Bucătăria românească este denumirea pe care o poartă rezultatul sintetizării, în timp, a gusturilor și obiceiurilor gastronomice specifice poporului român. Ea este diversă, cuprinde nenumărate obiceiuri și tradiții culinare, mâncăruri specifice, împreună cu obiceiuri provenite prin intersectarea culturii gastronomice cu tradiții ale altor popoare, cu care poporul român a intrat în contact dealungul istoriei. Bucătăria românească cuprinde atât bucate de zi cu zi cât și preparate speciale de sărbătoare. Poporul român fiind creștin încă de la începuturile formării sale, Bucătăria românească cuprinde numeroase bucate de praznic rânduite în funcție de anotimpul și sărbătoarea pomenită. Bucatele românești sunt alcătuite atât din legume, cereale, uleiuri vegetale, lapte, produse lactate cât și din carne și subproduse din carne. Un loc aparte în Bucătăria românească îl au dulciurile, plăcintele, dulcețurile

Scurt istoric

Ocupațiile de bază ale locuitoriilor României au fost, încă din cele mai vechi timpuri, agricultura, creșterea animalelor și vânătoarea. Relieful României fiind bogat reprezentat atât de zone de luncă, câmpie, de zone deluroase și intracolinare precum și de numeroase înălțimi montane, dezvoltarea culturilor agricole și pomicultura au oferit posibilitatea dezvoltării unei bogate tradiții culinare, bazate pe prelucrarea cerealelor, legumelor și fructelor. Bogăția fânețelor răspândite pe coamele dealurilor și poalele munților a oferit posibilități mari de creștere a animalelor. Astfel bucătăria românească se bucură de o gamă variată de produse de carne, lapte, lactate, produse din lapte, specifice prin gustul, aromele folosite precum și prin tehnicile de elaborare. Bogăția vânatului răspândit în pădurile românești a adus după sine știința preparării vânatului în diverse mâncăruri și preparate.

Prin intersectarea culturilor, Bucătăria românească a fost influențată de bucătăria balcanică, de germană, sârbească, italiană, turcă, și maghiară, dar nu numai, știut fiind faptul că diversitatea gusturilor și rafinamentul preparatelor din toate țările lumii sunt apreciate de marii cunoscători ai tradițiilor popoarelor.

Prin formarea sa daco-romană, cultura gastronomică a poporului român a moștenit numeroase obiceiuri culinare: de la romani vine plăcinta, cuvânt care a păstrat sensul inițial al termenului latin placenta, turcii au adus ciorba de perișoare, grecii musaca, de la bulgari există o largă varietate de mâncăruri cu legume, cum ar fi zacusca, iar șnițelul vine de la austrieci.

Unul dintre feluri de mâncare tipic românești este mămăliga. Aceasta este o fiertură de făină de porumb, cu sare și uneori poate avea adaosuri ca zer, unt, brânză în funcție de preparatul final obținut. Ea era folosită foarte des în alimentația țăranilor agricultori și a crescătorilor de animale și înlocuia pâinea care în perioada istorică pre-industrială era obținută în gospodărie prin prelucrarea manuală. Foarte des în bucătăria românească se folosește carnea de porc, dar se consumă și carnea de vită, pui, oaie sau miel, precum și carne de vânat.

Praznicele rânduite de Biserică au adus un aport deosebit în cultura gastronomică românească, aducând o gamă foarte bogată de bucate de sărbătoare. Specifice praznicelor sunt mâncăruri precum cârnați, caltaboși, piftia, cozonacul, sarmale. Mesele principale sunt micul dejun, prânzul și cina.

Micul dejun poate fi alcătuit din produse lactate: lapte, brânză, iaurturi, brânzeturi proaspete sau fermentate, cereale sau pâine; produse din carne: salam, șuncă, slănină; ouă preparate fierte, omletă, ochiuri sau în diverse combinații cu legume și carne, fructe proaspete sau preparate sub formă

1

de gemuri sau dulcețuri. Pentru persoanele care lucrează până târziu după ora 17 micul dejun este necesar să fie mai consistent, renunțânduse deseori la masa de prânz care se poate înlocui cu o gustare.

