1

ION POHOAŢĂ

REPERE ÎN ECONOMIA

INSTITU ŢIONAL Ă

2

Cuprins

De ce economie instituţională? ..............................................................................................................6

Capitolul I

Marea familie instituţionalistă. Persoane şi idei ....................................................................................9

I.1. Pionierii instituţionalismului ........................................................................................................... 10

I.2. În prelungirea discursului original. Lipsa celui de-al doilea val ....................................................... 16

I.3. Conexiuni şi interferenţe în marea familie a instituţionaliştilor ..................................................... 17

I.4. Alte şcoli economice “instituţionaliste” .......................................................................................... 24

I.4.1. Şcoala reglementării ..................................................................................................................... 24

I.4.2. “Public choice” ............................................................................................................................. 26

I.4.3. Alţi economişti instituţionalişti .................................................................................................... 27

I.4.4. Instituţionalişti la graniţa dintre economie şi sociologie ............................................................. 28

I.4.4.1. Primul popas. Max Weber ......................................................................................................... 28

I.4.4.2. Talcott Parsons şi teoria voluntaristă a acţiunii ........................................................................ 30

I.4.4.3. Herbert Simon. “Administrative Behavior” ............................................................................... 30

I.4.4.4. Karl Polanyi şi “Marea transformare” ....................................................................................... 31

I.4.4.5. Economia convenţiilor ............................................................................................................... 32

I.5. Al treilea val – neoinstituţionaliştii. Apariţie şi reprezentare......................................................... 33

Capitolul II

Paradigma economiei neoinstituţionale ............................................................................................. 46

II.1. Elemente comune .......................................................................................................................... 49

II.1.1. Mediul instituţional de analiză .................................................................................................... 49

II.1.2. “Voiajul” în timp şi spaţiu ............................................................................................................ 50

II.1.3. Raţionalitate limitată ................................................................................................................... 52

II.1.3.1. De la maximizare la satisfacere ................................................................................................ 53

II.1.3.2. “Construcţii mentale” imperfecte – instituţii imperfecte. “Raţionalitate procedurală”......... 54

II.1.3.3. Raţionalitate limitată – oportunism – contracte incomplete .................................................. 55

3

II.1.3.4. Aproximarea comportamentului real prin ipoteza AS IF ........................................................ 57

II.1.4. Individualismul metodologic ....................................................................................................... 58

II.1.5. Limbaj, stil şi preocupări ............................................................................................................. 59

II.2. Variaţiuni pe gama comună ........................................................................................................... 62

II.3. Încă odată, replică şi nu ruptură .................................................................................................... 66

II.4. Poziţia faţă de alte şcoli şi curente de gândire ............................................................................... 66

Capitolul III68

Instituţii ................................................................................................................................................. 68

III. 1. Natura diversă a instituţiilor ......................................................................................................... 68

III. 2. Instituţii şi organizaţii ................................................................................................................... 75

III. 3. De ce, cum şi unde apar instituţiile .............................................................................................. 76

A. Distincţia dintre un început “virgin”, plasabil în trecutul îndepărtat al societăţii omeneşti şi unul

prefaţat de existenţa unui cadru instituţional deja în funcţiune are doar raţiuni pedagogice, de

înţelegere, prin analiză, a fenomenului. ............................................................................................... 78

B. Începuturile instituţiilor nu pot fi disociate de cele ale organizaţiilor .............................................. 82

C. Fie că se numesc formale, fie informale, există un set de cauze comune care explică apariţia

instituţiilor. În plus, instituţiile formale se transformă, adesea, în instituţii formale ........................... 83

C1. Ca soluţie la răul nedorit, dar prezent, din om ............................................................................... 84

C1.1 Caz particular. Originea pieţei concurenţiale ................................................................................ 85

C2. Ca soluţie pentru a suplini imperfecţiunile comportamentale ale agentului economic ................ 88

C3. Pentru a suplini imperfecţiunile pieţei ............................................................................................ 89

C4. Pentru a da expresie unui trend comportamental ......................................................................... 90

C5. Pentru a face posibilă reducerea de costuri ................................................................................... 91

C.5.1 Moneda ........................................................................................................................................ 91

C.5.2 Proprietatea ................................................................................................................................. 98

C.5.2.1 Tentativa Proudhon .................................................................................................................. 98

C.5.2.2 Replica lui J. Locke ................................................................................................................... 100

C.5.2.3 K. Marx. Proprietatea privată şi păcatul originar .................................................................... 101

C.5.2.4 Originile proprietăţii la institutionalişti ................................................................................... 103

D. Cooperare, reguli şi ordine la Mises şi Hayek; origini ..................................................................... 109

4

D1. Acţiunea şi cooperarea umană la Mises ....................................................................................... 110

D2. Instituţionalismul hayekian ........................................................................................................... 112

D2.1 Ordine spontană şi ordine fabricată ........................................................................................... 112

D2.2 Societatea liberă şi coexistenţa celor două tipuri de ordine ...................................................... 113

D2.3 Regulile – sursă a ordinii. Statul de drept ................................................................................... 115

D2.4 Sursa regulilor de bună conduită ................................................................................................ 118

D2.5 Succinte aprecieri şi critici .......................................................................................................... 120

III. 4. Nevoia de a studia instituţiile, în general şi în România, în special............................................ 121

Capitolul IV

Miezul tare al economiei neoinstituţionale ...................................................................................... 130

IV.1 Natura firmei ................................................................................................................................ 130

IV.1.1 De ce apare firma? .................................................................................................................... 130

IV.1.2. Dimensiunea firmei; modul general de abordare .................................................................... 134

IV.1.3. Dimensiunea firmei prin combinare sau integrare .................................................................. 135

IV.1.4. Consolidarea teoriei despre natura firmei; aspecte critice ..................................................... 137

IV.2 Rafinarea teoriei firmei şi derivatele sale .................................................................................... 146

IV.2.1 Încercări de revizuire a teoriei firmei ........................................................................................ 146

IV.2.1.1 Erezii interne .......................................................................................................................... 146

IV.2.1.2. Opoziţia din afara mainstream-ului ...................................................................................... 152

IV.2.2. Costurile de tranzacţie ............................................................................................................. 155

IV.2.2.1. Puncte de plecare ................................................................................................................. 156

IV.2.2.2. Structură şi terminologie ...................................................................................................... 157

IV.2.2.3. Cât de mari sunt costurile de tranzacţie? ............................................................................. 160

IV.2.2.4. Determinanţii costurilor tranzacţionale ............................................................................... 162

IV.2.2.4.1. Incertitudinea, informaţia disimetrică şi raţionalitatea limitată ....................................... 163

IV.2.2.4.2. Oportunismul şi semnificaţiile sale .................................................................................... 164

IV.2.2.4.3. Activele (investiţiile) specifice ............................................................................................ 167

A. Renta şi cvasi–renta. Dreptul de control versus dreptul de proprietate ........................................ 171

5

B. Specificitatea integrării în funcţie de specificitatea activelor – fizice şi umane ............................. 172

C. Concluzii la activele specifice. Paradoxul cooperării ....................................................................... 173

IV.2.3. Structuri de guvernanţă ........................................................................................................... 176

IV.2.3.1. Un scurt şi necesar istoric ..................................................................................................... 176

IV.2.3.2. Matricea Williamson ............................................................................................................. 177

IV.2.3.3. Structuri de guvernanţă – caracteristici ................................................................................ 182

IV.2.3.3.1.Firma (ierarhia) ................................................................................................................... 182

IV.2.3.3.2.Piaţa .................................................................................................................................... 185

IV.2.3.3.3.Forme hibrid ....................................................................................................................... 187

IV.2.3.3.4. Scurtă recapitulare. Atributele distinctive ale structurilor de guvernanţă ........................ 191

IV.2.3.4. Alegerea formei de guvernare .............................................................................................. 192

IV.2.3.4. Mediul instituţional factor de arbitraj. Remediabilitatea ..................................................... 204

IV.2.3.5. Aspecte critice ....................................................................................................................... 207

IV.3. Drepturile de proprietate ............................................................................................................ 213

IV.3.1 Momentul Alchian-Demsetz-North........................................................................................... 214

IV.3.2 Momentul Grossman, Hart, Moore .......................................................................................... 220

IV.3.3 Teoria drepturilor de proprietate în actualitate ....................................................................... 224

IV.4 Contractul..................................................................................................................................... 227

IV.4.1. Contractul, între cooperare şi coordonare .............................................................................. 227

IV.4.2 “Intrarea pe piaţă” a “contractului instituţionalist” ................................................................. 229

IV.4.3 Particularităţi în abordarea instituţionalistă a contractului ..................................................... 230

IV.4.4 Vocaţia unificatoare a teoriei contractului ............................................................................... 233

Capitolul V

Secvenţe ale teoriei dinamicii economice ......................................................................................... 235

V.1 Dinamică economică – dinamică instituţională ............................................................................ 235

V.2 Procesul dezvoltării în matca instituţională .................................................................................. 236

V.2.1 Registrul instituţionalist versus teoria standard ........................................................................ 237

V.2.2 Instituţiile contează; schimbarea tehnologică, nu mai puţin ..................................................... 244

6

V.3 Geometria proprie a dinamicii economice instituţionaliste ......................................................... 248

V.3.1 Matricea conceptuală şi forţa ei explicativă pentru dezvoltare ................................................ 248

V.3.2 Dialectica procesului .................................................................................................................. 255

V.3.2.1 Stabilitate versus schimbare instituţională ............................................................................. 255

V.3.2.2 Caracterul nonergodic; dependenţa de cale .......................................................................... 263

V.3.2.3 Caracterul nonergodic versus intenţionalitate ....................................................................... 268

V.4 Schiţă rezumativă a dezvoltării economice “instituţionaliste” ..................................................... 273

V.5 Diferenţe de dezvoltare. Ce presupune tranziţia .......................................................................... 279

V.6 Evoluţionismul economic .............................................................................................................. 286

V.6.1 Precursori şi fondatori ............................................................................................................... 286

V.6.2 Punerea problemei .................................................................................................................... 287

V.6.3 Începuturi à la Alchian ............................................................................................................... 289

V.6.3.1 Reacţii la schema de evoluţie alchiană ................................................................................... 291

A. Ipoteza maximizării profitului între ex ante şi ex post .................................................................... 291

B. Momentul Nelson-Winter ............................................................................................................... 294

C. Reacţii, la linia de gândire Nelson-Winter ...................................................................................... 296

V.6.4 Evoluţionism şi instituţionalism la N.G. Roegen ........................................................................ 301

Bibliografie .......................................................................................................................................... 304

De ce economie institu ţional ă?

Am scris cu anevoie această carte. Nu din pricina vre-unei nedeprinderi cu scrisul sau

neobişnuinţei cu chinul dulce dar neiertător al acestei munci - munca la carte, cea mai de

ispravă dar şi mai grea dintre toate, ci din cauză că am plecat la drum înarmat doar cu intenţii

7

bune. La atât s-a redus „echipamentul” meu de început. În rest, cu sentimentul de dezorientat

pe care ţi-l insuflă absenţa unor repere orientative. Puţinele indicii care veneau dinspre

articolele şi cărţile lui Aurel Iancu, Daniel Dăianu sau din Natura firmei, a lui Ronald Coase,

nu erau suficient de incitative spre a-mi înrăuri intenţiile şi energiile. Când am citit pentru

prima dată faimosul articol al lui Coase, publicat alături de comentariile unor avizaţi ai

domeniului prin grija lui Oliver Williamson şi Sidney Winter sub titlul Natura firmei.Origini,

evoluţie şi dezvoltare, la editura Sedona, Timişoara, în 1997, am trăit ciudata impresie că am

de-a face cu autori care văd doar idei în loc de realităţi. Gama interogaţiilor „ nebune” de

genul: de ce există fime?, de ce nu există o singură firmă care să ocupe toată economia?, de ce

jocul economic nu este acaparat în întregime de piaţă? etc. le-am găsit mai mult dătătoare de

nonsens decât de sens; de parcă autorii lor nu ştiu cu adevărat ce vor să afle. Mai trebuie să

adaug că, odată intrat în această lume, a unor intuiţii aparent tautologizante, nici limba în care

autorii şi-au scris gândurile nu m-a ajutat; o limbă „străină” atât prin sistemul noţional de care

au uzat cât şi prin soclul epistemologic pe care s-au sprijinit. Pe scurt, fără o lecţie predată la

clasă, am învăţat singur despre instituţionalism, cu toate consecinţele ce derivă dintr-o

didactică fără dascăli; consecinţe pe care, de e cazul, mi le asum şi pentru care sunt dispus să

dau socoteală.

Dacă e să-mi autobornez travaliul şi să vorbesc de forţa primului impuls, atunci

trebuie să recunosc că am fost frapat de faptul că doi corifei ai domeniului, Coase şi North, au

primit laurii premiului Nobel. În cazul lui North e clar şi vizibil ce a făcut şi pentru ce a fost

premiat. Dar m-am întrebat cum un articol, mult citat şi neînţeles, e vorba de Natura firmei, a

gestat o jumătate de secol pentru ca, în final, să-i aducă autorului încoronarea maximă pentru

cercetarea economică. Acum pretind că ştiu de ce: întrebările lui North s-au dovedit a fi

sinteza unei adânci şi novatoare intuiţii; a faptului că economia şi societatea se pot gândi şi

altfel. De aici şi de la el plecând, un adevărat program, de acum cu o vârstă apreciabilă, de

cca 30 de ani, a amorsat o cercetare în evantai, pe paliere diferite ale cunoaşterii economice,

cu scopul nedeclarat dar constatabil la tot pasul: de a aduce ştiinţa economică cu picioarele pe

pământ. Reînnodând tradiţia vechiului instituţionalism, relevându-le minusurile şi deschizând

noi arii de cercetare, în formula noii economii instituţionale, munca acestor cercetători,

cuprinsă într-o gamă extraordinar de bogată de cărţi şi articole, are şanse certe să-şi atingă

scopul.

În nota aceluiaşi inventar, al atitudinilor fluctuante faţă de ceea ce poartă numele de

economie instituţională, mărturisesc că la început i-am găsit nebuloşi şi fără miez; eclectici şi

greu de apucat în planul convingerilor doctrinare. Azi, aş putea spune că-i simt apoape şi-i

preţuiesc, inclusiv pe motive pentru care, la început, i-am înscris la rubrica cu semnul minus.

8

Mă gândesc, de pildă, la eclectismul lor doctrinar; oare nu de pe o astfel de poziţie ai şanse de

a fi mai echidistant şi interesat doar de „bunul simţ” al cercetării nepartinice? Îi găsesc, apoi,

interesanţi pentru erezia lor disimulată dar profundă şi fără replică la adresa neoclasicismului

standard; pentru temele noi, neortodoxe, prin care fac teoria economică mai pământeană;

pentru spaţiile largi pe care le-au deschis spre a dialoga fructos, pe chestiuni nodale ale

economiei cu Smith, Schumpeter, Marx, Darwin, Mises sau Hayek; pentru spiritul lor viguros

şi nonconformist, manifest inclusiv în interiorul marii lor familii; pentru lumea mare a

întrebărilor, răscolitoare şi dătătoare de roadă demnă de marca unei cercetări ştiinţifice de

anvergură; pentru inovaţiile lor metodologice şi pentru că au făcut din instituţii, din bunele

practici, un determinant cu mare responsabilitate pentru creşterea şi dezvoltarea economică;

pentru limba bogată, mereu înnoitoare, ştiinţifică şi populară, totodată, prin care construiesc

un mediu aparte, al unei lumi economice în mod cert nedefinitive, cu multe semne de

îndoială, cu incertitudini şi, interesant, raţionalitate limitată; pentru faptul că demersul lor

oferă proba şi îmbie, în acelaşi timp, la o cerectare inter şi multidisciplinară; pentru că au

înţeles că acţiunea economică este, esenţialmente, aşa cum Mises a spus-o, o acţiune umană;

etc.

Pentru toate acestea şi pentru multe alte motive, găsibile cu uşurinţă între coperţile

acestei cărţi, instituţionaliştii merită atenţie. Mai cred că economia instituţională ar oferi un

plus de şansă unei curricule universitare care-şi propune să apropie lumea ideilor de cea a

faptelor. Începuturile necesare şi binevenite de a contura anatomia unei atari discipline prin

lucrările meritoase ale unor economişti români ca Aurel Iancu, Daniel Dăianu, Paul Fudulu,

Cosmin Marinescu, ş.a. pot oferi suport şi perspectivă unei astfel de intenţii. Ar fi, sunt

convins, un câştig. Un câştig, sper a fi şi cercetărările întreprinse şi concretizate în teze de

doctorat, deocamdată nepublicate dar îmi convine să cred că vor fi, ale unor doctoranzi cărora

mi-am îngăduit a le manageria, din umbră, munca. Trudind alături de ei, eu însumi, am risipit

o parte din gânduri în articole sau reviste; în principal în Theoretical and Applied Economics

(www.ectap.ro) şi Review of Economic and Business Studies (www.rebs.ro).

Închei cu un cuvânt de mulţumire pentru toţi cei care, în preajmă fiindu-mi, au

îngăduit un dialog pe tema economiei instituţionale; prea mulţi la număr spre a le scrie

numele dar îi rog să primească gratitudinea mea sinceră. Închei, de asemenea, cu sentimentul

că ofer doar un început. Unul care, alăturându-se celorlate, ale confraţilor de idei, e de dorit a

amorsa un teren şi o direcţie de cercetare fertile şi, indubitabil, necesare. Ar avea de câştigat,

deopotrivă, ştiinţa economică, cei care se adapă la izvoarele ei şi lumea faptelor.

Autorul

9

Capitolul I

Marea familie institu ţionalist ă. Persoane şi idei

10

Cutezăm a vorbi şi a prinde în tuşe, cât mai sigur posibile, repere, persoane şi idei

reprezentative care definesc marea familie a instituţionalismului economic deşi, conştienţi

suntem că un atare obiectiv nu este chiar la îndemână. Şi nu este pentru că prin temele mari pe

care şi le propun spre analiză, legate, direct sau indirect, de instituţii şi rolul lor în

organizarea şi devenirea socială, instituţionaliştii sunt “condamnaţi” la consistente divagaţii

interdisciplinare. Pe această cale ei devin “sociologi”, “antropologi”, “politologi”, “psihologi”

etc. după cum toţi aceştia, preocupaţi de teme convergente, au şanse să devină “economişti”.

Imposibilitatea de a-şi putea revendica un teritoriu în mod net bornat a fost şi a rămas o

trăsătură a tuturor instituţionaliştilor, vechi şi noi1. Dacă ceva îi diferenţiază şi le asigură un

loc aparte în istoria gândului despre economie, acest ceva e legat de temele mari şi nivelele de

analiză la care se situează; de intrumentarul analitic folosit; de limbajul relativ comun, cu

accent pe câteva noţiuni cheie (instituţie, organizaţie, agenţie, evoluţie, guvernanţă, cost de

tranzacţie, firmă, contract incomplet etc.); de, în sfârşit, credinţa unanim împărtăşită că în

afara instituţiei contractului, dreptului de proprietate, costului tranzacţiei şi aranjamentelor

instituţionale, e greu de spus ce se întâmplă cu adevărat în economie.

Complică lucrurile, odată în plus, faptul că, deşi circumscrişi aceleiaşi mari familii,

economiştii instituţionalişti aparţin unor orientări doctrinare diferite. Cu acelaşi punct de

plecare, instituţia, Veblen şi Schumpeter critică capitalismul în timp ce Alchian sau Demsetz

critică socialismul.

Făcând, pe cât se poate, abstracţie de pasiunile lor manifeste în spaţiul normativ, vom

încerca, în rândurile ce urmează, o prezentare pe etape istorice ale manifestării acestora,

având ca repere mari nu atât borne temporale cât, mai ales, aria tematică căreia şi-au

circumscris eforturile de cercetare.

I.1. Pionierii institu ţionalismului De principiu, începuturile teoriei instituţionale în economie sunt asociate numelui a

patru economişti: Thorstein Veblen, John Commons, Westley Mitchell şi Walton Hamilton.

Şi, este un fapt cert şi unanim recunoscut că, într-adevăr, prin maniera proprie în care şi-au

construit analizele, în contra curentului clasic şi neoclasic, ei pot fi consideraţi fondatorii cu

operă de pionierat în istoria instituţionalismului.

1 Noi spunem că acesta nu e un lucru rău. Dimpotrivă, el vine să lege o veche şi fructuoasă tradiţie când

economiştii „intrau” în economie prin filosofie, istorie, drept, sociologie etc. Era zestrea necesară pentru înţelegerea corectă a economiei ca pe o „felie” inseparabilă a organismului social.

11

În acelaşi timp, studii de dată mai recentă2 ţin să includă în rândul fondatorilor şi pe

austriacul Carl Menger şi pe germanul Gustav Schmoller.

Motivele, socotim întemeiate, ţin de împrejurarea că:

• G. Schmoller (1838 – 1917)

� În opoziţie cu şcoala clasică care fixa obiectul ştiinţei economice în perimetrul

meşteşugului obţinerii de avuţie, şi cu cea neo-clasică care făcea din legea cererii şi ofertei

alfa şi omega discursului, crede că ştiinţa economică trebuie să aibă sub vizor “anatomia

corpului social” (Schmoller, 268, p.5);

� Oferă, printre primii, o definiţie a instituţiei şi organizaţiei (organ) înţelegând, prin

prima, un “aranjament consimţit de comunitate şi servind unor scopuri date ...” (Ibidem,

p.149);

� Lasă deoparte concurenţa perfectă ca o bătălie între mulţi şi relativ egali; relaţiile

dintre organizaţii pot fi, după el, “de dominaţie sau cofraternitate”;

� A argumentat că progresul economic al unei societăţi ţine, în primul rând, nu de

factori tehnici ci de calitatea instituţiilor, anticipându-l, astfel, pe D. North;

� Face distincţie clară între cutumă şi dreptul formal subliniind, în acelaşi timp, rolul

regulilor, obiceiurilor şi normelor morale pentru viaţa economică;

� Reţine, acoperitor, că instituţiile pot fi “cristalizarea” fie a cunoştinţelor, fie a

ignoranţei; fie a imbecilităţii, va adăuga mai târziu, Veblen.

• C. Menger (1849 – 1921)

� A fost preocupat de evoluţia procesuală a formării unei instituţii numită monedă;

� Socoteşte instituţiile ca fiind, ele însele, fenomene sociale supuse transformării şi

evoluţiei;

� Antrenat în epocala “ceartă a metodelor”, militează pentru adoptarea unor ipoteze

de lucru simplificatoare relevând, în acelaşi timp, valenţele principiului individualismului

metodologic.

E uşor de constatat că prin poziţia afişată şi ideile lansate există motive pentru a-i

plasa pe cei doi, Schmoller şi Menger, în avangarda vechiului instituţionalism.

2 R. Langlois, de pildă, ţine să sublinieze că Menger “are, poate, mai multe drepturi să se pretindă sfântul patron al marilor teorii instituţionale economice decât ar avea oricare dintre primii instituţionalişti” (Langlois,157, p.5).

12

Cât îi priveşte pe Veblen, Commons, Mitchell şi Hamilton, “consacraţii” avangardişti

ai instituţionalismului, cu studii făcute, în cea mai mare parte, în Germania, există un fond de

idei care-i uneşte şi care a dat marca veche a curentului, după cum, există şi suficiente locuri

care-i diferenţiază.

În linii mari, fondul comun de idei al primilor instituţionalişti este rezultanta faptului

că ei s-au dorit a fi, prin poziţia afişată, o replică explicită la adresa şcolii neoclasice şi una

voalată la adresa clasicismului.

Astfel, sub influenţa şcolii istorice germane, instituţionaliştii au pus sub tirul criticii

abstracţionismul şi logica pură, pretenţia de universalitate a adevărurilor promovate şi

cosmopolitismul ambelor şcoli. De asemenea, ambelor şcoli li se reproşează caracterul static

al analizelor dezvoltate, neconsonante cu evoluţia procesuală a lumii în general, a celei

economice, în special. De aceea, ipoteza ca şi căutarea echilibrului, reflexii ale unor stări,

clişee ale realităţii, le apare ca un efort lipsit de sens şi nedemn de o cercetare realistă. Din

aceeaşi poziţie de critici ai curentelor la modă, instituţionaliştii americani nu-i scuză nici pe

clasici (cu excepţia lui Marx) şi, mai ales, pe neoclasici că nu şi-au dat seama de rolul şi

importanţa instituţiilor în determinarea şi explicarea comportamentului uman; că n-au văzut în

obişnuinţe şi convenţii, în reguli, deci, şi în respectarea lor, cheia reconcilierii conflictelor.

Peisajul neutru, rupt de conflictualitatea socio-politică şi populat cu personaje cu nume la fel

de neutre, în genul producătorului şi consumatorului, prezente, îndeosebi, în analizele

neoclasice, ei îl găsesc rupt de realitate şi potrivnic spiritului ştiinţific.

Spuneam că atitudinea critică faţă de şcoala clasică a fost una implicită, disimulată, cu

luări de poziţie clare doar pe direcţia metodologiei. Dar, şi aici, nu au mers până la capăt. Nu

ştim ce motive le-a explicat atitudinea. Încercând să-i înţelegem socotim necesare câteva

precizări.

Întâi , din şcoala clasică, instituţionaliştii vechi, ca şi cei noi, nu l-au exclus pe Marx.

Iar de Marx nu numai că nu s-au dezis dar s-au şi folosit, în linii mari, apreciindu-i contribuţia

pe linia abordării instituţionale a economiei.

Apoi, şcoala clasică, mai cu seamă cea manchesteriană, a fost, într-adevăr, una

cosmopolită, cu pretenţia afişată a unei creditoare de idei universal valabile, dincolo de spaţiu

şi de timp. Dacă, însă, e să judecăm, retrospectiv privind lucrurile, poziţia ei era justificată.

Nu avea nici un rival de talia ei, în Europa şi peste ocean. Unicitatea poziţiei în lumea creaţiei

ştiinţifice economice îi sublinia statutul şi îi inspira formele de manifestare. Mai mult, cine

pune, azi, sub semnul întrebării valoarea explicativă ca şi normativă a propoziţiilor ce vin pe

filiera Smith - Ricardo – Mill? Dacă ceea ce se numea, atunci, “Şcoala economică a apusului”

13

a inspirat un model de politică economică care a făcut din Apus şi nu din Răsărit o societate

liberă şi prosperă care poate fi oare răspunsul la întrebarea noastră?

Suntem dintre cei convinşi că ceea ce era de spus, în mod esenţial, în ştiinţa

economică a făcut-o Adam Smith. Cei ce l-au urmat au primenit, şlefuit, updatat etc. dar nu au

schimbat schema gândirii maestrului. Iar în această schemă, opinia noastră e că nu a lipsit

instituţia, în sensul de regulă. Dacă ar fi să dăm un subtitlu cărţii sale de căpătâi – Avuţia

naţiunilor. O cercetare a naturii şi cauzelor ei – credem că cel mai sintetizator pentru ceea ce

el descrie între coperţile cărţii sale ar fi: Regula după care se obţine avuţia. Iar regula, cine e

dispus să o desprindă din context, e simplu dar magistral prezentată şi cuprinsă în următoarele

propoziţii:

� Oamenii nu se nasc şi nu rămân egali.

� Există deci, o diviziune (chiar naturală) a muncii.

� Diviziunea muncii obligă la schimb.

� Schimbul obligă la eficienţă.

� Eficienţa, productivitatea, conduc la creşterea bogăţiei, personale şi colective.

Ce înseamnă, după Smith, respectarea acestei fundamentale reguli? Libertatea de gând

şi faptă a individului, libertatea, spunem noi, de întreprindere neîngrădită decât de lege.

Libertate manifestă doar în spaţiul pieţei libere.

Pe acest schelet analitic, cu acurateţea lor stilistică fără egal, au brodat, ulterior, Mises

şi Hayek. Primul pentru a demonstra, odată în plus că Acţiunea umană (titlul operei sale de

căpătâi) este, în esenţă, una de cooperare între indivizi liberi. Al doilea, pentru a stabili graniţa

dintre vizibil şi invizibil, dintre regulile văzute şi respectate de toţi şi cele nevăzute dar

necesare şi care reclamă statul de drept.

Ar mai fi ceva de spus despre clasici. Chiar dacă, prin continuitatea pe care a produs-o

Marx, în sensul criticii, fireşte, noţiunea pe care şi-au centrat analiza a fost clasa socială, sub

raport filosofico-metodologic le-a fost străin holismul. Şi atunci când explică schimbul

internaţional, Smith pleacă de la individ, socotind că de regulă (nu-i era străină, regula, nici

aici) într-o lume civilizată, ceea ce face bine unui individ n-are cum să facă rău ţării.

Instituţionaliştii, mai ales cei noi, maeştri în a opera cu principiul lui “AS IF” (vezi, de pildă

A. Alchian) n-au avut ce să critice.

De ce am poposit cu aceste propoziţii, mai mult, la Smith şi la şcoala clasică ?

Deoarece nutrim credinţa că marea familie a instituţionaliştilor ar trebui convinsă să şi-l

revendice drept părinte fondator. Au motive serioase să o facă; mai credem că pe o atare

filieră, clădind pe economic dar şi pe etic, social, moral după exemplul oferit în Avuţia

14

naţiunilor dar şi în Teoria sentimentelor morale, s-ar fi afirmat mai repede şi mai temeinic,

fără sincopa produsă până la apariţia şi manifestarea noii economii instituţionale (NEI).

La adresa neoclasicilor, în schimb, critica n-a fost nici disimulată şi nici implicită, ci

directă şi explicită. Citându-l, reprezentativ, sau reţinând esenţialul din lucrarea lui Sanford

Jaccoby, The New Instituţionalism: What Can It Learn from the Old? (1990), W. Richard

Scott, crede că, în mod esenţial, patru aspecte diferenţiază matricea neoclasică de cea

instituţională (Scott, 272, p.24);

“ - Indeterminare versus determinare. În timp ce modelul acceptat în mod tradiţional

presupune «o competiţie perfectă şi echilibre unice, instituţionaliştii evidenţiau forţa

atotpătrunzătoare a pieţei şi indeterminarea existentă chiar şi în cazul sistemului

concurenţial»” (Jaccoby, 1990, p.318).

- Stabilirea endogenă versus stabilirea exogenă a preferinţelor. Teoreticienii

neoclasici postulau preferinţele sau dorinţele individuale, în vreme ce instituţionaliştii

susţineau că preferinţele respective sunt modelate de instituţiile sociale, a căror activitate ar

trebui să fie subiectul analizei economice.

- Realismul comportamental versus presupoziţiile simplificatoare. Teoreticienii

instituţionali au susţinut că economiştii ar trebui să utilizeze modele de motivaţie economică

pragmatice şi realiste din punct de vedere psihologic şi să nu accepte presupoziţiile naive ale

utilitariştilor.

- Analiza diacronică versus analiza sincronică. Refuzând să preia prezumţiile

«nedefinite în timp şi spaţiu» ale teoreticienilor neoclasici, instituţionaliştii insistă asupra ideii

că economiştii trebuie să stabilească «felul în care sistemul economic îşi dobândeşte

caracteristicile şi condiţiile ce determină modificarea acestor caracteristici în timp şi spaţiu»

(Jaccoby, 1990, p.320)3.

Dincolo de aceste puncte comune prezente în opera lor de pionieri ai

instituţionalismului, există şi note deosebitoare, accente personale care-i particularizează.

Astfel:

• Thorstein Veblen (1857 – 1929)

� Adoptă modelul biologic darwinist de evoluţie pe care-l consideră valabil şi pentru

economie. Pe această bază, dezvoltă o teorie a evoluţionismului economic prin care va explica

“ traiectoria instituţională” (viitoarea dependenţă de cale northiană) cu ajutorul “cauzalităţii

3 Aceste generalizări – şi în special prima şi a patra – se aplică în mai mică măsură în cazul ramurii austriece a studiilor economice, dominată de Menger şi Hayek. Aceşti teoreticieni, deşi insistă asupra importanţei elaborării teoriei şi a simplificării presupoziţiilor, sunt interesaţi de înţelegerea schimbării economice, aşadar sunt mai degrabă în favoarea unei abordări mai evoluţioniste şi a studierii proceselor economice. Ideile lor au alimentat dezvoltarea economiei evoluţioniste (Nota aparţine lui R. Scott, 272, p.24).

15

cumulative” prin care surprinde nu numai evoluţia economiei ci şi pe cea a instituţiilor ca

atare.

� Se dovedeşte a fi cel mai influenţat de Marx. Aşa cum autorul Capitalului vedea în

relaţiile de producţie factorul cel mai puţin dinamic, în raport cu forţele de producţie (factorul

tehnic), tot aşa, Veblen pune pe seama “inerţiei instituţionale” rămânerea în urmă a sistemului

economic. E dispus, chiar, să vadă în lupta de clasă, susţinută de Marx, un sâmbure de

“utilitarism şi raţionalitate”.

� Este primul economist care utilizează termenul de neoclasici, pe care-i critică

consistent. Este, în acelaşi timp, singurul dintre instituţionalişti care se îndreaptă şi împotriva

descriptivismului şi istoricismului şcolii germane, critică ce se va întoarce, în timp, împotriva

propriilor confraţi de idei căzuţi în acelaşi păcat.

� Vede în instituţii “obiceiuri de gândire şi acţiune dominante în comunitatea

socială” (Veblen, 289, p.125). Obiceiurile de gândire pot fi bune sau “imbecile”. De aici şi o

clasificare a instituţiilor după acest criteriu şi posibilitatea triumfului “instituţiilor imbecile”

asupra culturii în anumite etape istorice.

• John Roger Commons (1862 – 1945)

� Concepe economia instituţională ca pe o ştiinţă sinteză, înglobând dreptul,

economia şi etica. Vocaţia de “globalist” şi-o exprimă şi atunci când încearcă să integreze

teoria echilibrului în cea evoluţionistă a lui Veblen. După cum, în intenţie i-a stat şi o sinteză

între economia instituţională şi economia organizaţională, fapt pentru care viitorul

neoinstituţionalist Herbert Simon s-a văzut îndatorat.

� Pregăteşte limbajul utilizat de influentul neoinstituţionalist Oliver Williamson

văzând în economia instituţională o ştiinţă a tranzacţiei conflictelor de interese dar şi a

drepturilor de proprietate. Este, de altfel, primul care oferă şi o clasificare a tranzacţiilor în:

“marfare, manageriale şi de repartiţie” (Commons, 55, pp.64 – 65; p.106). Pe un asemenea

considerent, şi nu numai, Aurel Iancu crede că J. Commons a fost “singurul care a făcut

legătura dintre vechea şi noua şcoală instituţională ...” (Iancu, 137, p.541).

� Opune “controlul social” “ordinii naturale” vebleniene. Preocupat de reforme

sociale, le vede posibile prin înlocuirea “mâinii invizibile” a lui A. Smith cu “tribunalul lui

common law” care are menirea de a “selecţiona bunele obiceiuri” şi a le impune. Selecţia este,

deci, la el, una artificială şi nu naturală.

16

• Walton Hamilton (1881 – 1958)

� Este primul care foloseşte termenul de “ştiinţă economică instituţională”,

opunând-o, în principal, ştiinţei economice clasice a lui A. Smith;

� Aflat sub puternica influenţă a lui Veblen explică evoluţia economiei plecând tot

de la “inerţia instituţională”. Sub aceeaşi “umbrelă” defineşte instituţiile ca “ansamblu de

obiceiuri sociale... încorporate în obiceiurile unui grup sau în cutumele unui popor”

(Hamilton, 115, p.84);

� Abordează interesanta şi incitanta problemă a conversiei instituţionale, atrăgând

atenţia că o instituţie, ca orice altă “creaţie umană”, poate fi aservită tocmai puterii pe care

trebuia să o controleze.

• Wesley C. Mitchell (1875 – 1948)

� Potrivnic abstracţionismului şcolii clasice şi neoclasice îşi construieşte demersul

plecând de la ipoteza că orice principiu trebuie să-şi aibă suportul faptic. Ca atare, îşi umple

paginile scrise cu date şi cifre şi, “graţie” lui, instituţionalismul cade în descriptivism.

I.2. În prelungirea discursului original. Lipsa cel ui de-al doilea val

Multe dintre ideile primilor instituţionalişti se vor constitui în surse inspiratoare, de

apreciere sau de critică, în abordările noilor instituţionalişti. Studiile pe tema istoriei

instituţionalismului evidenţiază mai ales latura critică cu care a fost primită moştenirea

pionierilor instituţionalismului. De ce aşa? Pentru că, sintetic vorbind, oferta vechilor

instituţionalişti nu a fost pe măsura obiectivelor propuse. Veblen, Commons, Mitchell ş.a. au

vrut să spargă tiparele şi să ofere o replică celor două mari şcoli, clasică şi neoclasică. Şi s-a

întâmplat cu ei ceea ce se întâmplă, îndeobşte, cu toţi cei care se opun curentului dominant

dar se nutresc doar din umbra lui critică, încercând să înlocuiască nu să construiască. Cu

toate accentele de originalitate, recunoscute ca interesante şi utile pentru analiza economică,

lipsa unei unităţi terminologice şi metodologice, a unei coerenţe logice ca şi slăbiciunera unor

analize, afectate de istorism şi empirism naiv (sub influenţa şcolii germane) la care se adaugă

slaba percuţie a etajului normativ, la care nu s-a lucrat îndeajuns, au făcut ca teoria

instituţionalistă, în forma ei de început, să fie socotită una cu miză mică. De fapt, critica cea

mai dură a venit “din interior”, când părintele recunoscut al neoinstituţionalismului, Ronald

Coase a pus în cauză tocmai “lipsa teoriei” din moştenirea înaintaşilor notând că “în lipsa

17

unei teorii, ei (vechii instituţionalişti – n.n.) nu aveau de oferit decât o masă de material

descriptiv care aştepta să fie cuprins sau într-o teorie, sau de flăcări” (Coase, 52, p.230).

Luând drept exagerată critica lui Coase, reţinem, totuşi, partea ei de adevăr. Şcoala

clasică era deja consacrată iar cea neoclasică s-a impus umplând galeria celor care au slujit-o

cu premii Nobel. Vechiul instituţionalism, în pofida ideilor generoase şi profitabile pentru

calitatea analizelor economice, şi nu numai, pierduse bătălia iar până la nivelul anilor 1970,

când noua economie instituţională se impune ca un program de cercetare demn de un real

interes ştiinţific, cercetările vechilor instituţionalişti au fost continuate mai degrabă de

sociologi, antropologi sau politologi decât de economişti. Efortul acestora din urmă, atâţia cât

au fost, este însă meritoriu pentru că, fără pretenţia de a asigura o continuitate între vechiul şi

noul instituţionalism, au oferit punţi şi au deschis direcţii de cercetare pe care economia

neoinstituţională le-a fructificat cu folos.

Dintre economiştii cu preocupări în domeniu şi pe care-i putem socoti a se afla în

prelungirea primilor instituţionalişti (chiar dacă temporal ei sunt contemporani cu

neoinstituţionaliştii “consacraţi”) reţinem câteva nume: J.A. Schumpeter, J.K. Galbraith, G.

Myrdal, Fr. Perroux, S. Kuznetz, J. Akerman, A. Lewis ş.a.. Dar, aşa cum subliniam, nu

economiştii au dat notă dominantă în a asigura minima continuitate a vechiului

instituţionalism ci sociologii, politologii sau antropologii. Ne gândim, aici, la M. Weber, E.

Durkeim, K. Polany, T. Parson sau H. Simon. Prin poziţiile lor exprimate se vor asigura

conexiunile necesare dintre economie şi alte ştiinţe iar instituţionalismul îşi va dovedi vocaţia

de metodă universal valabilă în domeniul ştiinţelor sociale.

I.3. Conexiuni şi interferen ţe în marea familie a institu ţionali ştilor

În lipsa celui de-“al doilea val” studiul economiei instituţionale dobândeşte sens şi

rotunjime doar prin sublinierea conexiunilor dintre tradiţia vechii şcoli instituţionale şi toţi

acei care, fie individual, fie grupaţi în interiorul unor şcoli sau curente de gândire au oferit

continuitate sau minime contingenţe cu dezvoltările de mai târziu ale neoinstituţionaliştilor.

Ne vom opri în rândurile ce urmează la aceia pe care ştiinţa economică nu-i reţine cu

eticheta de instituţionalişti, producţia lor ştiinţifică consumându-se sub alt brand, dar care au

contribuţii citabile şi regăsibile în operele neinstituţionaliştilor.

Cu riscul de a ne repeta, dar cu gândul că importanţa momentului scuză revenirea,

începem seria marilor conexiuni cu şcoala austriacă.

18

Există, într-adevăr, în evoluţia şcolii austriace suficiente momente care au servit drept

puncte de reper pentru producţiile ştiinţifice instituţionaliste.

Dintre membrii fondatori, analiştii problemei îl reţin pe C. Menger. Pe seama lui se

pun cel puţin două “invenţii instituţionale”.

Întâi , pe exemplul apariţiei şi impunerii monedei, intuieşte cauza intimă a apariţiei

instituţiilor – reducerea costurilor. El constată şi reţine că recursul la monedă, ca la o marfă

universală cu mare grad de interschimbabilitate, este “rezultatul spontan, consecinţa

nepremeditată a eforturilor individuale ale membrilor societăţii” (C. Menger, 192, 1892) de a

reduce costurile inerente trocului. De fapt, nu toţi membrii societăţii sunt la originea acestei

descoperiri; doar un grup restrâns impune regula pentru ca, apoi, ceilalţi, prin imitare, un alt

concept apropiat viitorilor instituţionalişti evoluţionişti, să o extindă la scara ansamblului.

Menger nu e primul economist care a explicat apariţia monedei prin evoluţia formelor de

schimb, evoluţie angajată de nevoia reducerii de costuri4. Dar el s-a servit de istoricul apariţiei

banilor doar cu titlu de exemplu pentru ca, pe seama lui, în eseul său asupra metodologiei în

ştiinţele sociale (Menger, 189, pp.158 - 159) să generalizeze şi să arate că şi alte instituţii,

cum ar fi dreptul, piaţa, preţul, salariul, limba (ca mijloc de comunicare), statul etc. au apărut

din raţiuni similare. Acesta este motivul pentru care Menger trebuie inclus în rândul

fondatorilor instituţionalismului. Argumentează pentru această susţinere şi împrejurarea că

modul lui de judecată, de la individual la general, de la indivizi la grup, care, primii,

urmărindu-şi interesele particulare ajung la un rezultat care face bine întregii colectivităţi este

un punct de pornire pentru viitorul individualism metodologic, principiu bine plasat în

metodologia economiei instituţionale. Mai mult, el propune şi o clasificare a acestor instituţii

descoperite în: a) organice – acelea care apar în mod spontan, fără ca o voinţă individuală sau

colectivă să fie apriori exprimată şi b) pragmatice, care sunt expresia unei manifestări de

voinţă intenţionate. Pe primele le consideră optimale prin însăşi natura lor, expresie

condensată a unor rezultate pozitive pentru toţi membrii colectivităţii deşi acest lucru nu a stat

în mod conştient, în intenţia lor. Pe cele pragmatice, Menger nu le judecă în termenii

optimalităţii dar crede că statul are, aici, un mare rol.

Al doilea, preocupat de metodologia ştiinţelor sociale, Menger amorsează principiul

apriorismului care, socoteşte el, ar fi valabil pentru toate ştiinţele. Chiar dacă monismul său

metodologic nu va fi împărtăşit decât de o parte a viitorilor reprezentanţi ai şcolii austriece (L.

4 Când Menger îşi punea întrebări despre originea monedei, Marx rezolvase problema. Nedispuşi la reverenţe pentru ceea ce a însemnat, mai ales, finalul de drum inspirat din gândirea sa, capitolul din Capitalul dedicat apariţiei şi evoluţiei banilor, a formelor şi funcţiilor lor, rămâne, după ştiinţa noastră, vrând – nevrând, şi dezbrăcat de găuacea ideologică a concluziilor de final despre bani ca mijloc de exploatare, textul cel mai logic şi mai complet, scris pe subiect, până astăzi.

19

Mises, M.N. Rothbard, G. Selgin) şi se va găsi în contra curentului dezvoltat de Hayek,

Menger poate fi revendicat, metodologic vorbind, de către instituţionalişti pentru simplu

motiv că a pus o problemă pentru care aceştia din urmă nu au manifestat neutralitate.

Dacă fondatorul cu operă de pionierat al şcolii austriece, C. Menger este citat de către

instituţionalişti ca o “curiozitate” (Menger este şi unul dintre fondatorii neoclasicismului

economic, filosofie potrivnică spiritului instituţionalist) nu acelaşi lucru se poate spune despre

cei cărora şcoala austriacă le datorează azi prestigiosul loc în ierarhia ştiinţifică mondială. Ne

gândim la L.Mises, Fr. Hayek, J.A. Schumpeter, M.N. Rothbard ş.a. Pe ei, neoinstituţionaliştii

nu-i citează ci îi revendică5. Şi, spunem noi, au motive să o facă. Ele ţin de consistenţă şi

prestigiu.

Cu marile conexiuni6 ale şcolii austriece ne vom întâlni pe parcursul multora din

paginile ce urmează. Anticipăm, rezumativ, că ne vom folosi de Mises şi Hayek pentru a

configura elementele de metodologie ale neoinstituţionalismului; pentru a stabili jaloanele cu

rol de reguli ale cooperării umane într-o societate deschisă; pentru a explica ce înseamnă

eficacitatea instituţiilor etc. În mod particular, la Hayek facem apel spre a prezenta una din

instituţiile cheie ale capitalismului, piaţa, sau pentru a explica evoluţia economiei, inclusiv,

prin influenţa factorului biologic. Tot la capitolul referitor la evoluţionism în economie îl vom

cita, întemeiat, pe Schumpeter. Şi îl vom cita pentru că el are, într-adevăr, ceva comun cu

vechii instituţionalişti. Aidoma acestora, nu-l interesează echilibrul ci schimbarea, procesul.

Iar pentru schimbare rolul principal nu-l are factorul tehnic ci două instituţii speciale: inovaţia

şi proprietatea. Prima, se produce, ca regulă, în valuri şi, astfel, explica ciclicitatea

economică. A doua, în formula societăţii pe acţiuni, suferă un proces de anonimizare şi

devitalizare, de desprindere a ei de substanţa materială, palpabilă până când se ajunge în faza

în care “...capitalismul crează o mentalitate critică generală care, după ce a distrus

autoritatea morală a atâtor instituţii necapitaliste sfârşeşte prin a o ataca pe cea a

capitalismului însuşi ... prin a ataca proprietatea privată şi, odată cu ea, întregul sistem de

5 Apartenenţa acestor corifei ai gândirii economice contemporane la instituţionalism, chiar în formele lui „neo”,

este discutabilă. Nu găsim nici un rând scris de ei din care să rezulte că îşi revendică statutul de instituţionalişti. Opinia noastră e că nici nu i-a interesat vreodată ce se întâmplă în „curtea” instituţională. Îi reţinem, pentru ideile lor, în această structură din cel puţin două motive: a) Multe din lucrările neoinstituţionaliştilor sunt „broderii” pe teme dezvoltate de cei amintiţi. Ar fi greu, de pildă, să înţelegem ce înseamnă „impunerile forţate” ale lui D. North fără a şti, mai întâi, că societatea liberă a lui Hayek se bazează pe „impuneri neforţate”, adică pe ordinea spontană. Cu alte cuvinte, poposim la ei pentru, să zicem, coerenţa expunerii. b) Pentru ceea ce înseamnă instituţiile cheie ale capitalismului, cum ar fi, de exemplu, piaţa liberă, lucrările „instituţionaliştilor de profesie” fac palidă figură pe lângă cele ale lui Mises sau Hayek. La fel stau lucrurile şi în cazul cooperării umane. Ne oprim, de aceeia, la ei, nu ca la nişte „instituţionalişti instituţionalizaţi” ci ca la nişte generoşi inspiratori ai acestui curent de gândire. 6 Vezi şi Pierre Garrouste, Les connexions entre la tradition autrichienne et quelques développements récents en matière d’analyse économique des institutions, 2003, http://atom.univ-paris1.fr/documents/Garrousteconnexions_autrichiennes2003.pdf

20

valori burgheze” (Schumpeter, 270, p.191). Plasând proprietatea în inima sistemului

instituţional şi dezvăluind, în manieră proprie, că soarta acesteia în capitalism nu este una

fericită, Schumpeter va ajunge la concluzia că socialul, în general, şi sistemul instituţional, în

special, cu axa sa în proprietatea privată, va fi acela care va “devora” din interior capitalismul

şi va deschide calea spre socialism. La o concluzie, similară a ajuns şi Veblen.

Trecând peste cronologie, e locul, aici, să spunem că în prelungirea discursului

schumpeterian şi în aceeaşi notă a plasării unor instituţii la baza explicării fenomenelor

economice se află mai mulţi economişti contemporani. Astfel:

� J.K. Galbraith , în nota fidelă şcolii istorice germane şi a vechiului

instituţionalism american manifestă, în lucrări precum Teoria sărăciei de masă, Capitalismul

american, Conceptul de putere compensatoare, Societatea belşugului, Noul stat industrial ş.a.

o predilecţie aparte pentru evidenţierea rolului faptelor şi instituţiilor în prezentarea şi analiza

sistemului capitalist. Întreaga sa filosofie are la bază un concept aparţinator

instituţionalismului – organizare instituţională. În baza lui explică totul, sau aproape totul.

Explică, de pildă, că «puterea compensatoare», concept care, de asemenea, îi aparţine, nu e

altceva decât o organizaţie a furnizorilor sau consumatorilor născută din nevoia de a acţiona

ca “grup de presiune” la puterea discreţionară a firmei. Îl va completa, inspirat şi acoperitor,

Fr. Perroux, care, în Economia secolului XX, va găsi şi el o contrapondere la efectul de

dominaţie, disimetric şi ireversibil, produs de marile monopoluri.

� Arthur Lewis , profită de deschiderea realizată în sens schumpeterian şi, în Teoria

creşterii economice, se dovedeşte a fi un instituţionalist convins atunci când scrie că

“Resursele unei ţări fiind date, rata sa de creştere este determinată de comportamentul uman

şi de instituţiile umane; de factori precum energia morală, atitudinea faţă de bunurile

materiale, înclinaţia spre a economisi şi a investi în mod productiv, libertatea şi supleţea

instituţiilor” (Lewis, 160, p.52).

� Simon Kuznetz, primeşte premiul Nobel pentru economie în 1971, printre altele,

pentru analiza originală a structurilor economice, în special a structurilor de cunoştinţe, în

procesul creşterii economice (Kuznetz, 152).

� În aceeaşi notă, cu Schumpeter, Lewis sau Kuznetz, suedezul Johan Akerman, în

Structuri şi cicluri economice, aşează la baza evoluţiei economiei structurile sociale şi

instituţionale.

� Încheiem seria economiştilor cu contribuţii pe tema instituţionalismului dezvoltate

în nota Schumpeter sau Galbraith cu Gunnar Myrdal . În 1974, Academia Regală suedeză i-a

decernat premiul Nobel (alături de Hayek faţă de care se situa în direcţie doctrinară opusă dar

în apropiere în planul instrumentarului metodologic) printre altele, şi “pentru penetrantele

21

sale analize ale interdependenţei fenomenelor economice, sociale şi instituţionale”. Fără a

avea o lucrare consacrată, exclusiv, problematicii instituţionaliste, filosofia curentului se

regăseşte în textura intimă a tuturor lucrărilor sale. Orientarea analizei spre condiţiile sociale

şi instituţionale ale dezvoltării economice, respingerea ideii de echilibru şi focalizarea atenţiei

spre schimbare şi transformare, procese pe care le explică după principiul “cauzalităţii

cumulative” etc. sunt doar câteva exemple ce justifică alăturarea numelui lui Myrdal de cel al

instituţionaliştilor. Exprimându-şi, el însuşi, opinia cu privire la locul şi rolul cercetării

produse în stil instituţionalist nota că “Ideea fundamentală care leagă contribuţiile

economiştilor instituţionalişti constă în recunoaşterea faptului că, deşi ne focalizăm atenţia

asupra unor probleme specifice, studiul nostru trebuie să ia în considerare întregul sistem

social, incluzând orice element de importanţă pentru ceea ce se întâmplă în mediul economic.

În principal, distribuirea puterii în societate şi, în general, stratificarea economică şi politică,

toate instituţiile şi atitudinile. La acestea se adaugă un set de factori exogeni, măsuri de

politică aplicate cu scopul de a schimba unul sau mai mulţi factori endogeni” (Myrdal, 203,

p.11). Exprimându-se astfel, Myrdal ne face să înţelegem că el avea conştiinţa apartenenţei la

marea familie instituţionalistă. În plus, oferă şi reperele mari a ceea ce se vrea a fi obiectul

economiei instituţionale.

� Marea familie a instituţionalismului economic nu poate exclude Şcoala germană,

atât în versiunea de început a şcolii istorice cât şi în cea nouă, modernă, a ordoliberalismului.

Se ştie că istoricii germani au influenţat puternic ideile vechilor instituţionalişti

americani. Cu deosebire, influenţa s-a transmis pe cale metodologică. Mediul de analiză,

dimensiunea temporală şi spaţială a economiei politice, nevoia resimţită de a studia economia

“la ea acasă” şi în unitatea ei organică cu socialul, politicul, culturalul, juridicul etc. valori

promovate de istoricii germani, vor găsi un serios sprijin în dezvoltările teoreticienilor

instituţionalismului. Propunându-şi să ofere o replică atât cosmopolitismului abstract al

economiei manchesteriene cât şi analizei “fără suflet” oferită de neoclasici, atât vechii cât şi

noii instituţionalişti se vor raporta la propoziţiile cheie ce definesc paradigma şcolii istorice

germane.

În plan conceptual, Şcoala istorică germană a avut ceva de spus pentru tema noastră

prin Gustav Schmoller. Antrenat în “cearta metodelor” cu C. Menger, Schmoller va opera în

Principiile sale de economie politică cu noţiuni precum instituţii , organe (actualele

organizaţii), anatomia corpului social etc. A avut reprezentarea corectă a instituţiei, definind-

o ca fiind “un ansamblu de obiceiuri, reguli ale moralei, de cutume şi drept care au un scop

comun, se află în interdependenţă şi formează un sistem” (Schmoller, 268, p.149). În alte

locuri, foloseşte pentru instituţii termenul de aranjamente, des utilizat de actualii

22

instituţionalişti. Nu i-a scăpat nici sensul corect al noţiunii de organizaţie (“organ” ) definind-

o ca fiind “latura personală a instituţiei” . Mariajul ar fi, după el, instituţia, iar familia

“organul” . Exemplificând, corect, că la capitolul instituţii intră proprietatea, mariajul, piaţa,

moneda, libertatea industrială etc. iar la cel al organizaţiilor familia, firmele, corporaţiile,

comunele, întreprinderile, statul etc. Schmoller se dovedeşte un precursor generos al

economiei instituţionale.

În variante moderne, Germania îşi aduce contribuţii la cercetarea instituţionalistă

prin două şcoli, cea de la Fribourg şi cea de la Frankfurt.

Şcoala de Fribourg, numită şi a ordoliberalismului, după numele revistei Ordo

(ordine) în care reprezentanţii ei şi-au expus ideile, are o cunoscută reputaţie instituţionalistă.

Opiniile unor reprezentanţi de seamă cum ar fi W. Eucken, W. Röpke şi L. Erhard

configurează, de altfel, filosofia economiei sociale de piaţă, concept şi fenomen funciarmente

instituţionalizat şi care şi-a primit botezul în limba germană (Soziale Marktwirtschaft – Müller

– Armack).

În opoziţie cu şcoala manchesteriană şi sub puternica influenţă a istoricilor germani

W. Eucken, reprezentant de frunte al acestei şcoli, consideră că nu legile economice

universale trebuie să stea, întâi de toate, în atenţia economiştilor ci faptelor economice,

plasate în timp şi spaţiu. În plus, trebuie ţinut seama că aceste fapte se mişcă într-un cadru

juridico-instituţional dat. În interiorul acestui cadru, criteriul operant pe care-l socoteşte

potrivit pentru a împărţi cele două “tipuri ideale” de economie în, planificată şi de piaţă, i se

pare a fi “repartiţia puterii de planificare", un drept de dispoziţie, deci. Concentrându-se pe

economia de piaţă, ca model pentru ţara sa, Eucken nu o vede posibil realizabilă "pe cale

naturală” ci pe una “constituţională”. Statul, instituţia cheie în concepţia sa, trebuie abilitat cu

puterea de a stabili, apriori, regulile de joc. În calitatea sa de “gardian” al pieţei libere, statul

trebuie să aibă în vedere o “politică a ordinii”, pe două segmente componente: “principii

constitutive” şi “principii regulatoare”. Primele (stabilitatea monetară, piaţa liberă,

proprietatea privată, libertatea contractului, stabilitatea politicii economice etc.) conturează

ceea ce mai târziu M. Friedman, Fr. Hayek sau J. Buchanan vor numi “economie

constituţională” . Cele “regulatoare” ţin de “tactică” şi sunt subordonate primelor, care

configurează “strategia”. Legislaţia anti-monopol şi fiscalitatea progresivă nu sunt decât două

exemple de asemenea principii care ne fac să înţelegem că, după opinia lui Eucken şi a

colegilor lui de la Fribourg, nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării; totul trebuie să fie

încadrabil unor reguli, totul trebuie să fie”instituţionalizat”.

Şcoala de la Frankfurt, mai puţin cunoscută, nu este şi mai puţin importantă pentru

susţinerile ei contingente instituţionalismului. Reunind un număr mai mare de filosofi decât

23

economişti (Max Horkheimer, Herbert Marcuse, Jurgen Habermas, Henryk Grossman,

Pollack, Neumann, Wittfogel, Borkenau, Henrik de Man, Franz Oppenheimer ş.a.) şi

manifestă sub lozinca Teoriei critice a societăţii , amintita şcoală oferă subiecte de real interes

pentru toţi cei interesaţi de soarta şi viitorul societăţii. Afla ţi sub zodia lui Marx sau Weber

(cu ei sau împotriva lor dar, oricum, în spaţiul lor de “manevră”) reprezentanţii acestei şcoli

acceptă duelul ideatic cu figuri reprezentative din domeniul filosofiei, economiei, eticii,

psihologiei etc. Pentru subiectul nostru merită a fi reţinută, de pildă, punerea în discuţie a

principiului “autorităţii lucrului judecat”. “Această regulă, este de părere Max Horkheimer, e

de natură a crea stări de dependenţă, de a borna perimetre de acţiune limitate de «adevăruri

consacrate» greu de răsturnat prin însăşi autoritatea pe care le-o conferă numele celui care

le-a propovăduit” (Horkheimer, 135, p.18 şi următoarele). Propune, ca atare, în locul

adevărului cunoscut şi imposibil de răsturnat, îndoiala metodică, ca regulă ce trebuzie să

ghideze munca oricărui cercetător. În baza unei logici ghidate de amintita regulă, este pusă

sub semnul întrebării legitimitatea regimurilor politice contemporane (J. Habermas). Pe filiera

Marx – Weber – Myrdal, Henryk Grossman este interesat de traseul parcurs de la doctrina

calvinistă a predestinării la etica protestantă şi spiritul capitalist şi cu final de drum în etica

muncii. Regăsim în lucrările gânditorilor de la Frankfurt suficiente elemente despre ceea ce

înseamnă rolul instituţiilor, în general, a matricei culturale, în special, antrenate în procesul

creşterii economice. După cum, tot la instituţii apelează şi, cu deosebire, la baza sistemului

instituţional – proprietatea privată, pentru a prezenta esenţa fenomenului înstrăinării în

capitalism, a alienării individului deposedat de substanţa materială a proprietăţii, “formalizat

de instituţii” şi prins în chingile acestora până la statutul de obiect. Importă mai puţin că

“raţionalitatea perversă” a capitalismului sau “rolul reducţionist” al proprietăţii private sunt,

clar, argumente de sorginte marxistă. Interesează faptul că explicaţiile pe care reprezentanţii

acestei şcoli le furnizează sunt produse pe logică instituţionalistă.

� Periplul nostru rezumativ prin istoria economiei instituţionale nu-l poate ocoli pe

germanul K. Marx . Autorul Capitalului nu are o carte consacrată problematicii

instituţionalismului. Nici măcar nu se foloseşte, aidoma lui Menger sau Schmoller, de noţiuni

precum instituţii sau organizaţii. Îi putem atribui, conceptual vorbind, vre-o contribuţie doar

în măsura în care, în sens larg, ceea ce el numea lege economică obiectivă, ca exprimând

esenţa fenomenelor şi proceselor economice, poate fi asimilat cu ceea ce, ulterior,

instituţionaliştii au desemnat a fi esenţa instituţiei, drept “credinţe împărtăşite” sau

“obiceiuri dominante de a gândi şi a acţiona” (Chavance, 48, p.16) după cum se exprima

Veblen. Dar el intră în sfera preocupărilor instituţionaliştilor, în principal, graţie manierei în

care a abordat problema acumulării şi dinamicii în economia capitalistă. În opoziţie cu şcolile

24

clasice şi neoclasice, a inclus în procesul reproducţiei nu numai condiţiile tehnico-materiale

(“for ţele de producţie”) ci şi pe cele sociale (“relaţiile de producţie”) între care, de departe,

cea mai importantă considera a fi relaţia de proprietate. Analiza reproducţiei capitaliste, cu

accentul cuvenit pe analiza reproducţiei instituţiilor sociale, l-a apropiat de Th. Veblen, unul

dintre fondatorii vechiului instituţionalism. Dar nu numai analiza structurii sociale a

acumulării, a relaţiei dintre forţele economice şi mediul instituţional îi apropie pe cei doi.

Faptul că “ambii au văzut socialismul ca singura soluţie reală la problemele economice şi

sociale cărora trebuie să le facă faţă lumea modernă” (Henry, 126, p.601) este un motiv

serios ca numele lui Veblen să fie, deseori, asociat cu cel al lui Marx, ca “autorităţi

complementare”. Să mai amintim, că există o fundaţie Marx – Veblen şi că foarte multe studii

actuale pe tema instituţionalismului se autointitulează a fi neomarxiste sau neovebleniene. Şi,

ca să încheiem seria argumentelor justificative ale prezenţei lui Marx în peisajul

instituţionalist, îl cităm pe D. North, unul dintre corifeii teoriei economice instituţionale care,

preocupat de maniera în care analiza economică, în general, a inclus structura socială,

instituţională, conchide că “De şi s-au făcut progrese importante în istoria tehnologiei şi în

relaţiile ei cu performanţa economică, ea a rămas în afara oricărui complex de teorii oficiale.

Excepţie fac lucrările lui K.Marx, care a încercat să includă schimbarea tehnologică în

schimbarea instituţională. Teoria iniţială a lui Marx despre relaţiile de producţie, continuă

North, (prin care înţelegea aspectele organizării umane şi, în special, drepturile de

proprietate) a constituit un efort de pionierat în integrarea limitelor şi constrângerilor

tehnologiei în cele ale organizării umane” (North, 213, p.118).

I.4. Alte şcoli economice “institu ţionaliste”

Dacă e să căutăm cu insistenţă vom constata că aproape nu există şcoală sau curent de

gândire care să nu fi recurs, în dezvoltările ei teoretice, fie în plan conceptual, fie metodologic

sau paradigmatic, la abordări de tip instituţionalist. Noi ne oprim, în rândurile ce urmează,

doar la acelea care servesc de exemplificări explicite în analizele pe această temă.

I.4.1. Şcoala reglement ării

Uzând de aceeaşi noţiune, “regulation” , atât în varianta europeană cât şi în cea

americană, şcoala reglementării se vrea a fi una care “...acordând o mare importanţă

instituţiilor, convenţiilor şi dreptului caută să raporteze, unele la altele, formele sociale şi

natura proceselor economice. În accepţiunea adoptată, continuă R. Boyer, unul dintre

25

protagoniştii şcolii, termenul «regulation» desemnează ansamblul proceselor directe sau

implicite care concură la ajustarea producţiei şi a cererii sociale la o stare dată a formelor

de organizare şi a structurilor productive” (Boyer, 33)7.

Suntem, dacă e să-l luăm în serios pe Boyer, în plin instituţionalism. Şi suntem nu

doar prin proiecţia şi profesiunea de credinţă afişate ci şi prin elementele intime ale analizei

lui R. Boyer şi a confraţilor săi de dialog. Iar analiza este produsă pe filieră marxistă şi

postkeynesiană (în măsura în care aceasta şi-a propus o conjugare a principalelor teze

keynesiene cu cele marxiste). De la vechii instituţionalişti, prezenţi sunt Veblen dar mai ales

Commons. De la acesta din urmă reprezentanţii Şcolii reglementării împrumută conceptul de

compromis instituţionalizat pentru a explica două lucruri: a) originea şi dinamica procesului

de acumulare; b) modul de depăşire a crizelor structurale.

Astfel, compromisul instituţionalizat, care vizează grupurile sociale aflate în conflict

şi care se deosebeşte de compromisul autoritar, de ordin public este cel care

fundamentează şi explică regimurile de acumulare. Regimul de acumulare este, în fapt,

rezultanta unui mod de reglementare care înseamnă “proceduri şi comportamente sociale

care «susţin şi pilotează» un anumit regim” (Chavance, 48, p.83). Modul de reglementare

înseamnă o construcţie instituţională dată, atât în timp, cât şi în spaţiu (de obicei spaţiul este

unul naţional). Din combinarea directă sau “hibridă” a unui regim de acumulare cu un mod

de reglementare, rezultă un anumit tip de capitalism, cinci la număr după opinia lui Bruno

Amable: “capitalism de piaţă, capitalism social democrat, capitalism asiatic, capitalism

european continental şi capitalism mediteranean” (Amable, 12, p.23). Similitudinea

dependenţei tipurilor şi modurilor de creştere economică de sistemul de înstituţii, aşa cum este

prezentată problema de B. Amable pe de o parte, şi perspectiva oferită de D. North pe de altă

parte, este evidentă.

Cât priveşte crizele structurale, R. Boyer vine şi ne explică cum compromisurile

institu ţionalizate fasonează regimurile de acumulare în ordinea: extensiv, intensiv şi intensiv

cu consum de masă. Dar şi relaţia inversă merită analizată: evoluţiile economice fasonează, la

rându-le, instituţiile. Crizele structurale sunt, în mod obişnuit, depăşite prin regândirea

(“recompoziţia”) formelor instituţionale sub dublul imperativ: al reducerii dezechilibrelor

anterioare şi al rezolvării conflictelor sociale şi politice pe care aceste dezechilibre le-au

produs” (Boyer, 31, p.27). Sunt prezente, aici, în explicaţia lui Boyer, două instrumente

analitice dragi neoinstituţionaliştilor: principiul unei cauzalităţi recursive şi schimbarea

instituţională. Mai adăugăm că, tot în planul instrumentarului analitic, Boyer şi Saillard

7 Vezi R. Boyer, Capitalisme fin de siècle, PUF, Paris, 1986 apud M. Baslé et al., Histoire des pensées économiques, Tome II Les contemporaines, Sirey, 1988, p.485.

26

propun noţiunea de holindividualism , nu atât pentru a releva posibila conjuncţie dintre cele

două principii metodologice, individualismul şi holismul, cât pentru a oferi suport principiului

prezent în analizele lor, cel al cauzalităţii recursive; pentru a convinge că există instituţii la

nivel macro, fruct al unor activităţi individuale, după cum, la nivel micro, acţiuni individuale

primesc contur şi sunt influenţate de instituţii macro preexistente (Boyer&Saillard, 32).

I.4.2. “Public choice”

Nu e nevoie să căutăm mult pentru a găsi reguli în analizele protagoniştilor Şcolii

preferinţelor publice, James Buchanan şi Gordon Tullock. De altfel, fapt semnificativ,

Public Choice este socotită “sora geamănă” a Şcolii drepturilor de proprietate acolo unde

au lăsat urme adânci Ronald Coase şi Douglas North, corifeii nobelizaţi ai

neoinstituţionalismului.

Plasându-şi analiza la nivelul normativ dar uzând de mijloacele la îndemână

microanalizei, pentru a obţine răspunsuri la întrebări macro, J. Buchanan, R. Tollison şi G.

Tullock evidenţiază câteva reguli după care funcţionează piaţa politică. Iată, concis, câteva

(Buchanan&Tollison, 40):

� Piaţa politică nu este decât o variantă a celei economice pentru că şi “homo

politicus” nu e decât o variantă a lui “homo oeconomicus” care învaţă lecţia pieţei libere;

pricepe repede că interesul personal are ascendent, şi aici, în faţa interesului general;

� Regula de conduită “normală” după care se cheltuiesc banii publici e dictată de

“interesul de conştiinţă” al funcţionarilor publici. Aceştia “servesc interesul obştesc cu banii

altora”.

� Statul “bunăstării generale” este o construcţie ideatico-utopică. El este, de fapt, un

“stat pământean”, încadrat şi “însufleţit” de indivizi numiţi funcţionari publici care sunt şi ei

oameni, supuşi greşelilor, cu plusuri dar şi cu minusuri, susceptibili de a se înşela dar, mai

ales, “dispuşi” spre a fi înşelaţi sau corupţi.

� De la o campanie la alta, cetăţeanul oferă votul său în schimbul unor promisiuni.

Între campanii el află, cu amărăciune, că votul său nu are nici o legătură cu natura şi structura

deciziilor care-i fasonează viaţa; că preferinţele sale şi cele ale colectivităţii publice pot

coincide sau nu cu cele ale funcţionarilor publici;

� Statul este cel mai mare prădător al bunului comun. De aici şi regula «minimului

de stat» care, singură, duce la progres.

Socotim necesar a preciza că protagoniştii Şcolii preferin ţelor publice nu revendică

vre-o apartenenţă la şcoala instituţionalistă. Prin ceea ce oferă însă, prin sistemul de analize în

27

care regulile, chiar dacă sunt doar intuite, au un rol definitoriu în deducerea concluziilor ei

aparţin, de drept, acestui perimetru.

I.4.3. Al ţi economi şti institu ţionali şti

Nu încheiem seria economiştilor care, fără să şi-o propună, şi-au adus contribuţia la

conturarea şi dezvoltarea teoriei instituţionaliste, vechi şi noi, cu reprezentanţii şcolii

Preferinţelor publice. Tot aici, am putea încadra lucrările care au dat dimensiune şi au impus

Şcoala de la Cambridge, Anglia. Joan Robinson, Luigi Pasinetti, Pierro Sraffa, Nicolas

Kaldor sau Tibor Baloch sunt numai câteva nume care, în chiar interiorul şcolii lui Keynes au

dat o puternică replică gândirii standard, în speţă neoclasice. Cu puternice accente marxiste,

analiza lor pune în discuţie instituţia fundamentală a capitalismului capitalul. Este cunoscut în

epocă ecoul pe care l-a avut “procesul capitalului” declanşat de J. Robinson pentru a

demonstra că ceea ce numim capital este, esenţialmente, o instituţie socială (aşa dovedise şi

Marx) şi nu “o listă de maşini specifice, de stocuri de materiale şi mijloace de subzistenţă sau

o sumă de bani ...” (Robinson, 259, p.10). Analizând procesul de Acumulare a capitalului

(258), aceeaşi J. Robinson dovedeşte propensiune pentru judecăţi de tip instituţionalist. Este

interesată de implicaţiile sociale ale relaţiilor dintre componentele mecanismului economic în

procesul acumulării; de împrejurarea că productivitatea capitalului şi eficienţa investiţiilor

capătă sens şi merită atenţie numai dacă ne spun ceva despre condiţiile de hrană şi de locuit ,

despre rata mortalităţii sau a natalităţii, despre frecvenţa alcoolismului sau nevrozei etc. Într-

un cuvânt, interesează nu doar partea “tehnică” a acestor categorii economice ci şi

corespondentul lor în plan social. De aceea “raţionamentele înguste de tip marginalist” par a

păli ca importanţă în faţa unor fenomene ce ţin de dinamica societăţii în general, cu regulile ei

de funcţionare pe terenul socialului, politicului, moralului etc.

De asemenea, tot aici, am putea încadra şi opera unor economişti, neînregimentaţi în

vre-o şcoală, dar care şi-au propus să sondeze interferenţele dintre economic şi social,

economic şi politic, economic şi psihologic etc. Exemplificând o atare direcţie Thrainn

Eggertsson reţine că “în cele din urmă, trebuie remarcat că NEI (economia neoinstituţională)

s-a dezvoltat foarte mult datorită activităţii unor economişti care, fără a aparţine acestei

şcoli, au contribuit la generalizarea teoriei economice. Printre acesţia se numără George

Stigler, în economia informaţiei, reglementării şi organizării industriale, Kelvin Lancaster,

în ceea ce priveşte dimensiunea calitativă a bunurilor şi serviciilor şi Gary Becker, în teoria

capitalului uman şi a timpului alocat, precum şi în aplicarea abordării economice la

28

schimbul întreprins în afara pieţei, creatoare de preţ, cum ar fi economia familială”

(Eggertsson, 81, p.21 – sublinierea noastră).

I.4.4. Institu ţionali şti la grani ţa dintre economie şi sociologie

Nu doar instituţionaliştii sunt cei care probează existenţa a numeroase puncte de

contact sau zone de interferenţă dintre economie şi sociologie sau filosofie. Ei se înscriu doar

în galeria acelora care, servind ştiinţa, au găsit că e în beneficiul cunoaşterii cercetarea inter

şi multidisciplinară. Dintre cei mulţi care au conştientizat acest adevăr, ne oprim doar la cei

care interferează direct cu preocupările, de ieri şi de azi, ale instituţionaliştilor economişti.

I.4.4.1. Primul popas. Max Weber

Deşi, în niciuna dintre lucrările sale, Weber nu operează în mod explicit cu noţiunea

de instituţie el rămâne unul dintre cei mai citaţi autori atunci când e vorba de “fondatorii

instituţionalismului” (Scott, 272, p.34). Socotim că sunt motive serioase pentru a-l plasa pe

unul dintre cei mai influenţi gânditori ai secolului trecut la rubrica fondatorilor

instituţionalismului.

Rezumativ privind lucrurile, avem în vedere mai întâi, contribuţia sa la definirea

tipologiei sistemelor administrative, cu numele de “tradi ţional” , “carismatic” şi “ra ţional

legal” (Weber, 298, p.215). Ele anticipează viitoarele “modele de coordonare” din lucrările

lui North sau Williamson.

Tot pe această linie, a construcţiei de modele mentale, cu intenţia şi şansa de a

configura reguli comportamentale, Weber este cel care, cu sprijinul şi asimilarea de informaţii

concret-istorice, aşa cum fac veritabilii instituţionalişti, oferă cunoscutele “idealtipuri” ,

modele de comportament cu rol de instrument şi călăuză în orice analiză care se vrea a fi

realistă. “Idealtipul” lui Weber se deosebeşte însă de modelul tipic raţional al lui Menger sau

de “homo oeconomicus rationalis” a lui Smith. Deosebirea nu e doar de nuanţă. Ea vizează

chiar amplitudinea valorii instrumentale a modelului. Partizan al ideii că economia trebuie

studiată în spaţiul şi timpul ei istoric, Weber nu a putut acorda modelului conceput de el

decât o valoare operaţională relativă. “Eternitatea” lui homo oeconomicus i s-a părut suspectă.

N-a crezut că, în orice împrejurare, fiinţele umane se comportă ca “fiinţe economice

raţionale”. Aşa cum, acoperitor remarca Richard Swedberg, “Weber consideră că, în

realitate, comportamentul raţional evoluează de-a lungul timpului sau, cu alte cuvinte,

29

pentru Weber, spre deosebire de economiştii contemporani, comportamentul raţional este o

variabilă nu o axiomă” (Swedberg, 286, p.36).

Tot o atitudine mentală, ca sumă de calităţi pozitive care, odată însuşite, fac

permisibilă apariţia şi evoluţia capitalismului, este spiritul capitalist, învenţie weberiană sută

la sută. El este sinteza unei matrici culturale favorabile capitalismului, definibilă printr-o

sumă de “recomandări”, cu rol de reguli, constatăm noi, de genul: “timpul înseamnă bani”;

“un bun platnic este stăpânul tuturor pungilor”; “nu tihna şi desfătarea ci numai acţiunea

serveşte la sporirea gloriei lui Dumnezeu”; “contemplarea pasivă este lipsită de valoare

dacă are loc în dauna muncii profesionale”; “cine nu munceşte nu mănâncă” ; “distribu ţia

inegală a bunurilor pe pământ este opera lui Dumnezeu” etc. Cu sorginte, recunoscut,

biblică, toate aceste reguli rezumă o etică a muncii raţionale fără de care “opera” capitalistă

este de neconceput. Etica muncii raţionale nu este singura regulă necesară a fi însuşită

pentru a face capitalismul posibil. În General Economic History el face necesara completare:

“Până la urmă, factorii care au dat naştere capitalismului sunt activitatea economică

consecvent raţională, contabilitatea raţională, tehnologia raţională şi legile stabilite raţional.

Însă aceştia nu sunt singurii. Ceilalţi factori necesari au fost spiritul raţionalist,

raţionalizarea întregului mod de viaţă şi o etică economică raţională” (Weber, 297, p.354).

Aşadar, câte reguli, atâtea instituţii. Chiar dacă limbajul îi este propriu, miezul analizei

este tipic instituţionalist. Am putea, forţând puţin nota, să vedem în Weber şi un precursor al

viitorului controversat principiu “AS IF”, sau “ca şi cum ar şti”. Şi iată, de ce ne încearcă o

astfel de tentaţie!. Pentru a exemplifica cum spiritul capitalist trece de la o atitudine mentală

la o stare faptică, aducătoare de profit, Weber se opreşte la un popor “ales”, nu de Dumnezeu

ci de capitalism. Este poporul lui Calvin, protestanţii, care acceptă doctrina mentorului

spiritual, cea a predestinării. O doctrină disconfortantă prin faptul că dialogul cu Dumnezeu

nu este permisibil. Pe această cale, individul nu-şi poate negocia destinul. Starea lui de graţie

sau damnare este stabilită apriori. Singura cale, şi soluţie, pe care individul o are la îndemână

pentru a se bucura, totuşi, de graţia creatorului, este de a face pe Pământ “ca şi cum ar fi ales”.

Iar “ca şi cum ar fi ales”, în traducere calvinistă, înseamnă a te comporta şi a face lucruri care

plac divinităţii. Interpret al lui Calvin, Weber nu face filosofie adâncă; ne spune direct, că lui

Dumnezeu îi plac: munca, simplitatea, pietatea, chibzuinţa, moderaţia, punctualitatea şi

dreptatea. Cu puţină atenţie, observăm că toate acestea sunt atributele unui comportament

raţional despre care, chiar dacă nu înveţi la o universitate de prestigiu, “afli” vrând-nevrând,

obiectiv adică, că e singura soluţie care te duce la profit. Aşa cum frunzele lui Milton

Friedman se aşează, “raţional”, pe crengi, pentru a asimila lumina, tot aşa agentul economic

raţional al lui Alchian trebuie să accepte judecăţile desprinse din analiza costului marginal,

30

chiar dacă nu ştie să definească costul marginal, şi, în fine, tot aşa pionierul operei capitaliste

a lui Weber, ca să ajungă la “câştig” (de o natură aparte, aici) trebuie să se comporte “ca şi

cum ar fi ales”, “ca şi cum ar şti” că şi lui Dumnezeu nu-i place decât “viaţa consumată

dincolo de lenevie şi delăsare”; nu-i place, adăugăm noi, viaţa, neraţional consumată.

I.4.4.2. Talcott Parsons şi teoria voluntarist ă a acţiunii

Aflat sub influenţa lui M. Weber şi a lui E. Durkheim (cunoscut şi citat de

instituţionalişti pentru lucrarea sa Diviziunea muncii în societate (Durkheim, 77)) în care

încearcă să explice bazele ordinii sociale plecând de la diviziunea muncii) sociologul

american T. Parsons este cunoscut ca fiind autorul teoriei voluntariste a acţiunii . Trăsătura

“voluntaristă” a acţiunii umane explică şi prezenţa lui S. Freud în schema sa de gândire. La fel

ca şi părintele psihologiei moderne, care vedea cultura ca pe un “element internalizat al

sistemului personalităţii” , Parsons încearcă să convingă că supunerea faţă de o instituţie

“devine o tendinţă – obligaţie în însăşi structura personalităţii actantului” (Parsons, 224,

p.37). Şi devine o “tendinţă – obligaţie” pentru că institu ţia este sinteza unei culturi, şi-şi

joacă acest rol asupra actantului lui Parsons tocmai prin autoritatea morală pe care i-o

conferă această împrejurare. În acest context, un sistem devine instituţionalizat (“internalizat”,

în cuvintele lui Parsons) când toţi actanţii acceptă matricea culturală şi, ca atare, se supun

instituţiilor, ca expresie fidelă a acesteia, şi care li se prezintă ca modele de valoare sub forma

unui set comun de standarde normative..

Parsons nu ezită să extindă acest sistem de judecată şi asupra organizaţiilor. Ca atare,

cota de piaţă a unei organizaţii va fi dată de măsura în care respectiva organizaţie este

legitimată sau nu de sistemul de instituţii sub care funcţionează. Cu alte cuvinte, Parsons

crede că dacă o organizaţie se află în slujba unor instituţii (a se citi valori) “mai demne de

respect”, numita instituţie este îndreptăţită la o cotă corespunzătoare din resursele sociale.

I.4.4.3. Herbert Simon. “Administrative Behavior”

Politologul H. Simon este unul dintre cei mai “folosiţi” şi prezenţi autori în analizele

neoinstituţionaliştilor. Propoziţia cheie în care el îşi condensează filosofia instituţionalistă este

următoarea: “individul raţional este şi trebuie să fie unul organizat şi instituţionalizat” (Simon,

275, p.111). Această afirmaţie, tranşantă, este cuprinsă în clasica sa lucrare Comportamentul

administrativ. Prin ea, Simon încearcă să convingă asupra a două lucruri. Întâi, că

raţionalitatea agenţilor economici este limitată. Această supoziţie vine împotriva curentului

economic clasic şi neoclasic care nu-şi face o preocupare din a fixa borne raţionalităţii

31

individuale. Al doilea, limitele raţionalităţii nu le fixează piaţa sau societatea, în general, ci

organizaţia. Organizaţia lui H. Simon are această abilitate pentru că ea însăşi înseamnă o

sumă de “reguli, proceduri şi rutine” care stabilesc perimetrul raţionalităţii. Cu alte cuvinte,

odată intrat într-o organizaţie, individul este supus unui sistem atât de “dur” raţional încât

orice alegere a sa dincolo de sistemul de reguli care defineşte organizaţia este o iluzie. Pentru

ca indivizii să fie “ajutaţi” să-şi modeleze acţiunile lor în conformitate cu standardele de

raţionalitate ale organizaţiei, Simon sugerează crearea “programelor de performanţă” pentru

personalul mediu şi a “programelor de cercetare” pentru cei cu înalte abilităţi. “Dirijat” de

aceste programe, individul “uită” de raţionalitatea lui individuală pentru a o “învăţa” pe cea a

organizaţiei.

I.4.4.4. Karl Polanyi şi “Marea transformare”

Antropolog şi istoric, K. Polanyi este “curtat” de instituţionalişti şi asimilat chiar,

economiei instituţionale, pentru preocuprile sale, cunoscute, pe linia locului şi rolului

instituţiilor în evoluţia societăţii. Lucrarea la care se fac trimiterile cele mai insistente este

Marea transformare (Polanyi, 244). Această “mare transformare” şi-o doreşte a se produce în

perioada postbelică spre a frâna procesul de autonomizare (“disembeddeness”) a economiei şi

de desprindere a ei din organica ansamblului social. Un proces pe care el l-a găsit periculos şi

destabilizator dar posibil. Pentru a-i descrie mecanica interioară, Polanyi recurge la o analiză

“instituţionalistă”. În pofida a ceea ce credea Smith, Polanyi consideră că economia nu se

reduce la piaţă şi nu este supusă mecanismelor autoreglatoare ale acesteia. Dimpotrivă, în

evoluţia ei, economia se manifestă ca un “proces instituţionalizat”, supusă unor reguli formale

sau informale, economice sau noneconomice. Modurile în care economiile se

“instituţionalizează”, (“forme de integrare”, le numeşte Polanyi) diferă de la o epocă la alta.

De reţinut că “formele de integrare”, viitoarele “moduri de coordonare” din analizele

neoinstituţionaliste”, pot coexista în cadrul aceluiaşi sistem. Dar, şi aici Polanyi se dovedeşte

a fi un veritabil instituţionalist, formele de integrare capătă specificitate prin modul concret în

care instituţiile existente apriori, ca “precondiţii sociale”, înrâuresc comportamentele

individuale. Altfel spus, totul se desfăşoară într-un cadru dat.

Polanyi se vede însă nevoit să constate că, sub ochii lui, s-a produs acel fenomen

nedorit, de autonomizare relativă a economiei şi de funcţionare a ei dincolo de instituţiile care

definesc ansamblul social. Şi, mai rău, observă că societatea, în ansamblul său, devine un

apendice al pieţei: “În loc ca economia să fie incadrată relaţiilor sociale, relaţiile sociale

sunt determinate şi fasonate de economie” (Polanyi, 244, p.88). Sigur că, o atare realitate,

32

“periculoasă” după opinia sa, era potrivnică şi crezului său privind viitorul societăţii pe calea

unui socialism democratic.

I.4.4.5. Economia conven ţiilor

Începând cu anii 1980, o mişcare de idei cu pretenţia de curent de gândire se dezvoltă

şi prinde contur în Franţa, autointitulându-se Economia convenţiilor . Privind-o pe ansamblu,

ea reînnoadă tradiţia Şcolii structuraliste franceze manifestă în cea de-a doua jumătate a

secolului trecut. Reunind reputaţi economişti şi sociologi precum François Perroux, André

Marchal, André Piettre, Jean Marchal, Alfred Sauvy, Bertrand de Jouvenel ş.a. aceasta a

realizat cea mai mare deschidere spre analiza structuralistă a creşterii şi dezvoltării

economice, punând în prim planul atenţiei şi al cercetării structurile şi grupurile sociale,

populaţia ca şi relaţiile dintre indivizi, forma lor, în procesul producţiei, repartiţiei şi al

schimbului.

Faptul că Economia convenţiilor urmează linia de analiză a şcolii structuraliste o

spunem noi. Reprezentanţii acestei mişcări afirmă că ideile lor îşi trag seva din filosoful

David Lewis (cu lucrarea Convenţie) şi din Keynes, atâta cât acesta a pus preţ pe rolul

convenţiilor în analizele sale. Şi, ca să confirme, ceea ce, magistral, Alain Peyrefitte înţelegea

prin Le mal français (acesta e şi titlul lucrării sale), tendinţa, endemică, a francezului de a fi,

măcar puţin «pentru contra», aşa, de dragul “competiţiei”, protagoniştii Şcolii convenţiilor îşi

revendică dreptul de a fi membri ai familiei instituţionaliste dar, în acelaşi timp, iau distanţă

faţă de tezele, socotite, de acum “clasice” ale neoinstituţionalismului.

Urmărindu-le firul gândirii spre a constata ce-i particularizează şi le îndreptăţeşte

statutul de membrii ai unei şcoli de gândire (ne recunoaştem dezamăgirea acestor căutări)

reţinem, din lucrările principalilor reprezentanţi ai Economiei convenţiilor trei idei

principale, pliabile construcţiei instituţionale.

Întâi , faptul că la baza analizei, la fel ca toţi ceilalţi confraţi de idei, au pus instituţia,

cu numele de convenţi, în terminologia de ei folosită. Din poziţiile lor rezultă tipul particular

de instituţie, re regulă, de fapt, pe care-l reprezintă convenţia. Rândurile scrise de O.

Favereau, de exemplu, ne edifică în acest sens; convenţia este “un tip particular de regulă,

care poartă amprenta unui anumit arbitrar, de cele mai multe ori fără a fi asociată

sancţiunilor juridice, cu o origine obscură, cu o formulare relativ vagă sau, eventual precisă

dar fără a fi oficializată” (Favereau, 90, p.166). Arbitrarul, relativismul sau chiar obscurul ar

caracteriza, deci, tipul de regulă cu numele de convenţie pe care-l au în vedere

33

“convenţionaliştii”. Cu aceste atribute “convenţiile”, vizează un domeniu foarte vast, plasabil

mult dincolo de realităţile economice.

Al doilea, în locul raţionalităţii limitate , concept prezent în analizele

neoinstituţionaliştilor (Williamson), “convenţionaliştii” re ţin şi uzează de “raţionalitatea

procedurală”. În accepţiunea lor, dacă prima sprijină “ipoteza individului optimizator”,

“raţionalitatea procedurală” “implic ă recursul la regulile de acţiune”!?

Al treilea, economia convenţiilor, aşa cum rezultă şi din definiţia furnizată de O.

Favereau, relativizează inclusiv convenţiile. De aceea “convenţionalitatea regulilor”, ca să

evităm exprimarea tautologică a “convenţionalităţii convenţiilor”, devine ipoteza cu valoare

de principiu metodologic al acestei şcoli. Ce derivă de aici? Derivă faptul că nu numai

contractele lui North şi Williamson sunt incomplete. Incomplete sunt însăşi regulile, chiar

acelea după care se ghidează activitatea unei organizaţii, sau cele juridice; într-un cuvânt,

incomplete sunt atât regulile formale cât şi cele informale. Apoi, tot de aici, rezultă că

dimensiunea de “convenţionalitate” a regulilor pune problema, posibilă şi necesară, a

caracterului lor interpretativ. Neputând fi considerate repere, valabile pentru toată lumea,

indivizii le “interpretează”. Şi o fac spre a găsi posibila lor “legitimitate”. Caracterul “just”

sau “legitim” al regulilor a stat la baza raţionamentelor folosite de Boltanski şi Thérenot

pentru a stabili “tipul de mărime”, în sens de importanţă valorică şi ierarhică a individului

care rămâne factorul activ în aprecierea regulilor (Boltanski& Thérenot, 27).

I.5. Al treilea val – neoinstitu ţionali ştii. Apari ţie şi reprezentare

Expresia de “noua economie instituţională” aparţine lui Oliver Williamson care o

foloseşte în lucrarea sa Pieţe şi ierarhii publicată în 1975. De atunci, de la nivelul anilor ’70 ai

secolului trecut, putem vorbi de manifestarea noii economii instituţionale (sau economiei

neoinstituţionale) la început în forma unui program de cercetare iar începând cu anii 1990 în

cea a unui curent de idei cu o fizionomie proprie şi cu un loc şi statut bine conturate în gama

curentelor contemporane de idei.

Originile neoinstituţionalismului trimit însă la lucrări mai vechi; trimit reprezentativ,

la faimosul articol Natura firmei scris în 1937 de Ronald Coase. Faimos pentru că i-a adus

premiul Nobel. De ce au trebuit să treacă aproape 40 de ani pentru ca ideile acestei lucrări,

“mult citată dar puţin folosită”, după cum o declară însuşi autorul, să anunţe apariţia unei noi

şcoli sau linii de gândire? Credem că nu există o singură explicaţie pentru această întârziere în

afirmarea şi impunerea neoinstituţionalismului. Sigur, având în vedere aciditatea cu care i-a

34

tratat pe “înaintaşi”, negându-le orice contribuţie teoretică, pentru a netezi terenul propriei

afirmări, Coase ar putea spune că de atâţia ani a fost nevoie pentru ca teoria sa, a costurilor de

tranzacţie, realmente o noutate, să poată fi înţeleasă şi înserată în textura analitică a noii

orientări teoretice. Cu reţineri putem accepta şi o asemenea explicaţie. Adevărul, credem, este

însă în altă parte. Dacă cele afirmate de Coase la adresa vechilor instituţionalişti americani,

faptul că “erau oameni de mare statură intelectuală dar au rămas antiteoretici şi, fără aşa

ceva, fără o teorie care să le regrupeze faptele nu prea au avut mare lucru de transmis”

(Coase, 51, p.72) ar fi, pe toată linia, adevărate, în perspectiva istorică nume precum Veblen,

Commons sau Mitchell ar fi rămas nişte particule neînsemnate. Or noi avem, azi, această

perspectivă istorică la îndemână, avem şansa unei priviri istorice retrospective. Iar

retrospectiv privind luicrurile cei amintiţi au rămas în istoria gândirii economice cu locuri şi

poziţii neconstestate. Au rămas nu numai ca mari personalităţi, dar au rămas şi sunt prezenţi

prin ideile lor originale. De altfel, vom vedea, în paginile ce urmează, că neoinstituţionaliştii

nu ezită să facă trimitere expresă la Veblen şi Schumpeter atunci când abordează probleme ale

“evoluţionismului economic” sau să recunoască că “tranzacţia”, concept pe care vor clădi

sistematic Coase şi Williamson, este împrumutat de la Commons. Altceva era, într-adevăr,

criticabil la vechii instituţionalişti: împrejurarea că ideile prezente în lucrările lor erau

sufocate de păienjenişul de fapte cu care au găsit necesar să-şi garnisească susţinerile

teoretice. Căzând în păcatul istoricilor germani, opera lor a fost “înghiţită de istorie”,

relativizată şi, în mare parte, abandonată. Formal, abandonul a venit mai ales din partea noilor

instituţionalişti. De ce? Pentru că au găsit că se pot impune mai uşor pe un teren nou decât să

reînnoade o tradiţie veche dar lipsită de glorie. Aşa se explică că în demersul lor au ţinut

seama mai mult de ceea ce era sub tirul criticii decât de ceea ce au putut să ofere “în original”

părinţii fondatori; mai mult de negativ decât de poza originală. Nutrindu-se din critică,

neoinstituţionaliştii au învăţat însă ceva folositor; să nu meargă pe drumul vechilor

instituţionalişti. Ca atare, şi-au propus să construiască nu să înlocuiască; eventual, să critice

sau să dezvolte teoria neoclasică dar nicidecum să n-o trimită la lada de gunoi a istoriei.

Procedând astfel, au avut şansa unei sinteze. Pentru că, vom vedea, pe traseu, multe din

teoriile lor sânt inserţii sau dezvoltări produse pe registre neoclasice. Până când au reuşit să

facă proba că pot construi, că pot fi speciali în baza unui soclu epistemologic propriu, au

trecut ani, aproape 40. Atunci, la nivelul anilor ’70, s-au impus cu o ofertă originală; cu teme

care le particularizează discursul şi-i îndreptăţesc la o marcă, fie ea de şcoală, orientare

teoretică sau curent de gândire. Ceea ce neoinstituţionaliştii n-au învăţat de la predecesorii lor

se traduce în faptul că marile personalităţi, cu opere remarcabile, îşi impun mai greu ideile

dacă nu le subsumează unei paradigme unice. Abia o matrice de valori oferă cadrul, pe care, şi

35

prin care, ideile se sudează, se leagă şi devin teorie. Lipsa acestei coerenţe, faptul că în plan

paradigmatic diversitatea poziţiilor este, vom vedea, remarcabilă explică de ce noua

economie instituţională nu este surprinsă, cel mai adesea, prin expresia sinteză de teorie ci

de curent sau, sumă de curente. O impun, însă personalităţile şi temele de cercetare. Iată,

câteva doar, din personalităţile neoinstituţionalismului şi principalele lor opere:

Ronald H. Coase (1910- )

• Premiul Nobel în 1991, pentru “descoperirea şi clarificarea semnificaţiei costurilor de

tranzacţie şi a drepturilor de proprietate pentru structura instituţională şi funcţionarea economiei”.

Cărţi • Ronald H. Coase, Essays on Economics and Economists, University of Chicago Press, 1994. • Ronald H. Coase, The Firm, the Market, and the Law, University of Chicago Press, 1988. • Ronald H. Coase, Edward W. Barrett, Educational TV. Who Should Pay? Rational Debate

Seminars, American Enterprise Institute, 1968. • Ronald H. Coase, British Broadcasting: A Study in Monopoly, Longmans Green, Great Britain;

Harvard University Press, United States, 1950. Articole • "Why Economics Will Change," Remarks at the University of Missouri, Columbia, Missouri,

April 4, 2002. International Society for New Institutional Economics Newsletter, Vol. 4, No. 1, 2002.

• "The Task of the Society," Opening Address to the Annual Conference, September 17, 1999. International Society for New Institutional Economics Newsletter, Vol. 2, No. 2, 1999.

• "The New Institutional Economics," American Economic Review, Papers and Proceedings Volume 88, No. 2, pp.72-74, 1998.

• "The Problem of Social Costs: The Citations," Chicago-Kent Law Review, Vol. 71, No. 809, 1996. • "The Present State of Economics," University of Buckingham 1995. • "Coase on Posner on Coase and Concluding Comment," Zeitschrift fur die gesamte

StaatSwissenschaft (Journal of Institutional and Theoretical Economics) Vol. 96, No. 360, 1993. • "The Institutional Structure of Production: The 1991 Alfred Nobel Memorial Prize Lecture in

Economic Sciences," Les Prix Nobel and American Economic Review, 1992. • "Contracts and the Activities of Firms," Journal of Law & Economics Vol. 34, No. 451, 1991. • "Accounting and the Theory of the Firm," Journal of Accounting and Economics Vol. 12, No. 3,

1990. • "The Nature of the Firm, 1. Origin, 2. Meaning, 3. Influence," Journal of Law, Economics, &

Organization 3-47, 1988. Republicat in The Nature of the Firm (Oliver Williamson and Sidney Winter, eds., Oxford University Press, 1990).

• "The Coase Theorem and the Empty Core: A Comment," Journal of Law & Economics, Vol. 24, No. 183, 1981.

• "The Choice of the Institutional Framework: A Comment," Journal of Law & Economics, Vol. 17, No. 493, 1974.

• "Social Cost and Public Policy," în Exploring the Frontiers of Administration (George A. Edwards ed. 1970).

• "The Problem of Social Cost," Journal of Law & Economics, Vol.3, No. 1 (1960). In Readings in Microeconomics (William Breit and Harold M. Hochman eds. 1968).

• "The Marginal Cost Controversy: Some Further Comments," Economica, Vol. 14, No.150, 1947.

36

• "The Marginal Cost Controversy," Economica, Vol. 13, No.169, 1946. • "The Nature of the Firm," Economica, Vol. 4, No. 386, 1937. In American Economic Association,

Readings in Price Theory, 1952.

Armen A. Alchian (1914- )

Direcţii de cercetare: teoria firmei, problema principal–agent, drepturi de proprietate. Cărţi • Armen A. Alchian, Property Rights and Economic Behavior, Liberty Fund INC, 2006. • Armen A. Alchian, Choice and Cost under Uncertainty, Liberty Fund INC, 2006. • Armen A. Alchian, Economic Forces at Work, Indianapolis: Liberty Fund, 1978. • Armen A. Alchian, Exchange and Production, Wadsworth Publishing Company, 1964. • Armen A. Alchian, W.R. Allen, University Economics, Wadsworth Pub. Co, 1964. Articole

• "Vertical Integration, Appropriable Rents, and the Competitive Contracting Process," (cu Robert

Crawford şi Bejamin Klein), Journal of Law and Economics, 1978. • "Why Money?", Journal of Money, Credit and Banking, 9: 133-140, 1977. • "Production, Information costs and Economic Organization," (cu Harold Demsetz), American

Economic Review, 62: 777-795, 1972. • "Information Costs, Pricing and Resource Unemployment," Economic Inquiry, 7: 109-128, 1969. • "Some Economics of Property Rights," Il Politico, 30: 816-829, 1965. • "Reliability of Progress Curves in Airframe Production," Econometrica, 31: 679-693, 1963. • "Uncertainty, Evolution and Economic Theory," Journal of Political Economy, 58: 211-221, 1950.

Harold Demsetz

(1930- )

Direcţii de cercetare: teoria firmei, problema principal–agent, drepturi de proprietate şi probleme de monopol, concurenţă, aranjamentele contractuale. Cărţi

• Harold Demsetz, The Economics of the Firm: Seven Critical Commentaries, Cambridge

University Press, 1995. • Harold Demsetz, The Emerging Theory of the Firm, Upsaliensis Academiae, 1992. • Harold Demsetz, Ownership, Control and the Firm: The Organization of Economic Activity, 2

vol., Blackwell Publishers, 1988-1989.

Articole • "Toward a Theory of Property Rights II: The Competition between Private and Collective

Ownership," Journal of Legal Studies, University of Chicago Press, vol. 31(2), pp. S653-72, 2002. • "Ownership structure and corporate performance," (cu Belen Villalonga), Journal of Corporate

Finance, Elsevier, vol. 7(3), pp. 209-233, 2001. • "The Firm in Economic Theory: A Quiet Revolution," American Economic Review, American

Economic Association, vol. 87(2), pp. 426-29, 1997. • "The Theory of the Firm Revisited," Journal of Law, Economics and Organization, Oxford

University Press, vol. 4(1), pp.141-61, 1988. • "Corporate Control, Insider Trading, and Rates of Return," American Economic Review, American

37

Economic Association, vol. 76(2), pp. 313-16, 1986. • "The Structure of Corporate Ownership: Causes and Consequences," (cu Kenneth Lehn), Journal

of Political Economy, University of Chicago Press, vol. 93(6), pp. 1155-77, 1985. • "The Structure of Ownership and the Theory of the Firm," Journal of Law & Economics,

University of Chicago Press, vol. 26(2), pp. 375-90, 1983. • "Industry Structure, Market Rivalry and Public Policy", Journal of Law & Economics, 1973. • "Production, Information Costs and Economic Organization", (cu A. Alchian), American

Economic Review, vol. 62(5), pp 777-95, 1972. • "Information and Efficiency: another viewpoint", Journal of Law and Economics, 1969. • "Why Regulate Utilities?", Journal of Law and Economics, 1968. • "Toward a Theory of Property Rights", American Economic Review, 1967.

