Ed. I.C. Drăgan, pag. 52; De la statul geto-dac la statul român unitar, pag. 55).

Fig. 161 DACIA ROMANĂ SUB ÎMPĂRATUL TRAIAN

Teritoriile Daciei ocupate de armatele romane încă din timpul primului război dintre daci şi romani şi care au rămas pe mai departe în componenţa provinciei Dacia Romană au fost: Sud-estul Transilvaniei, Estul Olteniei, Muntenia şi Sudul Moldovei.

În noile condiţii ale necesităţii de valorificare superioară a bogăţiilor acestei provincii nou cucerite, fiind nevoie de braţe de muncă, Traian aduce un număr mare de colonişti «pentru a cultiva ogoarele şi a popula oraşele ».

Triburile geto-dacice care nu au fost înglobate în noua provincie romană Dacia şi care au continuat să locuiască pe teritoriul lor de baştină au fost dacii liberi. Cei mai puternici dintre dacii liberi erau carpii.

(Sursa: Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, Vol. 2, pag. 17, Ed. 1996)

Băştinaşii daco-geţi, sub raport lingvistic, au fost în marea lor majoritate asimilaţi în decurs de 170 de ani. La început în relaţiile oficiale, dacii foloseau limba latină, iar în familie pe cea dacă. Pe măsură ce trecea timpul şi se înmulţeau căsătoriile mixte, limba latină populară se răspândeşte şi este însuşită perfect la a doua şi a treia generaţie.

Carpii şi costobocii – care constituiau dacii liberi, nesupuşi de romani – ce stăpâneau un teritoriu imens de la Oder la Vistula şi de la cataractele Niprului până la gurile Dunării şi Carpaţii nordici şi răsăriteni – au constituit «ultimul aport autentic dacic încă neromanizat, la formarea viitoarei naţiuni romane, trecând, eventual, şi dincolo de Dunăre, până în Epir şi Grecia« (Getica, pag. 165, Mileniul imperial al Daciei, Ed. I.C. Drăgan, pag. 52; De la statul geto-dac la statul român unitar, pag.171).

188

29. CARPII SUBSTITUIE STĂPÂNIREA ROMANĂ ÎN DACIA

Împăratul Aurelian se hotărăşte să înceapă ofensiva asupra Orientului (Asia). În această conjunctură a adoptat o decizie care a avut urmări profunde asupra situaţiei politice şi militare de la Dunărea de Jos: replierea frontierei Imperiului Roman pe Dunăre şi folosirea potenţialului administrativ şi militar din Dacia pentru a redresa situaţia provinciilor din Sud. Retragerea armatei şi a oficialităţilor romane din Dacia la Sud de Dunăre s-a efectuat în ordine şi nu sub presiunea unor atacuri ale neamurilor vecine, carpi sau goţi. Cu ei s-au retras, firesc, şi o parte a populaţiei civile care a preferat o viaţă mai liniştită la adăpostul limesului şi armatei romane, dar majoritatea populaţiei legată de vatra strămoşească, de pe pământul pe care trăia şi-l muncea, unde îşi avea casele şi avutul, a rămas pe loc

(De la statul geto-dac la statul român unitar, pag .64, Mileniul imperial al Daciei,-. I.C. Drăgan, pag. 192).

Istoricul antic Eustrassius (sec.IVd.Hr) face o constatare interesantă cu acest prilej că: «pe vremea împăratului Aurelian, întreaga populaţie a Daciei era romanizată», (Mileniul imperial al Daciei,-. I.C. Drăgan, pag. 192).

În acest caz se presupune că Aurelian a stabilit o înţelegere cu neamul carpilor – dacii liberi – care populau intens nordul Transilvaniei şi spaţiul Carpato-nistrean, ca aceştia să apere Dacia

(De la statul geto-dac la statul român unitar, pag.68, Mileniul imperial al Daciei,-. I.C. Drăgan, pag. 192).

Deci, retragerea lui Aurelian cu armata romană la Sud de Dunăre nu s-a făcut sub presiunea goţilor. Este dovedit ulterior pe baza unor mărturii arheologice că, goţii nu-şi fac apariţia în Moldova şi Transilvania, deci în Dacia, înainte de anul 300 d.Hr. (Mileniul Imperial al Daciei, pag. 300).

Şi renumitul istoric roman, A.D.Xenopol, spunea în sec. XX: «Trebuie să se schimbe cu totul părerile despre motivul care l-a impus pe Aurelian să părăsească Dacia, deci cuceririle făcute de Traian şi că acesta nu este la presiunea goţilor » (A.D.X. – I, pag. 251).

Ca o concluzie la acest eveniment major este că:- legăturile dintre daci şi romani au rămas în continuare şi după anul 275d.Hr.-

după retragerea armatelor romane la sud;- imperiul Roman nu a renunţat la hegemonia sa politică şi militară asupra

Daciei, ordinea publică şi apărarea fiind în mâna dacilor liberi - Carpii;- în viaţa materială a populaţiei din Nordul Dunării nu s-a efectuat nici o

schimbare majoră după anul 275 d.Hr. (Mileniul Imperial al Daciei, pag.155, 156), iar viaţa socială a fost dusă mai departe de obştile săteşti;

- cu timpul, cei mai mulţi dintre locuitorii ramaşi în Dacia Traiana s-au speriat de violenţele şi grozăviile năvălitorilor şi au căutat refugii în zonele împădurite, dosnice, înmlăştinate şi în munţi;

- felul lor de viată se schimbă întrucâtva de la una agricolă, sedentară, la una ca şi nomadă;

-în această perioadă, poporul daco-roman intră în contact cu diverse neamuri migratoare, care au lăsat urme de necontestat în graiul şi obiceiurile lor, precum şi în forma de organizare – majoritatea acestor neamuri care au rămas pe loc în fosta Dacie au fost asimilate, constituind până la urmă un popor unitar, cu aceleaşi ţeluri, limbă, religie, preocupări (Istoria românilor din Dacia Traiană – de A.D.Xenopol, vol.I, Ed. 1985, pag. 248 şi 280).