Prânzul obișnuit este alcătuit din trei feluri de mâncare: ciorbă sau supă, din carne și legume, sau numai din legume mai ales pentru zilele de post, sau salate de legume, carne; felul doi mâncare alcătuit din legume, sau legume și carne în diferite moduri de preparare, soteuri, mâncăruri, fripturi, etc.; felul trei, desertul, alcătuit din prăjituri, plăcinte, fructe, tarte sau preparate din aluaturi și fructe. Pentru zilele de sărbătoare, duminica sau praznicele creștine, se adaugă la masa de prânz aperitive cum ar fi salate de legume sau carne însoțite de diverse sosuri, mezeluri, pateuri de carne, brânzeturi sau preparate cu brânză, plăcinte, merdenele, pateuri, și se adaugă un desert mai bogat, cum ar fi cozonaci, prăjituri, torturi, brânzeturi cu fructe. Pentru copii în perioada de creștere (1-10 ani), adolescenți (14-17 ani) și persoanele în vârstă (60-100 plus) conținutul meselor de peste zi se suplimentează cu o gustare la ora 10 dimineața, constând dintr-un pahar cu lapte, un iaurt mic, un pahar de suc de fructe, un fruct sau o felie de pâine cu carne sau brânză, și se adaugă încă o gustare la ora 17 alcătuită dintr-un ceai sau un pahar cu lapte, 1-2 felii de pâine cu unt, gem, cu preparate ușoare din aluaturi, lapte, carne sau fructe. Pentru creștinii care respectă posturile rânduite de religia organizată, o atenție deosebită trebuie acordată aportului zilnic de calorii și vitamine, raportat la munca prestată și atenție deosebită pentru a înainta în răbdare și înfrânare, însoțiți de sfaturile medicului. Bucătăria românească oferă o gamă bogată și variată de mâncăruri și produse de post.

Cina are aceeași compunere ca și prânzul, însă se exclud în general alimentele a căror digestie presupune un efort îndelungat pentru stomac, cum ar fi cele preparate cu maioneză, ouă sau icre.

Băuturi

Bogăția dealurilor și colinelor românești aduce după sine recolte bogate de struguri și fructe precum: merele, prunele, cireșele, caisele, piersicile, corcodușele, vișinele. În România există numeroase instituții specializate în obținerea vinurilor naturale și a băuturilor din fructe. Acestea însoțesc adeseori bogăția meselor, mai ales în zilele de sărbătoare. Una dintre cele mai importante băutură este vinul, România având o bogată tradiție în prepararea lui. România este al nouălea mare producător mondial de vinuri, iar recent piața de export a început să crească. Se produc o mare gamă de soiuri locale (Fetească, Grasă, Tamâioasă) dar și universale (Riesling, Merlot, Sauvignon blanc, Cabernet Sauvignon, Chardonnay, Muscat Ottonel). Berea este și ea consumată cu plăcere de către români, însoțind adeseori alimente din bucătăria tradițională germană sau românească. O altă băutură preferată de români este țuica (rachiul de prune, pălinca, obținute prin distilare), România fiind al doilea mare producător mondial de prune.

Bucătăria moldovenească reprezintă o sinteză a bogăţiilor naturale ale meleagului nostru – cereale, legume, fructe, vităritul tradiţional pe de o parte şi amplasarea specifică a Moldovei la frontieră dintre ţări cu culturi diferite, au influenţat sistemul alimentar al moldovenilor în perioade diferite ale istoriei. Bucătăria moldovenească a păstrat pe parcursul secolelor, absorbind tot ce era mai bun din bucătăria greacă, slavonă, bizantină, mediteraneană. O influenţă mare asupra artei culinare moldoveneşti a avut-o bucătăria turcească. În rezultat, astăzi masa moldovenească atrage nu numai printr-o paletă gustativă, care se bazează pe o varietate largă de bucate din legume, carne de porc, de miel, vită, pasăre, dar şi printr-un arsenal bogat de tehnici de prelucrare culinară a produselor, preluat