Douglass C. North (1920- )

• Premiul Nobel în 1993, pentru cercetări în istoria economiei prin aplicarea teoriilor economice

şi a metodelor cantitative pentru explicarea schimbărilor economice şi instituţionale. • Direcţii de cercetare: drepturi de proprietate, teoria schimbării instituţionale, organizaţia

economică, ideologia. Cărţi • Douglass C. North, Understanding the Process of Economic Change, Princeton University Press,

2004. • Douglass C. North, Institutions, Institutional Change and Economic Performance, Cambridge

University Press, 1990. • Douglass C. North, Robert Paul Thomas, The Rise of the Western World: A New Economic

History, Cambridge University Press, 1973. • Douglass C. North, L. E. Davis, Institutional Change and American Economic Growth,

Cambridge University Press, 1971. Articole • "Big-Bang Transformations of Economic Systems - An Introductory Note", Journal of

Institutional and Theoretical Economics, Mohr Siebeck, Tübingen, vol. 127(1), 2000. • "Economic Performance through Time", American Economic Review, American Economic

Association, vol. 84(3), pp. 359-68, 1994 • "Shared Mental Models: Ideologies and Institutions" (cu Arthur Denzau), Kyklos, Blackwell

Publishing, vol. 47(1), pp. 3-31, 1994. • "The historical evolution of polities", International Review of Law and Economics, Elsevier, vol.

14(4), pp. 381-391, 1994. • "What Do We Mean by Rationality?", Public Choice, Springer, vol. 77(1), pp. 159-62, 1993. • "Institutions", Journal of Economic Perspectives, American Economic Association, vol. 5(1), pp.

97-112, 1991. • "Institutions and economic growth: An historical introduction", World Development, Elsevier, vol.

17(9), pp. 1319-1332, 1989. • "Institutions, Transaction Costs and Economic Growth", Economic Inquiry, Oxford University

Press, vol. 25(3), pp. 419-28, 1987. • "A framework for analyzing the state in economic history," Explorations in Economic History,

Elsevier, vol. 16(3), pp. 249-259, 1979. • "Structure and Performance: The Task of Economic History", Journal of Economic Literature,

American Economic Association, vol. 16(3), pp. 963-78, 1978. • "The Place of Economic History in the Discipline of Economics", Economic Inquiry, Oxford

University Press, vol. 14(4), pp. 461-65, 1976.

38

Oliver E. Williamson

(1932- ) Direcţii de cercetare: economia organizaţiilor, teoria costurilor de tranzacţie, birocraţia. Cărţi • Oliver E. Williamson, The Mechanisms of Governance, Oxford University Press, 1996; • Oliver E. Williamson, The Economic Institutions of Capitalism: Firms, Markets, Relational

Contracting, The Free Press, New York, 1985; • Oliver E. Williamson, Markets and Hierarchies: Analysis and Antitrust Implications, The Free

Press, New York, 1975. • Oliver E. Williamson, Corporate Control and Business Behavior: An Inquiry into the Effects of

Organization Form on Enterprise Behavior, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, N.J., 1970; • Oliver E. Williamson, The Economics of Discretionary Behavior: Managerial Objectives in a

Theory of the Firm, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, N.J., 1964; Cărţi editate şi în calitate de coautor • Oliver E. Williamson, Almarin Phillips (eds.), Prices: Issues in Theory, Practice, and Public

Policy, University of Pennsylvania, 1968. • Oliver E. Williamson (ed.), Antitrust Law and Economics, Dame Publishing, Houston, 1980. • Oliver E. Williamson, Masahiko Aoki, Bo Gustafsson, The Firm as a Nexus of Treaties, Sage

Publications, London, 1989. • Oliver E. Williamson (ed.), Organization Theory: From Chester Barnard to the Present and

Beyond, Oxford University Press, New York, 1990. • Oliver E. Williamson (ed.), Industrial Organization, Edward Elgar Publishing Ltd., London, 1990. • Oliver E. Williamson, Sidney Winter (eds.), The Nature of the Firm, Oxford University Press,

New York, 1991; • Oliver E. Williamson (ed.), Transaction Cost Economics, 2 vol., Edward Elgar Publishing Ltd.,

Brookfield, VT, 1995. Articole • "Why Law, Economics, and Organization?", Annual Review of Law and Social Science 1: 369-

396, 2005. • "The Economics of Governance", American Economic Review, 95 (2), 1-18, 2005. • "Transaction Cost Economics and Business Administration", Scandinavian Journal of

Management, 21 (1), 19-40, 2005. • "Examining Economic Organization Through the Lens of Contract", Industrial and Corporate

Change 12 (4), 917-942, 2003. • "The Theory of the Firm as Governance Structure: From Choice to Contract", Journal of

Economic Perspectives 16(3), 171-195, 2002. • "The Lens of Contract: Private Ordering", American Economic Review, 92 (2), 438-443, 2002. • "The New Institutional Economics: Taking Stock, Looking Ahead", Journal of Economic

Literature 38 (3), 595-613, 2000. • "Public and Private Bureaucracies: A Transaction Cost Economics Perspective", Journal of Law,

Economics, and Organization, 15 (1), 306-342, 1999. • "Strategy Research: Governance and Competence Perspectives", Strategic Management Journal,

20 (12), 1087-1108, 1999. • "Revisiting Legal Realism: The Law, Economics, and Organization Perspective," Industrial and

Corporate Change, 5 (2), 383-420, 1996. • "Strategizing, Economizing, and Economic Organization," Strategic Management Journal, 12,

75-94, 1991.

39

• "Comparative Economic Organization: The Analysis of Discrete Structural Alternatives", Administrative Science Quarterly 36 (2), 269-296, 1991.

• "Economic Institutions: Spontaneous and Intentional Governance," Journal of Law, Economics, and Organization 7, 159-187, 1991.

• "Corporate Finance and Corporate Governance," Journal of Finance, 43, 567-91, 1988. • "Credible Commitments: Using Hostages to Support Exchange," American Economic Review,

73, 519-40, 1983. • "The Modern Corporation: Origins, Evolution, Attributes", Journal of Economic Literature, 19,

1537-1568, 1981. • "Transaction Cost Economics: The Governance of Contractual Relations," Journal of Law and

Economics, 22, 233-261, 1979. • "The Vertical Integration of Production: Market Failure Considerations," American Economic

Review, 61, 112-23, 1971.

Richard R. Nelson (1930- )

Direcţii de cercetare: teoria evoluţionistă, schimbarea economică pe termen lung şi, în special, progresul economic şi evoluţia instituţiilor economice. Cărţi • Richard R. Nelson, Technology, Institutions, and Economic Growth, Harvard University Press,

2005. • Richard R. Nelson, The Limits of Market Organization, Russell Sage Foundation, 2005. • Giovanni Dosi, Richard R. Nelson, Sidney G. Winter (eds.), The Nature and Dynamics of

Organizational Capabilities, Oxford University Press Inc, 2000. • Richard R. Nelson, The Sources of Economic Growth, Harvard University Press, 1996. • Richard R. Nelson, Understanding Technical Change as an Evolutionary Process, North-Holland

Publishing Co, 1987. • Richard R. Nelson, Sidney G. Winter, An Evolutionary Theory of Economic Change, Harvard

University Press, 1982. Articole • "Evolutionary social science and universal Darwinism," Journal of Evolutionary Economics,

Springer, vol. 16(5), pp. 491-510, 2006. • "The problem of market bias in modern capitalist economies," Industrial and Corporate Change,

Oxford University Press, vol. 11(2), pp. 207-244, 2002 • "Technology, institutions, and innovation systems," (cu K. Nelson), Research Policy, Elsevier,

vol. 31(2), pp. 265-272, 2002. • "Special issue: Bringing institutions into evolutionary growth theory," Journal of Evolutionary

Economics, Springer, vol. 12(1), pp. 17-28, 2002. • "Evolutionary Theorizing in Economics," (cu Sidney Winter), Journal of Economic Perspectives,

American Economic Association, vol. 16(2), pp. 23-46, 2002. • "Making sense of institutions as a factor shaping economic performance," (cu Bhaven Sampat),

Journal of Economic Behavior & Organization, Elsevier, vol. 44(1), pp. 31-54, 2001. • "Recent Evolutionary Theorizing about Economic Change," Journal of Economic Literature,

American Economic Association, vol. 33(1), pp. 48-90, 1995. • "An Introduction to Evolutionary Theories in Economics," (cu Giovanni Dosi), Journal of

Evolutionary Economics, Springer, vol. 4(3), pp. 153-72, 1994. • "Firm and Industry Response to Changed Market Conditions: An Evolutionary Approach," (cu

Sidney Winter), Economic Inquiry, Oxford University Press, vol. 18(2), pp. 179-202, 1980. • "Growth Theory from an Evolutionary Perspective: The Differential Productivity Puzzle," (cu

Sidney Winter), American Economic Review, American Economic Association, vol. 65(2), pp.

40

338-44, 1975. • "Neoclassical vs. Evolutionary Theories of Economic Growth: Critique and Prospectus," (cu

Sidney Winter), Economic Journal, Royal Economic Society, vol. 84(336), pp.886-905, 1974. • "Toward an Evolutionary Theory of Economic Capabilities," (cu Sidney Winter), American

Economic Review, American Economic Association, vol. 63(2), pp. 440-49, 1973.

Sidney G. Winter

(1935- ) Direcţii de cercetare: teoria evoluţionistă, capabilităţile firmei, schimbarea tehnologică, avantajul competitiv. Cărţi • Giovanni Dosi, Richard R. Nelson, Sidney G. Winter (eds.) The Nature and Dynamics of

Organizational Capabilities, Oxford University Press Inc, 2000. • Oliver E. Williamson, Sidney G. Winter, The Nature of the Firm: Origins, Evolution, and

Development, Oxford University Press, New York, 1991; • Richard R. Nelson, Sidney G. Winter, An Evolutionary Theory of Economic Change, Harvard

University Press, 1982. Articole • "Toward a neo-Schumpeterian theory of the firm," Industrial and Corporate Change, Oxford

University Press, vol. 15(1), pp. 125-141, 2006. • "The logic of appropriability: From Schumpeter to Arrow to Teece," Research Policy, Elsevier,

vol. 35(8), pp. 1100-1106, 2006. • "Applying organizational routines in understanding organizational change," (cu Markus C. Becker

& Nathalie Lazaric & Richard R. Nelson), Industrial and Corporate Change, Oxford University Press, vol. 14(5), pp. 775-791, 2005.

• "Evolutionary Theorizing in Economics," (cu Richard R. Nelson), Journal of Economic Perspectives, American Economic Association, vol. 16(2), pp. 23-46, 2002.

• "Understanding corporate coherence: Theory and evidence," (cu Teece, David J. & Rumelt, Richard & Dosi, Giovanni), Journal of Economic Behavior & Organization, Elsevier, vol. 23(1), pp. 1-30, 1994.

• "In search of useful theory of innovation," (cu Richard R. Nelson), Research Policy, Elsevier, vol. 22(2), pp. 108-108, 1993.

• "On Coase, Competence, and the Corporation," Journal of Law, Economics and Organization, Oxford University Press, vol. 4(1), pp. 163-80, 1988.

• "Schumpeterian competition in alternative technological regimes," Journal of Economic Behavior & Organization, Elsevier, vol. 5(3-4), pp. 287-320, 1984.

• "Firm and Industry Response to Changed Market Conditions: An Evolutionary Approach," (cu Richard R. Nelson), Economic Inquiry, Oxford University Press, vol. 18(2), pp. 179-202, 1980.

• "Growth Theory from an Evolutionary Perspective: The Differential Productivity Puzzle," (cu Richard R. Nelson), American Economic Review, American Economic Association, vol. 65(2), pp. 338-44, 1975.

• "Neoclassical vs. Evolutionary Theories of Economic Growth: Critique and Prospectus," (cu Richard R. Nelson), Economic Journal, Royal Economic Society, vol. 84(336), pp. 886-905, 1974.

• "Toward an Evolutionary Theory of Economic Capabilities," (cu Richard R. Nelson), American Economic Review, American Economic Association, vol. 63(2), pp. 440-49, 1973.

41

Michael C. Jensen (1939- )

Direcţii de cercetare: problema principal – agent, teoria organizaţiilor. Cărţi

• Michael C. Jensen, A Theory of the Firm: Governance, Residual Claims, and Organizational

Forms, Harvard University Press, 2001. • Michael C. Jensen, Foundations of Organizational Strategy, Harvard University Press. 1998. Articole • "Agency Costs of Overvalued Equity," Financial Management, Financial Management

Association, vol. 34(1), 2005. • "Performance Pay and Top-Management Incentives," Journal of Political Economy, University of

Chicago Press, vol. 98(2), pp. 225-64, 1990. • "Takeovers: Their Causes and Consequences," Journal of Economic Perspectives, American

Economic Association, vol. 2(1), pages 21-48, 1988. • "The distribution of power among corporate managers, shareholders, and directors," (cu Jerold

Warner), Journal of Financial Economics, Elsevier, vol. 20, pp. 3-24, 1988. • "Agency Costs of Free Cash Flow, Corporate Finance, and Takeovers," American Economic

Review, American Economic Association, vol. 76(2), pp. 323-29, 1986. • "Organizational forms and investment decisions," (cu E. Fama), Journal of Financial Economics,

Elsevier, vol. 14(1), pp. 101-119, 1985. • "Agency Problems and Residual Claims," (cu E. Fama), Journal of Law & Economics, University

of Chicago Press, vol. 26(2), pp. 327-49, 1983. • Separation of Ownership and Control," (cu E. Fama), Journal of Law & Economics, University of

Chicago Press, vol. 26(2), pp. 301-25, 1983. • "The market for corporate control: The scientific evidence," (cu Richard Ruback), Journal of

Financial Economics, Elsevier, vol. 11(1-4), pp. 5-50, 1983. • "Organization Theory and Methodology", Accounting Review, 1983. • "Some anomalous evidence regarding market efficiency," Journal of Financial Economics,

Elsevier, vol. 6(2-3), pages 95-101, 1978. • "Theory of the firm: Managerial behavior, agency costs and ownership structure," (cu W.

Meckling), Journal of Financial Economics, Elsevier, vol. 3(4), pp. 305-360, 1976.

Masahiko Aoki

(1938- ) Direcţii de cercetare: analiză instituţională comparată, guvernanţa corporatistă, teoria firmei, economia Chinei şi a Japoniei. Cărţi

• Masahiko Aoki, Toward a Comparative Institutional Analysis, MIT Press, 2001. • Masahiko Aoki, Information, Corporate Governance, and Institutional Diversity: Competitiveness

in Japan, US, and Transitional Economies, Oxford: Oxford University Press, 2000. • Masahiko Aok, Information, Incentives, and Bargaining in the Japanese Economy, Cambridge,

UK and New York: Cambridge University Press, 1988. • Masahiko Aoki, The Cooperative Game Theory of the Firm, Oxford: Claredon Press, 1984.

42

Cărţi editate şi în calitate de coautor • Masahiko Aoki, Economic Analysis of the Japanese Firm, Amsterdam: North-Holland, 1984. • Masahiko Aoki, Bo Gustafsson, Oliver E. Williamson (eds.), The Firm as a Nexus of Treaties,

London: Sage Publications, 1990. • Masahiko Aoki, Ronald Dore (eds.), The Japanese Firm: Its Competitive Sources, Oxford

University Press, 1994. • Masahiko Aoki, Hugh Patrick (eds.), The Japanese Main Bank System and It's Relevancy for

Developing and Transforming Economies, Oxford: Oxford University Press, 1994. • Masahiko Aoki, Corporate Governance in Transitional Economies: Insider Control and Roles of

Banks, World Bank Institute, 1994. • Masahiko Aoki, Hyung-ki Kim, Masahiro Okuno-Fujiwara, The Role of Government in East Asian

Economic Development: Comparative Institutional Analysis, Oxford: Oxford University Press, 1997.

• Masahiko Aoki, Yijiro Hayami (eds.), Institutional Foundations of East Asian Economic Development, Proceedings of an International Economic Association Round Table Conference, London: Macmillan Press, 1998.

• Masahiko Aoki, Yijiro Hayami (eds.), Communities and Markets in Economic Development, Oxford: Oxford University Press, 2001.

• Masahiko Aoki, G Jackson, H. Miyajima (eds.), Corporate Governance in Japan: Institutional Change and Organizational Diversity, Oxford University Press, 2007.

Eric Brousseau (1962- )

Direcţii de cercetare: economie neoinstituţională, teoria drepturilor de proprietate, analiza structurilor de guvernanţă. Cărţi • Eric Brousseau, Jean-Michel Glachant (ed.), New Institutional Economics : A Guidebook,

Cambridge University Press, 2008 • Eric Brousseau, Jean-Michel Glachant (ed.), The Economics of Contracts: Theories and

Applications, Cambridge University Press, 2001. Articole • "La sanction adéquate en matière contractuelle", Les Petites Affiches, 99, 19 mai 2005, pp. 43-54. • "Property Rights on the Internet: Is a Specific Institutional Frame needed", Economics of

Innovation and New Technology, 13(5), July 2004, pp. 489–507. • "Règle de droit et exécution des contrats: Réflexion d’économistes sur le droit comparé des

contrats" (cu M. Fares ) Revue d'Economie Politique, N° Spécial "L'Economie du Droit", 112 :6, nov-dec.2002, pp. 823-844.

• "Processus Evolutionnaires et Institutions : Quelles alternatives à la rationalité parfaite ?", Revue Economique, N° Spécial : "Revue économique 1950 - 2000 : Un demi-siècle en perspective ", vol 51, N°5, Septembre 2000, p. 1185-1213.

• "Économie des Contrats et Renouvellements de l'Analyse Economique" (cu J.-M. Glachant) Revue d'Economie Industrielle, N° Spécial, Économie des Contrats : Bilan et Perspective, N° 92, 2eme et 3eme trimestre 2000, pp. 23-50.

• "What Institutions to Organize Electronic Commerce: Private Institutions and the Organization of Markets", Economics of Innovation and New Technology, vol 9, N° 3, July-September 2000, pp. 245-273.

• "Néo-institutionnalisme, Prix et Normativité", Economies et Sociétés, Oeconomia, PE, N° 28, vol

43

23, N° 4, Avril 1999, pp. 5-30. • "Néo-institutionnalisme et Évolutionnisme : Quelles Convergences ? ", Economies et Sociétés, HS

35, N° 1, 1/1999, pp. 191-217. • "Brevet, Protection et Diffusion des Connaissances: une Relecture Néo-institutionnelle des

Propriétés de la Règle de Droit” (cu C. Bessy), Revue d’Economie Industrielle, Numéro spécial: "Economie Industrielle de la Science", N° 79, 1er tri. 1997, pp. 233-254.

• "Asset Specificity and Organizational Arrangements: The Case of the New Telecommunications Services Market" (cu B. Quélin), Industrial and Corporate Change, vol 5, N°4, dec. 1996, pp. 1205-1230.

Geoffrey M. Hodgson (1946- )

Direcţii de cercetare: economie instituţională, economie evoluţionistă, metodologie, istoria gândirii economice, natura firmei. Cărţi • Economics in the Shadows of Darwin and Marx: Essays on Institutional and Evolutionary

Themes, Edward Elgar, Cheltenham, 2006. • The Evolution of Institutional Economics: Agency, Structure and Darwinism in American

Institutionalism, Routledge, London, 2004. • How Economics Forgot History: The Problem of Historical Specificity in Social Science,

Routledge, London, 2001. • Evolution and Institutions: On Evolutionary Economics and the Evolution of Economics, Edward

Elgar, Cheltenham, 1999. • Economics and Utopia: Why the Learning Economy is Not the End of History, Routledge,

London, 1999. • Economics and Evolution: Bringing Life Back into Economics, Polity Press, Cambridge and

University of Michigan Press, 1993. • After Marx and Sraffa: Essays in Political Economy, Macmillan Press, London, 1991. • Economics and Institutions: A Manifesto for a Modern Institutional Economics, Polity Press,

Cambridge, and University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1988. • The Democratic Economy: A New Look at Planning, Markets and Power, Penguin,

Harmondsworth, 1984. • Capitalism, Value and Exploitation, Martin Robertson, Oxford, 1982. • Labour at the Crossroads, Martin Robertson, Oxford, 1981. • Socialism and Parliamentary Democracy, Spokesman, Nottingham, 1977. Cărţi editate • The Evolution of Economic Institutions: A Critical Reader, Edward Elgar, Cheltenham (în curs de

apariţie). • Recent Developments in Institutional Economics, International Library of Critical Writings in

Economics, Edward Elgar, Cheltenham, 2003. • A Modern Reader in Institutional and Evolutionary Economics: Key Concepts, Edward Elgar,

Cheltenham, 2002. • Capitalism in Evolution: Global Contentions – East and West (cu M. Itoh şi N. Yokokawa)

Edward Elgar, Cheltenham, 2001. • The Foundations of Evolutionary Economics: 1890-1973, International Library of Critical

Writings in Economics, Edward Elgar, Cheltenham, 1998. • Economics and Biology, International Library of Critical Writings in Economics, Edward Elgar,

Aldershot, 1995. • The Elgar Companion to Institutional and Evolutionary Economics (cu W. J. Samuels şi M. R.

Tool) Edward Elgar, Aldershot, 1994.

44

• The Economics of Institutions, International Library of Critical Writings in Economics, Edward Elgar, Aldershot, 1993.

• Rethinking Economics (cu E. Screpanti), Edward Elgar, Aldershot, 1991.

Claude Ménard

Direcţii de cercetare: Economie organizaţiilor, Economie instituţională, Economia contractelor, Problema reglementării. Cărţi • The Economics of Organization. Cambridge (UK): Cambridge University Press, 2007.

(L’économie des organisations. Paris: La Découverte, 1990). • Equilibre, Asymétrie, Conflit: Un siècle de théorie des prix en équilibre partiel, Paris: Université

de Paris I, 1982. • La Formation d'une rationalité économique. Paris: Flammarion, 1978. Cărţi editate • The International Library of New Institutional Economics, Cheltenham: Edward Elgar Publisher, 7

vol., 2004. • Institutions, Contracts and Organizations. Perspectives from NewInstitutional Economics, Edward

Elgar Pub., 2000. • Transaction Cost Economics: Recent Developments, Cheltenham: Edward Elgar Publishing Co.,

1997. Capitole în căr ţi • "Oliver Williamson and the Economics of Hybrid Organizations", în Mie Augier, James March

and David Teece (eds.) Title to be determined, Oxford: Oxford University Press, 2007. • "Hybrid Organizations", în R. Gibbons and J. Roberts, Handbook of Organizational Economics,

Princeton: Princeton University Press, 2007. • "Reforming and governing through contracts: why they cannot do it all!", în Luciano Baggiani et

al., ANEA, 2007. • "Challenges in New Institutional Economics", în U. Bindsell, J. Haucap and C. Wey (eds.),

Institutions in Perspective, Tubingen: Mohr-Siebeck, pp. 21-33, 2006. • "Transaction Cost Economics: From the Coase Theorem to Empirical Studies", în Anton Oleynik

(eds.), The Institutional Economics of Russia’s Transformation, Aldershot (UK): Ashgate Pub. Chapter 3, pp. 45-64, 2005.

• "The Governance of Hybrid Organizations", în B. Hamori (ed.), Evolution of Institutions and the Knowledge Economy, Debrecen (Hungary), 2003.

• "Règles concurrentielles et formes organisationnelles hybrides", in Bienaymé, A. (ed.), Concurrence : Les nouvelles approches. Paris : Economica: pp. 53-68, 2002.

Svetozar Pejovich

Direcţii de cercetare: teoria drepturilor de proprietate, analiza instituţiilor. Cărţi

• Economic Analysis of Institutions and Systems, Kluwer Academic Publishers, Dordrecht,

Netherlands, 1995.

45

• Osnovi Americkog Kapitalisma, Naucna Knjiga, Belgrade, Yugoslavia, 1990. • The Economics of Property Rights: Towards a Theory of Comparative Economic Systems,

Kluwer Academic Publishers, 1990. • Life in the Soviet Union: A Report Card on Socialism, The Fisher Institute, 1979. • Fundamentals of Economics; A Property Rights Approach, The Fisher Institute, 1979. • The Market-Planned Economy of Yugoslavia, University of Minnesota Press, 1966.

Cărţi editate • The Economics of Property Rights, Ballinger Pub-lishing Co. (co-editor cu E. Furubotn), 1974. • Individual Liberty: Selected Works of W. H. Hutt, Greenwood Press (co-editor cu D. Klingaman),

1975. • Governmental Policies and the Free Market: The U.S. Economy in the 1970s, Texas A&M Press

(editor), 1977. • The Codetermination Movement in the West, D. C. Heath Co. (editor), 1978. • Economic and Philosophical Foundations of Capitalism, D. C. Heath Co. (editor), 1982. • Socialism: Institutional, Philosophical and Economic Issues, Kluwer Academic Publishers

(editor), 1987. • The Economic Foundations of Property Rights, Edward Elgar Publishing (editor), 1997 • The Economic of Property Rights, the International Library of Critical Writings in Economics

Series, Edward Elgar Publishing (editor), 1999.

46

Capitolul II

Paradigma economiei neoinstitu ţionale

A gândi altfel, se pare că a fost, deopotrivă, intenţia lui R. Coase când şi-a scris

faimosul articol Natura firmei în 1937 şi a lui Armen Alchian când şi-a publicat, nu mai puţin

faimoasă, lucrarea Uncertainty Evolution and Economic Theory în 1950. Altfel , faţă de cine şi

de ce? Faţă de vechii instituţionalişti, şi, în parte, faţă de neoclasici, credem că s-a voit a fi

răspunsul. Au reuşit cei doi protagonişti, urmaţi pe aceeaşi cale de North, Williamson,

Demsetz, Elster, Nelson, Winter, Aoki, ca să nu reţinem decât minimul de nume

representative, să impună un nou mod de a gândi, o nouă paradigmă? Răspunsul, aşa cum se

degajă din lucrările exegeţilor operelor neoinstituţionaliştilor se află între; nu e nici nu, nici

da.

Dacă e să ne oprim la prima parte a răspunsului, la NU, într-adevăr, nu putem vorbi de

o paradigmă neoinstituţionalistă în sensul şi în accepţiunea în care o facem atunci cănd în

discuţie intră şcoala clasică, cea neoclasică, marxistă sau keynesiană. În aceste cazuri, avem

de-a face cu o unitate de vederi şi o coerenţă metodologică pe toată linia. Micile “erezii” nu

pun în discuţie principiile de judecată, sistemul conceptual sau valoarea concluziilor. Nu e

cazul şcolii neoinstituţionale. În perimetrul ei apar deosebiri chiar pe registrul de judecată

care, de multe, ori depăşesc limita a ceea ce poate fi numit nuanţă. Note deosebitoare vizează,

de asemenea, matricea temporală şi cea spaţială; subiectele analizate şi doctrinele îmbrăţişate;

determinările cauzale şi concluziile obţinute în chiar interiorul aceloraşi subiecte.

În acelaşi timp, răspunsul la întrebarea noastră pare să fie DA din motivul că ceea ce-i

uneşte pe neoinstituţionalişti pare a fi mai puternic, mai viguros şi mai catalizant decât ceea

ce-i desparte. Şi nu sunt puţine lucrurile care-i adună pe aceeaşi platformă. Aşa cum remarcă

Pierre Dockès, “atunci când analiza economică instituţionalistă contemporană admite o

raţionalitate limitată, o informaţie limitată, pieţe imperfecte şi incomplete care nu

funcţionează la echilibru, preţuri care se manifestă într-un mediu în care intervine calitatea

prestaţiilor şi garanţiile execuţiei, atunci când costurile de tranzacţie sunt luate în

considerare, atunci când preferinţele şi valorile sunt socializate, atunci când normele sociale

şi instituţiile cele mai diverse structurează interacţiunile, atunci când diferenţele mai mult

sau mai puţin importante între «diverse» economii, şi economişti, adaugăm noi, nu interzic ca

totul să fie analizabil, atunci putem vorbi de aceeaşi paradigmă” (Dockès, 71, p.6 sublinierile

noastre, I.P.). Sublinierile intenţionate din textul citat pun în evidenţă principalele componente

ale paradigmei neoinstituţionale, una ce acoperă, dacă se admite, o unitate în diversitate. În

47

acelaşi timp, prin el se realizează, de o manieră implicită, principalele delimitări de celelalte

şcoli de gândire, de neoclasică, în principal.

Luând de călăuză textul citat, şi citabil prin forţa lui sintetizatoare, să vedem ce-i

uneşte pe noii instituţionalişti într-o paradigmă comună şi, acolo unde e cazul, ce-i desparte.

O paradigmă comună poate fi rezultanta, fie a unei reacţii de desprindere, până la

ruptură, de o şcoală sau de şcoli şi curente de gândire consacrate, recunoscute, fie a unei

sinteze integratoare de idei aparţinând unor spaţii ideatice diferite, dar pentru care s-a găsit un

filon catalizator.

Cea mai fertilă, în desluşirea locului noii economii instituţionale (NEI) în aria tematică

a ştiinţei economice contemporane pare, de departe, a fi poziţonarea ei faţă de geometria

internă şi soclul epistemologic al şcolii neoclasice. E necesar a preciza că şcoala neoclasică

contemporană, la care se raportează NEI, nu se mai bucură de perfecta unitate de vederi şi de

omogenitatea metodologică a vechiului neoclasicism. Să nu amintim, în şirul de dizidenţe

interioare, decât pe cea cu numele de “sinteză neoclasică” operată de Paul Antony Samuelson

şi Robert Solow pentru a oferi acoperire teoretică statuquo-ului anilor 1960, “unul mixt, spune

Samuelson, în care controlul economic este exersat simultan de instituţiile publice şi private”

(Samuelson, 263, p. 69). Cu toate mutaţiile interne, heterodoxia nu a afectat din temelii

valorile mari pe care s-a sprijinit şi se sprijină neoclasicismul. “Miezul tare”, ca şi cea mai

mare parte a “învelişului protector”, ca să ne folosim de termenii lakatosieni în analiza

revoluţiei ştiinţifice, au rămas intacţi. Pe scurt, ordinea naturală, proprietatea privată,

libertatea de întreprindere, piaţa liberă, ascendenţa interesului individual în faţa celui colectiv,

concurenţa şi eficacitatea trimit la miezul tare. La aceasta se adaugă “învelişul protector”:

subiectivismul şi relativismul în aprecierea valorilor, principiul de judecată à la marge

(productivitate marginală, cost marginal, etc.), raritatea factorilor de producţie, oferta exogenă

de factori, preocuparea pentru echilibru, mediul de analiză esenţialmente static şi plasat la

nivel micro, concurenţă pură şi perfectă, informaţie completă, maximizarea profitului sau,

respectiv, a satisfacţiei, surplusul consumatorului sau producătorului, omogenitatea şi

interschimbabilitatea valorilor de schimb, nevoile umane şi utilităţile bunurilor perfect

divizibile şi ierarhizabile, raţionalitate perfectă, economie matematizabilă, analiză

comparativă între situaţii reale, empirice şi stări ideale, etc.

Ce a rămas din toate acestea în urma demersului NEI? Revoluţia săvârşită de Coase,

North şi Williamson, cei trei mari protagonişti, este sau nu un divorţ total de aceste valori?

Puţini sunt cei care utilizează cuvântul “ruptură” pentru a caracteriza relaţia NEI cu

şcoala neoclasică contemporană. Eric Brousseau o face. Întâi, de o manieră netă, scriind că,

“economia neoinstituţională este în mod categoric o ruptură cu tradiţia marginalistă”

48

(Brousseau, 35, p.3) pentru ca, pe aceeaşi pagină, la subsol, să simtă nevoia unei nuanţări:

“Dacă această ruptură nu există în articolul lui Coase din 1937, ea este netă la Williamson

ale cărei lucrări sunt inspirate din cele ale lui Simon, maestrul său. El dezvoltă, explicit, o

teorie a alegerilor discrete între formele alternative de guvernanţă care tranşează clar

lucrurile cu modul de a raţionaliza à la marge. La North, ruptura este, de asemenea, clară.. ”

(Ibidem). Poziţia lui Brousseau este doar un exemplu şi, în parte, singulară. Nu-i putem

atribui o valoare principială atâta vreme cât alţi analişti ai NEI au păreri, de asemenea,

argumentate, dar opuse. Thráinn Eggertsson, de pildă, consideră că tocmai opera lui

Williamson “este foarte apropiată de tradiţia neoclasică” (Eggertsson, 81, p.20).

Până când istoria gândirii economice, prin severele ei decantări, va aşeza aceste poziţii

contradictorii la rubricile la care se încadrează cel mai bine, noi spunem că oferta NEI nu este

o ruptur ă în sens lakatosian (dacă ar fi aşa ea s-ar prezenta ca un negativ în raport cu şcoala

neoclasică aşa cum marxismul a fost un negativ al şcolii clasice manchesteriene) ci o replică

la adresa neoclasicismului dată din nevoia de a găsi soluţii la probleme pentru care nu se mai

găseau răspunsuri prin apel la registrul acestuia.

Emblematică, pentru punctul nostru de vedere, este evoluţia produsă în interiorul

găndirii lui North. Adăpat din valorile neoclasice şi cofondator al cliometriei (aplicarea

econometriei la cercetarea istoriei), North a primit Nobel în economie (1993) “pentru

contribuţiile în cercetarea istoriei economiei prin aplicarea teoriei economice şi a anlizei

cantitative de o manieră care să permită schimbarea economică şi instituţională”. Era, acesta,

un răspuns la o întrebare care venea dintr-un registru neoclasic: cum e posibil să persiste

instituţii ineficace atâta vreme cât se postulează raţionalitatea perfectă a indivizilor? North şi-

a dat seama că nu poate oferi răspuns servindu-se de aceleaşi cadre de analiză în care el însuşi

s-a format. De aceea îl va găsi în structurile NEI.

Replica de care aminteam are însă atributele unei noi paradigme atât din punctul de

vedere al “miezului tare” cât şi al “învelişului protector”.

Pentru NEI considerăm că “miezul tare” înseamnă:

• Costuri tranzacţionale şi tranzacţia ca unitate fundamentală de analiză;

• Instituţia;

• Drepturi de proprietate;

• Structuri de guvernanţă;

• Contractul incomplet;

• Evoluţionismul economic;

• Dependenţa de cale.

49

Caracterul de noutate al acestor obiective care fasonează eşafodajul teoretic al NEI şi

care vin, în ordinea prezentării de la cei trei “stâlpi” ai programului de cercetare, Coase, North

şi Williamson, nu poate fi pus la îndoială.

“Învelişul protector”, consonant şi în prelungirea “sâmburelui”, nu e mai puţin

novator.

II.1. Elemente comune Cu deosebirile, mai mult sau mai puţin nuanţate, arhitecţii NEI îmbrăţişează un mare

număr de ipoteze şi valori comune. Avem în vedere:

II.1.1. Mediul institu ţional de analiz ă

Este de înţeles ca o ramură a ştiinţei care îşi ia numele de economie neoinstituţională

să-şi facă din instituţii obiectul principal de analiză. Aşa după cum viaţa, în general, pare a se

consuma după reguli, formale sau informale, tot aşa, pentru Coase, North, Williamson,

Alchian şi toţi cei care se trag azi din ei, economia este un proces în mod intim

instituţionalizat. Altfel spus, nimic sau aproape nimic nu poate fi până la capăt corect explicat

în ştiinţa despre economie lăsând regulile (instituţiile) în afara analizei. Aceasta este, de fapt,

acuza de fond pe care neoinstituţionaliştii o aduc economiştilor neoclasici. Ei nu-şi pot

imagina cum o ştiinţă care s-a impus, secular, şi care a fost onorată de cele mai înalte minţi, a

putut să neglijeze rolul instituţiilor şi a relaţiilor sociale în devenirea economică. Într-un

asemenea context se plasează aprecierea pe care North o face lui Marx pentru intuiţia pe care

a avut-o de a-şi plasa analiza, şi, cu deosebire concluziile, într-un cadru social bine

determinat. Mirarea lui e cu atât mai mare atunci când constată că una dintre puţinele instituţii

recunoscute de neoclasici şi pe care şi-au bazat în mod fundamental demersul este ignorată.

Nedumerit, scrie că... “spunând lucrurilor pe nume, teoria creşterii în versiune neoclasică,

veche sau nouă, dovedeşte nu doar ignorarea evidenţelor empirice, istorice sau

contemporane, dar eşuiază în recunoaşterea faptului că stimulentele contează. Cu siguranţă

o poziţie surprinzătoare pentru economiştii a căror teorie este construită tocmai în jurul

stimulentelor” (North, 215, p. 17). În replică, peste tot, în NEI, instituţiile contează şi prin ele

se explică totul, atât la nivel micro cât şi la nivel macro. Se explică cum se obţine bogăţia şi

cum se distribuie ea între principalii actanţi; cum poate creşte avuţia dacă se pleacă de la

instituţii (drepturi de proprietate) de calitate şi clar definite sau, dimpotrivă, cum se poate

50

ajunge la sărăcie în lipsa regulilor. Se explică locul şi rolul organizaţiilor ca actori ai jocului

economic consumat pe piaţa liberă. Se pun în evidenţă articulaţiile dintre acţiunile individuale

şi instituţii, dintre instituţii şi performanţă, ca şi natura procesului de schimbare instituţională

cerută de evoluţia economică. Se explică, apoi, în ce constă “dependenţa de cale” în urmărirea

unei rute de creştere şi ce rol joacă, de exemplu, ideologiile în acest context. Se argumentează

originea lumii civilizate sau a statului de drept. Pe calea ”aranjamentelor instituţionale”

obţinem informaţiile necesare despre principalele moduri de organizare : piaţă, firmă

(ierarhie), forme hibridate ca şi despre “contractul incomplet”. Tot prin intermediul

instituţiilor şi a costului de tranzacţie aflăm ce se întâmplă la nivelul guvernanţei corporatiste

şi, de ce nu, la nivelul guvernanţei publice.

Mediul instituţional rămâne unul al pieţei în acţiune. Piaţa liberă este una dintre

instituţiile cheie la care au poposit neoinstituţionaliştii. Dar piaţa lor nu e aceeaşi cu piaţa

neoclasică. La neoclasici piaţa este un fenomen “natural”; funcţionează, pur şi simplu. La

neoinstituţionalişti, piaţa are o determinare endogenă. Ea însăşi este instituţionalizată, este o

“rezultantă”. Aici, agenţii economici se mişcă în anumite cadre. Restricţiile instituţionale iau

locul “posibilităţilor tehnice” sau “dreptei bugetare” din cunoscutele scheme neoclasice.

Deosebirea ţine de faptul că, în faţa regulilor, formale sau informale, agenţii economici nu

îmbrăţişează calea supunerii necondiţionate aşa cum se pune problema în faţa legilor

imuabile, obiective şi “eterne” cu care operează neoclasicii. Pentru că instituţiile sunt, în

esenţă, creaţie umană, agenţii au la îndemână cel puţin două variante: să le aplice sau să le

modifice. În faţa legii concurenţei atari atitudini frizează ridicolul.

Plecând şi explicând totul prin instituţii, NEI rămâne o ştiinţă eminamente socială.

Spaţiul pe care operează, nepretabil, în cea mai mare parte, matematizărilor şi calculelor de

optimizare, o văduveşte de pretenţia unei ştiinţe “dure”, aidoma ştiinţelor exacte, aşa cum

emitea pretenţia microeconomia neoclasică.

II.1.2. “Voiajul” în timp şi spa ţiu

Nu sunt instituţionaliştii pionierii integrării timpului în analizele economice. Gary

Becker a dobândit inclusiv gloria Nobel-ului prin “analize temporale”. Ceea ce şi-a propus

NEI depăşeste insă pretenţiile teoriei comportamentului uman. Şi le depăşeste pentru că a

oferit răspuns plauzibil la toate provocările pe care variabila timp le pune în faţa analizei: şi-a

pregătit un sistem noţional şi categorial adaptabil şi pliabil pe variaţiile în timp şi spaţiu ale

economiei reale; prin însăşi structura sa intimă, este pregătită să “filmeze” economia pe

51

intervale mari; în anumte zone pe care le sondează, îndeosebi macro, tocmai faptul că

operează cu unităţi de măsură mari, la scara timpului, este echipată şi cu o forţă predictibilă

apreciabilă.

Din punctul acesta de vedere, al fixării cadrelor de analiză la adrese spaţiale şi

temporale variabile, replica NEI este evidentă. Şcoala neoclasică este cunoscută prin analizele

ei tip clişeu, instantanee ale vieţii economice unde istoria nu are trecere; prin propensiunea ei

pentru echilibru, gândit într-un mediu static şi plecând de la ipoteze “eroice”. Acestor poze

exotice, cu suport în ”eternitatea” legilor economice şi în fapte “construite” şi nu observate

unde operează în voie “mentalitatea calculatoare şi utilitaristă”, NEI le opune o imagine

pretins reală a lumii economice; una cu fapte şi date, cu personaje palpabile care cooperează

pe un registru dat, cel al instituţiilor; una în care mişcarea, procesul ia locul echilibrului.

Predilecţia pentru evoluţia procesuală a lumii a făcut din neoinstituţionalişti

“profesionişti” recunoscuţi în ale evoluţionismului. Pe filiera Alchian, Schumpeter, North

ş.a., dar cu puternice accente darwiniste, teoria evoluţionismului economic are o greutate

specifică considerabilă în preocupările tematice ale NEI. E posibil ca, în timp, teoria

evoluţionistă să impună marca şcolii aşa cum echilibrul walrasian înseamnă, de departe,

sinteza neoclasicismului.

Pe un asemenea fundal, al lumii reale, analizele pun în două planuri şi compară nu

situaţii întâlnite cu situaţii ideale (schematizate în modele), ci situaţii, agenţi, instituţii etc.

reale între ele. “Economia Nirvana” dispare ca fundal şi bază de raportare. Tocmai această

împrejurare oferă un plus de calitate procesului de validare a concluziilor. Rămânând,

exclusiv, în perimetrul lumii faptelor reale, neoinstituţionaliştii apără valoarea de adevăr a

spuselor lor tot în acest spaţiu. Şansa de a se amăgi cu false adevăruri se reduce. Sesizând o

astfel de posibilitate în “curtea” şcolii neoclasice Pierre Dockès reţinea că “atunci când vor

să-şi confrunte teoria cu aceste «fapte stilizate» în scopul de a «verifica» teoria...ei (autorii

neoclasici-n.n.) procedează ca acei poliţişti care «depun» dovezile în buzunarele suspecţilor”

(Dockès, 71, p.7).

Neoinstituţinaliştii admit că metoda comparaţiei între fapte reale nu e infailibilă. North

recunoaşte că nimeni nu poate spune cu certitudine şi cu toată acoperirea că instituţia X este

mai eficientă decât instituţia Y. Dar se recurge la comparaţie şi din motivul că evidenţierea

impactului, eficientizant sau nu, asupra economiei, al introducerii unei instituţii noi într-un

câmp instituţional existent nu e posibilă pe o cale pur axiomatică (prin ea însăşi). E nevoie, de

aceea, tot timpul, de comparaţii. Şcoala Public Choise dezvoltă o argumentaţie similară. J.

Buchanan e convins că “economistul nu poate afirma niciodată că o anumită situaţie socială

52

este mai eficientă decât alta. O astfel de judecată n-ar fi de competenţa lui” (Buchanan, 39, p.

137-138).

În sprijinul necesarelor comparaţii e recunoscută preocuparea neoinstituţionaliştilor

pentru studii de caz. Nu în sensul unor monografii descriptive (ţin seama de “păcatul” în care

au căzut vechii instituţionalişti); îi interesează doar faptele care servesc de exemplificări

ilustrative pentru “laboratorul ideatic instituţional”.

II.1.3. Raţionalitate limitat ă

Cea mai dură replică pe care NEI a administrat-o economiei neoclasice ţine de punerea

în discuţie a principiului raţionalităţii. Nu a principiului alegerii raţionale ci a raţionalităţii

perfecte în baza căreia s-au construit cunoscutele modele ale producătorului şi

consumatorului, personajele principale care populează peisajul neoclasic. Dar chiar şi numai

cu atât, numai cu “limitarea” raţionalităţii, care vine în contradicţie cu spiritul cartezian al

neoclasicismului, făcându-i caduce calculele maximizatoare prin funcţii, NEI devine o ştiinţă

socială “specială”, metodologic vorbind (Ménard, 185, p. 7).

Originea criticii principiului raţionalităţii perfecte, a producătorului sau

consumatorului, este recunoscută a fi opera lui Th. Veblen şi H. Simon.

Cu mai bine de un secol în urmă, Veblen ridiculiza excesul de hedonism cu care era

echipat omul economic neoclasic în cuvinte memorabile : “Concepţia hedonistă despre om

este aceea a unui computer care prelucrează cu viteza luminii informaţii despre plăceri sau

neplăceri, care pendulează ca o particulă omogenă a dorinţei de fericire sub impulsul

stimulilor, purtat de colo colo dar rămânând, totuşi, intact... Autoimpus în spaţiul

elementelor, el se învârteşte simetric în jurul propriei sale axe spirituale până când se

trezeşte prins în paralelogramul de forţe în care el urmează linia rezultantei. Când forţa de

impact s-a epuizat el se opreşte să se odihnească, o particulă de dorinţă, autosuficientă ca şi

mai înainte” (Veblen, 291, pp. 73-74). “Particula omogenă” pe care o are în vedere Veblen

seamănă perfect cu “centimetrul cub” de capital omogen din Ereziile economistei J.

Robinson, angajată în acelaşi proces critic al “invulnerabilităţii dogmatice” neoclasice. E

posibil ca Veblen să fi avut în faţă “diagrama în cutie” a lui Edgeworth atunci când ne

vorbeşte de “paralelogramul de forţe”, în care sunt fasonate, “raţional”, plăcerile şi durerile.

Oricum, cuvintele lui Veblen au avut ecou. Aşa se face că H. Simon, pe care

neoinstituţionaliştii îl revendică de mentor spiritual, îmbrăţişează ipoteza raţionalităţii

53

limitate a indivizilor, punând-o pe seama capacităţilor cognitive limitate şi a informaţiilor

incomplete. E convins că omul nu e nici pe departe un computer programabil.

Dacă această teză, preluată de la H. Simon, inclusiv cu argumentele susţinătoare, a

făcut din NEI o ştiinţă socială “specială”, tot atât de adevărat este că raţionalitatea limitată a

avut efectul Cutiei Pandorei. Ea a repus în discuţie şi alte principii, subsecvente sau adiacente

raţionalităţii, a deschis noi şi generoase piste de cercetare, după cum, a creat şi teren de

dispute între “capetele încoronate” ale NEI. Iată câteva secvenţe din ceea ce a însemnat

rezultanta îmbrăţişării raţionalităţii limitate.

II.1.3.1. De la maximizare la satisfacere

“ Introducerea ipotezei raţionalităţii limitate obligă pe cercetătorul economist să-şi

pună întrebări despre motivaţiile agenţilor şi despre modul în care ei pot percepe şi înţelege

mediul în care acţionează. Într-adevăr, agenţii nu acţionează întotdeauna în sensul

maximizării interesului lor personal (ei pot, spre exemplu, să aibă comportamente altruiste),

iar maniera în care ei pot descifra propriul lor mediu depinde, în parte, de «construcţiile

mentale» pe care le au în cap” (Chabaud et al., 46, p.4 ). Acest citat, reprezentativ pentru

comentariile făcute operei lui North de către D. Chabaud, C. Parthenay şi Y. Perez, ne spune,

cel puţin, trei lucruri.

Întâi , că percepţia mediului de către agenţii economici nu poate fi una perfectă din

cauza capacităţilor lor cognitive limitate şi a informaţiei imperfecte.

Al doilea, în această operaţiune, intervin “motivaţiile agenţilor” care pot fi hedoniste

sau altruiste.

Al treilea, “construcţiile mentale” au un rol foarte important în definirea relaţiei

agentului economic cu mediul.

Toate cele trei propoziţii susţin ipoteza că omul nu este un robot perfect informat şi

echipat şi că nu-şi poate propune scopuri care-i depăşesc limitele; nu poate ţinti spre

optimizări sau maximizări. Dacă raţionalitatea e limitată, agenţii economici nu au la îndemână

decât să pună la punct o strategie care să le satisfacă aşteptările. Judecata e valabilă atât

pentru agenţii producători cât şi pentru consumatori. Louis De Alessi consideră că, odată

acceptată ideea “satisfacerii aşteptărilor”, se elimină şi cunoscuta dihotomie între tendinţa

firmelor de a-şi maximiza profiturile, pe de o parte, şi cea a consumatorilor şi a menajelor de

a-şi maximiza utilităţile, pe de altă parte (De Alessi, 61, p.66). Dihotomie, adăugăm noi,

cauzată de reminiscenţele teoriei obiective a valorii pătrunsă în structurile neoclasice prin

sinteza mentorului A. Marshall. Dihotomică sau nu, încadrabilă sau nu în regulile jocului cu

54

sumă nulă impus de acceptarea “obiectivităţii” valorii cu sursă unică în munca omenească,

atitudinea indivizilor care populează mediul NEI are un numitor comun: “ei urmăresc nu să-şi

maximizeze obiectivele, ceea ce ar presupune o cunoaştere exhaustivă a alternativelor, o

mare capacitate de prelucrare a informaţiilor corespunzătoare ca şi vaste disponibilităţi de

timp necesare pentru a efectua alegeri; ei se mulţumesc, în realitate, cu un nivel

«satisfăcător» (şi nu «maximizator») în urmărirea obiectivelor lor şi încetează să exploreze

alte alternative atunci când şi le-au atins” (Chavance, 48, p.65).

II.1.3.2. “Construc ţii mentale” imperfecte – institu ţii imperfecte. “Ra ţionalitate procedural ă”

Observaţia lui Veblen că o “construcţie mentală” poate fi şi “imbecilă” a amorsat peste

ani o dezbatere controversată despre originea ineficacităţii, dezbatere care este departe a se fi

încheiat.

Într-adevăr dacă se acceptă că “maniera în care indivizii pot descifra mediul” depinde

de construcţiile lor mentale iar acestea din urmă sunt sursă a formării de reguli (instituţii)

atunci putem înţelege de ce North şi-a consumat atâta energie pentru a se lămuri asupra

persistenţei, în timp, a unor instituţii ineficace. Pentru că există, şi realitatea o confirmă, şi

instituţii ineficace. Ele rezultă urmărind înlănţuirea cauzală: instituţiile = reflectul

construcţiilor mentale; construcţiile mentale pot fi de nivel calitativ ridicat sau “imbecile”;

construcţii mentale imperfecte, de slabă calitate = instituţii imperfecte, ineficiente.

În faţa acestei scheme am fi tentaţi să tragem linia şi să spunem, cinic, că fiecare popor

îşi are instituţiile pe care le merită. Nu putem însă să punem punct din raţiuni ce ţin de

organica analizei; n-o fac nici neoinstituţionaliştii şi nici cei care le oferă susţinere.

Neoinstituţionaliştii vin cu trei explicaţii suplimentare şi cu două remedii.

Prima explicaţie trimite la biologie. De acolo, şi mai ales din Darwin sau

Lamark, teoreticienii evoluţionismului economic, via NEI, vor găsi surse explicative pentru

ceea ce înseamnă la ei “selecţie” sau “învăţare şi imitare”. Şi tot de acolo află de ce nu toţi

indivizii contribuie în aceeaşi măsură la evoluţia societăţii.

A doua explicitare are ca adresă ideologia (ideologiile). Interesează, pentru subiectul

în discuţie, instituţiile imperfecte dintr-o ţară cu ideologie holistă, totalitară. Aici, instituţiile

pot fi “perfecte” doar pentru cei aflaţi la putere; ei îşi asimilează aceste instituţii şi le fac să

funcţioneze în interesul lor personal. Pentru toţi ceilalţi aceste instituţii sunt “imperfecte”. Ele

rezistă însă timpului. De ce? Două motive avem în vedere:

� E posibil ca “mentalitatea critică” necesară schimbării să ceară timp pănă a se

contura;

55

� Dacă timpul de care aminteam e prea lung, se poate ajunge la comportamente

“perverse” în raport chiar cu instituţiile imperfecte. E posibil ca anumiţi indivizi, pe calea unei

ideologizări şi îndoctrinări “eficiente” să ajungă să catalogheze ca “iraţională” abaterea sau

încălcarea, de către alţi indivizi, a unor reguli care sunt din start “imbecile” dar cu care ei s-au

obişnuit şi funcţie de care-şi definesc “raţionalul”. Atunci, şansa ca aceste instituţii să persiste

este foarte mare.

În sfârşit, pe o a treia direcţie explicativă, vine D. North. El observă că dificultatea de

a anticipa, raţional, a agenţilor economici ţine şi de împrejurarea că schemele mentale cu care

ei operează reprezintă doar o istorie condensată. Prezentul este prea puţin sau deloc imprimat

în ele. “Indivizii analizează mediul şi rezolvă problemele cu care sunt confruntaţi tratând

informaţia cu ajutorul unor scheme mentale preexistente” (North, 213, p. 20). Aşadar, North

se teme că raţionalitatea agenţilor este limitată şi pentru că ei judecă prezentul şi anticipează

viitorul prin clişee care trimit la o experienţă deja consumată! Se poate oare şi altfel? Faptul

că ne folosim de istorie ca să înţelegem prezentul şi să prefigurăm viitorul este o propoziţie

înscrisă demult la rubrica bunurilor şi locurilor comune. Pentru North se pare că nu.

Un prim remediu este găsit în sens hayekian, cu trimitere la ceea ce se numeşte

“raţionalitate procedurală”.

Se pleacă de la premisa, susţinută de Hayek dar şi de Mises, că integrarea indivizilor

în mediu nu implică, obligatoriu, înţelegerea regulilor. Ei se conformează şi le aplică nu

pentru că le-au înţeles, ci pentru că observă că rezultatele aplicării lor conduc la satisfacerea

obiectivelor. Odată observat acest lucru, o bună parte a comportamentului lor devine o simplă

rutină. Caracterul raţional al regulei este dobândit, deci, pe o cale indirectă: printr-un

comportament uman în acord cu regula determinat de faptul că rezultatul este satisfăcător

(rule – following behaviour). Aceasta se vrea a fi “raţionalitatea procedurală”.

La rubrica remediilor cu numărul de ordine doi, neoinstituţionaliştii au în vedere o

soluţie cu puternică încărcătură normativă. Faptul că instituţiile sunt, esenţialmente,

construcţii umane, nimic nu împiedică de a veni, în sprijinul agenţilor cu o capacitate

cognitivă limitată, înarmaţi cu un set de instituţii care să facă posibilă reducerea

incertitudinilor şi riscurilor.

II.1.3.3. Raţionalitate limitat ă – oportunism – contracte incomplete

Aşa cum s-a subliniat deja, NEI refuză filosofia informaţiei complete şi a raţionalităţii

perfecte, dar nu şi modelul alegerii raţionale. În mediul NEI comportamentele individuale

rămân raţionale, cu, şi în limitele stabilite. Dar mediul NEI este cel al lumii reale, deosebit de

56

cel neoclasic, “construit” din imagini etalon pentru a oferi imaginea idealului, a Nirvanei. În

lumea NEI totul se mişcă, nimic nu pare a fi prins în tuşe sigure. Totul este o succesiune de

circumstanţe. Într-o lume fără tipare şi jaloane fixe, judecăţile de tip ex-ante pălesc ca

importanţă. Contribuie la aceasta şi raţionalitatea limitată a agenţilor economici. Ei trebuie,

totuşi, să-şi atingă obiectivele, să-şi urmărească interesele personale. Cum e posibil să-şi

satisfacă interesele când totul e “şantier”? Soluţia NEI se află în oportunism: agentului

economic “i se dă voie” să-şi “modeleze” comportamentul în acţiunea sa de satisfacere a

interesului personal în funcţie de împrejurări, în funcţie de succesiunea de circumstanţe.

Conotaţiile morale ale oportunismului nu l-au “jenat” se pare, prea mult pe O.

Williamson, preocupat de stabilirea traiectoriei agentului economic în cadrele guvernanţei

corporative. Vom afla în paginile următoare că el nici nu şi-a dorit şi nici nu a promovat o

rupere netă de tiparele clasice şi neoclasice. Încearcă, pentru a se “proteja”, sa facă trimitere la

filosofia amintitelor şcoli scriind că “această concepţie înglobează în oportunism viziunea

clasică sau neoclasică a interesului personal («simpla căutare» şi eventual «înşelătoria»)”

(Williamson, 313, p.234 sublinierea noastră – I.P.). Ca şi mulţi alţi neoinstituţionalişti,

Williamson şi-a contabilizat propria-i evoluţie în interiorul unor concepţii. De aceea, referitor

la acest subiect, la un interval de şase ani, nu se mai raportează la clasici sau neoclasici şi

scrie că “Prin oportunism eu înţeleg urmărirea interesului personal cu înşelătorie”

(Williamson, 310, p.47). Formele subtile ale păcălelii” nu mai sunt puse în termenii

“eventualităţii”. În timp ce Williamson închide ochii la “minciuni, furt sau trişare” ca pe un

rabat pe care se înduplecă să-l admită spre a nu aduce atingeri libertătii de mişcare a agentului

economic, ceilalţi instituţionalişti par a fi incomodaţi de fundătura la care raţionalitatea

limitată, via oportunitism, conduce analiza. Au şi motive pentru a se simţi stinjeniţi. Nici o

clipă, nu s-au gândit că “omul lor contractual” se va diferenţia de “omul economic” clasic şi

neoclasic, prin aceea că e slobod să mintă şi să trişeze numai să-şi atingă obiectivele. E greu

de găsit argumente pentru a releva cum e compatibilă poza unui trişor cu o economie care se

vrea, prin definiţie, una a regulilor şi instituţiilor “civilizate”. Preţul plătit pentru trecerea de la

individul perfect raţional la cel “real”, imperfect şi cu raţionalitatea limitată, pare a fi prea

mare.

Relativizarea judecăţilor ex-ante graţie raţionalităţii limitate, imperfecţiunile

informaţionale şi mobilitatea procesuală a mediului trebuiau să-şi găsească, de asemenea, o

soluţie. În accepţiunea NEI ea poartă numele de contract incomplet. Acesta este, se înţelege,

o replică la contractul neoclasic complet, unul garnisit cu clauze de preţ, cantitate, calitate,

termeni de execuţie, etc.; stabilite şi formulate în termeni riguroşi. Mediul imperfecţiunilor,

instituţionalist, nu se împacă cu rigoarea. Între data semnării tranzacţiei şi cea a execuţiei

57

efective, “succesiunea de circumstanţe”, poate schimba de n ori termenii iniţiali ai înţelegerii.

Apoi, limitele cognitive împiedică anticiparea sută la sută a ceea ce se va întâmpla pe traseul

dintre semnarea şi execuţia contractului. De aceea, neoinstituţionaliştii îşi iau o rezervă. Lasă

porţile deschise unui “contract incomplet”. Nu mai operează garanţiile certe; părţile convin

să-şi adapteze clauzele contractului în funcţie tot de circumstante. Iar adaptarea înseamnă

atâtea renegocieri câte schimbări faţă de situaţia iniţială au intervenit. Cu adaptarea la

circumstanţe ne aflăm pe acelaşi teren care oferă suport, “instituţionalizat”, oportunismului.

II.1.3.4. Aproximarea comportamentului real prin i poteza AS IF

Aşa cum Williamson găseste în oportunism un refugiu pentru a împăca libertatea

necesară a agentului economic cu raţionalitatea şi puterea sa de a anticipa limitate, tot aşa A.

Alchian află în principiul metodologic “AS IF” (“ca şi cum ar şti”) o ieşire pentru a salva, cel

puţin aparenţele principiului necesarei raţionalităţi. Ce face pentru aceasta? Transferă

problema la piaţă. Pentru el, disputa raţionalitate – iraţionalitate nu-şi găseste sens din

moment ce “bătălia” pe terenul raţionalităţii nu se duce în locul şi momentul în care se

stabilesc ipotezele de lucru. Nu, confruntarea are loc pe piaţă. La Alchian piaţa este şi “mediul

de selecţie”. Prin sita ei trec toţi agenţii economici. Rămân însă doar aceia care răspund

criteriilor ei de funcţionare. Pe scurt, populează piaţa cei care înţeleg că n-au altă şansă decât

aceea de a răspunde cerinţelor “ingrate” ale minimei raţionalităţi: costurile trebuie să fie sub

veniturile încasate pentru a lăsa loc profitului. Cât priveşte mărimea ca atare a profitului

Alchian nu părăseşte linia de gândire a şcolii în matricea căreia şi-a dezvoltat ideile: nu profit

maxim, ci satisfacerea obiectivelor urmărite. Ca să justifice “modestia” pretenţiilor agentului

economic el vine cu un elemnt în plus: constrângerea impusa de risc şi incertitudine. În

faimosul său articol din 1950 (Alchian, 7) el construieşte un mediu de selecţie nu numai în

plină şi permanentă mişcare, dar unul peste care plutesc şi norii incertitudinii. Or, cum să

pretinzi, într-un asemenea cadru, plin de necunoscute şi nelinişti, profit maxim? E suficientă

satisfacerea ţintelor urmărite. Cum rezolvă mediul, piaţa, această problemă? Operând o

selecţie şi reţinându-i doar pe aceia care, chiar daca n-au învăţat la şcoală nimic despre

principiul hedonistic şi derivatele sale marginaliste, se comportă ca şi cum ar şti totul sau

aproape totul pe acest subiect. Cu alte cuvinte, piaţa operează şi selectează “modele

comportamentale”. Modelele comportamentale care au trecut “vama” sunt acelea consonante

cu regulile mediului. Suma acestor reguli înseamnă o experienţă condensată, consumată în

spiritul raţionalităţii. Agenţii economici, tot din spirit raţionalist (dar fără să-şi facă o

58

preocupare specială din asta) preiau această experienţă şi o imită. Decât să rescrie istoria

afacerii e mai comod (“raţional”) să o preia şi, eventual, să o transmită.

Concluziv exprimat, problema raţionalităţii, limitată sau nu, nu apare la Alchian din

confruntările interindivizi. Adresa raţionalităţii este mediul de selecţie, piaţa. Ea are un rol

determinant, activ. Expunându-se mediului ei concurenţial, agenţii economici “află” dacă

acţiunile lor sunt mai mult sau mai puţin raţionale. Şi sunt integraţi mediului doar aceia care

se comportă după criteriul “AS IF”, care probează că “ştiu” totul despre legile nescrise ale

raţionalităţii. Cu această piruietă, expediind problema raţionalităţii de la relaţiile dintre

indivizi pe terenul relaţiei dintre indivizi şi mediul de selecţie Alchian a crezut că a salvat

principiul ca atare.

II.1.4. Individualismul metodologic

Vorbind de individualismul metodologic nu putem uita, nici o clipă, că alături de

“oficialii” curentului, în marea familie a instituţionaliştilor sunt “reclamaţi” a fi Mises şi

Hayek. E ştiut că ei au fost susţionătorii unui individualism intransigent, fără nuanţe şi putinţă

de interpretare. Nu la fel se pune problema pentru Coase, North sau Williamson, deşi, de

principiu, toţi trei, ca şi cei care le urmează modul de gâdire, adoptă ca linie de judecată

individualismul. Deosebirile nu sunt chiar de nuanţă.

Confruntaţi cu problema primatului individului sau societăţii, mentorii recunoscuţi ai

şcolii austriece au rezolvat problema sec: numai individul raţionează, societatea, nu. Chiar

dacă societatea are un ascendent asupra individului pentru că ea este cea care “îl primeşte” pe

individ, cei doi, Mises şi Hayek antrenaţi în a oferi o replică fără egal oricărei forme de

holism dar, în principal, socialismului, nu au făcut nici un rabat de la crezul lor: o analiză care

se vrea raţională trebuie să plece de la individ şi să se întoarcă în planul concluziilor tot la el.

Coase, North, Williamson ca şi “ucenicii” lor, de ieri şi de azi, sunt adepţi ai

individualismului metodologic în sensul că nu scot individul din schemă. Îl păstrează, dar nu-i

oferă primul loc. Vioara întâi este instituţia. Confruntat şi el cu “dilema priorităţii ou-

găină”, Coase a dat cunoscutul şi emblematicul răspuns: “La început a fost piaţa” . La

început a fost moneda, a spus, înaintea lui, şi Menger. Două instituţii cheie, uşor de observat,

după care “spectacolul” individualist poate începe. Şi începe şi se desfăşoară, e adevărat, prin

păienjenişul de relaţii individuale dintre indivizi. Ei se ghidează nu după regula unui

individualism egoist, smithian sau hayekian, ci a unuia “instituţionalizat”. “Individualismul

instituţional” se deosebeşte de cel “liberal” prin circularitatea la care angajează acţiunea

umană:

59

� Indivizii produc regulile. Peste tot în NEI se admite că instituţiile sunt o

construcţie umană;

� Odată produse, instituţiile “monitorizează” activitatea umană. În raport cu regula,

instituţionalizată, efortul uman poate fi apreciat sau sancţionat;

� Când cei care, prin “construcţiile lor mentale” au insuflat regulile, dispar pe cale

naturală, “produsul” lor instituţional rămâne, total sau în parte. Rămâne spre a asigura

ghidarea celor noi veniţi în mediu şi care, după un lung proces de mimare, consonant cu

“raţionalitatea pieţei”, vor inova şi vor oferi, prin schimbare instituţională, propriul lor produs.

Şi aşa mai departe...

E greu de spus dacă, prins în acest joc încorsetat de instituţii, comportamentul

agentului economic mai este unul individualist. Nu ne rămâne decât să le dăm crezare celor

care îl invocă, indirect, atunci când explică evoluţia instituţiilor prin calcule individuale

(North) sau fenomenologia guvernanţei corporative plecând tot de la comportamente

individuale (Williamson). Sau, atunci când, rareori şi numai pentru a nu se apropia prea mult

de un curent cu care realizează că nu e convenabil să facă casă comună. Aşa procedează North

care, după ce-l omagiază pe Marx pentru că a introdus în analiză ceea ce neoclasicii au omis,

“instituţii, drepturi de proprietate şi ideologii” se vede obligat să ia distanţă şi să precizeze:

“clasele (e vorba de clase sociale în viziunea marxistă – n.n.) sunt grupuri mult prea largi şi

diferenţiate pentru a servi în calitate de prim element de judecată. Calculul individualist al

economiei neoclasice este cel mai bun punct de plecare” (North, 217, p.61). Nu am citat fraza

completă. Dar în ea se regăsesc, concomitent, un mariaj şi un divort cu Marx şi un mariaj cu

neoclasicii!

II.1.5. Limbaj, stil şi preocup ări

Orice paradigmă se defineşte şi se impune, inclusiv, printr-un soclu noţional şi

categorial nou. NEI nu face excepţie de la regulă. Poate, mai mult decât “raţionalitatea

limitată” sau “oportunismul”, concepte operaţionale de bază, limbajul comun îmbrăţişat de

teoreticienii instituţionalişti asigură originalitate şi conferă un loc particular analizelor lor.

Aparţinând unor arii geografice, culturi şi orientări doctrinare diferite, instituţionaliştii se pot

“întâlni” pe aceeaşi platformă şi întreţine un viu şi fertil dialog pentru că asupra sensului şi

semnificaţiei unor concepte de bază au stabilit necesarul consens, numitorul comun al limbii

de comunicare.

Iată câteva din noţiunile aparţinătoare a ccea ce putem numi limbajul comun, fără a

insista, aici şi acum, asupra variatelor nuanţe şi interpretări puse în evidenţă atât din interiorul

60

cât şi din exteriorul NEI (o vom face la fiecare temă în parte pe măsură ce se recurge la aceste

concepte spre a teoretiza în stil instituţionalist):

• Instituţii: sumă a constrângerilor (regulilor) iniţiale de oameni (şi modificabile de

către oameni) care fac posibilă interacţiunea umană (North);

• Mediu instituţional: suma regulilor economice, politice, sociale, etc. care stabilesc

perimetrul, bornele între care se desfăşoară activităţile tranzacţionale ale agenţilor economici;

• Aranjamente instituţionale (“structura instituţională a producţiei” - Coase):

modalităţile de utilizare a regulilor de către agenţi în stabilirea cadrului de organizare a

tranzacţiilor;

• Contract incomplet: deschis posibilităţii de renegociere a clauzelor în funcţie de

circumstanţe;

• Enforceability: capacitatea de a implementa ex-ante, reguli şi proceduri, cu

referire la contractul incomplet;

• Enforcement : suma dispozitivelor necesare spre a securiza desfăşurarea

tranzacţiilor, pentru a face ca regulile stabilite prin contractul incomplet să fie operaţionale (ex

post);

• Cost de tranzacţie: “acele cheltuieli necesare pentru reglementările unui contract

ex-ante şi monitorizarea sau punerea lui în practică ex-post, deosibite de costurile de

producţie care sunt cheltuieli necesare pentru executarea unui contract” (Matthews, 175,

p.904);

• Eficacitate comparativă: obţinută prin compararea efectelor acţiunii a două sau

mai multor instituţii;

• Specificitatea activelor: pune problema imposibilităţii recuperării unei investiţii în

capital fizic sau uman în condiţiile în care tranzacţia este întreruptă;

• “Ierarhie” (firmă): modalitate de coordonare care intervine când relaţiile

contractuale ale pieţei nu reuşesc să reducă costurile;

• Dependenţă de cale (“path dependence”): odată aleasă o anumită cale a

dezvoltării, ea produce inerţii şi se autofortifică prin instituţiile pe care le generează şi care, la

rându-le, o susţin. De aceea costurile de întoarcere devin foarte mari. Aranjamentele

instituţionale existente vor pune probleme la alegerea altei căi decât cea iniţială;

• Raţionalitate procedurală: comportamentul uman în acord cu regula (rule –

following behaviour) şi care dobândeşte caracter “raţional”, chiar dacă regula înseamnă şi o

rutină, ca proces cognitiv subconştient;

61

• Structuri de guvernanţă corporativă: modalităţi de alocare a stimulentelor şi

oportunităţilor;

• Drepturi de proprietate: “Relaţii între oameni care se nasc din existenţa bunurilor

rare, cu referire la folosirea lor” (Pejovich, 228, p. 27).

• Etc.

Uzând de un asemenea limbaj, trebuie să recunoaştem, neîntalnit în arsenalul metodic

clasic sau neoclasic, instituţionaliştii se recunosc între ei şi sunt, la rându-le, recunoscuţi.

Dar ei sunt speciali şi prin stil. Unul al economistului filosof, pentru care economia

este o “felie” a unui întreg organic numit existenţă socială. De aici, propensiunea spre

metodologie şi epistemologie, spre a integra juridicul, moralul, eticul, biologicul, istoricul, etc

în textura intimă a anlizelor. Studiile oferite de NEI nu poartă amprenta academismului doct,

epatant cu orice pret prin construcţii în exces matematizate sau conştient labirintice.

Dimpotrivă, se vor “umane”, garnisite cu comentarii şi exemplificări care pot aparţine nu doar

economiştilor.

Păstrând metoda comună ştiinţelor sociale, economiştii neoinstituţionalişti se impun

în peisajul literaturii prin preocupările particulare ale obiectului ştiinţei pe care o servesc. Cu

caracter de prefaţare (vom poposi în paginile următoare la majoritatea, reprezentativă, a

acestor probleme) iată câteva din titlurile temelor ilustrative care pot “vorbi” de un obiect

“specializat” şi fac, totodată, din NEI un curent de gândire şi un program de cercetare

atractive, în plină expansiune, consumatoare de mari şi multe energii şi, de ce nu, aducătoare

de premiu Nobel:

• Instituţii şi schimbare instituţională;

• Traiectorii ale dezvoltării şi dependenţa de cale;

• Instituţii şi performanţă economică;

• Instituţii şi drepturi de proprietate;

• Statul, democraţia şi instituţiile capitalismului;

• Aranjamente instituţionale, via structuri de guvernanţă;

• Mediul instituţional şi evoluţia prin selecţie;

• Costuri de tranzacţie;

• Organizarea firmei (ierarhii şi forme hibride);

• Guvernanţa corporativă;

• Specificitatea activelor;

• Raţionalitate limitată şi oportunism;

• Contracte incomplete;

62

• Cooperarea umană şi structura instituţională;

• Teoria jocurilor în viziune instituţionalistă;

• Stabilitatea şi echilibru instituţional;

• Etc.

Nu e greu de constat că asemenea subiecte sunt amorsate şi analizate sub zodia

noutăţii . În acelaşi timp, ele sunt, realmente, interesante şi percutante atât pe etajul pozitiv cât

şi pe cel normativ.

II.2. Varia ţiuni pe gama comun ă

Limbajul şi principiile metodologice adoptate asigură programului de cercetare al NEI

un fond comun. Comun nu înseamnă însă şi omogen. Marea diversitate a temelor abordate,

încadrabile în linii sau direcţii de cercetare, impun, negreşit, nuanţe. Ele sunt sesizabile la

aproape toţi cercetătorii domeniului, nu puţini la număr, animaţi în a-şi promova originalitatea

în cadrul aceluiaşi registru. Semnificative şi cu valoare principială sunt însă acele deosebiri

care apar între economiştii de calibru din cadrul NEI.

Preocupaţi în a găsi locurile în care North şi Williamson nu se întâlnesc, D.

Chabaud, Cl. Parthenay şi Y. Perez (45, pp. 2-15) consideră că, în următoarele puncte, nu se

poate vorbi de unitate deplină între cei doi protagonişti ai programului:

• Timpul şi perimetrul acţiunii:

� North operează predilect la scară macro şi pe termen lung.

� Williamson îşi centrează analiza la perimetrul firmei şi este mai puţin

preocupat de evoluţii pe termen lung.

• Relaţia dinamic – static:

� North este interesat de schimbările instituţionale şi de evoluţia economiei în

dinamica pe care o degajă structurile instituţionale ale economiei şi ale firmei.

� Williamson nu se oboseşte în “meditaţii evoluţioniste”. Pune accent pe ceea ce

se întamplă la zi “în perimetrul guvernanţei corportaive”. Este perceput ca un static.

• Instituţii eficace – ineficace:

� La North instituţiile eficace pot coexista cu cele ineficace. Aceeaşi instituţie

poate fi eficace pentru unii şi ineficace pentru alţii. În acelaşi timp, eficacitatea economică nu

are statutul unui bun câştigat şi nici nu este egală cu eficacitatea socială. Se întâlneşte, aici, cu

Pareto, Public Choice şi teoreticienii economiei sociale de piaţă;

� Pentru Williamson, eficacitatea este o condiţie obligatorie şi continuă pentru a

asigura structura de guvernanţă corporativă cea mai puţin costisitoare.

63

• Raţionalitatea limitată:

� North acceptă raţionalitatea limitată ca punct de plecare în analiză. O pune pe

seama trecutului, “conservator”, surprins în “schemele mentale”. Găseşte soluţia tot în

“interior”: trebuie create instituţii pentru a reduce incertitudinea determinată de limitele

raţionalităţii.

� Williamson îşi asumă, nu cu plăcere, principiul. Găseşte două ieşiri pentru

“ingrata” raţionalitate limitată: oportunismul şi contractul incomplet. În acelaşi timp, printr-un

concept pe care-l propune şi pe care îl foloseste mai mult decât alţi neoinstituţionalişti,

“remediabilitatea” , vede o poartă de rezervă . “O condiţie este iremediabilă, scrie el, atunci

când o alternativă superior realizabilă poate fi implementată cu câştiguri nete” (Williamson,

307, p. 379). Conceptul vrea să fie o punte de legătură cu North (pentru a explica dinamica sa,

imperfectă) cu Harold Demsetz (pentru a-l “ajuta” să critice “Economia Nirvana”) şi de ce nu,

cu Milton Friedman şi K. Popper (chiar dacă nu şi-a propus explicit un atare scop). În

termenii fridmanieni ai “verificabilităţii”, Williamson vrea să ne spună că un criteriu de

judecată, (o ipoteză, o “condiţie”) nu trebuie privit, ca atare, şi socotit ca fiind cel mai bun

(sau mai prost). Dimpotrivă, el trebuie sa fie luat sub beneficiu de inventar. Întotdeauna

trebuie lăsat loc pentru o alternativă, care poate fi mai mulţumitoare. În baza unei atari ipoteze

Williamson şi, prin influenţă, North, refuză ideea unor forme ideale de organizare. Modelul

alegerii raţionale este gândit în acest cadru nou. Se compară nu o formă reală cu una ideală ci

formele reale între ele. Agentul economic nu are în minte un stat ideal sau o instituţie ideală

atunci când îşi alege ruta acţiunii sale. Nu, el face comparaţii între instituţii “p ământene”: stat,

familie, comună, clan, asociaţii ale vecinilor, etc. pentru a afla varianta care i se potriveste cel

mai bine.

• Costul de tranzacţie:

� North priveşte costul de tranzacţie în planul impactului pe care acesta îl are

asupra dezvoltării pe termen lung. E preocupat de identificarea şi chiar măsurarea lor.

� Williamson consideră costul de tranzacţie ca fiind principalul parametru de

referinţă în găsirea celei mai eficace structuri de guvernanţă. Măsurarea costurilor nu-i apare

ca o chestiune facilă.

• Tranzacţia:

� North consideră tranzacţia un simplu “schimb marfar”. Caracteristicile

tranzacţiei depind de cele ale instituţiilor; subiectul îl interesează numai în măsura în care

acestea din urmă au ceva de spus asupra dezvoltării economice;

� Williamson pleacă tocmai de la caracteristicile tranzacţiei pentru a găsi

structurile de guvernanţă cele mai eficace.

64

• Enforcement – Enforceability:

� North, preocupat de judecăţi pe undă lungă, este nevoit să se întrebe ce se

întâmplă cu clauzele contractuale în timp. Pune accentul pe “execuţie”, pe Enforcement.

� Williamson judecă eficacitatea guvernanţei corporative într-un cadru dat. Îi

stau în atenţie regulile ce derivă din Enforceability.

• Motivaţii:

� North se dovedeşte nu numai un bun filosof al economiei dar şi un rafinat

psiholog. Gama motivaţională a agentului economic este largă şi cu trimitere la: altruism,

ideologie, cultură, religie, etnie, societate, spirit cooperativ,etc;

� Williamson, include în “atmosfera” sa, circumscrisă firmei, interesul personal,

ca factor motivaţional de bază.

Nuanţe deosebitoare sunt constatabile nu numai între North şi Williamson. Eric

Brousseau sesizează şi particularităţile traiectoriei pe care A. Alchian o schiţează pentru

evoluţia economiei şi a societăţii în general (vezi Brousseau, 34, pp.13-18). Pe această

traiectorie se întalneste cu North, Demsetz, Winter, Nelson dar şi cu Hayek. Merită atenţie

nuanţele ce apar în abordarea evoluţiei între toti cei menţionaţi. Mai importante ni se par însa

cele între Alchian şi Hayek. Avem în vedere nu doar argumentaţia desfăşurată de cei doi în

jurul a două axe diferite: “mediul de selecţie” şi, respectiv, piaţa concurenţială. Ne atrage

atenţia şi finalul de drum. La Hayek evoluţia este percepută ca un proces care duce la o ordine

spontană, bine configurată în statul de drept. La Alchian, evoluţionismul, produs pe linia

Darwin sau Lamark, Malthus, Veblen nu pare a avea o finalitate bine determinată. În plus,

admite rupturi şi dezordine. Important pentru el nu este stabilirea unei structuri optimale de

piaţă ci de a face tot posibilul ca mediul de selecţie să nu fie afectat în “atribuţiunile” sale.

Şcoala Reglementării, în parte Public Choice îşi propun, de asemenea, să împiedice blocajul

selecţiei concurenţiale.

Prezentarea acestor “variaţiuni” pe teme care au constituit obiectul unor preocupări

comune vine să fundamenteze susţinerea noastră că marea familie instituţională înseamnă o

unitate în diversitate. Se pare că diversitatea nu este doar apanajul NEI. Vechii instituţionalişti

s-au străduit şi ei să nu fie particulari şi, în mare, au reuşit.

Într-un tabel sinteză, Bernard Chavance prezintă tocmai aceste deosebiri, pe teme şi

autori aparţinând atât vechiului instituţionalism cât şi NEI. Pentru că îl găsim reuşit şi

sugestiv, îl reproducem în totalitate:

65

Tabelul nr. 1 Teorii ale economiei instituţionale: o abordare comparativă

Schmoller Veblen Commons Menger Hayek Williamson North Aoki Régulation Hodgson

Natura instituţiilor

Ansamblul obiceiurilor şi a regulilor

(obicei, morală,

drept), având un scop,

formând un sistem

Obiceiuri de gândire şi de

acţiune comune

Acţiune colectivă ce controlează

acţiunea individuală

Fenomene sociale

prezentând o funcţionalitate vis à vis de o

totalitate

Reguli şi ordine Metode de guvernare a tranzacţiilor

Regulile jocului: constrângeri formale şi informale,

enforcement

Sistem auto-întreţinut (echilibru) al credinţei asupra modului în care jocul este jucat

Codificarea raporturilor

fundamentale; compromisuri

instituţionalizate

Sisteme de reguli sociale încadrate ce structurează interacţiunile

Instituţii paradigma-

tice

Stat Proprietate privată; business firm;

«classe de loisir»

Organizaţie activă, common

law

Moneda Monedă, limbaj, morală, drept (common law)

Piaţă, ierarhie Proprietate Întreprindere Moneda, salariat, stat

Limbă

Analiza centrată pe instituţii informale şi/sau

formale

Informale şi formale

(obiceiuri şi drepturi)

Informale Formale Informale şi formale

(organice şi pragmatice )

Informale (tradiţie)

Formale Informale şi formale

Formale Formale Informale şi formale

Organizaţii (prin

raportare la instituţii)

«Organele» instituţiilor :

oamenii, familia,

societăţile, corporaţiile, întreprinderil

e, Statul

In mod implicit: organizaţiile sunt

instituţii

Going concerns (organizaţii =

instituţii)

In mod implicit: organizaţiile sunt

instituţii

Ordine organizate (opuse

ordinelor spontane, fondate pe reguli diferite)

Ierarhii (organizaţii =

forme de guvernanţă instituţii)

Jucătorii (potrivit regulilor

reprezentate de instituţii);

organizaţiile diferă de instituţii

Organizaţia este în acelaşi timp

instituţie şi jucător

Diferenţa organizaţie /

instituţie evocată (referire la

North)

Organizaţiile sunt instituţii

Teoria evoluţiei

Stadii istorice

Darwinismul metodologic,

selecţia naturală a instituţiilor (+ stadii

istorice)

Selectarea artificială a instituţiilor

(+stadii istorice)

Inovaţie+ imitaţie, mâna

invizibilă

Evoluţie culturală, selectarea

regulilor prin selectarea grupurilor

Alegere făcută pe baza

minimalizării costurilor de

tranzacţie (≠evoluţie)

Grupuri ce au puterea de a

introduce reguli noi; path-

dependence lock-in

Teoria jocurilor repetate, echilibre

multiple

Tensiuni în creştere într-o configurare;

evoluţie punctată de crize

Darwinism-ul universal (veblenian)

Istoria şi economia

instituţională

Şcoala istorică

Recurs direct la istorie

Istorie stilizată Methodenstreit: metodă exactă

vs. metodă istorică

Istorie culturala de lungă durată

Referire asupra marii

firme

Istorie lungă, seculară

Recurs la modele contemporane

naţionale, sectoriale sau locale

Şcoala Annale-lor;

macroeconomie istorică

Istoria ideilor; problema “specificităţii istorice”

Sursa: Bernard Chavance (48, p.104-105)

66

II.3. Încă odată, replic ă şi nu ruptur ă

Ne convine să credem că am prezentat, în paginile anterioare, suficiente argumente

care să convingă că în cazul NEI putem vorbi, realmente, de o paradigmă nouă. Principiile de

judecată, temele abordate, limbajul şi stilul coagulează şi trimit spre o atare concluzie. În

acelaşi timp, am încercat să dovedim că NEI este o noutate prin comparaţia sa cu economia

neoclasică, faţă de care s-a dorit o replică. Revenim pentru a conchide, sintetizator, că

despărţirea de neoclasici nu este nici totală şi nici abruptă. Judecăţi de tip à la marge

(implicite dacă nu explicite), registrul alegerii raţionale, chiar limitate, postulatul rarităţii

factorilor, concurenţa, relativitatea procesului de formare a preţurilor, piaţa, proprietatea

privată, etc., prezente în analizele NEI, sunt “reminiscenţe” neoclasice. De altfel, un North sau

Williamson nu au reţineri în a spune de unde le vine asemenea zestre. North, de exemplu, o

face subtil atunci când dezvăluie originile teoriei sale: “Teoria mea privind instituţiile este

construită pe o teorie a comportamentului uman combinată cu o teorie a costurilor

tranzacţiei... Dacă adăugăm, la acestea, o teorie a producţiei, putem analiza rolul instituţiilor

în performanţa economiilor” (North, 213, p.30). Nici teoria comportamentului uman şi nici

teoria producţiei nu sunt potrivnice analizelor neoclasice. Iar teoria costului de tranzacţie nu

anulează teoria costului, în general. Ea adaugă la cheltuielile “standard” pe cele antrenate de

caracterul incomplet al contractului. Pe dimensiunea sa de “execuţie”.

Aşadar, dacă NEI îşi recunoaşte originile intime, de ce le-am nega noi?

II.4. Pozi ţia fa ţă de alte şcoli şi curente de gândire Preocupat, ca şi noi, de identificarea elementelor care conturează noutatea paradigmei

NEI, pe care, de altfel, a recunoaşte, Pierre Dockès găseşte necesar a reţine că aceasta a apărut

şi a primit dimensiune pe o bază critică venind dinspre următoarele orizonturi: “...vechiul

instituţionalism american (şi, în amonte, şcoala istorică germană), teoria managerială şi

behavioristă (a consumatorului), teoreticienii evoluţionişti, neoschumpeterieni, economiştii

radicali, diverşi economişti cu preocupări istorice, gândirea austriacă şi neoaustriacă,

economia dreptului, dreptul de proprietate, contractele” (Dockès, 71, p.3).

Aceasta este, deci, NEI, o sinteză critică la adresa unui număr impresionant de şcoli,

curente sau economişti! Sinteză sau replică dar nici aici ruptură. Ce ar mai fi de adăugat?

Poate poziţia faţă de şcoala clasică, marxism şi şcoli mai noi cum ar fi cea a informaţiei şi

incertitudinii.

67

Faţă de clasici, inclusiv Marx, economiştii NEI păstrează linia fondatorilor. De Marx

nici nu se despart, nici nu se apropie “periculos”. Cochetând cu el, aşa cum altădată o făcea

Veblen, North, e în stare ca, în aceeaşi frază să îl îmbrăţişeze şi să-l îndepărteze. Îl felicită

pentru că, singurul până la acea dată, crede el, a ţinut seama de stat, proprietate, drept şi relaţii

sociale în analiza economiei dar îl critică pentru că a plecat de la clase sociale şi nu de la

individ. De la un individ “instituţionalizat”, ar fi dorit North. Cu şcoala clasică

manchesteriană NEI realizează, de asemenea, acelaşi “concubinaj” discret, voalat. N-o

acceptă, dar nici n-o refuză. Nu-i place nici cosmopolitismul şi nici personajul ei principal :

homo oeconomicus rationalis. Le înlocuieşte schimbând adresa, în timp şi spaţiu, printr-un

mediu instituţional populat de un homo oeconomicus contractual. În acelaşi timp nu se

sfiieşte să-l invoce pe Smith atunci când are nevoie să dea greutate spuselor sale. Aşa

procedează, de exemplu, Masahiko Aoki care îşi prefaţează interesanta şi citata lucrare (Aoki,

16) cu un motto, de unde credeţi? Din Smith, şi nu în orice context ci unul în care economistul

japonez încearcă să răspundă la întrebarea “Ce sunt instituţiile şi cum le definim?”. Iată textul

preluat din Smith:

“Pe marea tablă de şah a vieţii umane, fiecare piesă are un principiu de mişcare

proprie, diferit, total, de acela pe care legiuitorul caută să i-l imprime. Dacă aceste două

principii concid şi acţionează în acelaşi sens, jocul societăţii umane se derulează fără

dificultăţi şi în armonie, existând şanse mari ca oamenii să fie fericiţi şi să reuşească în

acţiunile lor. Dacă acestea sunt opuse sau diferite, jocul se derulează în mod lamentabil iar

societatea este tot timpul dezordonată până la cel mai înalt punct” 8.

Am preluat integral citatul de care s-a folosit Aoki nu fără motive. În ciuda trecerii

anilor el rămâne splendid ca forţă explicativă în ceea ce priveşte originea armoniei şi

bunăstării umane. Iar în această explicaţie regulile “jocului societăţii” ocupă un rol esenţial.

Nu întâmplător Aoki s-a oprit la aceste rânduri ca punct de plecare al demersului său. Dacă

aşa stau lucrurile, de ce şi ei, ca şi vechii instituţionalişti, nu-şi revendică “oficial” originea şi

din Smith? Repetăm, cu alte cuvinte, ceea ce deja am spus: apropierea numelui fondatorului

cu operă de pionierat al şcolii clasice i-ar întări, prin interior, şi le-ar creşte cota. În plus, dacă

actuala construcţie capitalistă, mai ales cea europeană, ar fi rămas fidelă primelor izvoare, ea

ar fi azi o glorificare a libertăţii şi nu una sufocată de reguli birocratizante.

8 Adam Smith, Teoria sentimentelor morale, ed.fr., 1759, p.324

68

Capitolul III

Institu ţii

Conceptul cheie cu care NEI s-a impus în peisajul teoriei economice nu este instituţia

ci costul de tranzacţie. De forţa explicativă a ceea ce se numeşte instituţie s-au folosit, cu

operă de pionierat, vechii instituţionalişti. Cum noi nu găsim o falie între vechiul şi noul

instituţionalism şi cum instituţia oferă nume atât pentru vechea cât şi pentru noua ramură a

curentului de gândire de care ne ocupăm, începem de aici, de la instituţie.

III. 1. Natura divers ă a institu ţiilor Nu există o definiţie unanim acceptată în lumea celor care şi-au consumat energia pe

subiect. “Obiectivele analizei”, eterogenitatea mediului la care fac trimitere (economic, social,

politic, etc.) (M. Aoki, 16, pp. 14-16) ca şi direcţia filosofică din care se produc încercările de

definire explică multitudinea accepţiilor în care termenul a fost receptat şi folosit9.

O prim ă accepţie aparţine limbajului cotidian, nespecializat, unde instituţia se

confundă cu organizaţia. Aşa cum remarcă R. Nelson, nu puţini sunt economiştii care

urmează această linie, vorbind de instituţii atunci când, de fapt, se referă la “întreprinderi

industriale, asociaţii profesionale, universităţi, tribunale, administraţii, corpul legislativ etc.”

(Nelson, 204, p. 57), cu alte cuvinte, vorbesc de instituţii gândindu-se la organizaţii. Vom

9 Iată, neexhaustiv, un succint inventar de definiţii, aşa cum au fost formulate de autorii lor: 1. A. Schotter: “Regularităţi, comportamentale care sunt acceptate de toţi membrii unei societăţi şi care specifică comportamentele în situaţii recurente specifice” (57, p. 9). 2. R. Sugden: “legile (regulile – n.n.) reflectă coduri de comportament pe care majoritatea indivizilor şi le impun prin propria voinţă” (285, p. 5). 3. Instituţia reprezintă “un sistem de valori, norme şi organizaţii care, împreună, generează o regularitate de comportament” (Avner Greif, 109, p. 30). 4. Instituţiile reprezintă “reguli f ăcute de om (nu limite fizice, naturale) care constrâng comportamentele arbitrare şi oportuniste ce pot fi adoptate în cadrul relaţiilor interpersonale” (W. Kasper, M. Streit, 144, p. 28). 5. Instituţiile sunt “sisteme de reguli sociale stabilite şi prevalente care structurează interacţiunile sociale” (G. Hodgson, “What are institutions?”, Journal of Economic Issues, Vol. XL, No. 1, martie 2006, p. 2). 6. “O instituţie este un set de caracteristici contextuale într-o sumă de alegeri colective care definesc constrângeri şi oportunităţi pentru comportamentul individuale” (D. Diermeier & K. Krebiel, Institutionalism as a Methodology, Research Paper No. 1699, Research Paper Series, Graduate School of Business, Stanford University Press, 2001, p. 4). 7. Instituţiile sunt “reguli formale, proceduri de conformitate şi moduri de operare standard care structurează relaţia dintre indivizi pe plan politic şi economic” (P. Hall, Governing the Economy: The Politics of State Intervention in Britain and France, Oxford University Press, New York, 1986). 8. Instituţiile reprezintă “un set de reguli persistente şi conectate (formale şi informale) care prescriu roluri comportamentale, constrâng statute şi modelează aşteptări ” (R. Keohane, Neoliberal Institutionalism: A Perspective on World Politics, în R. Keohane (ed.), International Institutions and State Power, Boulder, Co., Westview Press, 1989, p. 3). 9. Instituţiile “apar şi se dezvoltă pentru a creşte eficienţa economică a acţiunilor umane” (D. Acemoglu, Lecture Notes for Political Economy of Institutions and Development, Course: MIT 14.773, Princeton University, Gov 2004).

69

reveni asupra distincţiei dintre instituţie şi organizaţie, absolut necesară pentru identificarea

clară a principalelor idei din corpusul teoretic al NEI.

A doua concepţie despre semnificaţia instituţiei este pusă pe seama contribuţiei lui D.

North. Este, de departe, şi cea mai acceptată, consacrată ca definiţie standard. Facem

cunoştinţă cu ea din primele rânduri ale lucrării sale de referinţă: “ Într-o societate, ne

avizează el, instituţiile reprezintă regula jocului sau, mai convenţional, ele sunt

constrângerile create de oameni pentru a da formă interacţiunii umane” (North, 213, p.11).

Aşadar, părintele spiritual al instituţionalismului contemporan, D. North, vede în instituţii

reguli, manifeste sub forma constrângerilor iniţiate de oameni (şi modificabile de către

oameni) menite a face posibilă interacţiunea umană.

Incluzând în instituţii “ orice formă de constrângere pe care omul a creat-o pentru a

contura interacţiunea umană” în sensul de arăta “ceea ce indivizii nu au voie să facă şi,

uneori, în ce condiţii unii indivizi pot să îndeplinească anumite activităţi” (Ibidem), North

realizează şi o prima şi importantă clasificare a instituţiilor în oficiale şi neoficiale.

Însumând din ceea ce el prezintă, prin repetate reveniri, constrângerile neoficiale,

omniprezente şi cu o pondere mai mare în totalul regulilor, înseamnă: coduri de conduită,

norme de comportament, convenţii, tradiţii, obiceiuri etc. Sub raportul modului în care

operează, North crede că regulile neoficiale apar ca (213, p. 41): “1) extensii, elaborări sau

modificări ale regulilor oficiale, 2) norme de comportament sancţionabile din punct de vedere

social şi 3) standarde de conduită autoimpuse”. Pentru cele trei tipuri de constrângeri el

oferă, corespunzător, şi exemple: 1) preşedinţii de comitete şi comitetele congresului SUA au

o anumită putere care nu este explicabilă în baza regulilor oficiale; 2) în condiţiile în care

duelul este perceput ca o regulă de a rezolva disputele între bărbaţi, refuzul duelului

echivalează cu o scădere a eficienţei în spaţiul public; 3) renunţarea la bogăţie sau venit în

favoarea unei alte valori din funcţia de utilitate are sens numai în cadrul unei constrângeri

neoficiale.

“Regulile politice (şi juridice), cele economice (drepturile de proprietate) şi

contractele” (North, 213, p. 47) formează constrângerile oficiale. Legile oficiale şi, cu

deosebire, drepturile de proprietate par, de departe, a guverna economiile şi societăţile

moderne. În fapt, spune North, “diferenţa dintre constrângerile oficiale şi cele neoficiale este

una a gradului de complexitate. Imaginaţi-vă, invită el, o înşiruire de tabu-uri, obiceiuri şi

tradiţii, la un capăt, până la instituţiile scrise, la celalalt capăt. Mişcarea, de durată şi

neuniformă, de la tradiţiile nescrise şi obiceiuri la legile scrise a fost unidirecţională,

deoarece ne-am deplasat de la societăţi primitive la societăţi complexe...” (213, p. 46). Deşi

este logic ca acesta să fie trendul, de la constrângeri neoficiale la constrângeri oficiale, de la

70

simplu la complex, North este nevoit să constate şi să scrie că “... regulile oficiale, chiar şi în

cele mai dezvoltate economii, constituie o mică parte (deşi foarte importantă), din suma

constrângerilor care definesc alegerile; o privire mai atentă ar sugera omniprezenţa

constrângerilor neoficiale” (213, p. 38). Să fie acesta un semn că “specializarea crescândă şi

diviziunea muncii”, factorii principali care susţin amintita evoluţie de la neoficial spre oficial,

nu şi-au consumat toate potenţele?

Nefăcând cum, se pare, ar fi trebuit, nici o trimitere la Menger, North mai scrie că

“ instituţiile pot fi create (cazul constituţiei SUA) sau pot să se dezvolte de-a lungul timpului

(cazul dreptului cutumiar)” (213, p. 12). Este, aceasta, clasificarea operată înaintea lui de

Menger, în termenii de instituţii organice, neproiectate, care iau naştere în mod spontan ca

rezultat al acţiunii umane (Hayek va avea o contribuţie explicativă esenţială pe această

direcţie) şi instituţii pragmatice, proiectate, create şi implementate prin voinţa autorizată a

unor actori ai vieţii economico-sociale precum guvernul, parlamentul, etc. Această clasificare,

operată succesiv, de Menger şi North, este importantă şi pentru că a deschis o vie dispută

teoretică despre eficacitatea instituţiilor, dispută care păstrează şi azi semnele distinctive pe

care i le-a imprimat Menger: instituţiile organice sunt prin natura lor optimale, satisfăcând un

interes general; cele pragmatice pot sau nu să fie eficace în funcţie de “eficacitatea” celor care

le proiectează şi de “reprezentativitatea” ţintei, a grupului social vizat (Garrouste, 99, p. 8-

10).

Cei care au luat definiţia lui North drept bază de referinţă au manifestat, firesc,

tendinţa de extensie şi generalizare. Au privit interacţiuna umană în general iar regulile lui

North au fost chemate să facă acceptabilă convieţuirea socială şi să reducă nesiguranţa în

toate compartimentele existenţei, fie ele economice, sociale, politice, juridice, etc.

În sfârşit, a treia direcţie de cercetare pune accentul pe latura autoîntreţinerii

sistemului de instituţii. Au prevalenţă, aici, argumentele endogene în determinarea apariţiei şi

manifestării lor. Se admite opinia filosofului Hume care credea că ar fi eronat să vedem în legi

creaţii ale statului impuse cetăţenilor săi. Şi, plecând de la o atare premisă, R. Sugden, A.

Greif, L. Hurwicz, M. Aoki ş.a. văd în instituţii credinţe împărt ăşite de actorii economici,

sociali, politici, etc. pentru a face jocul nu numai posibil dar şi echipat cu o mare capacitate de

autoîntreţinere. M. Aoki oferă cea mai reprezentativă dezvoltare teoretică a instituţiei prin

prisma teoriei jocului şi a caracterului predominant endogen al motivaţiei acesteia. După el,

“o instituţie este un sistem de credinţe împărtăşite care se autoîntreţin în maniera în care

jocul este jucat. În substanţa sa, ea este o reprezentare sintetică a unor proprietăţi frapante

şi invariabile ale unei situaţii de echilibru particular, pe care aproape toţi agenţii unui

domeniu le consideră importante din punctul de vedere al alegerii lor strategice individuale şi

71

care este, la rându-i, reprodusă prin alegerile lor efective într-un mediu în continuă evoluţie”

(Aoki, 16, p. 46).

Cinci esenţiale tr ăsături ale instituţiilor sunt puse în evidenţă printr-o asemenea

încercare de conceptualizare (Ibidem): endogenitatea, surprinsă prin termenii

«autoîntreţinere» şi «reprodusă»; caracterul de informa ţie condensată; constanţa faţă de

modificările continui ale mediului; universalitatea; multiplicitatea .

Cele mai multe din încercările de conceptualizare şi prindere în tuşe cât mai sigure a

trăsăturilor caracteristice instituţiilor urmează linia lui D. North. Astfel, unul dintre cei mai

prolifici instituţionalişti francezi, l-am numit pe C. Ménard, consideră instituţia ca fiind “un

ansamblu de reguli durabile, stabile, abstracte şi impersonale, cristalizate în legi, tradiţii sau

cutume şi încastrate în dispozitive care implantează şi pun în operă, pe calea liber consimţită,

sau dimpotrivă, moduri de organizare a tranzacţiilor ” (Ménard, 185, p. 4).