2

de la ţările vecine. Cu toate acestea însă, bucătăria moldovenească s-a dezvoltat ca una originală, deosebită, avînd caracteristici specifice individuale, reuşind să îmbine metodele culinare şi combinaţii de produse, incompatibile la prima vedere (carne cu fructe, deserturi cu vin, fructe marinate ş.a.).Sînt puţine bucatele moldoveneşti, în care nu se folosesc legumele. Legumele se fierb, se coc, se înăbuşă, se prăjesc, se sărează. Se consumă ca mîncare separată şi ca garnitură. Legumele se prepară în combinaţie cu toate tipurile de carne (de vită, de porc, de miel, de pasăre, peşte). Tot ele se utilizează ca umplutură pentru copturile tradiţionale (învîrtite, plăcinte, saralii). În calitate de condimente în bucătăria moldovenească se utilizează usturoi, piper negru, paprica. De asemenea, se folosește din belşug verdeaţa proaspătă, mărarul, pătrunjelul, prazul, ţelina. Din timpurile cele mai vechi pe masa moldovenilor se serveşte brînza, care se face în saramură în condiţii de casă. Brînza se utilizează nu numai ca aperitiv, dar şi în calitate de ingredient la diferite bucate din legume, ouă, aluat şi carne. Cu toate că porumbul a apărut în Moldova relativ recent (sf. secolul al XVII-lea), el ocupă un loc important în meniul moldovenilor. Porumbul tînăr (în lapte) se coace pe jăratic, se fierbe. Se utilizează la prepararea supelor, salatelor etc. Din făina de porumb se prepară vestita mămăligă, care la rîndul său a dat naştere unui compartiment aparte în bucătăria moldovenească. Mămăliga este prăjită, coaptă, umplută, consumată ca un fel de mîncare aparte şi în calitate de garnitură. Combinată cu faina de grîu, se foloseşte la prepararea unui sortiment larg de produse de patiserie şi cofetărie. În afara de metode tradiţionale de preparare a bucatelor (fierbere, prăjire, înăbuşire), prepararea bucatelor la foc deschis este îndrăgită de moldoveni – la grătar. Astfel se prepară toate tipurile de carne (de regulă, marinată în vin), peşte, legume, ciuperci şi chiar în unele cazuri, fructe. Pentru a le păstra sucul şi a le conferi aromă, anumite bucate se coc în frunză de viţă-de-vie, nuc, varză. Nu mai puţin originală este şi masa de desert a moldovenilor. Varietatea mare de fructe, vinuri de desert, nuci au permis apariţia unui număr mare de combinaţii în formă de jeleuri, sucuri, dulceţuri şi compoturi, fructe umplute cu nuci, fructe în vin, colţunaşi, plăcinte, copturi. Experţii în arta culinară au o părere unanimă, valoarea bucătăriei constă nu în numărul bucatelor existente, ci în varietatea nuanţelor de gust şi aromă, în arta combinării diferitelor produse. După aceste criterii, bucătăria moldovenească, ocupă unul din locurile de frunte printre bucătăriile lumii.

Alimentaţia tradiţională -– sistem de valori vitale şi etnoculturale

Hrana este condiția vieții și sănătății omului. Ea a fost și va rămîne una din principalele griji și ocupații ale oamenilor pe întregul parcurs al timpului. Interdependența dintre alimentație și sănătate este una din cele mai vechi preocupări ale omenirii și este strîns legată de mediul natural și condițiile climaterice, de caracterul și nivelul de dezvoltare al economiei, de ocupațiile populației, de relațiile cu alte etnii. Hrana și componentele ei, procedeele tehnice de preparare a bucatelor de fiece zi și anotimpurilor, de sărbatori și pentru respectarea ritualurilor, regimul alimentar și modul de consumare a hranei, eticheta la masă și simbolurile etnosociale – toate formează un sistem de valori strîns legate de istoria și cultura etnică a poporului moldovenesc. În alimentația populară depistăm preferințe gustative și vizuale, care posedă un anumit limbaj de comunicare a normelor tradiționale, sociale și a urmelor de influență. Comparativ cu alte domenii ale culturii materiale în alimentația tradițională se păstrează tradițiile și întelepciunea populară,

3

viziunea conceptuală privind originalitatea procedeelor de preparare, rețetele de îmbinare a produselor, modalitatea de utilizare și semnificația lor etnică. Toate acestea demonstrează că alimentația tradițională a moldovenilor prezintă un sistem de valori etnoculturale autentice (tehnici de păstrare și prepare, rețete, categorii de bucate în dependență de semnificația mesei și locul ei, componența participanților la masă și cenzul de vîrstă ș.a.). Fenomenul creativ al gastronomiei populare a moldovenilor s-a exprimat prin potențialul inovațional al creativității multor meșteșugari populari specializați în diferite ramuri de obținere și preparare a produselor, legate de domeniul alimentației: morari, pescari, apicultori, legumicultori, storcători de ulei și de vin, rachieri, brutari, cofetari, cașcavagii, bucătărese, măcelari, pastramagii etc., a căror specializări trec peste 30. Alături de acestea o mare importanță o au și cei, care pregătesc vasele, recipientele și pînzeturile de păstrare, prepare, deservire (olari, văsari, lingurari, dogari, țesătoare, etc.). Respectiv pe parcursul timpului s-au format unele centre de specializare în anumite genuri meșteșugărești corelate cu alimentația populară. În aceste condiții și obiectivele alimentației alături de bogățiile naturii și originalitatea valorilor cultural etnice joacă un rol prioritar. Acest argument servește drept motiv de a prezenta bucătăria moldovenească din diferite aspecte, cunoscîndu-i pe cei cointeresati de cultura alimentară a moldovenilor cît mai larg.

Graţie condiţiilor climaterice, Moldova este o regiune unde creşte o diversitate uimitoare de legume şi fructe. E firesc în aceste condiţii să fie exploatate calităţile acestor produse în bucătăria autohtonă. Totodată, asupra bucatelor tradiţionale o influenţă deosebit de mare a avut istoria acestui popor, situat la răspânţia câtorva civilizaţii şi în imediata apropiere a celor mai importante căi comerciale.

Cultura elena şi bizantina a fost conservată pe aceste meleaguri, amestecată cu success cu cultura rusă în sec X – XIII şi apoi în XVII –XIX, şi dezvoltată în peste 180 de ani de independenţă (1359-1538). Astfel în bucătăria moldovenească au ajuns mâncărurile greceşti (plăcintele, învârtitele) şi tehnologiile caracteristice zonei mediteranene, cum ar fi utilizarea vinului sec în bucatele din legume şi carne, sosurile picante cu multe mirodenii şi metode deosebite de pregătire a aluatului.

O influenţă deosebită asupra dezvoltării bucătăriei moldoveneşti au avut turcii, care au dominat în Moldova peste 300 de ani. Impactul turcesc se face simţit în prepararea combinată a produselor, în tendinţa de a utiliza carne de oi şi în denumirile bucatelor: ghiveci, musaca, ciorbă. De altfel şi ruşii au lăsat o amprentă vizibilă – în muratul legumelor şi copturi.

Totodată, bucătăria moldovenească a căpătat în timp integritate şi originalitate, iar multitudinea culturilor au evoluat finalmente într-un gust specific format din cele mai neaşteptate şi mai delicate combinaţii gastronomice. Spre exemplu, pentru bucătăria moldovenească este caracteristică folosirea masivă a brânzei şi a porumbului.

Brânza este una dintre tipurile de caşcaval de oi, care necesită pentru pregătire un timp redus – o săptămână sau zece zile. Această mâncare vine din cele mai vechi timpuri şi se datorează dezvoltării oieritului în zonă. Brânza este folosită nu numai în stare brută, dar şi în calitate de adaos în mai multe mâncăruri din legume, ouă, carne şi patiserie.

Comparativ cu brânza, porumbul a devenit caracteristic bucătăriei moldoveneşti relativ recent, cu numai 200 de ani în urmă. Acest produs a fost adus în Moldova în sec XVII şi a început să fie cultivat în masă în XVIII, fiind în special mâncarea săracilor. Vestite sunt mămăliga, porumbul în

4

zamă şi garnituri, porumb fiert şi copt. De asemenea, în Moldova tradiţional pâinea din făina de porumb este preferata celei din făina de grâu.

Un rol aparte în bucătăria moldovenească îl au legumele. Din ele sunt pregătite feluri de mâncare întregi şi garnituri. Cel mai des legumele sunt

fierte, coapte, umplute, înăbuşite, murate, mai rar prăjite. Tradiţionale sunt mâncărurile din fasole, roşii, gogoşari, ardei gras, dovleceii.