Socotim cu folos un scurt popas la definiţia lui C. Ménard pentru că ea este una

sintetizatoare sub raportul trăsăturilor unei instituţii. Însuşindu-ne comentariile şi dezvoltările

autorului, definiţia îndeamnă la a reţine că (Ménard, 185, pp. 4-5):

- O instituţie înseamnă, întâi de toate, o regulă stabilă şi durabilă. Cât priveşte

orizontul de timp între bornele căruia regula trebuie să rămână stabilă, aceasta va constitui «o

problemă» pentru evoluţionişti ca Alchian sau North, solubilă, e adevărat. Ideea durabilităţii

se va bucura de o acceptare nereţinută la Williamson care va propune să gândim instituţiile în

termeni seculari. Conotaţia de stabilitate pe care le-o conferă însăşi definiţia este, desigur,

definitorie pentru impunerea instituţiilor ca instrumente aducătoare de echilibru şi stabilitate

economică şi socială. Vom vedea însă că stabilitatea nu exclude mobilitatea. Furnizând

stabilitate vieţii economico-sociale, instituţiile se nasc, se transmit dar se şi schimbă.

Schimbarea instituţională este o componentă cheie a dinamicii economice.

- În al doilea rând, regulile cu statut de instituţie sunt abstracte şi impersonale. Chiar

dacă sunt construcţii umane, odată recunoscute de majoritatea colectivităţii (nivelurile la care

operează pot merge de la sistemul global la relaţiile interpersonale în cadrul unei comunităţi

locale) regulile se depersonalizează. Ele pot transcede sau nu pe cei care le-au creat. În acelaşi

timp caracterul abstract şi impersonal vizează nearbitrariul şi nediscreţionarul ;

imposibilitatea de a fi interpretate în manieră personală şi de a crea privilegii anumitor

persoane.

- În al treilea rând, ne spune Menard, instituţiile “ sunt încastrate în dispozitive care

pun în operă, cu voie sau fără voie, moduri de organizare a tranzacţiilor ”, şi nu numai,

adăugăm noi. În alţi termeni, instituţiile au un caracter normativ , asigurat prin acele

dispozitive, în sensul northian de “limite acceptate de o societate la un moment dat” şi care,

72

fie că îmbracă forma acelora care sunt necesare pentru a face ca regulile, odată acceptate, să

devină, ex post, operaţionale şi să asigure derularea tranzacţiilor (enforcement), fie că asigură,

ex ante, capacitatea ca regulile şi procedurile să fie implementate (enforceability).

Forţa predictivă ce rezultă din caracterul normativ al instituţiilor nu este o chestiune

unanim recunoscută. Eric Brousseau vorbeşte chiar despre “un caracter normativ ambiguu”,

al sistemului instituţional în ansamblu. El îşi motivează îndoiala pe două împrejurări. Întâi ,

“capacitatea NEI de a recomanda se sprijină pe credinţa că ea este capabilă de a identifica,

printre dispozitivele de coordonare posibile, pe cele mai eficace ţinând seama de

caracteristicile tranzacţiilor. Or, costurile de tranzacţie sunt, în cea mai mare parte,

neobservabile şi nemăsurabile” (Brousseau, 35, p. 13). Al doilea, “NEI debutează printr-un

paradox aparent10. Pe de o parte, neoinstituţionalismul postulează ideea unei raţionalităţi

limitate a agenţilor economici şi recunoaşte că ei se confruntă cu o mare incertitudine, ceea

ce-i împiedică în a optimiza. Pe de altă parte, recomandările sale normative sunt fondate pe

observaţiile aceloraşi agenţi, obţinute prin alegerile lor” (Ibidem).

În ultimii ani, încercările neoinstituţionaliştilor de a identifica cât mai bine costurile de

tranzacţie şi de a rezolva aparentul paradox derivat din raţionalitatea limitată a agenţilor

economici s-au soldat cu remarcabile rezultate. Dincolo de disputele teoretice despre prezenţa

sau nu a vreunei urme de îndoială referitoare la caracterul normativ al NEI, un lucru rămâne

cert: instituţiile au influenţat şi influenţează performanţa economică. Cei care au reuşit o

structură instituţională favorizantă şi, mai mult, în baza unor analize temeinice au pus un

diagnostic corect asupra mediului instituţional şi a influenţei lui asupra dezvoltării economice,

au prescris corect şi calea acelei dezvoltări.

În acelaşi timp, din partea neeconomiştilor (sociologi, psihologi, politologi etc.)

primim dovada nu numai a recunoaşterii caracterului normativ al instituţiilor dar şi o talonare

a acestuia de către cel reglator şi cultural-cognitiv . Richard Scott este unul dintre aceştia.

Citându-i pe D’Andrade şi G. Roy (58), el crede că instituţiile pot să fie “supradeterminate în

sensul că sancţiunile social, plus presiunea în sensul conformării, plus recompensa intrinsecă

şi directă, plus valorile – toate vor acţiona cel mai probabil împreună pentru a-i asigura un

sistem de semnificaţii anume forţa lui directoare” (Scott, 272, apud. 58, p. 98). Deşi e de

părere că sancţiunile, presiunea şi recompensa “acţionează împreună”, Scott distinge, e

adevărat, pe baza unor observaţii despre ce se întâmplă în lumea cercetătorilor, “trei piloni” ai

instituţiilor: reglator, normativ şi cultural-cognitiv . În acord cu dezvoltarea teoretică pe cele

10 North şi Williamson pretind că paradoxul este, realmente, doar aparent. Cu toată “miopia” lor pe terenul raţionalităţii, agenţii economici pot formula opţiuni eficace. Dacă n-ar fi aşa, n-ar rezista procesului de selecţie concurenţială. Piaţa concurenţială este, deci, aceea care suplineşte capacitatea redusă a agenţilor de a “raţiona perfect”, eliminând acele forme de “guvernanţă” care implică costuri de tranzacţie şi de producţie prea mari.

73

trei paliere oferită de Scott dar observând consistentele zone de interferenţă între primele

două, noi am opta doar pentru doi piloni, unul normativ şi altul cultural-cognitiv, ca să

păstrăm terminologia autorului citat.

La pilonul normativ se străbat trei etape. La prima se reglementează, la a doua se

prescrie iar la a treia se recompensează sau, după caz, se sancţionează. Prima curpinde

activităţi de stabilire a registrelor în care se mişcă actorii jocului economic sau social. Avem

în vedere matricele valorice şi standardele care cuprind, la modul condensat, ceea ce, de uz

comun, este preferabil, dezirabil, realizabil şi în acord cu voinţa majorităţii. Registrele

valorice îşi găsesc corespondent în reguli, formale sau informale. Respectarea lor se traduce

în acceptarea valorilor matricei. A doua cuprinde normele, prin care se prescriu căile de

urmat, legitime, pentru atingerea unor scopuri. În fine, a treia rubrică trimite la motivaţii

(bazate, cel mai adesea, pe interese sau autoritate) şi sancţiuni.

Înţelegerea cerinţelor fiecărei etape nu pune probleme. Probleme apar însă atunci

când se încearcă găsirea unei forţe externe neutre, însărcinată cu stabilirea regulilor,

monitorizarea aplicării lor şi sancţionarea sau recompensarea. Rolul arbitrului neutru aparţine,

de departe, statului. Numai că neutralitatea lui a fost şi a rămas o chestiune discutabilă.

Istoricii economişti, şi nu numai, evidenţiază tendinţa intrinsecă de transformare a statului

dintr-un arbitru într-un actor interesat al jocului. Pentru că a relevat motivele care fac din

acest proces unul “firesc”, consonant cu natura, mai mult sau mai puţin umană a celor aleşi, J.

Buchanan a primit premiul Nobel în economie.

Soluţia la acest proces, dovedit cu o mare încărcătură de fatalitate, este ştiută: statul

minim. Aşa cum arată Avner Greif, cei care au aplicat-o au constatat că “Economia de piaţă e

deseori prosperă în ciuda lipsei unei dezvoltări politice (instituţionale – n.n.). Regulile

politice ale statului modern nu sunt nici necesare şi nici suficiente pentru piaţă” (Greif, 110,

p. 9). Apoi, mai este ştiut şi faptul că în afara instituţiilor de ordin public unde, ne place sau

nu, statului i se cere a fi arbitru, mai există instituţii de ordin privat care se bazează pe

sancţiuni economice şi sociale impuse şi respectate într-un perimetru determinat, doar de

anumiţi agenţi.

În măsura în care regulile reflectă, logic, normalitatea, ca trend al acţiunii unei

colectivităţi, caracterul lor normativ se consumă prin sprijinul şi legitimarea unor activităţi şi

actori care susţin creşterea şi dezvoltarea societăţii, direcţionarea eforturilor umane şi a

resurselor spre eficienţă şi bunăstare. Ca să-şi îndeplinească o atare menire regulile trebuie să

se bucure de credibilitate, să fie transparente şi uşor cognoscibile, lucru realizabil, cel mai

adesea, prin simplitatea formulării şi impunerii lor. Limitele cognitive ale naturii umane

impun rigoarea simplă în locul complexităţii “ academice”. Experienţa istorică a arătat că

74

eficacitatea impunerii unei reguli este direct proporţională cu gradul ei de concizie şi

simplitate.

În acelaşi timp, nici o definiţie nu cutează să reţină că regula exprimă voinţa tuturor

membrilor colectivităţii respective ci doar a unei majorit ăţi a ei. Implicând în mecanismele ei

intime elemente ale democraţiei, regula, instituţia presupune şi impunerea ei dincolo de voinţa

unora. Presupune interdicţie dar şi coerciţie pentru cei care se plasează dincolo de limitele

fixate şi între care poate să se desfăşoare acţiunea umană. Să nu uităm că majoritatea despre

care amintesc definiţiile îi vizează pe aceia care găsesc în reguli şi în respectarea lor motivaţia

propriilor lor acţiuni. Cei aflaţi dincolo de această majoritate pot să urmeze sau nu traiectul

fixat de regulă în condiţiile în care nu au nici o motivaţie, subiectivă sau obiectivă, de-a o

face. Din acest ultim punct de vedere, al modului în care regulile capătă specificitate prin felul

în care ghidează acţiunile dar şi sancţiunile pe care le implică, P. Dockès le clasifică în: “1)

reguli instumentale (de tipul celor după care se poate pescui un anumit peşte, într-un anumit

râu, cu un anumit tip de cârlig etc.) care, atunci când nu sunt respectate sunt sancţionate

printr-un eşec (faţă de realitate); ele instituţionalizează strategii relaţionale ... 2) norme

sociale, adică, atât reguli formale, raporturi juridice şi politice, relaţii ierarhice, raporturi

de putere (raporturi de forţă în mod formal instituite sau legitimate) cât şi simple convenţii

sociale, norme culturale şi cutume care, atunci când nu sunt urmate sunt sancţionate printr-o

«pedeapsă» privitoare la comporamente deviante şi, în sfârşit 3) simple obiceiuri

comportamentale sau norme de pură procedură nesancţionate (de tipul: atunci când o linie

telefonică este întreruptă cel care a sunat este cel care recheamă)” (71, p. 4).

Clasificarea lui P. Dockès impune o precizare suplimentară. E greu, dacă nu cumva

imposibil, de gândit derularea vieţii umane (şi nu numai) în afara regulilor, instituţiilor.

Regulile sunt, deci, peste tot. De aici şi multitudinea perspectivelor din care pot fi abordate şi

clasificate. R. Solcanu consideră, pe bun temei, că faţă de perspectiva socială, culturală (care

ar viza, cu deosebire, instituţiile informale), politică, etc., cea economică ar fi cea mai

avantajoasă (277). Credem că autorul român are în vedere faptul că din total existenţa socială,

“ felia” economică, nedecupabilă, are greutatea specifică şi, pe cale de consecinţă,

reprezentativitatea, cea mai mare.

75

III. 2. Institu ţii şi organiza ţii “Arzând” etapele, istoria pe scurt a organizaţiei trece prin Alfred Marschall, Ronald

Coase, Oliver Williamson şi Douglas North.

Neoclasicul de referinţă A. Marschall este primul care vorbeşte de “organizarea

afacerilor”. Oranizarea îl preocupă în special sub raport tehnic, firma fiind percepută ca o

funcţie de producţie11.

Coase este stimulat în identificarea costurilor de tranzacţie de “structura instituţională

a producţiei”. Aceasta îl interesează pentru că în interiorul ei se găseşte locul de întâlnire a

două principii fundamentale, aparent opuse, în afara cărora producţia este de neconceput:

diviziunea muncii şi cooperarea umană. Neputând renunţa la avantajele sporului de

productivitate pe care diviziunea muncii le aduce, Coase înţelege că nu le poate neglija nici pe

cele legate de cooperare. Cum prima înseamnă împărţirea sarcinilor iar a doua completarea

între participanţii la activitatea economică, Coase va găsi răspunsul în ceea ce a numit

“organizarea tranzacţiilor ”.

Olivier Williamson pleacă de la costurile tranzacţionale şi, cu deosebire, de la contract

pentru a explica principalele moduri posibile de organizare. Oricum, vede şi explică firma ca

fiind o “structură contractuală”.

Cu o asemenea zestre moştenită, North găseşte că distincţia dintre instituţii şi

organizaţii este majoră şi că ea trebuie întotdeauna făcută pentru corecta înţelegere a

lucrurilor. În timp ce instituţiile definesc regulile jocului, organizaţiile îi desemnează pe

jucători . În timp ce instituţiile fixează cadrul de desfăşurare a acţiunii, organizaţiile, în

calitatea lor de “agenţi ai schimbărilor instituţionale” (North, 213, p. 13) trimit la obiective.

Atingerea scopurilor, a obiectivelor, înseamnă ca organizaţiile, fructificând “oportunităţile ce

rezultă din setul existent de constrângeri” (Ibidem) şi, în limitele regulilor, să facă posibilă

câştigarea jocului “printr-o combinaţie de aptitudini, strategie şi coordonare; prin mijloace

cinstite şi, uneori, prin mijloace murdare” (Ibidem, p. 12).

Încercând o exemplificare, North scrie că “organizaţiile reprezintă organe politice

(partide politice, senatul, consilii locale, agenţii de control), economice (firme, sindicate,

ferme familiale, cooperative), sociale (biserici, cluburi, asociaţii sportive) şi educaţionale

(şcoli, universităţi, şcoli de meserii)” (Ibidem).

11 Celelalte două paliere ale organizaţiei, managerial (coordonare şi control) şi institu ţional (modul în care organizaţia se raportează la structura instituţională a economiei şi societăţii) vor fi puse în evidenţă şi teoretizate la diferenţă de o sută de ani de T. Parson (223)

76

Legătura dintre instituţii şi organizaţii este una simbiotică:e greu de conceput rostul

jucătorilor fără reguli sau a regulilor fără jucători. În mod clar, organizaţiile apar şi se

dezvoltă într-un anumit cadru instituţional a cărui amprentă o poartă. Pe de altă parte,

transformările instituţionale găsesc în organizaţii principalii agenţi mobilizatori. Referindu-se

la modul în care jucătorii pot determina şi influenţa reguli, North scrie că “Dacă rata cea mai

ridicată a rambursării într-o economie provine din piraterie, ne putem aştepta ca

organizaţiile să investească în cunoştinţe ce se vor solda cu piraţi mai buni. În mod similar,

dacă rambursările ridicate provin din activităţi productive, organizaţiile vor consuma resurse

pentru investiţii în cunoştinţe care vor spori productivitatea” (North, 212, p.22).

Acceptată este şi posibilitatea ca, de-a lungul timpului, o organizaţie să se transforme

în instituţie (Scott, 272, p. 43). Un asemenea traiect e de conceput date fiind puternicele zone

de interferenţă (nu doar conceptuală) dintre instituţii şi organizaţii, a faptului că “anumite

instituţii (în principal cele formale) necesită şi deţin o anumită componentă organizaţională;

instituţiile pot fi încorporate în organizaţii. Exemple elocvente în acest sens sunt familia,

biserica, statul, ca organizaţii destintate să servească scopurilor membrilor săi şi care

încorporează anumite reguli (de conduită şi administrative) ce guvernează funcţionarea

acestora” (Marinescu, 167, p. 14). Tot pe o asemenea logică se admite că un comportament

organizaţional se instituţionalizează atunci când el întruneşte, prin caracteristicile sale

calitative, caracterul unei reguli demne de urmat de o anumită colectivitate de agenţi.

III. 3. De ce, cum şi unde apar institu ţiile Dacă ar fi să bornăm, la stânga şi la dreapta, discursul nostru ne-am folosi, rezumativ,

de următoarele propoziţii: instituţiile nu apar din senin, prin fax sau de după deal; ele sunt

create de oameni spre a face viaţa, în variatele ei forme, inclusiv cea economică, posibilă. Nu

ştim dacă, umplând spaţiul dintre aceste repere situate în extremis, aflăm ceva, în mod

esenţial, în plus. Cum atâţia alţii au încercat, o facem şi noi.

Începem prin a conştientiza că din propoziţiile reţinute mai sus rezultă, implicit, că

fără reguli viaţa pare imposibilă. Suntem nevoiţi să spunem pare pentru că în fapt, ea, în

parte, s-a consumat; a fost posibilă. Şi a fost nu în haos şi dezordine. Fără să o ştim

întotdeauna ea şi-a stabilit şi a urmat rosturile ei. Încă în formele tribale, o reţea densă de

reguli a oferit cadrul în care viaţa comunităţilor s-a dovedit posibilă. Antropologii au fost

pasionaţi de subiect. Găsind-o ca reprezentativă pe Elizabeth Colson, North o citează spre a

arăta că indiferent dacă “ le numim obiceiuri, legi, cutume sau reguli normative, acest lucru e

mai puţin important. Este însă important că astfel de comunităţi, ca Tonga, nu-şi lasă

77

membrii liberi să-ţi urmeze propriul drum şi să exploreze toate tipurile posibile de

comportamente. Ele operează cu un set de reguli sau standarde care definesc

comportamentul adecvat într-o multitudine de circumstanţe. Regulile, în general,

funcţionează în aşa fel încât să elimine conflictul de interese... Regulile, deşi uneori pot

provoca conflicte, reduc şansele de conflict, deoarece micşorează cantitatea totală de

ambiguitate pentru cei în cauză prin definirea unor drepturi şi obligaţii mai degrabă specifice

decât universale. Devine posibilă organizarea vieţii cu un set de priorităţi considerate

legitime ... Regulile nu rezolvă toate problemele; ele doar simplifică viaţa” (North, 213, p. 40

apud 54, pp. 51-53).

Comunitatea Tonga, descrisă de Colson şi, ulterior, de North nu este singulară ci

reprezentativă pentru recursul ei la reguli spre a rezista şi a face faţă tentaţiilor dar şi

opreliştilor de tot felul. Pe cale livrescă, aflăm de la cei doi că încă din formele ei prime de

manifestare, libertatea a fost îngrădită de reguli; că nu toate tipurile de comportament erau

admise; că se apela la reguli pentru a restricţiona excese comportamentale dar şi pentru a

aplana conflicte de interese; că definind clar drepturi şi obligaţii, e adevărat, pe un areal

restrâns şi fără pretenţie de probă cu valenţe unversaliste, a fost posibilă reducerea “cantităţii

de ambiguitate” şi, chiar dacă recurgând la reguli nu s-au rezolvat toate problemele, viaţa a

devenit mai simplă.

Urmărind periplul dialogului lui North cu alţi antropologi, aflăm, de asemenea, că s-a

recurs, adesea, la violenţă pentru a menţine ordinea; că furtul vitelor de la triburi vecine, spre

exemplu, putea fi admis, dar în nici un caz el nu era tolerat în interiorul tribului, dimpotrivă,

era taxat ca un comportament deviant ce putea pune în cauză stabilitatea şi siguranţa

comunităţii tribale; că, inclusiv pe calea forţei, familiei tribale i se făcea cunoscut că furtul din

interiorul comunităţii ar fi adus-o în pragul ingratei alegeri: aici, în sânul tribului, sau în altă

parte, unde i-ar fi fost cu siguranţă mai rău; că, în sfârşit, urmând acelaşi exemplu, şi furtul de

la alte comunităţi tribale putea fi obstrucţionat dacă se ajungea la concluzia că un conflict

izbucnit ca urmare a acestui fapt ar fi prejudiciat pacea tribului “întreprinzător”. Sau, pe linia

unui alt exemplu, aflăm că recursul la regula duelului era rezultanta unui calcul economic:

costurile antrenate de procedura stingerii unui conflict în instanţă erau incomparabil mai mari

decât cele cu angajarea unor martori, abilitaţi, inclusiv, cu impunerea regulilor duelului.

Aşadar, lipsa unor reguli, a unor instituţi cu rol, îndeosebi, de constrângeri, în

societăţile primitive este doar o aparenţă. În fapt, oamenii nu se puteau nici atunci înţelege şi

produce în afara unui “cadru legal”, autoimpus ca minimă condiţie a supravieţuirii.

78

Admiţând că viaţa, încă din primele ei forme de manifestare nu s-a consumat în haos

şi că, inclusiv, haosul îşi are legile lui de mişcare, să încercăm un răspuns la întrebările din

titlu: de ce, cum şi unde apar instituţiile?

Pentru nici una din aceste întrebări nu există un răspuns unic. Există puncte de vedere,

opinii, etc., aparţinătoare nu doar ştiinţei economice. Încercând a găsi contingenţe sau

interferenţe dar şi a sistematiza materialul bibliografic pe temă, deja generos, putem spune, în

sinteză, că:

A. Distinc ţia dintre un început “ virgin ”, plasabil în trecutul îndep ărtat al societ ăţii omene şti şi unul prefa ţat de existen ţa unui cadru institu ţional deja în func ţiune are doar ra ţiuni pedagogice, de în ţelegere, prin analiz ă, a fenomenului.

În fapt, aşa cum am văzut din puţinele exemple oferite de cercetările antropologilor,

economia, ca şi societatea, nu s-au consumat, nicicând, în afara unor reguli. Reguli au fost şi

în trecut; reguli sunt şi azi. E adevărat, alte reguli. Dacă ele au apărut pe un teren “gol”,

vorbim de construcţie instituţională, în sensul pur, dar aproape imposibil, al termenului.

Dacă însă o instituţie apare ca o replică a alteia, sau altora, preexistente, atunci surprindem

fenomenul prin ceea ce se cheamă “schimbare insituţională”.

Aşa cum am arătat, disjuncţia dintre un început “pur” şi unul “intercalat” are, azi, mai

puţină importanţă. Societăţile moderne sunt preocupate mai mult de ceea ce le poate oferi

schimbarea instituţională decât de a afla care au fost şi cum au apărut primele instituţii prin

care s-a amorsat devenirea lor ulterioară. Ceea ce a fost şi rămâne de interes reprezintă

impulsul de pornire, forţa catalizantă, care, şi în trecut şi în prezent, a stat şi stă la baza

apariţiei unei instituţii.

Interesat de rolul primului impuls în apariţia unei instituţii R. Scott găseşte necesar să-

şi prefaţeze discursul său cu precizarea că “ele, instituţiile, se opun întotdeauna celor

anterioare, împrumută ceva din ele şi, într-o măsură mai mare sau mai mică, le înlocuiesc”

(Scott, 272, p. 121). Odată această precizare făcută, prin care înţelegem că, la el, începutul

este deja istorie şi că doar schimbarea instiţutională contează, întotdeauna o regulă opunându-

se, total sau parţial, alteia, Scott reţine ca exemplară explicaţia pe care M. Suchman (284) o

oferă rolului impulsului (Scott, 272, pp.122-123). Există, spun cei doi, întotdeauna, un impuls,

manifest în faza “preconceptuală” al cărui conţinut şi rol constă în selectarea unei probleme

care nu şi-a găsit soluţie în gama instituţională deja existentă. Selectarea şi înţelegerea

problemei sunt urmate de propuneri , ad-hoc, de răspunsuri. Când aceste propuneri sunt

79

urmate de răspunsuri-solutie, ele capătă statutul de credinţe împărtăşite, de reguli. Prin

extensie şi generalizare, soluţiile pot fi trasmise şi altor situaţii similare.

Transmiterea şi diseminarea pe un areal mai extins a regulei poate să însemne, fie

înlocuirea radicală, în totalitate, a unei vechi reguli, care, “uzată”, nu se mai dovedeşte

generatoare de răspunsuri, fie “ modernizarea” acesteia. D. North ia în calcul şi posibilitatea

ca noua regulă să se impună nu prin înlocuirea, paşnică, a celei vechi ci prin încălcarea, cu

curaj, a acesteia. Plasându-şi aplicaţia pe teoria jocurilor, el ajunge la concluzia că e posibil ca

“unele echipe să aibă succes pentru că încalcă în mod constant regulile şi intimidează prin

aceasta echipa adversă. Dacă strategia dă roade, depinde, desigur, de eficienţa monitorizării

şi de severitatea pedepsei. Uneori, codurile de conduită îi limiteaza pe jucători, chiar dacă

aceştia ar putea încălca unele reguli fără a fi pedepsiţi” (North, 213, p. 12). Strategia prin

care încălcarea unei reguli să devină, ea însăşi regula, extensibilă, din exemplul lui North, pe

cel al economiei, asemuibilă, de altfel, unui joc la nivel macro, are şanse, credem noi, în

anumite limite şi cu păstrarea proporţiilor. Intră în discuţie bonitatea şi sănătatea

comportamentală ale celui care încalcă regula în funcţiune. Exemplul lui North aminteşte de

cel oferit de Scott Thorpe care, vorbind de originile invenţiilor absolut inedite ale lui Einstein,

scria că acesta “… a avut un talent deosebit de a încălca regulile… Faptul că nu a respectat

regulile i-a provocat unele neajunsuri, dar dorinţa curajoasă de a sparge orice regulă a

reprezentat miezul geniului său. Einstein a fost un mare rezolvitor de probleme pentru că a

nesocotit regulile într-un stil minunat… Putem gândi cu toţii ca Einstein, cu condiţia să

învăţăm să încălcăm regulile” (Scott, 271, p. 11). Condiţia impusă şi surprinsă în partea finală

a citatului e necesară dar nu şi facil posibilă. Trebuie să ai ceva geniu pentru ca, în limitele

permise ale unui asemenea cutezant exerciţiu, finalul de drum să însemne o regulă nouă care

să ducă spre progres şi nu spre haos.

În căutarea originii şi, mai ales, a primului impuls în formarea acestei reguli a fost şi

Aoki. Masiva şi densa sa carte Fundamentele unei analize instituţionale comparate (16) e

doar unul dintre exemple. Aici, ca şi în alte lucrări sau conferinţe susţinute, el va încerca o

explicaţie a originii instituţiilor prin prisma teoriei jocurilor. Va încerca să argumenteze că o

instituţie oarecare, fie ea moneda, piaţa sau contractul apare ca rezultat al interacţiunii

agenţilor economici în interiorul unui joc. Aoki a recurs la acest exerciţiu cu gândul de a ieşi

din cercul vicios al explicaţiilor tradiţionale, inclusiv cea northoniană, care plasează analizele

pe rubricile unor “regresii infinite” în căutarea răspunsului aducător de lumină relativ la

originea instituţiilor. Încercare se pare, sortită eşecului aşa cum singur e silit să o recunoască.

Să accepte, după lungi şi chinuitoare eforturi în a găsi similitudinea dintre o instituţie şi

echilibru, socotindu-le, încrezător, a proveni de dincolo de jocul propriu-zis, că “…nimeni nu

80

poate să scape de problema regresiei la infinit” (Aoki, 17, p. 15). Şi nu poate să scape

deoarece echilibrul, atingerea lui, presupune, apriori, o “o credinţă împărtăşită”, o tendinţă

acceptată, ceea ce este tot o instituţie. Acest cerc vicios în care a intrat crezând că poate să

deducă, pe cale logică, instituţia ca fiind un rezultat al jocului este părăsit deîndată ce îşi dă

seama că raţionalitatea individuală a participantului la joc nu-l ajuta în a explica originea

instituţiei; că nu puteam vorbi de convergenţa spre echilibru decât dacă exista o credinţă

comună împărtăşită de masa jucătorilor, cu rol de normă de conduită; că, altfel spus, nici chiar

echilibrul, admiţând că el însuşi e o instituţie, nu poate fi explicat plecând de la raţionalitatea

agenţilor, în mod individual priviţi şi analizaţi.

Urmărind raţionamentul în cerc al lui Aoki, Claude Parthenay ajunge la concluzia că

“…absenţa unui răspuns la această problemă, adică incapacitatea de a găsi originea

regulilor implică, cu necesitate, ideea de intenţionalitate a agenţilor. Într-adevăr, dacă nu se

poate explica originea regulilor fără a porni de la alte reguli, atunci, suntem nevoiţi să

recunoaştem că acţiunile indivizilor sunt determinate de existenţa unor reguli a căror naştere

relevă fie o evoluţie stohastică, fie o evoluţie istorică. Suntem, deci, în faţa unor indivizi al

căror comportament este determinat de reguli existente” (Parthenay, 225, p. 16).

Simţind slăbiciunea concluziilor desprinse dintr-o analiză ce pleacă de la teoria jocului

spre a explica originea instituţiei, Aoki revine şi ia în discuţie, ca posibilitate, capacitatea

indivizilor de a propune reguli, fie în formula unor sugestii sau decizii politice, fie în cea a

unor acţiuni simbolice, aparţinătoare unor personalităţi care prin statutul lor oferă greutate cu

forţă de simbol, de exemple demne de urmat, propriilor acţiuni. Aoki fructifică exemplul

vizitei unui preşedinte comunist, Deng Xiao Ping într-o zonă liberă, capitalistă, din propria-i

ţară, sugestivă, ca gest, pentru cineva care se voia simbolul prefacerilor şi reformelor într-o

Chină comunistă ce-şi propunea gradual, picătură cu picătură, trecerea la un nou tip de

economie. În contrapondere, noi am putea forţa importanţa gestului unui preşedinte român

care a dat de înţeles că fără iniţiativa şi coordonarea sa directă nu se poate construi un pod

distrus în urma unor inundaţii, în speţă cel de la Mărăcineni. Gest, emblematic, pozitiv pentru

a caracteriza alura de bun gospodar a unui om aflat în fruntea ţării; gest catastrofal, ca prim

impuls pentru crearea unei reguli, a unei instituţii – conştientizarea şi asumarea credinţei că e

nevoie de prezenţa unui preşedinte pentru a realiza managementul unei atari acţiuni.

În prelungirea şi conturarea mai limpede a celor scrise anterior, mai credem că e foarte

important de ştiut, de la cine vine impulsul, în necesara încercare de a afla:

� Dacă economia şi societatea, fasonate prin urmarea regulei, înseamnă

civilitate, haos sau cazarmă totalitară, ştiut fiind că şi totalitarismul, în variatele

culori, se bazează tot pe respectarea unor reguli;

81

� Dacă linia care separă pe un smintit de un om de ştiinţă are vreo legătură cu

cea care separă ştiinţa de conştiinţă, ştiut fiind că economia politică a

socialismului, plasată în ariergarda politicii unui partid şi chemată să-i găsească

argumentele necesare pentru proba pretinse-i ştiinţificit ăţi, a revendicat statutul de

ştiinţă deşi n-a făcut altceva decât să vulgarizeze şi expliciteze regulile unui joc

nebun, nu cu sumă zero ci cu sumă negativă, reguli care-şi aveau sorgintea într-o

minte, individuală, la fel de nebună şi de unde venea impulsul.

Util şi de interes rămâne, de asemenea, a afla dacă impulsul detonator şi cauzator de

reguli noi ţine de normativ sau de spontan. Fără nici o conotaţie ideologică, dimpotrivă, cu

pretenţia încadrării într-un registru explicativ general de judecată, A. Schotter (269), J.

Buchanan (37), H. Hazlitt (124) ca şi Mises şi Hayek pleacă în analiza originii instituţiilor de

la faptul că acestea reprezintă expresia condensată a unor “regularităţi” comportamentale.

Acestea pot viza fie perimetrul individual de acţiune, caz în care, individul, observând ceea ce

este repetabil şi cu caracter de regularitate în comportamentul său “încheie un contract cu el

însuşi”, fie un perimetru social când contractul este impus din exterior pentru a dirigui efortul

uman pe calea cea mai profitabilă, cu condiţia de conformitate cu regula a tuturor

componentelor respectivului spaţiu economic şi social. Şi când iniţiativa este din “interior”12

şi atunci când norma vine din exterior, originea regulei are aceeaşi motivaţie: aflarea acelei

căi de urmat care să însemne minimul compromis, optimul între utilitate şi libertate.

Adăugăm, în treacăt, că instituţia privită ca expresie a unei regularităţi caporamentale induce

ideea unei circularităţi, a unei relaţii nu de cauză-efect între reguli şi comportamentul uman ci

a unei relaţii de interdependenţă: pentru a fi posibilă, acţiunea umană dă naştere unei reguli,

după cum, la rându-i, odată apărută, regula impune cadrul în care se consumă acţiunea umană.

Cristalizarea comportamentuui uman în reguli şi în acord cu regulile este o concepţie

aparţinătoare, preponderent, şcolii austriece. Încadrându-se filosofiei generale a şcolii căreia i-

a dat, pentru totdeauna, glorie, Hayek vine cu o nuanţă. El vrea, într-adevăr, ca amintitul

compromis între utilitate şi libertate, realizabil pe calea regulei, să fie minim. De aceea este

cât se poate de explicit în a spune că spontanul şi nu voinţa sau intenţia umană, este creator

de norme. Comportamentul individual maximizator urmăreşte la el regula “mâinii invizibile”.

Aceasta este calea aleasă de el pentru a împăca utilul cu libertatea. Drumul hayekian spre util,

căutarea, trec prin cutume, obiceiuri, tradiţii şi practici, la care se apelează intuituv , din

dorinţa de a câştiga cât mai mult cu efort cât mai mic dar, lucru esenţial, fără rabat la libertate.

12 O iniţiativă individuală are relevanţă în procesul de creare a unor instituţii doar în faza ei de început, de propunere de soluţie. După ce este asimilată ca soluţie în mod general acceptată, regula devine, automat, socială. Economia şi societatea nu trăiesc prin experienţe robinsoniene ca să putem vorbi de reguli şi instituţii individuale.

82

În acelaşi ton cu Mises sau Hazlitt, lui Hayek i se pare într-u totul logic că oamenii caută

reguli noi sau le acceptă pe cele descoperite de alţii tocmai pentru a face efortul lor mai

productiv, consumându-şi abilităţile şi cunoştinţele într-un mediu al încrederii şi siguranţei

conferit de însăşi aceste reguli. Hayek atrage însă, obsesiv, atenţia că plusului de

productivitate nu trebuie nicidecum să-i corespundă un minus de libertate. Instituţiile, regulile

şi suma acestora, statul de drept, sunt construite nu pentru a obstacula, restrânge sau sufoca

libertatea, ci pentru a-i crea câmp liber de manifestare, tocmai în folosul producţiei şi

productivităţii. Completându-l, fericit, Hazlitt oferă exemplul legii circulaţiei, gândită nu

pentru a bloca sau restrânge libertatea de mişcare a oamenilor ci pentru a asigura fluenţa

traficului şi siguranţa cetăţenilor (124).

B. Începuturile institu ţiilor nu pot fi disociate de cele ale organiza ţiilor

Preocupat de această chestiune, D. North consideră, pe bună dreptate, că relaţia dintre

instituţii şi organizaţii nu poate fi decât “simbiotică” şi că tocmai natura acestei relaţii trebuie

să conducă la explicarea pe baze comune a originii celor două componente ale amintitului

binom. În două fraze, rezumativ, el surprinde atât caracterul de interdependenţă cât şi originea

instituţiilor şi organizaţiilor: “ caracteristicile de profit şi creştere ale unei matrice

instituţionale care produce beneficii materiale derivă din interdependenţa dintre organizaţiile

ce au rezultat din acel cadru instituţional şi conexiunile exterioare ce se ivesc ulterior. Atât

constrângerile instituţionale oficiale cât şi cele neoficiale conduc la creare de organizaţii

private de schimb, care apar datorită stimulentelor conţinute în cadru şi depind de el pentru a

fi profitabile” (North, 213, p. 15).

North oferă şi un exemplu, preluat din istoria economică a SUA, unde, în secolul XIX,

o regulă, concretizată în răsplata muncii grele a dus la apariţia şi dezvoltarea unor

organizaţii precum ferme, case de comerţ, firme de transport, mine, etc. care au apărut tocmai

spre a exploata oportunităţile oferite de noul cadru instituţional.

Ca să oferim un contraexemplu, pe terenul României, socotim necesar a preciza, mai

întâi, că instituţiile, indiferent de la cine a venit impulsul creator – guvern, întreprindere

privată, societate civilă, etc. – trebuie să aibă statutul de bunuri publice, în sensul că ele

trebuie să fie profitabile tuturor după cum, la costurile impunerii şi menţinerii lor trebuie să

participe toţi membrii comunităţii. Din puntul acesta de vedere, România perioadei de

tranziţie a oferit mai degrabă exemple contraproductve, de “individualizare”, sub aspectul

beneficiilor şi “ socializare” a costurilor, exemple pe care însuşi North e pregătit să le

83

înţeleagă. Dispoziţiile (în vigoare pe o durată de trei zile) privitoare la caracterul

neinfracţional al bancrutei frauduloase sau cele privind achiziţia, la preţuri modice, a

imobilelor ocupate cu chirie de activişti de înalt rang ai fostului partid comunist, ca să nu

oferim decât două exemple din multitudinea posibile, au putut prinde viaţă şi acoperi interese

de grup într-o ţară în care piaţa şi legea încă nu-şi fac datoria, iar instituţia poate căpăta

caracter privat sau public după cum indică barometrul raportului tensional dintre grupurile de

interese. Este un lucru unanim acceptat că o instituţie are şansa să se impună ca regulă şi să se

soldeze cu efecte dacă primeşte şi susţinerea statului. Ce te faci însă când însuşi statul este

“debil şi corupt”, ca să folosim o expresie prin care se reliefează trăsăturile subdezvoltării şi

ale lumii a treia, în general? Regula remunerarii muncii grele, invocată de North, ar fi trebuit

să-şi găsească firescul corespondent românesc în firme care ar fi finalizat, în aproape două

decenii, o autostradă. Din păcate lipseşte şi regula şi scopul ei. În “compensaţie”, nu lipsesc

reguli care creează oportunităţi doar pentru “întreprinzători politici”. Organizaţiile care apar

în atari circumstanţe sunt eficiente doar pentru cei vizaţi, nicidecum pentru societate.

Spuneam că însuşi North e pregătit să înţeleagă şi să accepte atari “malformaţii ” ale relaţiei

instituţie = cadru de oportunităţi, organizaţie = forma de fructificare a oportunităţilor create.

Iată-i “consolarea” oferită: “ Instituţiile nu sunt neapărat create, sau frecvent create pentru a

fi eficiente social; mai degrabă ele, sau cel puţin regulile oficiale, sunt create pentru a servi

interesele celor care deţin puterea de a negocia instituirea unor reguli noi” (North, 213, p.

21). Când puterea de a negocia nu este supusă jugului nemilos al pieţei şi exerciţiului

democratic, consecinţele pe termen lung, ale modului individualist de a impune reguli, pot

imprima economiei, şi societăţii în general, tendinţe regresive. A conştientizat-o North; am

constatat-o noi.

C. Fie că se numesc formale, fie informale, exist ă un set de cauze comune care explic ă apari ţia institu ţiilor. În plus, institu ţiile formale se transform ă, adesea, în institu ţii formale

De principiu şi în linie comună, instituţiile apar în calitate şi cu rolul de mecanisme

raţionale pentru a răspunde imperfecţiunilor pieţei, asimetriei informaţionale, incertitudinii,

riscurilor şi costurilor tranzacţionale. Într-un cuvânt, apar ca instrumente la care se face apel

pentru a face traiul posibil într-o lume imperfectă. Rămânând în interiorul fenomenologiei

construcţiei instituţionale, dar nuanţând pe scheletul cauzelor generale amintite vom spune că

instituţiile apar:

84

C1. Ca solu ţie la r ăul nedorit, dar prezent, din om

În explicarea originii instituţiilor plecând de la răul intrinsec naturii umane North

păstrează linia de gândire a lui A. Smith13. El circumscrie problematica construcţiei

instituţionale filosofiei sale despre natura cooperării umane. Consistentele sale capitole cu

care îşi avizează şi pregăteşte cititorii intitulate: “Cooperarea: problemă teoretică” sau

“Premisele comportamentale într-o teorie a instituţiilor ” au ca menire demonstrarea faptului

că numai într-o societate formată din îngeri este posibilă cooperarea fără instituţii, în sens,

aici, de constrângeri14.

Dacă constrângeri este termenul cheie folosit de North atunci când vorbeşte de

originea instituţiilor, filosofia sa trimite, vrând nevrând, la ceea ce Thomas Paine gândea când

nota că guvernul este “produsul răutăţilor noastre”. Nu credem că e vorba, aici, de o notă

limitativ-răzbunătoare a răului necesar ce ţine de actul de guvernare în general15 ci de acel

ceva necesar a interveni pentru a trage linia şi a separa greutăţile de contragreutăţi (în sens

smithian) sau de a face vizibil şi a observa ceea ce pentru unii este neobservabil: regulile

generale care-i privesc pe toţi dar nu în mod direct şi pe fiecare în parte (în sens hayekian)

sau, într-un cuvânt, de acel ceva la care se face apel spre a face posibilă concordia şi

echilibrul.

Filosofia “răului necesar” atunci când recursul la ea se produce pentru a explica

originea instituţiilor trimite (dacă ne este îngăduită o asemenea disertaţie, pe un teren care nu

ne aparţine) la “filosofia gardului“ surprinsă magistral în celebrul poem Mending Wall al lui

Robert Frost. Prin dialogul mut dintre cei doi vecini care durează gardul despărţitor dintre

proprietăţile lor aflăm, indirect dar lămuritor, rostul gardului şi, prin extensie, al oricărei

oprelişti, cu numele de instituţie, într-o lume populată cu oameni. Argumentele pro (un gard

solid te pune la adăpost oferindu-ţi siguranţă şi intimitate) şi contra (prin natura sa, un gard, ca

orice zid, e cenuşiu, claustrant, separator şi potrivnic libertăţii, nu numai spaţiale) pot servi

foarte bine şi pentru a explică dilematica şi contrarianta origine a unei constrângeri

instituţionale. Ştim, de pildă, că existenţa noastră nefiind robinsoniană, cetatea în care

producem şi consumăm are nevoie de resurse pentru a funcţiona. În raport cu acest adevăr,

axiomatic de altfel, atitudinea noastră faţă de o lege ca cea a evaziunii fiscale este

13 Nu sunt puţine locurile unde North face aprecieri laudative la adresa lui Marx. Autorului Capitalului i se recunoaşte meritul de pionierat în a evidenţia rolul structurilor sociale în procesul de producţie. Nu sunt puţini nici cei înclinaţi, pentru atari motive, să-l acuze pe North de “stângisme”. Noi nu o facem pentru că găsim poziţiile celor doi, la punctul de plecare, ca şi pe parcurs, fundamental diferite. North face din cooperarea umană nu numai baza explicativă a construcţiei instituţionale dar şi suportul oricărui progres economic şi social. Marx face din lupta de clasă izvorul şi firul roşu călăuzitor al progresului. 14 Fie-ne îngăduit să credem că şi o astfel de „societate” funcţionează tot pe bază de reguli! 15 Pentru exlicaţii suplimentare vezi (Pohoaţă, 241, p. 4)

85

contradictorie. Ne simţim comfortabil şi în siguranţă când conştientizăm că o astfel de regulă

obligă pe toţi la o contribuţie comună în folosul cetăţii, contribuţie de care, indirect,

beneficiem de bunuri publice (şosele, şcoli, spitale, etc.). Nu în aceeaşi măsură ne bucurăm

când, la termene stabilite şi, după caz penalizatoare pentru nerespectarea lor, trebuie să oferim

proba concretă a calităţii de membri ai cetăţii pe linia obligaţiilor, să plătim, în postura de

contribuabili, impozitele şi taxele datorate. Ceva din noi, (“omenescul” contragreutăţilor) ne

şopteşte că “nu curge sânge” dacă am eluda, puţin, legea şi n-am declara o chirie încasată, un

venit dobândit şi greu depistabil etc. E nevoie să mai amintim că tot cu ajutorul acelei părţi

din noi care ţine de contragreutăţile smithiene am făcut din portărei, sau executori

judecătoreşti personaje cenuşii ale istoriei economice şi nu numai. Si totuşi, regula îşi face

curs şi se aplică. Aşa cum vechiul proverb englezesc susţine că: “good fences make good

nighbours”, tot aşa, regulile bune şi respectate fac posibil efortul cooperativ şi, pe această cale

existenţa noastră; nu doar cea economică, dar cu deosebire aceasta.

Concluziv vorbind, regulile apar şi pentru a suplini răul omenesc din noi; pentru a

obstacula propensiunile spre rău, spre egoism şi individualism exacerbat. Conştientizarea

acestui lucru, într-un fel, rezolvă problema. Respectând o regulă, chiar atunci când, în mod

intim, este potrivnică naturii noastre individuale, procedăm ca cei doi vecini care, deşi sunt

pregătiţi să-şi respecte în mod reciproc proprietăţile, îşi pun comportamentul la adăpost

durând un gard despărţitor.

C1.1 Caz particular. Originea pie ţei concuren ţiale

Fără a-şi face din acest lucru un ţel aparte şi fără a revendica vreodată că este creatorul

vreunei teorii despre cum şi de ce a apărut piaţa, A. Smith, urmat în aceeaşi tradiţie

economico-filosofică de Mill şi Ricardo, rămâne, de departe, genial prin inspiraţia probată în

a căuta originile acestei instituţii fundamentale în interiorul construcţiei umane. Nu există vre-

un capitol consacrat de Smith, în mod special, acestei chestiuni. Dar filosofia sa despre

obiectiv-necesara apariţie şi existenţa pieţei libere se degajă din întregul operelor sale, mai cu

seamă Teoria sentimentelor morale şi Avuţia naţiunilor.

Punctul său de plecare îl reprezintă ordinea naturală şi individul. Smith păstrează de la

fiziocraţi sensul necontractualist al ordinii naturale, refuzul ei de a se lăsa organizată atâta

vreme cât ţine de firescul lucrurilor. “Mâna sa, invizibilă” intervine doar spre a ajuta ca

naturii umane să i se dea curs. Aici apare o problemă. Natura umană nu e doar o sumă de

calităţi, de plusuri, ci o unitate a contrariilor. Dorinţa de a munci se intersectează cu

comoditatea, după cum, înclinaţia de a acumula şi egoismul fac semne cu ochiul altruismului

86

şi generozităţii. În faţa acestui joc, de greutăţi şi contragreutăţi, Smith se vede abilitat să

gasească o ieşire. Ca profesor de Istoria doctrinelor morale , îi mai era cunoscută şi “ tentaţia

păcatului”, facila înclinaţie a individului de a face mai uşor un rău decât un bine. Pentru aşa

ceva el a găsit o singură soluţie: aruncat pe piaţa concurenţială individul trebuie să dezvolte

doar partea bună din el. Altfel nu are şanse de supravieţuire. Concurenţa îl va obliga la

raţionalitate şi eficienţă; la respect pentru contractul încheiat; la a lua tot timpul act de statutul

celor cu care se află în competiţie. Chiar dacă, afectiv, lucrul acesta nu-i face plăcere,

individul este “trimis” la piaţă instinctiv şi obiectiv, deopotrivă. Aceasta pentru că “omul are

aproape întotdeauna nevoie de ajutorul semenilor săi” (Smith, 276, p. 13). Şi are nevoie

pentru că e nevoit să accepte că există o diviziune naturală a muncii; nu se pricepe la toate şi

nu-şi este suficient pentru a supravieţui. Are, de aceea, nevoie de roadele muncii altuia după

cum, acel altul are nevoie de produsele muncii sale. “Oricine oferă cuiva un târg, îşi propune

să procedeze astfel: dă-mi ceea ce doresc eu şi vei căpăta ceea ce îţi doreşti tu. Acesta este

înţelesul oricărei asemenea oferte; şi, în felul acesta, obţinem unul de la altul, cea mai mare

parte din serviciile de care avem nevoie” (Ibidem). Exemplul manufacturii cu acele de

gămălie a rămas emblematic pentru ceea ce se vrea reliefarea rolului diviziunii muncii în

creşterea productivităţii şi satisfacerii nevoilor la nivelul cel mai înalt posibil. Concluzia lui

Smith a fost şi este, şi azi, un răspuns, în cuvintele bătute pe muchie, convingătoare, la

întrebarea simplă: ce trebuie făcut ca să trăim bine? Să ne folosim mâinile sau braţele în

locurile şi domeniile la care ne pricepem cel mai bine. Şi unde, dacă nu pe piaţă şi prin

intermediul ei, putem afla că această propoziţie exprimă un mare adevăr. Pentru că, într-

adevăr, doar piaţa concurenţială stratifică social şi îl aşează pe fiecare acolo unde-i este locul

după criteriul muncii eficiente. Ea îl recompensează pe cel ce merită, după cum, sancţionează,

printr-o instituţie apendice, falimentul, lenea, eşecul sau lipsa de iniţiativă.

Cu fantastica-i intuiţie, Smith rămâne un inspirator al abordărilor contemporane în

materie de analiză economică a originii şi rolului instituţiilor. Şcoala austriacă îi rămâne, de

departe, tributară şi fidelă. Mises, Hayek, Kirzner gândesc despre piaţă în termeni noi dar în

acelaşi sens cu Smith. Întregeşte grupul J. Buchanan, nu departe, şi el, de tradiţia austriacă.

Henry Hazlitt este gata să aducă un omagiu principiului “mâinii invizibile” care conduce,

după el, direct, la ordinea spontană de piaţă.

Dacă începem cu Mises, prin titlul şi prin conţinutul fundamentalei sale lucrări

Acţiunea umană ni se relevă că acţiunea umană desfăşurată în condiţiile diviziunii muncii este

sursa ultimă a cooperării, iar fără cooperare viaţa însăşi a cetăţii este o metaforă goală (Mises,

195). El pleacă, aşa cum a făcut-o şi Smith, de la diviziunea muncii, în care vede un

“aranjament instituţional” fundamental, determinat atât de cauze naturale, apariţia noastră

87

inegală în societate, cât şi de cauze sociale, de organizarea socială cu întreaga ei reţea de

instituţii preexistente. Toate acestea “fixează”, după reguli văzute şi nevăzute, locul fiecăruia

în maşinăria care consumă energia umană. Prin faptul că fiecare se ocupă de altceva,

cooperarea devine obligatorie. Numai într-un asemenea cadru pot “înflori fructele efortului

uman”. Dar chiar dacă acţiunea umană este eminamente individuală, recunoaşterea ei poartă

marca socialului. Fiecare munceşte individual dar are nevoie şi de roadele muncii altuia; şi

invers. Rolul schimbului devine obiectiv necesar iar piaţa apare pentru a face posibilă

coordonarea acestui fenomen complex şi contradictoriu în care independenţa de mişcare

individuală se vede condiţionată de necesara încadrare în efortul şi rezultatul efortului

celorlalţi.

Cu suport în asemenea raţiuni piaţa îi apare şi lui J. Buchanan ca fiind “acel proces

instituţional în cadrul căruia indivizii interacţionează (voluntar) în urmărirea unor obiective

individuale (aparent) separate” (38, p. 87). Interacţiunea este, deci, fundamentală iar cea

care-i dă expresie este piaţa.

Este de remarcat sensul intim contradictoriu al acestei instituţii. Al ături de proprietatea

privată şi libertatea de întreprindere, piaţa defineşte lumea liberă, este unul din pilonii ei de

bază. În acelaşi timp, în calitatea ei de instituţie are şi o componentă normativă, este cea

chemată să asigure “coordonarea” activităţilor umane. Realitatea conflictuală ce se consumă

sub imperiul pieţei nu este însă ireconciliabilă. Dacă un asemenea conflict ar fi manifest fără

soluţii, este de părere Hazlitt, societatea nu ar mai exista (Hazlitt, 124).

În tradiţia şcolii austriece, Hayek prezintă piaţa nu numai ca pe o instituţie de bază a

societăţii libere dar singura în măsură să optimizeze efortul uman. La această concluzie el

ajunge pe firul argumentaţiei prin care demonstrează că trecerea de la lumea arhaică, bazată

pe “reguli concrete” la lumea civilizată, la “marea societate”, bazată pe “reguli abstracte” a

fost un proces obiectiv. S-a întâmplat aşa nu pentru că regulile concrete nu mai erau bune ci

pentru că viaţa a devenit mult prea comlexă pentru a mai putea fi surprinsă în tuşele unor

reguli elementare, vizibile. Singura în măsură să rezolve problema, să ajute la ajustarea

planurilor de acţiune individuale prin mecanismul feed-back-ului este piaţa. Această

“abstracţie concretă” a fost vazută de Hayek ca o alternativă la planificare. Acceptând rolul

pieţei de coordonator al acţiunilor individuale, Hayek a intuit şi refuzat categoric rolul, chiar

complementar, pe care l-ar putea avea planificarea macro (Hayek, 119).

Sigur că imaginea pieţei ca sinteză abstractă a păienjenişului de relaţii care

intercondiţionează activitatea umană poate fi criticabilă. Cu atât mai mult pretenţia hayekiană

că e singura instituţie cu valenţe optimizatoare. În literatura de profil nu lipsesc vocile critice

(Lachmann, 154; Ege, 80). E foarte adevărat că L. Lachmann, unul dintre critici, are dreptate

88

când susţine că vorbim, în fapt, de “tipuri de piaţă”; de piaţa producătorilor sau a

consumatorilor; de piaţa cu concurenţa perfectă sau de monopol; de piaţa locală, regională,

naţională etc. Pe fond însă, vorbim de piaţă, de acea instituţie, ea însăşi un sumum de reguli

care, odată respectate, fac posibilă cooperarea şi valorificarea rezultatelor efortului uman. Tot

adevărat este că doar în varianta, iluzorie de altfel, a concurenţei perfecte ea s-ar apropia de

idealul optimizator hayekian. Ea îşi are însă imperfecţiunile ei, recunoscute chiar de

promotorii cei mai zeloşi ai economiei libere. Cu toate acestea, faţă de planul centralizat ea

reprezintă o soluţie. Nu ştim dacă cea mai bună posibilă dar, deocamdată, omenirea nu a

inventat ceva mai bun. Hayek a intuit bine, iar noi, cei care am trăit experimentul economiei

de cazarmă ştim că a avut dreptate.

C2. Ca solu ţie pentru a suplini imperfec ţiunile comportamentale ale agentului economic

Însuşindu-şi punctul de vedere exprimat de Ronald Heiner în Originea

comportamentului previzibil (Heiner, 125), D. North acceptă că există o diferenţă între

“competenţa agentului de a interpreta problemele şi dificultatea de a selecta alternativele

preferate” (North, 213, p. 27). Pe seama acestei diferenţe el pune necesara operaţiune de a

căuta “tipare regularizate” în baza şi cu ajutorul cărora sunt rezolvate, pe căi simple,

probleme complicate; sunt găsite soluţii pentru “nesiguranţa” vieţii. “ Tipare regularizate”

este o altă expresie pentru instituţii. Ne dăm seama de acest lucru citându-l, din nou, pe North

care, acompaniindu-l pe Heiner, scrie, lămuritor, că “această nesiguranţă nu numai că

produce un comportament previzibil, dar este şi sursa de bază a instituţiilor. Eşecul lui

Heiner, continuă North, este unic în încercarea lui de a face o legătură între nesiguranţă şi

comportament, pe de o parte, şi crearea instituţiilor, pe de altă parte” (Ibidem).

Odată deveniţi agenţi economici, indivizii nu depăşesc, automat, complexul

“diferenţei” de care amintea North. Ei intră pe piaţă cu toate imperfecţiunile rezultate din

raţionalitatea lor limitată. De aceea, din motivul că au o raţionalitate limitată, indusă de

capacitatea intelectuală, la rându-i, nu fără margini, şi pentru că informaţia lor nu este

completă şi perfectă şi, în sfârşit, pentru că tranzacţiile nu se derulează într-un mediu “curat”

şi fără costuri, după cum, nici nu se derulează după contracte complete, standard, dimpotrivă,

după contracte incomplete, pentru toate acestea, cred Claude Ménard şi Mary Shirley,

“oamenii creează instituţii, scriu şi ranforsează constituţii, legi, contracte şi reglementări,

aşa-numitele instituţii formale, strucuturează şi inspiră norme de conduită, credinţe şi

obiceiuri, sau instituţii informale” (181).

89

Imperfecţiunile comportamentale ale agenţilor economici sunt în legătură şi cu

subiectivitatea percepţiilor asupra realităţii. Este un punct de vedere exprimat de Svetzar

Pejovich (227, p. 29). Percepţiile sunt subiective pentru că vin de la indivizi, prin natura lor

subiectivi dar şi pentru că asupra modului de a percepe realitatea îşi pun amprenta experienţa,

tradiţiile, succesele sau insuccesele înregistrate, într-un cuvânt, toată istoria trăită. Din dorinţa

de a reduce gradul de subiectivism, oamenii creează “reguli ale jocului”. Acceptarea lor

înseamnă, implicit, un plus de rigoare comportamentală şi, corespunzător, un minus de

arbitrariu şi oportunism; un plus de ordine şi un minus de anarhie.

C3. Pentru a suplini imperfec ţiunile pie ţei

Atât în faimoasa sa lucrare din 1960, Problema costului social (53) cât şi în nu mai

puţin citatul şi citabilul articol Structura instituţională a producţiei (51), R. Coase vede în

instituţii un instrument de ajutor dacă nu chiar o dublură sau chiar alternativă la ceea ce nu

poate face face “mâna invizibilă” smithiană; componentă a acelui management sau, în proprii

termeni, a “acelor arii de planificare în cadrul unor organizaţii corespunzator dimensionate”

(51, p. 251) fără de care el nu vedea posibilă existenţa şi funcţionarea unui sistem economic

eficient, sistem mixt, crede Coase, “a cărui structură va fi determinată de concurenţă”

(Ibidem).

În întregul său, textul lui Coase, din care am citat, ne spune, implicit dacă nu

întotdeauna explicit, că “nivelul optim al planificării ” la care se tinde a se ajunge prin recurs

la instituţii nu are nimic comun cu sistemul socialist de planificare. Întâi, e vorba de un sistem

cu arie de aplicabilitate doar la nivel micro, circumscris unei “organizaţii corespunzător

dimensionate”. Al doilea, este un sistem născut nu pe cale normativă, prin decizia unui guvern

sau partid ci prin competiţia dintre organizaţii, competiţie la care se recurge spre a armoniza

acţiuni şi a reduce costuri.

Într-un cuvânt, Coase pleasează originea instituţiilor pe terenul imperfecţiunilor pieţei.

Nu trebuie uitat că piaţa insăşi este o instituţie, una fundamentală, alături de proprietate şi

monedă. De observat însă că unul dintre întemeietorii NEI nu merge până la a vedea în piaţă

un panaceu universal şi un instrument la care se poate recurge fără greş. Dimpotrivă, piaţa

este supusă, ea însăşi, imperfecţiunilor. Nu-şi este suficientă prin specificele-i mecanisme de

autoîntreţinere. Are şi ea nevoie de sprijin, de “proptele”. Iar sprijinul vine de la alte instituţii.

90

C4. Pentru a da expresie unui trend comportamental

Pe un asemenea registru se explică, îndeobşte, originea institu ţiilor neoficiale. La

pagina 39 a lucrării sale Instituţii, schimbare instituţională şi performanţă economică North

vrea să pară vertical punându-şi, abrupt, întrebarea: “Care este originea constrângerilor

neoficiale?”. Răspunsul oferit nu pare a fi pe măsura limpezimii interogaţiei: “Ele vin dintr-o

informaţie transmisă pe cale socială şi reprezintă o parte a moştenirii pe care o numim

cultură” (North, 213, p. 39). Câteva rânduri mai jos, spre a fi şi mai labirintic, North adaugă:

“Cultura oferă un cadru conceptual bazat pe limbaj pentru codificarea şi interpretarea

informaţiei pe care simţurile o transmit creierului” (Ibidem).

Este clar, pentru oricine, că nu se poate face abstracţie de cultură ca vector sintetizator

a ceea ce are trainic, repetabil şi reprezentativ un popor. Dacă acest lucru este lamurit şi

acceptat, atunci credem că din expozeul pe temă al lui North merită reţinute patru cuvinte

reprezentative dintr-o propoziţie, pilduitor lămuritoare: “filtrul cultural produce

continuitate…”(Ibidem). Adăugăm, fără pretenţia de a ne afla în prelungirea sau completarea

nobelizatului North, dar spre a lămuri, odată în plus, problema, că în cultură se sedimentează

şi se decantează ceea ce este reprezentativ, cu caracter peren, continuu şi sănătos din istoria

obiceiurilor, tradiţiilor şi cutumelor unui popor, după cum, odată sedimentate aceste lucruri

oferă “ teren pentru continuitate”, pentru evoluţia pe un trend al cărui traseu este “fixat” deja

prin cultură. Doar aşa vedem în cultură un generator de reguli.

Parcă nemulţumit de primul răspuns oferit, North repetă întrebarea la pagina 42 a

amintitei sale cărţi: “ Cum se explică apariţia şi persistenţa constrângerilor neoficiale”, a

regulilor, adăugăm noi, create în mod inconştient dar cu aceeaşi forţă de a impune norme

comportamentale ca şi cele oficiale? De data aceasta North caută sprijin la autorităţi ale altor

materii. Sociologul Robert Sugden i se pare fecund şi inspirator. De la el preia exemplul

regulilor de circulaţie care apar “inconştient” dar, odată apărute, sunt “menţinute spre binele

tuturor”. Din concretul regulilor de circulatie, îmbietor, ce-i drept, ca exemplu inspirator

pentru ceea ce poate fi regula în economie, North evadează repede spre a căuta argumentul

generalizator, abstract, dedus din “morala cooperării ”. E vorba de acea convenţie, apărută ad-

hoc dar care “dobândeşte forţă morală atunci când aproape toate persoanele dintr-o

comunitate o urmează şi când este în interesul fiecărui individ ca cei cu care are de-a face să

urmeze regula cu condiţia ca şi el să o facă” (North, 213, p. 43).

“Tehnologia” prin care credinţe individuale devin, prin forţa recursului la cooperare,

credinţe împărtăşite explică nu doar apariţia instituţiilor neoficiale ci şi a celor oficiale. De

cele mai multe ori odată împărtăşită, acceptată, regula neoficială este transformată în instituţie

91

oficială. În fond, ce face “legiuitorul”? Nu este el formalizatorul unei convenţii deja

împărtăşite de o majoritate? Ca şi în cazul unei convenţii neoficiale, niciodată o lege,

indiferent de amplitudinea forţei normative, nu întruneşte majoritatea absolută. Dar toţi se

supun ei pentru că “morala cooperării ” îi obligă. Îi determină să înţeleagă că urmarea regulei

statuate este conformă cu interesul majorităţii din care, vrând-nevrând, fac parte.

C5. Pentru a face posibil ă reducerea de costuri

Problema costurilor tranzacţionale nu este “specialitatea” lui North. Terenul îi

aparţine, cu deosebire, lui Coase. North nu a ocolit însă chestiunea. Preocupat de originea

instituţiilor el şi-a dat seama că o sursă importantă a acestora o reprezintă costurile. Reţine, în

consecinţă, cu caracter sintetizator, următoarele: “Costul de informare este cheia costurilor

tranzacţiei, care constau din costurile măsurării atributelor valoroase ale obiectivelor ce se

schimbă şi din costurile de protejare a drepturilor, precum şi de supravegherea şi impunerea

acordurilor. Aceste costuri de măsurare şi impunere sunt sursa instituţiilor sociale, politice şi

economice” (North, 213, p. 30 sublinierea noastră – I.P.). Cum şi în ce fel, elementele

componente ale costului de tranzacţie ajung să fie sursă instituţională, ne-o spune tot el, în

baza unui exemplu: “constrângerile neoficiale pot lua forma unor costuri de măsurare mai

reduse asupra cărora s-a căzut de acord (greutăţi sau unităţi de măsură standardizate, de

exemplu)” (Ibidem, p. 42). North vrea să ne spună că din nevoia de a reduce costuri de

măsurare, indivizii au recurs la unităţi etalon.

Nevoia de economisire, prin simplificare, a cheltuielilor legate de tranzactia unor

bunuri sau gestionarea lor, creând, în acest sens reguli, este exemplar reliefată de apariţia, pe

baza acestei raţiuni, reducerea de costuri, a doua instituţii fundamentale: moneda şi

proprietatea.

C.5.1 Moneda

Doi mari autori şi-au adus contribuţia în a explica originea monedei ca institu ţie

socială. Ei sunt K. Marx şi C. Menger. Aceasta este ordinea cronologică în care cei doi şi-au

făcut cunoscute opiniile. În 1867 apărea în limba germana primul volum din Capitalul lui

Marx, volum care abordează explicit problema evoluţiei şi funcţiilor banilor. Aceeaşi

problemă, sub titlul Teoria banilor, face obiectul capitolului VIII din Principiile lui Menger,

carte apărută în 1871. În Appendix-ul la acest capitol, subintitulat Istoria teoriilor depre

92

originea banilor, numele lui Marx nu este pomenit. Menger reia analiza originii banilor şi

publică în Economic Journal (1892) articolul Despe originea banilor.

Istoria apariţiei banilor şi manifestarea lor ca o instituţie fundamentală a societăţii

libere, ca “expresie metalică a libertăţii ”, ca să uzăm de inspirata formulă dostoievschiană, nu

se opreşte la Marx şi Menger. Mulţi alţi autori, cei mai mulţi aparţinând şcolii austriece, sau

aflaţi pe linia de gândire a acestei şcoli, şi-au adus contribuţii notabile la teoria monetară. Pe

cei doi îi reţinem în mod special pentru că de numele lor sunt legate începuturile. Ei pot fi

socotiţi fondatori ai domeniului. Fără a uita, nici un minut, că subiectul n-a fost ocolit nici de

A. Smith. Dimpotrivă, i-a consacrat un capitol special, Despre originea şi întrebuinţarea

banilor unde, printre primii, explică dificultăţile realizării trocului direct prin necoincidenţa

cererii cu oferta. De aici, recursul la o marfă “pe care puţini oameni ar refuza-o”, adică la

bani, care, în istoria descrisă de Smith au însemnat, pe rând, vite, sare, tutun, peşte şi, ulterior,

metale. Punând în evidenţă calităţile metalului preţios, aurul şi argintul, în a-l recomanda

drept marfa cea mai potrivită pentru a îndeplini funcţia de bani, Smith remarcă şi costurile ce

derivă din cântărirea şi verificarea metalelor monedă (a costurilor de determinare, în viitorul

limbaj NEI), motiv pentru care se gândeşte la moneda bătută. “De aici, scrie Smith, originea

monedei bătute şi a acelor instituţii publice numite monetării, instituţii de exact aceeaşi

natură cu cele ale marcatorilor şi măsurătorilor publici…” (Smith, 276, p. 21). Pierzându-se

în exemplificări şi oferind o sumedenie de date empirice despre cum şi unde au apărut primele

monetării, Smith scapă din vedere ideea de fond la care, de fapt, a ajuns dar nu a mai

dezvoltat-o – evoluţia monedei ca instituţie socială. Faptul că a pus corect problema originii

ei, legând-o de costurile schimburilor este, se înţelege, un merit incontestabil.

Întorcându-ne la cei doi mari autori, cu rol fundamental în a descrie originile

instituţionale ale monedei, de remarcat că deşi trimiterile la Marx şi cochetăriile cu autorul

Capitalului, evidenţiindu-i-se, nu de puţine ori, merite pe linie instituţionalistă, nu lipsesc din

peisajul NEI, în ceea ce priveşte contribuţia sa la explicarea originii banilor se dă dovadă de

multă reţinere. Echidistanţa şi imparţialitatea metodologică obligă însă la o altă conduită.

Obligă la a recunoaşte că dincolo de toate “ismele” care-i garnisesc discursul şi scoasă din

găoacea ideologică care i-a umbrit judecata, lecţia despre bani scrisă de Marx rămâne una

dintre cele mai clare şi mai temeinic articulate.

Pentru a nu “imacula” peisajul NEI vom incepe cu ceea ce şi autorii săi încep; adică

cu Menger.

În cele două lucrări amintite (Cap VIII din Principii şi articolul Despre originea

banilor) Menger se arată preocupat de istoricul procesului prin care se ajunge la monedă.

Urmărindu-l secvenţial, desluşim, patru mari faze succesive ale acestui traseu.

93

Într-o prim ă etapă schimbul se produce în forma de barter, de troc direct. Trocul i se

pare costisitor întrucât presupune ca fiecare participant la schimb să-l cunoască pe celălalt, de

a cărui marfă are nevoie, şi aceasta ex ante, înainte ca operaţiunea să se producă. “Gândiţi-vă,

spune Menger, la dificultăţile specifice care obstrucţionează schimbul direct de bunuri, unde

cererea şi oferta nu coincid cantitativ” (Menger, 192, p. 242). La dificultatea de a găsi dubla

coincidenţă necesară între cei doi participanţi la schimb, se adaugă şi ridică costurile

tranzacţionale diferenţa de “magnitudine a preţurilor ” prin variaţia lor în timp şi spaţiu.

Este motivul pentru care se trece, într-o a doua etapă, de la trocul direct la trocul

indirect , la unul în care bunul nu se schimbă pe un alt bun, egal cu el, ci pe un bun în mod

general schimbabil, unul disponibil şi cu valoare relativ constantă, în timp şi spaţiu.

O asemenea logică este adoptată, la început, de un grup restrâns de indivizi care

recunosc într-o atare procedură un mijloc de a economisi şi de a obţine un câştig, faţă de

ceilalţi care practică în continuare trocul direct. Urmează a treia fază, de imitaţie când toţi

“ceilalţi” recurg şi ei la procedura care-i ajută să iasă din situaţia de dezavantajaţi.

În fine, urmează o fază, a patra, de generalizare când, în mod progresiv, toţi

participanţii la schimb ajung să selecteze aceeaşi marfă ca etalon – moneda. Pentru

exemplificarea ca atare a procesului de selecţie, a alegerii din lumea mărfurilor a aceleia care

serveşte de etalon, Menger se opreşte la Grecia, socotită reprezentativă pentru ceea ce

însemna “cultura economică” a antichităţii. Aici, după topoare, scoici, sclavi etc. vitele ajung

cel mai utilizat mijloc de schimb. Aceasta pentru că vitele reprezentau o “monedă mobilă”, cu

posibilităţi de deplasare şi, în plus, uşor de întreţinut. De la vite se trece la drahmă. În termeni

de schimb judecând, o drahmă era egală cu o oaie, iar o vită echivala cu 10 drahme. Faptul că

o vită cântărea mai mult în balanţa schimbului era pus pe seama longevităţii. În termenii

noştri, se avea în vedere stabilitatea monetară. Dezvoltarea oraşului ca şi trecerea de la viaţa

nomadă la viaţa stabilă (agricultura şi meşteşugurile) au fost împrejurările care au impus

trecerea de la vite, ca bani generali, la moneda metalică. Pe fond, tot costurile au fost acelea

care au operat schimbarea. “Sacrificiile mari” de a creşte şi întreţine o vită la oraş au

influenţat alegerea.

Până aici, în explicarea procesului prin care se ajunge la bani, Menger nu spune ceva

în plus faţă de Marx. Diferenţele ţin de nu de conţinut ci de rigoarea demonstraţiei iar aici

ascendenţă are Marx. Cele patru faze (în esenţă aceleaşi ca la Menger) sunt matematic şi logic

expuse sub titlul “Forma valoare sau valoarea de schimb”. Deşi întregul paragraf din

Capitalul (Marx, 169, pp. 187-120), ca şi cele care urmează, sunt subordonate ideii mari, de a

aşeza temeliile valorii bazată pe muncă, Marx poposeşte pentru a explica şi problema banilor,

notând explicit că “... aici urmează să facem ceea ce economia burgheză nici n-a încercat

94

măcar, anume să arătăm geneza acestei forme bani, adică să urmărim dezvoltarea expresiei

de valoare pe care o conţine raportul de valoare al mărfurilor de la forma sa cea mai simplă

şi cea mai neînsemnată până la strălucitoarea formă bani” (Marx, 169, p. 87).

Principalele forme de, şi metamorfoze, în acelaşi timp, ale procesului care la capăt de

drum se opreşte la monedă sunt:

A. Forma valoare simplă, singulară sau accidentală:

Ne interesează, pentru subiectul nostru, precizarea lui Marx că, în această ecuaţie, a

schimbului direct, “cea de-a doua marfă se găseşte în forma de echivalent” (Marx, 169, p.

88), oferind suportul pentru exprimarea valorii altei mărfi. Este un bun prilej folosit de Marx

spre a arăta că nu el, ci Aristotel, a fost primul care a arătat că “forma bani a mărfii nu este

decât aspectul dezvoltat al formei valoare simple, adică al expresiei valorii unei mărfi într-o

altă marfă oarecare” (Ibidem, p. 97).

B. Forma valoare totală sau dezvoltată:

În această expresie de valoare rolul de echivalent, pentru marfa A, îl joacă, pe rând,

mărfurile B, C, etc.

C. Forma valoare generală

Folosind exemplul autorului, această etapă primeşte următoarea expresie:

panza de coti 20

marfa etc.-

A marfãx -

fier tonã½-

aur de uncii 2 -

grâu decuarter -

cafea de pfunzi-

ceai de pfunzi

hainã 1

=

===

== 1

= 40= 10−

=−

În acest caz, marfa aflată în postura de echivalent joacă acest rol numai pentru că

“ toate celelalte mărfuri o exclud, atribuindu-i rolul de echivalent” (Marx, 169, p. 107).

x marfă A = y marfă B = z marfă C = etc.

x marfă A = y marfă B

95

D. Forma bani

aur de uncii 2

A marfãx -

fier tonã½-

grâu decuarter 1-

cafea de pfunzi 40-

ceai de pfunzi 10-

hainã 1 -

pânzã de coti de 20-

=

==

==

==

De data aceasta în locul pânzei, forma de echivalent general o joacă aurul.

La data când şi-au făcut cunoscute gândurile, nici Marx şi nici Menger nu aveau

conştiinţa faptului că scriu pentru viitoarea NEI. Astăzi, însă, aceasta îi recunoaşte; mai mult

pe Menger şi mai palid pe Marx. Ce anume îndrituie filosofia NEI să-i revendice? Ce

argumente, operabile în discursurile celor doi economişti, se regăsesc şi în construcţia

teoretică a NEI?

Credem că, punând în două planuri şi comparându-le analizele, concluzia e aceeaşi: pe

fond banii au apărut şi s-au manifestat ca o instituţie socială pentru a permite reducerea

de costuri tranzacţionale.

Aspectul acesta, fundamental, este bine precizat şi exemplificat, atât la Menger cât şi

la Marx. Trocul le-a apărut costisitor. “Dubla coincidenţă”, despre care va vorbi, ulterior, şi

Jevons, nu era facil de realizat. Presupune, întâi de toate, mari cheltuieli de timp. Nici în

celelalte forme de schimb, până a se ajunge la bani, nu lipsesc raţiunile care conduc la

căutarea unui echivalent general cât mai mobil, mai puţin costisitor şi stabil, în acelaşi timp.

Nu e deloc intâmplător că vitele au reprezentat pentru ambii economişti marfa echivalent care

întrunea asemenea calităţi, faţă de lumea mărfurilor cunoscute şi existente atunci. Comentând

avantajele formei valoare generală, Marx găseşte necesar să precizeze că, “De data aceasta

mărfurile îşi exprimă valorile 1. în mod simplu, pentru că şi le exprimă într-o singură marfă

şi 2. în mod unitar, pentru că se exprimă în aceeaşi marfă” (Ibidem, p. 103 – sublinierea

autorului). Cu alte cuvinte, simplitatea şi constanţa exprimării valorii erau tocmai soluţii la

căutările întreprinse pentru a face tranzacţiile cât mai puţin costisitoare. Şi atunci când se

ajunge la forma bani (aur) nu lipsesc judecăţile întreprinse în termenii costurilor de tranzacţie.

Menger este interesat de aur ca de o marfă divizibilă şi uşor stocabilă. Pentru că şi-a dat

seama că testarea purităţii aurului sau cântărirea aurului, cu ocazia fiecărui schimb, însemnau

cheltuieli în plus (cheltuieli de determinare, le va numi mai târziu D. North) s-a gândit la

marcarea banilor tocmai pentru a atesta, fără alte operaţiuni prealabile, calitatea şi

compoziţia metalului din care moneda era confecţionată. În aceeaşi notă, Marx prezintă

96

avantajele alegerii aurului ca echivalent universal (valoare mare în volum mic, perfectă

divizibilitate fără pierderea valorii, omogenitatea părţilor şi inalterabilitate) tocmai pentru a

demonstra, explicit, că aceasta este alegerea cea mai puţin costisitoare.

Explicaţi, ca origine, în logica neoinstituţionalistă, prin necesara reducere de costuri,

banii capătă şi statutul de institu ţie socială, atât la Menger cât şi la Marx.

Ei nu apar ca urmare a unei iniţiative concrete, a unui gest personal, într-o zi fixată a

săptămânii sau a lunii. Nu e vorba nici de o convenţie în acest sens, apriori stabilită. La un

moment dat, Menger spune chiar că “Banii nu sunt un produs al vreunei înţelegeri aparţinând

oamenilor de afaceri şi nici un produs al vreunui act legislativ. Nimeni nu i-a inventat”

(Menger, 190, p. 262). Nu i-a inventat şi, totuşi, ei există. Există ca urmare a unui proces

spontan, produs într-un “mediu de schimb”. Nu i-a inventat nimeni în sensul persoanei X sau

Y deşi, ştim bine, Menger rămâne un individualist în plan metodologic. Eterogenitatea

indivizilor în ceea ce priveşte acceptabilitatea bunurilor este, la el, un punct serios de sprijin în

determinarea valorii. Şi de ce, totuşi, plecând la drum în notă individualistă, analizând

lucrurile, inclusiv marfa bani, din această perspectivă, banii capătă statut de instituţie socială

la Menger? Capătă pentru că acceptarea de către agenţii de schimb a unei mărfi drept unitate

de măsură (aşa cum acceptă metrul pentru lungime sau kilogramul pentru greutate) are

statutul de “credinţă împărtăşită”, în sens veblenian. Ea este rezultanta acţiunilor individuale

dar la final de drum poartă marca socialului. E adevărat, în prima fază, descrisă de el,

credinţele sunt împărtăşite de un număr restrâns. Gradul de acceptabilitate creşte însă, prin

imitare şi generalizarre, până ce toţi conştientizează că recursul la aceeaşi unitate de măsură

simplifică şi face mai puţin costisitor actul schimbului.

Din punctul acesta de vedere moneda se înscrie în rândul instituţiilor organice care, în

limba şcolii austriece, desemna o instituţie ce nu apare ca rezultat al unei voinţe individuale,

cu un scop bine şi apriori ţintit. Cu alte cuvinte, este rezultanta unei evoluţii spontane,

naturale, fireşti, deşi Menger nu exclude, dimpotrivă, rolul statului în a proteja valoarea

monedei şi chiar a-i fixa amplitudinea. “Pe de altă parte, menţionează el, oricum, prin

recunoaştere statală, această instituţie socială a banilor a fost perfecţionată şi ajustată la

multitudinea de şi diversitatea nevoilor unui comerţ în evoluţie aşa cum drepturile uzuale au

fost perfecţionate şi ajustate prin intermediul legii. Fixarea nivelului banilor pe grad de

valoare precum şi stabilitatea monedelor metalice spre a câştiga încrederea publicului

precum şi a împiedica riscul referitor la autenticitate, greutate şi fineţe şi, peste toate acestea,

asigurarea circulaţiei, în general, au fost pretutindeni recunoascute ca importante funcţii ale

administraţiei de stat” (Ibidem).

97

Garanţia autorităţii, în persoana statului, şi stabilirea unor nivele fixe ale valorilor

banilor, i se părea lui Menger, probabil, o replică binevenită la ipoteza “eterogenităţii

fundamentale a indivizilor” şi, de aici, a eterogenităţii aprecierii subiective a valorii bunurilor

în funcţie de felul personal în care se satisfac preferinţele. Menger nu merge până la a lăsa

acest principiu să opereze şi în stabilirea valorii banilor. Cu toate acestea, pentru că exprimă

finalul de drum al unui trend natural, firesc, Menger crede că moneda, ca instituţie organică,

are caracteristicile unei alegeri optimale, chiar dacă nu implică optimalitatea alegerii fiecărui

individ în parte. Cum se împacă acest optim cu prezenţa statului, în a reglementa şi fixa

dimensiunea valorică a monedei, e o întebare care a stârnit controverse ce nu s-au încheiat

încă. Ştim că, la un alt capăt de drum, dar consumându-şi energia pentru a găsi răspuns la o

atare întrebare, M. Friedman a propus, ca soluţie, privatizarea procesului emisiunii monetare.

Chiar dacă nu operează cu termenii specifici limbajului NEI, moneda este şi la Marx o

institu ţie socială, apărută, aşa cum apar toate celelalte instituţii, “ în baza unui proces istoric”

(Marx, 169, p. 107). Prin formulări de genul “Funcţia ei socială specifică, şi deci, monopolul

ei social, este de a juca în lumea mărfurilor rolul de echivalent general” (Ibidem, p. 107); sau

“… aurul şi argintul reprezintă, ca bani, o relaţie socială de producţie …” (Ibidem, p. 119)

etc. Marx vrea să ne supună acelaşi lucru pe care îl vor spune ulterior Menger, Jevons, Veber

sau Mises, anume că instituţiile, inclusiv cele cu numele de monedă, reprezintă credinţe

împărtăşite, reguli ce se impun pentru ca efortul uman să se consume în chipul cel mai

productiv şi mai puţin costisitor. La fel ca Menger, Marx nu pune apariţia monedei pe seama

iniţiativei vreunei persoane anume. Procesul ca atare nu este însă impersonal şi fără ţintă. El

porneşte de la schimb care este, în opinia lui Marx un “… raport juridic a cărui formă este

contractul, indiferent dacă acesta este reglementat de lege sau nu, este un raport de voinţe, în

care se oglindeşte raportul economic”( Ibidem, p. 120). Cât priveşte obiectivul, acesta este

găsirea, prin excludere, a acelei mărfi numită bani la care să se raporteze întreaga lume a

celorlalte mărfuri. Chiar dacă nu este un proces coordonat (Marx nu vorbeşte e un proces

spontan) el este, totuşi, unul conştient, purtătorii şi însufleţitorii săi fiind oamenii, participanţii

la schimb. Aşa se explică de ce “… numai o acţiune socială poate să transforme o marfă

determinată în echivalent general… Prin acţiunea procesului social, funcţiunea socială

specifică a mărfii excluse este aceea de a fi echivalent general” (Ibidem, p. 122).

Aşadar, şi în cazul său, moneda nu este creaţia unui personaj cu nume şi prenume dar

rămâne rezultanta acţiunii umane; a acţiunii unei colectivităţi care, din nevoia de a face

schimbul facil şi cu costuri minime, cade de acord asupra unei unităţi de măsură; unitate care,

odată acceptată şi generalizată, se “instituţionalizează”, devine regulă şi normă de conduită.

Devine religie; cea a banului. Nu te mai întrebi de unde vine, crezi doar în ea. Ceea ce te

98

interesează e amplitudinea cu care-ţi măsoară creşterea sau scăderea în viaţă. Investirea, de

către puterea publică, cu titlu executoriu pentru toţi cetăţenii statului, nu vine decât să

consfinţească un act de consimţământ deja consumat.

C.5.2 Proprietatea

C.5.2.1 Tentativa Proudhon

Puţine sunt textele scrise în domeniul teoriei socio-economice care să fi produs o

“ iritare” atât de mare precum Qu’este-ce que la propriété? şi Théorie de la propriété ale lui

P. J. Proudhon. Cu provocatorul răspuns “proprietatea este un furt” el a deschis seria unor nu

mai puţin provocatoare şi incitante discuţii relativ la originea proprietăţii.

Argumentaţia lui Proudhon nu se înscrie în logica pur instituţionalistă. Ea interesează

însă în măsura în care, ca şi în cazul lui Marx, face trimitere la o perioadă şi la metode de

apropriere peste care s-a aşezat, cu bună ştiinţă, liniştea; un loc gol, intrat demult în registrul

lucrurilor despre care, pare-se, cel mai bine ar fi să nu mai vorbim.

În stilu-i abrupt, Proudhon recunoaşte că instituţia proprietăţii, chiar aşa o denumeşte,

instituţie, este unul din lucrurile cele mai “misterioase” şi, în acelaşi timp, cele mai simple. Şi,

spune el, ce poate fi mai clar şi mai misterios decât aproprierea unui fapt material oarecare:

“…un colţ de pământ este neocupat; un om vine şi se stabileşte aici, exact aşa cum o face un

vultur cu un canton, vulpea cu vizuina, pasărea cu o ramură de copac, fluturele pe o floare….

Nu e, la mijoc, decât un simplu fapt, solicitat de nevoie, satisfacerea unui instinct apoi,

afirmat prin egoism şi apărat prin forţă. Iată originea oricărei proprietăţi” (Proudhon, 248,

p. 1, sublinierea noastră – I.P.)

Nota în care răzvrătitul Proudhon prezintă procesul apariţiei proprietăţii, ca pe un

fapt, aflat, la început, sub zodia unei normale nevoi, a instinctului şi egoismului, la fel de

normale, ba, chiar umane (şi nevinovate, dacă ne gândim că şi în lumea animală “cucerirea”

unui teritoriu virgin se sprijină pe aceleaşi reguli!) pentru ca, în final, forţa să pecetluiască

“cucerirea”, este una profund ironică. Ironică şi acidă este şi replica pentru contemporanul

său E. Laboulaye, cu a sa Istorie a dreptului de proprietate (1838). Istorie în care, “se

comunică” f ără o argumentaţie prea labirintică, că forţa rămâne să asigure respectarea

dreptului de proprietate până ce “faptul devine un drept”, primeşte, adică, garanţia socială şi,

pe cale de consecinţă, se impune ca o creaţie socială! Proudhon crede că dincolo de “creaţia

socială” se află discreţia, arbitrariul şi abuzul şi că, ceea ce faptul , iniţial, elementar, de

apropriere a produs nu poate fi decât o “ocupare temporară”, momentană pentru că, la modul

absolut, proprietar asupra pământului nu poate fi decât marele Creator. Pentru posesie,

99

exploatare şi uzufruct, prerogativele Creatorului pot fi delegate, pe pământ, statului. Dar

delegarea nu poate fi decât de posesie şi exploatare în comun. Trecerea de la comun la

personal, se explică, arată el, prin două teorii: una, a lui M. Thiers care consideră că munca

consfinţeşte dreptul asupra rezultatelor; alta, a lui F. Passy şi M. M. Victor Cousin, care văd

în personalitatea umană criteriul ieşirii din indiviziunea la care i-a “condamnat” marele

Creator (Proudhon, 248, p. 12). Nici una dintre cele două variante nu i se par lui Proudhon

convingătoare. Împrejurarea că faptul iniţial, acela prin care se ocupă pentru prima oară o

bucată de pământ presupune, în mod automat, excluziunea altuia sau altora, i se pare a fi

fundamental în explicarea originii proprietăţii. Iar acolo, la origini, “abuzurile politice,

abuzurile economice şi abuzurile morale” (Proudhon, 248, p. 22) sunt cele care explică,

nicidecum munca sau personalitatea vreunui individ. Interesul personal şi egoismul, sprijinite

pe o sumă de abuzuri, rezumă, după Proudhon, toată aritmetica proprietăţii; proprietate care

nu poate fi, crede el, decât dreptul primului ocupant , “un principiu vicios în sine şi anti-

social dar destinat să devină, prin generalizare şi prin concursul altor instituţii, pivotul

întregului sistem social” (Ibidem, p. 48). Chiar dacă recunoaşte că proprietatea este şi va

rămâne centrul sistemului instituţional, ea nu poate fi decât “o adevărată ficţiune legală”

(Ibidem, p. 54). O influenţă fiziocrată explică această ultimă credinţă proudhoniană: atât omul

cât şi natura sunt creaţii ale unei instanţe superioare; “omul nu creează materie, el numai o

transformă” (Ibidem, p. 53). Şi, din moment ce nu este creator, nu poate fi nici stăpân,

proprietar la modul absolut.

Am produs acest periplu printre gândurile lui Proudhon cu un scop. Am vrut să arătăm

că nu sunt instituţionaliştii, şi nici urmaşii lor “ neo”, primii economişti care s-au interesat de

originea proprietăţii. Proudhon a făcut-o înaintea lor, şi nu e singurul. De la el, ca şi de la

Marx, de altfel, putem reţine că începuturile şi originile acestei instituţii fundamentale nu ţin

de o fază a armoniei şi concordiei depline între oameni. Istoricii economiei americane vor

consemna, la rându-le, că nici pe teritoriul lor primul milion de dolari nu s-a câştigat în mod

cinstit. De reţinut, de asemenea, ideea că proprietatea a fost încă de la începuturi instituţia

fundamentală a societăţii. Dar, ne atenţionează Proudhon, nu munca a fost cea care a

diferenţiat şi a contribuit la repartiţia inegală a ofertei celeste. Alte criterii, ne spune el, au

operat. Or, dacă munca este scoasă din aritmetica redistributivă, costurile de tranzacţie nu au

nici un rol explicativ; pentru că ele sunt intim legate de ceea ce, generic, numim muncă. Din

perspectiva aceasta, Proudhon nu precede demersul neoinstituţionalist. Tentaţia sa de a

explica originea proprietăţii rămâne însă demnă de interes; chiar dacă în temerara-i încercare

n-a uzat întotdeauna de instrumentele ştiinţei.

100

C.5.2.2 Replica lui J. Locke

Exclamaţia turbulentă propusă de Proudhon, sub zodia unei ideologii nebune,

“Proprietatea este un furt!” nu putea să rămâna fără replică(ci). Una, care ne intereseaza

pentru că netezeşte calea spre costurile tranzacţionale, aparţine filosofolui J. Locke (164).

Până la un punct, Locke acceptă punctul de vedere proudhonian: la început a fost

natura, comună, indivizibilă, dar ceresc. Nimic, în acest context, nu aparţine cuiva anume.

Totul este al tuturor. Ceva însă intervine şi departajează, chiar de la început iar acel ceva este

munca, indiferent de forma în care s-a desfăşurat ea. Dacă, într-adevar, proprietatea, în forma

ei privată, nu se poate revendica de la natură, aşa cum spune Proudhon, în schimb,

intervenţia omului în natură, prin munca sa, asigură tranşarea între ceea ce-i a lui X şi nu al

lui Y. Prin intervenţia sa, omul produce o modificare în natură, modificare care nu exista

înaintea acţiunii sale. De această acţiune se leagă ideea de proprietate, ca fapt ce rupe cursul

natural al lucrurilor, pe care le împarte, de acum, în două categorii: o parte comună, o parte

privată.

Demarcarea bunurilor în proprii şi comune e un act posibil şi în lumea animală. Ceea

ce deosebeşte cele doua lumi, animală şi umană, e că în cea de-a doua se face şi trecerea de la

diferenţierea în fapt, fizică, la diferenţierea în drept. Legitimitatea deţinerii în proprietate

privată a unui anumit lucru este rodul unei convenţii .

Din moment ce un individ, prin munca sa, separă un bun de la natură, îl transformă şi

şi-l aproprie, ceilalţi recunosc dreptul celui care a întreprins acest gest şi-i respectă deptul de

proprietate. Fără recunoaştere, “proprietatea rămâne un furt”, aşa cum a stabilit Proudhon.

Mai rămâne ca această recunoaştere, din una abstractă, ideală şi iluzorie să devină una

concretă. Problema e rezolvată prin caracterul concret al muncii. Munca privată transformă

proprietatea, din comună în privată. Aşa cum individul se particularizează, se identifică cu

munca sa, tot aşa, se va identifica şi cu viitoarea sa proprietate privată. Proprietatea se va găsi

în prelungirea personalităţii sale pentru că el, individul, a dat ceva din personalitatea sa atunci

când a desprins ceva din natură, l-a cizelat şi l-a transformat potrivit nevoilor sale.

Dacă proprietatea privată nu poate exista decât ca urmare a muncii private, Locke ia în

considerare şi situaţia în care munca se delegă; nu e prestată direct de către cel care devine

proprietar. El acceptă că într-o asemenea situaţie munca străina nu e decât un instrument al

voinţei celui care a iniţiat actul desprinderii din natură a bunului dorit, bun care-i va purta,

totuşi, marca personală.

Rezumativ, aflăm de la J. Locke:

- Întâi , că nu există practic o cronologie a proprietăţii private. Din start, ea a fost

supusă acţiunii oamenilor şi, pe această cale, a primit adresă personală.

101

- Al doilea, criteriul esenţial operant prin care natura, dintr-un bun comun, la

îndemâna tuturor, a devenit una distribuită a fost şi a rămas munca. Munca proprie, a celui

care a iniţiat acţiunea, sau munca angajată, a altora. Proprietatea poartă însă întotdeauna

numele “întreprinzătorului”. E, acesta, un punct de vedere care va fi imbrăţişat de marea

majoritate a economiştilor, inclusiv neoinstitutionalişti. Nu însă şi de Marx. Munca straină îi

va servi drept cal de bătaie pentru a anatemiza capitalismul şi proprietatea privată, instituţia sa

de bază.

C.5.2.3 K. Marx. Proprietatea privat ă şi păcatul originar

Dacă există o constanţă în atitudinea lui Marx, la tinereţe ca şi la maturitate, atunci ea

se traduce în potrivnicia sa faţă de proprietatea privată. În Scrieri de tinereţe, mania sa faţă de

răul endemic, numit proprietate privată, e nedisimulată: “proprietatea privată ne-a făcut atât

de stupizi şi de unilaterali încât un obiect devine al nostru abia în momentul când îl avem,

când există pentru noi sub formă de capital sau când este nemijlocit în posesia noastră, când

îl locuim …pe scurt, îl folosim... Fiinţa umană a trebuit să fie redusă la această sărăcie

absolută ca să dea naştere din sine bogăţiei sale lăuntrice. Suprimarea proprietăţii private

înseamnă, prin urmare, emanciparea totală a simţurilor şi însuşirior omeneşti” (Marx, 168,

p. 579).

Nu încap prea multe comentarii la asemenea gânduri. Pe scurt, suprimaţi proprietatea

privată şi veţi fi ferici ţi!, crede Marx.

Aşa cum menţionam, mania sa împotriva a ceea ce alţii vor socoti a fi instituţia

fundamentală a libertăţii, rămâne nealterată pe tot parcursul vieţii. Ideea ca atare face obiectul

unui capitol special din Capitalul intitulat, sugestiv, Aşa-numita acumulare primitivă, proces

care prefaţează epoca modernă capitalistă. Cu riscul de a abuza de citate pe aceeaşi pagină,

vedem rândurile scrise de Marx, exemplare, despre ceea ce el crede a fi originea proprietăţii

private capitaliste: “Această acumulare primitivă joacă în economia politică aproximativ

acelaşi rol pe care îl joacă în teologie păcatul originar. Adam a mâncat mărul şi prin acest

fapt păcatul a pus stăpânire pe neamul omenesc. Originea acestui păcat este explicabilă sub

forma unei anecdote din vechime. În timpuri de mult trecute au existat, de o parte, o elită

harnică, inteligentă şi înainte de toate strângătoare, şi de cealaltă parte nişte vagabonzi

leneşi, care risipeau tot ce le aparţinea, ba chiar mai mult decât atât. E drept că legenda

despre păcatul originar în teologie ne povesteşte cum omul a fost condamnat să-şi mănânce

pâinea cu sudoarea frunţii; dimpotrivă, povestea despre pacatul originar în economie ne

explică de ce există oameni care nu sunt nevoiţi s-o facă. Dar n-are a face. Aşa s-a făcut că

102

cei dintâi au acumulat bogăţii şi că ceilalţi nu aveau de vânzare, în cele din urmă, decât

propria lor piele. Si de la acest păcat originar datează sărăcia marilor mase, care şi astăzi,

încă, în ciuda muncii lor, nu au de vânzare nimic altceva decât pe ele însele, şi bogăţia celor

puţini, care creşte încontinuu, cu toate că ei au încetat de mult să muncească” (Marx, 169,

pp. 711-712).

După cum Proudhon socotea că proprietatea privată este un furt, tot aşa, şi în baza unei

ideologii la fel de nebune, Marx crede că proprietatea privată este un păcat. Unul originar şi

fundamental. Care face nefericiţi pe marea majoritate a oamenilor, motiv pentru care ea

trebuie suprimată. Şi, odată cu ea, societatea ce-şi face din ea un titlu de glorie, capitalismul.

Ceea ce-l deosebeşte de Proudhon e, întâi de toate, punctul de plecare. Marx îşi ia spre analiză

un moment mai apropiat de începuturile lumii moderne. Nu merge chiar la origini. În al doilea

rând, el vede în muncă un criteriu, printre altele, al diferenţierii sociale. Dar nu munca în sine

îl interesează aici, ci doar munca exploatată, cea vândută în virtutea statutului de deposedat,

pe care îl primesc cei mai mulţi prin “primitivismul” şi samavolnicia actelor de început, acelea

care, toate la un loc, dau substanţă “păcatului originar”. Marx are în vedere “jefuirea

bunurilor bisericeşti, înstrăinarea frauduloasă a domeniilor statului, fraudarea proprietăţii

comunale, transformarea prin uzurpare şi terorism necruţător a proprietăţii feudale şi de

clan în proprietate privată modernă …” (Ibidem, p. 729). Altfel spus, un sumum de mijloace

care nu fac nici pe departe din acumulare, aşa cum s-a produs ea la început, o idilă.

Dimpotrivă, cu date şi nume concrete, cu exemplificări pe Anglia, Scoţia şi Irlanda, Marx

oferă imaginea unui proces sângeros, concret, bine localizat şi greu de contrazis.

Lasând pe seama istoricilor economiei stabilirea veracităţii spuselor lui Marx, reţinem,

pentru tema noastră, că nici la Marx nu găsim elemente care să ne îndrituie să credem că

originea proprietăţii private are vreo legătură cu costurile tranzacţionale. Preocupat mai mult

de aspectele sociale, de turbulenţele unei epoci de aşezare a temeliilor lumii moderne, chiar

dacă a avut în vedere şi aşa ceva, Marx nu leagă nicicum proprietatea, în forma ei privată, de

energia consumată de cel care, cu primul impuls, a desprins din lumea bunurilor comune, pe

cele proprii prin calea muncii. Consumându-şi energia pe terenul exploatării muncii străine şi

neadmiţându-l pe întreprinzător, Marx n-a mai avut ochi şi pentru lucrurile normale. A văzut

doar partea hidoasă a începuturilor. Despre costuri de tranzacţie nici vorbă.

103

C.5.2.4 Originile propriet ăţii la institutionali şti

Un subiect precum originea proprietăţii nu putea să scape instituţionaliştilor. Şi, într-

adevăr, nici vechii şi nici noii instituţionalişti nu l-au ocolit.

Să-l luam, spre exemplificare, din vechea gardă instituţionalistă, pe Veblen.

Preocupat, întâi, de ce spun alţii, pe subiect, găseşte, potrivit, să noteze: “În majoritatea

teoriilor economice, baza proprietăţii este considerată a fi munca productivă a

proprietarului” (290, p. 1). “Alţii abordează problema originii proprietăţii din perspectiva

etnologică, considerând că instituţia proprietăţii datează din momentul folosirii uzuale a

armelor de către indivizi. După cum, alţii găsesc această origine în ocuparea de către un

grup social a unei bucăţi de pământ, pentru ca, apoi, apărată de intruşi, să se ajungă ca acel

grup social să o posede” (Ibidem, p. 2). Sublinierile din textele citate ne aparţin. Am procedat

astfel pentru a marca reperele, pornind de la şi în funcţie de care Veblen este dispus să judece.

Din cercetările antropologilor îi erau cunoscute principalele “ izvoare” ale proprietăţii: munca

în sine, violenţa pe calea armelor, ocuparea unui teritoriu urmată de apărarea lui etc. Fiecare

din aceste posibilităţi prin care se putea dobândi un drept de proprietate, în forma posesiunii,

implica un consum de energie, un cost. Veblen nu pare dispus să facă un comentariu pe o

atare direcţie. Mai mult, fidel filosofiei sale generale, nu împărtăşeşte ideea muncii ca izvor al

proprietăţii. Concepţia generală, că o instituţie este, în esenţă, un fapt cultural, o credinţă

împărtăşită, este aplicată şi în cazul proprietăţii. Scrie, ca atare, că “Proprietatea nu este o

noţiune simplă ce poate apărea pe bază de instinct şi poate fi redusă la un efort productiv sau

la o folosire comună. Ea este un fapt convenţional ce trebuie învăţat; este, dacă se vrea, un

fapt cultural care a devenit instituţie printr-un lung şir de deprinderi, transmisibil de la o

generaţie la alta ca orice alt fapt cultural” (Ibidem, p. 5). Cu un asemenea punct de vedere,

Veblen nu se situează pe poziţia celor care explică apariţia şi funcţionarea drepturilor de

proprietate pornind, în mod fundamental, de la costurile de tranzacţie. Commons şi Mitchell

nu se vor abate nici ei de la aceasta linie.