Boboasele sunt adesea utilizate în formă de terci, bătut cu ceapă şi ulei. Alte legume, în deosebi ardeiul, dovleceii şi gogoşarii sunt umpluţi cu alte legume, orez şi carne. Adesea legumele sunt servite cu sosuri, marinate şi alte produse adiţionale din vin, smântână, mirodenii şi legume picante. Din acestea sunt preparate, la foc moale, cu grăsimi animalice şi mirodenii, ghiveciuri, în care de obicei se adaugă brânză şi smântână.

Din mirodenii des folosite se enumără: piperul negru şi boabe, frunza de laur, estragonul. Popular este usturoiul, care este drept baza sosurilor populare moldoveneşti- mujdei şi scordol, servite la mâncărurile din carne, legume. În trecut usturoiul se considera un remediu natural pentru tratarea răcelei.

Bucătăria moldovenească este foarte tolerantă, cum am remarcat deja, faţă de obiceiurile culinare ale vecinilor. Acest lucru poate fi uşor urmărit în prepararea cărnii. Moldovenii folosesc în egală măsură carnea de oi ( în ciorbă, ghiveci, musaca), şi porcina (în cârnăţei, costiţă), vită (în mititei), şi păsările (în zamă). Preferă totuşi carnea tânără de pui, miei, viţei. La carne neaparat sunt servite legume în cantităţi modeste, şi fructe- vită cu gutui, curcanul cu caise. Caracteristică este combinarea cărnii cu diverse sosuri cu vin sec şi suc de tomate. Acestea fac carnea fragedă şi picantă, ceea ce este un lucru comun pentru bucătăria tuturor popoarelor romanice.

Pentru prepararea mâncărurilor tradiţionale din carne este des folosit grătarul. Acesta în prealabil este uns cu ulei, grăsime, slănină. Carnea este prăjită fie bucăţi mari, fie tăiată şi tocată (drob, mititei, cârnăţei). Pentru carne înăbuşită este folosit cuptorul şi nu focul obişnuit.

Descrierea bucătăriei moloveneşti nu ar fi relevantă fără menţionarea patiseriei: plăcinte, pască, cozonacul, colţunaşii, etc. Aici sunt pe larg utilizate nucile.

“Câte bordeie atâtea obiceie”, spune o zicală moldovenească veche, în cazul respectiv – «câte gospodine atâtea feluri». Gospodarii aleg la fiecare mâncare băutura potrivita. Vinurile moldoveneşti sunt cunoscute în întreaga lume graţie gustului delicat şi aromei. Clima de aici favorizează producerii unui spectru lard de vinuri de la albe până la roşii, de la seci până la demiseci sşi dulce, de la tulburel până la limpezime clasică. Vinurile de colecţie au devenit cartea de vizită a Moldovei.

Bucătăria moldovenească, graţie gamei bogate de legume şi fructe este clasificată ca una dintre cele mai gustoase şi sănătoase din lume şi nu atât pentru numărul mare de bucate cât pentru multitudinea nuanţelor gastronomice obţinute prin combinarea reuşită a produselor.

Borşul (etimologie: din rus., ucr. borșci) este un lichid acru, obţinut prin fermentarea lactică în apă a tărâţelor de grâu sau de secară ori a sfeclei, cu care se acresc unele mâncăruri.

5

Puţin cunoscut în ţările occidentale, la români (ruşii sunt şi ei maeştri ai terapiei cu borş) există o sumedenie de tradiţii legate de virtuţile purificatoare şi energizante ale acestei licori. În Bucovina, de pildă, înainte de intrarea în post şi înainte de mesele de sărbători, toate vasele şi tacâmurile erau clătite în borş şi apoi erau binecuvântate cu semnul crucii, ca să fie “spălate toate relele”.

Cu cât este mai acru, cu atât este mai pregătit să cureţe bine şi repede balastul enorm cu care ne încărcăm organismul (cenuşile arse ale bunătăţilor pe care le înghiţim). Modest şi foarte eficient, se află la îndemâna şi costă o nimica toată. Este un aliment banal în aparenţă, dar uluitor prin calităţile sale.