În ceea ce-i priveşte pe neoinstituţionalişti , aceştia pleacă le drum prin a recunoaşte

meritul lui Marx de a fi “…primul care a afirmat că specificitatea drepturilor de proprietate

poate fi explicată ca un răspuns la problemele sociale datorate lipsurilor şi că structura

drepturilor de proprietate afectează comportamentul economic în moduri specifice şi

previzibile” (Pejovich, 229, pp. 383-384). Odată acest lucru punctat, ei construiesc o teorie a

drepturilor de proprietate situabilă pe două paliere: unul al teoriei naive, vizând apariţia

drepturilor de proprietate în societăţile statale şi nonstatale; altul al teoriei moderne a

drepturilor de proprietate. Aici, şi acum, ne interesează primul etaj. Vrem să aflăm ce cred

104

neoinstituţionaliştii despre originea drepturilor de proprietate şi cum anume a influenţat

costurile de tranzacţie acest fenomen.

Temeliile teoriei naive a drepturilor de proprietate sunt puse de Demsetz (67),

McManus (179), Anderson şi Hill (15), North şi Thomas (218). Dacă Marx a analizat

fenomenul “acumulării primitive“ cu referire directă la apariţia şi dezvoltarea proprietăţii în

forma ei capitalistă, Demsetz şi ceilalţi neoinstiţutionalişti fixează borna din stânga

intervalului luat spre analiză mult mai departe; se duc în urmă cu cca. 8-10 mii de ani. Pe un

asemenea interval îi preocupă cum au apărut drepturile de proprietate şi ce costuri a antrenat

fenomenul. Sunt convinşi că statul, în tot acest proces, a avut un mare rol. Mai mult, cred că

“…o teorie a drepturilor de proprietate nu poate fi completă cu adevărat fără o teorie a

statului” (Furubotn&Pejovich, 97, p. 1140). Aşa se explică de ce R. Coase şi D. North apar ca

două figuri reprezentative ale “Şcolii Drepturilor de Proprietate” – Virginia SUA, şcoală care

pune la baza apariţiei statutlui, a legii şi a proprietăţii, un proces de “rentabilizare socială”;

unul, în baza căruia, un contract social este conceput spre a face economii de costuri şi a găsi

o regulă, o instituţie, care, fie că poartă numele de piaţă, stat sau proprietate trebuie să permită

trecerea de la o exploatare haotică, colectivă şi ineficientă la una cu responsabilităţi şi limite

clar determinate dar generatoare de motivaţie şi, deci, de eficienta folosire a resurselor. Într-o

asemenea logică se înscrie şi demersul primilor neoinstituţionalişti care au încercat să

desluşească originile proprietăţii legate de necesara reducere de costuri.

Lucrările amintiţilor instituţionalişti fac trimitere la exemple concrete din istoria

apariţiei proprietăţii private; la vânătorii indieni de castori din partea de vest a Canadei, la

agricultorii şi crescătorii de vite din câmpiile vestului american, la pescuitul în apele

oceanului planetar etc. Din tot ceea ce scriu, rezultă că forma primă de exploatare a oricărei

resurse a fost proprietatea comună. Trecerea de la comun la privat nu a îmbrăcat forma unui

proces sângeros, “primitiv” şi grosier, în versiune marxistă, ci a unuia în care calculul

hedonistic a jucat un rol esenţial. Atâta vreme cât pământurile sau animalele sălbatice existau

sau se aflau în deplină libertate, valoarea lor era agală cu zero. Odată cu introducerea

drepturilor exclusive de proprietate valoarea acestor resurse devine pozitivă. Procesul de

apropriere s-a produs în doua forme. În fazele prestatale are loc o autodistribuire de drepturi

exclusive. Odată cu formarea statelor, se înregistrează un proces de împropriet ărire . În acest

caz, statul este stăpânul şi garantul proprietăţii comune. Dar şi într-o situaţie şi în cealaltă,

trecerea de la comun la privat e determinată de raţiuni similare. Ideea forţă şi numitorul

comun al tuturor argumentelor e că dobândirea de drepturi exclusive se produce numai atunci

când viitorii potenţiali proprietari se aşteaptă la câştiguri nete de pe urma exclusivităţii.

105

În timpurile prestatale, studiate de North, Gluckman (105), Bates (23), Umbeck (288)

ş.a. se pare că for ţa, violenţa şi coerciţia au jucat rolul de instrument principal în a determina

limitele proprietăţii. Fie că a fost vorba de pământuri, mine de aur sau lacuri cu peşte, evitarea

haosului în exploatarea acestor resurse a depins de mecanismul de forţe dintre potenţialii

proprietari; mecanism tradus într-un soi de contract prin care se recunoaşte şi se respectă

princpiul după care avuţia recunoscută a fiecărui individ este aceeaşi pe care ar fi obţinut-o

prin violenţă. Altfel spus, potenţiala ameninţare cu forţa tranşează lucrurile şi stabileşte

proporţiile în care bunurile sunt stăpânite. Comentând scrierile antropologilor care s-au ocupat

de subiect, Thráinn Eggertsson conchide, lămuritor: “violenţa ia forma folosirii muncii pentru

a-i exclude pe alţii de pe o bucată de pământ. Dacă doi indivizi cu potenţial de violenţă egal

concurează pentru o bucată marginală de pământ, atunci persoana care e gata să aloce mai

multe ore de muncă pentru a o cuceri o va obţine” (81, p. 310).

E vorba, desigur, de un “cost primitiv” , ca sumă de timp şi energie alocate violenţei,

dar, totuşi, un cost. Asemenea costuri au determinat distribuirea iniţială, prin autoatribuire, a

drepturilor de proprietate; o distribuire bazată pe puterea şi statutul indivizilor în grupul social

din care făceau parte. Ceea ce era dobândit şi câştigat prin forţă, trebuia apărat . Umbeck ia în

calcul şi crearea unor “grupuri ale răzbunării ”, care invită la nonagresiune pe oricine e tentat

să nu respecte ceea ce e deja stabilit. Intervenţia acestora ar reduce profiturile scontate de pe

urma atacării unei proprietăţi. Sigur că aceste grupuri, cu rol de “paznic” al proprietăţii,

costau. Acelaşi autor ia spre analiză şi posibilitatea ca în locul represaliilor “grupurilor de

presiune” să opereze teama de nenorocirile pe care o eventuală încalcare a drepturilor altuia

le-ar aduce. Vrăjitoria sau blestemul funcţionează după acelaşi algoritm. Se mai adaugă

“compensaţia”, în virtutea căreia cei ce produc o pagubă sunt obligaţi să o acopere. Toate

aceste acţiuni au în spate obieciuri, tradiţii, “ instituţii primitive”, ini ţiate şi acceptate de

indivizii unei colectivităţi umane. Ne putem întreba dacă în atari circumstanţe au operat, cu

întâietate, calculele hedoniste sau obiceiurile şi cutumele. Karl Polanyi, de pildă, pune la

îndoială capacitatea indivizilor din antichitate de a face calcule în termenii beneficii-pierderi,

după cum, la fel de îndoielnic i se pare rolul schimbului în a fasona societatea şi a aduce

beneficii. “Contrar a ceea ce credea Smith, scrie el, înclinaţia de a face schimb în vederea

obţinerii unui câştig nu este naturală. Numeroase exemple, trecând prin… Noul Imperiu

Egiptean… sau Bergdamas din Africa de Sud-Vest arată că, atâta timp cât piaţa n-a devenit o

instituţie centrală a societăţii, oamenii şi-au gândit viaţa în funcţie de statutul lor social şi nu

în funcţie de interesul lor economic personal. Forţele care acţionau atunci în societate erau

reciprocitatea şi redistribuirea. Reciprocitatea era asigurată…prin simetria societăţilor

primitive care garanta partenerilor ca schimburile să se desfăşoare pe bază de reciprocitate.

106

Redistribuirea se înfăptuia prin intermediul unei autorităţi centrale (totalitatea producţiei era

vărsată şefului care efectua redistribuirea între supuşii săi)” (Polanyi, 244, p. 2).

Indiferent dacă obiceiul, cutuma sau calculul raţional au avut intâietate, un lucru este

cert: odată ce resursa era luată în proprietate (spre folosinţă, vânzarea-cumpărarea nefiind

cunoscute) faptul în sine oferea o motivaţie în plus noului proprietar. El era dispus să

consume timp, energie, să recurga la violenţă, să-şi facă prieteni sau rude etc. spre a-şi apăra

drepturile sale. Într-un cuvânt, era dispus să suporte costuri ca preţ al calităţii de

proprietar . Şi nimic nu poate explica că aceste costuri meritau să fie suportate decât raţiunea

(conştientizată sau nu) că ceea ce se putea obţine prin exploatarea proprietăţii merita acest

efort. Efort consumat, întâi, pentru a se asigura împotriva foamei, apoi, pentru a depăşi faza

egalizării avuţiei şi a se diferenţia; pentru a obţine câştig din exploatarea dreptului de

folosinţă, o formă primă a dreptului de proprietate.

Aşadar, dacă violenţa, chiar în forma ei brută, este prezentă în mediul explicativ

neoinstituţionalist, tabloul prezentat de ei diferă de cel lui Marx. Mjloacele de agresiune nu

sunt folosite până la punctul în care unii indivizi sunt deposedaţi, în totalitate, de bunurile lor,

obligaţi fiind să-şi vândă forţa de muncă. O adaptare genetică, dar şi culturală, a operat în

fiecare caz. Fiecăruia i s-a creat şansa alegerii. Cel care a ales să cheltuie mai mult, a dobândit

mai mult. Consumul lui de energie, timp, produse etc. şi-a găsit, compensare. Titlul lui de

proprietate a avut un preţ. El a meritat plătit pentru că i-a adus şansa progresului.

De timpurile prestatale nu se ocupă doar fondatorii teoriei naive a drepturilor de

proprietate. Şi alţi economişti s-au întrebat de unde vin originile proprietăţii. Hayek este unul

dintre ei. Ne vom întâlni cu el, mai insistent, la teoria modernă a drepturilor de proprietate. Îl

reţinem însă şi aici pentru că vine cu un punct de vedere interesant. Consideră că “…ideea de

proprietate individuală trebuie să fi apărut foarte de timpuriu, iar primele unelte fabricate

reprezintă, probabil, un exemplu potrivit” (Hayek, 119, p. 61 – sublinierea noastră - I.P.). Nu

orice fel de unelte, deci, trimit la originile proprietăţii private. Doar cele fabricate pot primi

acest statut. Ideea muncii, a unui cost încorporat în bunul fabricat este implicită. Hayek nu se

opreşte aici. Crede că la departajarea comun-privat a contribuit nu doar munca ci şi

priceperea. Dar, deşi despre muncă şi pricepere, mai mare sau mai mică, se poate vorbi

dintotdeauna, conceptul de proprietate nu merge chiar în negura vremurilor. “Un asemenea

concept, scrie el, nu a putut avea o prea mare semnificaţie în bandele de vânători şi pescari

dintre care descoperitorul unei surse de mâncare sau unui loc bun de adăpost era obligat să

le aducă la cunostinţă şi celorlalţi camarazi descoperirea sa” (Ibidem). A fost nevoie de un

timp, de un răgaz, pentru ca ideea de proprietate să capete sens şi să se producă acea “fuziune

dintre inventator şi «proprietarul de drept»” (Ibidem), dintre cel care a creat produsul şi cel

107

care rămâne stăpânul lui de drept. Era nevoie, exact, de timpul necesar pentru trecerea de la

“uneltele” naturale la cele produse de om. Şi, odată produse, acestea “se ataşau de făuritorii

lor probabil fiindcă aceştia erau singurii care se pricepeau să le folosească” (Ibidem).

Nepriceperea, adică, era taxată. E, aici, germenele unei idei moderne; factorii de productie se

mişcă pe piaţă până ajung în mâinile sau la minţile care se pricep, cel mai bine, să-i

folosească. Chiar dacă nu direct, indirect dar profund, Hayek ne vorbeşte tot despre un cost,

unul al folosirii “cu pricepere”, cu maximă eficienţă a ceea ce formează corpul proprietăţii

individuale. Pe o asemenea filieră liberalii contemporani impun o limită libertăţii induse de

proprietatea privată. A fi proprietar nu înseamnă a face chiar “ce vrei” cu obiectul proprietăţii

tale. Trebuie să dai o destinaţie eficientă acestui obiect şi, în plus, folosindu-te de el, să nu

aduci atingere, drepturilor altora. Iar atingerea drepturilor altora nu înseamnă, numaidecât,

jefuirea, furtul sau încălcarea lor samavolnică ci şi folosirea ineficientă, fără “pricepere” a

bunurilor pe care le ai în posesie.

Ce se întâmplă în timpurile statale, acolo unde statul este investit, cel puţin iniţial, cu

prerogativa administrării şi responsabilităţii gestiunii bunurior comune? Trecerea de la comun

la privat se face, aici, cu “încuviinţarea” şi sprijinul statului; sau în afara lui. Şi în acest caz e

prezent un cost al excluderii. Împrejurările care-l determină sunt variate.

Activităţile de definire şi aplicare, cum ar fi ridicarea de garduri, construcţia unui

stăvilar, introducerea şi folosirea sârmei ghimpate, folosirea de lacăte, sisteme de alarmă sau a

câinilor de pază au reţinut, în mod deosebit, atenţia. Realizarea unor “acorduri voluntare

locale şi a unor instituţii extra-legale” (Anderson&Hill, 15, p. 169) din nevoia de a face faţă

unei rate ridicate a criminalităţii şi abuzurilor de tot felul însemnau, de asemenea, costuri.

Prima revoluţie economică, trecerea de la vânătoare şi pescuit la agricultură a presupus,

printre altele, şi costuri. Determinată de presiunea unei populaţii în creştere şi, deci, de

nevoia de a obţine un plus de hrană, noua ocupaţie, agricultura, deşi se baza pe proprietatea

exclusivă în comun a pământului, a obligat la cheltuieli; la costuri pentru învăţarea noii

“meserii”, pentru a dobândi cunoştinţe şi tehnici noi (North&Thomas, 218, pp. 240-241).

Costuri noi au apărut şi ca urmare a unui proces de antrenare, cumulativ, prin trecerea

de la comun la privat. Încercarea comunităţilor de a-şi maximiza avuţia şi-a găsit soluţia prin

trecerea de la drepturi de proprietate comună la drepturi de proprietate individuale. Acestea

din urmă au dovedit că aduc profituri suplimentare proprietarilor, motivaţie suficientă pentru a

lotiza, parcela şi fixa frontiere. Excluderea, făcută din motive de eficienţă şi pentru a preveni

furtul roadelor pământului măreşte valoarea pământului. O valoare mai mare înseamnă,

implicit, creşterea profitului excluderii dar şi a tentaţiei de a încălca proprietatea. Furturile şi

abuzurile în creştere măresc costurile viitoare de definire şi aplicare. Şi aşa mai departe.

108

În toate aceste împrejurări indivizii pot folosi sau nu statul în folosul şi interesul lor.

De obicei, apelul la stat are ca obiect adoptarea de reguli, atunci când cele locale, comunitare

nu sunt suficiente pentru a asigura aplicarea fermă a drepturilor de proprietate.

Un exemplu de arbitraj stat-privat şi de apariţie a unor costuri de excludere îl ofera R.

Coase în cunoscutul său articol The Problem of Social Cost (53). Lucrarea lui a rămas una

specială pentru subiectul nostru şi pentru că în procesul excluderii el introduce o variabilă

nouă, efectul de externalitate. Exemplul oferit de el cu cei doi vecini, unul cultivator de

cereale, celălalt crescator de animale, a rămas de referinţă. În cadrul acestui exemplu ipotetic

şi plecând de la premisa că cele două terenuri nu sunt împrejmuite, vitele crescătorului pot

intra pe terenul cultivatorului. De aici, o externalitate negativă prin daunele produse. Fără a

face apel la arbitrajul statului, cei doi vecini vor căuta o soluţie care să înlăture situaţia

conflictuală. Natura ca atare a soluţiei depinde de existenţa sau nu a unor drepturi de

proprietate. O primă variantă este aceea în care cultivatorul este proprietar, cu drepturi

exclusive bine definite. Într-un asemenea caz, crescătorul este obligat, de lege, la plata

daunelor provocate. Ca să evite această situaţie el va lua iniţiativa împrejmuirii terenului

vecinului. Costul gardului este unul de oportunitate. Va fi suportat în temeiul dimensiunii lui

mai reduse decât “amenda” pentru încălcarea teritoriului. În situaţia în care cultivatorul nu are

exclusivitatea asigurată prin drepturi de proprietate, relaţia dintre cei doi se schimbă.

Crescătorul de vite are “dreptul de liberă folosinţă” a terenului vecinului, din moment ce el nu

face obiectul unei proprietăţi clar definite. Iniţiativa soluţiei vine, de data aceasta, din partea

cultivatorului. El va fi interesat de “răscumpararea” dreptului său de folosinţă. Ca atare, îşi va

împrejmui terenul pe propria sa cheltuială.

Şi într-un caz, şi în celălalt, exclusivitatea, chiar sub forma dreptului la folosinţă, are

un cost. Unul care se suportă atâta timp cât beneficiile obţinute în urma dobândirii drepturilor

exclusive vor fi mai mari.

Această “ teoremă” a lui Coase funcţionează în condiţiile în care există posibilitatea

unei negocieri. Altfel spus, funcţionează când există o piaţă în care costurile de informare,

monitorizare, negociere şi aplicare a înţelegerii, a contractului, sunt observabile şi

cuantificabile. E posibil însă ca locul şi rolul pieţei să fie preluat de stat. Aşa cum

tranzacţionarea şi dobândirea exclusivităţii pe piaţă implică costuri, tot aşa, “…maşina

administrativă a guvernului nu funcţionează pe gratis; ea poate fi uneori foarte costisitoare”

(53, p. 9), ne avertizează, acelaşi Coase. El nu este însă singurul care ne avizează asupra

faptului că patronajul statului în procesul de excludere nu este gratuit. Libecap şi Johnson

(161, p. 137) pun în evidenţă costurile angajate de caracterul fraudulos al unor transferuri

patronate chiar de stat. E vorba de mita plătită funcţionarilor publici abilitaţi cu asemenea

109

sarcini; de costul tranzacţiei, culegerea de date ca şi “cercetarea” problemei; taxe pentru

accesul liber la o resursă etc. Thráinn Eggertsson reţine, exemplificativ, că 289 de zile erau

necesare într-un proces birocratic antrenat de obţinerea de la stat a avizelor necesare pentru

înfiinţarea unei firme de confecţii în Peru primei jumătăţi a secolului XX şi de 200 stadii de

parcurs, cu o durată minimă de 7 ani, pentru a obţine permisele necesare pentru cumpărarea

unor terenuri deţinute de guvern ce nu au fost niciodată proprietate privată (Eggertsson, 81, p.

293). Tocmai birocratizarea şi costurile excesive ocazionate de un management fraudulos,

inchizitorial, dăunator nu doar buzunarului individului dar şi sănătăţii lui, i-au îndrituit pe unii

să creadă şi să scrie că, în multe locuri, Mafia e mai productivă decât Statul.

Ceea ce trebuie reţinut este că şi în acest caz, al statului “organizator al licitaţiei

drepturilor exclusive”, se urmăreşte întotdeauna balanţa hedonistă; se calculează dacă

profiturile nete obţinute în urma achiziţionării de drepturi exclusive sunt mai mari decât

costurile tranzacţionale. Dacă termenii acestei ecuaţii se inversează, procesul “privatizării ” nu

are loc, se opreşte sau, pur şi simplu, bunurile se întorc la fondul proprietăţii comune. Nu

puţine sunt exemplele de resurse neatractive pentru a face obiectul drepturilor exclusive în

proprietate individuală. Greu de bornat şi aplicat, drepturile exclusive de pescuit în oceanul

planetar au prezentat, spre pildă, această specificitate. Proprietarii adevăraţi au rămas statele

naţionale, doar folosinţa şi exploatarea vremelnică au făcut obiectul excluderii.

Oricum, este recunoscut că nu a existat nici atunci, în faza “primitivă” sau naivă a

apariţiei drepturilor de proprietate după cum, nu există nici azi, o regulă care să stabilească

practici fixe după care o resursă sau un bun trebuie să parcurgă traseul comun-privat. Se

acceptă, în principiu, că balanţa cost-beneficii, chiar în forma ei naivă, a operat şi atunci după

cum, cu excepţiile de rigoare, operează şi astăzi. Turnul Eiffel este un exemplu; de excepţie.

D. Cooperare, reguli şi ordine la Mises şi Hayek; origini

Am arătat, deja, că şcoala austriacă a avut un rol clar conturat prin importanţa pe care

a acordat-o, printre altele, originii instituţiilor, în general, celor economico-sociale, în special.

S-a înţeles în paginile anterioare că Menger a servit drept cap de serie, cu contribuţii de

pionierat în desluşirea originii unei instituţii fundamentale, pe numele ei moneda. Urmându-i

linia de gândire, Mises şi Hayek vor oferi proba indubitabilă a unei afinităţi şi a unei

predispoziţii fructuoase pentru studiul originii regulilor şi ordinii sociale. Îndeosebi a acelor

instituţii care îmbracă haina regulilor de bună conduită într-o societate liberă.

110

D1. Ac ţiunea şi cooperarea uman ă la Mises

În Bureaucracy (197) dar mai ales în L’action humaine (195), Mises pune bazele unei

teorii despre cooperare de care se vor servi, fără să o declare întotdeauna explicit, toţi

neoinstituţionaliştii. El îşi botează cartea sa fundamentală Acţiunea umană pentru că a reuşit

să înţeleagă, mai bine decât alţii, că tocmai ea, acţiunea umană, desfăşurată în condiţiile

diviziunii muncii, reprezintă faptul fundamental care a condus spre cooperare umană. De ce

aşa? Pentru că tocmai diviziunea muncii face ca acţiunea umană să fie una productivă; pentru

că fără diviziunea muncii e de neconceput existenţa cooperării; şi pentru că, în sfârşi, fără

cooperare nu putem vorbi de instituţii, de reguli care fac efortul uman compatibil cu cerinţele

progresului. Diviziune şi cooperare! Iată două concepte ce trimit la lumea faptelor, spre

comportamente cu direcţii, dacă nu opuse, oricum diferite. Antinomia, conceptuală şi faptică,

e doar una aparentă pentru că diviziunea nu exclude cooperarea. Dimpotrivă, o cere cu

necesitate aşa după cum acţiunea umană, deşi este eminamente una individuală, nu se află în

conflict cu ceea ce se vrea a fi efortul social general, prin el găsindu-şi validarea, justificarea,

“ înflorind” doar aici, după expresia lui Mises.

Am putea, într-o primă aproximare să conchidem că diviziunea muncii şi cooperarea

sunt “aranjamentele instituţionale” fundamentale pe care se sprijină economia şi societatea

economistului austriac. Nerenunţând la concluzie încercăm totuşi să-i aducem câteva nuanţe,

poposind chiar pe paginile scrise de Mises pe această chestiune.

Unul din capitolele cărţii sale intitulalt “A acţiona în cadrul societăţii ” începe,

tranşant, cu următoarea declaraţie de principiu: “Societatea înseamnă acţiune concertată,

înseamnă cooperare. Ea este rezultanta comportanmentului conştient şi intenţional. Aceassta

nu înseamnă însă că indivizii au conceput şi încheiat contracte în virtutea cărora au fondat

societatea umană” (Mises, 195, p. 151). Citatul atrage atenţia asupra a două lucruri. Întâi ,

Mises reţine caracterul intenţional al parcursului individ-societate; scopul final al construcţiei

instituţionale pare a fi configurat apriori, în mintea indivizilor. Insistă chiar, la două pagini

distanţă, menţionând că “societatea umană este o cooperare intenţională; este produsul

acţiunii umane, adică urmarea conştientă a acţiunii de realizare a unor scopuri” (Ibidem, p.

153). Vom vedea că din punctul acesta de vedere Hayek face alergie la orice tip de inginerie

socială (vezi şi Salerno, 262). Al doilea, şi esenţial pentru ceea ce poate fi numită construcţie

instituţională la Mises, relaţia individ-societate este fundamentală în apariţia şi explicarea

instituţiilor cu rol cheie în funcţionare cetăţii.

Întâietatea individului sau societăţii pare a fi, în ochii săi, şi în planul dezbaterii

ştiinţifice o chestiune similară, ca importanţă, celei a ascendenţei oului sau găinei.

111

Scurtcircuitează analiza şi, fără loc de replică, conchide că “Acţiunea este, întotdeauna, a

unor oameni individuali” (Mises, 195, p. 152) dar că ea nu-şi găseşte rost şi finalitate, nu

“înfloreşte”, decât în cadrul societăţii. Îi place sau nu, individul este obligat să ia act că el se

naşte într-o societate preexistentă; dar că această societate nu este o entitate manifestă dincolo

de el ci doar prin el şi semenii săi; că trebuie să “se adapteze exigenţelor cooperării sociale şi

să se supună preceptelor legii morale ...” (Ibidem, p. 154), dacă doreşte să-şi atingă scopurile.

Numai că, această adaptare, această ajustare a individului la exigenţele cooperării sociale

implică şi cedări, presupune şi sacrificii personale. E vorba însă de “renunţarea la plăceri

prezente şi vizibile”, “ aparente şi momentane”, în folosul unor “avantaje superioare”, a unor

câştiguri ce ţintesc spre temeliile vieţii. Acestea din urmă sunt posibile numai în cadrul social

şi se datoresc diviziunii muncii şi cooperării umane. Pentru că diviziunea muncii are o

componentă naturală (de la natură, venim şi rămânem diferiţi) e nevoie de ghilimele atunci

când vorbim de ea în termenii unui aranjament instituţional. Dar ea rămâne, în aceste limite şi

alături de cooperare, unul din aranjamentele de bază. Numai plecând de la ea se dobândeşte

sensul cooperării şi numai împreună, diviziunea şi cooperarea duc la progres. Ca să se ajungă

aici este nevoie însă de o altă regulă. Trebuie înţeleasă alternativa şi făcută alegerea: “sau

asocierea la un proces uman care serveşte cel mai bine scopurilor individuale, indivizii fiind

capabili de a vedea avantajele ce se pot abţine prin consimţirea la regulile vieţii ce implică

cooperarea socială sau un mentor superior (un dictator – n.n.) impune oamenilor să se

supună legii şi autorităţilor sociale” (Ibidem, pp. 155-156).

Regula este, deci, una a mersului pe sârmă. Numai că respectarea ei este obligatorie.

Individualismul lui Mises nu înseamnă că individul îşi este sieşi suficient. El are nevoie de

alţii şi de fructele cooperării, posibile prin mecanismul diviziunii muncii. O existenţă

robinsoniană poate fi privită ca un ideal al libertăţii totale, dar nicidecum ca pe o ipostază

reală, aducătoare de câştiguri. Neînţelegerea şi refuzul acestei evidenţe înseamnă anarhie. Ce

soluţii are o societate în eventualitatea că anumiţi membri ai săi refuză înţelegerea şi

adaptarea la aceste reguli? Să inventeze o organizaţie cu menirea de a împiedica distrugerea

ordinii sociale, crede Mises. Numele acestei organizaţii este statul sau guvernul. După

Mises, “statul este, în mod esenţial, o instituţie menită să prezerve relaţiile pacifice între

oameni” (Ibidem, p. 158). Că numeşte statul instituţie şi nu organizaţie, puţin importă.

Important şi semnificativ este faptul că Mises vede în stat un arbitru , cu rolul fundamental de

a-i convinge pe cetăţenii săi să facă alegerea; să respecte regula democraţiei şi să aleagă

asocierea spre a profita de roadele cooperării şi nu anarhia; să nu-i ceară omului să renunţe la

bunăstarea sa în folosul societăţii ci să-l ajute să înţeleagă că doar acţionând în cadrul

societăţii poate beneficia de efortul individual.

112

Spunând aceste lucruri Mises recunoaşte că nu e el primul care a făcut-o. Aduce un

sincer elogiu şcolii clasice engleze. Le mulţumeşte lui Hume, Smith şi Ricardo pentru că au

pus în evidenţă, odată pentru totdeauna, rolul istoric al diviziunii muncii şi cooperării umane.

Făcând astfel, Mises dovedeşte că se află în organica şi naturala lor prelungire.

D2. Institu ţionalismul hayekian

Instituţionalismul lui Hayek este unul indus, lipsit de ostentaţie şi, adesea, colateral,

găsibil, e adevărat, generos în teoria sa economică dar şi politică, psihologică şi, de ce nu,

juridică, despre reguli şi ordine. Acestea sunt cuvintele cheie prin care Hayek se plasează în

prelungirea marilor săi înaintaşi – A. Smith cu “mâna-i invizibilă” şi C. Menger, cu ale sale

instituţii organice şi pragmatice. Văzând în instituţii “ un sistem de reguli şi neconsiderând

instituţiile ca pe un produs al unor acte instituante”... Hayek rămâne “un individualist

(metodologic şi ontologic vorbind)” (Leroux, 159, p. 193). Mai adăugăm, spre a marca, odată

în plus, registrul în care marele economist îşi expune teoria că volumul cu numărul unu din

trilogia sa Drept, legislaţie şi libertate, subintitulat “Reguli şi ordine” se deschide cu un

motto, preluat din Montesquieu, Despre spiritul legilor, I p. I, şi care, emblematic pentru ceea

ce se vrea a fi demonstraţia, spune că “Oamenii inteligenţi pot avea legi pe care le fac dar pot

avea, de asemenea, şi legi pe care nu le fac”.

D2.1 Ordine spontan ă şi ordine fabricat ă

Oprindu-ne la paginile acestui prim volum din cunoscuta-i trilogie, aflăm că pentru

Hayek “ordinea înseamnă acea stare a lucrurilor în care o multitudine de elemente de natură

diferită sunt într-un astfel de raport unele cu altele încât, cunoscând anumite componente

spaţiale sau temporale ale ansamblului, să putem formula pronosticuri corecte în ceea ce

priveşte restul” (Hayek, 121, p. 42)

Dacă se are în vedere faptul că, în cadrul societăţii, indivizii intr ă în colaborare unii cu

alţii spre a-şi satisface nevoile, atunci “această ajustare a intenţiilor şi previziunilor la

comportamentul altuia...” (Ibidem, p. 42), adică tocmai ce înţelege el a fi ordinea, în haina

vieţii sociale, apare ca o necesitate obiectivă; societatea, indiferent de forma şi de nivelul ei

de dezvoltare, nu poate exista în afara unei ordini.

Ordinea de care vorbeşte Hayek nu este una monolitică. Două “raţiuni” şi, deci, două

surse conduc la două tipuri mari de ordine socială. Una este organizată (taxis), alta este

spontană (kosmos).

113

Prima este exogenă, asimilabilă unui aranjament operat de cineva anume, o

autoritate, în orice caz; suspectă, din punctul acesta de vedere pentru “amicii libertăţii ” dar

consonantă cu spiritul partizanilor autoritarismului; bazată pe o ierarhie impusă şi pe relaţii

de supunere faţă de voinţa superiorilor. Este o ordine artificial ă, concretă, promovând un

scop apriori stabilit prin actul de voinţă deliberat al cuiva. Este o ordine relativ simplă, în

care evoluţia existenţială poate fi intuitiv urmărită.

A doua, cea spontană, este endogenă, vine din interior şi n-are nici o legătură cu vre-o

inginerie socială. Este o ordine normală (kosmos), autoimpusă, fără a fi opera deliberată a

vreunei persoane. Fără scopuri şi finalităţi clar şi net determinate dar care-l face pe individ,

aşa cum Smith credea, convins, “să promoveze un scop care nu face parte din intenţiile sale.

Pe deasupra, nu e totdeauna rău pentru societate că acest scop nu este în intenţia lui”

(Smith, 276, p. 305). Rândurile citate, aparţinând lui Smith şi pe care la rându-i, Hayek le

foloseşte, relevă similitudinea între ordinea spontană hayekiană şi cea naturală smithiană ce

ia naştere sub “ghidajul mâinii invizibile”. Este, apoi, o ordine complexă, “fondată pe relaţii

pur abstracte” (Hayek, 121, p. 45), imposibil de surprins pe calea intelectului unei singure

persoane individuale; cu atât mai puţin de a fi manipulată pe o astfel de cale. Tocmai

caracterul abstract asigură ordinii spontane permanenţă; ea persistă chiar dacă elemente care-

i asigură textura organică se schimbă; “o anumită structură a relaţiilor persistă” (Ibidem, p.

45), în pofida faptului că un număr de elemente componente îşi modifică locul şi rolul. Pe

seama elementelor care asigură permanenţa, Hayek pune “conştiinţa unei intenţionalităţi”, a

unor “regularităţi comportamentale” care ajung să menţină ordinea.

D2.2 Societatea liber ă şi coexisten ţa celor dou ă tipuri de ordine

Din toate rândurile scrise de Hayek, nu doar în lucrarea amintită ci în întreaga sa

operă, rezultă, fără nici un dubiu, că preferabilă îi este ordinea spontană. Individualismul

metodologic şi filosofia liberală sunt puse în slujba demonstrării faptului că marea societate,

cea deschisă este, esenţialmente, una a ordinii nefabricate, nedeliberate normativ. Ar fi de

dorit ca ea să ocupe întreg spaţiul social. Din păcate Hayek, şi nu e singurul, trebuie să admită

că “ordinea spontană a societăţii este compusă din indivizi şi organizaţii” (Ibidem, p. 54) şi

că, altfel spus, marea societate se sprijină pe existenţa în interiorul ei a celor două tipuri de

ordine, impusă şi spontană. Mai concret, “familia, ferma, atelierul, firma, societatea şi

diversele asociaţii, toate instituţiile publice, inclusiv guvernul, sunt organizaţii care, la rândul

lor, sunt integrate într-o ordine spontană mai vastă”( Ibidem). Graniţele dintre cele două

componente ale societăţii nu sunt în mod net trasate. Proporţia în care ele se combină, spre a

114

forma melanjul social cu numele de Societate Deschisă, nu este nici ea “opera fanteziei

noastre”. Există însă, întotdeauna, “un miez tare”, “un nucleu sau mai multe nuclee de

indivizi, cu relaţii foarte strânse între ei, care ocupă o poziţie centrală” (Ibidem, p. 55) şi care

dau nota dominantă. Iar nota dominantă, e convins Hayek, se produce în sensul spontaneităţii,

“ forţele generatoare de ordine spontană” fiind întotdeauna mai puternice decât cele ce duc

spre ordinea impusă. Oricum, teza principală în jurul căreia Hayek îşi ţese construcţia e că

întotdeauna vom avea de-a face cu o combinaţie între ordinea spontană şi organizaţii.

Niciodată, însă, o organizaţie nu a mers până acolo încât să ocupe tot terenul. Dacă s-a

întâmplat să o facă, lucrul nu s-a produs într-o societate complexă ci în una “rudimentară”,

una în care s-a pus pe seama unui singur creier ştiinţa şi voinţa de a vedea, de a şti şi de a

înţelege totul. Dincolo de atari experimente, într-o societate normală, “detaliul în a decide”

rămâne opera individului. A face altfel echivalează cu a înlocui ordinea spontană printr-o

organizaţie, fapt dezechilibrant pentru organismul social. Aceasta pentru că doar în cadrul

ordinii spontane “fiecare element operează o echilibrare a tuturor factorilor care acţionează

asupra ei ... Un astfel de echilibru ar fi distrus dacă atari operaţiuni sunt determinate prin

alte surse de decizie, pe baza altor date şi în serviciul unor obiective diferite” (Ibidem, p. 60)

Concluzia lui Hayek pare a se găsi nu în amintita trilogie, ci în altă lucrare, scrisă mai

târziu, 1988 (119) şi unde, pe un ton mai conciliant, admite că în cadrul macro-ordinii ,

“organizarea deliberată” îşi are rosturile şi importanţa ei. Aici, în acest peisaj specific

finalului de secol XX “elementele macro-ordinii spontane sunt numeroasele aranjamente

economice ale indivizilor precum şi ale organizaţiilor deliberate. Într-adevăr, continuă

Hayek, evoluţia legilor individualiste constă în mare măsură în a face posibilă existenţa

asociaţiilor voluntare fără a fi dictate din afară. Dar, pe măsură ce ordinea spontană de

ansamblu se extinde, cresc şi dimensiunile unităţilor ei componente. În tot mai mare

proporţie, elementele sale nu vor mai fi economii ale indivizilor ci ale unor organizaţii... .

Totuşi, multe dintre ele aceste tipuri diverse de organizaţii deliberate... au loc numai în

cadrul unei şi mai cuprinzătoare ordini spontane...” (Hayek, 119, p.71). Aşadar, se schimbă

doar configuraţia şi dimensiunile componentelor. Nu suferă însă fizionomia ansamblului.

Chiar dacă organizaţiile devin mai puternice şi obiectivele lor se manifestă mai curajos şi mai

tranşant, realizarea lor se produce în interiorul aceluiaşi joc, cel al ordinii spontane; una de

mai mari dimensiuni dar cu aceeaşi mecanică funcţională.

115

D2.3 Regulile – surs ă a ordinii. Statul de drept

Indiferent de formă, spontană sau construită, ordinea îşi are o sursă: elementele care o

compun respectă, în mişcarea şi funcţionarea lor, anumite reguli. Nu aceleaşi reguli, se

înţelege. Unele induc ordinea spontană şi sunt total diferite de cele care determină structura

organizată a ordinii de tip taxis. Dar, indiferent din ce unghi le privim, important e că

respectarea lor înseamnă încadrarea multiplelor şi diverselor comportamente individuale într-

un trend; înseamnă dobândirea unei regularit ăţi. De altfel, oprindu-se la etimologia

cuvântului, Hayek lasă clar să se înţeleagă că preferă cuvântul regularitate celui de regulă

mai ales în cazul regulilor care conduc la ordinea spontană şi care “nu există sub o formă

explicită, «verbalizată»” (Hayek, 121, p. 50).

Apartenenţa neintenţională a lui Hayek la instituţionalism e legată de preocuparea sa

în a defini, explicita, categorisi şi evidenţia originile regulilor . Ca şi în cazul celor două tipuri

de ordine, şi în strânsă legătură cu aceste “produse finite” obţinute prin respectarea regulilor,

Hayek clasifică regulile în două grupuri mari: thesis, sau reguli ale organizării deliberate şi

nomos sau reguli ale ordinii spontane. Primele sunt create deliberat, au caracter de edicte,

instrucţiuni, directive, cu obiective aparţinătoare organizaţiilor foarte clar şi concret

formulate. Natura lor prescriptivă este evidentă. Cele din a doua categorie nu rezultă din

voinţa şi acţiunea deliberată a vreunei persoane oarecare. Nu vizează obiective concrete, sunt

abstracte, independente de factualitatea circumstanţială a timpului şi spaţiului. Formarea lor

ţine de spontan şi nu de intenţional. Nu au, ca atare, o dimensiune normativă ci una

prohibitivă. Ele apar, pur şi simplu, ca “reguli de conduită”, demne de urmat în drumul spre

Societatea Deschisă.

E de înţeles, prin logica lucrurilor, că odată fascinat de ordinea spontană, Hayek

rămâne un admirator al regulilor prin a căror respectare se ajunge la un astfel de tip de ordine.

Consideră că un prim atribut , esenţial al acestora, este că “ele sunt observate în acţiune fără

a fi cunoscute de actori sub forma unor cuvinte («verbalizate» sau explicitate)” (Ibidem, p.

22). Cu alte cuvinte, actorii lui Hayek au conştiinţa faptului că acţiunea lor se consumă

respectând anumite reguli; sunt convinşi că ceea ce fac se înscrie într-un trend la care

majoritatea au accesat; că acţiunea lor se desfăşoară sub zodia normalului şi pozitivului. Dar,

aşa cum “copiii, învăţând limbajul, sunt capabili să enunţe corect expresii foarte complicate

pe care nu le-au înţeles înainte” (Ibidem, p. 22), tot aşa actorii sociali nu pot “verbaliza”, nu

pot da nume acţiunii lor deşi ei înţeleg rostul şi substanţa logică a demersului lor. Lucrul se

întâmplă din cauza caracterului abstract al regulilor spontane. Abstract dar identificabil,

totuşi, pe o cale indirectă. Acesta ar fi, cel de-al doilea atribut al regulilor spontane: “faptul

116

că ele se fac observate prin puterea grupului care le respectă şi prin aceea că această

consecinţă este prevăzută de către aceia pe care aceste reguli îi ghidează” (Ibidem, p. 22).

Relaţia dintre partea vizibilă şi cea invizibilă a regulilor este magistral surprinsă de

Hayek atunci când ne prezintă ordinea spontană a pieţei libere, exemplu concludent şi

indubitabil al modului în care ordinea spontană este aducătoare de câştig pentru cei care,

odată intraţi în acest joc, “confruntare practicată după reguli”, câştigă etalându-şi

superioritatea în ceea ce priveşte “abilitatea, forţa şi şansa”. Aici, în acest laborator cu rol de

eşantion reprezentativ al ordinii spontane cu numele de piaţă “fiecare este condus de câştigul,

care-i este vizibil, servind unor nevoi care-i sunt invizibile” (Hayek, 122, p. 40).

Aşa cum îşi dorea ca ordinea spontană să ofere acoperire integrală organismului

economic şi social, la fel, Hayek visează, pe acest palier al regulilor, la starea ideală,

definibilă prin dreptul exclusiv la existenţă al regulilor spontane. Face alergie la constrângere

şi e nevoit să o admită doar atunci când în discuţie este vorba de un bun comun. Aici, în acest

punct, Hayek e tentat să pună semnul identităţii între utilitatea comună şi justiţie (vezi

Elleboode&Houliez, 84, p. 49) subliniind că, “în cea mai mare parte a istoriei, grija

primordială a responsabililor publici ar fi trebuit să fie nu de a servi anumite interese

specifice cunoscute ci de a asigura condiţiile favorabile menţinerii unei ordini spontane care

să permită indivizilor să vorbească de nevoile lor prin mijloace de care autoritatea nu are

cunoştinţă” (Hayek, 122, p. 2). Altfel spus, justiţia este un bun comun de care trebuie să se

bucure toţi indivizii, singurele juste sau injuste fiind tocmai acţiunile oamenilor. Nu ordinea,

chiar spontană, este cea care poate primi apelativul de justă. Juste sunt, după Hayek, doar

acţiunile indivizilor consumate în concordanţă cu respectarea regulilor care conduc la ordinea

spontană. În interiorul unei astfel de democraţii Hayek ajunge să vorbească de “mirajul

justiţiei sociale”, temă de fond al celui de-al doilea volum al trilogiei sale.

Visând la starea ideală, Hayek este nevoit să admită că, şi în cazul regulilor, spontanul

nu este singurul, deşi se bucură de pondere. E nevoit, deci, să admită că, pentru a exista

societatea şi pentru ca viaţa socială să fie posibilă este nevoie de o ordine “constituită printr-o

adaptare la multitudinea de circumstanţe care sunt cunoscute de membrii acestei societăţi

luaţi în ansamblu dar care nu sunt cunsocute în totalitate de nici un individ” (Hayek, 121, p.

52). În alţi termeni, există şi reguli care fac viaţa socială posibilă dar care scapă puterii de

înţelegere a fiecăruia în parte. Dar nu numai atât. În discuţie nu este numai puterea de

înţelegere ci şi voinţa unora dintre membrii cetăţii. Pentru că, este convins Hayek,

funcţionarea bună a societăţii este condiţionată şi de faptul că indivizii trebuie să accepte şi să

respecte şi reguli care ţin de convenţional, de normativ şi nu de modul în care ele se mulează

pe “spiritul lor”. Spre edificare, Hayek nu ezită să scrie că “anumite reguli vor fi urmate de

117

toţi indivizii unei societăţi pentru că mediul lor se reflectă de aceeaşi manieră în spiritul lor.

Altele, vor fi aplicate în mod spontan pentru că ele vor face parte din tradiţia lor culturală

comună. Dar, mai există şi altfel de reguli pe care indivizii vor fi obligaţi să le respecte căci,

interesul fiecăruia angajându-i în a le viola, ordinea, care condiţionează, de altfel,

eficacitatea acţiunilor, nu se va instaura decât dacă aceste reguli nu sunt în mod general

respectate” (Ibidem, p. 52).

Regulile pe care indivizii “sunt obligaţi să le respecte” sunt, cu deosebire, acelea care-

i privesc pe toţi dar nu şi pe fiecare în parte, reguli care ţin de normativ, fără vreo legătură

directă cu dorinţe particulare ale indivizilor. Acestea, spune Hayek, sunt “regulile de drept”

cu o “origine deliberată”, necesare pentru a realiza “opera de echilibru” a ceea ce priveşte

viaţa cetăţii; cerute numai acolo unde, prin caracterul de mare abstracţie, individul nu vede de

ce depinde realizarea interesului său concret şi cum realizarea acestui obiectiv poate avea

efecte asupra altora.

“ Ingrate” fiind, prin natura lor, regulile de drept trebuie impuse. Cu această misiune

este însărcinat guvernul. El este abilitat “să facă să fie observate regulile pe care ordinea de

drept este stabilită” (Ibidem, p. 56). Aceasta e una dintre funcţiile guvernului, cea coercitivă,

nedorită dar indispensabilă. Una care, odată asumată, asigură guvernului caracterul de garant

al legilor, al formalizării, sancţionării, perfecţionării şi aplicării lor. Dar guvernul mai are o

funcţie. Una de service, asemuibilă de Hayek, celei a unui “service de uzină”, “ uzina” fiind,

în cazul acesta, societatea. Guvernul are posibilitatea de a fi furnizor de servicii pentru că, la

rându-i, este o “ordine organizată”, sprijintă pe reguli, instrumente, structuri de funcţionare.

Una din acele organizaţii care, tocmai prin gradul ei de perfecţionare, se poate întoarce

împotriva societăţii. Fie prin percepţia ei ca pe o entitate distinctă, aflată dincolo de oamenii

care-i dau, de fapt, însufleţire, împrejurare pusă în evidenţă şi de Mises. Fie prin forţa ei

acaparatoare sufocantă, identificabilă cu “societăţile de cazarmă”, socialiste, instrumente ale

monstrozităţii. Pentru a reliefa, sintetic, hidoşenia oricărei ideologii totalitare promovate de o

astfel de organizaţie, a guvernului-stat, acaparator, Hayek îl citează sub forma unui motto, pe

făuritorul primului stat totalitar. Îl numim pe V.I. Lenin care, ca şef al primului stat care-şi

programa triumfalist, libertatea, afirma răspicat:

“Societatea în ansamblu va deveni un singur şi imens birou şi o singură şi imensă

uzină, ghidate fiind după egalitatea muncii şi egalitatea retribuţiei” (citat de Hayek,

120, p. 89)

Hayek mizează pe faptul că asemenea tendinţe vor fi obstaculate prin perceperea

guvernului ca pe o organizaţie, printre altele, şi înglobarea lui în cadrul ordinii spontane

generale; supunerea lui faţă de legile comune. Doar acesta este veritabilul stat de drept.

118

Cealaltă cale, opusă, este cea a servituţii. Pentru că procesul de “autonomizare” a guvernului

în cadrul ordinii spontane, ca şi identificarea guvernului cu statul sau chiar cu societatea

“pentru a indica că primul este o organizaţie, iar a doua o ordine spontană” (Hayek,121, p.

56) sunt lucruri curente, chiar tentante pentru unii, Hayek se vede nevoit să expliciteze, odată

în plus, şi să vorbească despre cele două funcţii ca fiind ale aceleiaşi organizaţii – guvernul,

doar în cadrul globalizant pe care-l oferă ordinea spontană.

D2.4 Sursa regulilor de bun ă conduit ă

Hayek poate fi revendicat de isntituţionalişti nu doar pentru preocupările sale

fructuoase privind clasificarea regulilor şi a celor două tipuri de ordine socială determinate de

aceste reguli. Originea regulilor i-a stat, stăruitor chiar, în atenţie. În condiţiile în care

sorgintea regulilor deliberate i s-a părut un loc comun, lesne de înţeles, a găsit că demn de

interes este să facă cunoscute sursele regulilor abstracte, acelea a căror urmare conduce la

ordinea spontană.

În fidelă tradiţie vebleniană, Hayek reţine că se poate vorbi de trei moduri distincte de

formare a regulilor: “Există, mai întâi, ca punct de plecare, ca fundament constant şi solid,

moştenirea genetică, aceea a pulsaţiilor «instinctive» determinate de structura psihologică.

Vin, apoi, vestigiile tradiţiilor, sudate prin succesiunea diferitelor tipuri de structuri sociale

cu regulile lor pe care oamenii nu le-au ales în mod deliberat dar care s-au răspândit pentru

că asemenea practici au condus la creşterea prosperităţii grupurilor care le-au aplicat ... şi,

... . În sfârşit, deasupra tuturor, un al treilea nivel, subţire, cel al regulilor în mod deliberat

adoptate pentru a răspunde unor scopuri bine conturate” (Hayek, 123, p. 191).

Hayek nu a făcut, este ştiut, pasiune pentru regulile “deliberat adoptate”. La primul şi

cel de-al doilea etaj poposeşte însă (mai cu seamă la cel de-al doilea) pentru ca, sub titlurile

“Procesul evoluţiei culturale” (Hayek, 123, pp. 185-189), “Evoluţia structurilor complexe

autosubzistente” (Ibidem, pp. 189-190) şi “Stratificarea regulilor de conduită” (Ibidem, pp.

190-193), sugestiv intitulate, să abordeze procesul naşterii şi afirmării instituţiilor (a regulilor)

din perspectivă evoluţionistă. Noţiuni precum evoluţie culturală, filtrajul unor practici ,

selecţie, imitare sau inovaţii individuale sunt cuvinte cheie ce definesc sintetic discursul

hayekian. Unul în care nu se sfieşte a-şi declara linia de gândire ca fiind compatibilă cu cea a

lui Darwin. Dimpotrivă, consideră chiar că darwinismul s-a inspirat din teoria socială şi nu

invers.

119

La originea lor primă, regulile de bună conduită sunt “inovaţii individuale”; pornesc

de la indivizi şi capătă răspândire numai atunci când grupuri importante, cu semnificaţie de

eşantion reprezentativ, le pun în practică, impunând astfel o “tradiţie culturală” distinctă.

Atunci când, urmate şi aplicate fiind, grupul respectiv câştigă ascendenţă şi prosperitate, alte

grupuri imit ă şi, astfel, regulile de conduită se răspândesc. Tocmai reuşita, rezultatul final

conferă “moştenirii culturale... complex de practici şi de reguli...” caracterul de institu ţie, de

regulă ce merită generalizată. “Aceste reguli de conduită, reţine Hayek, nu se dezvoltă în

calitatea lor de condiţii prealabile pentru realizarea unei intenţii apriori cunoscută; ele cresc

şi se impun numai pentru că grupurile care le aplică prosperă, comparativ cu altele care n-o

fac” (Hayek, 121, p. 21). De observat şi reţinut grija aproape excesivă a lui Hayek de a lămuri

sensul procesului, “emergenţa” sa; faptul că el “curge”, firesc şi natural, pornind de la

inovaţiile individuale şi continuând cu instituţionalizarea acestora numai în condiţii de reuşită.

Nu există, şi nu este de admis un proces instituant; totul este rezultatul unui proces evolutiv

endogen, în care evoluţia şi sita selectivă operează asupra şi prin rezultatele pe care anumite

grupuri sociale le obţin recurgând la anumite reguli, iniţial specifice, individuale. Pe linie

darwinistă şi luându-şi-l aproape şi pe Menger pentru a da un plus de acoperire celor spuse,

Hayek fixează cu claritate originea, sensul şi rezultatul final al procesului prin care reguli

individuale, explicabile, inclusiv, pe cale genetică, devin reguli generale de bună conduită: “...

structurile complexe în mod spontan formate, de care se ocupă teoria socială nu pot fi

înţelese decât ca rezultat al unui proces evolutiv; ... prin consecinţă, în acest domeniu,

«elementul genetic este inseparabil de ideea de ştiinţe teoretice»” (Ibidem, p. 28 apud.

Menger, 191, p. 94).

Aşadar, nu lipsesc din peisajul explicativ hayekian selecţia, adaptarea şi imitarea.

Selecţia acţionează la nivelul “circumstanţelor de detaliu”. Răspunsurile individuale la aceste

circumstanţe capătă statutul unei reguli abia atunci când aceasta este susceptibilă să producă o

ordine. Iar această ordine “va constitui întotdeauna o adaptare la multitudinea de

circumstanţe care sunt cunoscute de membrii acestei societăţi luată în ansamblu, dar nu sunt

cunoscute în totalitate de către nici un individ” (Hayek, 121, p. 52). Şi, adaugă adaugă Hayek,

“pentru ca o astfel de ordine de ansamblu să se stabilească, trebuie ca răspunsurile

indivizilor la evenimentele care-i înconjoară să fie asemănătoare într-un anumit număr de

aspecte abstracte” (Ibidem). Cum pot deveni răspunsurile individuale asemănătoare şi cum

pot dobândi dimensiune abstractă? Prin imitarea, de către celelalte grupuri, a regulilor care au

adus grupului care le-a experimentat câştig. Imitare şi, prin extensie şi generalizare, iată calea

prin care o regulă descoperită intuitiv sau transmisă, pe calea “evoluţiei culturale”, poate

dobândi atribute universaliste, generatoare a unei evoluţii spontane dar fireşti a societăţii. Şi

120

toate acestea printr-un proces, el însuşi spontan, cu început într-o inovaţie individuală, trecută

prin filtrul diferenţelor de câştig obţinute de anumite grupuri şi cu final de drum într-o ordine

bazată pe reguli care se dovedesc a fi cele mai eficace pentru organismul social. Proces a cărui

parcurgere conduce la Societatea Deschisă care presupune ca “oamenii să înveţe să se supună

regulilor comune, abstracte şi nu să se ghideze de instincte înnăscute...” (Hayek, 123, p.

191).

D2.5 Succinte aprecieri şi critici

Intuiţia hayekiană în descoperirea ordinii spontane şi, pe calea cauzalităţii sociale, a

originii regulilor pe care se sprijină o astfel de ordine s-a dovedit fecundă şi inspiratoare. Toţi

neoinstituţionaliştii evoluţionişti au mers pe mâna sa, neezitând să-l invoce atât pe el cât şi pe

Darwin atunci când au avut nevoie de un argument doveditor. Cei care recurg, spre a explica

originea şi modul de manifestare a instituţiilor, la teoria jocurilor, la fel, fac apel la “biologia”

hayekiană spre a de un plus de credibilitate discursului lor. Apoi, toţi cei care încearcă să

explice dinamica internă a lumii libere, emergenţa societăţii deschise, începând cu Karl

Popper, de asemenea, sunt nevoiţi să se folosească de Hayek.

Aceasta nu înseamnă că nu există şi voci critice. De obicei, în discuţie se pune pretinsa

incompatibilitate între individualismul metodologic hayekian, pe de o parte, şi recursul

autorului celui mai antigrupist, antiholist şi anticolectivist discurs la selecţia operată la nivelul

“grupurilor sociale”. Cine îşi permite lectura întregului operei sale constată însă, cu uşurinţă,

că amintita incompatibilitate nu există decât în aparenţă.

Nu lipsesc, apoi, nici încercările de a pune între ghilimele teoria evoluţionistă ca şi

pretinsul raţionalism hayekian în evoluţia culturală a societăţii. Hans Hermann Hoppe, de

pildă, consideră, nici mai mult nici mai puţin că “ ... antiraţionalismul lui Hayek se exprimă în

teoria sa asupra «evoluţiei sociale» unde acţiunile dorite şi interesul personal, procesul,

greşeala şi învăţarea, forţa şi libertatea la fel ca şi statul şi piaţa (societatea) au fost în mod

sistematic eliminaţi, în calitatea lor de factori explicativi ai schimbării sociale şi înlocuiţi cu

o obscură «spontaneitate» şi cu un principiu organizatoric holistic, colectivist al «selecţiei

grupului cultural»” (Hoppe, 134, pp. 73-74)

“Forţa” criticii lui Hopper, pe care l-am considerat reprezentativ pentru cest gen de

critici ce i se aduc lui Hayek (a se vedea şi Salerno, 262), se bazează pe un principiu cunoscut,

acela al ruperii gândurilor din context. Dacă s-ar raporta la economia ansamblului ar vedea că

spusele sale nu au nici o şansă să diminueze grandoarea şi logica edificiului. Hayek nu este

121

uşor de lecturat şi înţeles. Nu puţine sunt locurile unde pare obscur dar aceasta numai graţie

puterii lui de abstractizare inegalabile şi nu a faptului că i-a scăpat înţelegerea corectă a

lucrurilor. Dar, chiar dacă nu admite aceste critici, Hayek este absolvit de presupusele

minusuri metodologice şi explicative de forţa lucrurilor, de evoluţia faptelor. Iar ea, această

evoluţie, “curge”, din interior, prin selecţia pe care o operează “grupurile culturale” după

principiul eficienţei rezultatelor şi, în plus, fără ingerinţe exogene.

III. 4. Nevoia de a studia institu ţiile, în general şi în România, în special 16

Referindu-se la importanţa cunoaşterii cadrului instituţional, a formării şi evoluţiei

sale în timp în procesul dezvoltării societăţilor moderne, Douglas North nota, sintetizator şi

întemeiat că aceasta “… este cheia succesului relativ al economiilor, atât în

contemporaneitate, cât şi de-a lungul timpului” (North, 213, p. 65). Că North a găsit corect

adresa la care trebuie insistat spre a afla cheia progresului este un lucru de care nu se mai

îndoieşte astăzi nimeni. Doar, poate, cei aflaţi în ţări, numite generic şi în limbajul păsăresc al

ştiinţei economice “în curs de dezvoltare” care preferă dulcele trai în haos în locul celui auster

încadrabil în reguli generatoare de energii consumate cu folos. În rest, este ştiut, toţi cei

responsabili de managementul societăţilor care, azi, formează lumea civilizată, nu mai pot

rămâne dilematici în faţa evidenţei. Iar evidenţa, cu probele indubitabile ale istoriei

economice, uşor observabile, dovedeşte că, în multe locuri şi momente, instituţiile au avut

ascendenţă chiar asupra factorilor naturali atunci când s-a pus întrebarea: de cine depinde

dezvoltarea economică?

Reamintim, în treacăt, că primele idei despre semnificaţia şi rolul instituţiiilor au

apărut la graniţa dintre secolele XIX şi XX şi că începând cu anii ’70 ai secolului XX asistăm

la o creştere exponenţială a interesului pentru ceea ce înseamnă instituţiile şi rolul lor în

evoluţia lumii moderne. Această lapidară paranteză pe istoria subiectului o producem pentru a

încerca să atenţionăm că în timp ce societatea civilizată a conştientizat de acum un secol că

sistemul instituţional joacă un rol crucial în dezvoltare, în România, preocupările pe temă se

află, impardonabil, sub zodia începuturilor şi ocupă un loc nepermis de nesemnificativ în

cercetarea economică românească. Şi aceasta în condiţiile în care România nu a reuşit, după

aproape două deceniii, să depăşească în totalitate faza unei tranziţii complexe în care

schimbarea de paradigmă necesară spre a rupe cu un registru revolut şi a construi şi accepta 16 Pentru problematica în discuţie, mai cu seamă referitor la nevoia de a studia instituţiile în România, a se vedea in extenso (Pohoaţă, 241, pp. 3-8).

122

altul nou, şi cu sprijinul căruia se doreşte a se depăşi faza “dependenţei de cale” şi a se

dobândi dezvoltarea, reprezintă, nu ne îndoim, esenţa problemei.

Întorcându-ne la ceea ce titlul acestui paragraf angajează, vom spune că necesara

preocupare în a studia instituţiile, în general, derivă, esenţialmente, din rolul lor pentru

fasonarea fiziologiei economico-sociale. Vorbim de fasonarea vieţii economico-sociale în

sens normativ. Şi instituţiile au acest rol normativ prin definiţie; prin faptul că “… impun

restricţii prin definirea graniţelor legale, morale şi culturale ce delimitează activităţile

legitime de cele ilegitime… în plus, ele sprijină şi legitimează activităţile şi actanţii…

furnizează direcţii şi resurse menite să sprijine acţiunea dar şi interdicţii ori limit ări ale

libertăţii de acţiune” (Scott, 272, p. 72). Iată, o multitudine de funcţii active ce trimit direct

spre normativ şi care se constituie în tot atâtea motive pentru a le studia.

Punctual vorbind:

� Întâi de toate, studiem şi e necesar să înţelegem raţiunea existenţei lor pentru

că “ instituţiile afectează performanţa economiei prin efectul lor asupra costurilor schimbului

şi producţiei. Împreună cu tehnologia utilizată, ele determină costurile de tranzacţionare şi

de transformare (producţie), care formează costurile totale” (North, 213, p. 13). În alţi

termeni, a studia instituţiile şi rostul lor, echivalează cu a determina împrejurările care

influenţează (pozitiv sau negativ) creşterea şi progresul economic şi social al oricărei naţiuni.

Nimeni n-ar putea să pună sub semnul întrebării importanţa şi obiectivitatea unui astfel de

demers. Şi n-ar putea pentru că numai studiind temeinic instituţiile primim informaţiile

necesare despre oportunităţile exploatabile în mod profitabil. În plus, dacă mai avem în vedere

şi faptul că “… funcţia regulilor este aceea de a facilita schimbul, fie el politic sau economic”

(Ibidem, p. 47) a le studia înseamnă, implicit, a ne plasa pe traseul care caută căile de

promovare şi eficientizare a comerţului.

� Apoi prin faptul că sunt întruchiparea condensată a unor sisteme de valori, de

norme care generează regularităţi comportamentale, instituţiile formează şi “… liantul care

menţine comunităţile împreună şi permite indivizilor să se autoguverneze ca membri ai

societăţii” (Kasper, 143, p. 23). Este esenţial pentru responsabilii decidenţi la nivel macro de

a şti ce anume face într-o economie şi societate ca lucrurile să “curgă”, cu păstrarea identităţii

individuale dar cu sentimentul că fiecare în parte aparţine unui întreg de a cărei existenţă şi

bună funcţionare depinde şi binele propriu, fără ca această dependenţă să fie resimţită ca o

constrângere şi un atentat la iniţiativa şi liberăţtile individuale, factorii emulativi cei mai

importanţi pentru progresul social. Acest mare rol, coagulator, asigurând coeziune fără a

sfărâma individualităţi, îl au instituţiile bune. Asigurând necesara înţelegere dintre indivizi,

făcându-i compatibili la efortul comun, instituţiile oferă şi necesarul suport al predictibilităţii.

123

Constituindu-se în bază de sprijin şi de raportare pentru coordonarea acţiunilor şi planurilor

individuale, instituţiile îi ajută pe indivizi “să se autoguverneze”; să-şi croiască planurile

individuale de viaţă şi să şi le pună de acord cu obiectivele comune ale societăţii, surprinse în

“credinţe împărtăşite” la nivelul ansamblului. Pe o atare cale se asigură ordinea socială non-

conflictuală; ordine bazată pe înţelegerea şi respectarea întregului set de instituţii care

guvernează viaţa economică şi socială.

� Pe acelaşi registru, al forţei predictive prin care instituţiile ajută la configurarea

viitorului comportamentelor individuale, North întăreşte ideea reţinând că “ Instituţiile reduc

nesiguranţa, oferind o structură vieţii cotidiene. Ele sunt un ghid al interacţiunii umane,

astfel că, atunci când dorim să salutăm pe cineva, să ne conducem automobilul, să cumpărăm

portocale, să împrumutăm bani, să începem o afacere, să înmormântăm pe cineva sau orice

altceva, ştim (sau putem uşor învăţa) cum să facem aceste lucruri. Am observa imediat că

instituţiile diferă, dacă am încerca să facem aceleaşi tranzacţii într-o altă ţară – Bangladesh,

de pildă. În jargonul economiştilor, instituţiile definesc şi limitează setul de alegeri pe care le

au indivizii” (North, 213, pp. 11-12). Rândurile scrise de North şi reţinute de noi ca fiind

citabile par a spune că “reducerea nesiguranţei” are un preţ iar preţul arată ca o constrângere

descurajantă: nici un efort uman, nici când trebuie “să cumpărăm portocale” sau să “salutăm

pe cineva” etc, nu se consumă în afara unor reguli. Totul e conform cu şi încadrabil reţelei

instituţionale acceptate. Este, acesta un loc despre care credem că, în anii ce vin, se va

constitui într-un punct de plecare serios relativ la ceea ce n-ar trebui să lipsească din

structurile programelor de cercetare ale NEI – un optim al gradului de instituţionalizare.

Istoria economică a unor ţări aparţinătoare UE, dar şi a UE în ansamblu, evidenţiază, nu de

puţine ori, suficiente “puseuri instituţionaliste”, cu efect de sufocare a energiilor şi

iniţiativelor individuale. Din perspectiva aceasta, Germania care, cel puţin în Europa, este, de

departe, ţara cea mai prinsă în păienjenişul texturii instituţionale, până la nivele care ţin de

intimitatea gesturilor sau acţiunilor individuale, pare a fi şi ţara care oferă soluţia a ceea ce se

vrea a fi un optim din acest punct de vedere. O ţară, singura din câte ştim, despre care se poate

spune că este beneficiara unei “birocraţii eficiente”.

� Studiul instituţiilor, pe ruta NEI, mai cu seamă, oferă o alternativă la matricea

clasică şi neoclasică. Clasicii rămân clasici pentru că propoziţiile lor oferă, încă, suport

explicativ pentru marea majoritate a fenomenelor economice. În plus, valoarea predictivă a

teoremelor lor nu s-a diminuat cu nimic. Afirmaţii similare putem face despre neoclasici. Ne

place sau nu, aerul cugetării economice contemporane rămâne, esenţialmente, neoclasic. În

acelaşi timp, mediul economic de azi e mult mai complex decât cel analizat de fondatorii

ştiinţei economice şi de urmaşii lor “ neo” în contemporaneitate. Realităţi inedite solicită

124

metodologii pe măsură. Din acest punct de vedere, NEI oferă răspunsuri noi la probleme

vechi sau noi.

Preocupat de “noutatea NEI” şi cumulând setul de întrebari pe care această nouă

ramură a ştiinţei şi le fixează drept ţintă, pe cât de cutezante pe atât de necesare în a desluşi

originile, sensul şi direcţia progresului economic şi social, plecând, în plus, de la strânsa

relaţie dintre instituţii şi organizaţii în configurarea acestui proces, R. Scott inventariază nu

mai puţin de douăsprezece astfel de provocări, chiar pe prima pagină a cărţii sale (Scott, 271,

p. 1). Iată în termenii săi, la ce întrebări trebuie să răspundă NEI:

• “De ce organizaţiile de acelaşi tip, cum ar fi şcolile şi spitalele, deşi sunt plasate

la mare distanţă unele faţă de altele, seamănă atât de bine între ele?

• De mii de ani există instituţii de cele mai diferite tipuri. Ce tip anume de instituţie

este asociat cu dezvoltarea organizaţiilor?

• Cum ar trebui să privim comportamentul în cadrele organizaţionale? Oare acesta

reflectă urmărirea intereselor raţionale şi exercitarea alegerii conştiente sau este

modelat în primul rând de convenţii, rutine şi deprinderi?

• Cum se face că s-a remarcat, adesea, devierea comportamentului participanţilor

la procesul organizaţional de la regulile oficiale şi scopurile declarate ale

organizaţiei?

• Dacă regulile oficiale sunt în mare măsură ignorate, de ce se consumă atâtea

resurse şi atâta energie pentru a le menţine?

• Cum şi de ce apar legi, reguli şi alte tipuri de sisteme legislative şi normative?

Oare indivizii construiesc în mod voluntar sisteme de reguli care le limitează,

apoi. propriul comportament?

• Care este originea intereselor? Sunt ele o parte integrală a naturii umane sau

reprezintă un aspect cultural?

• De ce anumite structuri şi practici specifice se răspândesc într-un câmp de

organizaţii în moduri neprevăzute de caracteristicile specifice ale organizaţiilor

care le adoptă?

• Cum modelează diferenţele dintre convingerile culturale natura şi modalitatea de

acţiune a organizaţiilor?

• De ce indivizii şi organizaţiile se conformează instituţiilor? Din cauză că sunt

recompensaţi dacă acţionează astfel, pentru că au convingerea că sunt

moralmente obligaţi să se supună ori din cauză că nu pot concepe un alt tip de

comportare?

125

• Ce procese apropie instituţiile de organizaţii? Ce vehicule sau agenţi transmit

mesajele instituţionale spre organizaţii şi în ce mod sunt afectate instituţiile de

acţiunile şi reacţiile organizaţionale?

• Dacă instituţiile acţionează în vederea promovării stabilităţii şi ordinii, cum

intervine schimbarea? Dacă instituţiile controlează şi definesc individul, cum

poate el spera să modifice sistemul în care este prins?”.

Nu e enevoie de efort spre a constata, dintr-o privire, că lumea NEI e diferită de cea

clasică şi neoclasică. Diferită şi cu adresă mai ţintită în lumea şi economia reale. Lume din

care face parte şi “ conacul medieval, târgurile din Champagne sau suq-ul (bazarul organizat

în cea mai mare parte a Orientului Mijlociu şi în Africa de Nord)” (North, 213, p. 17) şi

pentru care structurile teoretice ale neoclasicismului nu oferă nici pe departe explicaţie.

Pe acelaşi palier, al unei noi alternative de analiză şi înţelegere a lucrurilor, mai aflăm,

cu ajutorul NEI, că problema alegerii nu se pune doar între utilităţi ci şi între instituţii, mai

performante sau mai puţin peformante. Apoi, recunoscând succesul economiei neoclasice în a

furniza analize pertinente privind alocarea resurselor şi gradul lor de utilizare, NEI oferă

răspunsuri la chestiuni necuprinse în registrul clasic şi neoclasic. Schimbarea economică

determinată de imbolduri , intenţii şi convingeri umane, toate prezente în osatura instituţiilor

formale sau informale conferă, de departe, identitate analizelor NEI. Odată în plus analizele

NEI sunt multidisciplinare , cu incursiuni consistente în ştiinţele politice, sociologie, drept,

antropologie, biologie şi istorie. E un merit incontestabil al NEI că studiază viaţa economică

aşa cum e ea de fapt, ca o sumă de interacţiuni umane în care componenta economică are, e

adevărat, greutatea specifică cea mai mare dar rămâne, totuşi, doar o componentă, printre

altele, a întregului. Propunându-şi atari obiective, analiza NEI este una voit dinamică. Nici nu

s-ar putea studia schimbarea economică şi performanţa instituţională luând din curgerea

timpului, prin comprimare, doar o secvenţă pretins reprezentativă. Chiar atunci când

perimetrul analizei este micro, nu statica ci dinamica, mişcarea şi filmul rămân instrumente

cheie de analiză. Exemplul pilduitor l-a oferit chiar R. Coase atunci când a refuzat să trateze

firma ca pe o “cutie neagră” care, la un capăt preia preţuri (inputuri) iar la celalalt capăt

degajă outputuri. Tocmai acest mod de a privi firma, ca pe o secvenţă a unui lanţ dinamic, şi

care, la o adică, poate fi şi ineficientă, l-a condus la celebra-i întrebare: de ce există firme în

condiţiile în care clasicii şi neoclasicii au afirmat într-un inconfundabil cor că piaţa e mai

performantă? Răspunsul oferit la această interogaţie va conduce analizele NEI spre domenii

la fel de inedite, legate de aranjamente instituţionale, guvernanţă corporatistă, ierarhii, costuri

de tranzacţie, agenţii etc. domenii care oferă rotunjime şi sens întregului numit ştiinţă

economică.

126

Să mai adăugăm că tot în replică, faţă de paradigma neoclasică, îndeosebi, prin

încorporarea instituţiilor în analiză, NEI are de partea sa şansa de a se apropia de economia şi

lumea reale. Studiul instituţiilor duce, implicit, la interacţiunile umane, la natura lor

conflictuală, la incertitudine şi risc, informaţie incompletă şi rezultate nesigure; la preferinţe

care se schimbă şi anomalii sau divergenţe; la constrângeri şi imperfecţiuni; la mai multe

echilibre şi la alegeri unice şi nerepetitive; la feedback informaţional din partea pieţei, uneori

confuz sau prea subtil pentru a determina orientări certe, mai degrabă dezorientări sau

comportamente necooperante. Însuşi procesul schimbului, vânzarea şi cumpărarea, sunt

privite şi din latura lor socială. Încorporând factori psihologici, sociali şi motivaţionali,

procesul achiziţiilor se plasează dincolo de mecanica “rece” neoclasică. Se au în vedere

rutine, tradiţii, loialităţi sau “curiozităţi inutile” (Veblen). Ele explică contractul incomlet.

Într-un astfel de cadru, recursul la funcţiile continue şi derivabile spre a determina optimul

performanţei ecoonomice nu este de prea mare ajutor.

Intrând în intimitatea lumii reale, NEI riscă a solicita în exces empirismul în dauna

abstracţiei şi, pe cale de consecinţă, a afecta durabilitatea ei predictivă. E o bătălie între

temporal şi atemporal pe care NEI o priveşte ca pe o mare provocare. Evoluţia ei de excepţie

începând cu anii 70 ai secolului trecut demonstrează, ca o compensaţie, marele interes şi

atentia ce i se acordă argumentând că protagoniştii ei merită să-şi asume riscul. Popasurile

insistente pe o cazuistică extrem de variată, dar intim legată de lumea faptelor reale, par a fi şi

moneda de schimb dar şi preţul plătit pentru perenitate.

Luând de bună argumentaţia generală a economiştilor prin care încearcă a ne convinge

că studiul instituţiilor este necesar şi de folos, să vedem cât din această demonstraţie

generalizată îşi găseşte aplicaţie, şi, în acelaşi timp, cât e de inspiratoare, în şi pentru

fenomenul economic românesc. Anticipând, spunem, sintetizator, că tot ce e valabil în plan

general se verifică prin exemplul României. În plus, terenul românesc oferă exemplificări

inedite pentru ceea ce înseamnă, mai ales, lipsa de performanţă economică datorată fie lipsei

unor instituţii solide, fie nerespectării lor. Astfel:

• Credem, întâi de toate, că desluşirea de facto a matricei instituţionale oferă, şi în

cazul României, şansa cunoaşterii intime a status-quo-ului, a registrului de unde-şi trag

sorgintea stimulentele schimburilor interumane sau, dimpotrivă, a surselor de blocaj în

calea evoluţiei. Din perspectiva aceasta, similitudinea între istoria progresului economic în

România, lovit de puţinătate, şi istoria slabei evoluţii instituţionale este mai mult decat

semnificativă. În cazul României nu se verifică ipoteza de lucru a lui Stanley Engerman şi

Kenneth Sokoloff după care “Preocuparea legată de istoria economică nu rezultă doar din

dorinţa de înţelegere mai bună a trecutului dar şi din credinţa că o astfel de cunoaştere poate

127

folosi ca ghid pentru realizatorii de politici care încearcă să îmbunătăţească condiţiile

economice şi sociale ale naţiunilor mai puţin dezvoltate” (Engerman&Sokoloff, 86, p. 339).

“Realizatorii de politici” români au învăţat foarte puţin din propria istorie cât şi din a altor

naţiuni. N-au înţeles că economiile puternice se bazează pe instituţii puternice şi stabile.

Stufărişul legislativ, schimbarea, aproape în întregime a sistemului de legi odată cu

“schimbarea regimului”, adică a guvernelor, lipsa de coerenţă în structura regulilor formale

etc. seamănă neîncredere şi instabilitate, nestimulative pentru amorsarea de afaceri serioase şi

neatractive pentru capitaluri străine. În loc să creeze cadre de oportunităţi, instituţiile devin

surse de bocaj. Rezistă mediului sau chiar reuşesc acele organizaţii care eludează cadrul legal.

În condiţiile în care, sectorul cenuşiu a dobândit ascendenţă, în anumiţi ani în România, faţă

de cel al economiei oficiale, e clar că aceste manifestări perverse prin care anormalul îmbracă

haina normalului spun ceva despre calitatea instituţiilor. Şi dacă efectele sunt acestea, e la fel

de limpede că instituţiile româneşti nu sunt surse de stimulente ci de obstaculări şi frustrări

pentru cei, eventual, dispuşi să respecte regulile oficiale. Dacă ne mai amintim că nici la

capitolul instituţii informale nu suntem de felicitat, atunci putem să înţelegem de ce

schimbarea instituţională în România este un proces greoi şi dificil de realizat (se pare, cel

mai dificil) şi oricât ar dori guvernele (indiferent de culoare) să accelereze cadenţa mutaţiilor

instituţionale, spectacolul oferit este cel al unei lupte cu inerţia; cu inerţii dobândite de-a

lungul a zeci de ani şi care aparţin fie unui sistem revolut faţă de care manifestăm serioase

intenţii să ne debarasăm, fie unor timpuri mai vechi, dar care, indiferent de sursă, au devenit

componente ce ţin de organica fiinţei şi existenţei noastre, căpătând statutul de norme

comportamentale şi urmărindu-ne şi atunci când formulăm întrebări şi atunci când oferim

răspunsuri legate de viitorul nostru.

• În al doilea rând, ştim că instituţionalismul a reuşit să explice nu numai evoluţia,

din interior, a unor sisteme economico-sociale diferite dar şi marile diferenţe de

performanţă ale unor economii de-a lungul timpului. Iar cheia performanţei, s-a demonstrat

cu argumente, stă în combinaţia inspirată de instituţii care au reuşit să scoată din oameni

maximum de energie şi talent. “Diferenţele de performanţă ale economiilor şi supravieţuirea

diverselor economii de-a lungul timpului, ne spune North, nu au fost comentate satisfăcător

de economiştii specialişti in dezvoltare… Explicaţia este simplă: teoria aplicată nu este pe

măsura sarcinii de rezolvat. Teoria se bazează pe premisa fundamentală a deficitului şi, de

aici, a competiţiei; implicaţiile sale armonizate provin din tezele despre un proces de schimb

fără tensiuni, în care drepturile de proprietate sunt specificate clar, fără pierderi, iar

obţinerea informaţiei nu necesită costuri…” (North, 213, p. 17).

128

Sunt sugestive spusele lui North pentru gândul şi fapta românească? Răspunsul nu

poate fi decât unul negativ. Teoreticienii români nu manifestă prea mult zel în a explica

diferenţele noastre de performanţă deşi istoria, chiar recentă, a economiei româneşti nu este

una a marii performanţe. La nivel academic, în timp ce P. Samuelson face eforturi de a aduce

Economics-ul său cu picioarele pe pământ prin exemple şi studii de caz din istoria economică

a SUA, manualele de teorie economică din România oferă azi ceea ce oferea Samuelson la

primele ediţii ale celebrului său manual, ocupând mintea studenţilor cu ipoteze, principii şi

mecanisme logice dar iluzorii. De aceea, credem că integrarea instituţiilor în organica

manualelor şi tratatelor de economie este un pas pe cât de important pe atât de necesar în

România. În ceea ce priveşte “sarcinile de rezolvat” acestea sunt pe măsura teoriei care ar

trebui să le explice dar n-o face. Să amintim doar un exemplu, din multitudinea posibile:

proprietatea. După aproape douăzecide ani nu “sunt specificate clar” drepturile de proprietate,

ca să folosim expresia lui North. Ce influenţă are acest fapt asupra cadenţei cu care România

încearcă să intre în lumea civilizată, nu o putem afla, în lipsa unor analize temeinice,

cantitativiste, decât comparativ, măsurând diferenţa faţă de competitorii ce au avut cândva

aceeaşi bază de plecare. Iar comparaţia ne dezavantajează.

• În al treilea rând, dar pe acelaşi palier al celor afirmate anterior, cunoaşterea

teoriei instituţionale oferă indicii serioase despre evoluţia pe trasee diferite a unor ţări

chiar dacă, la start, au pornit de la baze instituţionale relativ asemănătoare.

Cu precizarea că vom reveni asupra acestui subiect atunci când vom aborda, pe larg,

problema schimbării instituţionale, cu referiri la traseul instituţional al României, spunem,

acum şi aici, că pentru ţara noastră aceasta este, realmente, o chestiune nodală. Nu e nevoie să

cuprindem în analiză secole. E suficient să luăm ca punct de plecare anii ’90 ai secolului

trecut pentru a constata că faţă de ţări care au plecat, atunci, la drum cu aceeaşi zestre

instituţională, a se vedea Cehia, Ungaria, Slovenia etc., România s-a particularizat, în traseul

ei îngemănându-se teama de reforme serioase cu comportamente inerţiale improductive,

rezultante, la rându-le, a unor tradiţii şi obiceiuri vechi unde “doina”, “ jalea” şi “ jugul străin”

au “şlefuit” supuşenia, melancolia şi delăsarea peste care a venit să altoiasca un regim roşu

prin lehamite organizată. Şi, de aceea, în timp ce amintitele ţări ard etape şi se alătură lumii

civilizate, România pierde din cadenţă, raportandu-se doar la competitori sub talia ei,

sufocându-se în reforme juridice şi administrative, nedând încă impresia că a trecut de la

anarhie la ordine.

• În al patrulea rând, studiind instituţiile putem înţelege cum e posibilă existenţa

în sânul unei societăţi democratice, de respiraţie liberală, sau pretins liberală, a unor

politici restric ţioniste, prohibitive, potrivnice spiritului filosof iei liberale. În general,

129

lucrul e posibil, ne spune avizatul North, pentru că “… regulile sunt create, cel puţin o mare

parte a lor, mai mult în interesul bunăstării private decât în cel al bunăstării sociale. De

aceea, regulile care resping franciza, restricţionează intrarea sau împiedică mobilitatea

factorilor sunt vizibile peste tot. Aceasta se întâmplă nu pentru a nega faptul că ideile şi

normele contează. Ci pentru a arăta, că, la o primă privire, regulile derivă din interese

personale” (North, 213, p. 47). După ce am învăţat că instituţiile reprezintă, în esenţă,

“credinţe împărtăşite”, e greu să primim “consolarea” oferită de North potrivit căreia

instituţiile sunt un derivat al intereselor personale. E cert că North a avut în faţă tabloul

concret al realităţilor ţării sale, aşa după cum şi noi îl avem pe al nostru şi care, din păcate,

validează exemplar aserţiunea northiană. Noi ne-am servit de această remarcă deoarece

nutrim credinţa că ceea ce pentru alte ţări, inclusiv ţara lui North, poate fi o abatere de la

regulă, la noi poate fi chiar regula. Şi de aceea e important să vedem dacă târgul pe care un

parlamentar îl încheie cu un partid pentru ca, în schimbul alegerii, el să susţină sau să propună

legi care servesc doar interesele a două-trei organizaţii contribuitoare pe listele de încasări ale

respectivului partid, sau o ordonanţă de urgenţă dată peste noapte, potrivnică, prin conţinut,

altor legi, şi care serveşte doar interesele unor personalităţi politice sau administrative, toate

acestea spunem, servesc în vreun fel şi progresul general. În plus, aflăm cu această ocazie că e

posibilă şi o dimensiune transdoctrinară a instituţiilor. Pentru că, e ştiut, interesul pur, nu

are culoare politică. Din nou, credem că România oferă material bibliografic consistent spre a

da acoperire teoretică unei circumstanţe în care instituţia apare, dincolo de ideologie, deşi

teoria instituţionalistă afirmă contrariul.

Prin cele patru puncte, nu pretindem că am epuizat gama împrejurărilor din care

rezultă că studiul instituţiilor e necesar în România. Structura de ansamblu a acestei lucrări,

comentariile pe alte capitole ale teoriei instituţionaliste vor completa, sperăm, satisfăcător,

demersul nostru.

130

Capitolul IV

Miezul tare al economiei neoinstitu ţionale

De departe, instituţia a stat şi stă în atenţia economiştilor neoinstituţionali ca

problemă de fond. Nici una din temele fundamentale ale teoriei si practicii economice nu este

abordată in afara cadrului instituţional. Însăşi raţiunea de a fi a şcolii şi curentului cu numele

NEI e de a explica totul, sau aproape totul, prin prisma instituţiei. Mai ştim însă că şi vechiul

instituţionalism şi-a definit aria preocupărilor tot în jurul instituţiei. Ceea ce NEI aduce, ca

noutate, în atenţia lumii academice sunt temele de cercetare inspirate de celebrul articol al lui

R. Coase din 1937 – Natura firmei. O nouă viziune asupra firmei, costurile de tranzacţie,

structurile de guvernanţă (piaţă, ierarhie, forme hibrid) etc. sunt doar câteva dintre direcţiile

de cercetare care, în timp, s-au constituit în miezul tare al programului de cercetare al NEI.

IV.1 Natura firmei Împrumutăm titlul articolului care i-a adus celebritate lui Coase spre a sugera, din

start, că socotim generoase şi demne de reflecţie, ca motiv de căutare şi analiză, problemele

de fond pe care el le-a pus, pentru prima dată, aici, în acest articol. În decursul timpului şi în

urma unor serioase puneri în discuţie a concluzilor sale de către mulţi şi avizaţi cercetători,

Coase a revenit; a semănat el însuşi îndoiala şi a retractat o parte a concluzilor formulate în

anii tinereţii. Pe fond, însă, analiza a rămas în picioare. A rămas şi s-a constituit în bază de

plecare pentru dezvoltări, ele însele, generoase şi aducătoare de prestigiu ştiinţei NEI.

Care sunt, succint, ideile forţă care conturează natura firmei, ca teorie economică de

sorginte neoinstituţională?

IV.1.1 De ce apare firma?

Coase ia ca punct de plecare şi subiect de analiză ipoteza economie clasice şi

neoclasice, de respiraţie liberală, potrivit căreia sistemul economic “merge singur” coordonat

fiind doar de mecanismul preţurilor, cu rol fundamental în alocarea resurselor. Or, el este

convins că mecansimul preţurilor este doar un subsistem, printre altele, în cadrul organismului

economic. ”Descoperim, scrie el, că în lumea reală există o mulţime de situaţii în care

această teorie nu se poate aplica: dacă un muncitor trece de la departamenul Y la

departamenul X, el nu o face neapărat din cauza unei modificări a preţurilor relative, ci

pentru că aşa i se cere” (Coase, 51, p.26). În pofida nereprezentativităţii exemplului pe care l-

131

a luat din domeniul ocupării forţei de muncă spre a-şi susţine argumentaţia17, Coase spune

clar că există în economie cel puţin două mecanisme de coordonare: unul al preţurilor ,

altul al ierahiei; unul prin care se alocă resursele pe piaţă, altul prin care se alocă resursele

făcând apel la autoritate, în cadrul firmei; unul ţine de o coordonare spontană, altul de una

conştientă. Prin O. Williamson, Sh. Rosen, P. Joskow, ş.a, se va dovedi că între cele două

forme principale de coordonare, piaţă şi ierarhie, există o puternică zonă de interferenţă; că

ele nu se exclud şi că permit chiar manifestarea unei a treia forme, cea hibrid . Pentru Coase

însă piaţa sau firma (ierarhia) reprezintă modalităţi alternative de coordonare economică, ori

una, ori alta. Cu precizarea că şi una şi alta convieţuiesc de maniera în care, admiţând spusele

lui D. H. Robertson, “insule de putere conştientă există în oceanul de cooperare înconştientă

aşa cum, în deşertul arid se întâlnesc şi oaze de verdeaţă” (Ibidem). Piaţa ar reprezenta, deci,

“oceanul de cooperare inconştientă care admite dreptul la existenţă al acestor oaze de

verdeaţă”, numite firme (ierarhii). Convieţuirea nu implică însă şi asemănare. Coase afirmă

clar şi răspicat că, “elementul distinctiv al firmei constă în înlocuirea mecanismului de

preţuri” (Ibidem, p.27). La fel de clar îi este şi faptul că, în cazul firmei, întreprinzătorul

“planifică şi organizează în mod conştient” dar el face lucrul acesta în cadrul relaţiilor de

ansamblu ale economiei, în interiorul căreia nu e decât “ o unitate specializată” , o “celulă” .

Odată ajuns cu raţionamentul aici, Coase se simte abilitat să judece şi să întrebe. Să

constate că discursului liberal clasic şi neoclasic nu i se oferă o acoperire sută la sută; că, în

pofida virtuţiilor ei recunoscute, piaţa nu ocupă întregul teren de joc; că pe teren sunt prezente

şi firmele, organizaţiile. Şi atunci, “dacă producţia este reglementată de mişcările de preţuri

şi dacă această producţie ar putea fi realizată şi în lipsa oricărei organizaţii, atunci este

normal, crede el, să ne întrebăm de ce există sau de ce au apărut aceste organizaţii ” (Ibidem,

pp. 26-27). Cu alte cuvinte, dacă piaţa liberă prin mecanismul ei de preţuri este atât de

virtuoasă, de ce cedează teren pentru o organizaţie în care mecanismul de preţuri este înlocuit

prin autoritatea întreprinzătorului. Şi, în plus, dacă se admite că aceasta din urmă, firma, are

nişte virtuţi negăsibile la piaţă, de ce nu se realizează întreaga producţie printr-o singură

17 La un interval de 50 de ani, în articolul Natura firmei: Influenţe, Coase recunoaşte acest minus, al redusei reprezentativităţi a modelului său de analiză, axat pe scheletul relaţiei angajator-angajat într-un contract de muncă, ca pe o „lipsă ruşinoasă”. În pofida acestui fapt el susţine că, în chiar aceste limite, exemplul său nu a denaturat concluziile şi, în plus, a servit perfect scopului propus în Natura firmei: „să explic de ce există firme” (51, p.73) şi să dea fundament şi explicaţie propoziţiei cheie: „comparaţia costurilor de coordonare a activităţilor factorilor de producţie din firmă cu costurile de determinare ale aceluiaşi rezultat, prin tranzacţii de piaţă sau prin operaţii cu alte firme” (Ibidem). Dacă relaţia angajator-angajat, ca arhetip al firmei înseamnă o reducţie regretabilă în planul acoperirii faptice, firma însemnând mult mai mult decât o sumă de contracte de muncă, ca instrument pentru o demonstraţie, dovedită reuşită, exemplul lui Coase îşi păstrează, dincolo de criteriile asumate, forţa de convingere.

132

firmă, de dimensiuni mari? De ce apare firma? şi De ce o singură firm ă nu realizează

întrega producţie?, iată cele două întrebări care i-au adus faimă lui Coase. Chiar dacă

răspunsurile, cel puţin cele oferite în versiunea din 1937 a articolului său, nu au fost prea

limpezi şi chiar dacă au trimis, adesea, pe terenul echivocului ele, răspunsurile şi cu mult

peste ele, întrebările, au fost de natură să revoluţioneze; să amorseze discuţii şi analize, multe

controversate, care nu s-au încheiat dar care se dovedesc fertile în deschiderea de noi piste de

cercetare.

În urmărirea “motivului apariţiei firmelor” el descoperă trei împrejurări cu statul de

factori cauzatori, demni de luat în considerare.

Primul este de natură subiectivă, manifest prin:

a) Înclinaţia unor indivizi de a accepta să lucreze sub conducerea altora pentru mai

puţini bani. Manifestarea de facto a unei astfel de atitudini ar justifica apariţia “în

mod natural” a unor firme;

b) Înclinaţia contrară celei descrise la punctul a, manifestă prin dorinţa individului de

a fi “propriul său stăpân”. E o dorinţă traductibilă în predispoziţia unora “de a

controla, de a deţine puterea asupra altora”, dorinţă a cărei realizare presupune un

preţ. Plăcerea de a conduce pe alţii înseamnă renunţare, înseamnă că ei,

conducătorii, “vor fi dispuşi să plătească celorlalţi salarii mai mari decât ar

obţine aceştia în condiţiile unui alt mecanism de preţuri, doar pentru a-i putea

controla” (Ibidem, p.28).

c) Preferinţa clienţilor pentru “bunurile create de firme, celorlalte bunuri”.

Al doilea motiv, socotit, atât de autor cât şi analiştii critici ai operei sale, ca fiind

fundamental este legat de costul tranzacţiei sau, mai bine spus, de diferenţa de costuri ce

apare atunci când o tranzacţie face obiectul pieţei sau, dimpotrivă, al unei organizaţii;

diferenţă răspunzătoare de direcţia spre care se distribuie tranzacţiile. Un asemenea cost poate

avea, după Coase, două principale surse: a) “Descoperirea şi identificarea preţurilor

relevante” (Ibidem), cu trimitere, se înţelege, la modul de organizare a tranzacţiei pe calea

pieţei. E vorba, în esenţă, de un cost de informare, posibil de redus dacă se apelează la

serviciul unor specialişti în “vinderea de informaţii”, dar niciodată cu putinţă de eliminat; b)

Un cost de contractare, posibil de redus în interiorul unei firme prin evitarea cheltuielilor de

contractare între factorii de producţie. Acele cheltuieli “implicate de negocierea şi

definitivarea câte unui contract separat, pentru fiecare tranzacţie încheiată pe piaţă”

(Ibidem) ar putea fi ocolite prin încheierea unui contract pe termen lung, în cadrul firmei,

unde nu mai există obligaţia ca “un factor de producţie (sau proprietarul acestuia)... să

încheie o serie de contracte cu ceilalţi factori cu care cooperează în interior;... acest lucru ar

133

fi obligatoriu în cazul în care cooperarea respectivă ar fi rezultatul direct al acţiunii

mecanismului de preţuri. Unei serii de contracte i se substituie unul singur” (Ibidem).

Contract există şi în interiorul firmei. El are însă doar un caracter limitativ; “este un contract

prin care factorul respectiv se declară de acord ca, în schimbul unei remuneraţii fixe sau

variabile, să respecte în anumite limite ordinele unui antreprenor” (Ibidem).

Substituirea unei serii de contracte cu unul singur, pe o perioadă mai îndepărtată, are

legătură şi cu un alt aspect al vieţii economice, cu riscul şi incertitudinea. Aici, intrând în

dialog cu F. Knight, Coase pledează pentru contractul pe termen lung ca soluţie pentru a

reduce costurile tranzacţionale, luându-şi ca măsură de precauţie şi mijloc de luptă împotriva

incertitudinii contractul incomplet; contractul în interiorul căruia se stipulează doar clauze

generale, “detaliile exacte fiind lăsate pentru o dată ulterioară” (Ibidem, p. 29). Într-o primă

versiune, cea din 1937, Coase susţine că “apariţia firmelor este probabilă atunci când un

contract pe termen scurt ar fi nesatisfăcător” (Ibidem, p. 29). La 40 de ani diferenţă, acelaşi

Coase relativizează importanţa duratei contractului asupra apariţiei firmelor. Rămâne, în

continuare, de părere că un contract pe termen lung este o alternativă dezirabilă atunci când îţi

propui reducerea sau evitarea unor cheltuieli ce ar putea rezulta prin recursul la un număr

mare de contracte pe termen scurt. Îşi păstrează, de asemenea, părerea că un asemenea tip de

contract rezonează cu priorităţile de risc ale participanţilor la tranzacţii. Se îndoieşte însă de

alte ipoteze. În Natura firmei: influenţe consideră că propriul exemplu, iniţial, al contractului

de angajare nu pare a fi suficient de acoperitor. Ajunge la concluzia că nu doar în cazul

serviciului-muncă ci şi în cel al achiziţionării de bunuri, relevanţa perioadei lungi, ca motiv de

apariţie a firmei, este asigurată. Apoi, şi acesta este un punct important al analizei sale

postume, introduce un element nou şi consideră că “Raţiunea existenţei unei firme este – ca şi

înainte – să ducă la o reducere a costurilor de tranzacţionare dar, ne atenţionează Coase,

costurile (care ar fi scăzute) nu ar fi acelea cauzate de tranzacţiile dintre factorii de producţie

ci de tranzacţiile dintre organizatorii firmei şi factorii de producţie folosiţi” (Ibidem, p. 75).

În virtutea unei astfel de noi viziuni el concluzionează sintetizator: “Contractul pe termen

lung, ca factor ce promovează formarea firmei, mi se pare acum lipsit de importanţă, dar

contractul pe termen lung şi integrarea pe verticală, ca soluţii alternative la problema

contractelor între firme, mi se pare încă o problemă importantă” (Ibidem, p. 76).

Că problema contractelor între firme ce-şi caută soluţia în contractul pe termen lung şi

integrarea verticală a fost şi a rămas, într-adevăr, o chestiune importantă o dovedeşte

generoasa literatură produsă pe temă de când Coase şi-a scris şi rescris articolul.

În sfârşit, un alt factor, al treilea care poate explica apariţia unei firme este legat de

diferenţa de tratament ce se aplică, în planul reglementărilor, fie firmelor fie tranzacţiilor de

134

piaţă. Guvernul sau autoritatea publică, la modul general vorbind, nu aplică la fel anumite

reglementări atunci când avem de-a face cu cele două tipuri mari de coordonare a activităţii.

“Dacă luăm în considerare taxele pe vânzări, exemplifică Coase, e clar că ele vizează

tranzacţiile de pe piaţă şi nu tranzacţiile similare încheiate în cadrul firmei. Întrucât este

vorba de metode de organizare alternative – prin preţuri sau prin antreprenori – astfel de

reglementări vor da naştere unor firme care, în alte condiţii, nu ar avea un «raison d’être»”

(Ibidem, p. 29). Coase nu consideră aceste circumstanţe explicative pentru apariţia unor firme,

ca fiind fundamentale. În corelaţie însă cu alţi factori ele îşi pot aduce, totuşi, aportul.

IV.1.2. Dimensiunea firmei; modul general de aborda re

Odată ajuns în punctul în care se socoteşte lămurită cauza apariţiei firmelor, Coase

consideră că la fel de importantă este şi problema mărimii , a dimensiunilor ei. Tentaţia

profesorului Knight de a explica expansiunea firmei pornind de la fireasca şi motivata dorinţă

a antreprenorului de a dobândi poziţia de monopol, cu toate avantajele ce decurg de aici, nu i

se pare lipsită de interes. Numai că îşi dă seama că o astfel de înţelegere a lucrurilor nu e

consonantă cu spiritul pieţei libere. Întotdeauna va trebui dezvoltată o forţă contrară, una care

să contrabalanseze tendinţele de monopolizare a economiei. De aceea, firma, despre care se

întreabă Coase cât este sau poate fi de mare nu este monopolul ci o componentă aparţinătoare

mediului concurenţial normal care profită de avantajele liberei competiţii. Încearcă, de aceea,

“pe cale ştiinţifică” să răspundă la pertinenta şi fireasca întrebare: “dacă prin organizare se

pot elimina unele costuri şi se poate reduce costul producţiei, de ce mai există tranzacţii de

piaţă? De ce nu se realizează întreaga producţie prin intermediul unei singure firme, de mari

dimensiuni?” (Ibidem, p. 30).

Provocatoarei întrebări, Coase îi oferă două mari răspunsuri care constituie, în

acelaşi timp, două motive care explică dimensiunea firmei.

Unul ţine de ceea ce se poate numi “randamentul descrescând al managementului”.

Judecând în termenii neoclasici ai utilităţii marginale, Coase ia în calcul “posibilitatea unei

creşteri a costului organizării unei tranzacţii adiţionale... şi, că, deci... trebuie să existe un

punct în care costul organizării unei tranzacţii adiţionale prin firmă este egal cu costul

organizării respectivei tranzacţii prin intermediul pieţei libere sau de către un alt

antreprenor” (Ibidem, p. 30). La egalitate de costuri alegerea, între a organiza tranzacţia prin

piaţă sau firmă, nu mai are aceeaşi relevanţă. Doar până a se ajunge în acel punct operează

motivarea creşterii dimensiunii firmei. De reţinut ca importantă şi dubla bază de comparaţie:

dimensiunea firmei luată în analiză se raportează fie la piaţă fie la o altă firmă. Cheltuiala

135

adiţională a unei tranzacţii suplimentare nu este singura care susţine, argumentaţional,

principiul randamentului descrescând al managementului. Se adaugă, în seria argumentelor, şi

posibilitatea ca, odată firma mărită, şansele ei de eficienţă sporită să scadă. Aria răspândirii

spaţiale a numărului în creştere de tranzacţii, sau caracterul lor tot mai eterogen fac tot mai

dificil ă sarcina alocării cu succes a factorilor de producţie. “Şi în acest caz, spune Coase,

trebuie să existe un punct în care pierderea reprezentată de risipa de resurse devine egală cu

costul organizării tranzacţiei pe piaţa liberă sau cu costul organizării ei de către un alt

antreprenor” (Ibidem, p. 31). Observăm aceeaşi dublă raportare – la piaţă şi la o altă firmă.

Criteriul însă, circumscris aceluiaşi principiu de judecată – randamentul descrescând al

managementului – este altul. Risipa de resurse determinată de un management dificil de

realizat în condiţiile unei firme ce a dobândit proporţii operează şi dictează alegerea.

Un al doilea argument trimite la “celelalte avantaje” pe care o firmă mică le are,

comparativ, faţă de o firmă mare. Coase nu intră în amănunte şi nici nu insistă în a găsi puncte

de sprijin pentru argumentul său. Într-o notă adăugitoare la text şi prin trimitere la lucrări

aparţinătoare unor contemporani de-ai săi, vorbeşte de “spiritul individualist al micilor

antreprenori”; de preferinţa acestora de a rămâne independenţi sau “şefi ai unor întreprinderi

mici decât conducători de departamente într-o întreprindere mare” (Ibidem, p. 38 – nota 26).

Factorii amintiţi pot influenţa creşterea sau scăderea unei firme, fie separat, fie în

combinaţie. Ultima variantă pare mai plauzibilă în ochii lui Coase. Sintetizând şi trăgând linia

el socoteşte că “o firmă va tinde să se extindă cu atât mai mult cu cât:

a. Costurile de organizare sunt mai mici şi cu cât creşterea acestora, în cazul

sporirii numărului tranzacţiilor, este mai lentă;

b. Antreprenorul greşeşte mai puţin şi cu cât frecvenţa greşelilor comise pe măsura

sporirii tranzacţiilor este mai mică;

c. Scade mai mult (sau creşte mai puţin) preţul de aprovizionare cu factori de

producţie al firmelor de mari dimensiuni” (Ibidem, p. 32)

Aceleaşi argumente, în alte cuvinte. Judecăţi à la marge puse în slujba demonstrării

principiului randamentelor descrescânde în cazul unui management care devine tot mai

complex, sau mai puţin atractiv, pe măsură ce dimensiunile firmei cresc.

IV.1.3. Dimensiunea firmei prin combinare sau integ rare

Coase ajunge la problema integrării verticale urmând linia de gândire după care,

esenţialmente, firma înlocuieşte mecanismul de preţuri. Până la a ne întreba cât adevăr există

într-o astfel de aserţiune reţinem semnificaţia celor două procese pe calea cărora o firmă poate

136

creşte – combinare sau integrare. Putem vorbi de combinare, scrie Coase “atunci când

tranzacţiile anterior organizate de doi sau mai mulţi antreprenori ajung să fie organizate de

unul singur. Combinarea, adaugă el, devine “integrare” atunci când ea implică organizarea

unor tranzacţii care fuseseră încheiate anterior între antreprenori pe piaţă” (Ibidem, p. 32).

În alţi termeni, combinarea operează în perimetrul destinat organizării firmelor. Integrarea ia

în calcul şi ceea ce se întâmplă în aria de mişcare a pieţei.

O firmă se poate extinde apelând fie la una fie la ambele metode. Exemplul oferit de

chiar autorul demersului implică ambele direcţii. El începe cu presupunerea că firma A

cumpără un produs de la firma B şi că B nu-şi epuizează gama activităţilor sale prin aceasta

vânzare; ea rămâne în joc. Urmărit de aceeaşi întrebare obsesivă, de ce o firmă nu preia toată

producţia, Coase consideră că “dacă A doreşte să evite o tranzacţie de piaţă va trebui să preia

întregul proces de producţie controlat de B. Dacă preluarea nu are loc în totalitate, va

continua să existe o tranzacţie de piaţă, chiar dacă obiectul acesteia s-a modificat” (Ibidem,

p. 31). Numai că, intervine şi operează invenţia sa metodologică – “randamentul descrescând

al managementului”. Pe măsură ce A achiziţionează tranzacţii de la B, este nevoită să constate

că-i sporesc cheltuielile adiţionale pe măsură ce se extinde cu fiecare tranzacţie.

Raţionamentul lui Coase continuă cu premisa unui joc cu sumă nulă: pe măsură ce A creşte, B

scade în mod proporţional ca urmare a tranzacţiilor cedate lui A. Nu se ia în discuţie varianta

în care, la rându-i, B achiziţionează tranzacţii de la C, D etc. Într-un asemenea cadru, şi

urmând logica randamentelor descrescânde, e lesne de înţeles că pe măsură ce A creşte iar B

scade proporţional, “costul organizării tranzacţiilor anterior efectuate de B va fi mai mare

decât cotsul implicat realizarea aceleiaşi tranzacţii pentru B” (Ibidem, p. 31). Concluzia lui

Coase, desprinsă dintr-un asemenea raţionament e următoarea: “A va prelua ... întreaga

organizaţie a lui B doar dacă costul organizării activităţii lui B nu va depăşi costul lui B cu o

valoare mai mare decât costul realizării unei tranzacţii de schimb pe piaţă. Dar, continuă el,

odată ce devine economic să se apeleze la o tranzacţie de piaţă, e tot atât de profitabil să

împarţi producţia, astfel încât costul organizării unei tranzacţii adiţionale să fie acelaşi în

fiecare firmă” (Ibidem, p. 31). Egalizarea costurilor tranzacţiilor adiţionale ar fi, aşadar, linia

care bornează mişcarea tranzacţiilor în căutarea celei mai eficiente forme de coordonare –

piaţă sau firmă. Nici din exemplul oferit şi nici din concluziile reţinute nu rezultă că, pentru

Coase, ar fi posibilă polarizarea afacerilor într-o singură direcţie – fie piaţă, fie firmă. Şi una

şi alta apar drept competitori pe acelaşi teren, al economiei. Eficacitatea marginală a uneia

joacă rolul de limită etalon pentru cealaltă. Tranzacţia părăseşte orbita pieţei şi se aşează pe

cea a firmei atunci când în acest ultim loc i se asigură o coordonare cu un randament marginal

crescut. Procesul este însă reversibil şi tocmai acest fapt, admis, demonstrează că ochii lui

137

Coase nu văd o economie formată numai din firme (sau numai una), sau numai din piaţă.

Combinarea şi integrarea operează continuu dar ele trebuie privite prin latura lor procesuală,

nicidecum statică. Nu se ajunge la o stare în care integrarea verticală să fi acaparat întreaga

economie. Nu, întotdeauna rămâne loc pentru mişcare. Una în dublu sens şi dependentă de

mulţi factori.

Coase mai crede că, întâi de toate “amploarea integrării verticale, presupusă de

înlocuirea mecanismului preţurilor, diferă mult de la o ramură la alta şi de la o firmă la alta”

(Ibidem, p. 27). Nu o spune el explicit dar cei ce se vor afla în prelungirea analizelor sale vor

sublinia rolul jucat de specificitatea activelor şi a tehnologiei, în acest context. Ceea ce i se

pare, totuşi, lui Coase demn de reţinut e modul în care caracterul eterogen al tranzacţiilor

poate afecta judecata. Randamentul marginal al unei tranzacţii suplimentare a fost gândit în

condiţiile unei omogenităţi a tranzacţiilor. E acelaşi tip de judecată, tipic marginalistă, ca în

cazul unei unităţi suplimentare a unui factor de producţie omogen, muncă sau capital. Or,

Coase este conştient că despre tranzacţii nu se poate vorbi în termenii omogenităţii iar acest

fapt este direct şi consistent răspunzător de variaţia costurilor de tranzacţie. Apoi, o asemenea

circumstanţă explică, odată în plus, existenţa simultană a firmei şi a pieţei; a faptului că

“dincolo de problema randamentelor descrescânde, costurile organizării unor tranzacţii

printr-o firmă să fie superioare costurilor corespunzătoare de pe piaţa liberă şi... ca urmare

să justifice... existenţa şi a tranzacţiilor încheiate prin intermediul mecanismului de preţuri”

(Ibidem, p. 31).

IV.1.4. Consolidarea teoriei despre natura firmei; aspecte critice

Natura firmei şi Problema costului social sunt cele două articole nominalizate de

Academia Suedeză de Ştiinţe cu ocazia conferirii premiului Nobel autorului lor. De la data de

când ele au fost scrise până la recunoaşterea oficială a caracterului lor revoluţionar pentru

ştiinţa economică s-au scurs aproape 60 de ani. În acest interval autorul articolelor, R. Coase,

a revenit, fie pentru completări, primeniri ale mesajului dorit a fi transmis, fie pentru a

răspunde unor critici. Păstrând fondul a ceea ce a oferit în 1937 Coase a dat întregire teoriei

sale. Din punctul acesta de vedere, al efortului de a da rotunjimea şi articulaţia necesare

teoriei sale, graţie propriilor reveniri dar şi a confruntării opiniilor sale cu cele ale epocii,

credem că merită a fi reţinute următoarele aspecte:

� Articolul Natura firmei a apărut într-un moment în care “mâna invizibilă”

smithiană mai era glorificată. Sistemul economic funcţiona în baza unei singure coordonări,

una spontană – aceea dată de sistemul preţurilor libere de piaţă. Pentru intervenţie

138

guvernamentală sau planificare nu se găseau încă argumente. Or, Coase descoperă că firma

este o “mică societate planificată” care funcţionează, alături de celelalte firme, în interiorul

unui sistem competitiv numit piaţă. Mai mult, este convins că “Pentru a avea un sistem

economic eficient e nevoie nu doar de pieţe ci şi de arii de planificare, în cadrul unor

organizaţii corespunzător dimensionate. Structura respectivului mix va fi determinată de

concurenţă” (Ibidem, p. 251). Prin cele scrise, Coase admite deja existenţa a două sisteme de

coordonare a activităţilor – cel al preţurilor libere, pe piaţă şi cel al coordonării, normative, în

cadrul firmei. Alternativa în faţa celui interesat să gestioneze o tranzacţie este piaţa sau

ierarhia. Pus să aleagă, iniţiatorul unei afaceri va afla că firma este un aranjament contractual

mai puţin complicat, unul în care “seria de contracte este înlocuită de unul singur”. Pledează

în acest sens şi faptul că “nu mai este nevoie de înţelegeri între proprietarii factorilor”

(Ibidem, p. 74) atunci când se pune problema schimbării structurii producţiei. Climatul

economic devine mai simplu odată cu apariţia firmei care “are drept consecinţă înlocuirea

tranzacţiilor dintre firme cu tranzacţii factor-consumator. Se simplifică, astfel, procesul de

contractare” (Ibidem, p. 74), completează Coase.

� Scriind Natura firmei Coase nu a invenat firma, ea exista demult. Demersul său

este revoluţionar prin aceea că, în comparaţie cu ceea ce oferea atunci economia standard,

“economia predată la clasă” , a dat substanţă nouă firmei, i-a schimbat statutul de “cutie

neagră” şi a oferit o explicaţie inedită apariţiei şi funcţionării ei în peisajul competiţional. În

timp ce pe filieră smithiană sau marshalliană, tehnologia, factorii de producţie, gusturile

consumatorilor etc. erau considerate ca fiind date, Coase mişcă lucrurile pe un alt registru.

Nimic nu e dat. Concurenţa va determina “structura mixului”, forma de alocare ca şi pe cea de

gestionare a resurselor. Criteriul determinant de judecată în toată această întreprindere este

costul de tranzacţie. Mărimea lui, sau diferenţa calculată prin comparaţie, spune spre ce

direcţie se orientează resursele – piaţă sau ierarhie. Şi aceasta, în condiţiile în care

consumatorii au ceva de spus.

� Acceptând ideea existenţei acelor “arii de planificare” , a oazelor de putere

conştientă în oceanul spontanei inconştienţe a pieţei, Coase nu opune firma pieţei. Ele

coexistă, în ponderi şi cu greutăţi specifice dictate de dimensiunea costurilor tranzacţionale pe

care le antrenează. “Unitatea... există, spune el, întotdeauna când cineva produce pentru a

vinde pe piaţă” (Ibidem, p. 43). Ea apare nu ca o reacţie la piaţă ci pentru “a reproduce

condiţiile pieţei” ; nu oricum ci în condiţiile unor costuri tranzacţionale mai reduse. Dacă nu

se îndeplineşte această condiţie, firma nu apare şi mecanismul preţurilor rămâne

atotcuprinzător. Din direcţie opusă, nici firma nu reuşeşte, peste tot, să asigure gestionarea

tranzacţiilor la costuri sub nivelul preţurilor. De aceea, nu va exista niciodată o singură firmă,

139

pe toată economia, după cum nu vor exista doar firme fără piaţă. În dilematica încercare de a

afla direcţia spre care trebuie orientate resursele, două criterii i se par lui Coase ca fiind

esenţiale:

“1. Creşterea costului aferent fiecărei noi tranzacţii pe piaţă până când costul

marginal al organizării unei tranzacţii pe piaţă va fi egal cu costul realizării pe

piaţă al acelei tranzacţii.

2. Pe măsură ce tranzacţiile cresc ele ar putea să nu îşi realizeze obiectivul de a

reproduce condiţiile pieţei” (Ibidem, p. 43).

Din analizele oferite Coase lasă să se înţeleagă că cele două criterii servesc de borne.

La nivelul faptelor, ne vom situa întotdeauna între – nici totul plan, nici totul piaţă.

Alternativa plan-piaţă are sens şi legătură cu teorema lui Coase doar în interiorul economiei

concurenţiale. Nu e vorba de opunerea planului pieţei libere, ca sisteme macroeconomice de

gestionare a resurselor. Totul se înfăptuieşte sub coordonarea concurenţei. Planificarea din

interiorul firmei funcţionează în condiţiile în care resursele aceleiaşi firme au libertatea de a

se mişca şi a-şi găsi utilizatorii cei mai eficienţi. Concurenţa dintre firme e, concomitent,

prezentă cu planificarea din interiorul firmelor. Numai într-un asemenea cadru teorema lui

Coase are logică şi poate fi verificată. Numai atunci este posibilă comparaţia în urma căreia

aflăm că firmele există numai pentru că tranzacţiile din interiorul lor se realizează la costuri

sub cele de pe piaţă. În urma aceleiaşi comparaţii, aflăm şi răspunsurile necesare despre

dimensiunea firmei. Demn de reţinut e că piaţa concurenţială oferă şi defineşte cadrul de

mişcare. Peisajul lui Coase e un ocean al pieţei cu insule de planificare. Nu invers.

� Dezvăluind originea ideilor şi poziţiei sale din Natura firmei, Coase nu se reclamă

a se trage din vre-un mare şi recunoscut economist. Spre cinstea lui, îl citează pe profesorul

său de comerţ Arnold Plant. Cel puţin două lucruri merită a fi menţionate în legătură cu

această filiaţiune recunoscută.

Întâi , împărtăşind ideile lui Plant, Coase se plasează, benefic pentru soarta

concluziilor sale, în aria de gândire ce va găsi, ulterior, dezvoltare în scrierile lui Mises; cel

care face din consumator un personaj activ, un “rege”. Consumul este o verigă cheie a lanţului

reproducţiei alături de producţie, repartiţie şi schimb şi, ca atare, ceea ce se întâmplă acolo

influenţează direct, ca mărime şi structură, procesele din amonte. Aşa se explică de ce, Coase,

exprimându-şi gratitudinea faţă de maestrul său scrie că “De la el am învăţat că producătorii

îşi maximizează profiturile, se concurează între ei şi, ca urmare, preţurile tind să egaleze

costurile iar structura producţiei ajunge să fie cea dorită de consumatori” (Ibidem, p. 45).

Alegerea, în interiorul paradigmei fixate, nu poate fi neutră la feed-back-ul consumatorului

140

Al doilea, tot de la Plant, Coase a înţeles că “guvernele servesc adesea interese

speciale” şi că promovează monopolurile şi nu concurenţa. Şi, urmând aceeaşi sursă, Coase

mai reţine şi îşi însuşeşte faptul că “monopolul tinde să fie tranzitoriu şi, în general,

neimportant, cu excepţia cazurilor în care e sprijinit şi promovat de către stat” (Ibidem, p.

62). Cu argumentele cu care a explicat integrarea pe verticală îi este uşor să ajungă şi la

monopol. Nu a facut-o, rămânând la convingerea că sistemul economic pe care-l analiza era

unul al concurenţei şi că de pe această bază trebuie plecat spre a oferi fundament solid teoriei.

Pe acest fundal a căutat explicaţie pentru apariţia firmelor şi a găsit-o tocmai prin comparaţia

costurilor tranzacţionale la nivelul acestora şi la cel al pieţei.

� După ce găseşte raţiunea existenţei firmei într-un mediu concurenţial, Coase se

vede nevoit să răspundă altor provocări. Una, mare şi contrariantă, viza specializarea şi

efectele ei. Pe filieră clasică şi neoclasică se asimilase ideea că reducerea de costuri era intim

legată de specializare. Or, el ajunsese la o altă concluzie: că se obţin economii prin integrare

pe verticală, proces care, fără discuţie, reprezintă inversul specializării. Preocupat în a găsi un

răspuns, realizează că problema nu e una de admitere sau respingere a specializării ci una de

grad, de proporţii. E convins că până la un punct specializarea se soldează cu economii.

Punctul însuşi e dat de “forma curbelor costurilor rezultată....prin unirea a două sarcii,

anterior separate” (Ibidem, p.49). Ceea ce se întâmplă după acest punct se află sub incidenţa

randamentelor manageriale descresânde “care se datorează nu unei specializări crescute, ci

uneia reduse” (Ibidem). Considerentele tehnice şi tehnologice speciale ca şi avantajele pe

care complexitatea tehnică le aduce sunt anulate, dincolo de acest punct, de randamentele

manageriale descrescânde. Punct dincolo de care doar integrarea pe orizontală nu vine în

conflict cu specializarea. În acelaşi timp, din dorinţa de a oferi suport general de sprijin

afirmatiilor sale, Coase a simţit nevoia de a analiza rolul activelor specifice în promovarea

integrării pe verticală.

Preocupat să ofere un suport empiric propoziţiilor lui Coase referitoare la contrarianta

trecere de la specializarea la integrare, în articolul Costurile tranzacţionale şi pieţele interne

ale forţei de muncă (Rosen, 261, pp.82-98) Serwin Rosen se opreşte la exemplul discutat

anterior de Coase, Stigler şi Marshall al fabricării puştilor în Anglia secolului XVIII. Perioadă

în care specializarea şi diviziunea muncii, cu statutul consacrat prin exemplul smithian al

acelor cu gămălie, nu erau pe punctul de a primi replică. S. Rosen descrie sumedenia de

contracte, de preţuri şi negocieri dintre toţi participanţii la o astfel de activitate cu produs finit

într-o armă. Până să se ajungă la înţelegerea sensului economiilor de scară şi a avantajelor

producţiei combinate, determinate de o producţie în creştere, Rosen oferă avantajul unui

management impus, la nivelul unei echipe faţă de cel la nivelul fiecărui individ specializat

141

într-o operaţiune. “În aceste condiţii, ale unei specializări până la nivel de individ şi piesă

componentă, spune Rosen, pentru obţinerea eficienţei e necesar un sistem contractual

neobişnuit de complicat, presupunând de obicei plăţi secundare între participanţii din cadrul

organizaţiei. Numărul de preţuri indispensabile pentru a-l utiliza poate ajunge chair extrem

de ridicat. Este însă disponibil şi un sistem mai simplu: o singură persoană reţine toate

drepturile reziduale, construieşte (pe bază contractuală) echipa necesară de muncitori, le

încredinţează posturile în care pot fi cei mai productivi şi le monitorizează munca. Termenii

contractelor trebuie să specifice standarde de calitate şi de cantitate a muncii, la fel ca şi

condiţiile de angajare privind programul de lucru şi durata angajării, aceste dimensiuni non-

preţ ale contractului fiind necasare pentru a internaliza dependenţele tehnologice dintre

lucrători. Termenii financiari ai contractului sunt dictaţi de concurenţa dintre lucători pe

piaţa forţei de muncă. Concentarea controlului şi stabilirea, în acest mod, a unui sitem de

salarii pot fi o modalitate mai puţin complicată de obţinere a eficienţei decât proiectarea si

monitorizarea unui sistem de contabilitate dificil şi decât calcularea preţurilor individualizate

cerute de un mecanism descentralizat de transfer intern al preţurilor” (Rosen, 261, pp.86-

87). Exemplul lui Rosen se află la stânga intervalului în care un sistem autoritar, în persoana

unui manager specialist (a şefului de echipă) înlocuieşte toate atribuţiile manageriale ale

muncitorilor, le monitorizează activităţile şi face ca, pe total, sistemul integrat să funcţioneze

mai bine decât unul divizat dar scump de implementat şi contabilizat. Pragul sau gradul de

integrare de care vorbea Coase este punctul de început din dreapta intervalului în care

judecăţiile se schimbă; este punctul în care se pun în balanţă economiile de scară date de

producţia integrată şi dificultăţile manageriale (randamente manageriale descrescânde) ale

unei producţii super integrate; punct care ne oferă informaţia necesare despre mărimea firmei.

Dar, dincolo de orice îndoială, exemplul oferit de Rosen confirmă spusele lui Coase. La

dreapta punctului de care discutăm apare firma, drept replică la complexele interacţiuni din

cadrul unui proces superspecializat dar costisitor de administrat prin mecanismul preţurilor.

� Problema activelor specifice nu-i schimbă lui Coase structura fundamentală de

judecată. Îi aduce doar o nuanţă. E convins că activul specific înseamnă un risc. Un

echipament specializat pentru care s-au investit bani mulţi şi care nu poate fi folosit decât

pentru realizarea unui singur produs sau/şi pentru un altul dar cu costuri de adaptare foarte

mari, îi aşează pe cei doi parteneri, producător-consumator, într-o ecuaţie specială numită de

Coase “monopolul bilateral”. Riscul mare e de partea producătorului. Aceasta deoarece e

posibil ca, la un moment dat, consumatorul să-şi transfere cererea în altă parte. Motivaţia

pentru un atare comportament există. Presat de investiţia mare în capitalul său şi de dorinţa de

a o recupera cât mai repede, producătorul va solicita o remuneraţie mai mare pentru acest

142

capital special. În faţa acestei tendinţe cumpărătorul se poate apăra, exploatând situaţia de

monopol bilateral, favorabilă lui, solicitând reducerea preţurilor. Dacă intenţiile lui nu se

soldează cu resusită, se poate orienta spre un alt furnizor. Evitarea riscului, generat de acestă

situaţie, e posibilă pe două căi: Una e consonantă cu ipoteza raţionalităţii producătorilor. În

virtutea ei “Nu există nici o îndoială asupra faptului că furnizorii vor refuza să realizeze un

procent prea mare din afacerile lor cu un singur consumator, chiar dacă acest lucru le-ar

putea aduce scăderi ale cheltuielilor de operare...” (Coase, 51, p.54). În baza unor observaţii

şi cercetări empirice, Coase ajunge la concluzia că există “multe instrumente contractuale”

de care se poate face uz spre a găsi linia de înţelegere între cei doi parteneri. O altă soluţie e

integrarea, una intervenită ca răspuns la o întrebare: cumpăr în continuare, în condiţii de

monopol bilateral, sau produc eu însumi respectivul bun? Când afacerile sunt concepute pe

un singur client iar “instrumentele contractuale” nu reuşesc să înlăture riscul, se poate

impune o astfel de soluţie: firma producătoare este achiziţionată de cea consumatoare “chiar

dacă, admite Coase, eficienţa operării producţiei e mai scăzută” (Ibidem, p.51). E mai

scăzută, bănuim că gândeşte Coase, graţie unui grad mai scăzut de specializare al cuiva care a

plecat la drum pregătit să cumpere bunul, nu să-l producă. Oricum, decizia cumpărătorului de

a se transforma în producător intervine după un interval lung, suficient pentru ca alternativa

achiziţiei afacerii de către el să se contureze în raport cu cealaltă perspectivă, a unui

aranjament contractual. Metamorfoza consumatorului e mai uşor de înţeles şi acceptat în

ipoteza în care el, la rându-i, este un producător intermediar; cumpără un subprodus spre a-l

transforma şi revinde. Aici e locul să menţionăm că, după opinia noastră, Coase nu a pus

problema: să produci sau să cumperi? în termeni tranşanţi, atotcuprinzători. Un orăşean

consumator de roşii nu-şi va propune să le producă el însuşi în loc să le cumpere, paralel fiind

cu minimul de cunoştiinţe agricole. Asemenea raţionamente nu credem că i-au scăpat lui

Coase; că n-a avut în vedere faptul că diviziunea muncii, în chiar forma ei naturală, ne

transformă, pentru o anumită gamă de produse, cea mai mare parte a lor, de care avem nevoie,

în consumatori pentru totdeauna. De altfel, în propoziţia, citată de noi, după care “singurele

practici care persistă într-o industrie sunt cele profitabile” se întrezăreşte domeniul căruia el

şi-a circumscris analiza, cel al “industriilor” , al activităţiilor de prelucrare unde poziţia de

consumator e facil şi logic asimilabilă cu cea a unui producător intermediar; unul care are

nevoie de o piesă sau un subansamblu ca o componentă a produsului său şi pe care, la o adică,

o poate realiza pe cont propriu dacă instrumentele contractuale nu-l satisfac. În nici un caz

însă el nu se poate angaja la aşa ceva dacă nu e corespunzător echipat, de la natură şi nu

numai. Ne convine să credem că lui Coase asemenea raţionamente îi erau la îndemână.

Întăreşte convingerea noastră şi încercările de a oferi o bază empirică propoziţiilor lui Coase

143

întreprinse după 1980. Un exemplu edificator îl oferă Kirk Monteverde şi David Teece (198)

sau Scott Mastin şi J. Cracker (173). Primii analizează procesul integrării pe verticală în

industria de automobile a companiilor Ford şi General Motors unde componente sau

subansamble puteau fi achiziţionate de pe piaţă sau din producţia internă. Ultimii cercetează

acelaşi proces în cazul industriei aerospaţiale.

Oricum am privi lucrurile, faptul că, prin achiziţia afacerii şi integrare, cumpărătorul

evită riscul dar cu un rabat la “eficienţa operării producţiei” , pe termen lung, şi pentru această

împrejurare se găseşte o soluţie. Cum? Prin simplul fapt că “....singurele practici care persistă

într-o industrie sunt cele profitabile” (Coase, 51, p.53). Coase vrea să ne spună, credem, că

integrarea pe verticală şi monopolul creat pe această bază nu leagă, odată pentru totdeauna, o

afacere. Dacă la noul achizitor ea nu se desfăşoară la nivelul de profitabilitate care a “chemat-

o”, poate face drumul înapoi sau poate lua o altă direcţie. Este şi acesta un punct în care

Coase dovedeşte că nu şi-a fondat explicaţiile sale fundamentale plecând de la monopol,

găsindu-l o soluţie pasageră în drumul spre profit.

� Dintre toate laturile teoriei oferite de Coase, cea mai insistent plasată sub semnul

îndoielilor a fost ipoteza sa metodologică fundamentală: recunoşterea existenţei costurilor de

realizare a tranzacţiilor pe piaţă şi îngloarea acestui concept în analiză. Odată acceptat acest

principiu, “limitarea mărimii firmei apare atunci când operaţiile sale se extind până în

punctul în care costurile implicate de organizarea unei noi tranzacţii în interiorul firmei

depăşesc costurile realizării aceleiaşi tranzacţii pe piaţă sau în altă firmă” (Ibidem, p.56). O

soluţie la marea provocare, care i s-a părut, lui însuşi, extrem de simplă; o judecată de tipul

pleonasmelor, simplistă şi incomplet acoperită de lumea faptelor, a formelor reale de

organizare, vor constata A. Alchian, B.Klein, R. Crawford şi alţi economişti. Ceea ce i se

impută lui Coase este verticalitatea şi caracterul tranşant cu care, în 1937, susţinea că “marca

distinctivă a firmei e suprimarea mecanismului preţurilor” . Distinctivă nu înseamnă şi

exclusivă. De acest lucru Coase încearcă să ne convingă în revenirile sale din Natura firmei:

sensuri. Din acest articol rezultă că, făcând distincţia între tranzacţiile realizate prin

mecanismul preţurilor pe piaţă şi cele realizate în interiorul firmei, el a dorit să spună că, în

principal , aceasta e clasificarea: firmă sau piaţă. La acest principiu de judecăţi nu a renunţat.

Ceea ce doreşte însă să lămurească e că operând cu această clasificare nu a avut intenţia şi nu

a încercat să facă o demarcaţie netă, exclusivistă, între cele două tipuri de coordonare a

tranzacţiilor tranzacţii. Dimpotrivă, admite şi un teritoriu aflat la mijloc. Unul în care putem

întâlni pieţe în interiorul firmelor (are în vedere exemplul industriei energetice engleze

naţionalizate) şi în care departamente separate se pot aproviziona unele pe altele “fie ca

rezultat al instrucţiunilor primite de la o autoritate superioară, fie ca rezultat al unor

144

tranzacţii pe piaţă încheiate între ele” (Ibidem, p.63). Coase vrea să ne spună că de ipoteza sa

metodologică s-a folosit pentru a explica de principiu, cum apar firmele pe piaţă dar că

principiul admite şi excepţia. Admite “mixtura între direcţionare şi tranzacţiile pe piaţă.

Franchising-ul poate să ne furnizeze un expemplu”. Admiterea excepţiei, a aceleia care în

lucrările lui Williamson va îmbrăca forma organizatorică hibrid, nu înseamnă rabat de la

poziţia de bază. Coase nu va renunţa niciodată la ipoteza după care diferenţa dintre costurile

de tranzacţie va dicta asupra formelor de organizare principale: piaţă sau ierarhie.

� Admiterea mixturii a deschis drumul ideii că firma poate fi privită ca o sumă de

relaţii contractuale. În condiţiile în care această imagine a firmei, ca o sumă de contracte, i s-

a imputat, Coase se simte nevoit să revină şi să sublinieze, apăsat, că nu a văzut firma altfel

decât ca pe un aranjament contractual. Unul în care un contract pe termen lung înlocuieşte,

din nevoia de a economisi costuri, mai multe contracte pe termen scurt. De reţinut e şi

caracterul aparte al acestui contract; e unul în care un factor aparţinător firmei consimte să se

supună directivelor unui înterprinzător, “în anumite limite” şi în baza unei remuneraţii, fixe

sau fluctuante. Economie de costuri se obţine însă şi prin integrarea pe verticală. Îşi găseşte,

atunci, raţiune întrebarea: de ce mai e nevoie de integrare dacă avantajele pe care ea le

aduce se pot obţine şi printr-un contract pe termen lung? Întrebare legitimă căreia Coase

nu i-a oferit, cel puţin la început, un răspuns la fel de limpede. Oricum, punând în balanţă

avantajele ambelor aranjamente instituţionale, el ajunge la concluzia că “ integrarea e o relaţie

contractuală garantată pe toată durata vieţii entităţii în cauză” (Ibidem, p.65). Concluzia lui

Coase trimite la risc şi incertitudine; la argumentaţia lui Knight din Risc, incertitudine şi

profit, pe care-l refuză de inspirator în 1937 dar sub a cărui influenţă recunoaşte că se află

după aceea, deşi nu stie să “precizeze în ce sens” . Sub zodia acestei influenţe, Coase crede că

“ riscul de a fi înşelat” sau frauda au legătură cu logica integrării. Deşi “ evitarea fraudei nu

este un factor important pentru promovarea integrării ” (Ibidem, p.66), ea are totuşi un cuvânt

de spus în această direcţie. Una traductibilă într-o cale ocolită prin care frauda conduce, în

timp, la pierderea clienţilor. Pierderea clienţilor impune găsirea vinovaţilor; descoperirea

fraudei şi a autorilor ei. “Acest fapt ... poate duce la apariţia unei noi ocupaţii: aceea de a

descopri firmele de încredere. Astfel, un consumator poate să nu cunoască producătorii, dar

un angrosist se poate specializa în descoperirea firmelor de încredere, a clienţilor buni şi,

folosindu-l, firmele consumatoare pot elimina efectele fraudei. Dar acest lucru presupune un

cost, care poate fi eliminat ... prin integrare” (Ibidem, p.66). Iată cum, o firmă mare, un

agrosist, în speţă, apare, crede Coase, spre a face economii de costuri; de costuri necesare spre

a identifica pe autorii fraudei, sau ceea ce înseamnă acelaşi lucru pentru descoperirea firmelor

de încredere; operaţiune care ar fi mult prea costisitoare pentru fiecare consumator în parte.

145

Angrosistului îi este mai la îndemână să o facă având în vedere forţa financiară de care

dispune şi orientarea sa spre acest gen de activitate. Şi, astfel, firma integrată devine un

“mediu instituţional” cu efecte asupra comportamentului economic pe care nu le-ar produce

un agent economic izolat. În afara faptului că “celor care conduc o firmă integrată le vor lipsi

stimulentele de a comite fraude” (Ibidem, p.66), pierderea, în perspectivă, a clienţilor

diminuând profitul, integrarea în sine îşi poate găsi explicaţie şi dincolo de fraudă. Aceasta

este concluzia de bază a lui Coase: evitarea fraudei sau a unui risc oarecare poate promova

integrarea dar nu se situează printre factorii importaţi în a o determina.

Abia după apariţia articolului lui Klein, Crawford şi Alchian, Integrarea pe verticală,

chiriile accesibile şi procesul cotractării competitive, în 1978, Coase revine pentru a da un

plus de claritate susţinerilor sale. Leagă riscul şi frauda de ceea ce neoinstituţionaliştii

contemporani numesc comportament oportunist. Pe acest registru furnizează două explicaţii

lămuritoare, una legată de comportamentului oportunist determinat de specificitatea activelor,

alta legată de frauda ca atare. Ambele însă drept repere pentru dilema: contract pe termen lung

sau integrare?

Coase recunoaşte că specificitatea activelor este cauzatoarea unor comportamente

oportuniste, mai ales din partea achizitorului unor echipamente speciale care, odată investiţia

făcută, va forţa reducerea preţului de achiziţie până la cota de profit zero pentru posesorul lor.

Comportamentul oportunist nu-i este străin nici furnizorului. După ce achiziţia a fost operată

şi achizitorul şi-a făcut un anumit plan de afaceri pornind de la utilajul specializat, costisitor

fiind să se orienteze spre o altă firmă, furnizorul poate fi încercat de tentaţia de a creşte preţul

peste nivelul iniţial convenit. Admiţând posibilitatea comportamentului oportunist determinat

de specificitatea activelor şi manifest, fie de o parte, fie de alta sau chiar concomitent (caz în

care “preţul ar fi mărit şi scăzut simultan”), Coase nu face din asta jalonul prim al alegerii –

contract sau integrare. Motivul e că “elementul care hotărăşte dacă integrarea pe verticală

sau contractele pe termen lung sunt soluţia cea mai eficientă depinde, la rândul său, de

relaţia absolută a costurilor acestor aranjamente alternative. Chiar dacă aceste cheltuieli de

contractare cresc mai mult decât costuturile integrării pe verticală, pe măsură ce activele

devin “mai specifice”... integrarea pe verticală nu va înlocui contractele pe termen lung,

doar dacă cheltuielile de contractare depăşesc cheltuielile pentru integrarea pe verticală, iar

asta nu se poate întâmpla niciodată...” (fiind, p.77). Mai clar nici că se poate. Activele

specifice, răspunzătoare pentru comportamente oportuniste, nu hotărăsc soarta alegerii

amintite. Doar “relaţia absolută a costurilor” ne poate indica spre ce să ne orientăm: contract

pe termen lung sau integrare pe vericală. Aşa se explică de ce în Natura firmei, activelor

specifice nu li se acordă o prea mare importanţă.

146

Cât priveşte frauda, importanţa sa în determinarea alegerii – contract sau firmă – i se

pare la fel de irelevantă. Simplu şi la obiect Coase scrie: “Comportamentul oportunsit nu

înseamnă, neapărat, fraudă. O firmă care escrochează poate obţine câştiguri imediate, însă,

dacă este identificată, viitoarele sale afaceri sunt ratate şi, astfel, frauda devine

neprofitabilă... o firmă care activează într-un asemenea mod va fi, cu siguranţă, identificată”

(Ibidem, p.78). Prin cuvintele citate, Coase vrea să ne spună că implementarea unui contract

pe termen lung este prefaţată de o activitate de informare reciprocă şi că nu se încheie un

contract cu o firmă a cărei bonitate este pusă sub semnul îndoielii. Alegerea, contract sau

integrare prin prisma acestui criteriu, nu are, aşadar, relevanţă.

IV.2 Rafinarea teoriei firmei şi derivatele sale Perspectivele pe care natura firmei, avându-l la capăt de drum şi autor recunoscut pe

R. Coase, le-a deschis în interiorul economiei neoinstituţionalsite, dar nu numai, s-au dovedit

a fi extrem de generoase. Dezvoltate în evantai şi configurând un veritabil program de

cercetare ele pot constitui, fiecare în parte, subiectul alimentator al unei lucrări distincte.

Raţiuni de spaţiu ne obligă, aici, la maximă conciziune.

IV.2.1 Încerc ări de revizuire a teoriei firmei

IV.2.1.1 Erezii interne

Coase nu a emis niciodată pretenţia că propoziţiile lui despre natura firmei spun totul.

El însuşi, pe parcurs, a recunoscut că adevărurile descoperite şi care i-au adus glorie nu sunt

definitive. Deschizându-se dialogului fertil, a receptat multe şi serioase amendamente. Multe

cu accente critice dar nu de natură să pună în discuţie măreţia edificiului.

Reţinem, pentru început, câteva puneri în discuţie cu caracter metodologic. Harold

Demsetz, de pildă, consideră că baza de pe care Coase şi-a lansat analiza este una înşelătoare.

Sistemul concurenţei perfecte, al suveranităţii pieţei libere în care s-a admis existenţa acelor

“oaze de planificare” operaţionale la nivelul firmelor dar, mai ales teoria despre un asemenea

sistem pare a fi una amăgitoare. “Ceea ce trece drept concurenţă perfectă, ţine să precizeze

Demsetz, este un model care, are multe de spus despre sistemul de preţuri, dar aproape nimic

despre concurenţă sau despre organizarea firmelor”(64, p.176). “Descentralizarea perfectă”

privită ca un sistem în care autoritatea nu joacă nici un rol sau joacă un rol minim în procesul

de coordonare a resurselor i se pare lui Demsetz a fi expresia mai potrivită pentru a desemna

realităţiile la care Coase face referire şi aflate încă în prelungirea discursului smithian. Dacă

147

se acceptă un asemenea context, piaţa şi firma nu pot apărea ca alternative de coordonare a

producţiei, aşa cum a stabilit Coase, cu toate cedările lui privind imposibilitatea de a trasa o

linie de demarcaţie netă între firme şi alte forme de organizare. De ce? Pentru că într-o

economie perfect descentralizată contractantul poate fi la fel de abil şi de informat ca orice

întreprinzător. Autoritatea , ca bază de explicare a firmei, se relativizează. Împreună cu

Alchian, Demsetz găseşte necesar să facă următorul comentariu: “Se consideră, adeseori, că

firma se caracterizează prin capacitatea sa de a soluţiona disputele graţie unor hotărâri

arbitrare, autorităţii sau măsurilor disciplinare superioare pieţii; acest lucru este o iluzie.

Firma nu este proprietatea tuturor intrărilor. Puterile sale nu sunt cu nimic mai mari decât

cele specifice unui contract încheiat pe piaţă între doi indivizi oarecare. Nu îmi pot «pedepsi»

partenerul contractual decât renunţând la a mai face afaceri cu el sau încercând să obţin

despăgubirile pe cale legală. Şi exact atât poate face şi firma (angajatorul). El poate

concedia sau da în judecată, exact aşa cum îmi pot «concedia» şi eu furnizorul de verdeţuri,

nemaicumpărând de la el, sau îl pot da în judecată pentru vânzarea unor produse

necorespunzătoare” (4, p.777). Faptul că într-un sistem de descentralizare perfectă contractul

este pus pe picior de egalitate cu întreprinzătorul face caducă explicaţia lui Coase prin care

muncitorul trece de la departamentul X la departamentul Y pentru că “aşa i se cere”; şi

contractantului “i se poate cere” la fel de bine, să facă sau să nu facă ceva. Ceea ce vor cei doi

economişti neoinstituţionali să ne spună e că nu există diferenţe esenţiale între natura

economică a firmei şi natura economică a pieţei. Chiar şi în cazul particular luat de Coase spre

analiză, cel al contractului de angajare, unde elementul normativ, “ierarhia” , pare a fi evident,

amintitele diferenţe nu sunt ce par a fi. Puterea angajatorului de a-l concedia pe angajat îşi

găseşte corespondent în puterea cumpărătorului de a-l “concedia” pe vânzător prin refuzul de

a-i mai cumpăra marfa sau acţionându-l în judecată pentru produse sub nivel sau cu defecte.

Conţinutul aşa-zisei “puteri” care în accepţiunea lui Coase defineşte ierarhia şi o separă de

piaţă se diluiază. Sau, dacă se acceptă existenţa ei, atunci ea este prezentă peste tot şi nu mai

diferenţiază moduri de guvernare a afacerilor.

O opinie apropiată de cea a lui Alchian şi Demsetz o susţin şi Jensen şi Meckling

(139). Şi ei cred că departajarea netă a ceea ce aparţine interiorului firmei de ceea ce se

întâmplă în afara ei este forţată. Firma, ca şi piaţa, aparţin aceleiaşi reţele de relaţii

contractuale în interiorul căreia o atare disjuncţie este irelevantă şi ireală.

Mediul perfect descentralizat diluează nu doar importanţa soluţiilor administrative ci

şi a rolului întegrării ca soluţie la asimetria informaţiilor. Contractantul este pus, şi aici, pe

aceeaşi poziţie cu angajatorul, totul reducându-se la o chestiune de detalii contractuale, firma

apărând, nici mai mult, nici mai puţin, ca o reţea de contracte. În faţa acestui tablou, lui

148

Steven Cheung i se pare că alternativa lui Coase e una ireală. “Nu e corect să spunem,

comentează el, că «firma» înlocuieşte «piaţa»; mai degrabă, un anumit tip de contract

înlocuieşte un alt tip” (49, p.10). Este exprimată, în aceste cuvinte, esenţa despre natura

contractuală a firmei; faptul că prioritară e stabilirea formei pe care trebuie să o ia

contractele şi nu originea, dimensiunea sau alternativa pe care firma o poate oferi pieţei în

condiţiile în care, atât firma cât şi piaţa nu înseamnă altceva decât o reţea de contracte.

Pe acelaşi palier, al metodologiei utilizate, Demsetz pune în discuţie valabilitatea

costului de tranzacţie drept criteriu al existenţei sau inexistenţei firmei. Să ne reamintim, că

după Coase firma apare deoarece costurile tranzacţionale depăşesc costurile manageriale. Se

acceptă, în această judecată, posibilitatea delimitării clare a cheltuielilor antrenate de o

tranzacţie gestionată prin piaţă de cele angajate în gestionarea ei prin firmă. Or, tocmai acest

lucru i se pare lui Demsetz imposibil de realizat. Piaţa şi firma sunt componente ale unui

circuit iar “mărfurile se produc din mărfuri ” după expresia reuşită a lui P.Sraffa (281). În

virtutea acestui fapt, producţia internă a unui bun înseamnă, implicit, intrări achiziţionate de

pe piaţă, producţia internă neeliminând, în totalitate, costurile pieţei iar alternativa produc sau

cumpăr devenind, şi ea, iluzorie. “Dacă rămânem în cadrul teoretic construit de Coase, reţine

Demsetz, ar trebui să ne întrebăm nu care dintre cele două costuri (de management, respectiv

de tranzacţionare) este mai mare, ci dacă suma costurilor de management şi de

tranzacţionare întâmpinate în cazul producţiei interne este mai mare sau mai mică decât

suma costurilor de managemt şi tranzacţionare ce trebuie plătite în situaţia achiziţionării de

pe piaţă, din moment ce fiecare opţiune implică ambele categorii de cheltuieli” (Demsetz, 64,

p.180. sublinierea noastră I.P). În alte cuvinte, imposibilitatea de a “decupa” firma din piaţă şi

inseparabilitatea costurilor de piaţă de cele de firmă ne spune că, într-adevăr, costul de

tranzacţie reprezintă un element de analiză şi un criteriu de alegere. Unul însă greu de bornat

şi, în plus, nu singurul. Doar în structura unei sume, alături de cel de managemet şi de cel de

producţie, poate servi şi facilita alegerea formei de coordonare. Judecata aceasta e valabilă şi

în situaţia în care se pune problema deciziei de a achiziţiona sau nu o firmă sau de a produce

sau cumpăra un anumit produs. Achiziţia unei firme se traduce, în ultimă instanţă, într-o

problemă de producţie internă. “Se achiziţionează” , în fapt, managementul, costurile de

producţie şi cele tranzacţionate. De asemenea, firma va lua decizia de a cumpăra un bun

numai dacă preţul său de achiziţie se află sub preţul producţiei interne. Din nou, nu doar

costul de tranzacţie ci şi cele de producţie şi management, ca elemente componente ale

preţului total, se constituie în suport de judecată atunci când se face compararea. Comparare

între, pe de o parte, suma tuturor cheltuielilor antrenate de procurarea din exterior a bunului şi

suma tuturor cheltuielilor angajate de producţia lui internă. Pe această logică, Demsetz se

149

vede abilitat să susţină că “o sporire a costului de tranzacţionare nu conduce – aşa cum

afirmă susţinătorii teoriei costurilor tranzacţionale – la înlocuirea coordonării pe piaţă cu

coordonarea organizată (adimistrată) ci la trecerea de la o coordonare administrată într-un

număr mare de firme mici la o coordonare admistrată într-un număr mic de firme mari”

(Ibidem, p.181). Aşadar, nu doar alternativa piaţă – firmă ci şi cea firmă – firmă se poate

constitui într-o soluţie de coordonare a activităţii. Soluţie la care se ajunge comparând nu doar

costurile tranzacţionale ci toate costurile.

Demsetz avansează şi o altă ipoteză, de natură să incite. Noi ştim astăzi că ipoteza

costurilor de tranzacţie zero, în baza căreia au operat clasicii şi neoclasicii, este nerealistă.

Costurile de tranzacţie există; aşteaptă doar să fie măsurate. Dar e posibil, cel puţin pentru

raţiuni de analiză, să se plece şi de la o astfel de ipoteză, a costurilor de tranzacţie nule. În

acest caz, spune Demsetz, “dacă costul de tranzacţionare este zero iar cel de management

este pozitiv, teoria costurilor de tranzacţie previzionează dispariţia firmei” (Ibidem, p.180). O

concluzie forţată, am putea spune noi. Ne putem însă întreba, pe suportul teoretic oferit de

Demsetz: orice gen de activitate economică presupune şi costuri tranzacţionale? Dacă

răspunsul este NU, ce semnificaţie dobândeşte concluzia lui Demsetz? E adevărat, suportul pe

care Demsetz îşi dezvoltă analiza este cel al economiei instutuţionale. Unul în care doar o

economie robinsoniană are costuri de tranzacţie zero. În rest, peste tot unde există schimb şi

informaţie există şi costuri tranzacţionale. Cum economia modernă este una a schimburilor

multiple şi complexe, prefigurarea dispariţiei firmei este greu de conceput.

Considerăm că se cuvine atenţie şi altor provocări la care invită acelaşi analist avizat

al operei lui Coase, Harold Demsetz.

Astfel, esenţial pentru Coase rămâne compararea costurilor tranzacţionale cu cele de

management în căutarea deciziei de a produce sau cumpăra un bun. O asemena teorie admite,

implicit, şi ipoteza că ceea ce produce firma X poate produce şi firma Y sau că o firmă

produce orice din moment ce printr-o eventuală integrare ea şi-ar rezolva o problemă. Se

ignoră faptul că fiecare firmă “e un ansamblu de tehnologii, personal şi metode, toate ţinute în

frâu de un sistem specific de informaţii ” (Ibidem, p.183) şi că e “legată” tocmai de acest

specific. Substituirea dorită de alegerea produc sau cumpăr nu poate opera în condiţiile unei

eterogenităţi tehnice, structurale şi manageriale. În plus, spune Demsetz “Există o multitudine

de motive petru care firma ce rezultă în urma unei fuzionări nu poate copia suma rezultatelor

individuale, dar aceste motive pot scăpa unei analize făcute din perspectiva costurilor

tranzacţionale şi de management” (Ibidem, p. 183). Că scapă sau nu e greu de precizat.

Limpede e însă că nu poţi angaja firma decât într-o ecuaţie de producţie la care ea poate

150

răspunde prin specificitatea nu doar a activelor, ci a ansamblului tehnic, material, de personal,

etc. ce o caracterizează.

Loc de discuţie rămâne, apoi, în legătură cu comportamentul firmei în faţa dimensiunii

costurilor tranzacţionale. Ca să evite caracterul costisitor al tranzacţiilor, Coase a preferat

soluţia contractului pe termen lung. În acest fel o sumă de contracte mărunte este înlocuită cu

un contract pe termen lung. În termenii lui Coase, în loc să angajeze zilieri, firma preferă să

angajeze muncitori pentru o perioadă mai lungă. Acceptând raţionamentul lui Coase, Demsetz

consideră că, la fel de bine, asocierea pe termen lung poate fi preferată nu doar de firmă, din

raţiuni de costuri, ci şi de angajaţi. Într-o asemenea situaţie, costul de tranzacţie ne oferă

argumente serioase pentru a explica doar apariţia firmei nu şi existenţa ei ca atare. Or, crede

el, “modul de apariţie a firmei are importanţa sa în anumite contexte dar comportamentul

firmei, exprimat printr-o varietate de aranjamente contractuale, pare a fi un aspect mult mai

important; factorii săi de influenţă sunt mai numeroşi si mai diverşi decât cei evidenţiaţi de

teoria costurilor de tranzacţie”(Ibidem, p.185). E important să ştim “De ce există firmele?” şi

“De ce există pieţe?” sau “De ce există integrare pe verticală?” . La fel însă de important,

dacă nu cumva chiar mai important, e să ştim cum, după ce au apărut, firmele supravieţuiesc

şi câştigă într-un mediu concurenţial.

O încercare, voit temerară, de punere în discuţie a naturii firmei dar fără rezultate pe

măsura obiectivelor propuse, poartă semnătura lui Sanford Grossman şi Oliver Hart. Într-un

articol prin care se revendică iniţierea unei noi orientări (114) cei doi economişti repun, în

linii mari, teoria firmei pe suportul pe care o aşează şcoala neoclasică. Făcând aceasta, nu

divorţează de NEI în totalitate. Cuvintele cheie folosite sunt: proprietate, proprietar, firmă,

integrare, control, active, manager, incertitudine, contract, costul contractului, oportunism şi

perioadă ex ante, respectiv ex post. Se observă că prin oportunism, contract, integrare, active

şi incertitudine se rămâne pe terenul NEI. Eludând însă raţionalitatea limitată dar îmbrăţişând

ideea comportamentului maximizator al agentului economic, dispus şi în stare să facă calcule

de optimizare plecând de la o funcţie de producţie, se reintră în perimetrul de analiză

neoclasic. Cadrul de mişcare este completat cu rolul principal conferit managerului. El ia

locul proprietarului. Prezenţa dominantă a managerului induce înlocuirea proprietăţii cu

posesia. Managerul are rolul cheie. El ia în posesie o sumă de active (predominant fizice) pe

care le controlează şi în a căror gestionare are putere de decizie. Trăieşte cu certitudinea că

maximizarea profitului, sinonimă cu maximizarea funcţiei de producţie, îi este la îndemână.

Raţionalitatea limitată şi incertitudinea nu-l încurcă. Stăpân pe suma de active (aceasta este şi

definiţia pe care Grossman şi Hart o dau firmei) agentul este puţin încurcat doar în faza ex

ante. Aici, “starea lumii”, sau starea curentă a lucrurilor, spunem noi, aruncă puţină

151

incertitudine. Ea se risipeşte însă în faza ex post unde managerul, singur sau în cooperare,

redevine stăpân pe situaţie şi face calcule maximizante.

Într-un asemenea cadru, integrarea, gradul de integrare şi relaţia costuri de tranzacţie –

integrare capătă semnificaţii diferite de cele din teoria lui Coase. De altfel, acesta este şi locul

în care cei doi economişti îşi adună acuzele, în sensul că teoria integrării bazată pe costuri de

tranzacţie: 1) nu elucidează care ar fi avantajele ce derivă din organizarea unei tranzacţii pe

calea “ierarhiei”; 2) nu explică în mod clar factorii care limitează teoria firmei şi, în fine, 3)

nu oferă suficiente argumente spre a înţelege ce înseamnă “o firmă mai integrată decât alta”

(Grossman&Hart, 114, pp. 692-693). Nu lipsesc nici argumentele susţinătoare ale unor astfel

de acuze. În principal, pusă în discuţie e ipoteza potrivit căreia costurile de tranzacţie sunt

reduse prin integrare verticală. Reprezentative, pentru felul în care judecă cei doi, sunt

următoarele fraze: “Dacă integrarea verticală reduce întotdeauna costurile de tranzacţie,

orice client A şi orice furnizor B, care au o relaţie contractuală ar trebui să-şi amelioreze

situaţia în urma integrării astfel: 1) A îl cumpără pe B şi îl transformă pe acesta în

managerul unei noi filiale; 2) A stabileşte un preţ de transfer, între el şi filial ă, egal cu preţul

contractual din momentul în care firmele erau separate; 3) A îi oferă managerului B o

remuneraţie egală cu profitul filialei. În aceste circumstanţe, cum poate fi totuşi, integrarea

mai rea decât nonintegrarea?; sau, altfel spus, ce limitează talia firmei?” (Ibidem, p. 692).

De observat melanjul metodologic la care recurg cei doi economişti; amestecul de

ipoteze ce aparţin spaţiului NEI dar şi celui neoclasic; confuzia celor două planuri, economic

şi juridic în construcţia cadrului de analiză. În fond, achiziţia lui B de către A nu impune

transformarea lui B în manager şi, pe cale de consecinţă, prelevarea către B, a unei

indemnizaţii egală cu profitul “filialei”. Devenind proprietar, A are la dispoziţia sa

coordonatele după care se poate face, eventual, remunerarea lui B. Apoi, nimic nu obligă ca

preţul contractual, ex ante, dintre A şi B să fie preluat, automat şi acceptat ca preţ de transfer.

El va fi un preţ de negociere; în termenii NEI, chiar unul de renegociere în cadrele pe care le

oferă un contract incomplet. Tocmai aceste costuri, de negociere şi renegociere, subsumate cu

numele de costuri de tranzacţie prin comparaţie cu viitorul cost de management al firmei

integrate, fixează talia noii firme. Din punctul acesta de vedere, nu doar ipotezele dar şi

răspunsurile lui Grossman şi Hart depăşesc spaţiul analizei iniţiate de Coase. Propunându-şi

să critice natura firmei cei doi s-au plasat, pe fond, în afara ei. Identificarea proprietăţii cu

posesia şi a integrării cu controlul unor active îi trimite, de asemenea, într-un alt spaţiu decât

cel oferit de Coase. Lipsa unor concluzii viguroase care să răstoarne matricea contestată îi

aşează doar în poziţia de contestatari, nicidecum în cea a unor creatori sau autori ai unei noi

direcţii sau orientări.

152

IV.2.1.2. Opozi ţia din afara mainstream -ului

Când Coase îşi publica Natura firmei (1937), lumea economiştilor făcuse cunoştinţă,

de şaisprezece ani, cu încercarea, cu caracter de pionierat, a lui Frank Knight de a releva

importanţa riscului şi a incertitudinii în viaţa şi ştiinţa economică. Vorbim de nu mai puţin

celebra sa lucrare Risc, incertitudine şi profit (Knight, 147). Coase mărturiseşte că nu a fost

inspirat, în versiunea originală din 1937 a lucrării sale, de Knight. Ulterior însă, prin

repetatele sale reveniri şi repuneri în scenă a ideilor din Natura firmei, recunoaşte că opera

economistului american nu i-a fost indiferentă. În fapt, chiar pe textul articolului scris în 1937

se vede că dialogul dintre cei doi era prezent.

Datorăm economiştilor Donald J. Boudreaux şi Randall G. Holcombe o reuşită punere

în două planuri a concepţiilor lui Coase şi Knight (Boudreaux& Holcombe, 30). Ce rezultă

din această comparaţie, realizată de cei doi economişti şi încercată şi de noi? Rezultă, sintetic

vorbind, că mediul lui Knight este unul al afacerilor în condiţii de incertitudine şi risc. Cel al

lui Coase, dimpotrivă este unul al echilibrului. În mediul lui Knight întreprinzătorul îşi asumă

riscul de a-i plăti în prezent pe posesorii factorilor de producţie în baza unui profit viitor,

incert. Replicând, Coase consideră că, în fond şi posesorii factorilor de producţie (ia spre

exemplificare muncitorii) sunt plătiţi după aceeaşi “ metodă”, tot din profitul viitor şi că, acest

lucru n-are forţa de a schimba esenţa judecăţilor sale. După Knight, firmele apar şi există

pentru a rezolva probleme determinate de mediul incert; pentru a “cefaliza” procesul de luare

a unor decizii într-o lume plină de necunoscute. Odată apărută, firma nu înlătură piaţa,

dimpotrivă, ea conduce la şi determină relaţii de piaţă. Principala ei problemă este ce să

producă şi cum să producă. De această decizie, responsabil este întreprinzătorul. El,

întreprinzătorul, este personajul cheie. Din punctul de vedere al lui Coase, firma apare pentru

a reduce costurile de tranzacţie. O poate face prin internalizarea acestora în cadrul firmei. Pe

această logică ierarhia este un substitut al pieţei. Decizia pe care trebuie să o ia vizează

dilematica alegere: să produci sau să cumperi? Responsabil cu această misiune este

managerul. Talia firmei este, la Knight, o chestiune legată de eficienţă. Coase recunoaşte,

chiar în articolul său de început, că Knight are dreptate atunci când afirmă că “relaţia dintre

eficienţă şi mărime este una dintre cele mai serioase probleme de teorie”. Dar, în timp ce

Knight pare a se deschide unui calcul de maximizare a rezultatelor prin prisma optimizării

unor funcţii de producţie, acceptând, mai mult implicit şi rolul factorului inovaţie în

tehnologie, Coase, neexcluzând rolul eficienţei, plasează calculul acesteia, exclusiv în

perimetrul randamentului managerial şi doar asupra costurilor tranzacţionale. Din perspectiva

153

aceasta, dacă lui Knight i se poate reproşa că a legat profitul de perspectiva unui risc în

general, ştiut fiind că nu orice risc pune în discuţie profitul ci doar cel legat de succesul

comercial al produsului, lui Coase i se poate imputa că a redus nepermis de mult numărul

factorilor care pot influenţa atât talia firmei cât şi dimensiunea profitului. În afara costurilor

de tranzacţie există o multitudine de alţi factori care determină aceste mărimi.

Se pare însă că fundătura în care a căzut Coase, şi pe care Knight a evitat-o, vizează

relaţia static-dinamic în analiza economică. Vrem să spunem că mediul lui Coase este unul

static. Unul în care riscul, incertitudinea şi progresul lipsesc. Unul în care, foarte important de

reţinut, structura ofertei este dată. Coase dă impresia că, dinainte, se ştie cine produce bunul

X şi cine produce bunul Y. De pe o asemenea bază şi netulburaţi de vreo incertitudine,

managerii pot lua decizii; pot hotărâ să realizeze în continuare bunurile în structura dată, să

renunţe la ele sau, prin integrare, să le producă şi pe ale altora. Structura dată a producţiei nu

se schimbă; doar adresa producătorilor poate fi modificată. Iar cel care îl face pe manager să

substituie un “sistem de preţuri” cu o firmă, internalizând tranzacţia, este costul acesteia.

Relativ la acest tablou, viziunea lui Knight pare a fi dinamică. La el, structura producţiei nu e

una dată. Este rolul principal al întreprinzătorului de a alege care produs merită realizat. Iar

această alegere nu pleacă, în primul rând, de la dorinţa, firească de altfel, de a reduce costuri

tranzacţionale ci de a fi pe plac consumatorului. Ce te faci cu un produs cu costuri de

tranzacţionare minime dar fără şansa de a se întâlni cu nevoia vreunui consumator? În plus, în

mediul static în care operează, Coase nu lasă loc anticipaţiei, ca factor care poate determina

decizia de a internaliza sau nu o tranzacţie. Mises ne va spune că tocmai diferenţa de apreciere

despre modul cum vor evolua lucrurile explică de ce unii întreprinzători câştigă iar alţii nu.

De aceea, lui Knight îi este permis, prin metodologia adoptată, să explice de ce poate refuza

internalizarea unei tranzacţii, deşi acest lucru s-ar solda cu reducerea costurilor de tranzacţie,

perspectiva de profit nesurâzându-i în atari condiţii. Pentru Coase, în schimb, un asemenea

calcul ar impune o decizie clară: cost de tranzacţie redus = internalizarea tranzacţiei.

Având în vedere ecourile pe care cele două lucrări le-au avut în lumea ştiinţei

economice, e dificil să cataloghezi pe una de reducţionistă şi pe cealaltă nu. Socotim însă că

punerea în două planuri a celor doi economişti, din această ultimă perspectivă, avută de noi în

vedere, cea a relaţiei static-dinamic, este una dintre cele mai angajante şi mai generatoare de

fertile dispute. Amintim doar în treacăt, aici, că de pe această bază au prins contur şi s-au

dezvoltat perspectiva managerială şi cea antreprenorială a firmei.

În afara lui Knight, şi aflat tot dincolo de matricea oficială a NEI, dar în opoziţie cu

Coase, este Mises. Nu într-o opoziţie manifestă în vreo polemică anume ci în una rezultată

prin alăturarea şi compararea celor două planuri în care au construit cei doi economişti. Iar

154

prin şi din comparaţie nu rezultă o diferenţă de doctrină şi nici una care să vizeze filosofia

intimă a economiei capitaliste. Ea, diferenţa, dacă există, ţine de metodologie, de premisele de

plecare şi construcţie a planului de analiză.

Am ţinut să subliniem deja că, urmând direcţia de gândire a mentorului său Arnold

Plant, Coase a făcut din consumator o instanţă, apropiindu-se, în felul acesta, de logica

misesiană. Ceea ce îl îndepărtează însă de Mises este criteriul mare de judecată şi alegere,

faptul că, în pofida tuturor revenirilor şi retractărilor, firma (ierarhia) rămâne o alternativă la

sistemul de preţuri (piaţa). Tocmai pe această opoziţie, firmă-piaţă, se impun câteva

precizări.

În esenţă, din studiul operei lui Mises şi în principal din Acţiunea umană şi

Birocraţie, rezultă că opoziţia firmă - sistem de preţuri este falsă. Impresia că firma înseamnă

o ierarhie, asimilabilă ordinelor, unde autocraţi, în calitate de şefi, ordonă iar alţii se supun

fără a avea altă alternativă este nefondată. Firma este o realitate contractuală unde fiecare

poate fi “şeful” celuilalt; unde fiecare poate sancţiona, în felul său, concediind sau, respectiv,

părăsind locul de muncă. Într-un cuvânt, fiecare dă socoteală pentru faptele lui. Pe aceeaşi

logică funcţionează piaţa. Suveranitatea consumatorului invocată de Mises are tocmai această

semnificaţie: puterea celui aflat la capătul ciclului reproducţiei de a-l sancţiona pe

producătorul care nu-l serveşte la parametrii ceruţi.

Dar nu atât “omogenitatea” funcţională a celor două entităţi, piaţă şi firmă, este avută

în vedere de Mises. Relaţiile de intercondiţionare dintre ele sunt cele care spun că nu e vorba

de opoziţie. Mises insistă, chiar argumentaţional, pentru a arăta că ceea ce se întâmplă în

firmă nu e străin de sistemul de preţuri de pe piaţă, dimpotrivă. Cel care dă însufleţire firmei,

întreprinzătorul, este direct interesat să cunoască atât mărimea cât şi structurile de preţ.

Interesat este, întâi de toate, de preţul factorilor de producţie principali – muncă şi capital. În

anticipaţiile sale de profit nu are cum să-şi dea seama dacă o idee a sa are caracter de noutate,

îmbracă haina inovaţiei, decât studiind piaţa. De pe această piaţă, studiată apriori, el

achiziţionează un utilaj sau un muncitor. Iar achiziţia este realizată, şi într-un caz şi în celălalt,

la un anumit preţ şi în anumite condiţii contractuale. În baza sistemului de preţuri,

întreprinzătorul calculează şi planifică. Pune în comparaţie inputurile şi outputurile pentru a

afla dacă pierde sau câştigă. Noţiunea de câştig, profitul întreprinzătorului, este lipsită de

relevanţă practică în afara unui reper; în afara testului final pe care doar piaţa prin sistemul ei

de preţuri îl oferă.

Relaţia plan (asimilabilă, îndeobşte, economiei centralizate) – piaţă a fost tranşată de

Mises într-un context mai larg, cel al relaţiei dintre socialism şi capitalism; dintre o economie

centralizată şi o economie de piaţă. Într-un atare cadru el spune, memorabil, că “ghidul

155

planificării economice este preţul de piaţă”. O afirmaţie doar în aparenţă contrariantă. Pe

fond, doar beneficiind de semnalele pieţei, prin sistemul ei de preţuri, se poate face o bună

planificare. În lipsa lor, întreprinzătorii se află în poziţia unui avion fără radar. Este cazul

celor aflaţi într-o economie centralizată unde au la îndemână doar termeni fizici în locul

preţurilor pentru a face calcule aberante în genul celor propuse de S. G. Strumilin, de a

exprima venitul naţional în porţii; sau a unor preţuri distorsionate de intervenţia publică şi

care nu oferă o imagine corectă asupra a ceea ce se întâmplă cu adevărat în economie.

Concluziv vorbind Mises ne spune că atât întreprinzătorul care îşi administrează

afacerea în interiorul unei firme cît şi agentul de pe piaţă calculează şi planifică. Aşteptările

lor pe linia profitului rămân simple supoziţii în afara acestor calcule. Ca să fie realiste,

calculele au nevoie de preţuri. Aşa se face că cea mai corectă şi fundamentată planificare e

posibilă într-o economie de piaţă liberă; că într-o economie pretins centralizat planificată,

planificarea este arbitrară. Acest paradox ne comunică suficient despre intima relaţie plan-

piaţă. Ne spune că firma, ierarhia lui Coase nu-şi justifică raţiunea de a fi, raţiunea profitului,

decât în simbioză cu piaţa; nicidecum în opoziţie cu ea sau ca o alternativă a ei. Înlocuirea

mecanismului de preţuri, ca “element distinctiv” al firmei apare lipsită de minimele temeiuri.

IV.2.2. Costurile de tranzac ţie

Precursorii teoriei costurilor de tranzacţie sunt W. Commons şi R. Coase. Primul a

socotit că tranzacţia este unitatea de bază a analizei. Al doilea, plecând de la existenţa

costurilor de tranzacţie, a încercat să ofere o replică teoriei standard, în principal neo-clasice.

Azi, costul de tranzacţie este obiectul şi subiectul unei teorii bine închegate. Faptul se

datorează, în principal lui O. Williamson.

Urmărind traseul evolutiv în interiorul teoriei, distingem câteva repere. Cel mai

important şi cu caracter de pionerat este legat de numele lui Coase. El a intuit existenţa

acestora şi a făcut din costul de tranzacţie un principiu de judecată şi un criteriu de alegere:

firrmă sau piaţă. Reproşul care i s-a făcut e că le-a intuit dar nu le-a găsit; şi nici n-a arătat

direcţia pe care trebuie să mergem spre a le afla. De aici plecând, încercările ulterioare şi-au

propus, ca ţintă, identificarea şi cuantificarea lor; explicarea variaţiei lor de la o tranzacţie la

alta. Aşa s-a ajuns la investiţiile specifice şi la comportamentele postcontractuale oportuniste;

la integrarea verticală ca soluţie pentru evitarea costurilor de tranzacţie induse de

comportamente oportuniste; la găsirea corelaţiei dintre mărimea costurilor de tranzacţie şi

specificul aranjamentelor instituţionale (structurilor de guvernanţă) etc. În toată această

156

înlănţuire liantul şi, în acelaşi timp, factorul explicativ fundamental îl reprezintă costul de

tranzacţie.

IV.2.2.1. Puncte de plecare

Articolul Natura firmei (1937) este acceptat a fi momentul de amorsare a analizelor şi

disputelor care, în timp, au condus la teoria costurilor de tranzacţie. Prin el, Coase recunoaşte

şi întăreşte opinia lui Commons că tranzacţia este unitatea de bază în analiza economică. În

acelaşi timp, articolul fixează, pentru totdeauna, o idee: costurile de tranzacţie sunt o realitate

şi fără ele analiza economică este incompletă. Mai mult, costul de tranzacţie este un criteriu

esenţial în alegerea aranjamentului instituţional cel mai eficient: firmă sau piaţă. Alegere între

două nivele, Coase infirmând prin demonstraţia lui “gratuitatea” pieţei. Prin aceasta el dă o

replică serioasă teoriei neoclasice a pieţei perfect concurenţiale cu informaţie perfectă,

disponibilă şi gratuită. El crede şi convinge şi pe alţii că recursul la sistemul de preţuri costă

timp şi bani. Acestor costuri el le dă numele de costuri de tranzacţie. Reuşeşte chiar să

concretizeze două asemenea categorii: 1) cheltuieli cu descoperirea şi identificarea preţurilor

relevante de către participanţii la tranzacţiile de pe piaţă; 2) cheltuieli cu finalizarea

negocierilor, redactarea contractelor, controale, soluţionarea disputelor, etc.

Pe total, originea costurilor de tranzacţie este legată de originea şi natura firmei.

Recursul la forma de organizare numită firmă se justifică dacă acest lucru permite economii la

astfel de costuri. În interiorul celebrului său articol nu găsim un paragraf distinct, consacrat

costurilor de tranzacţie pentru că, de fapt, prin costul de tranzacţie el a explicat natura firmei.

Altfel spus, costul de tranzacţie se găseşte peste tot în analiză. Prin el, Coase a opus două

forme de guvernare a economiei. De asemenea, intuindu-le existenţa, a încercat să desluşească

şi mediul care le determină. Incertitudinea şi raţionalitatea limitată i-au fost repere în acest

demers. Şi aici, însă, ca şi în identificarea ca atare a costurilor, discursul său rămâne mai mult

intuitiv.

Lipsa de operaţionalitate, explicaţiile tautologice ca şi unilateralitatea alegerii formei

de organizare, firmă-piaţă, au fost principalele acuze aduse lui Coase. Dezvoltările ulterioare

aveau însă să dovedească legătura trainică cu ideile principale din Natura firmei. Plecând de

la Coase, Williamson, Demsetz, Grossman, Hart ş.a. au conturat noile direcţii pe care s-a

aşezat teoria costurilor de tranzacţie. Eforturile au vizat, în principal: clarificări terminologice,

identificarea costurilor tranzacţionale şi a factorilor determinanţi, relaţia costuri tranzacţionale

– forme de guvernanţă.

157

IV.2.2.2. Structur ă şi terminologie

Dacă îşi cere o explicitare, noţiunea de cost de tranzacţie trebuie pusă în legătură cu

sistemul noţional aparţinător teoriei standard. Întâi de toate, costul de tranzacţie este altceva

decât costul de producţie. Preocupat în a evidenţia această diferenţă R. Matthews notează că

“ ideea fundamentală a costurilor de tranzacţie este aceea că ele reprezintă costul

aranjamentelor încheierii unui contract ex ante, precum şi costul monitorizării şi cel al

impunerii ex post, ca opus al costurilor de producţie, care sunt costuri de executare a

contractului” (Matthews, 175, p. 106). Opoziţia invocată de Matthews pare a fi între

aranjamente, monitorizare şi impunere, pe de o parte şi execuţie, pe de altă parte. Cu

precizarea că această departajare nu rezolvă problema şi că literatura economică pe domeniu

este văduvită de un consens unanim asupra semnificaţiei costurilor de tranzacţie, credem că

mai aproape de obiectivul asumat de economiştii post-Coase, de a oferi o bază reală

înţelegerii costului de tranzacţie, se află Aurel Iancu. El împarte procesul de producţie (de

fapt, reproducţie) în trei componente: “a) pre-producţie; b) post-producţie; c) producţie.

Primele două perioade, reţine el, antrenează costurile de tranzacţie propriu-zise (de piaţă),

ele constând din costuri pentru informaţii privind procurarea resurselor şi căutarea pieţelor

de desfacere; pentru negocieri şi pentru livrări de bunuri şi servicii; pentru monitorizări şi

pentru executarea plăţilor prin hotărârile judecătoreşti. Activităţile de piaţă din perioadele

pre-producţie şi post-producţie privesc relaţiile dintre firme şi definesc costurile lor de

tranzacţie propriu-zise, numite şi costuri pentru folosirea pieţei” (Iancu, 137, p. 584). În afară

de “costurile pentru folosirea pieţei”, autorul citat are în vedere şi “ costurile de folosire a

firmei”. “ Aici, reţine el, nu sunt incluse costurile resurselor folosite în producţie ci numai

costurile legate de organizarea şi managementul intern al firmei” (Ibidem, p. 584). Prin

exemplele pe care le oferă A. Iancu nu ne abilitează să suprapunem opoziţia costuri

tranzacţionale – costuri de producţie pe cea între costuri de folosire a pieţei – costuri de

folosire a firmei. Cu atât mai mult cu cât din structura costurilor de folosire a firmei scoate

costurile resurselor folosite. Demersul lui A. Iancu este însă clarificator. Situabil în registrul

lui Coase, el stabileşte aria producerii costurilor de tranzacţie dincolo de sfera de prelucrare

propriu-zisă, în amontele şi avalul producţiei. Pentru producţie are în vedere “costuri de

organizare şi management al firmei”. Este un punct de vedere exprimat şi susţinut şi de

Harold Demsetz. Şi el crede că există, în plan terminologic, serioase lacune ale teoriei

coasiene a costurilor de tranzacţie. Are în vedere lipsa une distincţii clare între costul

organizării resurselor prin piaţă şi costul organizării resurselor prin firmă. Aşa se explică

apelul la formula neutră a “costului tranzacţional”, pentru a face trimitere la costurile

158

organizaţionale, fie că acestea aparţin pieţei, fie firmelor. I se par, în context, mai potrivite

noţiunile “costul tranzacţiei” şi “ costul managementului” (Demsetz, 64).

Pentru relaţia costului de tranzacţie cu alte categorii de costuri, notabilă ni se pare

aprecierea lui Eric Brousseau. El crede că “... la vedere, costurile de tranzacţie sunt

neobservabile şi nemăsurabile. Pe de o parte şi, în mod concret, ele sunt, adesea

«miezul»altor cheltuieli (în principal cele de personal). Pe de altă parte, pe fond, ele sunt

costuri de oportunitate: cele legate de timpul consacrat concepţiei şi gestiunii structurilor de

guvernanţă sau negocierilor, cele legate de resursele mobilizate pentru garantarea

angajamentelor, cele cu «mésalignement» (dezactivarea) unei structuri de guvernanţă în

raport cu starea mediului etc.” (Brousseau, 35, p. 13).

Nu e o noutate că departajarea netă a costurilor de tranzacţie ridică probleme. De

apreciat şi reţinut categoriile de costuri tranzacţionale pe care Brousseau le evidenţiază. De

altfel, credem că progresele realizate în timpul consumat de când Coase şi-a scris articolul

vizează mai degrabă identificarea principalelor categorii de costuri tranzacţionale decât

surprinderea lor sintetică într-o definiţie. Iată, cu titlu ilustrativ, asemenea încercări de

identificare a unor categorii de costuri tranzacţionale:

� Williamson propune următoarea structură: costuri de căutarea a partenerului (lor);

costuri de negociere a contractului; costuri de redactare a contractului; costuri de urmărire a

realizării; costuri de ajustare a contractului (Williamson, 299). În lucrarea sa de referinţă Pieţe

şi ierarhii operează cu următoarea clasificare:

• Costuri de tranzacţionare ex ante: de identificare a preţurilor relevante, de

negociere, de publicitate, etc.

• Costuri de tranzacţionare ex post: de impunere şi monitorizare a

comportamentului partenerilor, de urmărire şi recuperare a unor pagube în

situaţia nerespectării termenilor contractuali, etc.

� Stéphane Saussier şi Anne Yvrande-Billon au în vedere, la rându-le, următoarea

structură de costuri tranzacţionale (265, p. 17)

A. Costuri ex ante:

• Cu scrierea contractelor;

• Cu căutarea partenerilor;

• Ocazionate de negocierea acordurilor;

• Ocazionate de punerea la punct a garanţiilor contractuale;

• De studiere a pieţei.

B. Costuri ex post, legate de:

159

• Proasta adoptare a contractelor;

• Conducerea şi urmărirea aranjamentelor;

• Renegociere;

• Ruperea (potenţială) a angajamentelor.

De reţinut şi observat că cele două economiste pleacă de la natura predominant

contractuală a activităţii economice. Nimic sau aproape nimic nu pare să scape contractului şi,

de aceea, identificarea costurilor tranzacţionale urmăreşte filiera procesuală a unui contract,

ciclul său de viaţă.

� John Dunning consideră relevante următoarele categorii de costuri tranzacţionale

(76, pp. 53-54):

• Costuri legate de tranzacţia în sine (cum ar fi cheltuielile ocazionate de

negociere sau de cautarea partenerului, vânzător sau cumpărător);

• Costuri legate de stabilirea termenilor contractului;

• Costuri referitoare la monitorizarea performanţelor contractului;

• Costuri determinate de nesiguranţa sau probabilitatea nerespectării

termenilor contractuali;

• Costuri legate de efectele tranziţiei asupra altor activităţi ale părţilor

contractante sau asupra terţilor.

� Sherwin Rosen, preocupat să găsească costuri de tranzacţie pe piaţa forţei de

muncă, crede că importante ar fi (261, pp. 82-83; 95):

• Costurile căutării muncitorilor în numărul şi structura necesare unei firme;

• Costurile antrenate de construirea, formarea unei echipe;

• Costurile birocratice antrenate de măsurile luate pentru a diminua jocurile

de culise ocazionate de evaluarea şi promovarea personalului.

� Thráinn Eggertsson, la rându-i, consideră că următoarele activităţi generează, de

principiu, costuri tranzacţionale (82, p. 15):

• Procurarea informaţiilor privind distribuţia preţului, calitatea mărfurilor,

inputurile de muncă, cumpărătorii şi vânzătorii potenţiali şi

comportamentul lor în diferite circumstanţe;

• Negocierea necesară pentru a găsi adevărata poziţie a cumpărătorilor şi

vânzătorilor în legătură cu preţurile şi cu alte condiţii contractuale;

• Încheierea contractelor;

• Executarea judecătorească a contractelor şi recuperarea daunelor când

partenerii nu respectă oligaţiile contractuale;

160

• Protejarea drepturilor de proprietate împotriva celor care le încalcă.

• Monitorizarea partenerilor contractuali pentru a urmări respectarea

prevederilor cuprinse în contracte.

Dintre toate, “oferta” lui Eggertsson pare a fi cea mai generoasă. În afara unor costuri

tranzacţionale identificate şi de alţi autori, se regăsesc, la el, evidenţiate, cheltuielile legate de

transferul unor drepturi de proprietate, de protecţia acestora ca şi de cele ocazionate de

alegerea căii instanţelor de judecată pentru dobândirea, recuperarea sau repararea unor

drepturi.

În rezumat, încercările de a oferi o bază reală, empirică şi cât mai cuprinzătoare, cu

exemplificări din varii domenii ale realităţii economice, nu ies din schema lui Coase. Îi dau

doar un plus de concreteţe şi de operaţionalitate. Îi dau credibilitate şi o scot din sfera

intuitivului. În plus, o pregătesc pentru judecăţi şi calcule operaţionale necesare în complicata

operaţiune de alegere a structurilor de guvernare optime. Mai adăugăm că asemenea încercări

nu sunt nici pe departe epuizate, dimpotrivă.

IV.2.2.3. Cât de mari sunt costurile de tranzac ţie?

Odată intuită existenţa costurilor tranzacţionale, identificarea faptică ca şi măsurarea

lor a devenit o operaţiune mai mult decât necesară. De la “cheltuielile cu cerneala” şi până la

cele cu derularea contractului în sine s-au făcut paşi serioşi pe linia identificării. Nu aceeaşi

amplitudine o au rezultatele eforturilor de cuantificare. Lipsa unui consens asupra conţinutului

costurilor tranzacţionale, imposibilitatea unei disjuncţii nete, a separării acestor costuri de alte

cheltuieli, explică, în parte, diferenţa. Oricum, nu beneficiem de o contabilitate a costurilor

tranzacţionale. Avem doar o măsură a proporţiilor acestor costuri în ansamblul cheltuielilor.

Datorăm faptul unor temerare încercări de a afla dimensiunea absolută a costurilor ce trimit

spre nume cunoscute în economia neoinstituţionalistă.

De departe, cel mai important pas pe această direcţie l-au făcut John Wallis şi Douglas

North (293). Luându-şi ca material de studiu un secol de evoluţie din economia SUA, cei doi

operează o clasificare a activităţilor economice în două mari categorii: unele care au legătură

directă cu transformarea (producţia), altele care sunt asociate schimburilor (tranzacţiile). Cu

această premisă de plecare ajung la definirea aşa numitului “sector al tranzacţiilor ”,

cuprinzând ansamblul resurselor folosite în activităţile economice, altele decât cele de

producţie propriu-zise. Wallis şi North determină, astfel, un soi de valoare agregată a

costurilor de tranzacţie în economie. Statistica întocmită de ei ne spune că acest sector, al

161

tranzacţiilor, a evoluat de la 25%, în 1870, la 55%, în 1970, din PNB-ul SUA. Din totalul

acestui cost, sectorului privat îi revenea, în 1970, 41%.

Încercări similare, şi uzând de aceeaşi metodologie, a realizat Ning Wang, pe

exemplul Australiei şi Argentinei (294, p.3). Analizele l-au condus la concluzia că sectorul

tranzacţiilor a crescut de la 32% în 1911 la 60% în 1991, în cazul Australiei. Pentru Argentina

constată acelaşi trend, dar nu aceeaşi cadenţă. Aici, sectorul tranzacţiilor a crescut doar cu 3%

din 1930 până în 1970 (de la 25% la 28%) ajungând la 35% în 1980 şi menţinându-şi aceeaşi

cotă până în 1990.

Margaret Polski este o altă temerară. Ea a încercat să identifice costurile tranzacţionale

dintr-un sector în care această operaţiune s-a dovedit dintre cele mai dificile – cel bancar. Tot

pe exemplul SUA (245) ea ajunge la concluzia că în domeniul băncilor comerciale, pe

perioada de calcul 1934-1998, totalul costurilor de tranzacţie a crescut de la 69%, din venitul

total, în 1934 la 85% în 1989, scăzând la 77% în 1998.

Mai adăugăm, în aceeaşi serie, a studiilor ce şi-au propus determinarea cantitativă a

costurilor tranzacţionale, lucrarea lui Hernando de Soto, O altă cale. Ea trimite la o lume în

care ne regăsim şi ne recunoaştem. O lume, prin care am trecut şi încă mai trecem pentru că

Hernando de Soto vorbeşte despre cheltuieli ocazionate de aşteptarea la rând, obţinerea de

autorizaţii – nu doar pentru amorsarea unei afaceri ci şi pentru a realiza multe alte lucruri

normale, darea de mită, etc. iar despre aceste cheltuieli, autorul vorbeşte în termenii costurilor

de tranzacţie.

Ce ne spun aceste cifre, care este semnificaţia lor pentru economie? În pofida

caracterului lor aproximativ, ele atrag atenţia asupra unui lucru: costurile de tranzacţie nu

numai că există dar au o pondere foarte mare; şi, în plus, una în creştere. De aici, absolut

necesara lor contabilizare. Apoi, această pondere foarte ridicată e un semn pozitiv pentru

economie? Grosso-modo, evoluţia şi creşterea greutăţii specifice a costurilor tranzacţionale

poate fi interpretată ca fiind semnul distinctiv şi fidel al creşterii ponderii tranzacţiilor în

economie; un semn al modernismului, în care tranzacţiile capătă ascendent asupra

transformării ca atare. Un asemenea trend primeşte, îndeobşte, semnul plus pentru că este

concretizarea unui proces care s-a dovedit, în timp, pe cât de firesc pe atât de benefic şi

eficient: adâncirea diviziunii muncii şi, odată cu ea, multiplicarea actelor de schimb şi a

tranzacţiilor.

Pe de altă parte, intrând în analiticul problemei şi coborând la nivel micro, constatăm

că ne înceacă tentaţia altei concluzii. Scrierea contractelor, căutarea sau monitoritarea

partenerilor, controlul respectării termenilor contractuali, urmărirea în instanţele judecătoreşti,

etc. sunt cheltuieli ce poartă, pregnant, amprenta neproductivului. Ele înseamnă timp, bani şi

162

alte resurse cheltuite în defavoarea actului productiv şi creaţiei propriu-zise. Cota lor ridicată

şi ponderea mare şi în creştere nu are cum să primească decât conotaţia negativului. Vor

trebui, desigur, căutate răspunsuri nuanţate şi pe concretul fiecărei situaţii în parte, toate, însă,

din perspectiva teoriei despre munca productivă şi neproductivă. Pe total însă, aceasta pare a

fi interpretarea: creşterea acestor cheltuieli nu pare a fi un lucru bun. Chiar la nivel

macroeconomic plasându-ne judecata, concluzia nu se schimbă. Statul la rând, mita, timpul

consumat pentru a trece sita birocratică în drumul spre o licenţă sau autorizaţie etc. nu pot fi

interpretate altfel. E vorba de energii şi resurse risipite. De aceea, aşa cum pentru celelalte

categorii de cheltuieli, recunoscute în sistemele de contabilitate standard, se prevăd căi de

reducere, tot aşa şi costurile tranzacţionale trebuie supuse aceleiaşi logici. Scrierea

contractelor, controlul, monitorizarea, mita, corupţia etc. ţin de birocraţie iar birocraţia nu este

productivă. Este aici, o puternică zonă de interferenţă între NEI şi Teoria Preferinţelor Publice

(Public Choice). Tocmai pe acest teren reprezentanţii celei din urmă orientări au primit laurii

premiului Nobel pentru o demonstraţie dezarmant de simplă: oportunismul, birocraţia şi

corupţia, tendinţa lor de creştere, ţin de firescul naturii umane – de unde soluţia statului

minim, purtătorul şi “ incubatorul” acestor “calităţi” umane.

IV.2.2.4. Determinan ţii costurilor tranzac ţionale

Spuneam că cea mai temeinică încercare de operaţionalizare a teoremei lui Coase

privind costurile de tranzacţie reclamă numele lui Oliver Williamson. Încercarea lui nu

înseamnă abandonul discursului iniţial, deşi au existat şi asemenea opinii (Dutraire, 78).

Dimpotrivă, intervenţia sa aduce doar un substanţial plus de specificitate; de analiză

multidimensională. Pe fond, însă, raţionamanetul păstrază registrul coasian. Astfel, în

încercarea sa de a scoate raţionamentele de sub imperiul tautologicului, Williamson pune în

legătură costurile de tranzacţie cu incertitudinea, raţionalitatea limitată şi asimetria

informa ţională. Mediul complex şi incert ca şi “ bounded rationality” sporesc dimensiunile

comportamentului oportunist. În dorinţa de a se remarca, de a-şi spori atractivitatea dar şi

de a-şi reduce costurile, firma se orientează spre investiţii specifice. Specificitatea activelor

induce comportamente oportuniste. Soluţia e căutată fie de contract fie de internalizarea

activităţilor pe calea integrării. Peste toate, forma de guvernanţă poate contribui mult la

configurarea dimensiunii şi structurii costurilor de tranzacţie. Acesta este mediul de analiză a

lui Williamson. Cum menţionam, cu accente personale dar fără a rupe cu matca, cu ideile

forţă din natura firmei.

163

IV.2.2.4.1. Incertitudinea, informa ţia disimetric ă şi ra ţionalitatea limitat ă

Tranzacţiile se încheie şi se deruleză într-un mediu complex şi incert, unul despre care

vorbea şi Knight. Unul care pune probleme de calcul. Nu de calcule, în general, ci de calcule

de adaptare. Agenţii economici nu pot pleca de la premiza că trecutul şi prezentul sunt

cunoscute şi, în baza acestui fapt, prefigurarea exactă a viitorului le este posibilă.

Incertitudinea nu permite o asemenea perspectivă. În acelaşi sens operează asimetria

informaţională. Ca replică la informaţia perfectă (transparentă, cu liber acces şi fără costuri)

de sorginte neoclasică, asimetria informaţională trimite la incompletitudine; la faptul că

informaţiile despre o tranzacţie sunt deţinute de unii dar necunoscute de alţii; în plus la faptul

că accesul la ele costă. Uni pot suporta acest cost, alţii nu. Aceste “maladaption costs” au un

rol important. Nu îţi permiţi să angajezi calcule de optimizare când nu ai toate informaţiile la

îndemână sau când nu ai acces la ele din raţiuni financiare. Aritmetica optimizării lasă locul

celei a satisfacerii.

Dacă incertitudinea, susţinută şi dublată de asimetria informaţională nu sunt suficiente

pentru a demostra că tranzacţiile se desfăşoară sub zodia hazardului, Williamson recurge la

raţionalitatea limitată. Pe filieră deschisă de H. Simon, el substituie pe homo oeconomicus

perfect raţional cu agentul a cărei raţionalitate se loveşte de anumite limite. Unele derivă din

zestrea sa nativă; altele din caracterul mult prea complex al informaţiilor pe care trebuie să le

prelucreze; în fine, unele pot fi puse pe seama unor dificultăţi de comunicare. Una peste alta,

şi indifernt de sursă, raţionalitatea limitată pune piedici. Vitorul nu poate fi anticipat decât cu

aproximaţie. Cunoştinţele fragmentare sunt suplinite cu aprecieri subiective. Evaluările poartă

această amprentă.

Incertitudinea, riscul, imperfecţinea informaţiilor şi raţionalitatea limitată sunt limite,

dar nu insurmontabile. Nu se pot face calcule de optimizare dar se pot angaja analize de

eficienţă. De eficineţă relativă, după cum, şi soluţiile vor purta marca relativităţii.

Astfel, din start, contractul complet, cu clauze ferme şi atotacoperitoare, este exclus.

Acordul incomplet, cu spaţii libere, completabile post semnătură, e o cale mult mai la

îndemână. Adaptarea şi renegocierea la şi în funcţie de noile circumstanţe, de noile condiţii,

devin un leitmotiv al acordurilor contractuale de vreme ce anticiparea viitorului se loveşte de

limite. Contractanţii revin, ex post, ori de câte ori evenimentele, evoluţia lor, o cer. Frecvenţa

cu care se revine este direct proporţională cu componenta oportunistă din comportamentul

lor. Spre deosebire de viziunea iniţială, desprinsă din lucrările lui Coase, Williamson nu pare

dispus să pună mare preţ pe buna credinţă a partenerilor. Din contră, oportunismul pare a fi, la

el, cel care oferă notă dominantă a comportamentului.

164

Când şi contractul incomplet se dovedeşte prea costisitor, internalizarea tranzacţiilor

pe calea integrării pare a fi iesirea. Alegerea organizării interne a tranzacţiilor, firma, cu alte

cuvinte, apare la Williamson ca o soluţie impusă de eşecul pieţei (“market failure”). Dacă la

Coase firma era privită şi tratată ca o alternativă la piaţă, ambele oferind potenţiale avantaje,

în cazul lui Williamson există prea multe motive care “cer” firma în locul pieţei. Tocmai

regretabilul eşec al pieţei este suplinit de firma care: elimină sau atenuează înclinaţia spre

oportunism; înlătură asimetria informaţională în favoarea managementului; reduce sau

elimină costurile tranzacţionale în faza post semnătură a contractelor; permite ajustarea fără

costuri mari a contractelor încheiate inter-firmă etc. Astfel, fără a face din firmă un panaceu,

Williamson vede totuşi în ea o soluţie privilegiată.

IV.2.2.4.2. Oportunismul şi semnifica ţiile sale

“Urmărirea interesului personal cu înşelătorie” ar fi formularea cea mai lapidară şi,

deopotrivă, cea mai sintetică prin care Williamson surprinde oportunismul. Definindu-l astfel,

atât Williamson, cât şi ceilalţi neoinstituţionalişti, încearcă să sublinieze acel ceva, în plus, pe

care oportunismul îl cuprinde faţă de egoismul smithian. Acel ceva dincolo de ceea ce-l

defineşte pe homo oeconomicus rationalis care, urmărindu-şi individualist şi egoist interesul

personal, se înscrie, făr a-şi propune în mod expres acest lucru, într-un efort cooperativ care-i

promovează nu doar obiectivele sale ci şi cele colective generale. Individualist şi egoist în

sensul raţionalităţii. Ţine de firesc, normal şi raţional să te gândeşti întâi la tine şi abia după

aceea la alţii. E normal să-ţi defineşti binele şi răul focalizându-ţi atenţia în perimetrul

individual. Binele comun apare ca o rezultantă, ca o consecinţă a faptului că fiecare în parte o

duce bine.

Mecanica interesului personal şi a egoismului indus de acesta apar la Smith, şi la

ceilalţi clasici ai economiei, ca fiind desprinsă din mecanica ordinii naturale. Oportunismul lui

Williamson nu se înscrie, însă, aici. Aşa cum este surprins în lucrările NEI, oportunismul

apare ca o abatere de la principiul cooperativ, ca o deviaţie comportamentală ce trebuie

îndreptată şi, dacă e cazul, sancţionată. Înşelătoria, minciuna, promisiunile şi ameninţările

false, manipularea, furnizarea de informaţii distorsionate, recursul la o instanţă de judecată, cu

motiv întemeiat dar şi confecţionat etc. depăşesc abaterile de la minima moralitate pe care şi

Smith le accepta. Oricum, nu sunt încadrabile logicii ordinii naturale şi opuse spiritului

cooperativ născut şi bazat pe o astfel de ordine.

Dacă originile profunde ale oportunismului se regăsesc tot în natura umană,

neoinstituţionaliştii vin cu noutăţi doar relativ la circumstanţele favorizante ale apariţiei şi

165

manifestării sale. Raţionalitatea limitată, ipostaza de contractant, activele specifice sau

“numerele mici” ar fi câteva exemplificări.

Astfel, neoinstituţionaliştii ne lămmuresc că nu au în vedere un oportunism manifest la

scară generală şi în orice împrejurare ci de unul prezent în mediul concurenţial. Şi, aici, cu

valenţe de pasiv sau activ. Dacă cel care posedă o informaţie nu o furnizează partenerului

deşi acestuia i-ar fi necesară, sau o face deformat, pentru a-l manipula, sau îi livrează o

informaţie falsă şi acest lucru se produce înaintea semnării unui contract, vorbim de un

oportunism activ ex ante, asimilabil unei “selecţii adverse” şi consumat spre a obţine un acord

favorabil. După încheierea contractului, oportunismul se defineşte prin atitudinea

necooperantă de încălcare a clauzelor. Este vorba de un oportunism ex post ce ţine sau chiar

depăşeşte “aléa moral”. Agentul economic oportunist caută să profite de orice situaţie

exploatabilă în interes personal. Poate manipula informaţia, sau poate “sabota” partenerul în

cazul în care acesta i-a devenit dependent, cum ar fi cel al investiţiei specifice.

Raţionalitatea limitată îi împiedică pe agenţii economici să prevadă cu exactitate toate

situaţiile care ar conduce la nerespectarea angajamentelor asumate. Raţionalitatea nu este însă

atât de limitată încât să nu-i ajute să înţeleagă că ar putea fi victimele unor comportamente

oportuniste. Nu sunt atât de naivi şi miopi încât să nu prevadă eventualele deviaţii

comportamentale şi, prin urmare, să-şi ia măsuri. Problema e că nu le pot prevedea pe toate şi,

în plus, nu au soluţii pentru toate. Nu au soluţii atunci când ies din registrul pieţei găsind în

integrarea pe verticală o cale de reducere a costurilor tranzacţionale. Este ştiut că piaţa

concurenţială este cea care fasonează comportamente conforme normelor ei de funcţionare.

Intrarea şi ieşirea de pe piaţa concurenţială ţin nu doar de competitivitatea definibilă prin

costuri mici şi calitate înaltă. Importantă e şi bonitatea partenerilor. Or, aceasta este opusul

comportamentului oportunist. Coase a reproşat confraţilor de idei că au acordat o excesivă

importanţă oportunismului în a explica statutul agentului pe piaţă. Deschizând seria unor

serioase studii ce vor conduce spre o teorie a reputaţiei el a sădit convingerea că aceasta,

reputaţia îi va determina pe agenţii economici să se abţină de la manifestări oportuniste.

Dar piaţa concurenţială nu operează şi nu poate sancţiona comportamente neconforme

peste tot şi întotdeauna. Există şi situaţiile încadrabile în teoria numerelor mici. Dominarea

pieţei, fie de producători fie de consumatori, şi concurenţa imperfectă trimit la asemenea

situaţii. Trimite, de asemenea, nevoia de investiţie specifică la care se recurge tot din raţiuni

de costuri. Or, tocmai situaţiile create între cei doi parteneri, producător - consumator, de

investiţiile specifice permit manipularea, şantajul şi renta de situaţie. Piaţa nu are remedii în

atari împrejurări. Bunele intenţii, promisiunile sincere, buna credinţă, etc. ne-ar putea ajuta, în

cel mai bun caz, să definim un oportunism pasiv. Unul care, faptic, nu există. Contractele

166

credibile, cu sancţiuni concrete executate de instanţe rămân singurele ieşiri din impas.

Contracte gândite ca instrumente la care se face apel pentru a induce un comportament

cooperativ unui partener necooperant şi oportunist (Masten, 172). Instrumente uzuale şi

cunoscute deşi, nu întotdeauna eficace, întrucât, într-un mediu impregnat de oportunism, o

clauză modificată inspiră o nouă interpretare; un nou dezacord, scoate, în fapt, contractul din

cadrul său firesc şi-i accelerează sensul.

Împrejurările menţionate conduc la ideea că despre un oportunism activ (singurul care

are, de fapt, relevanţă prin legătura cu costurile de tranzacţie) putem vorbi doar în situaţia în

care factorii săi favorizanţi cuplează. În absenţa mediului concurenţial, raţionalitatea limitată a

unora nu are cum să inducă comportamente oportuniste din partea altora. La fel, punerea în

balanţă a pieţei concurenţiale cu situaţia de active specifice sau cea de monopol (de orice fel)

ne îngăduie să înţelegem cum se poate trece de la un oportunism doar potenţial la unul activ şi

generator de costuri tranzacţionale suplimentare. Şi, odată ajunşi aici, deducem că în faza ex

post oportunismul are o arie mult mai generoasă de manifestare. Dacă în faza ex ante el poate

determina doar false alegeri şi selecţii perverse, în cea ex post poate exploata situaţii deja

statuate. Aici, doar ruperea contractului, internalizarea tranzacţiei sau sancţiunea legii pot

obstacula o tendinţă unde renta de situaţie privilegiază comportamentul oportunist în faţa

celui bazat pe buna credinţă.

Faptul că oportunismul, în forma sa postcontractuală, este nu doar mai des întâlnit dar

are şi cele mai puternice ramificaţii este dovedit de trei mari şi reprezentativi economişti

neoinstituţionalişti. În lucrarea lor Vertical Integration, Appropriable Rents the Competitive

Contracting Process (146), Benjamin Klein, Robert Crawford şi Armen Alchian, pe exemplul

oferit de invetiţia specifică demostrează acest lucru; faptul că în faza ex post oportunismul îşi

găseşte cea mai puternică susţinere şi arie de manifestare.

Literatura NEI evidenţiază şi o altă poziţie, cea în care costurile tranzacţionale sunt

determinate de oportunismul prezent ori de câte ori doi sau mai mulţi agenţi economici sunt

implicaţi într-un efort de cooperare. Relaţia tipică exemplificată în acest sens este cea

principal – agent surprinsă într-un contract de agenţie. Un contract prin care, una dintre

părţi, principalul, autorizează cealaltă parte, agentul, să îndeplinească anumite servicii.

Premisa de plecare în relaţia de agenţie e că agentul, căruia i se delegă o anumită parte din

autoritatea necesară luării deciziilor va avea un comportament oportunist; că îşi va urmări

întotdeauna realizarea propriului interes şi că nu va acţiona întotdeauna în interesul

principalului. De aici, doi autori consacraţi pe acest subiect, Michael Jensen şi William

Meckling (139) deduc apariţia următoarelor “costuri de agenţie” care sunt, în fapt, o speţă a

costurilor tranzacţionale:

167

• Costuri de monitorizare – revin principalului;

• Costuri de “bonding” - asumate de agent;

• Pierdere reziduală.

Cum însăşi denumirea o sugerează, costurile de monitorizare sunt avansate şi

suportate de principal (li). Prin ele se încearcă a încadra comportamentul agentului pe o

anumită linie, consonantă cu interesele principalului, şi a se evita tendinţele “aberante” de a

fructifica poziţia de mandatar a agentului în a exploata această relaţie doar în favoarea sa.

Într-un climat de neîncredere, impregnat de oportunism, unui agent îi va fi greu să-şi

impună marca sa de seriozitate. Va fi, de aceea, dispus să suporte anumite cheltuieli –

“bonding” – tocmai cu statutul de garanţii; să demonstreze că acţiunile lui viitoare nu sunt

împotriva intereselor principalului; să-şi impună bonitatea într-un mediu în care lipseşte

premisa plecării de la un atare principiu.

Cât priveşte pierderea reziduală, aceasta primeşte semnificaţia unui minus de

prosperitate pe care principalul o suportă, în cazul unui contract explicit, ca urmare a

climatului nefavorabil creat în urma unui comportament oportunist din partea agentului. E

posibil ca pierderea să-l vizeze şi pe agent în condiţiile în care în joc este pusă şi bonitatea sa.