Borşul se obţine în principal din tărâţele de grâu, adică din coaja boabelor de grâu, care este extrem de bogată în vitamine din complexul B (B1, B2, B6, B12), vitamina C şi PP, în minerale (magneziu, potasiu, sodiu, sulf, siliciu, mangan, iod etc), calciu, precum şi în oligoelemente, cum ar fi zincul sau seleniul. Borşul dobândeşte în urma procesului de fermentaţie şi o serie de acizi organici şi de enzime.

Borşul este, de fapt, zeama rezultată din macerarea tărâţelor de grâu, un lichid gălbui, cu gust acru şi efecte terapeutice deosebite.

Istoricii artei culinare sunt de părere că supele sunt tot atât de vechi ca şi istoria gătitului. Actul combinării de ingrediente variate într-o oală mare pentru a crea o mâncare nutritivă, uşor de digerat, simplu de făcut şi servit era inevitabil. Aceasta a devenit alegerea perfectă atât pentru culturile sedentare, cât şi pentru nomazi, pentru bogaţi şi săraci, pentru oameni sănătoşi sau suferinzi. Supa, precum şi ostropelul, tocăniţa, terciul, terciul de ovăz etc., cuprind ingredientele şi gusturile locale. Supa din Noua Anglie, gazpacho spaniol, borşul rusesc, minestrone italian, supa de ceapă franţuzească, won tonul chinezesc sunt toate variaţiuni pe aceeaşi temă. Borşul moldovenesc sau ciorba sunt preparate culinare cu specific românesc, specific dat tocmai de borşul sau corcoduşele folosite

Calităţi curative şi afecţiunile pentru care se recomandă:

Faima cea mai mare şi-a câştigat-o borşul prin aceea că are capacitatea, încă neexplicată de ştiinţă, de a trezi omul din beţie. O doza-şoc de 2 litri de borş, băută pe parcursul a 1-2 ore, redă acuitatea simţurilor, ajută la redobândirea echilibrului, duce la recăpătarea în bună măsură a capacităţii de a judeca.

 De aici şi vestita ciorbă de potroace care se face la nunţile româneşti a 2-a zi după petrecerea cea mare. După ce mesenii sau nuntaşii au fost ospătaţi din prea-plin cu felurite şi gustoase bucate şi cinstiţi cu nenumărate pahare de băuturi care veselesc inima li se serveşte ciorba de potroace.

În medicina tradiţională se foloseşte ca  adjuvant în tratarea cancerului de colon. Borşul scade tensiunea şi reduce colesterolul, previne tromboza şi infarctul şi, după ultimele cercetări, are rol anticancerigen. Este indicat în boli cardiace, în dischinezii biliare, în insomnie şi alte stări de agitaţie, în oboseală cronică şi epuizare după efort fizic sau intelectual. De asemenea, este indicat în enterocolite, litiază urinară şi diabet. Este de un real ajutor celor care vor să se lase de fumat sau de băut.

6

Are proprietăţi depurative, având un rol puternic în detoxifierea organismului, antiseptice, antihipertensive, antiplachetare (previne tromboza şi infarctul miocardic), anticolesterolemiante. Este un stimulent al sistemului endocrin şi al sistemului nervos.

Cura internă este recomandată în: boli cardiovasculare (hipertensiune arterială, cardiopatie ischemică, tromboză, varice, flebite, artrite), boli neuropsihice (depresii, nevroze, stres, astenii), litiaze urinare (oxalice şi fosfatice), tuberculoză, intoxicaţii cu alcool sau cu tutun.

Extern se pot face spălături cu borş în ulcere cutanate, în degerături sau uscăciuni ale pielii.

Pentru o cură de detoxifiere, se poate bea câte o cană de borş (250 ml) pe zi, timp de 10 zile. Acest tratament se poate repeta de două ori pe an, toamna şi primăvara. Sau se pot bea 1-2 pahare de trei ori pe zi, după mese timp de 1-3 luni, în special primăvara. Terapia se recomandă persoanelor cu diabet, artrită, gută şi cu probleme reumatice, hepatice şi renale.

Împotriva bolilor respiratorii cronice (bronşită, astm, sinuzită) se recomandă 2 căni de borş, băute zilnic; ajută la vindecarea acestor boli şi, mai ales, preîntâmpină agravările şi recidivele. Se fac cure de câte trei săptămâni cu borş, care se bea de obicei cu un sfert de oră înainte de masă. 