Relaţia tipică a contractului de agenţie pare a fi cea dintre acţionari (principali) şi

manageri (agenţi). Separaţia drepturilor de proprietate de gestionarea şi controlul mişcării

acesteia creează terenul fertil pentru manifestarea relaţiei de agenţie. Echipa managerială este

încercată de tentaţii oportuniste în acţiunea ei de gestionare a proprietăţii. De aceea, acţionarii

au în vedere ca prin modalităţile de motivare, prin stabilirea cadrului general de finanţare a

afacerilor, etc. să plaseze acţiunea managerilor pe pista dorită.

IV.2.2.4.3. Activele (investi ţiile) specifice

Probabilitatea ca oportunismul să prindă dimensiuni şi să se manifeste post-contractual

creşte pe terenul oferit de investiţiile specifice.

Cu riscul de a ne repeta, reamintim că specificitatea activelor sau a investiţiilor face

trimitere la “ ... problema care se creează atunci când o parte a participanţilor la tranzacţie

face o investiţie în capital fizic şi uman iar această investiţie nu poate fi recuperată dacă

tranzacţia respectivă este întreruptă... valoarea activelor respective neputând fi recuperată

dacă relaţia tranzacţională dintre ele nu continuă” (Iancu, 137, p. 586). Încercarea de definire

a lui Aurel Iancu, din care am citat, este utilă nu doar prin claritate ci şi prin faptul că, din

start, departajează capitalul fizic de cel uman, lucru necesar dacă avem în vedere faptul că

cele două componente ale capitalului “leagă” diferit partenerii contractuali; că acel “cost de

168

răscumpărare” de care vorbeşte Williamson, pentru a folosi o altă expresie pentru

specificitatea activelor, este diferit şi cu implicaţii diferite pentru cele două forme de capital

atunci când în discuţie se pune problema “gradului în care un activ poate fi folosit de către

alţi utilizatori, în alte scopuri , fără însă a-şi pierde valoarea productivă” (Williamson, 306,

p. 103).

De altfel, datorăm lui Williamson şi o clasificare cuprinzătoare şi, dovedit, operabilă a

ceea ce literatura a consacrat a fi active specifice (Williamson, 311). Prin aportul de

explicitare sau completare întreprins şi de alţi autori (Pittman, 237; Joskow, 142;

Anderson&Scmittlein, 14) vorbim azi de:

a. Specificitate geografică sau locaţională a activelor fizice sau umane. Este cazul

apropierii spaţiale a partenerilor contractuali din raţiuni legate de reducerea costurilor de

transport, stocaj, etc. O fabrică de mobilă este plasată în apropierea unei firme de exploatare a

lemnului sau o oţelărie în vecinătarea sau “în curtea” unei industrii siderurgice. Asemenea

“cuplaje” permit, de asemenea, schimburi facile de personal sau chiar pregătirea în comun a

acestuia. Plasate în apropiere spre a aduce avantaje şi economii de costuri, activele devin

imobile în relocaţie cu alţi potenţiali parteneri.

b. Specificitate fizică, pusă în evidenţă atât de Williamson cât şi de R. Pittman. Maşini,

utilaje sau instalaţii concepute pentru realizarea unor bunuri, la rândul lor specifice, au o

productivitate redusă atunci când se utilizează în alte scopuri sau, pur şi simplu, îşi pierd

utilizarea când cererea la bunul pentru care au fost concepute dispare. Industriile de armament

oferă asemenea exemple. Pittman remarcă specificitatea unor mijloace de transport (vagoane)

destinate deplasării unor produse speciale, în speţă, produse chimice, radioactive etc.

c. Active dedicate, legate de talia pieţei. Este vorba de investiţii întreprinse de un

furnizor în utilaje necesare în mod suplimentar pentru a face faţă unui plus de cerere din

partea clientului său. Specificitatea nu vizează, de data aceasta, caracteristicile fizice ale

activelor. Ea se referă şi se raportează la eventualul surplus de capacitate ce apare în condiţiile

în care clientul său nu absoarbe producţia surplusului de capacitate creat. Talia pieţei dictează

dimensiunea cererii solvabile şi poate crea probleme de adresă unei cereri stabilite, ex ante, pe

cale contractuală (Joskow, 142).

d. Cunoştinţe specifice, cu trimitere la specificitatea capitalului uman. Furnizorul se

angajează la cheltuieli pentru pregătirea personalului său în scopul realizării de către acesta a

unor sarcini sau bunuri speciale solicitate de un client. Experienţa şi specializarea dobândite

pe această cale devin inutilizabile pentru alţi clienţi care doresc alte bunuri sau alte servicii

(Anderson&Scmittlein, 14).

169

e. Specificitate de marcă. Intră, aici, toate investiţiile angajate de un contractant spre a-i

sublinia şi impune reputaţia. Reputaţia câştigată faţă de un client s-ar putea să nu-şi păstreze

semnificaţia şi dimensiunea faţă de un alt su alţi clienţi.

f. Specificitatea legată de obiectiv-necesara sincronizare a producţiei; de faptul că,

temporal privind lucrurile, cu cât ne apropiem de finalul de drum, activele (produsele

intermediare) devin tot mai specifice. S.E. Masten, J.W. Meehan şi E.A. Snyder pun în

evidenţă caracterul specific al unor investii în industria aerospaţială şi în cea de construcţie de

nave maritime (Masten et al., 170; Masten, 174). Inseparabilitatea tehnologică a unor

produse intermediare de bunul finit a căror componentă intimă vor fi, le face inutilizabile sau

utilizabile cu mari pierderi atunci când, pe parcurs, pe lanţul tehnologic care duce la o valoare

de întrebuinţare clar definită prin contract, se schimbă ceva din relaţia furnizor-client. S.C.

Pirrong reţine că într-o asemenea situaţie inseparabilitatea tehnologică înseamnă doar unul

dintre riscuri; un altul e legat de personalul supraspecializat în asemenea activităţi care,

odată schimbată atitudinea clientului, se vede pus în postura unor superspecializaţi

inutilizabili (Pirrong, 235).

Specificitatea activelor legată de inseparabilitatea tehnologică şi de dificultatea

conversiei tehnologice pe măsură ce lanţul tehnologic capătă dimensiune au fost puse în

evidenţă şi de Mises (195). “Tehnica de producţie aleasă” este, de asemenea, o altă expresie

prin care Joan Robinson desemnează aceeaşi realitate; cea a activelor fiziceşte specifice cu

implicaţii directe şi profunde pentru managementul firmei (Robinson, 259).

Clasificarea activelor specifice n-a fost făcută spre a le deosebi de cele nespecifice.

Faptul că o investiţie are sau nu caractere specifice are importanţă doar prin prisma efectelor

produse asupra costurilor de tranzacţie. Or, efecte mari au doar cele specifice. De ele ne dăm

seama doar când ne aflăm în perimetrul tranzacţiilor ca atare. Din punctul acesta de vedere

Williamson a văzut în activele specifice un ingredient de substanţă al teoriei costurilor de

tranzacţie. În condiţiile în care Coase s-a oprit, dar nu a poposit prea mult la ele, socotind că

nu-i schimbă nici analiza de fond şi nici concluziile, reputaţia salvând situaţia, Williamson a

văzut în activele specifice un motiv serios de reflecţie; un loc de întâlnire al analizelor privind

eficacitatea folosirii resurselor, a câştigurilor de productivitate “pe lungimea lanţurilor de

valoare”, a alegerii structurilor de guvernanţă şi, se înţelege, a acelora ce caută soluţii pentru

reducerea costurilor de tranzacţie.

De unde acest statut al activelor specifice? Din efectele contrariante, cu o mare doză

de paradox, ca şi din comportamentele induse, de asemenea, greu de prins în registrele

cunoscute ale ştiinţei economice, pe care activele specifice le provoacă. Se adaugă

170

dificultăţile contractuale pe care le amorsează, mult mai însemnate decât cele provenite din

alte surse.

Recursul la investiţia specifică are o bază logică. Valorificarea pe un plan superior

a unei relaţii contractuale prin economia de costuri de producţie, la care o asemenea investiţie

poate conduce, e un motiv serios. Din punctul acesta de vedere, a proceda la o investiţie

specifică e sinonim, în planul raţionamentelor clasice, cu a te specializa spre a utiliza cu

maximă eficienţă o resursă. Diferenţierea produsului obţinut pe această cale şi impunerea

unei imagini de marcă e un motiv la fel de serios. M. Riordan şi O. Williamson au în vedere

tocmai posibila reuşită în lupta de concurenţă prin diferenţierea bunurilor şi impunerea lor ca

bunuri specifice; bunuri ce au la începutul lanţului de valoare a investiţiei specifică

(Riordan&Williamson, 257).

Dar investiţia specifică nu e doar o sursă de câştig asimilabil celui obţinut prin

specializare. Ea este şi o sursă de potenţial conflict. Plusul de eficienţă, de atractivitate şi

marca dobândită au un preţ. Un activ specific îl leagă pe cel care a făcut investiţia de o

utilizare a sa pe o singură direcţie; îl face dependent de un singur client şi-l angajează la un

comportament determinat de specificitatea acestei relaţii. Unul neprotejat de posibilul

oportunism al clientului său care poate exploata relaţia contractuală pe această dimensiune,

făcând dificilă şi costisitoare scimbarea utilizării activelor, pentru un alt bun sau pentru o altă

relaţie. Iar oportunismul este cu atât mai ridicat cu cât activele sunt mai specifice şi utilizarea

lor pe o altă alternativă este mai redusă. Puterea de negociere a clientului pe mâna căruia te-ai

dat, făcând o investiţie specifică tocmai spre a-l servi, se poate manifesta cu un efect de

bumerang. Dacă ponderea acestei relaţii în cifra globală de afaceri este ridicată, consecinţele

negative vor fi pe măsură. Cu alte cuvinte, cu cât dependenţa este mai bilaterală, cu atât este

mai stânjenitoare existenţa activelor specifice într-o atare relaţie. Dacă privim tranzacţia, aşa

cum o face Williamson (306), ca o succesiune de trei secvenţe (licitaţia ex ante, execuţia

efectivă şi urmărirea ex post a contractului), investiţia specifică mută centrul de greutate din

prima în cea de-a treia etapă. Câştigătorul din faza iniţială, graţie investiţiei specifice

realizate, poate deveni un “ fragil” furnizor supus jugului nemilos al oportunismului clientului

său. Reînnoirile şi renegocierile costisitoare ca şi completarea contractului vor configura

“monopolul bilateral”, dictat de caracteristicele activelor specifice. Faza a treia riscă să nu se

mai afle în prelungirea celei dintâi. În plus, este mult mai încărcată de potenţial conflictual.

171

A. Renta şi cvasi–renta. Dreptul de control versus dreptul de proprietate

Cu tot conflictul, mai mult sau mai puţin anticipabil, relaţia dintre cei doi parteneri e

“condamnată” să existe. Preţul ingratei coabitări îşi găseşte expresia în ceea ce literatura NEI

numeşte rentă şi cvasi–rentă.

Mergând pe logica exemplului cifric oferit de St. Saussier şi A. Yvrande–Billon (265,

p.20), dar rezervându-ne dreptul la propriile comentarii, iată ce înseamnă renta şi cvasi–renta.

Presupunem că situaţia ex ante dintre furnizor şi clientul său se caracterizează prin

următoarele:

- Capitalul avansat în investiţia materială necesară realizării produsului este de 50;

- Costul variabil este de 4;

- Rata de amortizare a investiţiei este de 6%;

- Amortizarea anuală = 50X6% = 3;

- Costul anual al producţiei = 4 + 3 = 7;

- Venitul minim solicitat de furnizor pentru a se angaja în investiţie = 4+ 3 = 7;

- Costul de oportunitate ex ante al investiţiei este tocmai amortizarea anuală = 3

(venitul marginal).

În faza ex ante, furnizorul are de partea sa şansa mare a unei utilizări alternative a

capitalului fix consumat anual de 3, reflectată în costul de oportunitate. Costul anual al

producţiei, de 7, este reperul minimei negocieri. Dacă furnizorul îşi vinde produsul la un preţ

de 7, factorii de producţie sunt remuneraţi dar profitul lui (renta) este zero. Renta furnizorului,

care nu e altceva decât profitul economic (calculat ca diferenţa dintre profitul contabil şi

randamentul minim anual al investiţiei pe care el îl pretinde, exprimat în venitul minim

necesar acoperirii cheltuielilor) devine pozitivă doar dacă preţul de vânzare al produsului este

mai mare de 7. Dacă, de exemplu, acest preţ este 9, renta este 9 – 7 = 2

În faza ex post, parametrii de calcul se schimbă. De acum înainte, investiţia de 50

devine un activ specific. Faptul plaseză clientul furnizorului nostru în situaţia de monopson.

De pe această poziţie el influenţează relaţia cu furnizorul, devenit dependent de condiţii pe

care abia acum le află. Şansa utilizării alternative a capitalului său se reduce. Costul de

oportunitate ex post al investiţiei se reduce, să zicem, de la 3 la 1. În aceste condiţii, furnizorul

nu mai poate vorbi de rentă. Problema se pune în termenii celei mai mici pierderi. Dacă, forţat

de împrejurări, acceptă să continue relaţia la un cost de oportunitate de 1, venitul minim

acoperitor al acestei situaţii este 4 + 1 = 5. Ce câştigă furnizorul? La modul absolut, nimic,

renta dobândind semnul minus. El va obţine însă, o cvasi–rentă, ca diferenţă între venitul

minim iniţial pretins, în faza ex ante de 7 şi cel pe care este obligat să-l accepte, ca pe o

condiţie a supravieţuirii, în faza ex post de 5. Deci cvasi–renta = 7 – 5 = 2.

172

Urmând această logică, cvasi–renta devine cu atât mai mare cu cât investiţia este mai

specifică. E, însă, o logică înselătoare. Percepţia reală a fenomenului e posibilă doar dacă

plecăm de la premisa, adevărată, că cvasi–renta nu reflectă un câştig real ci o pierdere. E

adevărat, cea mai mică pierdere a celui aflat în postura de furnizor pentru care şansele

utilizării alternative a capitalului (său) tind spre zero în condiţiile în care oportunismul

manifest al partenerului de afaceri creşte direct proporţional cu gradul de specificitate a

activelor. În alţi termeni, cvasi–renta este un preţ al supravieţuirii. E un semn al drumului spre

ineficienţa investiţiei făcute şi un indiciu sigur, prin dimensiunea sa, că soluţia unei

internalizări prin integrare se impune.

Exemplul analizat conduce şi spre un alt tip de reflecţie: internalizarea prin integrare

verticală şi dobândirea, pe această cale, a proprietăţii asupra activelor nu e aducătoare de

beneficii în orice condiţii. Depinde, mai ales, de cine pe cine integrează. Dacă unversitatea X

integrează vertical un teren de fotbal din imediata sa vecinătate pentru a evita conflictul cu

deţinătorul iniţial al acestui teren legat de zgomotele stânjenitoare procesului de învâţământ, o

asemenea integrare dă roade. Prin dobândirea proprietăţii asupra terenului, universitatea a

rezolvat o problemă. Dacă ne întoarcem la furnizorul din exemplul nostru, constatăm că el a

devenit nefericit tocmai în calitate de proprietar al unui activ specific, calitate care-l

transformă din stăpân în prizonier. Din punctul acesta de vedere nu e confortabilă definiţia

proprietăţii oferită de Klein, Crawford, Alchian şi alţii, de deţinere de active. Dacă

specificitatea este foarte mare, deţinerea leagă sau chiar încătuşează . E mai potrivită definiţia

propusă de Grossman şi Hart, de “drepturi de control ex-post” . Din perspectiva aceasta nu e

de dorit, întotdeauna şi fără condiţii, să devii proprietar. Furnizorul nostru e tocmai exemplul

de proprietar deplin dar nefericit pentru că dreptul de control ex post nu-i aparţine. El revine

clientului cumpărător, profitorul unei situaţii de monopol; sunt întocmite condiţiile ca

termenii integrării, preţul achiziţiei activului specific şi transferul de proprietate, de care nu se

ştie dacă e interest, să fie de el dictaţi. Pe un asemenea registru de judecată e posibilă şi

înţelegerea faptului că în multe situaţii e preferabilă închirierea şi nu stăpânirea prin

proprietate. În fond, ceea ce contează, e dreptul de control, aşa cum bine au intuit Grossman şi

Hart.

B. Specificitatea integr ării în func ţie de specificitatea activelor – fizice şi umane

Mergând în continuare pe aceeaşi idee, ştim că investiţia într-un capital fizic foarte

specific înseamnă exclusivitate comportamentală şi un semnificativ potenţial de blocaj.

Înseamnă teren pregătit pentru a ameninţa cu reducerea cantităţii cerute sau cu scăderea

173

preţului; cu rezilierea contractului sau cu orientarea spre alt partener. În asemenea situaţii par

a fi preferabile contractele şi nu integrarea. Şi, totuşi, când se recurge la integrare, soluţia

problemei vine dinspre proprietate. Trecerea de la cumpărare la fabricare devine posibilă

pentru că, în noile condiţii, unul dintre partenerii contractuali dispare. Proprietatea asupra

bunului cumpărat trece de partea cumpărătorului. Or, acest lucru nu se poate întâmpla în cazul

în care capitalul specific este unul uman. În cazul capitalului uman nu dispare nimeni pentru

că oamenii, posesorii cunoştinţelor specifice, nu pot face obiectul vreunei proprietăţi. Apoi,

problema produc sau cumpăr nu vizează în mod direct capitalul uman. Mai e adevărat că

unui capital fizic trebuie să i se dea însufleţire, altfel, rămâne inert pentru orice proces.

Integrarea pe verticală rezolvă însă ceva şi într-o atare situaţie. Dar o rezolvă nu prin vre-un

transfer de proprietate ci printr-un transfer de drepturi de control. Achiziţia, prin integrare

a unei firme înseamnă, implicit, transmiterea dreptului asupra contractelor de muncă ale

personalului din respective firmă. Acest drept nu este unul de proprietate aidoma celui

manifest asupra capitalului fizic. El vizează controlul şi dispoziţia asupra personalului deja

angajat la data integrării, inclusiv asupra cunoştinţelor lor. Grossman şi Hart au, din nou,

dreptate.

Este clar că efectele asupra celor doi parteneri contractuali se diferenţiază în funcţie de

categoria activului specific. Una e să te afli cu un personal al cărei know-how nu mai e

utilizabil în scopul pentru care l-ai pregătit şi ai investit şi altceva să rămâi în apropierea

capătului lanţului productiv cu semifabricate fără întrebuinţare sau cu utilaje nefolosibile

deoarece clientul tău rupe relaţia contractuală. Cei doi vor fi mai puţin legaţi dacă know-how-

ul priveşte o dublă specializare; dacă sunt pregătiţi, concomitent, oamenii furnizorului pentru

executarea produsului dar şi cei ai clientului, pentru buna lui utilizare viitoare.

Cospecializarea resurselor umane şi experienţa comună reduc riscul recurgerii la

comportamente oportuniste. La fel, o situaţie o prezintă o firmă plasată în vecinătatea alteia,

din raţiuni de ieftină aprovizionare şi stocaj dar rămasă fără client şi altfel se pune problema

când în discuţie e reputaţia pierdută, tot graţie unui contract intrerupt. De constatat că

diferenţele de efecte apar ca urmare a deosebirilor dintre diferitele forme ale activelor

specifice fizice dar, mai ales, ca o consecinţă a deosebirilor nete între activele specifice fizice

şi cele referitoare la capitalul uman.

C. Concluzii la activele specifice. Paradoxul coope rării

Cu precizarea că nu doar efectele dar şi soluţiile pentru ieşierea din situţiile

conflictuale generate de activele specific diferă în funcţie de natura lor, fizice sau umane,

174

revenim, spre a sublinia, odată în plus, nuanţa paradoxală a situaţiilor generate de prezenţa

activelor specifice.

În manieră standard, clasică, să-i zicem, recursul la active specifice se încadrează

registrului general al căutării rutelor ce duc la eficienţă, active specifice însemnând, în fapt, o

altă expresie pentru specializare. Specializarea, e ştiut, de la A. Smith încoace, înseamnă

sporuri de productivitate. Muncitorul specializat din manufactura lui Smith este mai spornic

prin plusul de dexteritate, prin economia de timp determinată de “legarea” de o zonă de

deservire unică şi, în sfârşit, prin potenţiala lui ingeniozitate de a propune soluţii noi pentru

realizarea unei sarcini care, prin caracterul său repetitive, riscă, altfel, să-l abrutizeze. Lectura

lui Smith lasă clar să se înţeleagă că avem de-a face cu o specializare operabilă pe muncitorii

aparţinători aceleiaşi firme. Cel mult, comparabilă este specializarea unor secţii, departamente

etc. ale aceleiaşi firme. Activele specifice au însă relevanţă doar în termeni relativi;

comparaţia se face între firme. Una din ele recurge la active specific, urmând logica

smithiană; o face pentru a dobândi un plus de randament şi pentru a se impune cu o marcă

specifică. Aritmetica ei hedonistă nu se poate circumscrie propriului perimetru. Este una

relativă, dependentă de clientul contractual căruia i s-a adresat, în mod special, prin

specificitatea activelor sale. “Cadoului special” nu-i vine, însă, întotdeauna, la întâlnire o

“mulţumire” pe măsură. Clientul îl poate întâmpina cu oportunism, plasându-l în situaţii

dificile. Dacă pe calea negocierilor şi renegocierilor contractuale, toate soldate cu costuri, nu-

şi rezolvă problemele, îi rămâne ca soluţie integrarea.

Aşadar, la start, furnizorul nostru de servicii sau producător de bunuri a plecat cu

intenţii bune. Şi-a “specializat” capitalul fizic şi/sau uman pentru a crea ceva special cu

minimum de costuri. Tocmai această specializare îl trimite într-un climat fragil, impregnat de

oportunism, al cărui cost se vede silit să-l plătească. Va coopera cu clientul său de pe poziţii

nefavorabile lui. În loc ca efortul de cooperare să fie opera unei iniţiative comune, la ea se

recurge din direcţie unilaterală şi din nevoia de a contracara efecte perverse ale unei

specializări. Vorbim de un paradox al cooperării . Specializarea şi cooperarea apar aici într-o

relaţie contradictorie. În loc să-i aducă furnizorului câştigul scontat, tocmai această

specializare îl obligă la o cooperare, la o conectare a intereselor lui cu cele ele clientului din

care va urmări ca pierderea să-i fie cât mai mică. Pentru a depăşi eşecul contractual, a cărei

origine se găseşte în specificitatea activelor, va recurge la integrare. Dar ea rezolvă problema

în cazul investiţiilor specifice în capital fizic. Ce se întâmplă în cazul investiţiilor specific în

capital uman? Integrarea pe verticală nu pare a fi, aici, o soluţie. Harold Demsetz consider că

“un comportament oportunist faţă de angajaţi este facilitat de fuziuni – probabil pe verticală

– prin aducerea unor noi proprietari şi manageri care nu au nici o responsabilitate personală

175

în raport cu angajamentele anterioare” (Demsetz, 64, p.187). Şi atunci, unde trebuie căutată

ieşirea? Răspunsul pare a fi cel oferit de Coase. Reputaţia partenerilor e cuvântul salvator.

Dacă în cazul capitalului fizic onoarea contează doar în anumite limite, în cazul capitalului

uman lucrurile se schimbă. A pretinde onoare şi devotement înseamnă, implicit, a oferi cu

aceeaşi monedă. Contractul pe termen lung şi chiar tipul de angajare pe viaţă sunt soluţiile

tehnice la care se recurge spre a avea posibilitatea testării trăiniciei unei relaţii. Acelaşi

Demsetz notează, sugestiv, că “Proprietarii şi managerii îşi iau reciproc angajamente în

scopul de a-i putea solicita celuilalt, pentru mai mulţi ani, servicii devotate; specificitatea

capitalului uman e tocmai rezultatul acestor durate lungi de contractare… Spre deosebire de

ceea ce s-a scris despre oportunism, nici proprietarii şi nici managerii cu poziţii înalte nu se

grăbesc să încalce angajamentele luate anterior. Ei încearcă să le prelungească, fie din

motive ce ţin de onoarea personală, fie pentru a avea o bază atunci când pretind devotament

de la alţi angajaţi“(Ibidem). Înţelegem, de la Demsetz, că în cazul capitalului uman nu se

recurge la contractul pe termen lung pentru a rezolva problemele induse de specificitatea

activelor. Aici e invers, specificitatea capitalului uman se crează şi se întreţine pe fondul oferit

de un contract pe termen lung sau unul pe viaţă. În plus, onoarea şi reputaţia, în termeni de

reciprocitate, au un rol capital în configurarea relaţiei contractuale. Prin extensie şi

generalizare, reputaţia poate fi un cuvânt cheie şi în cazul activelor specifice fizice. Afirmaţia

lui Coase, la care nu a renunţat deşi a revenit, că, din dorinţa de a-şi păstra sau chiar consolida

reputaţia, o firmă îşi reduce comportamentul oportunsit, îşi găseşte susţinători. Benjamin

Klein e unul dintre ei. Luând în analiză “echilibrul probabilistic” de care vorbesc, la unison,

Crawford şi Alchian, el consideră că raportul e dictat de pierderile produse prin

comportamente oportuniste. Acestea sunt întotdeauna mari pe o piaţă concurenţială unde

oportunismul e sancţionat. De aceea, “deşi contractele sunt incomplete, reputaţia partenerilor

îngrădeşte fezabilitatea economică a ameninţărilor cu blocarea. Costurile antrenate de

pierderea bunei reputaţii constituie aşa–numita «forţă de autoimpunere» în relaţiile

contractuale. Partenerii fac investiţii specifice şi stabilesc termenii contractuali astfel încât

această forţă de autoimpunere să împiedice blocările reciproce” (155, p.237). Din exemplele

analizate de Klein se confirmă, într-adevăr, ipoteza lui Coase: plecând de la nevoia păstrării

reputaţiei, aranjamentul contractual se dovedeşte o soluţie mai operativă decât integrarea pe

verticală atunci când se doreşte depăşirea unui blocaj determinat de activele specifice.

Există însă şi o altă manieră de a privi lucrurile, în afara celei numite, de noi,

standard. Ea pleacă de la premise că specificitatea activelor nu numai că duce la creşterea

costurilor tranzacţionale ci, dimpotrivă, la reducerea lor! E vorba de “costurile ne-oportuniste

de menţinere a unei organizări separate în plan vertical. Atunci când activele sunt «dedicate»

176

unor utilizări specific, deci atunci când există o specificitate a acestora, scade şi nevoia de a

coordona (prin integrarea pe vertical). În acest caz, dacă sistemul legal asigură într-o

măsură suficientă aplicarea clauzelor contractuale, s-ar putea ca specificitatea activelor să

genereze o dezintegrare pe verticală” (Demsetz, 64, p.187). Varianta susţinută de Demsetz

pare logică şi cu acoperire faptică. Stricta specializare, din partea unei număr de participanţi,

pe lanţul creator de valoare, nu angajează eforturi de coordonare. Fiecare îşi vede de treabă lui

şi se mişcă aidoma pieselor unui ceasornic, în cadenţa şi direcţia dictate de tehnica şi

tehnologia aleasă care, singura respectată, duce la rezultat. Procesul tehnologic preia

coordonarea şi controlul.

IV.2.3. Structuri de guvernan ţă

IV.2.3.1. Un scurt şi necesar istoric “Matricea instituţională în interiorul căreia este decis ansamblul unei tranzacţii ”

poartă numele de structură de guvernanţă, spune, lămuritor, Williamson (307, p.378). Este, de

departe, definiţia cea mai generoasă şi, totodată, cea mai invocată. Citindu-l pe Williamson şi

oferindu-i definiţia drept model, am vrut să relevăm, din capul locului, că în problematica

structurilor de guvernanţă, Oliver Williamson este autoritatea consacrată, citat şi controversat,

deopotrivă. Dobândirea acestui statut se suprapune traiectului evoluţiei din interior a analizei

economice a organizaţiilor, domeniu în care NEI, la ora actuală, face proba unui incitant şi

util exerciţiu de cercetare academică.

Exerciţiul NEI, cu dimensiunile unui laborios şi riguros program de cercetare, nu e

rupt de contextul epocii. Aşa cum remarcă chiar Williamson, preocupat, de istoricul probemei

căreia i-a dat anvergură, “Economia secolului XX s-a dezvoltat ca o ştiinţă a alegerii”

(Williamson, 300, p.42); una a relaţiei dintre finalităţi şi resurse în utilizări alternative, după

expresia, la fel de consacrată, a lui L. Robbins. O economie şi o ştiinţă obsedant preocupate

de ierarhizarea preferinţelor consumatorului sau producătorului; de alegerea şi maximizarea a

ceea ce-i face pe aceştia fericiţi, respectiv utilitatea şi profitul. A fost, de aceea, bine receptat

semnalul pe care J.Buchanan l-a tras, la vreme, atenţionând lumea academică că relaţiile

contractuale în contextul cooperării umane nu sunt mai puţin importante pentru înţelegerea

scopurilor activităţilor şi a eficienţei cu care ele sunt atinse (Buchanan&Tollison, 40).

Încadrându-se în “paradigma dominantă” a secolului XX, cea a alegerii, R. Coase a

oferit o altă “ lupă” pentru studierea complexului fenomen care a dat substanţă şi nume ştiinţei

acestui timp. El a legat eficienţa eforturilor umane de alegerea între două forme mari de

organizare a activităţilor economice – piaţă sau firmă – şi a oferit o explicaţie proprie acestei

177

alegeri prin prisma costurilor tranzacţionale; explicaţie inedită care a însemnat glorie pentru el

şi o breşă în economia neoclasică care, timp de un secol, ignorase problematica strategiei

organizaţionale. În plus, bipolarul exerciţiu al alegerii propus de Coase, între piaţă (prin

semnalul preţ) şi firmă (fondată pe autoritate) pare mai atractiv prin faptul că alegerea ca atare

nu face abstracţie, dimpotrivă, se sprijină pe şi încastrează, totodată, instituţiile. Structurile de

guvernanţă devin, tocmai de aceea, aranjamente insituţionale, fapt ignorat de economia

neoclasică preocupată, precumpănitor, de preţuri şi venituri într-un mediu abstract, cu rol

bagatelizant pentru insituţii. Mai adăugăm, în context, că noua linie de cercetare propusă de

Coase se bucură de un real interes şi pentru că încearcă o reînnodare cu buna şi utila tradiţie

clasică, smithiană, aceea prin care se caută punţile pe care, odată trecând, devine posibilă

conjuncţia între avantajele pe care le oferă atât diviziunea muncii cât şi cooperarea umană.

Fenomene care, deşi sugerează şi trimit în direcţii opuse (diviziunea împarte activităţile,

reclamând efortul de coordonare şi ierarhie, cooperarea adună eforturi umane, angajând

activităţi de completare determinate de imbolduri şi realizabile prin piaţă) îşi pot găsi necesare

puncte de contact sau zone de interferenţă tocmai în modul de organizare al tranzacţiilor.

Aceste este răspunsul – structura de guvernaţă – la problema centrală pe care Coase a pus-

o: cum e posibil să fructifici avantajele diviziunii cu cele ale cooperării, ştiind că cele două

fenomene plasează activităţile pe direcţii divergente, prin alegerea unei stucturi

organizaţionale în condiţiile în care, orice formă de organizare costă iar avantajul unei forme

nu poate fi evaluat decât comparativ (Ménard, 180, pp. 283-284).

Pe această linie de analiză deschisă de Coase, a cărei originalitate nu e de nimeni

contestată, se înscriu eforturile şi contribuţiile multor economişti şi nu numai. Granovetter

(108), Pfeiffer (sociolog) (234), Perrow (233), Donaldson (72), Ghoshal şi Moran (103),

Kogut şi Zander (149; 150) nu sunt decât câteva nume de contribuţiile cărora e legată

încercarea de a impune o ştiinţă a organizaţiilor aflată la confluenţa dintre economie,

management şi drept. Dincolo de toţi şi de toate, se înscrie opera de consolidare a teoriei

structurilor de guvernanţă ce poartă numele lui Williamson.

IV.2.3.2. Matricea Williamson

Ca punct de început în Markets and Hierarchies 18 şi continuând cu alte patru cărţi şi

aproape 180 de articole, opera lui Williamson înseamnă, azi, teoria unificată a organizaţiilor

concepută şi dezvoltată plecând de la costurile tranzacţionale şi cu punct de sprijin în instituţii

şi instituţionalism.

18 Vezi Oliver Williamson, Markets and Hierarchies, The Free Press, New York, 1975.

178

Autorii principali pe care Williamson îi citează şi de la care se reclamă a se trage sunt

Knight, Simon şi Coase. Nutrindu-se din ei dar propunându-şi obiective personale, el îşi

construieşte propria-i paradigmă.

Recapitulând (cu multe din elementele matricei Williamson am făcut deja cunoştinţă),

modul de a pune problema à la Williamson, cu rol explicativ pentru structurile de guvernanţă

înseamnă:

� Tranzacţia şi costul tranzacţional rămân unităţi de analiză (micro) fundamentale.

Din punctul acesta de vedere filiera Commons-Coase este uşor sesizabilă. S-a arătat, deja, că

Williamson şi-a asumat sarcina unui plus de operaţionalitate; de a oferi, prin exemplificări,

necesarul suport empiric generoaselor intuiţii ale predecesorilor. Contribuţia sa în această

privinţă este recunoscută. Prin el, costul de tranzacţie capătă contur. Este privit ca o sumă a

costurilor ex ante (negocieri ca şi redactarea contractelor) şi a celor ex post (impunere,

executare şi revizuire, dacă e cazul). Mai mult, este desluşită originea acestor costuri.

Raţionalitatea limitată, incertitudinea, asimetria informaţională şi oportunismul sunt cauze

relevate de Williams. Tranzacţiei, ca atare, îi oferă un sens larg, înglobând, aici, orice formă

de schimb. Important, pentru subiectul nostru, e că toate tranzacţiile costă şi că acest cost nu e

străin de modul în care ele se gestionează.

� Tranzacţiile se desfăşoară într-un mediu incert şi între indivizi cu raţionalitate

limitată. Raţionalitatea limitată nu permite clarviziune şi forţă de anticipare de sută la sută a

viitorului. În acelaşi timp, ea nu este sinonimă cu miopia şi naivitatea. Agenţii economici

dispun de suficientă capacitate care să le permită un comportament «economizing»; să

întreprindă raţionamente logice; să conştientizeze că, obiectiv, trebuie să încheie relaţii

contractuale şi sa-şi gestioneze afacerile cu minimum de costuri, de tranzacţie şi de producţie;

că tranzacţiile nu se desfăşoară în voia soartei ci într-un anumit mediu organizaţional, fie el

piaţă sau firmă; că, în sfârşit, modul în care se organizează o tranzacţie (chiar dacă obiectul

tranzacţiei vizează acelaşi bun) e definitoriu în dimensionarea costurilor totale, la modalităţi

diferite de gestionare corespunzând nivele diferite de eficacitate.

Mai adăugăm că acelaşi Williamson a condiţionat chiar buna înţelegere a teoriei sale

de acceptarea celor două ipoteze fundamentale: oportunism şi raţionalitate limitată. Asumarea

lor trimite, implicit, analiza pe teritoriul unor compromisuri. Ideea de contract complet

rămâne o himeră. Orice promisiune contractuală trebuie luată sub beneficiu de inventar.

Credibilitatea discutabilă reclamă garanţii şi sancţiuni. Tranzacţia, adică, trebuie protejată

împotriva riscurilor. În proprii-i termeni, specificitatea mediului de analiză williamsonian

presupune că:

“1.a. Toate contractele complexe sunt incomplete;

179

1.b. Vor fi urmărite modalităţile care sprijină un proces decizional adaptabil,

secvenţial (ca modalitate de a răspunde contractelor incomplete);

2.a. «Promisiunile» care nu sunt sprijinite de angajamente credibile expun părţile

unui risc;

2.b. În sprijinul schimbului vor fi găsite protecţii pe piaţă sau în afara ei”.

(Williamson, 306, p.102)

Pe scurt, mediul lui Williamson, prefaţator pentru explicitarea structurilor de

guvernanţă, se reduce la: incertitudine, risc, contract incomplet, readaptare secvenţială,

impozit pe naivitate pentru cei ce nu-şi iau garanţiile necesare.

� Prin definiţia structurii de guvernanţă, cu care am prefaţat acest paragraf,

Williamson şi-a manifestat, din start, intenţia vădită de a arăta că prin acestea el înţelege

mecanisme contractuale şi noncontractuale la care participanţii la o tranzacţie recurg spre

a face procesul de coordonare şi gestionare cât mai eficient posibil. Contractul incomplet şi

nevoia de adaptare permanentă au marcat interesul lui Williamson pentru guvernanţa ex post

a tranzacţiei. Din punctul acesta de vedere structura de guvernare îi apare ca o completare

ajustativă a oricărui tip de contract. Cu alte cuvinte, contractul e prezent peste tot, în orice

tip de organizare, forma de guvernanţă venind în plus cu mecanisme specifice, determinate şi

cerute de context, pentru a forma, împreună, un aranjament instituţional. Mai mult, faptul că

structura de guvernanţă nu suplineşte, în concepţia sa, ci completează contractul e nemijlocit

vizibil atunci când el pune în balanţă formele stabile, existente şi recunoscute, piaţa şi firma,

cu forme instabile, contractele pe termen lung şi care, punând probleme deosebite pe linia

scrierii, implementării şi oportunismului cer forme speciale de guvernanţă; forme pe care el le

numemeşte hibrid sau chiar “contractualizare hibridă”. Pe cale de consecinţă, ne putem

îngădui să vorbim de “contractualizare de firmă” sau “contractualizare de piaţă”, ca să-l

parafrazăm pe Williamson. Iar când nu-l parafrazăm şi îl cităm în mod direct, împrumutăm de

la el limbajul. Se cuvine s-o facem pentru că el este cel care a introdus în uzul teoriei

structurilor de guvernanţă noţiunile de “contract clasic”, “contract neoclasic” şi “contract de

subordonare”, fiecăruia corespunzându-i un anumit tip de aranjament instituţional

(Williamson, 308, p.220).

Aşa cum contractul este incomplet şi totdeauna perfectibil, la fel, mecanismele ce

conturează structura de guvernanţă nu sunt ideale. Formele de guvernanţă sunt şi rămân

soluţii alternative, cu valoare posibil de stabilit doar prin comparaţie; sunt cele mai bune

forme posibile în care tranzacţiile pot fi încadrate, coordonate şi gestionate ţinând seama de

context. Iar contextul este surprins, în esenţa sa, în structurile unui contract.

180

Relaţia dintre contract şi celelalte componente ale unui aranjament instituţional se

rezumă la faptul că “Un contract este perceput ca fiind partea formală a structurii de

guvernanţă, ceea ce poate fi observat şi verificat pe calea justiţiei. El are ca principal

obiectiv limitarea strategiilor oportuniste de apropriere a cvasi–rentei. Ceea ce Williamson

numeşte ordonanţarea (în sensul de guvernare - n.n.) privată a tranzacţiilor (aranjamente

contractuale între agenţi, încheiate spre a evita recursul la tribunal) poate face parte din

contract. Clauzele de tipul «take-it-or-pay-it» sau clauzele de renegociere sunt expresia

voinţei părţilor de a lăsa tribunalul în afara sferei lor de afaceri. Ele pot fi introduse de o

manieră verificabilă în contract în aşa fel încât un tribunal sau o terţă persoană să le poată

invoca în caz de conflict. Dar o parte informală a relaţiei îi poate preocupa doar pe agenţi,

neinclusă în contract şi neverificabilă de tribunal cu scopul de a stabili, totuşi, relaţii

contractuale... Ansamblul acestor dispoziţii necesare pentru a stabiliza o relaţie şi de a evita

«fricţiunile» constituie structura de guvernanţă” (Saussier&Billon, 265, pp.28-29). Aşadar,

întorcându-ne la definiţia lui Williamson, în interiorul întregului numit matrice sau

aranjament instituţional, relaţia dintre structura de guvernanţă (sumă de mecanisme) şi

contract este o relaţie dintre părţi ale unui sistem integrat; una care ţine de formal şi supus

justiţiei, cealaltă care trimite la nonformal şi care se mişcă “ în umbra legii” (Williamson,

311). “În umbra legii” nu înseamnă împotriva ei, mecanismele la care fac apel agenţii şi care

formează structurile de guvernanţă se sprijină pe reguli private sau publice împărtăşite şi

recunoscute de comunitatea oamenilor de afaceri. Numai astfel ele îşi pot împlini rolul de

“stabilizator” al unei relaţii şi de a ajuta la evitarea fricţiunilor. În acelaşi timp, prezenţa

contractului, peste tot, oferă suportul pentru numeroase zone de interferenţă (greu

departajabile) între diferitele structuri de guvernanţă.

� Problema fundamentală a teoriei structurilor de guvernanţă este una de aliniere; de

alegere a acelei structuri care să permită minimalizarea costurilor totale (tranzacţionale şi de

producţie). Aceasta pentru că, urmărirea reducerii costurilor nu e realizabilă în general ci doar

“ la locul faptei”. E necesară, cum spune Williamson, alinierea tranzacţiei la structura de

guvernanţă care, deopotrivă, i-a dat naştere şi prin care se gestionează cel mai eficient.

� Pe lângă aliniere, adaptarea este unul din cuvintele cheie ale matricei Williamson.

Unul din obiectivele sale de cercetare urmăreşte “descoperirea şi respectarea trăsăturilor

cruciale ale unui proces intertemporal urmat, în mod vizibil, de către o organizaţie

economică” (Williamson, 306, p.90). Intrând în intimitatea acestui proces intertemporal unde

inseparabilitatea tehnologică şi investiţiile specifice i-au ridicat cele mai multe întrebări,

Williamson constată că tranzacţia trebuie analizată secvenţial pe trei mari momente: ex ante,

zero (momentul semnării contractului) şi ex post. În nici unul din aceste momente nu se poate

181

vorbi de clarviziune şi forţă anticipativă totală. De aici, nevoia unor ajustări şi adaptări

permanente. Situaţiile neprevăzute, excepţionale, pot să apară pe tot lanţul, reclamând

reveniri, readaptări, completări sau reformulări. Operarea lor e realizabilă într-un cadru

contractual bine echipat pentru a asigura protecţie şi siguranţă; unul care, la nevoie, recurge la

coerciţie spre a impune respectarea acordurilor interpersonale sau organizaţionale.

Din punctul acesta de vedere, Williamson se deosebeşte de promotorii Teoriei

Agenţiei care cred într-un contract optimal ex ante, ajustarea ex post devenind caducă. De altă

părere este şi faţă de Grossman şi Hart, doi dintre teoreticienii drepturilor de proprietate care,

de asemenea, relativizează importanţa unor ajustări ex post.

� În prelungirea lui Coase, Williamson admite că piaţa şi firma sunt modalităţi

alternative principale de guvernare. În plus, faţă de autorul Naturii firmei el: a)

operaţionalizează şi b) completează.

a) Operaţionalizează, dacă avem în vedere că:

- Insistă pe ideea, demonstrabilă, de altfel, că nu există o eficienţă

organizaţională, în general, ci una clar bornată, aferentă unui tip anume de

tranzacţie. Numai astfel ea poate fi calculată, plecând de la costul de tranzacţie.

Într-un atare context el stabileşte:

• care sunt atributele unei tranzacţii şi în ce relaţie se află ele cu nivelul

costului de tranzacţie;

• care sunt determinanţii (caracteristicile) structurilor de guvernanţă în

funcţie de care agenţii opereaza alinierea, alegerea aceleia care optimizează

costurile totale. Deşi, declarativ, Williamson are în vedere atât costurile de

tranzacţie cât şi pe cele de producţie, analizele sale merg insistent pe linia

reducerii costurilor de tranzacţie19.

b) Completează, rezumativ vorbind, pe următoarele direcţii:

- Abordarea bipolară piaţă-ierarhie îi apare frustrantă pentru un mediu al

tranzacţiilor atât de diversificat. Între cei doi poli el constată că există forme şi

tipuri de tranzacţie care ies din cadrul cunoscut al firmei sau pieţei, forme cu

proprietăţi hibrid, aparţinătoare atât pieţei cât şi firmei, numeroase şi importante.

Se va apleca şi va studia cu temei tocmai aceste forme şi le impune cu acest

nume-hibrid. Socotită o sfidare la adresa instituţionalismului tradiţional de tip

Coase, contribuţia pe această direcţie va face din el un teoretician redutabil al

19 Vom reveni asupra acestui aspect, literatura de profil găsindu-i nu doar circumstanţe atenuante ci chiar logice justificări.

182

analizei frontierei firmei şi al arbitrajului între trei structuri de guvernanţă: firmă,

piaţă, hibrid.

În The Mechanisms of Governance (307), dar cu deosebire în "Public and private

bureaucracies: a transaction cost economics perspective" (304) Williamson ia în discuţie chiar

o a patra formă, pe care o numeşte birocra ţie publică şi privat ă, o combinaţie între piaţă şi

un agent public sau privat regulator. Încercând să o integreze în cadrul de analiză deja

existent, el va teoretiza pe seama “poverii birocraţiei”, oferind solide punţi de contact cu zona

deschisă subiectului prin Public Choice.

� Popasul insistent şi consistent la structurile de guvernanţă, prin care Williamson a

oferit o piesă cu statutul unei contribuţii majore a NEI, are şi o altă semnificaţie, cea a unei

căutări în interiorul unei relaţii de la cauză la efect. Aflând care sunt cauzele costurilor de

tranzacţie el ţinteşte spre căile de reducere a acestora. Vede, ca atare, în structurile de

guvernanţă o direcţie promiţătoare, una care să permită:

• Buna derulare a tranzacţiei însăşi, protejând-o de riscuri, comportamente

oportuniste şi orientând-o spre câştig;

• Determinarea şi fasonarea unor comportamente, incitându-le, pe calea

pieţei, controlându-le, pe calea firmei, totul subordonat eficientizării;

• Rezolvarea cu costuri minime a eventualelor conflicte apărute, trimiţând fie

la tribunal, în cazul relaţiilor contractuale de piaţă fie resorbindu-le,

interior, în cazul firmelor sau formelor hibride.

IV.2.3.3. Structuri de guvernan ţă – caracteristici

În analiza structurilor de guvernanţă prezentarea caracteristicilor are prioritate. Odată

relevate atributele esenţiale, se pot deduce criteriile operante în procesul alegerii între cele

trei forme recunoscute: piaţă, firmă, hibrid. În prezentarea acestor trăsături urmăm pista

oferită de Williamson, cu completările, punerile în dicuţie sau aprecierile altor autori. De

asemenea, urmărim logica potrivit căreia structurile de guvernanţă sunt chemate ca, prin

mecanismele care le definesc, să asigure flexibilitatea necesară şi să evite comportamente

oportuniste în proecesul de actualizare şi ajustare permanentă a contractelor incomplete.

IV.2.3.3.1.Firma (ierarhia)

Este, pentru Coase, alternativa la piaţă şi, totodată, o structură de guvernanţă şi nu

doar o simplă entitate definibilă printr-o funcţie de producţie ce urmăreşte maximizarea

profitului pornind de la tehnologia aleasă, aşa cum este ea concepută în viziune neoclasică.

183

Dimpotrivă, dincolo de profit, firma rămâne pentru NEI o combinaţie complexă, studiabilă

prin dimensiunile sale economice, sociale, juridice, etc. Combinaţie în care motivaţiile şi

imboldurile monetare rămân importante dar nu unice (Ménard, 180, pp. 286-287). Sau, citând

aceeaşi sursă, firma rămâne “o echipă bazată pe o conexiune de contracte, fiecare dintre părţi

urmărindu-şi realizarea investiţiei specifice (umane sau fizice) în funcţie de structura

ierarhică acceptată...” (Ibidem, p.287); structură care le protejează tranzacţiile, le asigură

utilizarea deplină a investiţiilor, toate acestea ca o recompensă că au renunţat la o parte din

libertatea lor, lăsându-se în baza deciziei unei “mâini vizibile” , a unui “coordonator central” .

Alternativa firmei la piaţă nu a fost văzută, nici chiar de către cel care a amorsat

discuţia, Coase, ca o replică la eşecurile pieţei. Nu, piaţa rămâne pe scenă, cu avantajele ei.

Numai că, spre deosebire de piaţă, firma are avantajul comparativ al unor tranzacţii derulabile

şi reglabile prin ordine faţă de cele “controlabile” prin preţuri. Avantaj, spune C. Ménard,

citându-i, la rândul său, pe Simon, Beckmann, Aoki şi Alchian, rezultat din trei principale

imprejurări: “ Întâi, capacitatea supervizorilor de a realoca resurse umane fără negocieri

reduce costul tranzacţiilor şi se constituie într-un mijloc puternic în lupta cu incertitudinea.

Al doilea, internalizarea tranzacţiilor asigură cadrul necesar extensiei ariei raţionalităţii,

creşterea calităţii decizilor fiind asigurată de «diviziunea muncii cognitive» pe care ierarhiile

o fac posibilă. Al treilea, sistemul de comunicare dezvoltat şi coordonat de antreprenor este

un câştig faţă de informaţiile asigurate de pieţe, costisitoare şi greu de procesat” (Ibidem,

p.290).

Avantajul tranzacţiilor direcţionate prin ordine nu exclude preţul. Numai că preţul nu

mai reprezintă alfa şi omega mecanismului. În materie de preţ, în perimetrul firmei, o

administraţie este cea care, în mod conştiet şi deliberat, îşi asumă prerogativa fixării nivelului

acestuia. Semnalul numit preţ pe care piaţa îl transmite este receptat. De el se ţine doar seama.

În perimetrul firmei preţul nu urmează şi nu este rezultatul şi măsura fidelă a raportului

tensional cerere – ofertă. Se produce şi din această direcţie o adaptare, firma nefiind străină

pieţei. Numai că ea urmează linia administrativă şi nu pe cea a concurenţei.

Aşadar, firma are ca principal mecanism de coordonare comanda ierarhică. Pe această

cale, a controlului administrativ, se direcţionează şi fasonează comportamente. Incitaţiile

obţinute au această adresă, vin din partea unui organ “extern”, a unuia care deţine comanda şi

controlul. Pe acest temei, nivelul lor este slab, sub cel al pieţei. În baza unei structuri

ierarhice, apriori cunoscută, fiecare execută ordinele care le primeşte. Procesul adaptării nu

este unul autonom. Coordonarea îşi spune şi aici, cuvântul. Tranzacţiile se efectuează în

maniera şi pe durata fixate prin structura ierarhică prestabilită şi acceptată de părţile implicate.

Ca să-şi dovedească eficienţa şi să se constituie într-o alternativă credibilă, fără costuri

184

birocratice încărcate, comanda implică alocare, monitorizare şi control. Cooperarea şi

comunicarea nu sunt mai puţin importante. Îndeosebi controlul este privit de NEI ca unul din

instrumentele principale de eficientizare a ierarhiei. Se are în vedere faptul că prin control se

previne sau înlătură “eschivarea angajaţilor ”; se aliniază interesele managerilor la cele ale

deţinătorilor titlurilor de proprietate; se previn şi restrâng comportamente oportuniste; se

asigură realizarea unor “experimente controlate”; se previn sau rezolvă dispute cu minimum

de timp şi costuri; etc. Pe scurt, controlul este, în ochii economiştilor neoinstituţionalişti, o

lege a progresului.

Ordinul şi controlul nu pot fi şi nu sunt exclusiviste. Se lasă loc cooperării ca o

“supapă” de relaxare. Prin cooperare, firmele se deschid şi, în acelaşi timp, pot include pieţe.

Tot prin cooperare se dobândeşte acel “sens al responsabilităţii ” de care vorbeşte Williamson

în Pieţe şi ierarhii ; se obţin economii de scară în achiziţia de informaţii şi se disipează

riscurile la nivelul grupului cooperant.

Nu mai puţin importante şi interesante sunt argumentele potrivit cărora firma este

superioară pieţei şi în plan informaţional. Opunându-se unui punct de vedere consacrat prin

magistrala prestaţie a lui Hayek, care a făcut din piaţă cel mai eficient producător de

informaţii, neoinstituţionaliştii văd, dimpotrivă, în firmă, purtătoarea unor avantaje

informaţionale. Astfel, Williamson, Aoki sau Demsetz consideră că firmele, faţă de piaţă, au

privilegiul explorabil al unor filtre în calea informaţiilor nesemnificative sau inutile; pe baza

unor rutine pot apela la limbaje codificate (comune), reducând, astfel, costurile

informaţionale; prin personal specializat în receptarea semnalelor pieţei, pot asigura o

procesare rapidă şi puţin costisitoare a acestora; etc.

Cât priveşte relaţia contractuală pe care se sprijină, Williamson consideră că firma

este “propriul ei judecător” , atât în prima cât şi în ultima instanţă. Ceea ce se vrea a ni se

transmite prin această sintagmă e că, odată comandamentele interne acceptate de către părţi,

intervenţia justiţiei nu are sens atâta vreme cât cadrul legal general este respectat. Tribunalul

nu poate fi invocat în rezolvarea unor litigii ce privesc politica firmei. O strategie de

organizare, de lansare a unui produs, de achiziţie sau încadrare de personal nu are legătură cu

judecătoria în condiţiile în care tot ceea ce se întâmplă aici e în consonanţă cu legislaţia în

vigoare.

În viziunea lui Coase, amintim, contractul asociat firmei se identifică cu cel de

angajare. Acesta i s-a părut a defini, fidel, o structură ierarhică. În virtutea unui atare cadru

contractual, i-a apărut posibil ca un muncitor să-şi shimbe locul de muncă, pentru că “aşa i se

ordonă” . Coase a revenit şi a dat extensia necesară tipului de contract prin care se dezvoltă

firma. Totuşi, chiar dacă tipul de contract în baza căruia firma se naşte şi se dezvoltă nu se

185

mai referă, azi, în accepţia NEI, doar la relaţiile de muncă, de la Coase s-a păstrat esenţa:

contractul firmei este unul în care se consfinţeşte subordonarea. Williamson îl numeşte,

sugestiv, “forbearance” pentru a sugera că în probleme tehnice, organizatorice, de calitate, de

producţie sau desfacere, justiţia nu poate fi invocată pentru că nu are competenţele necesare;

subordonarea managerială este cea care joacă rolul instanţei. Prin ea se rezolvă eventualele

ambuteiaje în calea producţiei; se asigură promptitudinea şi adaptarea din mers la obiectivele

trasate în interiorul firmei (vezi şi Masten, 171).

De altfel, contractul de subordonare este şi rămâne semnul distinctiv al firmei, aşa

cum a stabilit Coase. Distincţia firmă–piaţă are în contractul de subordonare principalul reper.

E vorba, de fapt, de o sumă de contracte interne, gândite şi redactate sub zodia aceleeaşi

filozofii, a subordonării ierarhice (Williamson, 310, pp. 218-222). Subordonarea nu este un

bun teren pentru negociere. Dacă e admisibilă, lucrul e posibil doar ex ante. Dar, şi atunci,

ceea ce se negociază ţine de nivelul drepturilor şi obligaţiilor şi de tehnologia procesului prin

care acestea capătă formă; ierarhia, ca structură în care procesul are loc, nu se negociază.

Contractul este şi semnul unei structuri de guvernare integrate, una care, în lupta cu

oportunismul, cu costuri tranzacţionale mari, determinate de active foarte specifice şi de

tranzacţii cu o mare cadenţă etc. oferă, în ultimă instanţă, soluţia: ierarhia şi controlul prin

integrare. Un astfel de contract este expresia voinţei celor care conduc firma; incomplet dar

adaptabil şi completabil de aceeaşi autoritate care l-a iniţiat. Pentru că o singură parte este

antrenată în scriere şi adaptare, acest tip de contract apare mai flexibil decât cel de esenţă

neoclasică, specific pieţei. Plusul de flexibilitate este preţul plătit pentru slabul suport pe care

acest tip de contract îl oferă incitaţiilor, adaptarea coordonată, promptă şi flexibil ă, fiind în

relaţie invers proporţională cu gradul de autonomie al agenţilor “ înlănţuiţi”, ierarhic, printr-un

contract în baza căruia li se ordonă: să facă sau să nu facă ceva.

IV.2.3.3.2.Piaţa

Este cea de-a doua componentă a binomului coasian, recunoscută şi de Williamson.

Se distinge printr-un mare grad de autonomie a agenţilor economici şi, ca o

consecinţă, printr-un nivel ridicat al incitaţiilor, de fapt, al unor autoincitaţii, a căror sursă este

responsabilitatea directă, asumată de participanţii pe scena ei. Spre deosebire de firmă unde

agenţii se cunosc între ei, formează o “familie”, fiecare “membru” cu statut şi rol bine fixate

în cadrul structurii ierarhice, relaţia de piaţă este una impersonală. Nu e nevoie ca vânzătorii şi

cumpărătorii să se cunoască între ei. Important e doar ca interesele lor legate de preţ, calitate

şi cantitate să se înscrie pe aceeaşi rubrică. În rest, relaţia se consumă sub zodia anonimatului.

186

Preţul nu mai e unul fixat, este o rezultantă, expresie a barometrului cerere–ofertă,

asupra căruia are funcţia de ajustare şi echilibrare; un fel de “marvel of the market”, după

expresia aleasă de Williamson, permiţând economie de costuri informaţionale pentru agenţii

care recurg la el cu intenţia de a tranzacţiona şi a obţine bune performanţe. Negocierea e

apanajul pieţei; e permisă. Limitele ei sunt impuse doar de împrejurarea că preţul este unul cu

baza obiectivă, indus de raportul tensional cerere-ofertă. În limitele fixate de piaţă se poate

negocia. Neadaptarea la această cerinţă se poate solda cu sancţiunea falimentului. “Markets

rest upon institutions”, e propoziţia cu care Avner Greif îşi începe analiza în articolul

Angajare, constrângere şi pieţe pentru a continua, la câteva rânduri distanţă, că, într-adevăr,

suportul de sprijin al pieţei este “o combinaţie de instituţii de constrângere a contractelor şi

coerciţie - încastrare” (Greif, 110, p. 727). Aşadar, deplina libertate de mişcare pe piaţă a

agenţilor nu e fără limite. Există, întotdeauna, un set de norme care alcătuiesc ceea ce poartă

numele de cadru legal, sau “regulile jocului”. Din conţinutul lor se poate afla cine poate face

schimb şi cine nu; cu ce fel de bunuri sau în ce condiţii de calitate şi cantitate; care sunt

restricţiile impuse de legea concurenţei şi cu ce sancţiuni se aleg cei care le eludează,

sancţiuni venind, fie dinspre nerespectarea unor reguli (instituţii) de ordin privat, fie dinspre

puterea publică. Pe un asemenea mediu, cu forţele lui autoreglatoare şi pe puterea-i de a

sancţiona prompt pe trişori îşi bazează Coase încrederea în reputaţie. Deşi nu-şi găseşte

suport într-o filosofie prospectivă, axată fiind pe ceea ce se întâmplă în prezent, piaţa nu rupe

legătura trecut–prezent–viitor, dimpotrivă. Reputaţia e tocmai un liant al acestei relaţii care

transcede prezentului. În baza ei se formează şi se întreţin comportamente responsabile.

Astfel, cel care se împrumută ex ante înţelege că, pentru a rămâne pe piaţă, cel mai bun lucru

pentru el este să ramburseze datoria, ex post, la timp şi în condiţiile impuse de contractul de

împrumut; un trişor, odată deconspirat, primeşte nu doar pedeapsa din partea celui căruia i-a

produs dauna ci şi una colectivă. În interiorul structurilor sociale prezente pe piaţă, asociaţii

ale producătorilor sau consumatorilor, se sudează un “sentiment al dreptăţii ” (Greif, 110). În

baza lui, un individ participă la sancţionarea cuiva, care nu l-a trişat pe el, în speranţa că

gestul lui va reduce probabilitatea apariţei unui trişor în viitor a cărui victimă potenţială ar

putea fi. Hazardul moral , plus convingerea că un trişor pedepsit nu va mai trişa din nou,

alimentează acest exerciţiu, de coerciţie colectivă, uneori mai dură şi cu pierderi irecuperabile

faţă de cea venită dinspre şi bazată pe autoritatea statului. Un exerciţiu al “intimidării

reciproce”, care asigură echilibrul tocmai prin faptul că fiecare este interesat să consume

resurse pentru ca potenţialul atacator să simtă şi să ştie că şi el, la rându-i, ar putea fi atacat.

Aşadar, piaţa este şi rămâne o structur ă organizată a schimbului; diferită de cea a

schimburilor comandate şi controlate din cadrul firmei dar totuşi, o structură de guvernare. Nu

187

se guvernează prin ordin ci printr-o constrângere consimţită, bazată pe reputaţie, hazard moral

şi spiritul civic; şi operabilă prin contract. Pe această cale, a contractului, se transferă drepturi

de proprietate, cu consimţământul părţilor şi în baza unor informaţii care parvin,

esenţialmente, pe calea preţurilor; preţuri cu rol de semnal, expresie codensată a ceea ce se

întâmplă cu cererea şi oferta pentru un anumit produs.

Ce fel de contract consfinţeşte această “atmosferă”? Răspunsul oferit de Williamson

stabileşte linia oficială a NEI. El se află în opoziţie cu un alt neoinstituţionalist, Benjamin

Klein, care consideră că orice relaţie contractuală este o relaţie de piaţă. Williamson e de

părere că, totuşi, piaţa, ca formă distinctă de guvernanţă, se particularizează şi prin tipul de

contract pe care se sprijină. E vorba de un contract clasic în registrul căruia intră bunuri şi

mărfuri interşanjabile şi agenţi a căror identitate nu contează; un contract nedeschis activelor

specifice, ci acelor bunuri care se pot tranzacţiona la modul cel mai simplu, fără ambiguităţi şi

termeni nedefinibili. Incomplet dar pe termen scurt, un asemenea contract îşi permite

explicitarea aproape exhaustivă a clauzelor pentru că vizează tranzacţii simple, între părţi

autonome, ce-şi definesc strategia în funcţie de preţ. Cu oportunismul se poate lupta întrucât,

oricând, pe o piaţă competitivă (idealul este o piaţă perfectă) pentru agenţi cu atari înclinaţii

se pot găsi înlocuitori. Codul comercial şi cel civil oferă suportul legal şi cadrul în care

jucătorii se mişcă. Eventualele conflicte se sting pe calea apelului la justiţie şi în baza

suportului legislativ existent. Înscriindu-se într-o relaţie pe termen scurt, contractul clasic

permite rezolvarea litigiilor, părţile aflate în conflict, nefiind legate prin vreun activ specific,

nu sunt interesate în continuitatea relaţiei contractuale.

IV.2.3.3.3.Forme hibrid

Trecerea de la dipticul coasian, piaţă–firmă, la tripticul williamsonian piaţă–firmă–

hibrid a însemnat un proces de individualizare faptică şi recunoaştere teoretică a unor forme

tranzacţionale şi structuri de guvernanţă ce împrumută din trăsăturile firmei sau pieţei fără

însă a se putea identifica cu vreuna dintre ele. Cu alte cuvinte, vorbim de structuri de

guvernanţă hibrid care înglobează atât relaţia de piaţă, schimbul sprijinindu-se pe mecanismul

preţurilor, cât şi structuri ale ierarhiei, demonstrând, astfel, că există şi aici, o cale de mijloc;

una care combină virtuţiile formelor polare lăsând deoparte minusurile acestora, fără a fi, nici

forme pure de piaţă nici structuri administrative integrate sută la sută.

Aşa cum menţionam, dihotomia piaţă–firmă, odată lansată, teoretic vorbind, de Coase,

a servit mulţi ani de suport şi bază de raportare în analiza tranzacţiilor şi a formelor lor de

gestionare. Deşi, la nivelul faptelor, au existat aranjamente, mixturi, cu trăsături împrumutate

188

din cele două cunoscute, şi combinate în diverse forme, abia la nivelul anilor '80 ai secolului

trecut, prin contribuţia esenţială a lui Williamson, aceste structuri şi-au găsit acoperire

teoretică; una diversă şi în creştere exponenţială, în deplin acord cu dinamica acestor forme

nonstandard pentru care, de asemenea, vocabularul vizat este divers: “chesters”, “ forme

intermediare”, “ reţele”, “ aranjamente simbiotice”, “ reţele administrative”, “chain systems”

etc. Trasând linia şi reducând vocabularul la trei noţiuni–cheie, în 1985 Williamson scria: “în

sectorul comercial (activităţi economice) se disting trei forme discrete de structuri de

guvernanţă: piaţa clasică, contractualizarea hibridă şi ierarhia” (307, p.378). Identificând

“contractualizarea hibridă” cu o formă distinctă de guvernanţă, Williamson a introdus-o în

analizele sale, i-a prezentat caracteristicile şi a oferit şi argumentele pentru care un agent o

alege spre a-şi administra tranzacţiile.

Varietatea nu exclude tr ăsăturile comune, dimpotrivă, tocmai prin ele, formele hibrid

se disting ca structuri de guvernanţă diferite de piaţă şi ierarhie. Prin contribuţia lui Claude

Ménard (188, 187, 186, 182 şi 183) beneficiem de o necesară sistematizare a materialului

bibliografic scris pe această temă referitor la ceea ce rămâne cu caracter regulatoriu la aceste

aranjamente instituţionale şi, în plus, la prezentarea trăsăturilor principalelor forme (şase la

număr) cunoscute azi drept organizaţii hibrid.

Începem cu trăsăturile distinctive (Ménard, 175, pp.13-14):

a) Investiţia comună. Agenţii economici interesaţi de o organizare tip hibrid,

indiferent de forma ei, consimt în a-şi aduna eforturile, resursele şi investiţiile spre atingerea

unui scop comun. Convergenţa şi scopul comun, adună partenerii, întotdeauna, într-o reţea.

Aceeaşi convergenţă şi punerea în comun a unor resurse înseamnă un anumit rabat, o anumită

cedare în planul autonomiei investiţionale; nu înseamnă, însă, integrarea părţilor, ele rămân

entităţi juridice distincte. Aderă la realizarea obiectivului comun doar aceia care, înţelegând

că piaţa neasigurându-le cea mai eficientă cale de combinare a resurselor lor, îşi unesc

eforturile fără ca această unire să însemne o “topire” a identităţilor. Operează, în alţi termeni,

o selecţie, o triere a celor ce intră în respectiva structură după o grilă impusă de condiţiile în

care resursele dobândesc o întrebuinţare comună. Plaja intereselor care determină exploatarea

în comun a resurselor îşi găseşte corespondent şi aplicaţie în structuri administrative comune:

organisme de planificare, de culegere şi prelucrare a informaţiilor, de evidenţă contabilă, etc.

Planificarea poate viza calitatea, cantitatea, politica de personal şi, în anumite limite, cea de

preţ.

b) Contractualitatea. Aranjamentele hibrid fac, întotdeauna, obiectul unui contract.

Avem de-a face cu un contract a cărei trăsătură dominantă este durabilitatea. Dacă termenul,

lung, pentru care se încheie nu-i conferă această trăstătură, reînnoirea automată rămâne o

189

soluţie. Completarea şi implementarea acestor contracte se realizează de persoane a căror

identitate contează. Contractul este, de regulă, incomplet, cu spaţiile libere lăsate în mod

conştient spre a servi, la nevoie, ajustărilor şi renegocierilor. În acelaşi timp, contractul oferă

doar cadrul general al cooperării. Pe acest teren acţionează mecanisme de coordonare, care

completează contractul şi, totodată, asigură realizarea conjuncţiei eforturilor partenerilor. Mai

mult, mecanismelor comune de coordonare li se atribuie, prin clauze contractuale bine

definite, şi rolul de rezolvare a conflictelor. Dacă situaţia o impune, atari mecanisme iau

forma unor instituţii de coordonare şi control, a unor “tribunale interne”, abilitate în a verifica

şi sancţiona eventualele comportamente oportuniste. Prin comparaţie cu celelalte tipuri de

contracte, aferente pieţei sau ierarhiei, contractul formei hibrid este unul neoclasic; unul

acoperitor pentru situaţii mixte aşa cum însăşi structura de guvernanţă căreia i se ataşează o

cere. Vorbim de un contract cu clauze care să împiedice comportamente oportuniste dacă

prezenţa investiţilor specifice o impune; un contract gândit pe fizionomia pieţei, în ceea ce

priveşte relaţiile tranzacţionale dintre agenţi, dar cu clauze de asigurare a riscului între părţi

care, în proporţii foarte diferite, partajează pe terenul autonomiei decizionale, al identităţii

juridice sau al forţei de a crea stimulente. Sunt, cum spune Williamson, “contracte

relaţionale”, care, concomitent: obligă părţile în a asigura continuitatea tranzacţilor; impun

mecanisme de coordonare şi control pentru anihilarea eventualelor comportamente

oportuniste; exonerează părţile de impunerea strictă a termenilor contractuali (Williamson,

308, p.271) instituind o generoasă zonă de toleranţă; facilitează adaptarea reciprocă în cazul

unor situaţii dificile; etc. Pe scurt, aşa cum inspirat remarcă Karl Llewellyn (162), contractul

neoclasic aferent formei hibrid este doar un “contract cadru” în cadrul căruia partenerii se

mişcă “relaţional”, cu uşurinţă, tolerabilitate reciprocă, flexibilitate şi în scop cooperativ.

Tocmai acest fapt, cadrul, uneori prea larg de mişcare, e posibil să se soldeze cu efecte

perverse, nedorite, cerând, aşa cum am arătat, mecanisme suplimentare de control sau chiar de

rezolvare a conflictelor. Aşa cum pentru piaţă contractul spot pare a fi idealul, reprezentativ

pentru hibrizi este contracul de tip franciză.

c) Mediul concurenţial. Contractele incomplete din forma hibrid adună parteneri

între care nu este exclusă tensiunea concurenţială. Chiar în realizarea de obiective comune,

cooperarea, cu păstrarea identităţii juridice, nu înlătură rivaliatea economică. Mediul hibrid,

puternic concurenţial, poate fi conceput fie intern, vizând partenerii proprii, fie faţă de alţii,

externi structurii, firme sau alte forme hibrid.

Doar privite împreună, aceste caracteristici servesc de reper, de suport prin care forma

hibrid capătă contur propriu. Altfel, privite separat, ele pot fi regăsite şi în componenţa

structurală a altor aranjamente, firme sau pieţe. Oricum, ceea ce le leagă şi le defineşte ca

190

aranjamente instituţionale distincte este că fiecare în parte înseamnă acceptarea unei idei,

aceea că entităţi care-şi păstrează autonomia cuplează la o afacere comună, prin înţelegeri, e

adevărat, de o mare varietate. Contractarea relaţională face posibil ca, dincolo de marea lor

diversitate, tranzacţiile să fie securizate şi să se realizeze în interes reciproc. Contractul,

adaptat la specificul tranzacţiei, rămâne şi mijlocul esenţial pentru rezolvarea conflictelor.

Este un contract incomplet, puternic negociat ex ante dar deschis adaptărilor ex post. Se

apropie de cel folosit pentru rezolvarea diferendelor în cazul ierahiilor.

În gama extrem de variată a acestor tipuri de organizaţii care reuşesc să găsească linia

de conduită permisibilă autenticităţii, a unirii eforturilor fără ca acest lucru să însemne

integrare, care recurg pentru realizarea obiectivelor şi la alte mecanisme decât cel al

preţurilor, în sfârşit, în aria acestor struţo–cămile care nu îmbracă nici haina pieţei şi nici pe

cea a firmei clasice, şase categorii par a fi reprezentative (Ménard, 175, pp. 4-6). Rezumativ

descrise, ele înseamnă:

1. Reţele de sous - traitance (subcontractare)

Eficacitatea acestor articulaţii ţine de modul în care este gândit contractul de sous–

traitance. Prin el, o întreprindere solicită alteia sau altora de a realiza o parte din producţia sa

sau componente necesare finalizării producţiei. Concepţia şi decizia realizării producţiei

aparţine firmei principale, al cărui nume îl poartă. Împrejurările care explică recursul la

subcontractare ţin de:

- Specialitate: pentru partea, ansamblul sau componenta unui ansamblu al

producţiei, înteprinderea nu este suficient de bine echipată. Din acest motiv ea

încredinţează această sarcină unei inteprinderi specializate.

- Piaţă: Înteprinderea antreprenoare încredinţează un segment de piaţă unui sous–

traitant pentru a se ocupa, specializat, de ea.

- Capacitate: antreprenorul principal încredinţează sous–traitant-ului o comandă

suplimentară căreia nu-i poate face faţă.

2. Reţele de inteprinderi (“networks”) a se vedea şi (Sauvée, 266), cu obiect de

activitate traductibil în coordonarea unor tranzacţii asociate fie producţiei, îndeosebi vizând

controlul calităţii sau cantităţii (“supply chain systems”), fie distribuţiei.

3. Franciza, socotită aşa cum s-a arătat, forma ideală pentru structura hibrid aşa cum

piaţa spot ar fi idealul pentru aranjamentul instituţional cu numele de piaţă.

4. Mărcile colective, un soi de franciză cu mulţi actori, puternic integraţi, cu riscuri

mari de oportunism şi implicând, pe măsură, mecanisme de tip enforcement.

5. Parteneriatul ce asociază, în jurul unui nume de marcă (fondator) mai mulţi

indivizi spre a profita de renumele iniţiatorului şi, în aceleşi timp, de a crea terenul propice

191

pentru completarea competenţelor profesionale. Este, în acelaşi timp, un sistem ierarhic şi

descentralizat. Specificitatea capitalului uman impune “o mână forte” pentru coordonare.

Aceeaşi specificitate face necesară descentralizarea pentru valorificarea experienţei şi

potenţelor creatoare ale fiecărui partener. O casă de avocatură poate servi de model acestui tip

de organizaţie hibrid.

6. Alianţe, de genul celor între companiile aeriene, interne sau internaţionale,

obligate, într-un mediu tot mai integrator, să se pună de acord în probleme privind programele

orare de zbor, de rezervări, fidelitate, tarife, etc. cu menţinerea mediului concurenţial dintre

ele.

Cu această prezentare, de departe neexhaustivă, rămâne de văzut care este ponderea

acestor hibrizi în total economie. În lipsa unui răspuns statistic, varietatea ca şi larga lor

răspândire trimit spre o greutate specifică mare.

IV.2.3.3.4. Scurt ă recapitulare. Atributele distinctive ale structuri lor de guvernan ţă

Prezentarea trăsăturilor care fac din fiecare aranjament instituţional un tip distinct de

guvernare nu se poate realiza în nota diferenţierii nete. Multiplele puncte de contact sau chiar

zone de interferenţă fac dificilă realizarea unui asemenea obiectiv. Beneficiem, totuşi, graţie

contribuţiei lui Williamson, de o prezentare sintetizatoare, cu rol operator în analiză, a celor

trei structuri cunoscute prin atributele lor fundamentale legate de: intensitatea incitaţiilor pe

care mediul lor o susţine, nivelul controlului administrativ, gradul de adaptare (autonomă sau

administrativă), tipul de contract care li se asociază. Privite, distinct, prin sita acestor criterii,

cele trei forme de guvernanţă arată astfel:

Tabelul nr. 1 Atributele distinctive ale structurilor de guvernanţă

Caracteristici Piaţă Hibrid Ierarhie

• Capacitate de adaptare autonomă

• Capacitate de adaptare coordonată

• Intensitatea stimulentelor (incitativă)

• Gradul de control administrativ

• Tipul de contract pe care se sprijină

+ +

0

+ +

0

Clasic (Legal)

+

+

+

+

Neoclasic (Relaţional)

0

++

0

++

Subordonare

Sursa: (Williamson, 300, p.49 şi 308, p.281)

Preocupat în a lărgi sfera indicatorilor prin care o structură de guvernanţă se

caracterizează, H. Nie suplimentează plaja caracteristicilor cu “costul birocraţiei” şi

192

“ incompletitudinea contractului” (210). Lăudabila iniţiativă a lui Nie rămâne, totuşi, de

resortul excesului analitic. Williamson însuşi vorbeşte de “povara birocraţiei” legând-o, se

înţelege, de controlul administrativ, puternic în cazul firmei şi tinzând spre zero în cazul

pieţei. Cât priveşte cea de-a doua inovaţie a lui Nie, se ştie că potrivit NEI, toate contractele

complexe sunt incomplete. Contractul clasic, aferent pieţei este mai simplu şi mai puţin

incomplet decât cel aferent unui hibrid sau unei firme. Dar e suficient să punem pe seama

pieţei contractul clasic pentru a înţelege că relaţia dintre parteneri presupune, ex ante, mai

puţine spaţii albe decât în cazul unui contract neoclasic sau de subordonare.

Capacitatea de a genera stimulente, de a menţine atmosfera incitativ–emulativă şi

controlul administrativ fac parte din categoria instrumentelor specifice de realizare a

legăturii dintre tipul de organizaţie şi comportamentul agenţilor. În timp ce prin sistemul

incitativ stimulentele sunt legate de performanţă, pe calea controlului administrativ agenţii

sunt recompensaţi, monitorizaţi, sancţionaţi, etc. în funcţie de modul în care se comportă în

cadrul structurii de guvernanţă. După cum se observă din tabel, “mecanica” caracteristicilor şi

efectele lor se află pe paliere opuse, dacă analizăm comparativ piaţa şi ierarhia. Astfel,

gradului de control administrativ ridicat îi corespunde o forţă incitativă egală cu zero în

situaţia firmei în timp ce în cazul pieţei, se întâmplă invers: intensitatea stimulentelor mare

corespunde unui control administrativ zero.

Lectura tabelului trebuie făcută prin raportare la realitatea faptică. Acolo nu se

întâlneşte niciodată cota zero, la nici unul dintre indicatorii luaţi în considerare pentru a

caracteriza structurile de guvernanţă. De altfel, Williamson a oferit şi variante ale acestui tabel

în care în loc de semnele matematice (+ sau 0) utilizează adjective pentru a stabili nivelul

indicatorilor, de genul “mic”, “ potrivit”, “ mare” sau “ foarte mare” . Important de reţinut e că

recursul la semnele matematice amintite nu schimbă fondul analizei, semnificaţia, sensul şi

chiar anvergura relaţiilor dintre factori şi mărimea statistică pe care aceştia o caracterizează.

IV.2.3.4. Alegerea formei de guvernare

Alegerea aranjamentului instituţional care să facă din administrarea afacerii o

operaţiune eficientă ar trebui să se supună unei logici la îndemână, relativ simplă, odată ce

datele problemei sunt cunoscute.

Întâi de toate e cunoscut că tranzacţiile sunt diverse şi în dinamică; că se

particularizează printr-o mulţime de trăsături dar că, în principiu, trei asemenea caracteristici

sunt definitorii în dimensionarea costurilor lor (CT): incertitudinea (U), frecvenţa (F) şi

specificitatea activelor (AS). Fiind greu de cuantificat şi de stabilit statistic amplitudinea

193

efectului fiecărei variabile asupra costului total, analiza se mărgineşte la a determina doar

tipul de relaţie. Din punctul acesta de vedere formula uzitată este:

CT = f (U, F, AS)

+ - +

de unde rezultă că incertitudinea şi specificitatea activelor influenţează direct proporţional

nivelul costului de tranziţie (semnul plus de sub variabile) în timp ce frecvenţa are efecte

contrare, economiile de scară având, şi aici, ceva de spus.

Apoi, se mai ştie că, prin ele însele, structurile de guvernanţă sunt mai mult sau mai

puţin costisitoare. Punând în balanţă avantaje şi dezavantaje, fiecare se pretează la un anumit

tip de tranzacţie dar, esenţial, cu costuri diferite. O structură ierahică este asociată cu “povara

birocraţiei” dar, în acelaşi timp, de ea se leagă speranţa costurilor informaţionale reduse. Pe

de altă parte, informaţiile asigurate prin piaţă sunt costisitoare dar lucrul acesta e compensat

prin gradul mare de incitare şi mediul emulativ pe care doar competiţia susţinute de piaţa le

poate dezvolta etc.

În al treilea rând, atributele tranzacţiilor ca şi cele ale structurilor de guvernanţă se

combină nu doar diferit dar şi într-o permanentă dinamică. Ca atare, ele cer moduri de

guvernare, de asemenea, dinamice, în măsură să ofere teren pentru schimbările de viteză,

pentru interferenţe sau chiar pentru schimbarea sensului în care, în anumite circumstanţe,

atributele amintite influenţează costurile totale.

Urmarea acestor considerente e că structurile de guvernare trebuie conectate cu

costurile tranzacţionale. Deşi relaţia dintre ele e una de circuit, din raţiuni de simplificare a

analizei teoretice (nu şi a complexităţii faptice) s-a mers pe ideea alinierii tranzacţiilor la

modul de organizare care răspunde cel mai bine principiului eficienţei.

Că problema alegerii, în pofida aparenţelor, nu e una facilă, o dovedeşte extraordinar

de bogata literatură, însoţită de o cazuistică pe aceleaşi dimensiuni, scrisă pe această temă.

Începutul, îl ştim, aparţine lui Coase. “Chinul” lui în a desluşi logica după care

virtuoasa piaţă, clasică, este înlocuită cu autoritatea întreprinzătorului sau, învers, cea după

care firma, deşi plină de calităţi, nu cuprinde toată economia, nu a fost zadarnic. Oricum, prin

întrebarea-i “trăsnită” dar mai ales prin răspunsurile oferite, pline de echivoc, se ştie, Coase a

impus recunoaşterea alternativei, a posibilităţii alegerii între piaţă şi firmă într-o perioadă şi

într-un context în care piaţa era, singular şi exclusiv, glorificată. În contra curentului, el oferă

o alternativă la piaţă, una numită firmă, cu avantajul de a fi un aranjament mai puţin

complicat.

Analiza lui Coase nu e văduvită nici de criteriile alegerii. Sintetizând, din ceea ce s-a

prezentat deja, reţinem că:

194

� Înclinaţia de a lucra, chiar pe cei mai puţini bani, dar fără grijă (alegerea

weberiană între a dormi liniştit sau a avea bani), preferinţa pentru un produs de marcă

(de firmă) sau, dimpotrivă, dorinţa individului de a lucra pe cont propriu, de a-şi pune

în valoare puterea etc, toate acestea trimit şi înclină balanţa spre firmă;

� Randamentul descrescând antrenat de dimensiunile crescute ale unei firme

orientează tranzacţiile şi le plasează pe orbita pieţei;

� Costul de tranzacţie mare de pe piaţă (informare plus contractare) îşi găseşte

soluţia la firmă, unde, un singur contract mare înlocuieşte o sumă mare de contracte

mici. La egalitate de costuri, Coase oferă o soluţie: alegerea nu trebuie să opereze doar

în planul piaţă – firmă; alternativa poate fi, de data aceasta, firmă – o altă firmă;

� Diferenţele de tratament, prin reglementarea guvernamentală a afacerilor,

sugerează, ca soluţie, tot firma. Aceasta pentru că, în accepţiunea lui Coase, piaţa este

prima “sancţionată”. Orientarea spre firmă, pentru a ieşi de sub chinga confiscatoare a

fiscalităţii, explică, după el, “la raison d’étre” a acesteia;

� Alternativa firmă-piaţă are sens şi logică ca proces de optimizare, doar sub

“coordonarea” concurenţei, unde, atenţie, piaţa coexistă cu firma, au puternice zone

de interferenţă iar “monopolul nu există decât dacă e promovat de către stat” (Coase,

51, p. 62). Sub bagheta “diriguitoare” a concurenţei se mai rezolvă şi o altă problemă,

cea legată de investiţiile specifice. Presiunea concurenţei obligă la luciditate,

anticipaţie şi eficienţă. Cu toată raţionalitatea lor limitată, într-un mediu puternic

concurenţial, agenţii economici vor deschide, ex ante, ochii şi nu-şi vor orienta

investiţia spre o singură direcţie şi un singur consumator;

� Alternativa piaţă–firmă nu este la el exclusivistă, dimpotrivă. După ce a privit

firma ca pe o sumă de relaţii contractuale iar piaţa un loc în care se concurează firme,

Coase admite şi mixtura; admite şi acel teritoriu de mijloc unde funcţionează,

concomitent, direcţionarea şi tranzacţiile de piaţă. Faptul că a oferit ca exemplu

franciza este revelator pentru intenţia sa de a lăsa deschisă calea unei a treia forme de

guvernanţă. Una pentru care Coase îşi găsea acoperire teoretică în sintagma “multe

instrumente contractuale” iar pentru Williamson în cea de structură hibrid.

Pe acest teren, generos oferit de Coase, dezvoltările, în evantai produse, n-au contenit

să se producă. Cele mai multe sunt inspirate din lucrările lui Williamson. La rubrica note

discordante îi putem include şi pe Alchian şi Demsetz. Ei propun un criteriu cu pretenţie de

noutate, neinclus în schema lui Coase: firmele înlocuiesc pieţele pe motiv de “inseparabilitate

tehnologică” . Cei care dezvoltă subiectul pe filiera Williamson consideră că

195

“inseparabilitatea tehnologică” este o altă faţetă a activelor specifice, făcând din acestea un

veritabil criteriu al alegerii.

Mergând pe această filieră, care, incontestabil, oferă nota dominantă în materie,

socotim că “principiul alinierii discrete” exprimă sintetic filozofia alegerii în manieră

Williamson: agenţii economici prezenţi într-un mediu concurenţial trebuie să aleagă structura

de guvernanţă care se potriveşte cel mai bine afacerilor lor. Cum se face şi ce înseamnă acest

lucru nu e o întrebare la care se poate răspunde printr-o singură propoziţie. Demn de reţinut e

că zestrea coasiană în materie de criterii este preluată. Toţi factorii care influenţează atât

nivelul costurilor de tranzacţie cât şi pe cel al administrării, ca atare, a fiecărui aranjament

instituţional, sunt socotiţi la fel de importanţi în a desemna alegerea cea mai bună.

Această zestre, predominant intuitivă, a primit un plus de concretizare şi

operaţionalitate, în principal, prin Williamson. Singur sau în colaborare cu alţi

neoinstituţionalişti (Riordan&Williamson, 257), începând din 1985, prin Markets and

Hierarchies ca şi prin alte lucrări (307), Williamson pune bazele unei veritabile teorii asupra

structurilor de guvernanţă, teorie în interiorul căreia problema alocării ocupă un rol

privilegiat.

Mediul de analiză ales aparţine, precumpănitor, microeconomiei. Într-un atare cadru,

agenţii economici îşi fixează ca obiectiv minimizarea costurilor tranzacţionale. Determinanţii

acestora rămân, în principal, incertitudinea, frecvenţa şi specificitatea activelor. Ultimului

factor i se acordă un rol principal, graţie modului hotărâtor în care tipul de investiţie şi, pe

cale de consecinţă, gradul de specificitate a activului rezultat din investiţie îl joacă în

determinarea structurii de guvernanţă.

Oricum, rezumativ privind lucrurile, în interiorul acestui mediu, determinanţii alegerii

se pot grupa în interni , endogeni, ţinând de caracteristicile intrinseci fiecărui tip de

aranjament instituţional cu rol în influenţarea nivelului costurilor tranzacţionale şi externi,

exogeni, cu referire la caracteristicile tranzacţiilor şi la mediul instituţional. Din prima

categorie fac parte: atributele de performanţă (adaptarea autonomă sau coordonată),

instrumentele (forţa incitativă de a crea stimulente prin piaţa liberă sau pe calea controlului

administrativ) şi regimul contractual. La variabilele exogene atenţia se focalizează în jurul

frecvenţei, inceritudinii şi specificităţii activelor.

Fideli interpreţi şi popularizatori ai operei lui Williamson, Chabaud Didier, Parthenay

Claude şi Perez Yannik (41, p.16) oferă următoarea schemă, interrelaţională, a factorilor de

impact în procesul alegerii unei structuri de guvernanţă:

196

Figura nr. 1 Factorii determinanţi în alegerea structurilor de guvernanţă

Sursa: Ch. Didier, P. Claude, P. Yannik (41, p. 16)

Rămâne ca cercetările NEI să găsească modele de analiză prin care procesul alegerii să

se sprijine pe toţi factorii amintiţi şi surprinşi, sistematic, în Figura nr.1. Până atunci, ne

folosim de ce există. Iar ceea ce există poartă, în mod fundamental, amprenta lui Williamson.

Conştient de greutatea şi amploarea problemei el s-a mulţumit în a-i descoperi articulaţiile

principale şi a-i explica mecanismul. Mecanism în care costurile de tranzacţie joacă rolul

principal. Între factorii primari de influenţă atenţia i-a fost atrasă de specificitatea activelor şi

incertitudine. Plecând din acest punct şi luând specificitatea activelor ca factor fundamental al

alegerii, raţionamentul lui Williamson este următorul: un grad redus de specificitate a

activelor face îmbietor mediul concurenţial oferit de piaţă. Se fructifică, astfel, cunoscutele-i

valenţe, ca pe calea competiţiei, să reducă costurile totale, de producţie şi de tranzacţie. La

capătul opus, când specificitatea activelor este foarte puternică, firma integrată este cea care

oferă soluţia pentru reducerea costurilor mari, legate de complexitatea contractelor încheiate

şi de comportamentele oportuniste, astfel favorizante. Se pune atunci problema în cunoscuţii

Institu ţii

- Dreptul contractual - Dreptul de proprietate - Reputaţia - Incertitudinea derivată din

sistemul instituţional

Tranzacţia

Eficacitatea relativă a structurilor de guvernanţă

privit ă prin prisma:

- Instrumentelor tranzacţiei (preţ sau administrare)

- Modalităţi de adaptare; - Regim contractual

Costul contractului (realizare şi execuţie)

Atributele tranzacţiei

(incertitudine, frecvenţă, specificitatea activelor)

Indivizi

- Raţionalitate limitată - Oportunism

197

termeni: cumpăr sau produc eu însumi bunul. Arbitrajul piaţă–firmă este redat, sintetic, de

Williamson în următorii termeni: “Integrarea e rezervată acelor tranzacţii în care nevoile de

adaptabilitate bilaterală sunt mari (adică acelor tranzacţii cu specificitatea activelor şi

incertitudine ridicate) iar în toate celelalte cazuri e favorizată organizarea pieţei (care e mai

puţin supusă distorsiunilor birocratice generate de organizarea internă)” (Williamson, 306,

p. 123, Nota14). Firma şi piaţa reprezintă cele două borne ale intervalului în interiorul căruia

costurile de tranzacţie cresc pe măsură ce activele devin tot mai specifice. Între cele două

borne se încadrează însă multitudinea de situaţii intermediare, acelea care prin gradul de

incertitudine, specificitatea activelor sau nivelul comportamentelor oportuniste nu cer ferm

nici piaţă şi nici integrare pe verticală într-o organizaţie; situaţie care, prin acorduri,

mecanisme comune de coordonare şi control, eforturi conjugate pe linia resurselor angajate,

permisibile, însă, concurenţei între parteneri, înţelegeri, subcontractări, alianţe, etc. par a oferi

soluţiile potrivite. În asemenea situaţii, cu alte cuvinte, se aleg forme hibrid de guvernare.

Acelaşi Williamson surprinde fenomenologia intermediarului, a situaţiilor care cer soluţii

mixte, hibride, astfel: “Economia costurilor de tranzacţie susţine că protecţii contractuale

suplimentare apar pe măsură ce condiţia de specificitate a activelor se amplifică şi că

integrarea pe verticală este o soluţie doar în ultimă instanţă. Formele hibride de

contractare, pentru care au fost realizate protecţii specifice, sunt capabile, adesea, să ofere o

soluţie efectivă pentru gradele intermediare de specificitate a activelor” (Williamson, 306,

pp. 121-122, Nota 5, Sublinierea autorului).

Logica alegerii structurii de guvernanţă pornind de la influenţa exercitată asupra

costurilor de tranzacţie de specificitatea activelor e redată, rezumativ, în următorul grafic:

198

Figura nr. 2 Alegerea între cele trei forme de guvernare în funcţie de costul de tranzacţie determinat de specificitatea activelor

Sursa: Williamson (307, p. 108)

În virtutea explicaţiilor deja oferite, interpretarea graficului nu poate pune probleme. E

clar, în ce circumstanţe se recurge la piaţă sau la firma integrată. Dacă rămân probleme de

discutat ele vizează zona unde prevalează aranjamentele hibrid, zonă nu doar extinsă dar greu

departajabilă faţă de concurentele ei aflate la stânga şi la dreapta plajei de alegeri cu care are

nu doar puncte de contact dar şi consistente spaţii de interferenţă.

Aşadar când se alege o firmă hibrid ?

Răspunsul cel mai potrivit ni se pare a fi următorul: forma hibrid, în fapt, nu se alege;

ea are statutul unei rezultante derivat, a judecăţii bipolare firmă-piaţă. Din punctul acesta de

vedere Williamson, cel care a dat nume formei hibrid, e sortit să rămână umbra lui Coase,

umbră pe care în virtutea legilor fizice nu o poate depăşi. Vrem să spunem, în alţi termeni, că

judecata a fost şi a rămas bipolară, aşa cum a amorsat-o Coase; doar rezultatele acestui

arbitraj se înscriu la trei rubrici – piaţă, firmă, ierarhie; primele două, nominalizate de autorul

Naturii firmei, a treia doar intuind-o şi acceptând-o ca posibilă pentru ca, prin Williamson, să

primească nume specific. Aşa cum, corect, remarcă C. Ménard, însuşi “ Williamson furnizează

o explicaţie convingătoare bazată pe modelul iniţial de judecată «cumpăr sau produc». Ideea

modelului e că atunci când investiţiile comune determină riscuri contractuale între parteneri

dar nu atât de mari încât să justifice integrarea şi când incertitudinile au nevoie de o

Nivelul costului de tranzacţie

Specificitatea activelor

Piaţă

Forme hibrid Firmă

Avantaj piaţă Avantaj

formă hibrid Avantaj ierarhie

199

coordonare mai puternică decât cea pe care piaţa o poate oferi, părţile simt imboldul de a

alege o formă hibrid” (C. Ménard, 180, p. 297).

Arbitrajul direct rămâne, deci, în mod fundamental bipolar. În două planuri

comparative se pun firma şi piaţa. Când avantajele, net vizibile, nu trimit spre unul din cei doi

poli, o a treia soluţie devine posibilă.

În drumul pe care, paradigmatica şi dilematica problemă a alegerii l-a străbătut de la

Coase la Williamson, au fost şi autori care au încercat direct comparaţia firmă-hibrid sau

piaţă-hibrid. Benjamin Klein este unul dintre ei. El substituie, terminologic, hibridul

contractului pe termen lung. Nu ne spune despre ce fel de contract e vorba, franciză,

cooperare, etc., dar e clar că vorbeşte de un contract incomplet, căptuşit cu multe clauze

acoperitoare a riscului de natură să evite ultima instanţă – integrarea pe verticală. Expune,

apoi, mecanismul alegerii astfel: “Eu am avut... în vedere celălalt membru al ecuaţiei:

costurile asociate contractului pe termen lung. Principalul element al acestor costuri

tranzacţionale nu este reprezentat – aşa cum afirma Coase – de «costurile cu

cerneala»,costuri aferente redactării contractelor respective, ci de consumul de resurse

implicat de procesele de negociere şi renegociere. Toate aceste renegocieri se datorează

dorinţei părţilor de a crea, evita şi profita de pe urma oportunităţilor generate de

imperfecţiunea aranjamentelor contractuale pe termen lung.

Chiar dacă integrarea verticală poate permite o mai bună coordonare a intrărilor, nu

trebuie să punem semnul egal între ceea ce poate face o firmă şi motivele economice care au

dus la apariţia ei. Modificând proprietatea asupra unui activ organizaţional, integrarea pe

verticală permite eliminarea costurilor cu blocajele, atunci când s-au realizat investiţii

specifice. Opţiunea tranzacţionerilor pentru una sau alta dintre soluţiile posibile va depinde

de magnitudinea acestor investiţii specifice şi de capacitatea partenerilor de a redacta nişte

contrate pe termen lung care să permită modificări conforme situaţiei de piaţă, fără ca prin

aceasta să se creeze un posibil blocaj. Întrucât capacitatea de a redacta şi utiliza contractele

pe termen lung depinde şi de gradul de nesiguranţă al pieţei, precum şi de reputaţia

partenerilor, şi aceşti factori vor influenţa probabilitatea integrării pe verticală” (B. Klein,

145, p. 244). În balanţă, se constată cu uşurinţă, sunt puse plusurile şi minusurile unui hibrid,

la modul general regăsibil într-un contract pe termen lung, comparativ cu cele ale firmei

integrate. Pe fundal, se observă rolul fundamental pe care şi Klein îl acordă investiţiilor

specifice, “magnitudinea acestora” în tranşarea alegerii. Se mai observă însă că are în vedere

şi alţi factori precum “gradul de nesiguranţă al pieţei” şi “reputaţia partenerilor”,

importanţi în judecată şi absenţi la alţi parteneri de dialog, inclusiv la Williamson.

200

Paul Joskow merge chiar mai departe decât Klein. Cutează la o comparaţie în trei,

contractul pe termen lung (hibrid) oferind reperul la care se raportează, pe rând, piaţa şi firma

integrată. Iată ce scrie, spre a lămuri problema: “Se afirmă că, deşi contractele mai complexe

pe termen lung pot constitui o alternativă atrăgătoare la tranzacţiile spontane, contractele

incomplete pe termen lung se pot confrunta cu unele probleme. Autorii (Klein, Crawford,

Alchian, cu care se declară în deplin acord – n.n.) consideră că problemele de coordonare

aferente investiţiilor specifice vor fi mai puţine în cazul în care tranzacţia e internalizată. Ca

urmare, se presupune că, cu cât investiţia specifică este mai importantă, cu atât creşte

atractivitatea organizării interne (integrării pe verticală) ca structură de guvernare”

(Joskow, 141, p. 134).

Aceste cazuri particulare, notabile în evoluţia analizei procesului alegerii, nu

schimbăm fondul problemei. Bogate şi variate, lucrările pe subiect nu oferă încă un model de

analiză gen optimizare, în care, plecându-se de la combinarea factorilor cunoscuţi, să se

ajungă la aranjamentul instituţional ce corespunde cel mai bine criteriului eficienţei în raport

cu celelalte structuri organizaţionale cunoscute şi cu care să fie pus simultan în balanţă.

Specificitatea activelor rămâne nu doar criteriul privilegiat în arbitrajul necesar

adaptării şi alinierii tranzacţiilor la cea mai eficientă structură de guernanţă ci şi o captivantă

obsesie logică. Chiar atunci când judecata încearcă să aducă în discuţie şi alte criterii,

finalmente, se constată că ea se produce tot în marginile lui. Este cazul incertitudinii şi

frecvenţei tranzacţiilor.

Oprindu-se la incertitudine , Williamson consideră că “eficacitatea diverselor forme

de guvernanţă se poate deteriora în prezenţa unor perturbaţii frecvente” (308, p. 291).

Citatul este extras dintr-un context din care se deduce, indubitabil, că “perturbaţiile

frecvente” au semnificaţia incertitudinii. Arbitrând în acest cadru, Williamson conchide că

rezolvarea problemelor generate de incertitudine este mai la îndemâna pieţei şi ierarhiei,

forma hibrid rămânând cea mai puţin avantajoasă. Prin următorul grafic el exprimă, sugestiv,

acest lucru.

201

Figura nr. 3 Arbitrajul în funcţie de incertitudine şi specificitatea activelor

Sursa: Williamson (308, p. 292)

În formularea cea mai concisă, graficul ne spune că la grade ridicate de incertitudine

forma hibrid nu se mai regăseşte. Pe această zonă rămân prezente: a) piaţa, pe segmentul cu

grad scăzut de specificitate a activelor, care asigură, pe un contract clasic, adaptarea rapidă; b)

ierarhia, pe arealul corespunzător unui grad ridicat de specificitate a activelor care, în atari

situaţii, este cea mai recomandată pentru reorganizări rapide şi internalizarea incertitudinii.