Adjuvant în tuberculoză. Se bea în fiecare zi o jumătate de litru de borş, pe stomacul gol, înainte de mesele principale. Se pare că anumite substanţe active din borş blochează dezvoltarea bacililor care provoacă această maladie. 

Alcoolism, mahmureală, dureri de cap. Pentru trezirea din beţie se beau 1-2 l de borş dintr-o dată. De asemenea, se bea minimum 1 l din această licoare a doua zi, pentru a combate simptomele mahmurelii, cum ar fi ameţeala, durerea de cap, tremurăturile membrelor, senzaţia de vomă. Se spune că cei care beau zilnic borş mult nu mai simt nevoia sa bea alcool. 

În artroza genunchiului se recomandă săculeţe cu tărâţe de grâu, care vindecă şi calmează durerile. Iată cum procedaţi: amestecaţi 3 linguri de tărâţe cu puţin oţet de mere; daţi în clocot compoziţia; după ce s-a răcit, se umple cu el un săculeţ din pânză de in şi se aplică pe locul inflamat sau dureros, învelind săculeţul într-un prosop. Inflamaţia dispare, iar durerile se atenuează.

Calmează durerile de ficat şi de bilă. Dacă ai probleme cu ficatul sau cu bila, bea pe stomacul gol, cu 15 minute înainte de masă, câte o cană cu borş. Pentru a fi mai eficientă terapia, în medicina populară românească, în cana cu borş se adaugă o jumătate de linguriţă de pulbere de pelin.

Borşul se foloseşte şi extern, în cosmetică. Prin aplicarea pe faţă de comprese înmuiate în borş se obţine un ten mai catifelat. Borşul hrăneşte pielea şi înmoaie mai ales pielea uscată. Efectul borşului este salutar pentru ten în perioadele reci sau cu vânt puternic. Borşul este de altfel folosit şi în cazurile de degerături, prin spălarea repetată a mâinilor şi a picioarelor degerate. Huştile rămase pot fi utilizate în curăţarea şi hidratarea tenului.

De reţinut că borşul se “opune” cât poate accelerării procesului de îmbătrânire.

Indigestie, vomă. Pentru a preveni indigestia beţi 1 pahar de borş înainte de masă. Acest tratament este contraindicat în dispepsia acidă. 

7

Oboseala cronică. Se bea un sfert sau o jumătate de litru de borş dintr-o dată, pentru revigorarea rapidă a organismului şi a sistemului nervos.

Reglează nivelul  glicemiei. Nivelul crescut al glicemiei este „un fenomen”(cum îl numesc nutriţioniştii) care apare  frecvent la amatorii de dulciuri. Dacă eşti în această situaţie, ca să eviţi complicaţiile specifice diabetului, apelează la două remedii tradiţionale: borşul şi ceapa crudă. Bea câte o cană de borş înaintea meselor principale, iar ceapa o poţi adăuga în salata de crudităţi. Dacă ai probleme cu nivelul glicemiei, consumă cele două alimente la fiecare masă, timp de cel puţin 30 de zile.

Un complex de vitamine. Puterea terapeutică a borşului se datorează substanţelor active din compoziţia ingredientelor sale: tărâţele de grâu conţin vitamine (mai ales vitamine din complexul B, betacaroten), minerale, aminoacizi esenţiali şi carbohidraţi.

Drojdia de bere conţine vitaminele din complexul B, vitaminele D şi H (biotina), enzime, minerale în forme uşor asimilabile (calciu, magneziu, fosfor), plus oligoelemente vitale pentru sănătate: seleniu, dar mai ales crom.

Scurtează perioada de convalescenţă. Persoanele care au afecţiuni pulmonare se refac mai repede dacă, în loc de apă, consumă în fiecare zi un litru de borş amestecat cu 250 ml de infuzie de soc (din două linguriţe de flori uscate şi o cană de apă clocotită).

Această băutură se îndulceşte cu miere şi se consumă  înaintea meselor principale. Tratamentul trebuie urmat cel puţin două luni. În cazuri grave, terapia se poate prelungi încă două săptămâni.