Graficul ne mai spune însă ceva. Chiar dacă în atenţie se află incertitudinea, ea singură

nu rezolvă problema arbitrajului. Aşa cum s-a menţionat, specificitatea activelor nu scapă

judecăţii, ocupând abscisa graficului şi influenţând direct alegerea.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu frecvenţa tranzacţiilor. Nici ea nu poate fi ruptă de

contextul, atât de impregnat de prezenţa activelor specifice, în care se face arbitrajul. De

altfel, să ne amintim că frecvenţa face parte dintr-o ecuaţie, prin care Williamson a pus în

balanţă următorii termeni: incertitudine + specificitatea activelor + frecvenţa tranzacţiilor =

cadrul de manifestare al oportunismului. E greu, ca atare, să judecăm prin prisma frecvenţei

ca factor de sine stătător. Prefaţându-şi analiza, Williamson clasifică tranzacţiile în două

categorii: ocazionale şi recurente (frecvente, repetitive). Din frecvenţă și specificitatea

activelor se obţine un indicator agregat a cărei analiză duce la următoarele forme posibile de

aranjamente instituţionale:

Piaţă Ierarhie

Hibrid

Incertitudine

Specificitatea activelor

Grad scăzut

Grad ridicat

Grad ridicat

202

Figura nr.4 Arbitrajul în funcţie de frecvenţă şi specificitatea activelor

Specificitatea activelor

şi tranzacţiei

aaaaaaaaaa

Frecvenţa

tranzacţiei

Nespecifică Mixt ă

(semispecifică) Înalt specifică

Ocazională

Piaţă

Achiziţionare de

echipamente

standard

Achiziţionarea de

echipamente

obişnuite

(nestandardizate)

Achiziţia

(construcţia) unei

fabrici

nestandardizate

Repetitivă

Piaţă

Achiziţionare de

materiale

standard

Hibrid

Achiziţionarea de

echipamente

obişnuite

(nestandardizate)

Firm ă

Locuri de muncă

specializate şi

transfer de produse

intermediare pe stadii

succesive de

producţie

Sursa: prelucrat după A. Iancu (137, pp. 592-593); O. Williamson (309, pp. 105-106)

În linii mari tabelul ne spune că, în condiţiile unor active nespecifice, piaţa rămâne

structura de guvernanţă cea mai potrivită şi atunci când frecvenţa tranzacţiilor este ocazională

şi când ea este repetitivă. Piaţa nu mai este însă soluţia adecvată când investiţia devine mai

mult sau mai puţin specifică. Locul ei este luat: fie de firmă, în cazul când şi frecvenţa

tranzacţiilor şi specificitatea activelor se găsesc la cote înalte; fie de aranjamentul hibrid în

celelalte situaţii. Pentru situaţia caracterizată prin tranzacţii ocazionale şi active semispecifice

sau înalt specifice, Aurel Iancu are în vedere formula “conducerii trilaterale pe baza

contractului cu arbitraj”, formulă pe care o asociază cu relaţiile convenţionale de piaţă (137,

p. 594). Prezenţa unui arbitru responsabil, cu contract, de rezolvarea unor probleme

determinate de comportamentul oportunist al părţilor, la o tranzacţie ocazională, cu situaţie de

monopol şi costuri tranzacţionale ridicate ne-a îndrituit să gândim că aranjamentul

instituţional potrivit aici e mai aproape de un hibrid decât de piaţă.

Procesul alegerii mai comportă discuţii şi mai poate pune probleme, îndeosebi din

direcţia hibrizilor. Există multe motive pentru care un agent doreşte să-şi gestioneze

tranzacţiile în această formulă. Păstrarea identităţii, a proprietăţii şi a drepturilor de decizie pe

fondul urmăririi unor obiective prin eforturi şi resurse conjugate, atracţia pe care o exercită un

203

brand sub a cărui umbrelă poţi să te afirmi “arzând” paşii cunoscuţi a fi necesari într-o

afacere clasică, posibilitatea securizării afacerii prin contracte specializate etc. sunt doar

câteva secvenţe ale multiplelor determinări care-şi au originea în trăsăturile specifice ale

hibrizilor şi care le recomandă ca structuri de guvernare atractive. Dacă probleme apar, ele vin

după alegere. Şi vin pentru că alinierea discretă la o structură de guvernare, odată realizată,

nu rămâne “b ătută în cuie”. Factori aleatorii sau “conştienţi” pot reconfigura scena şi

schimba matricea de judecată.

Politica concurenţei, ca filosofie şi politică aplicată, deopotrivă, poate avea asemenea

efecte redistributive, în planul clasării şi al criteriilor operante. Hibridul, spre exemplu, este o

prezenţă concurenţială pe întreg palierul economic. Un mare grad de coordonare şi control al

unui anumit tip de hibrid poate fi asimilat monopolului. Tot cu monopolul poate fi asociată şi

o firmă mare apărută pentru că, logic, caracteristicile tranzacţiilor cereau un astfel de

aranjament; impuneau o integrare pe verticală. Or, monopolul, este ştiut, contravine spiritului

concurenţial. Politica de concurenţă poate determina, în atari împrejurări, reconfigurări.

Mecanisme, forme organizaţionale şi sisteme specifice de contracte se găsesc şi se pun în

funcţiune pentru a schimba, de pildă, o formă hibrid cu alta (vezi, exemplificativ, Palay, 222

şi Joskow, 142). Tot în registrul valorilor promovate prin politica de concurenţă poate lua

naştere o atitudine potrivnică faţă de ceea ce literatura de profil numeşte “collusion” .

Cârdăşia, pentru că aceasta este în esenţă semnificaţia termenului, este imaginea cu care

anumite tipuri de înţelegeri, formal încadrate în forma de hibrid, apar la faţa lucrurilor.

Proprie perioadelor de tranziţie, ca specie a cunoscutului “capitalism de cumetrie” o

asemenea formulă instituţională, dovedită cu efecte perverse, angajează măsuri potrivnice;

privatizarea activelor şi “ trimiterea” ei spre piaţa liberă reprezintă una dintre soluţii.

Aidoma politicii concurenţiale, politica guvernamentală, adiministrativ ă, prin

componenţa ei legiferatoare, normativă, are puternice efecte asupra alegerii. Autorităţile pot

modifica regulile jocului umblând la cadrul comercial, de pildă. Se pot aduce modificări la

regulile de contractare; la certificarea calităţii sau a condiţiilor de transport. Drept consecinţă,

costurile tranzacţionale legate de procesul contractării (scriere, negociere, renegociere etc.) se

schimbă. Tipul de aranjament convenit iniţial ar putea fi schimbat în favoarea altuia;

tranzacţiile unui hibrid să fie trimise spre orbita pieţei sau, invers. Autoritatea administrativă

poate aduce modificări şi legislaţiei cu privire la proprietate. Alegerea iniţială între un hibrid

cu drepturi de proprietate distincte şi firmă, unde aceste drepturi sunt integrate, are toate

şansele să ceară amendamente; modificări prin care hibridul să îmbrace haina firmei sau

invers.

204

Pe total, întregul proces de alocare, de alegere a acelei forme de guvernanţă care se

potriveşte cel mai bine tipului de tranzacţie este şi trebuie privit ca fiind unul dinamic.

Cadenţa mutaţiilor e mult mai puternică şi cu efecte vizibile pe zona din mijloc, cea a

hibrizilor. Efortul de adaptare în această zonă şi găsirea aranjamentelor instituţionale

corespunzătoare, cu largi posibilităţi de pliere la mutaţiile mediului economic şi legislativ este

asimilat unui semn al succesului. Economia japoneză, predilect orientată spre forma hibrid,

pare a-l proba din plin. Sigur, ar fi de dorit ca ritmul, cadenţa mutaţiilor cerută de mediul

economico - administrativ şi legal să antreneze o schimbare de aceeaşi proporţie din partea

structurilor de guvernanţă deja alese. Lucrul aceasta pare a defini idealul. Cel puţin din partea

structurilor ierarhice, răspunsurile, în mod obiectiv, nu oferă nici promptitudinea şi nici

anvergura cerute. Investiţia specifică, “magnitudinea” acesteia dar nu numai, explică gradul

redus de adaptabilitate. Diferenţele de grad relativ de modul în care o structură de guvernare

răspunde mediului economico - social, în mişcare, l-au determinat pe Williamson să ia în

considerare o adaptare “de tip A” , autonomă şi o alta “de tip B” , coordonată (Williamson,

308, pp. 278-279). Primul tip se înscrie în linia de gândire hayekiană vizând piaţa cu

mecanismele ei autoreglatoare (preţ, cerere, ofertă) care-i asigură supleţea şi spontaneitatea

adaptării. Cel de-al doilea tip se referă, predilect, la firmă şi îi este inspirat, teoretic vorbind,

de Chester Barnard (21). Citându-l şi asimilându-i opiniile, Williamson consideră că ajustările

şi reajustările interne ale organizaţiei nu pot fi catalogate decât ca procese complexe,

determinate de inerţiile comportamentale ale personalului, de tendinţele anchilozante ale

structurilor de coordonare şi, nu în ultimă instanţă, de specificitatea capitalului fizic şi uman.

IV.2.3.4. Mediul institu ţional factor de arbitraj. Remediabilitatea

Problema alegerii structurilor de guvernanţă a fost pusă într-un mediu cantonat,

predilect, la nivel micro. Abia la orizontul anilor ’90, ai secolului trecut, Williamson

conştientizează că analiza nu poate face abstracţie de mediul instituţional, plasabil la nivel

macro. Sub influenţa lui North, convins că totul, sau aproape totul, depinde de instituţii,

Williamson pune şi alegerea structurilor de guvernanţă sub marca recunoscută a acestora. Din

ansamblul elementelor ce definesc mediul instituţional, consideră că pentru procesul alegerii

structurilor de guvernanţă relevanţă au: drepturile de proprietate, regimul contractual,

reputaţia şi incertitudinea. Chiar comprimând mediul instituţional la aceşti patru parametri

el îşi dă seama că analiza relaţiei mediu instituţional – structuri de guvernanţă, nu este una

facilă, dimpotrivă. Realizează că o schimbare instituţională cere o mutaţie, pe măsură, în

205

structura aranjamentelor instituţionale dar că lucrul acesta nu se întâmplă; sau se întâmplă dar

într-o altă cadenţă şi după un alt calendar. Mai e conştient că influenţa mediului instituţional

asupra alegerii unei structuri de guvernanţă nu este cuantificabilă şi, ca atare, analiza pe

subiect nu poate avea o valoare normativă. Are, în schimb, o valoare explicativă. Următoarea

schemă propusă de Williamson are această semnificaţie, de a explica relaţiile de

intercondiţionare dintre mediul instituţional şi structurile de guvernanţă.

Figura nr. 5 Instituţii şi structuri de guvernanţă

Sursa: Williamson (307, p. 223)

Schema pune, într-adevăr, în evidenţă impactul pe care mediul instituţional îl are

asupra structurilor de guvernanţă. În acelaşi timp, relaţia îşi are şi reciproca ei: instituţiile pot

influenţa comportamentele indivizilor, fapt ce se va repercuta asupra structurilor de

guvernanţă. În acest sens, cu linii continue s-au marcat relaţiile directe, principale, în timp ce

efectele de feedback se regăsesc în liniile punctate.

Toţi factorii reţinuţi de Williamson, spre a defini, în esenţă, mediul instituţional îşi au

importanţa lor în procesul alegerii. Drepturi de proprietate bine definite şi delimitate, sprijinite

de instrumente eficace de implementare înseamnă costuri tranzacţionale reduse. Cu costuri

tranzacţionale mici este asociat şi un regim contractual suplu dar riguros conceput. Reputaţia

şi incertitudinea, ca parametri ai mediului instituţional, influenţează, după mecanismul, deja

ştiut, arbitrajul între diferitele structuri de guvernanţă. Ar fi de dorit o analiză globală a

modului cum fiecare din aceşti factori, separat dar şi concomitent, influenţează procesul

alegerii. Williamson îşi dă seama de dificultăţile unei astfel de analize. Găseşte, de aceea, o

Mediu institu ţional

Structuri de guvernanţă

Individ

Parametrii de schimb Strategie

Preferinţe endogene

Caracteristici comportamentale

206

soluţie derivat; i se pare mai la îndemână să judece printr-un “intermediar” , prin costul de

tranzacţie. Revenind la această unealtă, dragă lui, el evaluează influenţa instituţiilor nu în mod

direct, asupra structurilor de guvernanţă ci, indirect, asupra costurilor de tranzacţie. Pe această

rută, via costuri de tranzacţie, el ajunge să ne convingă că, de pildă, drepturi de proprietate

bine definite, plus garanţii contractuale, înseamnă orientare spre piaţă şi forme hibrid,

structuri care asigură, în context, costuri tranzacţionale mici şi, pe cale de consecinţă, costuri

reduse ale guvernării însăşi. În acelaşi timp, o schimbare pozitivă în regimul drepturilor de

proprietate nu are efecte pe măsură în cazul firmei unde conflictele se rezolvă pe plan intern

iar costul de tranzacţie este pus în slabă legătură cu regimul proprietăţii şi mai direct, dar nu

puternic, cu regimul contractual.

Convins că mediul instituţional este important în procesul alegerii structurilor de

guvernanţă Williamson este, în acelaşi timp, conştient că arbitrajul, chiar dacă nu ne place, se

plasează sub zodia relativului ; că niciodată nu vom putea vorbi de o structură optimă. Idealul

nu e posibil nici măcar teoretic. Şi aici se va pune problema alegerii între structuri cu plusuri

dar şi cu minusuri. În acest context, el introduce în analiză un nou criteriu – cel al

remediabilităţii , după care “... o soluţie de organizare este eficace atunci când nu există o

alternativă superior realizabilă care să poată fi implementată cu câştiguri nete” (Williamson,

307, p. 195) sau, altfel punând problema, “... o condiţie este remediabilă atunci când o

alternativă superior realizabilă poate fi implementată cu câştiguri nete” (Ibidem, p. 379).

Criteriul remediabilităţii propus de Williamson nu este decât o altă expresie a

principiului general al falsificabilităţii prezentat de K. Popper în Logica cercetării ştiinţifice,

principiu după care, rodul ştiinţei ca şi al omului de ştiinţă este de a formula “conjecturi”

îndrăzneţe şi a găsi, apoi, criteriul potrivit pentru evidenţierea şi eliminarea erorilor. Cu alte

cuvinte, Popper invită la un abandon al criteriului adevărului absolut şi la a accepta

relativitatea; invită la a lăsa totul pe seama testabilităţii, a beneficiului de inventar. Aidoma

lui, Williamson invită şi el la relativitate. Nu ne îndeamnă să spunem că varianta aleasă este

cea mai bună ci cea mai bună în condiţiile date dar că oricând se poate ivi o altă variantă, o

altă structură de guvernanţă care să primească calificativul de cea mai bună, în noile condiţii

şi în comparaţie cu alte tipuri de aranjamente.

În încercarea de a oferi un plus de operaţionalitate criteriului său, Williamson fixează

jaloanele judecăţii comparative. În loc să ne alegem un «ideal ipotetic» faţă de care să

comparăm «ineficacitatea remediabilă» a alternativei alese, el ne trimite în planul faptelor;

soluţia efectiv realizabilă şi cu câştiguri nete nu trebuie să o căutăm într-o lume teoretică; atât

comparaţia cât şi găsirea alternativei viabile trebuie să se producă în planul faptelor reale. O

207

alternativă reală trebuie comparată tot cu o alternativă reală. Este, de altfel, un mod de

judecată perfect consonant cu matricea generală a NEI.

IV.2.3.5. Aspecte critice

Teoria structurilor de guvernanţă înnoadă firele analizelor de fond din cadrul NEI. Prin

ea se defineşte miezul tare al paradigmei. Faptul nu scuteşte de puneri în discuţie, de aprecieri

şi critici. Selectiv vorbind aceasta înseamnă:

a. O contestare a caracterului de noutate. În ochii unora, teoria structurilor de

guvernanţă este o nouă istorie veche. Gardez Erize Nathalie, de pildă (98), citând mulţi şi

remarcabili analişti ai problemei, ajunge la concluzia, implicită, e adevărat, că varianta

Williamson este o nouă formulare a celei prezentate de G. B. Richardson în lucrările sale

publicate în 1959 (256) şi 1972 (255). Varianta Coase - Williamson este, după autoarea citată,

una deja ortodoxizată. O alta, mai nouă, heterodoxă, este cea aflată în prelungirea ideilor lui

Richardson; variantă cunoscută sub numele de “economia competenţelor” , în care “se insistă

mai mult pe natura productivă decât pe cea tranzacţională a coordonării activităţilor”

(Gardez, 98, p. 3). Punctul de plecare pentru noua viziune ar fi “paradoxul lui Coase”, acea

situaţie în care o firmă nu-şi mai extinde activitatea deşi tranzacţia suplimentară comportă un

cost organizaţional inferior pieţei dar egal cu costul de organizare la o altă firmă. Coase, se

ştie, a găsit în extensia principiului randamentelor descrescânde de la gestiunea internă a

firmei la relaţiile inter-firme, răspuns la problemă. Răspunsul care trimite, în alţi termeni, la

cooperare. Pentru diferitele forme de cooperare Williamson a găsit şi el un termen - hibrid.

Analiza lui Richardson refuză hibridul ca o combinaţie organizaţională aflată la jumătatea

drumului între firmă şi piaţă. În schimb admite cooperarea inter-firme, una coordonată şi

organizatoric distinctă, a treia, pe lângă piaţă şi firmă. Procesul cooperării inter-firme are

nevoie de coordonare, una în termeni de adecvare între investiţii concurente şi

complementare. Se pleacă de la premisa că succesul şi insuccesul unei firme depind, în mare

măsură de ce-şi propun şi de ce fac alte firme. De aici, nevoia de informaţii despre alţii,

“informaţii primare” , cu caracter tehnic şi “informaţii secundare”, de piaţă. Ultimele sunt

dificil de obţinut, succesul depinzând, aici, de natura acordurilor economice dintre firme.

Alianţele între firme, în acest context, ţintesc, cu deosebire, obiective informaţionale. Pentru

modul tehnic în care se realizează aceste alianţe conceptul de tranzacţie ca şi cel afiliat, cost

de trnazacţie, i se par lui Richardson insuficiente. Relevanţă mare, are, în schimb, clasificarea

activităţilor în similare şi complementare. Concluzia lui Richardson este că problema

coordonării se pune doar pentru activităţile complementare (Richardson, 255, p. 290). Odată

208

stabilit acest lucru, el distinge trei moduri de coordonare a activităţilor economice: piaţă,

ierarhie şi cooperare. Cooperarea apare ca formă distinctă pentru a suplini şi a face ceea ce

piaţa şi firma nu pot să facă: să coordoneze activităţi complementare dar nu similare. În alţi

termeni, să găsească punctele de articulaţie ale unor activităţi care angajează competenţe

diferite.

Dincolo de faptul că logica care explică şi cere cooperare se aseamănă cu cea de care

face uz Williamson pentru a explica hibridul, un lucru rămâne cert: în tentativa sa de a impune

cele trei forme de guvernanţă, Williamson a avut predecesori. Predecesori pe care s-a bizuit şi,

prin efort, a mers mai departe. Iar acest “mai departe” poate, printre altele, să însemne (vezi

şi Joskow, 141, pp. 130-146):

• O nouă şi reală explicaţie proceselor şi tendinţelor de monopolizare a economiei.

Integrarea pe verticală, contractul pe termen lung, asocierile de tip joint venture etc. îşi găsesc

în structurile teoriei aranjamentelor instituţionale argumente noi şi cuprinzătoare;

• O nouă viziune în clasica şi neoclasica opoziţie firmă-piaţă. Dacă în abordările

standard, firma era, automat şi intim, îngemănată cu reglementarea şi birocraţia, în viziunea

NEI, aceasta poate să apară, în anumite circumstanţe, ca o alternativă de succes, chiar cu

avantaje relative faţă de piaţă;

• O nouă viziune despre echilibru şi optim economic. În locul teoreticei alegeri

desprinse din abordarea clasică, NEI vine cu un punct de vedere. Alegerea trebuie să reziste

asaltului fenomenologiei faptice. Ea trebuie să opereze nu între idee şi fapte ci în interiorul şi

în perimetrul faptelor. Realităţile economice sunt suverane în alegerea structurii de

guvernanţă. Specificitatea activelor din domeniul energiei electrice, de exemplu, este

definitorie pentru alegerea aranjamentului instituţional potrivit dincolo de ceea ce spune,

principial, teoria.

b. Accentul excesiv pus pe tranzacţie şi costul tranzacţional în defavoarea

costurilor de producţie. Critica este, în principiu, îndreptăţită. În căutarea criteriilor de

judecată după care pot fi alese cele mai eficiente structuri de guvernanţă, reprezentanţii NEI

nu fac abstracţie de costurile de producţie. În lucrările lui Williamson se face despre ele

vorbire explicită. În acelaşi timp însă, chiar la autorul numit, analizele forţă, acelea care

ghidează alegerea, relativizează importanţa costurilor de tranzacţie. În numele confraţilor de

idei Claude Ménard are o explicaţie. El consideră că totul se rezumă la o neînţelegere. “În

abordarea tranzacţională, nu e vorba de a ignora importanţa condiţiilor de producţi; e vorba

de o reacţie contra unui determinism tehnologic care pleacă de la ideea că activitatea

productivă nu s-ar folosi de diviziunea muncii şi de specializarea investiţiilor, fizice şi umane,

fără existenţa unui ansamblu de dispozitive care permit organizarea transferurilor

209

drepturilor de folosinţă între unităţi separabile din punct de vedere tehnologic, ceea ce, dacă

ne gândim, surprinde definiţia unei tranzacţii” (C. Ménard, 183, p. 7). În alţi termeni, factorii

productivi şi costurile aferente nu sunt ignoraţi. În economia costurilor tranzacţionale

implicarea lor nu este explicită; dar prezentă şi implicită. În unele lucrări (a se vedea Riordan

&Williamson, 154, dar şi Williamson, 189) criteriul alegerii este formulat chiar în expresia

limpede a “minimizării costurilor de tranzacţie şi a celor de producţie” ; că acestea din urmă,

costurile de producţie, pot fi influenţate de structura de guvernanţă aleasă. În ultima lucrare la

care am făcut referire, Williamson oferă chiar o schemă a alegerii mai puţin exploatată de

analizele standard, dar edificatoare pentru rolul pe care l-a acordat costurilor de producţie în

procesul alegerii.

Figura nr. 6 Produc sau cumpăr? Un arbitraj în funcţie de costul de producţie şi

costul de tranzacţie

Sursa: Williamson, 312, p.1560

Sursa: Williamson (312, p.1560)

Chiar dacă schema oferită de Williamson ţinteşte atlceva, anume dilematica alegere,

produc sau cumpăr, raţionamentul oferit de autor serveşte, de o manieră chiar explicită, şi

alegerii structurii de guvernanţă. Rezumând, din schemă rezultă, în spiritul analizei lui

Williamson, că unui grad de specificitate al activelor superior lui K* forma de organizare

potrivită este cea a contractului de subordonare care permite minimizarea sumei costurilor de

∆CP + ∆CT

∆CP

∆CT

Costuri

K* Specificitatea activelor (K)

210

producţie şi de tranzacţie; pentru un K< K*, contractul de piaţă fructifică cel mai bine

situaţia20.

Impresionaţi de Contribuţia majoră la analiza economică a organizaţiilor realizată de

Williamson, D. Chabaud, Cl. Parthenay şi Y. Perez consideră, în lucrarea cu titlu subliniat

anterior, că “Nu este vorba pentru Williamson de a oculta problema costurilor de producţie

ci, mai curând, de a considera că acestea sunt rezultatul manierei în care se organizează

tranzacţiile” (Chabaud et al., 41, p. 20). Suntem de acord cu circularitatea modului de

judecată la care ne invită autorii citaţi. Numai că, pe o asemenea schemă logică şi costul de

tranzacţie ar trebui să fie un rezultat şi nu un criteriu al alegerii. Or, în analizele lui

Williamson, cele referitoare la procesul alegerii, costul tranzacţioal apare şi la rubrica

criteriilor şi la cea a rezultatelor. Costul de producţie n-ar trebui să aibă acelaşi statut, în

calitate de “frate geamăn” al aceluiaşi cost total?

c. Alegerea structurilor de guvernanţă eficace nu cuplează cu ipoteza

raţionalităţii limitate. Alinierea discretă la o structură de guvernanţă sau, pur şi simplu,

crearea unei asemenea structuri în funcţie de caracteristicile tranzacţiilor şi potenţialităţile

structurii de ales, nu este o chestiune facilă, dimpotrivă. Complexitatea mediului în care se

face alegerea, faptul că structurile cunoscute nu operează de o manieră netă, alegerea uneia

neînlăturând minusurile celorlalte două, ierarhia, spre exemplu, neînlocuind în totalitate piaţa

şi invers etc. solicită agenţi capabili. Indiferent unde se află aceştia, la nivel micro sau macro,

în sistemul public sau cel privat, în organisme statale abilitate, normativ, să “reglementeze”

piaţa etc. vocaţia lor managerială, simţul proporţiilor, viziunea integratoare a economiei, ca

organism viu în care o piesă defectă sau nereglată corespunzător produce efecte în lanţ etc. e o

precondiţie obligatorie pentru ca opera de alegere a structurii corespunzătoare să se producă

sub semnul eficienţei. Nu e sfucient doar spiritul “economizing” la care face trimitere

Williamson. Perspectiva managerială ca şi cea informaţională a firmei cer ceva mai mult.

E seducătoare şi ipoteza că minusul de raţionalitate individuală poate fi suplinit de

“inteligenţa” pieţei libere; că ea “trimite” şi “a şează” activităţile economice şi, nu numai, în

registrele organizatorice care se dovedesc compatibile cu spiritul ei, al profitabilităţii. Numai

că piaţa nu are o existenţă cosmică. Dimpotrivă, este pământeană, cu funcţionalităţi şi

disfuncţionalităţ, cu plusuri şi minusuri. Unele ţin de propriile-i automatisme, au, să admitem,

o dimensiune tehnică. Cele mai multe, însă, sunt în legătură cu calităţile (sau lipsa lor) celor

care-i dau însufleţire – agenţii economici. E greu de conceput o piaţă funcţională, în plus, o

20 Pentru explicaţii suplimentare a se vedea St. Saussier şi A. Y. Billon, lucrare citată (265, pp. 45-46)

211

piaţă cu vocaţii optimizatoare pentru structuri organizatorice, servită de agenţi cu raţionalitate

limitată. Ne gândim că într-un asemenea context Williamson a văzut în “remediabilitate” o

salvare; o posibilă punte între structuri de guvernanţă imperfecte, pe de o parte şi agenţi

economici, de asemenea, imperfecţi, cu raţionalitate limitată, pe de altă parte. În sprijinul

afirmaţiei noastre vine şi schema înlănţuirii logice a argumentaţiei williamsiene concepută de

autorii citaţi de noi, D. Chabaud, Cl. Partenay şi Y. Perez (41); schemă cu început de drum în

raţinalitate limitată şi cu punct terminus în “remediabilitate”:

Figura nr. 7 Înlănţuirea logică în procesul alegerii structurilor de guvernanţă

Sursa: Chabaud et al.(41, p. 19)

d. Principiul alinierii discrete suferă de statism. Cel puţin la nivelul schemelor

logice, construite spre a releva înlănţuirile dintre fatorii determinanţi în alegere şi structurile

rezultate, fundalul pe care se judecă aparţine, predominant, tipurilor de analize statice. Prin

însăşi denumirea sa, principiul indică o aliniere la ceva preexistent. O nouă piaţă apare şi se

dezvoltă (sau “moare”) alături de alte pieţe. Procesul este similar în cazul firmelor. Apoi, e de

reţinut că pieţele pot apare în urma unor interacţiuni între firme iar firma, pe de altă parte,

poate creşte când o tranzacţie este trimisă pe orbita ei pentru că nu e susţinută cu eficienţă pe

cea a pieţei sau a unui hibrid. Totul se produce, altfel spus, în dinamică. Completează peisajul

şi întăreşte ideea de dinamism şi faptul că totul e incomplet, începând cu contractele; cu

raţionalitatea care lasă loc de perfecţionări şi cu incertitudinea generatoare de oportunisme; cu

faptul că relaţiile pe care le clădesc judecăţile nu pornesc de la variabile împărţite în

dependente şi independente; nu, totul este interdependent: costurile tranzacţiilor variază în

funcţie de tipul structurilor de guvernanţă dar şi structurile, la rândul lor, primesc formă în

funcţie de natura tranzacţiilor. Totul cere, aşadar, analiză dinamică. E un loc relativ gol, pe

care cercetările NEI sunt chemate să-l umple.

e. Prin apari ţia formei hibrid problemele legate de opoziţia piaţă-firm ă nu sunt

rezolvate. Pe linia înlănţuirii logice fixată de Williamson am putea, simplificat vorbind, că tot

Raţionalitate limitată

(incertitudine şi oportunism)

Contract incomplet

(teoria contractelor)

Tranzacţii costisitoare

Costul este funcţie de frecvenţă,

incertitudine şi de specificitatea

activelor

Găsirea structurii de guvernanţă

care să minimizeze

costurile

(principiul aa alinierii)

Compararea structurilor de

guvernanţă realizabile

(remediabilitate)

212

ceea ce nu e piaţă sau ierarhie intră în categoria aranjamentelor hibrid. Forma hibrid ar avea

rolul unei supape, de stingere a unui conflict generat de opoziţia semnalată de Coase între

firmă şi piaţă; opoziţie determinată de faptul că una e faţă de alta o alternativă, organizarea şi

controlul fiind marca distinctivă a celei dintâi, preţul oferind imaginea de marcă a celei de a

doua. Plasarea la mijloc a formei hibrid, cu rol de “Recycle Bin” pentru tot ce nu încape,

organizatoric, în firmă sau piaţă nu reduce aria problemelor şi întrebărilor fără răspuns.

Cu preocupări pe subiect, Christos Pitelis (236) repune în discuţie faptul că problema

alternativei nu este eliminată odată cu apariţia hibrizilor; elemente organizatorice întâlnite pe

piaţă se regăsesc, concomitent, la firme sau ierarhii; şi invers. Firme de succes pot fi orientate

mai mult spre piaţă, după cum, se pot înregistra reuşite prin pieţe organizate. Fiecare dintre

cele trei forme organizatorice cunoscute reprezintă, în parte, un amestec; niciuna nu este o

formă pură de structură organizaţională.

Pe de altă parte, firma nu poate fi caracterizată, exclusiv, în termenii tranzacţiilor şi ai

costurilor tranzacţiilor, după cum preţul nu este apanajul exclusiv al pieţei. Fiecare structură

organizaţională conţine aceste elemente în proporţii diferite, în judecată intrând şi forma

hibrid. Dacă avem în vedere şi faptul că producţia şi schimbul au fost şi rămân inseparabile,

chestiunea prevalenţei unui aranjament instituţional faţă de altul nu-şi are relevanţă (Hodgson,

131). Firma sau ierarhia nu sunt excluse pieţei, după cum elemente ale concurenţei

caracteristice pieţei sunt întâlnite atât în interiorul firmei cât şi al ierarhiei. Servind, la modul

general vorbind, unor scopuri comune, substituţia e neavenită; coexistenţa prin cooperare este

impusă prin însăşi logica mecanicii economice.

Relevant rămâne mediul economic şi instituţional în care cele trei structuri de

guvernanţă coexistă. Plecând de aici, o activitate productivă sau o tranzacţie nouă nu

înseamnă, automat, o nouă structură organizatorică. Internalizarea sau externalizarea pot

rezolva foarte bine problema; fără a pune întrebări de genul “Cine a fost mai întâi, piaţa sau

firmele?”. Disocierea firmă-piaţă-ierarhie, privită şi analizată prin dimeniunea temporalităţii

conduce la judecăţi banale, de tipul avansului în timp al oului sau găinii. Aceasta pentru că

firmele sau formele hibrid nu pot exista în afara pieţei după cum nu poţi defini piaţa în afara

unor relaţii între firme. Supoziţia lui Coase că pieţele există deja atunci când apar firmele sau

hibrizii trimite analiza într-un cerc vicios.

213

IV.3. Drepturile de proprietate Alături de bani şi piaţă, proprietatea s-a impus ca una din temele favorite ale

instituţionaliştilor, atât din “garda veche” cât şi în formula NEI.

Am consacrat, deja, un capitol problematicii originii proprietăţii ca instituţie. Am aflat,

cu acea ocazie, prin raportare la Proudhon, Marx, Locke, ş.a., că instituţionaliştii consideră

proprietatea ca fiind rezultanta unui proces de selecţie, de esenţă evoluţionistă, ce a avut ca

principal obiectiv reducerea costurilor tranzacţionale. S-a demonstrat că a răspuns acestui

obiectiv, proprietatea în forma ei privată. Aceasta s-a dovedit a fi formula cea mai potrivită

pentru gestionarea eficientă şi raţională a resurselor, indiferent de natura lor. Pentru toţi

instituţionalişti, lucrul acesta a căpătat valoarea unei axiome; în proprietatea privată s-a văzut

soluţia pentru a crea un mediu incitativ şi pentru a elimina costurile birocratice; un fundament

al pieţei libere dar şi un mijloc de luptă cu poluarea. Scurt şi cuprinzător, când în discuţie sunt

asemenea chestiuni “problema poate fi rezolvată prin transformarea drepturilor comune în

drepturi private”, postulează Alchian şi Demsetz (3, p.23). Preluând această ipoteză, North a

explicat originea lumii occidentale civilizate. Au pornit pe calea bună şi au câştigat, după

opinia sa, acele ţări care au reuşit să-şi definească reguli şi instituţii moderne, şi, în primul

rând, drepturi de proprietate privată.

Partea de început în care accentul cade pe originea şi rolul proprietăţii private ca

instituţie fundamentală în devenirea şi dezvoltarea lumii noi, civilizate, e cunoscută sub

denumirea de Teoria naivă a drepturilor de proprietate . Apelativul îi aparţine lui Thrainn

Eggertsson şi vizează nu amplitudinea şi profunzimea demersurilor ştiinţifice ale unor

fondatori ai domeniului ci “naivitatea” credinţei într-un stat dispus, dezinteresat, în a defini şi

a apăra drepturile de proprietate ale indivizilor; un stat cu “rol implicit”, în “a crea un cadru

general de drepturi de proprietate care să permită indivizilor să maximizeze avuţia netă a

comunităţii, profitând de diviziunea muncii şi schimbul pe piaţă. În situaţii în care costurile

costurile de tranzacţie sunt ridicate, statul maximizează avuţia, fie acordând drepturi de

proprietate indivizilor, fie redefinind structura drepturilor în moduri specifice” (Eggertsson,

81, p. 290).

Până să se dovedească că statul, în speţă guvernul şi instituţiile politice, nu joacă după

regula costurilor şi câştigurilor marginale şi că, dimpotrivă, nu doar pe terenul proprietăţii, dar

în principal aici, rolul său, favorabil sau distorsionant, încadrabil sau nu regulilor cunoscute

ale pieţei este unul special şi de luat în seamă, s-a trecut, de fapt, de la teoria naivă la cea

modernă a drepturilor de proprietate. De altfel, chiar de la cei care s-au produs în această

primă fază, zis naivă, avem elemente şi argumente care au conferit teoriei modernitate şi

soliditate. Ne gândim la Alchian şi Demsetz, la Coase sau North. Observând şi meditând, ei,

214

şi mulţi alţii, au adus contribuţii valoroase la conturarea unei teori pe care, de altfel, evoluţia

faptelor o impunea cu obiectivitate. Remarca lui F. Knight că instituţia prosperităţii private şi-

a dovedit necesitatea şi utilitatea înainte ca teoria să furnizeze argumentaţia pe această direcţie

e mai mult decât întemeiată şi vine să confirme efortul, de început, al instituţionaliştilor de a

oferi marca modernităţii teoriei drepturilor de proprietate.

Pe acest traseu, să-l numim al modernizării, teoria drepturilor de proprietate se

deschide şi dezvoltă prin contribuţia unui număr impresionant de instituţionalişti. Din totalul

inputurilor, câteva momente se disting în mod special. Vom poposi la ele ca la repere şi

secvenţe catalizante care au captat şi au avut ceva de transmis în evoluţia teoriei despre

proprietate.

IV.3.1 Momentul Alchian-Demsetz-North

Bibliografia momentului cu numele din titlul acestui paragraf trimite la anii 1970 şi

“împrejurimile” acestora, în amonte şi aval. Articolul lui Alchian şi Demsetz din 1977 (4) este

socotit o bornă inovatoare deşi, multe din ideile referitoare la drepturile de proprietate se

regăsesc în articole scrise de ei înainte de această perioadă (vezi de ex. A. Alchian (5) sau H.

Demsetz (69, 68, 67). Dincolo de această bornă, temporar vorbind, cei doi economişti

pregătesc terenul şi, prin prelungiri aparţinătoare lui North, Pejovich (232, 231, 230),

Furubotn (97) şi alţii, vor asigura trecerea la ceea ce azi este cunoscută a fi noua teorie a

drepturilor de proprietate .

Ce se poate “extrage”, ca reprezentativ acestui moment?

Întâi de toate e necesar a se reţine că el se produce pe linia amorsată de R. Coase prin

cele două celebre articole referitoare la Natura firmei şi Costul social. Plecând de la costurile

de tranzacţie, depistate şi definite de Coase, Demsetz, Alchian ş.a. vor ajunge la concluzia că

într-o economie reală, cu costuri de tranzacţie pozitive, definirea, afectarea şi

transferabilitatea drepturilor de proprietate pune probleme a căror rezolvare trimite analiza

economică pe un alt cadru, totalmente diferit de cel neoclasic marginalist. La fel,

externalităţile despre care vorbeşte Coase în The Problem of Social Cost vor fi subiect de

reflecţie şi analiză pentru a demonstra că doar în condiţiile unor drepturi de proprietate clar

definite e permisă şi posibilă internalizarea externalităţilor.

Apoi, momentul, cu trimitere la anii ’70 ai secolului trecut, ne spune ceva, în plan

normativ, doctrinar, despre sensul reacţiei pe care economişti precum Alchian sau Demsetz,

membri ai societăţii Mont Pelerin, au declanşat-o prin articolele scrise. Este vorba de o reacţie

la mediul economic şi social sufocat de preceptele şi politicile etatist-intervenţioniste de

215

factură keynesiene; de principii şi filosofii planificatoare, cu puternice influenţe estice; o

reacţie la statul bunăstării generale sub umbrela căruia s-au produs, în Europa, mişcările

sociale cu puternică tentă stângistă ale anilor 1968 iar în Statele Unite ale Americii,

manifestările, cu aceeaşi tentă, ale URPE (Uniunea pentru o Economie Politică Radicală).

Intervenţionismul, keynesian sau marxist, planismul sau colectivismul au fost ţinte ale criticii

acestor economişti. Secondaţi, ulterior, de North, vor încerca să ofere dovezi că evoluţia lumii

occidentale a fost şi rămâne posibilă doar pe calea şi pe seama proprietăţii private. De aceea,

într-un context în care liberalismul revenea pe scena economică şi politică a lumii, când

ultraliberalul Hayek era încoronat cu Premiul Nobel iar keynesismul dădea semne de

oboseală, teoria drepturilor de proprietate se dorea a fi, şi s-a dovedit, un punct de sprijin

închinat imnului de libertate economică, şi nu numai, care începea să prindă dimensiuni

mondiale. În condiţiile în care predecesorii lor au explicat originea proprietăţii prin raritate şi

excluziune, lui Alchian şi Demsetz ş.a. le-a revenit sarcina de a demonstra că excluziunea nu

e potrivnică libertăţii; că stabilirea, pe cale normativă, a unor reguli prin care să se statueze că

bunul x aparţine doar lui y şi nu celorlalţi constituie, de fapt, cadrul în care se pun în oglindă

două concepte şi, respectiv, două, comportamente: libertatea = respectarea proprietăţii

↔agresiunea = încălcarea proprietăţii. În interiorul acestei paradigme, Alchian scrie că

“Drepturile de proprietate privată nu intră în conflict cu drepturile omului...Orice

restrângere a drepturilor de proprietate privată înclină balanţa puterii dinspre atribute

impersonale spre atribute şi comportamente personale pe care autorităţile politice le aprobă.

Aceasta este raţiunea fundamentală pentru care e de preferat un puternic sistem de drepturi

de proprietate privată: drepturile de proprietate privată protejează libertatea individuală”

(Alchian, 4, p.19). În buna tradiţie amorsată de Locke şi Smith ei şi-au făcut o frumoasă carte

de vizită din a demonstra că omul este stăpân pe persoana şi munca sa; că ceea ce a creat prin

munca proprie îi aparţine lui şi numai lui; că acest lucru nu contravine libertăţii şi armoniei

sociale ci, dimpotrivă, le susţine şi dezvoltă; şi că, aşa cum va crede şi Hayek,

“proprietatea... este singura soluţie pe care omul a descoperit-o la problema reconcilierii

libertăţii individuale cu absenţa conflictului” (Hayek, 121, p.91).

Odată în plus, se cuvine să reţinem şi faptul că, uitând de miezul metodologiei

mentorului lor, Coase, Alchian şi Demsetz n-au mai văzut în piaţă o alternativă la firmă, la

ierarhie şi planificare. Au marşat pe piaţă şi au văzut în ea singurul loc în care drepturile de

proprietate pot fi definite şi, deasemenea, locul unde se schimbă nu bunuri propriu-zise ci

drepturi de proprietate asupra acestor bunuri. Şi, odată definte, aceste drepturi reprezintă

instrumentele cele mai eficace prin care membrii unei societăţi interacţionează şi aşează

realţiile dintre ei pe temeiuri cooperante. Dacă există o problemă care să suscite interes, ea e

216

legată de faptul că în definirea drepturilor de proprietate nu se poate vorbi de prefecţiune,

atâta vreme cât costurile de tranzacţie sunt pozitive. Într-un atare context importante devin

costurile comparative ale diferitelor moduri de definire şi atribuire a drepturilor de proprietate.

Unui astfel de deziderat, cel mai bine, îi răspunde o piaţă a drepturilor private de

proprietate; una pusă în balanţă cu un mecanism alocativ administrativ pentru a se vedea

care dintre cele două moduri de administrare este mai eficient. O logică, observăm, coasiană,

pe orbita căreia se mişcă, de data aceasta, o tranzacţie cu un drept de proprietate. Iar în acest

registru, se conturează, cu toată transparenţa, relaţia dintre stat şi piaţă. Fiecare dintre cele

două componente ale binomului îşi are rolul său, vizibil în dublu plan: în cel al faptelor dar şi

în cel al aprecierii subiective. De pe acest, al doilea palier, atitudinile economiştilor

instituţionalişti nu s-au înscris la aceeaşi cotă. Coase acordase guvernului, statului, un mare

rol în atribuirea şi protejarea drepturilor de proprietate; unul important dar nu exclusiv. Prinşi

de valul reabilitant al liberalismului, Alchian şi Demsetz sunt dispuşi să sacrifice statul şi să

glorifice, în schimb, rolul pieţei ca mecanism alocativ şi gestionant, cu cea mai mare eficienţă

posibilă, a drepturilor de proprietate. Această atitudine a lor le-a adus şi calificativul de

“naivi”, acordat de Tr. Eggertsson. Nu au acordat, adică, suficientă importanţă instituţiilor

guvernamentale în definirea şi gestionarea drepturilor de proprietate când, crede el, ar fi

trebuit s-o facă. Că statul trebuie să intervină cu autoritatea sa în materie de drepturi de

proprietate este de părere şi North. Dincolo de partea de spontan, realizabilă pe reţeaua

intereselor personale el crede, totuşi, că problema drepturilor de proprietate nu se reduce la o

problemă de cerere şi ofertă. Piaţa este, adică, importantă, nu însă şi suficientă.

În al treilea rând, de la instituţionaliştii la care ne-am oprit aflăm, nu pentru prima şi

nici pentru ultima oară, dar cu maximă claritate, că problema proprietăţii este una de

eficienţă. Iar când vorbesc de eficienţă, ei au în vedere proprietatea privată, aceea care a

apărut, aşa cum a arătat North, în urma unui proces de selecţie care a operat cu criteriul

minimizării costurilor. Aceeaşi proprietate privată, care, corect şi clar definită şi “l ăsată pe

mâna” pieţei libere spre a fi eficient gestionată face posibil calculul economic raţional; unul în

termeni monetari şi imposibil de conceput într-o economie publică, indiferent de numele ei,

aşa cum va arăta Mises. Prin caracteristicile lor de exclusivitate şi transferabilitate, drepturile

de proprietate privată asigură cea mai bună valorificare a resurselor, consideră toţi

instituţionaliştii. În plus, piaţa liberă va face ca aceste drepturi să fie deţinute şi gestionate de

cei mai pricepuţi.

În al patrulea rând, considerăm că momentul Alchian-Demsetz este important şi sub

raportul unor clarific ări conceptuale.

217

Drepturile de proprietate se definesc şi clasifică, prin trăsături şi apartenenţă, dincolo

de accepţiunea pur juridică. “Un drept de proprietate este autoritatea exclusivă prin care se

determină cum se foloseşte o resursă şi dacă această resursă este proprietate comună,

guvernamentală ori individuală” (Alchian, 4, p.816). Demsetz merge mai departe şi, în ton cu

Furubotn şi Pejovich, “socializează” definiţia, o apropie de sensul marxist, văzând în

proprietate, în general, nu o relaţie între oameni şi lucruri ci una între oameni în legătură cu

stăpânirea şi folosirea lucrurilor (Demsetz, 67; Furubotn&Pejovich, 97).

Sensul şi semnificaţia drepturilor de proprietate ies în evidenţă prin cele trei esenţiale

tr ăsături : exclusivitate, transferabilitate şi universalitate. Prima, exclusivitatea, trimite la

concepţia juridică după care un drept de proprietate odată deţinut, îi oferă doar proprietarului

satisfacţia de a se folosi de el, excluzându-i pe toţi ceilalţi. Transferabilitatea este atributul

ce-l îndreptăţeşte pe titularul unui drept de a-l supune schimbului, vânzării-cumpărării,

respectând regulile jocului pieţei. Universalitatea vine să întărească prima trăsătură şi

subliniază, odată în plus, că toţi membrii unei colectivităţi sunt excluşi de la satisfacţia pe care

o aduce un titlu de proprietate, cu excepţia titularului.

Cât priveşte titularul, acesta poate fi, în principiu, un individ sau o organizaţie. De

primul se leagă ceea ce poate fi numită proprietatea privată «pură». Organizaţia implică

mutualitatea şi colectivitatea. În funcţie de aria şi natura acestei colectivităţi, proprietatea

poate fi comunală, colectivă, publică (de stat). Interferenţele dintre aceste forme şi eventualele

consecinţe care derivă de aici pentru repartiţie n-au ocupat, prea mult, din spaţiul acestui

moment. În schimb, au captat şi consumat energii demersurile întreprinse pentru a da sens

inteligibil şi corect unor concepte cheie cu care operează teoria drepturilor de proprietate:

definire, protejare, aplicare, deţinere etc.

Definirea nu e prinsă, aici, în logica specifică la care se recurge, îndeobşte, pentru a

defini un concept ci în aceea la care se face apel spre a trasa borne şi hotare. Un drept de

proprietate este clar şi corect definit când, juridiceşte, nu este scăpat nici unul din elementele

de identificare a titularului şi obiectului descris în titlu, de aşa manieră încât să evite, pe cât

posibil, situaţiile litigioase şi să permită intrarea titlului în circuitul civil al pieţei. Spunem “pe

cât posibil”, şi nu complet şi absolut, pentru a fi în ton cu instituţionaliştii. Şi ei sunt de părere

că, funcţie de circumstanţe şi de natura obiectului ce trebuie definit, trebuie acceptată o

anumită doză de relativitate. Dintr-un asemenea loc îşi trage sorgintea incompletitudinea

contractelor. Definirea dobândeşte suport şi susţinere prin protejare. Aceasta este treaba

statului de drept, a sistemului de legi şi acte normative, începând cu constituţia. S-a

instituţionalizat deja, în statele civilizate, ca protecţia şi apărarea propretăţii să facă subiectul

şi obiectul actului juridic fundamental-constituţia. Odată înscris şi garantat de constituţie,

218

dreptul de proprietate deschide poarta competiţiei şi investiţiei. Nu poţi fi şi nu eşti, de fapt,

interesat să investeşti, decât în măsura în care legea îţi garantează titlul de proprietate şi

profitul posibil de obţinut pe calea investiţiei. În acelaşi timp, drepturile clar definite şi

garantate îmbie la competiţie şi imprimă concurenţei un numit sens, înlocuind «naturala»

rivalitate cu una bazată pe lege şi câştig legal (Demsetz, 66). Mai percutant, referindu-se la

aceeaşi împrejurare, a nevoii fundamentale de a defini clar şi a proteja drepturile de

proprietate, Alchian notează: “Bine definite şi bine protejate, drepturile de proprietate

înlocuiesc competiţia bazată pe violenţă cu competiţia «by peaceful means»” (Alchian, 4,

p.817).

Considerăm necesar de reţinut că nici la aceşti instituţionalişti după cum nici înaintea

lor, sau după ei, definirea proprietăţii nu a fost socotită o chestiune eternă. Dimpotrivă, ea se

supune funcţie de factori, de o natură foarte diversă, unei anumite dinamici. Deschiderea, pe

idee, aparţine, ştim bine, “instituţionalistului” J. S. Mill. El, pentru prima dată, în interiorul

unei şcoli care a făcut din proprietatea privată o valoare fundamentală, a fost acela care a

tratat proprietatea nu ca pe un drept natural ci ca pe unul supus legii; modificabil, adică, în

timp şi spaţiu prin distribuiri şi redistribuiri. Instituţionaliştii rezonează cu această idee. Atrag

însă atenţia că orice mutaţie, orice redefinire trebuie să urmeze evoluţia voluntară şi normală

produsă în interiorul relaţiei de proprietate ca atare; s-o urmeze nu s-o prefigureze şi, pe cale

normativă, s-o fixeze sau forţeze. Atenţionarea lor, nu e lipsită de temei. Aşa cum s-a reţinut

deja, Norh a văzut în stat o construcţie instituţională nu doar abilitată în a defini şi proteja

drepturi de proprietate dar, în context, şi o organizaţie cu un avantaj comparativ în raport cu

toate celelalte instituţii în a statua, apelând, inclusiv, la violenţă. Pe această filieră s-a

dezvoltat şi încetăţenit ideea monopolului statului în a legifera şi defini în materie de

proprietate. Un rol bun şi necesar până la un punct; ne-bun şi periculos dincolo de acest punct.

Linia ce demarcă cele două zone ţine de natura relaţiei dintre stat şi cetăţenii unei ţări. Când

această relaţie capătă o formă «contractuală» între stat, pe de o parte şi grupuri de presiune, pe

de altă parte, definirea drepturilor de proprietate e pervertită. Drepturile se “socializează” în

funcţie de interese străine celor pentru care însuşi statul a fost învestit. “Perversiunea” totală a

drepturilor de proprietate care a condus la o “societate pornografică”, pentru a folosi termenii

în care Christian Michel vorbeşte despre socialism (194), a fost posibilă tocmai prin

deturnarea şi îndepărtarea totală de la componenta «naturală» a dreptului de proprietate şi

inducerea periculoasei idei că dreptul de proprietate este un derivat al formei de organizare

statală; idee după care statul poate decreta, funcţie de culoarea politicului care-i dă fiinţă, ce

formă trebuie să ia proprietatea. În aceşti termeni o socializare poate deveni legală, deşi ea

este nelegitimă, necerută şi antiproductivă pentru că înlocuieşte eficienţa şi raţionalitatea cu

219

contrariul lor. Poziţia unui stat uzurpator, care face ce vrea cu drepturile de proprietate în

funcţie de cum îi dictează politicul e una din extreme. Cealaltă, în direcţie opusă, e aceea când

însuşi statul e furat de proprii cetăţeni şi nu are mijloacele necesare (sau e “îndemnat” să nu le

folosească) pentru a proteja ceea ce este soscotit, de facto, bun comun, dar de drept, imprecis

bornat şi definit (vezi Alston&Mueller, 11).

Nu trebuie să căutăm exemple pentru a găsi justeţea celor afirmate de economiştii

citaţi. Ei le-au căutat pe teritoriul Americii Latine unde au constatat, de pildă, că proasta

definire a drepturilor de proprietate în Brazilia fost sursa unor samavolnicii şi abuzuri în

dinamica redistributivă a acestora. Noi avem, aproape, oaza proprie de latinitate. După 1990

statul român a fost investit cu toate prerogativele în a defini, întări şi interpreta drepturile de

proprietate. Negarantarea clară, pe calea constituţiei, nedefinirea corectă, de facto, şi lipsa

unor mijloace eficiente de punere în operă în faza de aplicare a acestor drepturi, au avut

rezultate dezastruoase. După 20 de ani România nu a finalizat acest proces, absolut necesar

unei pieţe funcţionale. O dependenţă de cale, într-o haină specifică, a dezvoltat un puternic

imbold la expropierea statului. În multe situaţii, noţiunea de privatizare a fost pervertită prin

trecerea bunurilor din proprietatea statului român în proprietatea unui stat străin

(“privatizarea” serviciilor publice de telefonie). În alte situaţii s-a privatizat şi ce nu trebuia,

constatându-se, post factum, că s-a trecut de la eficienţă la ineficienţă. Nedefinirea clară sau

lipsa de definire a permis dezvoltarea unei pieţe paralele cu “drepturi litigioase”, antrenând

alterarea, în substanţa lor profundă, a drepturilor de proprietate, vandalismul şi corupţia. Pe un

astfel de fundal, profită puţini de redistribuire. Ceilalţi suportă, pe calea bugetului, privatizări

nebuloase, falimente comandate şi procese pierdute de statul român la CEDO. O asemenea “

dinamică” în procesul definirii şi protejării drepturilor de proprietate explică mult, nu doar în

cazul României, declinul şi puţinătatea ei în competiţia europeană şi mondială. Cu drepturi de

proprietate nesigure şi prost definite sau slab apărate nu e încurajat mediul investiţional, intern

şi extern; piaţa nu poate căpăta dimensiuni; nu există şanse ca drepturile de proprietate şi

bunurile la care se referă acestea să intre în posesia celor care le-ar putea da maxima

valorificare; costuri mari de impunere a unor drepturi slab bornate înseamnă mediu conflictual

şi tribunale sufocate; etc. Pe total, ineficienţă şi lipsă de cadenţă în planul dezvoltării, induse

de o definire sub nivel care atrage, automat, o utilizare suboptimală şi, de aici, declin

economic şi social. E, acesta, un moment al adevărului tranziţiei. Unul în care se fură legal şi

cu acte; în care, cei mai mulţi au de partea lor dreptatea dar nu legea. Şi n-o au pentru că şi

legea e una a acestui moment, când iraţionalitatea şi nemernicia omenească prevalează

bunului simţ şi adevărului şi care, chiar dacă nu formal şi vizibil, informal şi cert, sunt

protejate de această lege.

220

Aplicarea drepturilor de proprietate nu este mai puţin importantă. Prin ea,

instituţionaliştii înţeleg ansamblul de acţiuni şi mijloace la care se recurge pentru a face

posibil accesul doar proprietarului şi excluderea celorlalţi de la uzul şi fructul proprietăţii. Se

înţelege că, din punctul acesta de vedere, importante sunt costurile aplicării. Am văzut,

analizând originile proprietăţii, că aceste costuri sunt întotdeauna pozitive. Punând în balanţă

costurile aplicării şi câştigurile obţinute prin exploatarea drepturilor de proprietate,

neoinstituţionaliştii au relevat situaţii diverse; unele normale, când aceste costuri merită a fi

suportate, recompensa în planul câştigurilor de producţie fiind stimulativă; altele “anormale”

când, a fi proprietar nu mai echivalează cu a fi un potenţial beneficiar de câştiguri, costurile

de aplicare făcând neviabilă şi neatractivă deţinerea de drepturi de proprietate.

IV.3.2 Momentul Grossman, Hart, Moore

Este marcat de articolul "The Costs and Benefits of Ownership: A Theory of Vertical

and Lateral Integration" scris de Sanford Grossman şi Oliver Hart în 1986 (114). Un articol

care, respectând, cum însăşi autorii recunosc, matricea configurată prin contribuţiile lui

Coase, Klein, Crawford, Alchian sau Williamson, se vrea a fi unul cu rol fondator în evoluţia

teoriei drepturilor de proprietate. O susţinere ce-şi găseşte îndreptăţire dacă avem în vedere că

autorii construiesc în interiorul aceluiaşi trunchi teoretic cu Natura firmei şi costurile de

tranzacţie; pe unul preocupat de contract, integrare, active specifice, incertitudine, oprtunism,

proprietate, drepturi de proprietate, decizie şi raţionalitate (ex ante sau ex post). O precizare e

însă necesară dacă, prin vocabular şi obiectul preocupărilor Grossman şi Hart aparţin, prin

acest articol, şcolii instituţionaliste, în varianta ei NEI, în plan metodologic a fost nevoie de

“indulgenţa” lui Williamson de a le da girul şi marca şcolii neluând în considerare că,

repetăm, metodologic, cei doi sunt tributari matricei neoclasice (vezi Deflacelière, 63).

De unde calificativul de fondatori atribuit celor doi economişti? Studiul articolului lor

relevă că nu abordează probleme noi, originale. Impunerea lor şi a articolului menţionat în

evoluţia teoriei drepturilor de proprietate cu acest statut, de fondatori, se datorează, credem,

seriei critice pe care au deschis-o graţie modului în care au pus problema relaţiei dintre

proprietate şi putere (control); dintre dreptul de proprietate, în unitatea sa, şi componentele

care-l definesc, de unde faimoasa problemă a drepturilor reziduale de control, legată şi de

contribuţiile lui J. Moore (199).

Ce este special, dacă nu original, în acest articol de a atras atenţia şi a preocupat pe

scară atât de mare?

221

Dacă e să ne oprim la partea de analiză teoretică oferită de Grossman şi Hart, abstract-

ul articolului ne pune în gardă:

“Teoria noastră, a contractelor costisitoare, subliniază faptul că drepturile

contractuale pot fi de două tipuri: drepturi specifice şi drepturi reziduale. Când este costisitor

de a enumera într-un contract toate drepturile specifice asupra activelor, ar putea fi optimal

să lăsăm una din părţi să cumpere drepturile reziduale. Proprietatea înseamnă, în acest caz,

cumpărarea acestor drepturi reziduale. Când drepturile reziduale sunt cumpărate de o parte,

ele sunt pierdute de cealaltă parte şi aceasta creează, inevitabil, distorsiuni. Firma 1

cumpără firma 2 când contractul firmei 1 creşte productivitatea managementului său într-o

proporţie mai mare decât pierderea de productivitate managerială datorată pierderii

controlului în firma 2” (Grossman& Hart, 114, p.691).

Rezumatul, ca şi textul, suscită comentarii şi induc următoarele concluzii:

� Articolul care a provocat atâtea atitudini critice nu-şi propune, ca obiectiv,

problematica proprietăţii ci pe cea a costurilor şi beneficiilor din intergrare. Proprietatea

rămâne o problemă adiacentă, ca preocupare, dar esenţială ca bază de plecare şi implicaţii în

analiza cauzală costuri-beneficii obţinute prin integrare;

� Proprietatea este privită ca o sumă de active cărora le corespund drepturi specifice

(definite clar şi în extenso);

� A fi proprietar nu echivalează, automat, cu a avea doar beneficii. Întodeauna apar şi

costuri legate de definirea, aplicarea sau tranzacţia drepturilor;

� Punerea în balanţă a costurilor şi beneficiilor trimite problema proprietăţii pe

registrul calculelor de optimizare. În calcule sunt avute în vedere cel puţin două părţi:

proprietarul şi un potenţial cumpărător;

� În căutarea optimului, două soluţii se pot impune: integrarea şi contractul. Şi pe o

cale şi pe cealaltă are loc un transfer efectiv de proprietate. Dintre cele două modalităţi,

contractul pare a avea efecte “deformante” asupra sensului «pur» al noţiunii de drept de

proprietate;

� Prin şi cu ocazia contractului devine interesantă problema alocării , distribuirii

eficiente a drepturilor de proprietate. Distribuirea eficientă, spre utilizare la fel de eficientă,

operează cu doi timpi: ex ante şi ex post. În faza ex ante, contează inteligenţa proprietarului

vânzător de a găsi soluţia cea mai bună de alocare: vânzare, închiriere, concesionare. În faza

ex post importantă devine inteligenţa cumpărătorului în a da utilizarea productivă cea mai

eficientă bunurilor pe care le-a cumpărat, închiriat, concesionat etc. Important e că pentru

Grossman şi Hart criteriul optimizant este “beneficial net global al celor două părţi

222

implicate”. E ca şi cum un terţ este chemat ca, din afară, să pună în balanţă câştigurile şi

pierderile celor doi ş,i în baza concluziei pe care o trage, să le comunice ce au de făcut.

� Departajarea celor două momente, cu ocazia alocării drepturilor de proprietate prin

intermediul unui contract, plasează judecăţile pe relaţia proprietar-manager sau, pe varianta

acesteia, principal-agent. De aici derivă un alt aspect; la fel de important pentru teoria

drepturilor de proprietate: dreptul la un venit şi modul în care se accede la acest venit în

condiţiile în care proprietarul şi utilizatorul nu sunt una şi aceeaşi persoană.

� Pliate pe, şi trimise la contract spre a fi, ini ţial distribuite şi, ulterior , utilizate,

drepturile de proprietate îmbracă haina oferită de dreptul comercial, a drepturilor

contractuale. Acestea se suprapun cu cele de proprietate când se întrunesc condiţiile spre a fi

specifice, definirea lor fiind completă. Când este prea costisitor spre a se releva specificitatea

în analiticul ei, drepturile de proprietate rămân şi funcţionează în forma unor drepturi

reziduale.

� Chiar dacă nu se bucură de o determinare exhaustivă, drepturile reziduale pot face

obiectul relaţiei de vânzare-cumpărare. Pentru că se admite posibilitatea transmiterii prin

vânzare, chiar dacă nu sunt până la capăt definite, drepturile reziduale deschid larg poarta

oportunismului agentului. În plus, ele ridică o problemă specială asupra controlului . Cedând

drepturi nedefinite, în forma lor reziduală, proprietarul este pus tot timpul în faţa unui

contract incomplet. E foarte posibil ca în atari împrejurări el să rămână proprietarul de drept

dar controlul utilizării resurselor să fie, de facto, de partea managerului (agentului). Odată în

plus, cu un contract incomplet şi cu active doar parţial definite şi cedate, legal, pe bază de

contract de vânzare-cumpărare, problema dreptului la venitul din proprietate se complică.

Aceste concluzii, rezumative, surprind miezul tare al realţiilor de cauzalitate din

analiza celor doi economişti, Grossman şi Hart. Care e atunci partea inovativă? Credem că

esenţial în “originalitatea” momentului este încercarea de a face similitudinea şi de a

identifica proprietatea cu puterea de a exercita controlul . În termeni proprii, cei doi autori

scriu că “noi nu distingem (nu facem deosebire) între proprietate şi control şi definim, în fapt,

proprietatea ca fiind puterea de a exercita controlul” (114, pp. 693-694, sublinierea noastră).

În ce context li s-a părut posibilă şi credibilă o asemenea identitate? Într-unul în care planul

faptelor poate fi disociat de cel al teoriei. De observat, din chiar textul citat, că cei doi autori

asta fac, din raţiuni de înţelegere; decupează planul faptelor pentru a ne spune că în acest

cadru ei pun semnul echivalenţei între dreptul de proprietate şi dreptul de control. Şi o fac

reţinând doar un element (unul din cele trei) din ceea ce dreptul roman înţelege a fi drept de

proprietate: usus, sau posesiune, fructus, dreptul la venit şi abusus, sau dreptul de dispunere.

“Decuparea” elementului pe care-l consideră esenţial nu o fac, însă, asimilând filosofia

223

dreptului roman, care este unitaristă, integratoare, proprietatea definindu-se de o manieră

agregată, prin toate cele trei elemente, în strînsa lor interdependenţă, ci pe filieră juridică

anglo-saxonă. Pe această linie, dezmembrămintele dreptului de proprietate nu numai că pot fi

abordate separat dar e permisă şi motivată chiar o ierarhizare a lor pe grade de importanţă. Pe

un atare registru de judecată e posibil a se “contracta pe felii”, pe una dintre componentele

dreptului de proprietate şi, tot în acest cadru, devine posibil şi de înţeles ca dreptul de

proprietate să fie “ataşat” celui de utilizare pentru că, în acest punct, controlul folosirii

resurselor devine un fapt evident. În virtutea acestui fapt, pentru Grossman şi Hart, dreptul de

utilizare devine factorul principal creator de drepturi şi obligaţii, de câştiguri şi pierderi. Dacă,

în planul teoriei juridice, un titlu de proprietate este opozabil tuturor, în afara posesorului, în

planul faptelor economice dreptul de utilizare devine cel mai important. Din punctul acesta de

vedere, pe calea contractului, se pot ceda toate sau doar o parte din atributele dreptului de

proprietate. Important e ca pe această cale managerul sau agentul să dobândească dreptul de

utilizare. Active nespecificate, sub formă de drepturi reziduale, pot rămâne în proprietatea

vânzătorului dar în utilizarea şi sub controlul managerului. Un titlu întreg definit prin toate

atributele lui, conferă dreptul întreg de a vinde, concesiona, emite un alt titlu, etc. Dreptul de

utilizare e mai îngust dar oferă ceea ce este esenţial, dreptul de control. De aici sinonimia între

dreptul de proprietate şi cel de control. Împrejurarea că managerii deţin controlul în utilizarea

unor resurse este, în ochii lui Grossman şi Hart, faptul esenţial şi primordial în substanţa

dreptului de proprietate. J. Moore se alătură acestui punct de vedere şi consideră că, odată ce

agentul respectă clauzele contractuale, el dobândeşte dreptul real de a controla utilizarea

resurselor, un drept indivizibil şi foarte important. Tocmai de aceea, relaţia principal

(proprietar)–agent a fost şi este surprinsă în literatura de profil cu sintagma “problema

principal-agent”. Aceasta pentru că, într-adevăr, între cei doi parteneri apare, tot timpul, o

problemă legată de: incompletitudinea contractului, cheltuielile de monitorizare ale

directorului (proprietar) şi, mai ales, de dificultăţile inerente în a defini drepturi de distribuţie

a veniturilor atunci când s-a plecat la drum printr-un contract cu drepturi reziduale.

Prin deschiderile critice la care angajează, teoria drepturilor de proprietate poate fi

socotită, din perspectiva Grossman, Hart şi Moore, o prelungire (sau un punct de susţinere) a

teoriei agenţiei. În acelaşi timp ea a constituit o serioasă punte spre trecerea la ceea ce poartă

numele, azi, de noua teorie a drepturilor de proprietate atât prin susţinerile neverificabile cât

şi prin cele pentru care lumea faptelor o confirmă. Pentru că, sunt suficiente exemple la

îndemână pentru a proba că dreptul de proprietate nu poate fi redus la dreptul de control,

după cum, la fel de adevărat e că dreptul de utilizare asupra exploatării unor resurse naturale

din Irak, Kosovo sau România, dobândit printr-un contract cu “drepturi reziduale de control”

224

să fie mai avantajos din punctul de vedere al riscurilor şi mai ales al costurilor decât un drept

deplin de proprietate asupra acestor resurse.

IV.3.3 Teoria drepturilor de proprietate în actuali tate

Recapitulând ce a dobândit teoria drepturilor de proprietate, cu trecere prin cele două

mari momente, putem spune că în acest interval s-a înţeles importanţa definirii şi aplicării

acestora; s-a acceptat că pot fi individuale sau colective; că definirea nu eternă şi că e supusă

dinamicii; că doar mecanismele pieţei libere pot pune în valoare eficacitatea unei structuri de

drepturi de proprietate; că în procesul schimbului se poate lua în considerare o anumită

“autonomizare” a dezmembrămintelor proprietăţii şi, ca atare, se pot înstrăina prin vânzare

drepturi reziduale; că, în sfârşit, în multe situaţii controlul gestionării şi folosirii unor resurse

devine mai important decât statutul de proprietar în sine.

Pe un asemenea suport, ce mai aduce noua teorie a dreptului de proprietate? Într-o

propoziţie, noutatea a fost impusă de însăşi evoluţia faptelor. Teoreticienii contemporani ai

drepturilor de proprietate sunt obligaţi să ia act că la final de secol XX şi de început de secol

XXI, proprietatea a suferit mutaţii în însăşi substanţa ei. Să le luăm pe rând.

Cea mai serioasă modificare care a impus noi piste de cercetare şi noi opinii vizează

talia firmei şi structura drepturilor de proprietate . Economiştii perioadei “naive” şi “post

naive“ au relevat existenţa unui set de drepturi de proprietate, legate între ele prin însuşi

circuitul cauzal al activităţii economice pe care o exprimă:

“1) Dreptul de a utiliza investiţia într-un mod dorit de utilizatori, cu precizarea că o

astfel de utilizare nu trebuie să afecteze drepturile de proprietate ale celorlalţi;

2) Dreptul de a-i exclude pe ceilalţi de la utilizarea aceleiaşi investiţii;

3) Dreptul de a obţine un venit de pe urma investiţiei;

4) Dreptul de a vinde bunul ;

5) Dreptul de a lăsa moştenire, cuiva, bunul respectiv” (Alston&Mueller, 11, p.573).

Perioada la care facem referire a însemnat, ca trend, o creştere a dimensiunii firmei,

cu puternice influenţe asupra tipului de management şi a gestionării titlurilor de proprietate. În

locul firmei clasice, în care proprietarul era şi managerul, se impun, mai întâi, firma

managerială şi apoi, firma organizată în formula societăţii anonime. Fenomenul nu a restrâns

numărul drepturilor de proprietate din setul total dar a modificat ponderea şi importanţa lor în

ansamblul general. În linii mari, s-a produs acel fenomen de impersonalizare a proprietăţii

private prevăzut de Schumpeter, de “devitalizare a ei de esenţ sa materială palpabilă”

(Schumpeter, 270, p.199). Fenomen care a condus la apariţia a două planuri, de multe ori

225

paralele: pe unul în care se mişcă posesorii proprietari ai unor titluri de proprietate abstracte,

pe altul, mangerii gestionari care au de partea lor din ce în ce mai accentuat, controlul şi

puterea. Realitatea modificată în substanţa proprietăţii pune probleme noilor teoreticieni

instituţionalişti.

Una dintre ele vizează eficacitatea structurii drepturilor de proprietate aferente noii

forme de existenţă a firmei. Se pleacă de la premisa că cel mai mare grad de eficacitate îl

oferă firma capitalistă antreprenorială (Baudry, 24) iar cel mai scăzut firma organizată în

sistem cooperativ (Zollezzi, 317, p.23). Analizată între aceste borne, eficacitatea structurii

drepturilor de proprietate a înregistrat o tendinţă de scădere odată cu ridicarea gradului de

socializare, de atragerea salariaţilor în sfera acţionariatului şi de creştere a dimensiunii firmei

(Couret, 56). Trendul de scădere se produce şi pe fondul reducerii prerogativelor şi interesului

proprietarilor de a se implica direct şi a uza de mijloacele incitative cunoscute din modelele

neoclasice. În contrabalans, toleranţa proprietarilor şi predispoziţia lor de a renunţa la

exerciţiul direct al managementului sunt “compensate” de spiritul de independenţă în creştere

şi comportamentele discreţionare ale managerilor (Amann, 13). Separaţia dintre proprietate şi

control nu e o problemă. Problema e că cei care încep să deţină controlul sunt tot mai greu de

controlat. Costurile impunerii drepturilor de proprietate devin mari şi reduc din cota sperată

de profit a proprietarilor. Monitorizarea activităţii devine tot mai dificilă şi mai costisitoare.

Cel însărcinat cu această activitate are în faţă ingrata ecuaţie în care, pe de o parte, trebuie să-i

reprezinte pe proprietari iar, pe de altă parte, să lupte împotriva comportamentelor egoiste şi

oportuniste ale celor antrenaţi într-o muncă de echipă; “presiunea” pe care trebuie s-o exercite

asupra acestora condiţionează nu doar statutul său dar şi “salariul” pe care-l primeşte

(Eymard-Duvernay, 88, p. 23). Un contract de subordonare ierarhică între acest monitor şi

fiecare salariat în parte înlocuieşte reţeaua de contracte salariat-proprietar şi-l transformă pe

primul într-un “creanţier rezidual”.

Îndepărtarea firmei de structura optimală a drepturilor de proprietate nu e ireversibilă.

Toate avantajele ce decurg din organizarea producţiei la scară mare, a se vedea, în primul

rând, randamentele de scară, acţionează ca factori frenatorii. În acelaşi sens operează măsurile

şi politicile concepute pentru a găsi noi formule incitative şi a gestiona controlul .

Astfel, din punctul de vedere al noii teorii a drepturilor de proprietate, caracterul tot

mai cooperativ al producţiei mută centrul de greutate dinspre drepturile de proprietate

asupra factorilor de producţie înspre drepturile la rezultatele producţiei.

Pentru Coase sau Alchian firma era un microunivers specific, o mică “piaţă autonomă”

bazată pe ierarhie şi, în acelaşi timp, o alternativă la “piaţa piaţă”. Printr-o reţea de contracte

interne, proprietarul se afla în legătură şi remunera munca participanţilor la activitatea pe care,

226

direct, o conducea şi controla. Williamson, la rându-i, a lăsat să se înţeleagă că proprietarul

îşi alegea forma de guvernanţă care, ca aranjament instituţional, îi aducea maximum de

satisfacţie. Problemele de integrare sau de contract pe termen lung induceau impresia că în

acest univers economic delimitarea frontierei firmei nu punea întrebări fără răspuns.

Internalizarea “efectelor interne” şi reducerea costurilor de tranzacţie prin integrare se

dovedeau chestiuni solubile; facilitate şi de faptul că externalităţile erau plasate, din punctul

de vedere al analizei, dincolo de perimetrul firmei.

Pentru noii teoreticieni ai drepturilor de proprietate lucrurile se schimbă. Îi preocupă şi

pe ei talia firmei. E vorba însă de o altă firmă, una a sintezei dintre capitalul material şi

imaterial, cu multă materie cenuşie şi o doză mare de invizibil. O firmă definibilă nu ca un

“nod de contracte” ci ca un «nod de investiţii specifice» (Rajan&Zingales, 252, 251, 250).

Această combinaţie dintre capitalul material, fizic şi cel uman dă specificitate drepturilor de

proprietate şi, în acelaşi timp, reactivează şi pune pe un plan nou şi mult mai extins teoria

drepturilor reziduale de control. Mergând pe filiera deschisă de Grossman, Hart şi Moore, R.

Rajan şi L. Zingales dezvoltă ideea că în noua structură a firmei distincţia dintre proprietate şi

putere devine tot mai pronunţată. În plus, ei descoperă atât noi surse de putere cât şi noi forme

de distribuţie a acestora. În varianta Grossman-Hart-Moore, deţinerea de drepturi de

proprietate asupra unor active fizice era principala sursă de putere şi control. În varianta

Rajan-Zingales-Blair-Stout (25, 26) acesul la o “resursă critică” conferă nu atât drepturi de

proprietate cât, mai ales, putere. Iar resursa critică vizează, preponderent, un activ specific

uman. Chiar un salariat, ultraspecializat şi absolut indispensabil firmei, are un drept de acces

la putere şi control

Creşterea importanţei şi ponderii capitalului uman specializat angajează, în perimetrul

firmei de început de secol XXI, o competiţie nouă: între drepturile de proprietate efective

deţinute de acţionari şi drepturile de acces la o resursă critică. Miza nouă a acestei competiţii e

de a face ca excluderea, element, în mod tradiţional, esenţial în definirea drepturilor de

proprietate să devină imposibilă. Un atare obiectiv devine fezabil când fiecare salariat în parte

face tot ce-i stă în putinţă pentru a deveni indispensabil; pentru a deveni, el însuşi, o resursă

critică. În felul acesta firma neoclasică cu o structură de drepturi acoperind bunuri fizice şi

indivizi interschimbabili, devine una a deţinătorilor de resurse critice. Într-un asemenea

context elementul de cooperare devine obligatoriu. Firma ajunge să un spaţiu al efortului

coalizant în care fiecare se ultraspecializează şi rămâne, obiectiv, ataşat de colectivitate.

Agajaţi pe o atare rută, salariaţii devin creanţieri reziduali iar teoria drepturilor de proprietate

are toate şansele să se reducă la o teorie a drepturilor reziduale de control; una cu adresă în

perimetrul resurselor rare, critice, în special umane; una în care nonrivalitatea şi excluziunea

227

devin dificile, iar definirea drepturilor la veniturile din producţie capătă ascendenţă faţă de

definirea drepturilor de proprietate asupra factorilor de producţie.

IV.4 Contractul Concept cheie, cu mare forţă explicativă, nu doar în teoria economică, contractul şi-a

găsit loc şi s-a bucurat de abordări serioase în economia instituţională. Raţiunea lui de a

exista, contractul ca mijloc şi modalitate de coordonare a activităţii economice, legătura lui

cu celelalte componente ale matricei şi, în principal, cu teoria firmei, formele şi funcţiile

contractului, iată doar cîteva teme, pe cât de atractive pe atât de utile bunei şi integralei

înţelegeri a demersurilor neoinstituţionaliste.

IV.4.1. Contractul, între cooperare şi coordonare

Ideea de contract dăinuie de când societatea. În formula unei înţelegeri, la început,

orale şi abia, apoi, scrise, contractul a bornat limite ale acţiunii umane şi, totodată, a oferit

puntea calificantă a cooperării. S-a născut din esenţa profund socială a existenţei umane şi n-

are şanse să-i părăsească scena. Plecând de la forma cea mai simplă, a unui “acord între părţi”

şi înaintând, “felie cu felie”, contractul a devenit unul social. Prin Hobbes, Spinoza, Locke sau

Rousseau el şi-a găsit consacrare teoretică; explicat ca nevoie fundamentală a indivizilor, fie

de a-şi uni eforturile, fie de a se pune la adăpostul unei autorităţi (publice) pentru a face faţă

unor ameninţări, fizice sau de altă natură. În felul acesta, indivizii au renunţat la o parte din

libertatea lor în starea naturală pentru ca, prin şi pe calea contractului să-i confere cu caracter

social, relativ dar real.

Ca preocupare serioasă în dinamica filosofiei sociale şi politice, contractul n-a scăpat

atenţiei economiştilor. Interesaţi de locul şi rolul diviziunii muncii în procesul creării de

avuţie, Smith şi Ricardo nu au fost mai puţin angajaţi în găsirea mijloacelor coagulante ale

efortului uman. Aşa se explică popasurile lor, consistente, pe teme ale cooperării şi

înţelegerilor dintre indivizi, prinse sau nu în contracte formale, ca punţi spre dobândirea de

avuţie, individuală şi socială. În schimb, şcolii neoclasice i-a lipsit contractul. Şi atunci când

analiza a fost cantonată la nivel micro dar şi când câmpul ei a surprins, prin modele de optim

şi echilibru perimetrul macroeconomic, contractul, indiferent de formă şi conţinut, nu şi-a

găsit loc. Într-un model tipic, în genul celui furnizat de Walras, ceea ce caracterizează mediul

tranzacţiilor este simultaneitatea şi nivelul agregat. Ca la o comandă nevăzută, toţi furnizorii

se întâlnesc cu toţi cumpărătorii în acelaşi timp şi, prin iteraţii succesive, lansate de acel

228

commissaire-priseur, ajung la sistemul de preţuri care să împace cererea cu oferta, pe total şi

pe structură. La nivel micro simultaneitatea e, de asemenea, presupusă.

Analizele economice contemporane au fost nevoite să reia de acolo de unde

încheiaseră clasicii. Mises, Hayek ş.a., au plecat, printre altele, de la natura contractuală a

societăţii pentru a explica originea şi natura statului de drept. În nota inspirată de Ricardo, pe

care, de altfel îl şi citează, Mises scrie că “ fenomenul social fundamental este diviziunea

muncii iar rezultatul său indus-cooperarea umană” (Mises, 195,p.166). Iar apelul la

cooperare, a cărei expresie sinteză este contractul social, este făcut, aşa cum arată el, din

nevoia de a cataliza forţe dispersate sub imperiul diviziunii muncii dar şi ca un remediu la

izolare sau violenţa fizică; ca o soluţie în a depăşi limite individuale sau, pur şi simplu, pentru

că natura umană este societară şi contractuală. Dispus sau nevoit să-şi consume energia sub

umbrela contractului social, individul este conştient că trebuie să renunţe la o câtime din

libertatea sa. E un preţ pe care consimte să-l plătească în schimbul unei câtimi din armonia

socială de care are parte. Depinde, desigur, de felul contrctului pentru care-şi dă

consimţământul. Hayek a observat potenţialul pericol; a sesizat că nu orice tip de contract e

aducător de fericire personală şi scrie că “există un sens în care libertatea contractului este o

parte importantă a libertăţii individuale. Însă, adaugă el, expresia generează şi o oarecare

confuzie. În primul rând, problema nu este ce contracte vor avea indivizii dreptul să încheie,

ci, mai curând, ce contracte va face statul să fie respectate. Nici un stat modern, atenţionează

el, nu a încercat să impună toate contractele şi nici nu ar fi de dorit să se întâmple astfel.

Contracte încheiate în scopuri criminale sau imorale, contracte tacite între participanţii

jocurilor de noroc, contracte care restrâng concurenţa, contracte ce implică dobândirea pe

termen nelimitat a serviciilor unei persoane, chiar unele contracte ce stipulează rezultate

specifice sau se pot sprijini, în aplicarea lor, pe acţiunea publică...” (Hayek, 118, p.246). În

alţi termeni, aşa cum nu tot ce se întâmplă în societate are nevoie de un suport contractual, la

fel, recursul la contract trebuie să-şi găsească sprijin public spre a-şi dovedi temeinicia dar şi

moralitatea. Rolul acesta, de sprijin public, “Forţa executorie a contractelor este un

instrument pe care ni-l pune la la dispoziţie Legea şi tot ea este cea care trebuie să

stabilească ce consecinţe vor decurge din încheierea unui contract”, scrie convins Hayek

(Ibidem, p.247).

În cadre sociale, această stare mentală în virtutea căreia fiecare ştie că are nevoie de

celălalt şi că lucrul acesta se realizează cel mai bine pe baze contractuale, îşi găseşte

corespondent şi explicaţie în statul de drept. În cadre economice, nevoia de a face tranzacţii

şi de a apela, deci, la alţii, plus elementele ce decurg din reputaţie, bonitatea partenerului, de

imaginea lui de marcă etc. fac trimitere la contractul economic.

229

În formula unui aranjament instituţional, cel mai adesea ca alternativă la integrare,

contractul a preocupat pe instituţionalişti în măsura în care ei şi-au propus să releve nu doar că

în evoluţia civilizată a lumii instituţiile contează, dar şi că această lume înseamnă, nu doar

metaforic vorbind, o sumă de contracte respectate.

IV.4.2 “Intrarea pe pia ţă” a “contractului institu ţionalist”

Nicicând, instituţionaliştilor nu le-a fost străin contractul. Cu toate acestea, implicaţiile

conceptului şi specificitatea pe care introducerea sa în analizele economice a adus-o este de

dată relativ recentă. Pe filiera intuitiv deschisă de Coase în 1937, prin Natura firmei, abia la

nivelul anilor 70 ai secolului trecut putem vorbi de o intrare deplină a contractului pe piaţa

problemelor ce au făcut obiectul analizelor instituţionaliste. Pentru prima dată în 1976 Jensen

şi Meckling (139) vorbesc despre firmă ca o reţea de contracte, pentru ca, apoi, natura

contractuală a firmei să devină o sintagmă larg acceptată. Prin extensie, de la firmă la

societate, se face legătura cu tradiţia clasică şi cu cea a şcolii austriece. Armonizarea

intereselor individuale pe cale contractuală începe a fi înţeleasă plecând de la premisa că

procesul de formare a preţurilor înseamnă un număr uriaş de negocieri individuale bazate pe

contracte individuale şi nicidecum o confruntare globală, agregată şi concomitentă a cererii cu

oferta. Desfăşurându-se nesimultan şi după considerente personale, procesul armonizării poate

primi un ajutor de la “mână invizibilă”; unul binevenit dar nu suficient. Mai e nevoie de un

ajutor “pământean” pentru coordonarea procesului. “Spre a-l realiza, agenţii semnează

contracte care le fixează limitele comportamentale şi pun în funcţiune mijloace de

coordonare bazate pe obligaţii reciproce. Aceste dispozitive sunt variate pentru că şi

problemele de coordonare nu sunt identice” (E. Brousseau, 36, p.4).

Efortul de a face din contract un mijloc necesar şi eficace de coordonare se înscrie în

aria tematică ce articulează, într-un corpus teoretic închegat, teoria costurilor de tranzacţie,

teoria agenţiei, a drepturilor de proprietate, a drepturilor reziduale de control, formelor de

guvernanţă şi, se înţelege, teoria firmei. În acest context este căutată originea economică a

contractului . Şi e găsită în nevoia de coordonare a eforturilor individuale care, funcţie de

context, recurge la firmă, piaţă, contract etc. dar şi la o structură necontractuală, abilitată şi

chemată să garanteze execuţia contractului.

La concluzia că teoria despre contract aparţine unui mediu în care nu lipseşte aproape

nici un element component al matricei instituţionale ne conduce şi studiul eficienţei

institu ţionale. Din punctul acesta de vedere contractul apare ca un mijloc de eficientizare a

relaţiilor de intercondiţionare la care angajează producţia şi schimbul. Astfel, dacă plecăm de

230

la premisa că instituţia (şi contractul este un aranjament instituţional) reprezintă, prin

respectarea ei, o formă de coordonare a activităţii, nu trebuie să uităm că această acivitate se

produce în virtutea unei diviziuni a muncii, prin participanţi cu roluri, drepturi şi obligaţii

proprii. Oferta (cererea) lor de schimb se concretizează în titluri de proprietate sau drepturi

reziduale de control. Ele traduc, într-un alt plan, o confruntare între reputaţie şi conştiinţă, pe

de o parte, oportunism, individualism şi hazard, pe de altă parte. Din motive de eficienţă e

nevoie ca toate aceste eventualităţi să fie inventariate. Cel mai îndemână instrument se

dovedeşte a fi contractul. Pentru a se trece de la partea pasivă, de inventariere, la cea activă,

de execuţie, e nevoie de un terţ. El nu face obiectul contractului dar e abilitat cu forţa publică

şi juridică de a impune respectarea “inventarului” rezultat din negocierea individuală. Una

produsă nu între un producător şi un consumator impersonal ci între clienţi cu nume propriu

care semnează înţelegerea şi se angajează, personal, să o respecte.

IV.4.3 Particularit ăţi în abordarea institu ţionalist ă a contractului

Problemele teoretice ale contractului nu sunt, s-a precizat deja, apanajul economiei

instituţionale. Cu toate acestea, contextul în care este tratat, interconexiunile cu celelalte teme

majore, modul în care este definit şi formele care le îmbracă fac din contractul

“instituţionalist” un concept particular.

Urmărind în ce constă această particularitate constatăm că, întâi de toate, avem de a

face cu un contract incomplet. “Un contract în care: 1) ab initio, se acceptă spaţii albe,

necompletate sau locuri cu posibile interpretări ex post; 2) nu se epuizează posibilităţile

contractuale care pot fi în mod ideal imaginate în cazul contractelor complete” (Rao, 253,

p.118). De observat că e vorba de un contract legal, incomplet, acceptat de părţi şi recunsocut

de autoritatea în materie.

Cauzele care bornează drumul ce duce la contractul incomplet sunt multiple.

Dinamica faptelor economice e una dintre ele. Un contract pe termen scurt sau foarte scurt

are şansele să fie complet. Aceleaşi şanse sunt şi într-o economie ideală, fără costuri de

tranzacţie. În atari situaţii părţile pot semna un «contract comprehensiv», unde, apriori, totul e

posibil de imaginat şi de stabilit cu exactitate. Toţi instituţionaliştii, începând cu Coase,

Williamson, Klein, Alchian, etc. au arătat, cu argumente şi exemplificări, că o economie cu

costuri de tranzacţie egale cu zero este o utopie; că în chiar redactarea, impunerea şi execuţia

contractelor se înregistrează asemenea costuri. În cazul acesta, contractul complet este un caz

de excepţie. Regula este a contractului incomplet. Un contract, astfel convenit, deoarece se

ştie că între data semnării şi cea a execuţiei depline, filmul faptelor e mult prea dens şi plin de

231

neprevăzut pentru a lăsa loc unei instanţe. Se lasă, de aceea, spaţii albe, completabile ulterior

în funcţie de contextul concret al faptelor. Experienţa arată că acesta e cazul în cele mai multe

dintre contractele pe termen lung. “Este uşor de înţeles, chiar intuitiv, că acesta este cazul.

Cele mai multe persoane consideră că nu pot recurge la imaginaţie chiar în probleme simple

de decizii dinamice şi preferă să le plaseze în stadiul ulterior, când devin mai concrete sub

presiunea faptelor. Dacă acest fapt este adevărat în situaţia unor probleme de decizie

dinamică, lucrul este şi mai clar în cazul unor probleme de contractare dinamică unde părţile

au de ales în a gândi în comun, până la un capăt, şi a se pune de acord asupra tranzacţiilor

viitoare sau a lăsa să stabilească termenii înţelegerii la o dată ulterioară”

(Bolton&Dewatripont, 28, p.36).

La incompletitudine conduce şi asimetria informaţională. Părţile contractante nu

beneficiază de reciprocitate în necesara cunoaştere ex ante. Asimetria devine şi mai puternică

în cazul selecţiei adverse când informaţia deţinută de un partener nu este împărtăşită, cu bună

ştiinţă şi rea voinţă, celeilalte părţi. Incertitudinea se adaugă pentru a impune spaţii

necompletate. Mai ştim că, în instrumentarul analitic al instituţionaliştilor, asimetria

informaţională, hazardul moral şi incertitudinea fac casă bună cu raţionalitatea limitată a

agenţilor. E un argument la îndemână pentru a arăta de ce un contract nu poate cuprinde toate

detaliile. În acelaşi timp, e şi un argument contradictoriu. E greu de imaginat că un contract pe

termen lung, şi de aceea complex, poate fi semnat de parteneri cu raţionalitate limitată.

Mai ştim, pe de altă parte, că evenimente greu de descris, costuri de definire şi

impunere etc. conduc la situaţia în care drepturile de proprietate lasă locul drepturilor

reziduale de control atunci când se pune problema tranzacţionării lor efective. Printr-o

“dialectică” specială drepturile reziduale de control reclamă contractul incomplet, după cum,

contractul incomplet se defineşte cel mai bine în cazul drepturilor reziduale. Când contractul

este incomplet, nu orice drept conferit de proprietate poate fi contractat mai departe. Ca să se

întâmple aşa ceva ar trebui ca un asemenea drept să fie clar şi bine descris şi determinat. Or,

acest lucru nu este, de cele mai multe ori realizat şi, de aceea, contractul incomplet este

chemat să ofere soluţia. Şi o oferă pentru că prin definiţie, el însuşi înseamnă nedescrierea

completă a obiectului tranzacţiei. Aşa cum reţine şi O Hart, faptul că proprietarul este

autorizat să uzeze de aceste drepturi reziduale de control, plus împrejurarea că, pe această

cale, se “statuează” şi acceptă oportunismul, plus specificitatea activelor şi quasi-rentele,

toate acestea, repetăm explică “suspansurile contractuale” şi conduc direct la contractul

incomplet (Hart, 116, pp.155-157).

Impus de aceste împrejurări, nu atât obiective cât reale şi dominante, contractul

incomplet nu afectează design-ul instituţional. Dimpotrivă, şi-a dobândit un statut care-l

232

plasează în zona normalităţii. Un argument comod la care se recurge spre a demonstra aşa

ceva este invocarea contractului de angajare; tipicul exemplu pe care a construit şi Coase, spre

a arăta că şi în cazul acesta, atât de des întâlnit, avem de face cu un contract incomplet. Deşi

deschide calea oportunismului şi a permanentelor renegocieri plasând centrul de greutate al

activităţilor contractuale în faza ex post este acceptat ca un fenomen normal. Mai mult, în

discuţie se pune şi problema unei incompletitudini optimale (Rao, 253). Cu alte cuvinte, am

putea lua în calcul şi posibilitatea aflării unui contract incomplet optim. Pentru aceasta trebuie

admis că, aşa incomplet cum e, contractul: trebuie să aibă o minimă structur ă, în care să nu

lipsească obiectivele mari şi termenii ce definesc, în genere, un contract, “variabilele

optimizatoare, modul de alocare a drepturilor de proprietate, controlul acestor drepturi,

discreţia, autoritatea invocată pentru a impune regulile” etc. (Bolton&Dewatripoint, 28, p.

39). Se înţelege că structura unui contract poate varia în funcţie de specificitatea obiectului

său. Cu toate acestea, în efortul de optimizare, se caută o structur ă standard; standard, din

acest punct de vedere, al intenţiei de optimizare prin reducerea la maximum posibil a

comportamentelor deviante, oportuniste, a abuzurilor şi şocurilor, a minimalizării costurilor

de tranzacţie şi maximizării factorilor incitativi. P.K. Rao ţine să precizeze că

incompletitudinea optimală se descoperă, aşa cum e de aşteptat, la intersecţia sferelor de

influenţă ale unor factori cu acţiune contrară: “Rolul informaţiei incomplete şi raţionalitatea

limitată afectează completitudinea. Sprijinul pe reputaţie, încredere şi cooperare mutuală

tind să simplifice necesităţile specificării contractelor pe scară largă. Pe lângă existenţa

codurilor comerciale uniforme...în unele state se permite simplificarea prin legare, până la

un set de prevederi acoperitoare socotite ca pachet obligatoriu sau voluntar...” (Rao, Ibidem,

p.120) Simplitatea, deci, şi nu complexitatea pare a defini o structură standard optimă. Sigur

că, odată găsită, o asemenea structură optimizantă nu rămâne fixă. Dimpotrivă, ea se supune

logicii specifice oricărui proces de optimizare, al căutării permanente. Iar “agenţii economici

sunt inovativi şi caută forme contractuale noi care scad preţul schimbului. Introducerea de

noi forme contractuale poate fi comparată cu inovaţiile tehnice în producţie... Totuşi, setul de

aranjamente contractuale legitime este definit de stat, care defineşte şi regulile de bază ale

jocului” (Eggertsson, 81, p.64). Eggertsson, din care am citat, ne atenţionează că în

competiţia pentru o structură contractuală optimă, statul are un rol major. Cu ipoteza că se

pleacă de la un stat de drept, specific unei lumi civilizate, el lasă să se înţeleagă că tocmai

această competiţie întreţinută, ajută la găsirea unui “contract de echilibru”. În încercarea de

a-l defini, el face trimitere la Alchian şi la articolul său din 1950, despre incertitudine şi

evoluţie în teoria economică (Alchian, 7). De acolo ni se sugerează să reţinem că “Pe o piaţă

competitivă, formele contractuale care generează profit rezistă, în timp ce alte forme de

233

organizare dispar” (Eggertsson, 81, p.72). Aşadar, adaptarea la mediu a formei contractuale

se consideră a atinge faza de echilibru atunci când, după criteriul cunoscut, generează profit .

IV.4.4 Voca ţia unificatoare a teoriei contractului

Economia instituţională plasează originea contractului în contextul căutărilor celor mai

accesibile şi mai puţin costisitoare forme de coordonare. Linia de analiză deschisă de Coase a

oferit, aproape o jumătate de secol, o alternativă bipolară acestei căutări: firmă (ierarhie) sau

piaţă. Inseparabilitatea tehnologică, relaţia de subordonare sau marele grad de specificitate a

activelor au impus firma. Costuri tranzacţionale reduse şi facilităţile oferite de un contract

clasic au înclinat balanţa în favoarea pieţei. În acelaşi timp, întrebările “neortodoxe” cu care

Coase şi-a “împănat” celebrul său articol, deşi la un interval impardonabil de mare, şi-au aflat

ecou. Alchian, Demsetz, Richardson, Williamson, Jensen, Meckling, Aoki, Grossman, Hart,

Moore, Menard, Brousseau ş.a. n-au rămas insensibili la “interogatoriul” lui Coase: de ce

firma, dacă e plină de avantaje nu ocupă toată suprafaţă de joc sau, invers, de ce supusă

mecanismelor concurenţiale ale pieţei, nu se “sfarmă” în bucăţi pentru a ceda locul pieţei; de

ce, altfel spus, cele două forme alternative coexistă şi nu transformă economia naţională nici

într-o firmă uriaşă şi nici într-o piaţă unică.

Încercările de răspuns ale tuturor acestor instituţionalişti, şi a multor altora, s-au

produs pe două mari direcţii : una a teoriei agenţiei, alta a costurilor de tranzacţie. În esenţă:

pe una din ele se scot în evidenţă relaţii de subordonare, avându-l în centru atenţiei şi ca factor

de decizie pe principal. Pe cealaltă, costul de tranzacţie operează şi transformă piaţa într-o

vastă reţea de sisteme contractuale. Ceea ce este interesant e că, deşi şi-au propus obiective de

analiză diferite şi au uzat de instrumente, de asemenea, diferite, cele două direcţii de cercetare

au ajuns, în termeni proprii, la rezultate similare. Şi s-a întâmplat astfel pentru că de pe

ambele direcţii s-a încercat aceeaşi tentaţie: de a afla ce se regăseşte pe piaţă din ceea ce este

propriu firmei şi, respectiv, dacă ceva din ceea ce caracterizează firma, ierarhia e regăsibil şi

pe piaţă. Tatonările succesive şi ambivalente au condus la necesare compromisuri. Necesare

pentru că tocmai prin ele s-a oferit acoperire realităţii; o realitate care cere simultan şi nu

alternativ mai multe forme de coordonare, toate fiind supuse eforturilor individuale,

conjugate şi agregate pe cale contractuală, într-un context firesc al cooperării de a dobândi

plusuri de avuţie. Câteva exemplificări pot puncta această evoluţie. Williamson, cel mai

temeinic şi productiv apărător al alternativei Coase, face o descoperire din forma de

guvernanţă hibrid. Or, forma hibrid, încastrând în acelaşi perimetru elemente ale ierarhiei şi

ale competiţiei libere, este tocmai demonstraţia faptului că o puternică zonă de interferenţă

234

leagă şi nu exclude piaţa de ierarhie, şi invers. Pe acelaşi traseu, teoria agenţiei prezintă

firma ca o reţea de contracte în timp ce pe filiera costurilor de tranzacţie se demonstrează că

în perimetrul pieţei subordonarea nu lipseşte, dimpotrivă, e prezentă şi statuată pe cale

contractuală. Vine şi grăbeşte concluzia teoria drepturilor de proprietate , în varianta

drepturilor uzuale de control. Iar concluzia este că firma poate fi privită ca o pseudo –piaţă în

timp ce piaţa ca o sumă de firme ce se concurează în baza şi cu respectarea unor contracte

prin care sunt legate. Contractul apare, astfel, nu numai ca un liant unificativ ci, în plus, ca un

concept chemat să dea nume unei realităţi care, în mod natural şi firesc, este contractuală. Sub

umbrela omniprezenţei sale, opoziţia, în formula coasiană a alternativei, firmă – piaţă nu doar

că e estompată dar devine sterilă. Problemele legate de frontiera firmei sunt supuse în acest

context, unui serios proces de relativizare. În loc de a găsi alternative şi a stabili graniţa

despărţitoare dintre firmă şi piaţă căutările par a ţinti spre cea mai eficientă structură

contractuală, ca formă de coordonare. Aceasta pentru că, aşa cum reţine, de asemenea,

concluziv E. Brousseau, “Economia nu apare ca fiind o articulare de pieţe şi organizaţii ci ca

o vastă reţea de contracte ale căror proprietăţi depind de topologia relaţiilor şi de natura

contractelor” (Brousseau, 36, p.12).

Forţând un comentariu în extremis a ceea ce ne spune Brousseau am putea spune că

“unde economie nu este, contract nu este”. Economia şi societatea, în ansamblu, aparţin

contractului social. Nu totul aparţine, însă, contractului economic. De altfel, chiar

instituţionaliştii, inclusiv Brousseau, admit nevoia unei instanţe, în speţă a statului, aflată

dincolo de contract şi abilitată cu impunerea regulilor în care el se derulează. Ceea ce a vrut

Brousseau să spună e că în substanţa sa intimă, firma este o realitate contractuală şi că această

esenţă se extinde asupra pieţei care nu e altceva decât o competiţie între firme, bazată pe

relaţii contractuale. Pe fondul comun al acţiunii şi cooperării umane abordarea contractualistă

apare ca una necesară şi realistă, în timp ce acelea care-şi fac un obiectiv din a distinge firma

de piaţă se dovedesc depăşite şi lipsite de perspectivă.

235

Capitolul V

Secven ţe ale teoriei dinamicii economice

Scopul şi raţiunea de a fi a economiştilor se traduc, în ultimă instanţă, în a explica şi

sugera căile creşterii avuţiei naţiunilor, fie ea materială sau nonmaterială. Aşa a gândit

părintele spiritual al economiei moderne, A. Smith iar istoria ideilor şi faptelor economice îl

confirmă; îi reţine doar pe aceia care au avut ceva de spus, direct sau indirect, pe acest teren,

al creşterii şi dezvoltării economice. Instituţionaliştii nu fac rabat acestei profesiuni de

credinţă. Şi în vechea formulă ca şi în cea a NEI, au acordat şi oferă şi azi spaţii largi

subiectului. Angajându-se pe un asemenea traiect ei nu inventează o nouă teoriea creşterii; nu

emit o asemenea pretenţie. Se consideră însă îndreptăţiţi să spună că demersul lor, comparativ

cu cel clasic şi, mai ales, neoclasic, îşi are doza necesară de specificitate spre a oferi şi purta

marca şcolii. Una care, se înţelege, îşi are originea în integrarea instituţiilor în structura

intimă, explicativă şi prospectivă , a teoriei creşterii.

Pe un asemenea traseu, bornat şi definit de ei, vom încerca să-i urmărim şi noi. Unul

pe care l-am numit a fi al dinamicii şi nu al creşterii economice tocmai spre a rezona cu

propria lor filosofie: dinamica este un traseu cu dublu sens; parcursul lui poate să însemne

ascensiune dar şi scădere; iar în demersul lor, instituţionaliştii sunt interesaţi şi de una şi de

alta.