Secrete ascunse în sucul de grâu. Specialiştii în geriatrie de la Universitatea din Londra au demonstrat că sucurile de grâu (cum este şi borşul) favorizează absorbţia în intestinul uman a metalelor, precum nichelul, cuprul, seleniul şi aurul, dar şi a vitaminelor, mai ales la nivelul mucoasei intestinale.

Zeama de tărâţe de grâu, bogat mineralizată este de preferat a fi băută în locul apei potabile de la robinet. O cană de apă de tărâţe (tarâţe care au fost amestecate cu apa de cu seară, făra a folosi ceva metalic) băută dimineaţa pe stomacul gol, cu jumătate de oră înainte de micul dejun, ajută la tratarea constipaţiei cronice.

Reţete:

O reţetă de ciorbă de potroace cu zeamă de varză sau borş din măruntaie de pasăre, ceapă, morcov, ţelină şi albitură, orez, borş sau zeamă de varză, roşii proaspete, pastă de tomate, sare şi o legătură mică de leuştean.

Ingrediente:

măruntaie de pasăre (aripi, spinare, pipote, inimă) 600 g o linguriţă de Knorr ceapă 60 g morcov 100 g ţelină şi albitură 150 g

8

orez 50 g borş sau zeamă de varză 4-500 ml roşii proaspete sau în bulion 150 g o lingură de pastă de tomate sare o legătură mică de leuştean

 

Mod de preparare:

Măruntaiele de pasăre se curăţă, se spală şi se pun la fiert în apă rece. Se spumează   şi se fierbe circa 30 de minute.

Se adaugă zarzavatul tăiat mărunt împreună cu orezul spălat şi se continuă fierberea, până ce toate ingredientele sunt pătrunse. Se adaugă borşul sau zeama de varză fiartă separat, roşiile decojite şi tăiate cubuleţe şi pasta de tomate diluată cu puţină supă.

Se mai lasă 10 minute la foc potrivit, după care se potriveşte gustul cu sare, iar la sfârşit se adaugă leuşteanul tocat mărunt.

PLĂCINTE-POALE-N BRÂU

Ingrediente pentru aluat:

500g făină 200g zahăr 200g lapte 1 ou intreg +1 gălbenuş 100g unt topit (sau altă grşsime) 25g drojdie 1/2 linguriţă sare

Ingrediente pentru umplutură:

350g brânză de vaci (bine scursă) 150g zahăr răzătură de lămâie vanilie (extract sau din păstaie, dacă nu aveţi folosiţi zahăr vanilat) 2 ouă 1-2 linguri de gris (opţional, dacă brânza este mai moale) + 1 ou pt. uns

9

Mod de preparare:

Prima dată cernem făina de 2 ori şi adăugăm sarea. Apoi pregătim maiaua, adică amestecăm drojdia cu 2-3 linguri de apă, 1 lingură zahăr şi 2 linguri de făină. Aceasta o punem într-un loc călduţ pt.15 minute. Ea va creşte şi va face bulbuci!

Maiaua o turnăm peste făină, adăugăm ouăle şi laptele călduţ în care a fost dizolvat zahărul. Amestecăm bine şi frământăm vreo 10 minute. Ne mai rămâne de adăugat untul topit, puţin câte puţin. Mai frământăm vreo 10-15 minute şi chiar mai mult dacă vă ţin braţele.

Aluatul se presară cu puţină făină, se acoperă cu un şervet şi se lasă la crescut într-un loc călduţ pentru cca 1oră.

Între timp pregătim umplutura: brânza se amestecă cu ouăle bătute bine în prealabil, zahărul, răzătura şi vanilie. Dacă brânza este apoasă punem şi puţin gris.

Când este gata pe o planşetă de lemn presărată cu făină întindem aluatul într-o foaie cam de jumătate din grosimea unui deget. Tăiem foaia în pătrăţe măricele. Pe fiecare pătratpunem câte o lingură plină de umplutură şi apoi lipim vârfurile opuse (adică ridicăm poalele în brâu). Plăcintele se ung cu ou şi se dau la cuptorul preîncălzit la 180 de grade pentru 35-40 de minute. Când sunt coapte se scot din cuptor şi se lasă la răcorit!

10

11