V.1 Dinamic ă economic ă – dinamic ă institu ţional ă Prefaţarea teoriei dinamicii economice în versiune instituţionalistă ar putea fi

comprimată în sintetica propoziţie northiană, cu valoare de motto, citată deja de noi: «În

procesul creşterii economice instituţiile contează». Vom observa, pe parcurs, că într-adevăr,

contează aşa de mult că totul, sau aproape totul, este explicat şi pus pe seama instituţiilor.

Provocarea instituţionalistă, produsă uneori în exces tocmai spre a atrage atenţia, n-a

rămas fără ecou. Crizele ultimelor două decenii ale secolului trecut ca şi cele ale începutului

de secol XXI au produs noutăţi serioase în panoplia mijloacelor de politică economică.

Reforme gândite, altădată, doar prin stabilizare macroeconomică via stabilizare monetară,

dublate de ajustare structurală sunt azi de neconceput fără schimbare instituţională profundă.

Colapsul lumii socialiste şi nevoia conceperii şi implemetării unor politici de tranziţie au

accentuat, odată în plus, faptul că reforma instituţională nu este doar o notă de subsol;

dimpotrivă, ea ţine de inima politicilor de tranziţie, o variabilă care dictează cu o pondere

236

suverană succesul sau eşecul. Acceptând acest fapt, convinşi, deci, prin forţa cu care se impun

întotdeauna faptele, că a construi politici economice lăsând deoparte instituţiile e împotriva

logicii, înţelegem de ce dinamica economică presupune, implicit, dinamica instituţiilor. Cum

dinamica economică înseamnă schimbare, despre schimbare vorbim şi în cazul instituţiilor.

Cele două planuri nu se suprapun, ca structură şi cadenţă. De dorit şi urmărit rămâne ca

schimbarea instituţională să favorizeze creşterea, un obiectiv nu întotdeauna facil dacă avem

în vedere şi numai faptul că e posibil ca: 1) o schimbare instituţională poate să şi stânjenească

dezvoltarea economică; 2) sistemul de credinţe împărtăşite la nivel macro să fie nefavorabil

sau chiar ostil unor schimbări pozitive la nivel micro; 3) aceleaşi instituţii pot induce ritmuri

şi efecte economice diferite în funcţie de timp şi/sau spaţiul naţional în care prind viaţă; 4)

sensul schimbării instituţionale să primească amprenta politicului, un politic care poate fi

deschis valorilor instituţionale noi, moderne sau, dimpotrivă, conservativ, “închis” într-un

status-quou care-i justifică şi certifică existenţa; dar ineficient economic.

Oricum am privi însă lucrurile, relaţia este atât de puternică încât asocierea creşterii la

instituţii performante a devenit azi o regulă, cu alte cuvinte, ea însăşi o instituţie pe care

nimeni nu-şi permite a o eluda. Aşa se face că în ansamblul eforturilor de căutare a factorilor

care susţin o creştere durabilă preocupările în a identifica instituţii eficace câştigă prioritate.

Ba, mai mult, inclusiv locul şi influenţa unor factori “tradiţionali”, cum ar fi munca şi

capitalul îşi găsesc bază explicativă tot în structurile instituţionale.

Pe fond, de aici vine originalitatea, dacă e acceptată, abordării instituţionaliste a

dezvoltării economice. Din faptul că se pleacă şi se încheie ciclul explicativ al fenomenologiei

creşterii cu instituţia. Capăt şi final de drum care, desigur, schimbă registrul judecăţilor

standard, pe cel al întrebărilor dar şi al răspunsurilor.

V.2 Procesul dezvolt ării în matca institu ţional ă Nu cota zero este cea care fixează borna de început a demersului instituţionalist pe

tema dinamicii economice. La întrebarea ce ştiu şi ce nu ştiu despre acest proces, recunosc că

zestrea de plecare este generoasă. Preclasicii, clasicii şi neoclasicii s-au străduit să pună

temelii serioase edificiului. Ceea ce-şi propun ei e să preia critic această moştenire pentru ca,

plecând de aici, să-i imprime o pretinsă specificitate; una rezultată atât din evidenţierea

lacunelor teoriei standard, cunoscută, cât şi din impunerea unei construcţii proprii, atât în

planul ipotezelor, conceptelor, soclului epistemologic cât şi în cel al dinamicii procesuale a

fenomenului creşterii ca atare.

237

V.2.1 Registrul institu ţionalist versus teoria standard

Evoluţia lumii occidentale şi-a găsit, de câteva secole, suport explicativ şi sursă de

inspiraţie în structurile teoretice ale liberalismului clasic şi neoclasic. Indubitabil, faptele o

confirmă, această bază de sprijin nu şi-a epuizat valenţele-i emulative. Proprietatea privată,

piaţa liberă, profitul, libertatea şi individualismul, ca să nu amintim decât valorile

fundamentale care au alimentat filosofia şi politica dezvoltării economice în lumea civilizată,

nu sunt şi nici nu pot fi puse în discuţie. Nu o fac nici instituţionaliştii. Cu toate cochetăriile

lor «stângiste» rămân de respiraţie liberală. Ceea ce fac, rezumativ vorbind, ţine de

schimbarea ordinii în inventarul factorilor cauzatori ai creşterii, accentuând rolul instituţiilor

şi conferindu-le statutul de factori sinteză. Pe acest fundal, cu “pavaj instituţional”, ei caută

să convingă că, în drumul spre dezvoltare, calitatea (eficienţa) instituţională are un cuvânt

greu de spus; că procesul creşterii este, esenţialmente, unul de transformare, de schimbare în

dublu plan: economică şi instituţională. Nu numai că e de neconceput una fără alta dar în

interiorul acestui binom, relaţia este de circularitate , de influenţă biunivocă; instituţia este un

rezultat, o regulă dedusă din evoluţia economiei, dar şi un punct de plecare, o interdicţie sau o

permisiune de respectarea căreia depind reuşita sau eşecul. Pe scurt, a vorbi despre

performanţă economică, echivalează, în traducere instituţionalistă, cu a vorbi de performanţă

instituţională.

Trecerea de la abordarea standard, de la “economia predată la clasă” la cea

neoinstituţionalistă începe cu sublinierea minusurilor celei dintâi. Se are în vedere, întâi de

toate, paradigma neoclasică, cea în care: 1) nu există «fricţiuni»; 2) lipseşte variabila timp;

3) nu se ţine cont de «intenţionalitatea umană» (North, 211, p. 95). Lucrarea la care am făcut

trimitere, Procesul dezvoltării economice este una pe care însuşi autorul, D. North, o

consideră o sinteză, o încununare a eforturilor sale de a oferi o bază instituţionalistă înţelegerii

dinamicii economice. De aici, din această carte, aflăm că replica NEI la abordarea neoclasică

înseamnă, prin contrareacţie (Ibidem, pp. 96-102):

• O abordare cu «fricţiuni»;

• Integrarea timpului în analiză;

• Activitatea umană se află sub semnul intenţionalităţii.

Ce vrea să ne spună North, aşezându-ne în faţa acestor trei puneri în gardă ale matricei

neoclasice? Doreşte, credem, să ne comunice următoarele:

Întâi , lumea economică este imperfectă. Imperfectă este şi cea a instituţiilor. Prin

implementarea lor nu putem nivela şi omogeniza comportamente, putem doar atenua excese

oportuniste; putem incita mediul politic la transformări pozitive dar nu-l putem obliga la

eficienţă; eficienţa e aici, relativă şi poate veni şi de la un regim autocratic şi de la unul

238

democratic. Adaugă o notă aparte şi faptul că piaţa politică nu e chiar o piaţă ca oricare alta.

Interesele, urmărirea lor, generează şi oferă baza principalelor impulsuri şi într-o parte şi în

alta. Pe piaţa politică, însă, există un intermediar care poate perverti cunoscuta mecanică

smithiană, a unei activităţi generate de interese. În persoana guvernului, acest intermediar, în

“ interes personal”, poate deforma structuri instituţionale existente; poate genera structuri

preferenţiale, cartelizând economia şi obstaculând dezvoltarea.

Înainte de a merge mai departe trebuie să ştim că legitimitatea unui stat, indiferent pe

ce cale se obţine, trăieşte prin legitimitatea unui guvern. Iar guvernul nu e nici o întreprindere,

gestionabilă în sistemul “ieşiri > intrări” pentru a se obţine profit şi nici o abstracţie, fie ea

ştiinţifică. Guvernul este un organism “însufleţit”, calitatea lui depinzând de calitatea

indivizilor care-i populează structurile funcţionale. Iar indivizii sunt, e ştiut şi demonstrat,

imperfecţi. În plus, tocmai prin actul legitimării, guvernul dobândeşte un avantaj,

incomparabil mai mare ca al altor organizaţii în: a produce instituţii; a recurge la orice

mijloace pentru a le impune (inclusiv violenţa); a-şi taxa propri-i cetăţeni pentru a dispune de

resursele necesare. În ascensiunea lor spre organismul decident, “grija pentru interesul

colectiv” a aspiranţilor la guvernare e o sintagmă de campanie electorală. Cultura şi

democraţia sau, dacă se acceptă, cultura democratică poate micşora diferenţa dintre “logica de

campanie” şi logica “efectivă” a exerciţiului decizional macroeconomic, dar niciodată nu

poate duce această diferenţă la zero. “Natura umană”, imperfecţiunile ei, explică de ce în

istoria economică a lumii avem state cu succes economic şi state cu eşec. În cea de-a doua

ipostază suntem atunci când “frâna la patină” este slabă; când decidenţii, guvernanţii, nu sunt

împiedicaţi să-şi manifeste, “natural”, propensiunea de a se gândi întâi la ei şi, abia după

aceea, dacă timpul şi energia disponibile le permite, la cei care i-au selectat pentru a “gândi în

interes colectiv”. Imperfecţiunile mediului politic şi, de aici, ale mediului instituţional vin,

deci, din imperfecţiunile omeneşti. De aceea, crede North, cum convinşi sunt, de altfel, toţi

instituţionaliştii, economia trebuie tratată cu «fricţiuni»; ţinând seama că evoluţia ei nu poate

fi desprinsă de cea a instituţiilor iar a acestora de cea a factorului politic; şi că, din punctul

acesta de vedere, capacitatea predictivă şi incitativă a instituţiilor este imperfectă iar în

anumite condiţii limitată de influenţa şi presiunea factorului politic.

Al doilea, activitatea şi dinamica economică se circumscriu timpului, scurgerii lui.

Variabila timp aparţine, obligatoriu, matricei de calcul pentru că, din motive ce ţin de

propriile noastre limite: 1) “nu putem şti astăzi ceea ce vom învăţa mâine şi va condiţiona

activităţile noastre viitoare; 2) lumea în care trăim este nonergodică” 21 (North, 211, p. 99).

21

Pentru nonergodic, corespondentul pe care-l socotim a fi cel mai potrivit în limba română este nereproductibil.

239

Aşadar, pentru că avem şi limite în a prevedea pe termen lung, trebuie găsită o compensaţie.

În accepţie instituţionalistă ea îşi află corespondentul în învăţare şi imita ţie. Învăţarea e, la

rându-i, un proces complex, supus timpului. În timp, operează filtrul cultural. O zestre nativă,

creierul , funcţionează şi în funcţie de mediul cultural. Filtrul cultural poate fi favorabil sau

nefavorabil învăţării. El poate, la fel de bine, forma sau deforma. Poate orienta şi crea viziuni

în planul ideologiei; de stânga, de dreapta sau de centru. Legând trecutul de prezent şi oferind

o bază de plecare pentru viitor, variabila timp angajează analize circumsrise în sfera

circularit ăţii . Ele lipsesc la neoclasici şi sunt prezente la instituţionalişti. În şi pe baza lor, ei

explică diferenţa de dezvoltare între ţări. În interiorul relaţiei de circuit putem înţelege de ce

un trecut ce a cumulat reguli bune, cuprinse într-o structură artefactuală favorabilă, oferă

suport pentru un viitor pe măsură, după cum, un trecut, ineficient parcurs, explică lipsa de

şansă a unui viitor dorit a fi pozitiv.

În al treilea rând, activitatea economică este, în termenii lui Mises, o acţiune umană;

cu tot cortegiul de trăsături, pozitive şi negative, care o însoţesc şi o definesc. Important este,

aici, faptul că, în timp, acţiunea umană se supune principiului intenţionalităţii ; mutaţiile

economice şi sociale se produc sub imperiul conştientului şi trec prin filtrul cultural în

condiţiile în care evoluţia lumii biologice trece prin cel sexual. În timp ce în lumea fizică,

atomii sau moleculele nu-şi pun întrebări când se mişcă, de ce o fac şi în ce direcţie, agenţii

economici, cei care însufleţesc activitatea şi acţiunea umană, vorbesc despre anticipaţii şi

strategie. Îşi pun întrebări despre rezultatele acţiunii lor şi caută mijloace pentru a le atinge.

Fac lucrul acesta într-o lume neliniară, complexă, greu previzibilă; cu incertitudini venind

dinspre două direcţii: una aparţinătoare mediului fizic, alta celui uman; al relaţiilor

interpersonale, al predispoziţiilor cu suport genetic dar şi al clientelismului politic.

Indiferent însă cum şi în ce circumstanţe se produce, activitatea economică poartă

marca intenţionalităţii şi acest lucru o deosebeşte de cea din lumea pur fizică. Dar chiar şi aşa,

chiar dacă intenţionalitatea departajează cele două lumi, divorţul lor nu poate fi total.

Instituţionaliştii sunt interesaţi de existenţa unei zone de interferenţă. O găsesc pe terenul

competiţiei (economice sau biologice) operabilă după principii sau criterii, dacă nu

asemănătoare, cel puţin comparabile. Aşa se face că evoluţionismul, via economie, va atrage

atenţia şi va captiva. Metafora selecţiei naturale, chiar dacă se află în dezacord cu filosofia lor

socială, îi va cuceri pe instituţionalişti. Şi o va face până acolo încât le vor aduce chiar acuza

de darwinişti.

Un alt punct în care şcoala instituţionalistă face notă deosebitoare şi vine cu nuanţe

este cel al ordinii şi echilibrului . Probleme nodale, angajând reflecţii adânci pe ambele

paliere ale ştiinţei economice, pozitiv şi normativ, ordinea, echilibrul şi optimul au preocupat

240

consistent tagma economiştilor. Păstrând tradiţia aristotelică, clasicii au făcut din ordinea şi

armonia socială cuvinte cheie ale discursului. Înaintea lor, Fr. Quesnay găsise şi el sursele

dezordinii în “cheltuieli şi jafuri publice plus cheltuieli şi jafuri private” tocmai cu intenţia de

a înlătura cauzele spre a ajunge la efect – ordinea socială. Nu mai puţin neoclasicii, prin A.

Marshall şi L. Walras şi-au făcut un titlu de glorie din modul în care au tratat problema

echilibrului. Neoneoclasicii moderni, prin Hayek şi Mises, au lăsat moştenire o teorie

originală, coerentă şi integratoare despre ordine şi sursele ei.

Ce aduc, în plus, neoinstituţionaliştii? Fără pretenţia netei originalităţi, ei consideră că

ordinea nu este un fapt câştigat. Spre ea se tinde mereu pentru că, se pare, dezordinea este,

la ei, cuvântul de ordine. În plus, nu vorbesc de un drum cu sens unic. De la dezordine se

ajunge la ordine. Dar istoria oferă suficiente exemple (America Latină şi nu numai) când, de

la ordine, prin schimbări fundamentale produse de o revoluţie, se trece la o dezordine

«durabilă». În drumul spre ordine, previzibilitatea, atâta cât e, pe care o conferă instituţiile,

pare a fi esenţială. Dar, fapt interesant şi demn de reţinut, deşi intenţionalitatea este atributul

forte prin care instituţionaliştii surprind activitatea umană, ingineria socială nu este, de

principiu, acceptată în a stabili ordinea. Ne convinge că aşa stau lucrurile D. North: “Succesul

durabil, scrie el, nu este un rezultat dobândit în avans... Evoluţia şi căderea URSS sunt o

tristă ilustrare a efortului oamenilor pentru a amenaja în mod deliberat societatea” (211, p.

27, sublinierea noastră). Gândind şi scriind astfel, North se raliază la marea tradiţie liberală

după care “lucrurile curg” şi doar o parte a viitorului ţine de forţa prospectivă a

economiştilor, restul fiind apanajul astrologilor.

Coborând, efectiv, pe terenul specific analizei instituţionaliste, acelaşi North lasă să se

înţeleagă că doar de principiu versiunea liberală a evoluţiei economiei şi societăţii i se pare

atrăgătoare. În fapt , cantonat în perimetrul pur al şcolii, el deschide punţi şi porţi şi spre alte

orientări. Consideră, nu fără temei, că dezordinea e endemică; că nu se poate evita, deoarece,

orice schimbare, cerută de dezvoltare, este, în sine, o potenţială sursă de dezordine; că ea e

definibilă prin incertitudine , teren al perdanţilor, pentru marea masă a actorilor vieţii

economice. De aceea e preferabilă ordinea. Numai că la ea, “liberalul” North crede că se

poate ajunge pe două căi: autoritar ă sau consensuală. Nu pune problema alegerii între cele

două versiuni de o manieră tranşantă. Lasă însă să se înţeleagă că ambele rute şi-au găsit

justificare istorică, fiecăreia fiindu-i asociate atât avantaje cât şi dezavantaje. Autoritarismul

(luminat?) de pildă, reduce faza necesară compromisului politic, cu tot cortegiul său de

cheltuieli. E facil pe această cale, a se introduce reguli formale noi, moderne, cu minim de

costuri. Chile, Coreea de Sud, Singapore etc. sunt exemplificări ale faptului că piaţa liberă îşi

arată mai repede roadele când dictatori luminaţi impun reguli formale liberale “arzând”

241

etapele cerute de o procedură democratică. Versiunea consensuală, democratică, este, în

schimb, mai flexibilă şi mai permisibilă unor mutaţii necesare la nivelul dinamicii

instituţionale informale. Exerciţiul competitiv, nutrit pe baze democratice, asanează şi aşează

lucrurile şi regulile pe făgaşul normal; rămân în urmă regulile sclerozante şi se impun bunele

practici. Fiecare ţară şi zonă îşi reclamă calea care i se potriveşte cel mai bine şi care o ajută

să prindă viteză şi cadenţă în dezvoltare. Oricum am privi însă lucrurile, nimic nu se produce,

cred instituţionaliştii, sub zodia unui laissez-faire absolut. Procesul prin care instituţiile

influenţează dezvoltarea şi prin care se urmăreşte atingerea echilibrului nu are trăsăturile

spontaneităţii . Chiar pe cale autoritară introduse, instituţiile moderne nu conduc automat la

echilibru. “Schimbarea economică este, în mod esenţial, un proces deliberat”, decretează, nu

fără ezitări, North (211, p. 14). Ezitările îşi au originea în existenţa, constantă, a unei zone

comune între cele două versiuni, autoritară şi consensuală; în împrejurarea că elementul

coercitiv este, ne place sau nu, o prezenţă şi a versiunii consensuale. Departajarea celor două

căi e doar o chestiune de grad, de amplitudine a nivelului de coerciţie. Dacă ar fi să alegem, e

clar, după North, că trebuie să preferăm ordinea. În plus, crede el, dezordinea e atât de nocivă

dezvoltării încât, în condiţiile unei dezordini persistente “... membrii unei societăţi pot, foarte

bine, prefera o ordine autoritară” (211, p. 143). Bine e ca membrii unei colectivităţi să evite

extremele care reclamă astfel de soluţii. Calea de urmat e una medie. Întotdeauna va exista un

melanj, o mixtură între cele două versiuni iar echilibrul trebuie căutat în acest cadru.

Mai trebuie însă adăugat ceva, aici. Peste tot, dilema democraţie-autocraţie, în relaţia

lor cu dezvoltarea economică, s-a pus pe termen scurt. În fazele de început, când “mediul este

vulgar” şi “ poporul corupt”, cum reţineau mercantiliştii, pe anumite spaţii geografice, şi cu

statut de excepţie, dictaturile au simplificat exerciţiul demarator al creşterii. Odată lucrurile

aşezate, economiceşte, pe făgaşul lor, s-a făcut loc democraţiei. Chile este un exemplu

ilustrativ. Pe termen lung, însă, dictaturile nu sunt stimulative pentru dezvoltare. Pe termen

lung, repetăm, libertatea economică nu face casă bună decât cu libertatea politică şi numai în

această relaţie susţin, durabil, procesul de dezvoltare.

Revenind la North şi la ce crede el despre sursele ordinii şi dezordinii, în pofida

pretinsei apartenenţe la matricea valorilor liberale, el rămâne un neoliberal “cuminte”, împăcat

şi deschis cunoscutului discurs de mijloc, partizan al jumătăţilor împăcabile, prizonier al

balansului între “pe de o parte – pe de altă parte”. “ Pe de o parte”, sufletul liberal îi spune că

“ instituţiile lucrează”. “ Pe de altă parte” ele, nu pot şi nici nu trebuie lăsate, să-şi facă jocul,

singure. Trebuie intervenit, trebuie ca cineva să facă necesarele corecturi. Deosebirea de

Hayek sau Mises, artizani şi partizani ai jocului catalactic, suport al ordinii şi armoniei

consensuale, fără ingerinţe din partea vreunui guvern “bine intenţionat”, e vizibilă. Procesul

242

incremental de evoluţie spre ordine şi echilibru poartă marca intenţionalităţii la North şi

confraţii săi de idei, în timp ce la Hayek şi Mises “evoluţia culturală” este, esenţialmente, una

spontană. Dacă la Hayek, oamenii nu pot sau nu-şi pun problema înţelegerii caracterului

complex al relaţiei dintre ei, spontaneitatea “fiind chemată” să rezolve această chestiune, în

cazul lui North, oamenii încearcă să-şi fasoneze viitorul, să-şi “ structureze relaţiile dintre ei”

(North, 211, p. 77) pentru a evita haosul şi anarhia. În formula statului de drept, guvernul

(statul) nu lipseşte nici în discursul ultraliberal. Recursul la el ţine însă de excepţie, este

întreprins fără plăcere şi numai pentru a conştientiza şi satisface ceea ce reprezintă interes

comun. În cazul instituţionaliştilor, statul este important; nu e doar admis ci solicitat a lua

parte la opera de negociere ce prefaţează echilibrul. Un stat prezent în bază şi în

suprastructură. Un stat cu rol de actor principal pe piaţa politică, una care, cred

instituţionaliştii, se deosebeşte de piaţa economică. Şi se deosebeşte pentru că, aici, intră în

joc convingerile ideologice, pasiunile politice. În plus, ipoteza oportunismului, ca punct de

plecare în analiză, are, şi ea, o altă conotaţie. Pe terenul economiei, oportunismul e asociat

neprincipialităţii, potrivnic spiritului contractualist şi un duşman viguros al reputaţiei. Deşi e

socotit “uman”, el este plasat la rubrica cu semnul minus pe scara valorilor umane. Pe piaţa

politică nu se pune problema luptei cu oportunismul pentru că pe acest areal el intră în “firea

lucrurilor ”. Structurile comportamentale de pe această piaţă sunt, implicit şi uneori chiar

explicit, nonraţionale. După ce au câştigat alegerile, politicienii nu se sfiesc să spună, foarte

explicit, că promisiunile pentru care au primit voturi aparţin unei “logici de campanie

electorală”, inoperabilă în exerciţiul de facto al actului de guvernare. Gestul lor intră însă în

“normalitatea” acestei pieţe; cu proxima ocazie vor “minţi ştiinţific”, din nou şi, în loc să fie

sancţionaţi, vor fi aleşi din nou. Cum e rezolvabilă o asemenea problemă? James Buchanan şi

reprezentanţii Şcolii din Virginia propun diminuarea statului la minimele funcţii publice.

Milton Friedman, forţând comparaţia între eficacitatea statului cu cea a Mafiei, cu concluzii

deloc măgulitoare pentru cel dintâi, sugerează necesitatea “desfiinţării ” statului. Hayek şi

Mises văd soluţia în democraţie. Cu forţa ei de a promova opinii cu mare grad de acoperire,

dar şi de a tria şi contesta altele, neconsonante credinţelor împărtăşite de majoritate,

democraţia pare a fi instrumentul potrivit spre a asigura lubrefierea jocului şi mişcarea

cadrului instituţional. Numai că, istoria evoluţiei economice şi social-politice oferă şi exemple

contrare acestei argumentări. North se arată sensibil şi interesat de astfel de contraexemple.

Reţine opinia lui Robert Barro (22) şi o comentează, apreciativ şi în proprii-i termeni, astfel:

“Rezultatele analizelor de regresie între democraţie şi creşterea economică nu sunt decât

într-o mică măsură pozitive” (North, 211, p. 83). Barro sau North nu sunt primii care n-au

legat, indisolubil, creşterea de democraţie. Cu mult înaintea lor, mercantiliştii şi fiziocraţii,

243

primii tălmaci ai economiei moderne, au admis un răgaz necesar până ce poporul, nepregătit,

încă, pentru exerciţiul democratic se va “lumina” şi va deveni astfel conştient şi responsabil

de calea aleasă prin jocul democratic. Între bornele acestui interval, nu democraţia ci voinţa

suveranului luminat amprenta procesul decizional. Fenomenul însă, întâlnit atunci ca şi în

contemporaneitate, era acceptat sub semnul temporalităţii. Nu a intrat niciodată în discuţie

permanentizarea mariajului, aparent ilogic şi imposibil, între liberalismul economic şi

autoritarismul politic. Însuşi North demonstrează că ştie acest lucru în Evoluţia lumii

occidentale. Reuşitele pe bază de excepţie, la care face trimitere – Coreea de Sud, Singapore

sau Chile – nu infirmă principiul general: reuşita pe termen lung a lumii occidentale n-a fost

posibilă decât în şi pe baza democraţiei. “Ordinea” şi “ armonia”, dictate în statele totalitare,

indiferent de culoarea lor ideologică, s-au dovedit a fi, fără excepţie, contra naturii umane;

forme hidoase potrivnice spiritului întreprinzător şi confiscatoare ale valorii umane supreme –

libertatea. Or, fără acestea, e imposibil şi ilogic să vorbeşti despre dezvoltare economică, mai

ales pe termen lung. Pe termen lung e nevoie de democraţie. În cadrele ei, instituţiile, formale

şi informale, reduc incertitudinea şi conduc la ordine. Procesul nu se desfăşoară însă de la

sine. “Schimbarea economică va obliga, fără încetare, la modificarea structurii instituţionale

pentru menţinerea cotei sale de eficienţă” (North, 211, p. 159; sublinierea noastră). Iar de

modificare nu se ocupă liberul arbitru, mâna invizibilă. Aceasta e o iluzie a economiştilor

libertarieni, una, crede North, în virtutea căreia “... există ceva numit laissez-faire şi că, odată

pusă în practică o ordine legală a drepturilor de proprietate «eficiente», economia va

funcţiona fără ajustări suplimentare” (Ibidem, p. 158).

Aşa arată, deci, ordinea instituţionalistă, ordinea lui North, o rezultantă a unor

“ajustări suplimentare”, a unor intervenţii permanente în mecanica ordinii naturale care, de

una singură, nu poate surmonta tot ce-i iese în cale. Ne aflăm, se vede, departe de ordinea

catalactică hayekiană. Departe în planul surselor ordinii (consensuală sau autoritară) dar şi în

cel al dezordinii. Constant în convingerile sale, North scrie că “Dezordinea poate rezulta

dintr-o schimbare care să conducă la reducerea mijloacelor de coerciţie necesare a pune

regulile în practică sau din slăbirea normelor de cooperare care obligă organizaţiile să

schimbe, în mod radical, regulile jocului” (North, 211, pp. 140-141). Dacă mai reţinem că şi

“dispariţia unui conducător autoritar” (Ibidem) este înscrisă la aceeaşi rubrică, a cauzelor

importante aducătoare de dezordine, nu mai avem motive de îndoială asupra modului în care,

unul dintre reprezentanţii de marcă ai NEI îşi permite să cocheteze cu valorile liberalismului.

244

V.2.2 Institu ţiile conteaz ă; schimbarea tehnologic ă, nu mai pu ţin

A căuta azi argumente prin care să dovedeşti că schimbarea tehnologică şi, în general,

progresul tehnic reprezintă unul dintre marii determinanţi ai creşterii seamănă cu marea

dezamăgire de a descoperi roata la final de secol XX. Şi totuşi, un teren ce pare atât de

bătătorit permite încă nuanţe; de abordare, înţelegere şi aplicaţie practică. Nu fără justificate

temeiuri, economia instituţională îşi revendică şi aici specificitatea, una rezultată prin

comparaţie cu matricea neoclasică standard.

Este ştiut că în maniera-i simplificatoare, economia neoclasică n-a preluat nici măcar

formula “trinităţii productive” specifică clasicilor. Din natură, muncă şi capital au fost reţinuţi

doar ultimii doi factori. În cunoscutele funcţii de tip Cobb-Douglas, Q = F (K, L), munca şi

capitalul au explicat tot ce se putea în interiorul relaţiei de cauzalitate-creştere, pe de o parte,

factori de incidenţă - pe de altă parte. Cum, metaforic dar sugestiv observa W. Easterly,

întregul proces al dezvoltării a fost comprimat şi redus de neoclasici la “o cursă între maşini

şi maternitate” (79, p. 31). Puţine au fost ieşirile din rând de la această schemă explicativă.

Puseul eretic al Joanei Robinson (259) care a amorsat “procesul capitalului” la nivelul anior

’60 ai secolului trecut este, de departe, cel mai temerar. Economista britanică pune în discuţie

ipoteza “condiţiilor tehnice date” ca bază standard de plecare în analiza economică; se revoltă

pe ideea că tehnologia este tratată ca un bun public gratuit, furnizat aidoma aerului de mama

natură. Pe deschiderea astfel realizată de ea ca şi de R. Solow (279), alţi economişti vor

adăuga. Recentul nobelizat, Paul Krugman este unul dintre ei (151). Progresul tehnic şi

“ tehnica de producţie aleasă” au trecut din sfera lui “caeteris paribus” în cea a factorilor de

influenţă. Mai e adevărat că de la forma unui “reziduu”, cu statutul ce deriva de aici,

comparativ cu cel al muncii şi capitalului care rămân, de la distanţă, factori primari, s-a

acceptat, graţie lui Solow, noţiunea de schimbare tehnologică.

O abordare paralelă cu cea neoclasică se produce pe filiera Smith, Marx, List,

Schumpeter, Kaldor, Lewis, Polanyi, Kuhn. Ciclul inovaţional schumpeterian este prezentat în

cadrele unei economii instituţionale gen Smith, Marx, List sau Lewis; “marea transformare”

polanyană şi revoluţia ştiinţifică kuhniană trimit la întreg, la inovaţie şi autorii ei, la miezul

tare şi învelişul protector al revoluţiei în ştiinţă ca şi la factorii instituţionali favorabili sau

potrivnici progresului tehnic. Pe o atare direcţie, fără a se suprapune, dar preluând consistente

argumente din ea, se produce şi linia institu ţionalist-tehnologică. Reprezentarea ei este mai

mult decât generoasă. Nu vom reţine decât acele nume care, prin contribuţii proprii, au dat

notă deosebitoare discursului instituţionalist comparativ cu cel al mainstream-ului ştiinţei

economice.

245

Începem cu C. Freeman care, în câteva lucrări (92, 91), introduce şi fundamentează

conceptul de «sistem naţional de inovaţie». Ideea sa, faptul că inovaţia, recunoscută ca motor

al creşterii , trece prin cultura naţională a fiecărei ţări îşi găseşte suport empiric în lucrarea lui

R. Nelson, National Systems of Innovation: A Comparative Study (205). În tradiţie listiană, se

relevă că inovaţia este, în esenţă, un produs naţional. Factori naţionali specifici joacă un rol

determinant în configurarea ei ca vehicul al dezvoltării. Astfel, zestrea nativă, cota din PIB

alocată cercetării, sistemul de învăţământ, cel de distribuţie a cunoştinţelor, de stimulare a

autorilor inovativi, relaţia dintre sprijinul public şi cel privat, dintre guvern, universităţi,

centre de cercetare şi firme, limba în care se învaţă şi transmit cunoştinţe, (Japonia a tradus,

după al doilea război mondial, în limba sa naţională tot ce a considerat a fi realizare de vârf în

domeniul ştiinţific pe plan mondial) etc., într-un cuvânt, cultura ţării în discuţie este

preponderent responsabilă de cota la care se realizează procesul inovaţional. În afară de

zestrea nativă, toate celelalte “piese” culturale ţin de şi se produc sub zodia unor reguli, a unor

practici, bune sau proaste, reguli care, în pofida unor tendinţe uniformizante prin regionalizare

şi globalizare rămân şi păstrează o puternică notă naţională. Un program gen Bologna, de

pildă, se vrea unul de difuzie, în parametrii comuni, de educaţie şi cercetare. Dincolo de zona

comună acceptată şi implementată, educaţia şi cercetarea rămân totuşi naţionale. Regula,

instituţionalizată în UE, de a nu permite deficite bugetare sub 3% nu e secondată, de exemplu,

şi de o regulă prin care să nu se admită sub 7 sau 8% din PIB cota alocată învăţământului.

Deşi aparţin aceluiaşi spaţiu integrat, ţările europene urmează reguli foarte diferite pe această

linie, atât la învăţământ cât şi la cercetare. Efectele se constată în plan inovaţional, cu

respectarea proporţiilor. Ţările aflate azi în topul creşterii şi dezvoltării (SUA, Japonia,

Germania, Suedia, Elveţia etc.) sunt şi cele care alocă cota cea mai mare din PIB pentru

învăţământ, cercetare şi dezvoltare. În aceste ţări, parteneriatul public-privat, relaţia

guvernelor cu marile universităţi şi centre de cercetare se înscrie pe o “linie naţională”, într-o

bună tradiţie prin care guvernele se implică financiar în cercetarea de anvergură pentru a

prelua riscuri pe care firmele nu şi le permit a şi le asuma. Şi, tot pe această linie, amintitele

ţări, şi nu sunt singure, sunt şi acelea în care este instituţionalizat spiritul cooperativ la care

micile firme recurg, prin care se relaţionează şi interacţionează, unindu-şi eforturile spre a

promova inovaţia şi a-i susţine costurile. Or, această propensiune de a descoperi (sau nu) ţine

de specificul naţional.

La modul sintetic vorbind şi urmărind argumentaţia oferită de J. Fagerberg (89),

schema instituţională naţională este foarte importantă în naşterea ideii noi dar mai ales

în transformarea ei într-o inovaţie. Nu găsim necesar să aducem argumente în plus spre a

sublinia adevărul exprimat în această propoziţie. Ne întrebăm, doar, ce soartă ar fi avut teoria

246

relativităţii dacă Einstein se năştea în Burchina Faso sau în Imperiul Centrafrican al lui

Mobutu Sese Seko? Suntem convinşi că schema instituţională naţională sau “sistemul naţional

de inovaţie”, au ceva serios de spus despre soarta traseului de la ideea nouă la brevetarea şi

punerea ei în practică. Iar influenţa nu se exercită doar prin piaţă aşa cum erau şi sunt convinşi

neoclasicii. Piaţa, ca instituţie fundamentală, nu este suficientă spre a explica marile diferenţe

de dezvoltare determinate de marile diferenţe dintre ţări în procesul de iniţiere, susţinere şi

promovare de idei şi tehnologii noi. Contribuie şi clarifică aceste lucruri R. Nelson (208, 206)

şi Abramovitz (2). Ei pun diferenţele de competenţe tehnologice pe seama educaţiei

(ignoranţei), cercetării şi dezvoltării, a formelor şi funcţiilor pe care acestea le primesc în

fiecare ţară. Prin grija şi lucrarea economiştilor Daniele Archibugil şi Jonathan Michie (18)

beneficiem, în plus, de un inventar pe patru puncte al evoluţiei în abordarea tehnologiei şi a

schimbărilor tehnologice de către instituţionalişti, care, rezumativ, înseamnă (Ibidem, pp. 4-

5):

Întâi , R. Nelson (206) stabileşte ce este public şi ce este comercial în materie de

tehnologie. În contra mainstram-ului, el dovedeşte că nici în planul producţiei şi nici în cel al

comercializării, tehnologia nu poate primi statutul de bun public. Realizarea ei costă, uneori

atât de mult încât nu toţi agenţii economici îşi permit iniţierea unei astfel de investiţii. Cei

care-i suportă cheltuielile devin şi proprietarii ei. Din raţiuni economice clare, aceştia nu vor

accepta ca distribuţia şi asimilarea ei să se facă cu costuri zero sau neglijabile. Chiar şi

imitarea angajează costuri, de timp şi resurse. Pe total, ca şi în celelalte domenii,

instituţionaliştii rămân consecvenţi principiului lor de judecată: nu există activitate economică

cu costuri tranzacţionale zero. Producţia şi distribuţia de tenologie nu fac excepţie.

Tehnologia nu are regimul bunului public şi nu poate fi asimilată fără costuri.

În al doilea rând, instituţionaliştii atenţionează asupra importantei împrejurări că doar

o parte din ceea ce numim, generic, cunoaştere, primeşte o haină materială, concretizabilă în

cărţi, articole, brevete, patente, etc. Este componenta know-how-ului ce poate face obiectul

comercializării directe. O altă parte însă, nu mai puţin importantă, “pluteşte în aer”, stă sub

semnul oralit ăţii . Doar prin procese lungi de învăţare se poate ajunge la ea (Lundvall, 165);

o învăţare economică necesară, de altfel, şi în cazul achiziţiei “ fizice” a unei tehnologii, fie că

e vorba de un utilaj sau de o uzină la cheie.

În al treilea rând, fiecare ţară îşi are un regim specific de aplicare a unei inovaţii

disponibile (a se vedea opinii critice în Mc Kelvey, 178). Vântul uniformizant al globalizării

nu a aneantizat diferenţele induse de circumscrierea procesului creşterii în perimetre

naţionale. Vârful de lance în ansamblul mijloacelor aplatizante antrenate de fenomenul

globalizării se crede a se afla tocmai aici, în domeniul informaţiilor, tehnice şi economice.

247

Dar, se pare că nici pe un astfel de traiect Pământul nu are şansa să devină plat, după inspirata

formulare a lui Thomas Friedman (94). Intervin “ziduri” despărţitoare ce poartă amprenta

naţionalului, invizibile dar în mod vădit prezente. Rigiditatea sau supleţea structurilor sociale,

caracterul stimultoriu sau, dimpotrivă, lipsa de interes, dublată de neputinţa unor sisteme de

promovare a inovaţiei, prejudecăţi socio-culturale potrivnice spiritului inovativ etc. includ

tiparele creşterii în perimetre naţionale.

Toate aceste “specificităţi”, cu ambalaj naţional, trimit spre o a patra trăsătură, sinteză

a celorlalte trei, a procesului prin care se face apel la tehnologie spre a accede la creştere. Este

vorba de cunoscuta dependenţă de cale. Dacă tehnologia ar fi fost un bun disponibil în mod

gratuit şi dacă ţările interesate în a o învăţa şi aplica nu s-ar fi confruntat cu piedici naţionale,

plecând de la aceeaşi bază, ţări precum Rusia, China, SUA, Germania, Japonia etc. ar fi reuşit

să atingă niveluri de creştere şi de venituri similare. Nu s-a întâmplat astfel pentru că fiecare

ţară nu pleacă în proiectarea creşterii ei de la ceea ce există, în general, în lume, ca tehnologie

ci de la zestrea ei proprie, achiziţionată în trecut (vezi Nelson şi Winter, 209). Nivelul general

la care tehnica şi tehnologia mondială se prezintă, sunt puncte de reper, sugerează direcţia.

Până acolo se ajunge însă tot cu un “tren naţional”. Din punctul de vedere al zestrei şi

capacităţii native inovatoare, natura a fost generoasă cu toate ţările amintite. În istoria ideilor

noi, China ocupă un loc de frunte. Structurile sociale feudale, cele sclerozante comuniste i-au

frânat avântul. În cazul Rusiei s-a întâmplat la fel. În schimb, SUA au “adunat” toate creierele

valoroase ale lumii, le-au stimulat şi au susţinut financiar şi instituţional efortul creativ.

Germania şi-a creat propriul său sistem de ordine pe care a altoit cu succes, prin învăţare

rapidă, valorile tehnologice britanice. Japonia oferă, la rându-i, o experienţă inedită. O ţară cu

structuri feudale la finele celui de-al doilea război mondial a reuşit, în douăzeci de ani, să

sfideze lumea, în primul rând din punct de vedere tehnologic, tot aşa cum Germania, în

acelaşi interval parcurs, a primit statutul de locomotivă a Europei. Procesul de învăţare, căruia

instituţionaliştii îi acordă o atenţie aparte, şi-a spus cuvântul. China a imitat iar acum învaţă şi

creează. Germania a învăţat şi inovat. Japonia a tradus în limba-i proprie, a învăţat şi apoi a

“explodat”, tehnic vorbind. În cei douăzeci de ani postbelici, această ţară a înregistrat recordul

mondial la sinucideri în rândul tinerilor; efortul la care erau angajaţi în acest proces de

asimilare şi creare a fost surmenant. A fost un preţ plătit pentru a “arde” etape şi a ajunge din

urmă pe tradiţionalii şi recunoscuţii competitori internaţionali. N-a fost singură în acest sens.

Vecinii ei geografici, “tigrii asiatici”, i-au urmat exemplul (Sanjaya Lall, 155).

Prezenţa în peisajul economiei mondiale a unor reuşite de felul celor exemplificate

pune, implicit, o întrebare: dacă trecutul condensează o experienţă nefavorabilă,

nepilduitoare şi fără şanse de a oferi un sprijin pentru dezvoltarea viitoare, se poate face

248

abstracţie de el? Pot fi mimate modele străine lăsând în urmă trecutul naţional nefavorabil şi

“arzând” etapele spre a ajunge din urmă pe cei aflaţi în topul creşterii? Prima tentaţie e cea a

unui răspuns afirmativ. Ea se bazează pe premisa că tehnologia e impersonală, fără miros,

culoare şi marcă ideologică; circulă pe un “pământ plat” aşa cum circulă banii, informaţiile

sau ideile. Nota specific instituţionalistă intervine tocmai aici. Ei conving că şi tehnologia

este un produs istoric-naţional; că producerea şi disiparea ei în lume se produc cu diferenţe

specifice provenite din diferenţe sociale, politice şi culturale naţionale; că poţi avea idei noi

dar nu ajungi la tehnologie înaltă în absenţa unui sistem instituţional (inclusiv financiar) suplu

şi permisibil, pliabil propensiunii de a gândi şi crea inovativ; că în ansamblul circumstanţelor,

favorizante, sau obstaculante, prin care tehnologia influenţează creşterea, experienţa endogenă

este foarte importantă; că, în sfărşit, se pot arde etape (învăţând mai repede, orientând

investiţiile spre tehnologii high-tech, învăţând nu doar cum ci şi ce să produci uzând de

valenţele-i binecunoscute ale pieţei, creind, din start, industrii şi câmpuri tehnologice noi etc.)

dar niciodată nu se poate vorbi de o experienţă instantanee, cu punct de plecare zero.

Întotdeauna există “un trecut naţional”, care-ţi poate servi sau te poate împiedica. Există

întotdeauna o dependenţă de trecut, calea aleasă neputându-l ocoli.

V.3 Geometria proprie a dinamicii economice institu ţionaliste Reliefarea minusurilor proprii teoriei standard a creşterii economice este produsă de

instituţionalişti în scop constructiv. Intenţia lor este de a oferi o replică. În liniile ei directoare

aceasta poate fi dedusă din: limbajul propriu şi premisele de plecare specifice; dinamica

internă a procesului, via evoluţionism; explicaţia diferenţelor de dezvoltare prin fenomenul

dependenţei de cale.

V.3.1 Matricea conceptual ă şi for ţa ei explicativ ă pentru dezvoltare

Ca şi pe celelalte teme analizate, instituţionaliştii consideră necesar să dea culoare şi

notă distinctivă prin limbajul utilizat spre a dezvălui natura internă a procesului dezvoltării.

Iată, ilustrativ, câteva concepte care le poartă semnătura:

� Institu ţii : “reguli formale, norme informale plus mijloacele necesare pentru a le

face respectate” (North, 211, p. 71). La instituţii şi semnificaţia lor ne-am mai oprit pe

parcursul unui întreg capitol al lucrării noastre. Revenim pentru că interesează, de data

aceasta, natura lor internă, în planul gradului şi modului în care susţin performanţa

economică. Nuanţând pe aceeaşi gamă, a rolului, pe ansamblu indispensabil, North ţine să

precizeze că “structura creată de oameni pentru a-şi organiza mediul politico-economic

249

(regulile formale – n.n.) este determinantul esenţial al performanţelor unei economii. Ea

furnizează incitaţiile care orientează alegerile umane. Dar, ca şi în cazul unei echipe

sportive, forţa normelor informale şi eficacitatea punerii lor în practică joacă un rol cheie în

istorie” (North, 211, p. 74, sublinierea noastră – I.P. ). Din ansamblul lucrărilor sale, North

lasă limpede să se înţeleagă că instituţiile lucrează într-o puternică interdependenţă; că nu sunt

unele mai importante decât altele; că pare ilogică intenţia de a categorisi, de a încadra pe

registre diferite, după o anumită ordine de preferinţă reguli (indiferent de forma lor)

aparţinătoare unui întreg definibil doar ca totalitate. Ele, aceste reguli, singure sau în diverse

combinaţii, formează jocul institu ţional, unul care explică eficienţa organizaţiilor economice

şi, în final, eficienţa economică în general. Şi totuşi North, este încercat de o asemenea

tentaţie. Vrea, credem noi, să ne atenţioneze, odată în plus, asupra rolului cheie jucat de

instituţiile informale ca şi de mijloacele necesare pentru ca ansamblul regulilor, a bunelor

practici, să prindă viaţă. A întreprins suficiente studii empirice ca să nu-şi dea seama că fără

mijloace de aplicare (aparţinătoare normativului, politicii economice), reguli bune rămân

suspendate, în afara cadrului şi jocului economic. Exemplul României, bogată legislativ în

norme şi reguli experimentale cu bune rezultate în altă parte, dar săracă în planul mijloacelor

de aplicare (erodată de corupţie şi cartelizată pe interese de grup sau de partid) confirmă

plenar ipoteza northiană. Într-un atare context el se opreşte la stat (guvern) şi la rolul său de

furnizor de mijloace eficiente pentru ca bunele practici, formale sau informale, să-şi

dobândească forţa stimulatorie. E, de asemenea, o ocazie de a arăta că “rolul cheie în istorie”

revine regulilor informale pentru că tocmai ele ne leagă de trecut; că ruta viitorului nu pleacă

de la kilometrul zero al prezentului ci de la o bornă istorică; vine din trecut. Procesul creşterii

şi dinamica economică au, obiectiv, o natură istorică; nu ai cum să-ţi croieşti viitorul fără a

şti ce drum ai parcurs, cum ai facut-o şi ce aduci după tine. Iar în tot acest proces, instituţiile

informale au, aşa cum spune North, un rol cheie.

� Capital fizic : “Ansamblu de artefacte materiale acumulate de oameni, în special

mijloace tehnice şi instrumente, aflate în posesia lor şi folosite pentru a stăpâni mediul”

(North, 211, p. 74).

� Capital uman: “Stocul de cunoştinţe deţinute de oameni, formalizat în credinţele

pe care ei le profesează şi instituţiile pe care le creează aplicând aceste credinţe” (Ibidem).

� De reţinut şi observat amprenta şcolii în definirea a două concepte cheie din teoria

dinamicii economice. Capitalul fizic apare ca o sinteză a culturii tehnice, acumulările trecute

şi prezente îmbrăcând haina artefactelor. Capitalul uman, de asemenea, nu e redus la suma de

cunoştinţe. Pentru instituţionalişti, la fel de importante sunt şi regulile, instituţiile necesare

prin care cunoştinţele, credinţele împărtăşite, capătă însufleţire.

250

� Cadru institu ţional: cuprinde “structura politică, care ne arată cum se formează

şi se agregă alegerile politice; structura drepturilor de proprietate care defineşte incitaţiile

economice formale şi structura socială – norme şi convenţii – care definesc incitaţiile

informale existente în economie” (Ibidem, sublinierea noastră). E de observat, şi aici, o nuanţă

pe care North o aduce clasificării sale principiale în instituţii formale şi informale; una

operată, de data aceasta, în interiorul întregului, a cadrului instituţional, cu scopul de a pune

mai bine în lumină rolul jucat de fiecare şi, peste toate, influenţa pe care structura politică şi

natura drepturilor de proprietate o poate exercita asupra principalelor instituţii,

� Structur ă artefactuală, o noţiune preluată de North de la economiştii Edwin

Hutchins şi Brian Hazelhurst (136) spre a desemna “ceea ce a fost transmis şi pus în operă de

generaţiile trecute. Structura artefactuală, adaugă el, este formată din ceea ce a fost învăţat,

însuşit de generaţiile trecute şi transmis în calitate de cultură în structura de credinţe a

generaţiilor prezente” (North, 211, p. 76). Este din nou, un moment pe care North nu-l lasă

nefructificat. Odată în plus, subliniază, apăsat, că interiorul acestei moşteniri, cu numele de

structură artefactuală, “vectorii cei mai importanţi... sunt constrângerile informale” (Ibidem).

Aceasta pentru că, în timp ce regulile formale pot fi schimbate, de la o zi la alta, pe calea

deciziei politice, nu la fel stau lucrurile cu cele informale. E, în acestea din urmă, condensată,

toată experienţa trecutului; sinteza binelui sau balastul răului. Aşa se face că ele au jucat şi

joacă un rol crucial şi special în evoluţia economică şi politică. Trecute prin filtrul religiei,

aceste reguli informale, obiceiurile, tradiţiile, cultura etc. au jucat un rol critic în “facerea” şi

evoluţia lumii moderne. Pentru importanţa lor în conturarea pistelor pe care s-au mişcat

economia şi societatea, A. Smith, primul care a oferit o analiză modernă a procesului de

creştere economică, nu le-a ocolit. Nu le-a neglijat nici generalistul teoriei apariţiei

capitalismului, Max Weber, după cum nu o fac nici teoreticienii lumii şi societăţii deschise,

via Popper, Hayek, Mises, Friedman etc.

� Învăţare locală, una care poartă amprenta specificului zonal, fizic şi cultural. Prin

ea se poate face legătura micro-macro. Devine un factor de creştere dacă se integrează cu

uşurinţă în structurile artefactuale naţionale şi globale.

� Schimbarea economică: “Constă în modificarea bunăstării materiale şi spirituale

a indivizilor, în sensul larg al cuvântului, incluzând, aici, schimbări cantitative în venitul

personal şi naţional, în dimensiunea materială dar şi în cea nematerială, nemăsurabilă dar

importantă şi care nu face obiectul de activitate al pieţei” (North, 211, p. 110).

� Schimbarea instituţională este “... o schimbare structurală pe care indivizii o

impun propriilor lor relaţii cu intenţia de a produce anumite rezultate” (Ibidem). Rezultatele

dobândite se pot afla sau nu în acord cu intenţiile de schimbare. Sursele unor rezultate eronate

251

pot fi multiple: baza de plecare, credinţele actorilor care au propus schimbarea este, ea însăşi,

eronată, departe de realitate; soarta unei noi reguli poate depinde nu de cei care au propus-o ci

de cei care o aplică; noua structură nu produce efectele iniţial concepute; deosebirile de

concepţii, nivel de înţelegere şi informare între mandanţi şi mandatari reprezintă o sursă de

divergenţe între intenţii şi rezultate în cazul schimbării instituţionale antrenate de alegerile

politice etc. Oricum, schema explicativă a mutaţiilor angajate de o schimbare instituţională

este mult mai complexă decât, de exemplu, cea oferită de Marx prin corelaţia univoca – forţe

de producţie – relaţii de producţie. Pentru instituţionalişti, schimbarea economică primeşte

întotdeauna caracteristicile unei mişcări agregat, a unui melanj, antrenând, deopotrivă,

economicul, politicul, socialul şi culturalul. Nimic nu trebuie şi nu poate fi lăsat deoparte.

Fiecare componentă e o piesă a ceasornicului uriaş care nu poate funcţiona bine decât dacă se

asigură articularea ei la organica întregului, sub raportul ponderii, cadenţei şi sensului de

mişcare.

� Eficienţa adaptivă, este un concept prin care North (213) face legătura dintre

schimbarea economică şi schimbarea instituţională. Ea vizează matricea instituţională care-şi

dovedeşte valenţele-i adaptative prin flexibilitatea cu care se pliază şi răspunde schimbărilor

economice.

Patru piloni sprijină eşafodajul permisibil unei eficienţe adaptative (North, 211, pp.

142-143):

• O relaţie între drepturile cetăţenilor şi cele ale guvernanţilor, cu fixarea

clară a bornelor între care se mişcă şi exercită aceste drepturi, de aşa

manieră încât oricine le încalcă îşi vede viitorul pus în pericol;

• O constituţie eficace, clară cu drepturile cetăţenilor şi limitativă cu puterea

guvernului;

• Definirea clară a drepturilor de proprietate;

• Un stat credibil aflat în slujba cetăţenilor, potrivnic comportamentelor

oportuniste şi practicilor samavolnice ale decidenţilor politici.

North se dovedeşte conştient de doza de ideal din propoziţiie cu care fixează sensul

eficienţei adaptative. Acceptă că doar pe termen lung pot fi atinse asemenea obiective. Când

termenul devine prea lung şi aşteptările populaţiei nu-şi mai găsesc corespondent în realul

concret, el admite, temporar, şi o ordine autoritară, una, aşa cum s-a reţinut deja, preferabilă

unei dezordini permanente. Cu această ocazie se pune, forţat, în acord, ordinea economică

evoluată cu structura instituţională sclerozată, erodată sau coruptă. Politicul, este adaptat. Un

stat confiscator şi expropriator de bunuri private este înlocuit cu unul interesat de protecţie şi

252

justiţie. În fapt, schimbarea instituţională nu se opreşte la politic. E cuprinsă în mişcare

întreaga paletă: civilă, culturală, religioasă etc.

� Eficienţă instituţională. Odată îndeplinit un asemenea obiectiv (consensual sau

prin impunere autoritară) putem vorbi despre noua structură instituţională, adaptată, în

termeni de eficienţă(?); sau, cu alte cuvinte ce înseamnă, până la urmă, un dispozitiv

institu ţional eficace? Nu e uşor de răspuns tranşant unei asemenea interogări atâta vreme cât

e greu, dacă nu foarte greu, de prins în tuşe cantitative certe rezultatul scontat prin decizia de a

adopta un anumit dispoztiv instituţional. Rezultatul se numeşte, generic, schimbare economică

şi, am văzut, prin ea se urmăresc amendamente pozitive în condiţia materială dar şi

nonmaterială a vieţii cetăţenilor. Ştiinţa economică a pus la dispoziţie instrumente statistice

care surprind cu acurateţe dimensiunea materială a creşterii. Cea imaterială, dar importantă,

mai mult se constată decât se măsoară. Problema nu e însă aici. Ea ţine de împrejurarea că e

greu să compari performanţe economice (mai mult sau mai puţin măsurabile) aparţinătoare

unor scheme instituţionale diferite. O astfel de comparaţie e încercată doar între ţări. Dar s-a

admis că structura instituţională poartă puternic amprenta naţionalului, a specificului matricei

de valori care a alimentat dispozitivul instituţional. Niciodată nu vom putea vorbi de structuri

instituţionale identice aplicabile, în acelaşi timp, în ţări diferite. Fiecare ţară îşi trimite

specificul său cultural asupra matricei instituţionale. Putem admite asemănări dar niciodată

identităţi. Din punctul acesta de vedere comparaţia este irelevantă. Ea ne spune ceva despre

rezultate economice diferite obţinute prin implementarea unor structuri instituţionale diferite.

Lămuritoare ar fi doar comparaţia în acelaşi perimetru, naţional. Numai că lucrul acesta e

posibil doar post factum; numai când, odată cu trecerea timpului, ai experimentat cel puţin

două structuri instituţionale, spre a avea termeni de comparaţie, iar atunci e posibil să fie prea

târziu.

E cazul să reamintim, în context, că instituţionaliştii şi-au propus, printre altele, a se

detaşa de economia standard şi prin modul de evaluare a rezultatelor activităţii umane; prin

trecerea de la comparaţia idee-idee la cea între idee şi fapte. Intuind şi sesizând dificultatea,

şi-au luat o măsură de precauţie; şi-au lăsat o ieşire. Remediabilitatea, posibilitatea ca o altă

realitate, alta decât cea la care se ajunge experimentând o teorie să mai fie bună, este admisă.

Teoria, adică, trebuie luată sub beneficiu de inventar. Şi, din punctul de vedere al

instituţionaliştilor, relativitatea procesului de evaluare ţine de împrejurarea că “niciodată

instituţiile eficiente nu sunt perfect definite sau complet respectate” (Borner et al., 29, p. 18).

Greutăţile, sesizate şi recunoscute, nu exclud încercările. Iar acestea nu sunt singulare

în peisajul literaturii NEI.

253

O prim ă tentativă ţinteşte conturarea determinanţilor calităţii institu ţionale. Se au în

vedere:

• Voinţa politică a unui stat de a se angaja în efortul de a produce

instituţii eficace, în principal drepturi de proprietate şi drepturi contractuale, ca

şi capacitatea acestuia de a-şi administra eficient propria-i birocraţie şi a găsi

mijloacele necesare pentru ca instituţiile pe care le-a creat să fie puse în

practică (Morissey, 201; Root&Weingast, 260). Ceea ce este important de

reţinut de la autorii citaţi e că statul, ca instituţie majoră creatoare, la rându-i,

de alte instituţii, nu are decât o valoare instrumentală. Le el se recurge ca la

forţa politică legitimată spre a oferi, pe cale normativă, reguli bune. În acelaşi

timp, nu e suficient să produci regulile. De altfel, nu aici e dificultatea ci în

“partea a doua”; nu în poziţia de «putere» ci în cea de «angajare». Statul

trebuie să devină garantul respectării regulilor produse. Aici, pe acest areal, se

produce însă un fenomen al cărui mecanism capătă, după opinia lui Mises, aşa

cum am mai arătat, caracterul şi forţa unei legităţi obiective în virtutea căreia e

suficient să “primeşti” statul pe un anumit segment, al economiei pentru ca,

apoi, el să acapareze totul. Se creează, altfel spus, condiţiile prielnice unui

proces de autobirocratizare cu mari valenţe de autoîntreţinere. Cum se iese din

acest cerc vicios? Făcând ca statul să fie supus, el însuşi, regulilor. Între forţa

lui de a produce reguli şi agajarea în a le respecta şi a-i face pe alţii să le

respecte relaţia trebuie să fie una de interdependenţă. Numai o astfel de

concordanţă este stimulativă creşterii economice. A. Hirschman consideră că o

astfel de precondiţie a dezvoltării este realizabilă în acele societăţi care, pe

baze democratice, acceptă controlul şi autocontrolul permanent şi la orice

nivel; o societate care nu acceptă, cum spunem noi, nici un fel de “stat în stat”,

dimpotrivă, se deschide, prin toate organismele ei, în mod transparent, oferind

dreptul garantat la cuvânt şi dialog, creindu-şi proprii-i anticorpi şi “ defectând”

tot ce este balast şi antiproductiv (Hirschman, 127). E, ceea ce se vrea a fi

societatea deschisă a lui K. Popper.

• Stabilitatea sistemului politic. Nu se are în vedere natura ca atare a

sistemului, ci faptul că e aşezat pe structuri stabile care oferă şansa

predictibilităţii pentru proiecte de investiţii, amortizare şi profit; oferă cadrul

stabil pentru definirea clară a drepturilor de proprietate şi a clauzelor

contractuale; pentru proiectarea politicilor monetare dar şi a celor sociale, de

254

sănătate, învăţământ etc. Pe un teren stabil, cu reguli clare, se produc mai

puţine distorsiuni şi sunt şanse mai mari în lupta cu piaţa neagră şi corupţia.

• “Nivelul inegalităţilor, a divizării etnice şi tradiţia juridică” (Borner et

al., 29, p. 27). Studiile empirice au constatat că diferenţele mari de avere şi

poziţie socială din America “bananieră” sunt în concordanţă cu rezultatele

mediocre în dezvoltarea economică. În general, clivajele economice şi sociale

puternice alimentează un climat în permanenţă revendicativ marcat, nu rareori,

de tulburări sociale. Or, este ştiut, fără pace socială e greu de conceput proiecte

de dezvoltare economică durabilă. Efecte similare au divizările şi rivalităţile

etnice care pot afecta stabilitatea instituţiilor politice şi, de aici, a celor

economice. Cât priveşte tradiţia juridică, R. La Porta (153) constată că mai

favorabilă dezvoltării este filosofia economico-politică inspirată din common-

law-ul britanic, comparativ cu cea susţinută de sistemul de drept romano-

germanic. Nefavorabilă şi chiar obstaculantă se dovedeşte tradiţia juridică

socialistă.

• Tradi ţia democratică. Dacă pe termen scurt relaţia democraţie-

dezvoltare se pretează la analize cu rezultate diferite, pe termen lung nimeni nu

se îndoieşte că democraţia şi climatul creat de ea are legătură directă cu

eficienţa şi calitatea sistemului instituţional.

O a doua încercare vizează stabilirea unui indicator agregat pentru măsurarea

calităţii (eficienţei instituţionale), cu patru componente (Borner, 29, pp. 46-48):

• Prima de piaţă neagră, cu trimitere la pieţele paralele pe care se

plăteşte o primă pentru a intra în posesia unor valute;

• Rata de depreciere monetară, corelată cu rata inflaţiei şi înţeleasă ca

o formă admisă de “expropriere” a averii lichide deţinute;

• Suma de bani protejaţi de un contract sugerează ideea că într-o ţară

cu drepturi de proprietate şi contractuale sigure şi clar definite şansa de a-ţi

proteja lichidităţile printr-un contract este pe măsură;

• Riscul de ţară, interesând, în context, modul şi măsura în care un stat

este interesat şi intervine pentru a înlătura riscuri legate de exproprieri,

respectarea drepturilor de proprietate, contractuale, amortizarea investiţiilor,

repatrierea profiturilor etc.

În fine, o a treia încercare este cu tentă cantitativistă. Spre exemplificare, facem

trimitere la temerara întreprindere de a surprinde, prin calcule de regresie şi corelaţie, factorii

255

determinanţi ai calităţii instituţionale ce poartă semnătura economiştilor Th. Eicher şi A.

Leukert (83).

� Transformare instituţională: implică, cum însăşi etimologia o sugerează, procesul

de adaptare, spre compatibiliare cu noul context, a unor instituţii existente care nu şi-au

pierdut din vigoarea regulatorie dar au nevoie de amendamente spre a rezona cu noul context;

� Tranzi ţie: trimite la o transformare instituţională, care deşi acceptă o dimensiune

temporală considerabilă, implică accente de radicalitate; reguli formale şi informale, plus

mecanismul de aplicare a lor, sunt schimbate. La fel de radical se modelează comportamentele

umane.

V.3.2 Dialectica procesului

V.3.2.1 Stabilitate versus schimbare institu ţiona lă Procesul dezvoltării economice îşi are propria-i dialectică. Nu se desfăşoară liniar şi

nu e lipsit de dileme.

Prima dintre ele rezultă din împrejurarea că în interiorul acestui proces se încearcă a

se lega capetele a două tendinţe contrare: stabilitate şi schimbare.

Propoziţia, cu valoare emblematică pentru economia instituţionalistă după care, «în

procesul creşterii instituţiile contează», ţinteşte, preponderent, spre calitatea de reper şi regulă

stabilă prin care instituţiile asigură echilibrul şi ordinea, economică şi socială. De îndată ce

capătă expresia credinţelor împărtăşite de majoritatea actanţilor, regula este chemată să

genereze bune practici în mod durabil, ca eficienţă şi ca timp. Dacă e gândită şi articulată

bine, o lege poate să susţină un mediu incitativ cu efecte pozitive pentru economie, timp de

secole. Între altele, un climat instituţional stabil presupune un stat puternic; nu ca dimensiune

birocrat-administrativă ci ca forţă de impunere şi respectare a valorilor fundamentale pe care

se poate clădi civilizaţia: libertate, competiţie, ierarhia valorilor şi, în principal drepturile de

proprietate fără de care sunt de neconceput progresul şi prosperitatea într-o lume liberă. Există

însă în această argumentare un DAR, o restricţionare impusă de o legitate obiectivă inerentă

procesului prin care statului i se permite să intre în viaţa economică, legitate descoperită de

Mises (196), în virtutea căreia e suficient ca statului să i se deschidă o “portiţă”, să fie invitat

doar pe un segment al întregului pentru ca, după aceea, ansamblul, economic şi social, să

“ceară” planificarea. Fructului final al acestei tendinţe imanente Mises îi pune numele de

socialism. E adevărat că, odata “instalat”, acelaşi stat chemat să rezolve o problemă

temporară, rezultată dintr-o disfuncţie sau imperfecţiune trecătoare a pieţei, poate oferi

256

surprize; poate, de pildă, crea şi susţine un climat permisibil pentru exproprieri şi

naţionalizări.

Între cele două tendinţe, problema devine una de proporţii; de căutare între un stat

puternic pe care te poţi sprijini în asigurarea stabilităţii şi siguranţei afacerilor şi un stat cu

suficientă autoritate dar cu puteri limitate tocmai pentru a se înlătura abuzul de putere. Pentru

rezolvarea dilemei uzurpare statală – oportunism privat s-au consumat cantităţi uriaşe de

energie, pe cale ideatică dar şi experimentală. În ultimă instanţă, soluţia pare a-şi găsi

concretizare în două mari instrumente: descentralizare şi lege.

Descentralizarea administrativă, politică, etc. a devenit un leit-motiv al discursului

economic şi politic modern şi o premisă (dar şi un rezultat) al globalizării. Şi a devenit pentru

că argumente serioase privind eficacitatea alocării şi utilizării resurselor îi vin în sprijin.

Legea, sinteză, cu majusculă, a statului de drept este, de asemenea, în măsură, prin

aplicarea şi respectarea ei, să găsească linia de echilibru între un stat uzurpator şi unul cu

valenţe economice benefice şi echilibrante social. Cu titlu de minimă exemplificare reţinem

că:

• Obligaţiile contractuale îşi găsesc suport şi au şansa de a fi îndeplinite dacă Legea

e clară, puternică şi sancţionatorie pentru orice abatere;

• Drepturile de proprietate pot fi definite, apărate şi întărite plecând de la şi

sprijinindu-se pe o legislaţie clară, neinterpretativă, drastică cu orice abuz uzurpator,

fie el public sau privat;

• Pe fondul asigurat de o Lege cristalină, fără paranteze şi relativisme, sunt şanse

pentru reducerea propensiunii indivizilor spre comportamente oportuniste;

• Legea fermă în domeniile taxelor, impozitelor, profitului, creditului etc. asigură

climat stabil pentru demararea şi dinamica afacerilor; pentru atragerea de investiţii

străine şi pentru înlăturarea sustragerii de la obligaţiile financiare faţă de stat; pentru

combaterea comportamentelor oportuniste, cămătăreşti ale băncilor şi pentru

stimularea spiritului de economisire etc.

Sesizând corect că prin şi cu acelaşi instrument numit stat se pot obţine rezultate

diferite, Claude Menard şi Mary M. Shirley (181) aşează în oglindă cele două mari sisteme de

drept, primul de esenţă britanică – Common Law, al doilea civil, napoleonean, pentru a scoate

în evidenţă tocmai plusurile şi minusurile pe care un stat de drept, conceput din perspectiva

celor două mari filosofii juridice le oferă în raport cu procesul schimbării economice şi

instituţionale.

Astfel, oprindu-se la primul sistem, cei doi autori cred că regimul constituţional

britanic şi-a făcut un titlu de glorie tocmai din dimensiunea perenităţii; cadrul general,

257

principial, generator de comportamente sănătoare şi de aranjamente instituţionale profitabile e

păstrat de secole; ineditul unor situaţii, economice, sociale sau politice adaugă câte un

apendice trunchiului constituţional existent. Pe calea aceasta se asigură fireasca şi necesara

legătură între trecut şi prezent, între stabilitatea solicitată de menţinerea echilibrului şi

schimbarea cerută de dinamica faptelor. Pe scurt, sistemul Common-Law se bazează pe

jurisprudenţă, pe forţa exemplificativă a cazurilor precedente pentru a le judeca pe cele

viitoare. În baza aceasta, a autorităţii lucrului judecat, experienţa bună a trecutului are şansa

extensiei în viitor. Sistemul este, de asemenea, liberal, foarte flexibil şi puţin intervenţionist.

Sistemul nepoleonian, în schimb, este prezentat ca fiind mai rigid la schimbare; mai puţin

protectiv cu drepturile de proprietate dar mai accesibil protecţionismului.

Modelul instituţional britanic, deşi este prezentat în termeni laudativi, nu este şi nici

nu poate fi, la modul general, imitat; poate doar sugera. Fiecare ţară, confruntată cu amintita

dilemă, îşi caută şi-ţi găseşte soluţii proprii. Important şi interesant de reţinut e că se găsesc,

cu aproape aceeaşi uşurinţă, argumente pentru a susţine stabilitatea dar şi schimbarea

instituţională. În sine faptul e derutant. Există însă probe empirice după care stabilitatea şi

coerenţa instituţională nu înseamnă, implicit, şi eficacitate economico-socială. Cazul tipic este

cel al amăgitoarei şi perfidei stabilităţi instituţionale în fosta lume comunistă, situaţie

semnalată şi analizată de economiştii instituţionalişti. Situaţie de neînţeles dacă nu se ţine

seama de rolul ideologiilor ca factor de intervenţie în construcţia instituţională; factor de

modelare a mentalităţilor; instrument de deturnare a credinţelor împărtăşite prin filtrul

informativ, prin faptul că la indivizi ajung doar acele informaţii pe care le stabilesc a fi

“necesare” decidenţii.

Socotim să facem aici loc unei opinii personale, nu potrivnice celei exprimate de

instituţionalişti ci, pur şi simplu, altei opinii. Nici unul dintre marii instituţionalişti nu a trăit

într-o ţară comunistă. Trăirile lor sunt doar livreşti. Neacuzându-i pentru aceasta, ar fi nedrept

şi ilogic, dorim a se reţine că ipotezele standard cu care ei au operat şi prin care au explicat

naşterea şi evoluţia instituţiilor, a se vedea, cu deosebire, cele informale îşi pierd forţa

explicativă dacă, nu cumva, devin caduce atunci când circumscriem analiza în perimetrul

fostelor ţări comuniste. În ţări transformate, dictatorial şi dea-ntregul, în închisori civile,

ipoteza raţionalităţii limitate prin care North explică, îndeobşte, formarea unor scheme

mentale, sub nivel, care-i împiedică pe indivizi să conştientizeze că starea de echilibru socio-

economic pe care o trăiesc este un fals echilibru e o glumă sinistră. E adevărat, la suprafaţa

lucrurilor, starea de facto trăită, la nivel micro dar şi macro, era încadrabilă, perfect, în

regulile unui joc cu numele de echilibru: coerenţă totală între legile politice şi regulile

economice, inclusiv în mijloacele şi maniera în care aceste reguli erau aplicate. Un joc, s-a

258

dovedit, cu mare stabilitate, în unele ţări cu bătaie lungă, pe un ciclu secular, deşi cu eficienţă

zero. Coerenţa nu era însă asigurată prin dobândirea dimensiunii societale a unor credinţe

individuale şi impunerea lor ca reguli. Nu interesa pe nimeni ce se gândeşte individual.

Regulile au fost impuse; desprinse din miezul unei ideologii ce s-a voit a fi experimentală şi

trimise spre aplicare actanţilor. Actanţi nu cu raţionalitate limitată ci indivizi abrutizaţi, cărora

nu li s-au confiscat doar valorile morale ci şi libertatea de judecată personală. Problema nu s-a

pus dacă aceşti indivizi sunt sau nu în acord cu starea de echilibru construită dincolo de şi fără

ei. La nivel de “ambalaj” totul era perfect: discursuri înălţătoare pe de o parte, aplauze

aprobative, în masă, pe de altă parte; o ipocrizie ştiinţific organizată într-o parte, o dezamăgire

tâmpă de cealaltă parte. Acesta a fost “spectacolul instituţional socialist”, stabil, de durată,

monstruos de interesant. Iar liantul dintre cele două părţi n-avea nici o legătură cu onestitatea,

altruismul, oportunismul, costurile tranzacţionale, incertitudinea, riscul şi nici chiar cu

interesele privilegiate ale unor oameni politici, argumente dragi instituţionaliştilor. Totul era

cert şi sigur trasat. Oamenii politici ofereau chiar proba unui anumit ascetism, şi, faţă de

reguli, o “onestitate” şi “ intergritate” exemplare. “Regulile” erau reguli şi pentru actanţi; nu

din convingere ci din frică. Aceasta, frica a fost “valoarea” morală supremă şi instituţia

dominantă. Pe frica paralizantă de a nu ieşi din rând şi a face notă discordantă s-a bazat

“stabilitatea” sistemului; una întreţinută prin mijloace faţă de care informaţia incompletă şi

raţionalitatea limitată de sorginte instituţionalistă pălesc jenant şi încurcă lucrurile. În baza

acestei “instituţii ” regulile erau respectate şi “ echilibrul” asigurat. Viciul, de fond, al acestui

“ joc” era că se baza pe reguli care nu aveau legătură cu credinţe individuale chemate să

devină colective, în baza unui proces firesc prin care personalul devine impersonal spre

binele, deopotrivă, individual şi colectiv. Nu, aceste reguli, strict respectate (excepţiile au fost

cu totul singulare) erau străine trăirilor şi convingerilor individuale. De aceea, problema nu se

punea dacă a respecta aceste reguli era un lucru corect sau incorect; era “corect” din punctul

de vedere al aranjamentului instituţional aducător de “echilibru” şi “ pace socială”, sordide şi

cu răceală de marmură; era însă profund necinstit din punctul de vedere al contradicţiei

flagrante dintre credinţele împărtăşite şi forma lor exterioară, dintre convingerile interioare şi

sistemul de reguli formale şi, în bună parte informale, cu care pierduseră orice legătură.

Piaţa politică funcţiona, de asemenea, perfect iar despre imperfecţiunile pieţei

economice nu putea fi vorba din simplul motiv că nu exista. De unde caracterul de

supranatural al regulilor care asigurau pretinsa stabilitate? Din faptul că nu-şi găseau sursa în

persoane, fie ele cele de la care emanau deciziile politice; sursa era una impersonală, şi se

numea ideologie. Persoanele “chemate” să-i dea viaţă, au făcut corp comun cu organismele

represive la care au recurs, intrând în categoria mijloacelor prin care un construct mental

259

străin trebuia altoit pe corpul economic şi social al unei ţări. Considerăm importantă

înţelegerea acestui fapt. Vrem să spunem că peste tot unde a fost experimentată, doctrina

comunistă a creat monştri cu faţă umană. Le crea şi ţara lui North sau Coase dacă, prin

hazardul istoriei, stafia comunismului trecea şi pe acolo. Nu intră în discuţie “propensiunea”

pentru monstruozităţi. Aşa cum piaţa liberă şi competiţia în deplină libertate scoate la iveală

partea cea mai bună din oameni, indiferent unde, spaţial, ne aflăm tot aşa, comunismul a ieşit

la interval cu adâncurile-i întunecate, cu excrescenţele. Aceasta este zestrea lăsată: cu nereguli

în loc de reguli; cu mentalităţi deformate sau deformante; cu scara valorilor inversată; cu

comportamente pauşalizate; cu sentimente şi individualităţi omogenizate, aduse la acelaşi

numitor comun; nu naţiuni “pastă” – pliabile pe soclul unei ideologii cu obiective himerice.

Dacă nu se înţeleg corect aceste lucruri, problemele tranziţiei şi ale dependenţei de

cale în ţările foste comuniste vor rămâne, mult timp, probleme. Trebuie priceput că sursa

răului, a proastelor reguli, a fost sistemul, cu ideologia sa făcătoare de minuni urâte.

Schimbarea sistemului e necesară, numai că nu rezolvă, singură, problema. Ideologia a lăsat,

artefactual, urme adânci. Durabilitatea temporală a fenomenului a creat şi puternice inerţii,

vizibile sau invizibile dar în mod păgubos prezente. Şi apoi, lucru interesant, abolirea

comunismuiui poate fi decretată; ce facem însă cu vechii actanţi, cei care aduc cu ei “zestrea

artefactuală”. În fapt, cu ei, sau o parte din ei, facem tranziţia.

North, şi nu numai el, s-a întrebat ce împrejurări stabilesc punctul în care lipsa de

eficienţă economică conduce la prăbuşirea pretinsei stabilităţi instituţionale. Nici el şi nici alţi

instituţionalişti nu au oferit un răspuns tranşant; nici noi nu o putem face. Intervin în discuţie

şi analiză factori de natură diversă, inclusiv exogenă. Din experienţa trăită, gândim şi credem

că două asemenea împrejurări fixează momentul: a) rezistenţa la foame, la foamea fizică, în

toată “splendoarea” ei; b) rezistenţa la umilire, în condiţiile în care respectivul popor,

dezrădăcinat din matca lui culturală, a reuşit să conserve minima conştiinţă a adevăratelor

valori. Tradiţia, suportul cultural şi, în principal, religia au jucat, aici, un mare rol. Ordinea în

care cei doi factori au fost prezentaţi nu are importaţă, cu atât mai mult cu cât au influenţat în

coabitare. Evenimentele anilor ’90 dau întâietate factorului “b” cu rol declanşator în spargerea

“stabilităţii instituţionale” în fosta lume comunistă.

Nu dorim ca această divagaţie să aibe statutul unei note de subsol. În lucrările

instituţionlaiştilor problema ocupă spaţii largi. Convinşi că trebuie să i se acorde atenţia

cuvenită, revenim pentru a marca un alt moment în relaţia stabilitate – schimbare şi anume că

ultima jumătate de secol, caracterizată prin mutaţii f ără precedent în lumea concretă a faptelor

economice şi sociale, asigură ascendenţă schimbării . Conceptele de instituţionalizare şi

structurare, care surprind stabilitatea, pierd teren; privilegiate par a deveni construcţia

260

instituţională, destructurarea sau dezinstituţionalizarea, fiecare venind cu o nuanţă dar toate,

dimpreună, definind procesul complex al schimbării instituţionale.

Motivele care cer dezinstituţionalizarea şi schimbarea sunt foarte numeroase, găsibile

nu doar la autorii instituţionalişti. J. Stiglitz (282) sau Olson Mancur (220) studiind, primul,

evoluţia constrângerilor financiare, al doilea, evoluţia “rigidităţilor sociale” în procesul

naşterii şi declinului naţiunilor, ajung la aceeaşi concluzie: de-a lungul timpului, se

înregistrează o tendinţă imanentă de sclerozare a instituţiilor , de unde şi nevoia modificării

lor.

Sclerozarea, generic vorbind, înseamnă că ceva şi-a trăit epoca, a fost pe val, şi-a făcut

datoria şi, a venit vremea să plece. Putem discuta şi despre instituţii în aceşti termeni, cu

nuanţele necesare, argumentaţia rămânând în picioare. De altfel, ideea de “scleroză” îşi are

potenţiala origine în însăşi definiţia legii. Ca orice definiţie, şi cea a legii recurge la un plan

dat: un eşantion se mişcă şi îşi caută în reguli reprezentativitate în condiţii date de mediu

(economic, social, politic, etc.). Se caută repere statice pentru ca, pe acest fundal, să se încerce

a se afla trendul unei mişcări cu expresie sintetică într-o credinţă de majoritate împărtăşită,

într-o lege. Problema e că nici unul dintre cele două planuri nu e static. Ambele se mişcă şi nu

o fac în aceeaşi cadenţă şi cu aceeaşi amplitudine. De aici nevoia permanentei redefiniri, în

concordanţă cu noile tendinţe şi noile credinţe se impun prin amendarea sau înlocuirea celor

vechi. A rămâne “îngheţat” în vechile concepte în condiţiile în care realitatea îşi trăieşte

propria-i dinamică, înseamnă a condamna definiţiile la uzură, la scleroză. Cum sugestiv

remarca R. P. Warren (295, p. 136) “O lege este ca o pătură pentru un pat de o persoană dar

care este aşezată peste unul de două persoane în care, într-o noapte friguroasă, se culcă trei

persoane. Oricum am privi lucrurile, şi orice am face, nu putem evita riscul ca una din cele

trei persoane să contracteze o pneumonie. Legea e ca un pantalon cumpărat anul trecut

pentru un băiat aflat în creştere... Legea este întotdeauna prea strâmtă şi prea scurtă pentru o

lume în plină creştere”. Pe o asemenea logică, a interferenţei dintre cele două planuri, unul

presupus static, din raţiunea facilitării definirii, şi celălalt, în plină mişcare, îşi găseşte

explicaţie şi “euroscleroza” sistemului instituţional al UE.

Aşadar, de ce este necesară schimbarea instituţională, în general, şi ce forme

îmbracă ea? Într-o proporţie rezumativă, North surprinde întreaga gamă de argumente care

impun schimbarea scriind că: “ ... lumea în care trăim este nonergodică: ea înregistrează în

permanenţă noi schimbări. Şi pentru a o înţelegere în evoluţia ei, e nevoie de o nouă teorie

explicativă...” (211, p. 35). Pentru că lumea e în mişcare, adăugăm noi, n-o putem prinde în

legităţi şi scheme eterne; nu se poate derula după reguli fixe şi nici nu poate primi impulsuri

de la practici care şi-au epuizat resursele incitative. Situaţii faptice noi cer reguli noi;

261

incertitudini noi, solicită restructurarea sistemului instituţional vechi; eforturi inovaţionale

mărite impun creşterea capacităţii incitative a instituţiilor de profil, etc. În alţi termeni, doar o

parte dintre situaţiile noi îşi pot găsi rezolvare în cadrele instituţionale existente. Pentru

cealaltă parte, trebuie create modele instituţionale noi; apte pentru a se plia pe dinamica

incertitudinilor şi pe cea a tehnologiilor; pe schimbările din mediul uman dar şi din cel fizic;

pentru a permite necesara şi permanenta creştere a stocului de cunoştinţe dar şi a oferi suport

noilor actanţi economici, politici etc.

Odata admisă ca necesară, schimbarea instituţională impune, în planul ipotezelor,

câteva lucruri:

� Schimbarea instituţională se produce procesual, continuu şi numai în raport

cu cerinţele şi nevoile pe care mediul economic, social şi politic le impune. Nu

schimbăm instituţiile doar pentru că preferăm mişcarea. O facem pentru că lumea

concretă cere.

� Dezinstituţionalizarea se vrea a desemna un proces prin care instituţiile,

altădată viguroase şi eficiente, pierd în importanţă şi forţă (incitativă sau restrictivă) şi,

ca atare, părăsesc scena. Niciodată însă nu vom asista la o golire a scenei. Procesul

este unul cu intrări-ieşiri. Pe măsură ce unele s-au uzat altele vin să le ia locul. Doar în

cazuri extreme, o revoluţie socială, de exemplu, poate produce o înlocuire în bloc,

masivă, deschizând o nişă, un vid ce va fi umplut cu noi reguli atunci când un nou

regim politic îşi primeşte legitimitatea. Dar şi atunci, falia se produce în cazul

instituţiilor formale. În spaţiul cultural, al cutumelor, obiceiurilor şi tradiţiilor, într-un

cuvânt, pe terenul instituţiilor informale, nu se pot produce rupturi, chiar dacă, cum e

cazul perioadelor de tranziţie, acest lucru e dorit; se doreşte a se lăsa în urmă un

“ trecut nestimulativ” dar acest lucru se dovedeşte impropriu unei terapii şoc;

gradualitatea e impusă de însăşi natura inerţială a acestui trecut.

� Procesul schimbării este unul de construcţie, reconstrucţie şi reproducere

instituţională. Nu toate instituţiile care şi-au diminuat din forţă dispar. E posibilă

readaptarea lor la noile condiţii. Sunt posibile amendamente la o lege al cărui cadru

general, principial, rămâne în picioare, valabil, dar îi trebuie un corigendum pentru a o

aduce la zi, în raport cu noua situaţie concretă. Mai greu e de amendat o cutumă, un

obicei, deşi nu imposibil. În favoarea stabilităţii instituţionale există şi se manifestă un

puternic fond reproductiv al instituţiilor; o eficienţă adaptivă ar numi-o North,

manifestă în virtutea unei relaţii de circuit: instituţiile furnizează o structură

interpretativă, apreciativă sau critică; ele se supun schimbării tocmai în funcţie de

262

aceste structuri, pe care ele însele le-au modelat jucând dublul rol, de mijloc şi

rezultat.

� Nu există un model instituţional de împrumut. Deşi pe un areal el a dat

rezultate excelente, nu poate înlocui un model naţional ineficient chiar dacă acest lucru

se doreşte; nu-l poate tocmai pentru că e naţional. Se pot împrumuta principii, reguli

formale, mai ales, dar întotdeauna intervine adaptarea cu doza ei de naţional. Cota

unică de impozitare e o regulă desprinsă din filosofia ofertei aparţinătoare

economistului american A. Laffer. Pe teren românesc, de pildă, chiar dacă produce

aceleaşi efecte ca în SUA, ea este “împachetată” într-o filosofie naţională în care

numele lui Laffer nici nu este pomenit.

Trecând de principiile care guvernează procesul schimbării, să vedem ce motive

impun schimbarea, ca atare. O bună sinteză a diverselor argumente pe care instituţionaliştii

le au în vedere atunci când analizează acest proces o oferă R. Scott (272, pp. 219-235). Pe

firul gândirii sale reţinem că instituţiile formale sunt cel mai uşor de schimbat. Presiuni

politice sau sociale pot cere mutaţii masive. O revoluţie poate să impună chiar abandonarea

totală a unui aranjament instituţional. Se modifică reguli formale când creatorii de prim

impuls, cu rol cheie în declanşarea procesului de formare a unor convingeri (preşedinţi, şefi

de partide, lideri de opinie, etc.) părăsesc scena şi lasă locul altora, tributari sau susţinători ai

altor convingeri sau practici. Schimbarea actorilor, a celor care joacă, cu alţii, cu alte

caracteristici personale poate să aibă acelaşi efect. Slăbirea convingerilor, resimţită fie prin

nesupunere (în cazul unor reguli restrictive) fie prin slabe efecte economcio-sociale (în cazul

regulilor permisibile) duce la abandonarea setului de practici normative, astfel erodate. O

inovaţie nouă dă peste cap, de obicei, întregul aranjament instituţional care o încadrează, în

amonte şi aval. E vorba de inovaţie în sens larg, schumpeterian: tehnică nouă, o nouă resursă,

un nou debuşeu, un nou sistem informaţional, de management sau de promovare etc. Şi pentru

stimulii care au produs schimbarea inovativă şi pentru gestionarea rezultatelor acestei

schimbări, de obicei, se cer noi reguli; noi legi aplicative, de protejare a proprietăţii

intelectuale sau de fructificare a rezultatelor. O nouă filosofie managerială sau o nouă viziune

despre firmă pot produce mutaţii serioase în arhitectura isntituţională, formală şi informală.

De la “firma ca întreg”, reţine Scott, comentând alţi autori, s-a trecut la “firma ca portofoliu”;

o schimbare care a produs reconfigurarea tipului de manager. În locul managerului unic,

responsabil de ansamblul problemelor organizaţiei, câştigă teren managerul specializat pe o

felie, pe un portofoliu, fie el al finanţelor, producţiei sau de personal. Nu mai puţin interesantă

este şi impunerea tipului de manager “specialist” doar în probleme de management. În

virtutea acestei metafore, economistul poate fi managerul unui spital sau un inginer

263

constructor poate fi ministrul economiei sau educaţiei. Numărul de reguli noi, formale sau

informale, pe care o atare schimbare, legitimată, le aduce cu sine este considerabil.

O zonă stimulativă în transformări instituţionale care pentru România poate avea

semnificaţii speciale este cea a sectorului gri, a economiei subterane. La nivelul anilor ’90

acest sector deţinea, oficial, cca. 40% din PIB, iar neoficial peste 50%. Cu o asemenea

pondere el putea revendica statutul normalităţii. În mare parte, acest lucru s-a întâmplat.

“Bişniţarii ”, “ hoţii ”, “ analfabeţii parveniţi”, “ mafioţii ” acelor ani au devenit patronii, baronii

sau întreprinzătorii de mai târziu. O transformare lingvistică a fost operată nu doar pentru a

marca schimbarea atitudinală. Pe terenul informal, al regulilor specifice capitalismului în

haină românească, aceşti piraţi ai economiei, după ce au devalizat-o, au fost asimilaţi; ei, ca

actori, dar şi regulile lor fac, acum, parte din peisaj.

V.3.2.2 Caracterul nonergodic; dependen ţa de cale

Întreaga mişcare a cadrului instituţional este una incrementală, încearcă să ne

convingă North; una care exprimă “... constrângerile pe care un trecut le impune prezentului

şi viitorului” (North, 211, p. 74). Este condensată, în această propoziţie, natura istorică a

procesului dezvoltării şi, tot în cuvintele lui North, natura fenomenului numit dependenţă de

cale («path dependence»); fenomen care poate să însemne că (Ibidem, p. 77):

- “alegerile prezente se află sub constrângerea moştenirii instituţionale

acumulate în trecut”;

- “ instituţiile acumulate dau naştere la organizaţii a căror supravieţuire depinde

de perpetuarea respectivelor instituţii ...”;

- “ Interacţiunea dintre credinţe, instituţii şi organizaţii în sânul unei structuri

artefactuale totale face din aceasta un factor fundamental al continuităţii unei societăţi”.

Indiferent de ce formulare ne-am servi, înţelegem că dependenţa de cale este,

esenţialmente, o dependenţă de trecutul trăit; una care se vrea mai mult decât o inerţie,

înglobând o sumă de constrângeri pe care matricea trecută le impune proiectului de

construcţie viitoare; una care e definibilă, concomitent, prin dependenţă, predeterminare,

constrângere, continuitate instituţională, dependenţă instituţională etc. Din orice punct am

privi lucrurile, în schimbarea economică şi instituţională “ trecutul e prezent”, ne urmăreşte şi

ne stabileşte traiectoria. Numai când se produce o falie socială, o revoluţie, de exemplu,

numai atunci se poate emite pretenţia că trecutul e lăsat în urmă. E, de fapt şi atunci, o

amăgire; în planul instituţiilor informale divorţul nu poate fi niciodată total.

264

Procesul sau, dacă se acceptă, fenomenul dependenţei de cale preocupă şi ocupă spaţii

foarte largi în lucrările instituţionaliştilor. Este de înţeles, având în vedere că acest trecut nu

moare. Dimpotrivă, deşi este absent, rămâne prezent spre a-ţi oferi criterii de evaluare şi

reevaluare; spre a te influenţa în funcţie nu doar de ceea ce ţi se întâmplă şi de ceea ce ţi s-a

întâmplat pentru că, această “magazie istorică” de lucruri şi idei, nu adună doar praf, nu

rămâne o arhivă, dimpotrivă se lasă interpretată, evaluată, transformată, răsturnată, sau, de ce

nu, în funcţie de condiţiile pieţei, confiscată sau cumpărată. Şi, tocmai în baza acestei

evaluări, poţi prinde sensul unei reguli, formale să zicem, numită “deţinerea ilegală de

valută” sau, informal, despre cum se poate trăi prost dar “fericit” în socialism sau cum poţi să

fii mediocru cu o carieră de mare succes în capitalism. Memoria artefactuală a trecutului îţi

poate fi un bolovan legat de picioare sau o pistă de reuşită; o sursă de mari şi generoase

proiecte sau o stavilă în a merge cu originalitate până la marginea prăpastiei; un suport trainic

în lupta cu incertitudinile sau o trambulină în a lăsa mersul şi evoluţia lucrurilor pe seama

misterelor, tainelor şi superstiţiilor, acoperind cu ritualuri lipsa de eficienţă. Formant sau

deformant, trecutul vine şi influenţează, mai ales, pe cale informală; una în care aria şi

dimensiunea spaţială au mai puţină importanţă decât starea de spirit pe care o lasă în urmă.

“ Intrând” în această stare de spirit aflăm de ce calvinismul a fost anticamera capitalismului;

de ce o “lege pentru recompensarea muncii grele” a produs un context emulativ şi constructiv

în America dar nu ar avea nici un efect în Africa; de ce libertatea, individualismul, competiţia

etc., au rămas noţiuni goale în lumea musulmană, greu de apucat şi definit, şi de ce, aceleaşi

noţiuni au definit şi configurat politici de dezvoltare durabilă în lumea protestantă sau

catolică; de ce trecutul lumii socialiste, o carte de bucate proletară, e inhibant, potrivnic şi

lipsit de sămânţa dătătoare de instituţii moderne şi de ce pe trecutul mercantilist al vestului

civilizat, inclusiv cu “faza parveniţilor în ascensiune” weberiană au putut creşte nu doar

instituţii şi organizaţii eficiente economic şi social, dar şi sinteza acestora – statul de drept.

Trecutul, studiul lui, îţi poate oferi, pe tavă, un model după care poţi să prosperi şi atunci

trebuie să-i aduci un omagiu, imitându-l, sau după care ai toate şansele să eşuezi, şi atunci

trebuie să-ţi consumi energia spre a te debarasa de el. Tot trecutul, riguros şi imparţial

analizat, îţi poate spune dacă ai greşit încercând să creşti un fond în şi cu forme (instituţii)

nepotrivite sau ai ratat pe ambele paliere încercând să aplici practici sănătoase uzând de

actanţi nepotriviţi. Trecutul poate fi periculos, nostalgic sau frenetic. Erorile de diagnostic, ne-

a arătat istoria, pot costa secole de mizerie şi subdezvoltare. Numai intrând în natura

articulaţiilor lui intime, studiindu-l deci, dobândeşti atât necesara detaşare care oferă

dimeniune ştiinţifică proiectelor constructive dar şi forţă intuitivă, de mare folos, spre a

depista, din timp, sămânţa vreunei nebunii ideologice care poate pune totul în umbră.

265

Trecutul, cunoaşterea lui, îţi poate corecta şi stilul; te poate ajuta să găseşti cuvintele

hotărâtoare cele mai potrivite pentru a caracteriza procesul dezvoltării; să le afli pe acelea care

obligă la adevăruri scurte şi universal valabile, subordonate raţionalului şi cauzalităţii,

neprostituate de limba de lemn a vreunei ideologii, indiferent de numele ei. Trecutul, dacă eşti

interesat, te poate învăţa ceva despre îndoială şi randament; despre cum e să-ţi cheltuieşti

energia pe dileme sterile sau pentru a dura lucruri concrete, într-un cuvânt, îţi pune în faţă

diferenţa notabilă dintre cei care vorbesc despre dezvoltare durabilă şi cei care o înfăptuiesc,

între cei ce se lasă seduşi de pleava vreunei utopii şi cei care realizează că timpul e o resursă

foarte rară. Un trecut, nu al oricui, de data aceasta, te poate învăţa ceva despre cum şi de ce

să-ţi organizezi economia şi societatea: pentru a produce egalitate în mizerie, destine

mediocre sau oameni liberi şi prosperi; pentru a afla că ai dreptate doar când eşti la putere sau

şi într-un dialog cu şeful tău direct; pentru a omogeniza caractere, “tăind” vărfurile şi

apropiind media de bază sau a te sprijini pe vârfuri lăsând societatea să se aşeze, ierarhic,

după firescul definit de piaţa competitivă. Etc. Etc.

Am putea continua cu aceste alăturări, fecunde şi, credem noi, sugestive. E de ajuns,

însă, prin cele reţinute, pentru a trage o concluzie: trecutul are valoarea unui model, de urmat

sau nu. Nici când ne urmăreşte cu semnul plus, nici când o face cu semnul minus, el nu e un

model perfect. Ar fi, într-un fel, împotriva logicii. Dar, şi într-un caz şi în celălalt, el invită la

învăţare, la ce trebuie să faci sau să nu mai faci. Este aceasta, credem, raţiunea pentru care

instituţionaliştii, într-o formulă specifică, au făcut din învăţare o premisă şi o noţiune cheie a

procesului dezvoltării economice.

Dependenţa de trecut ne obligă să înţelegem că în nici o situaţie nouă, indiferent de

pretinsul ei grad de noutate, nu avem soluţii totalmente noi. Moştenirea culturală îşi spune

întotdeauna cuvântul şi, în cele mai multe situaţii, condiţionează reuşita soluţiei alese. În

acelaşi timp, schimbarea instituţională şi cea economică nu se produc în forma unor schisme;

caracterul revoluţionar al schimbării a avut întotdeauna regimul excepţiei. De principiu,

schimbarea se produce incremental, pas cu pas; porneşte din interiorul fenomenului şi,

picătură cu picătură, reaşează lucrurile în cadenţa potrivită pentru a nu declanşa ostilitatea sau

suspiciunea actanţilor, persoane fizice sau organizaţii. Expresia cea mai potrivită pentru a

caracteriza procesele de schimbare şi adaptare, permanente şi concomitente, a găsit-o

Schumpeter: «distrugere creatoare»; nu distrugem desfiinţând, ci reformând şi construind.

Succesul e asigurat când experienţele economice şi tehnice noi rezonează cu structurile

artefactuale ale sistemului de credinţe împărtăşite, personale sau colective; sau, cu alte

cuvinte, se reuşeşte când, odată ce concretul faptic se înnoieşte, sistemul instituţional

manifestă eficienţă adaptativă. Uneori, este nevoie chiar de mai mult: instituţiile trebuie să

266

fie capabile să se adapteze nu doar eficient ci şi cu maximă rapiditate unor schimbări sau

perturbări şoc care intervin în mediul economic şi social. Flexibilitatea instituţională pare a fi,

ea însăşi, un produs istoric. North crede că “ În lumea occidentală ea este produsul evolutiv al

mai multor secole de schimbare instituţională” (211, p. 110). Concluzia ce se desprinde

pentru ţările în tranziţie e implicită; vor fi necesare perioade lungi de gestaţie (secole?) până

când îşi vor construi şi şlefui sistemul de instituţii (piaţă, proprietate, preţuri, etc.) necesare a

susţine eficient schimbarea şi creşterea economică în cadenţa cerute. Dorinţa de a scurta

aceste perioade sau chiar a le anula, e de înţeles. Din păcate, moştenirea culturală nu este

suficient de “maleabilă pentru a se supune unei modificări deliberate” comentează, acelaşi

North, reliefând chiar o mecanică internă, de autoîntreţinere a fenomenului dependenţei de

cale în sensul că (211, pp. 201-202):

1. “Structura instituţională moştenită din trecut poate fi reflectul unui

ansamblu de credinţe care se opun schimbării, fie pentru că schimbările propuse intră

în conflict chiar cu acest trecut fie că intră în conflict cu antreprenorii şi managerii

organizaţiilor existente ...

2. Structura artefactuală care condiţionează performanţa unei economiii

cuprinde instituţii interdependente; este insuficient şi, adesea, contraproductiv, să

izolezi o instituţie de restul ansamblului pentru a obţine o performanţă dorită ...

3. ... Dacă instituţiile formale pot fi abolite prin decret, cele informale sunt

neutre la schimbările deliberate pe termen scurt. Cât priveşte mijloacele necesare

pentru a le face respectate (atât pentru instituţii formale cât şi informale), e dificil în

ce măsură pot face ele subietul unui control deliberat”.

Aşadar, atitudinea actanţilor în faţa unui mediu instituţional în schimbare este diferită.

Un calcul de câştig sau pierdere îl va ataşa pe fiecare, fie de o instituţie veche fie de una

nouă. Problema este complexă şi nu uşor rezolvabilă. O complică, odată în plus, faptul că

însăşi transformarea, chiar a instituţiilor informale, implică costuri. Nu mai vorbim de

ostilităţile “ indigene”, izvorâte din chiar inima sistemului instituţiilor informale în care religia

a jucat un rol fundamental. Ostilitatea doctrinală a islamului faţă de piaţa asigurărilor sau cea

a creştinismului faţă de împrumutul cu dobândă sunt doar două exemple, printre multe altele,

de surse “invizibile” ale adversităţii la schimbare. Avner Greif (112; 111) are serioase studiii

despre modul specific în care, în asamblul schimbării, instituţiile informale fixează nu doar

trendul dar dictează şi cadenţa acesteia. Ţintind spre zorii capitalismului, el scoate în evidenţă

rolul pozitiv-transformator al comportamentelor individualiste ale genovezilor în comparaţie

cu cele ale comercianţilor care au adoptat filosofia grupistă islamică în bazinul mediteranean

la nivelul secolelor XI-XII. Pe acelaşi registru, economişti precum Robert Putman (249) sau

267

Jean-Philippe Platteau (238), pun în contrast modul contractualist de rezolvare a problemelor

în nordul Italiei faţă de cel voluntarist din Sud; reliefează efectele nefaste induse de

nedefinirea clară a drepturilor de proprietate şi structura socială operată după criterii izvorâte

din relaţia cu natura în Africa; caracterul antievoluţionist al regulei represivităţii, a reducerii la

tăcere pe toţi cei încercaţi de sentimentul emancipării economice şi sociale şi impunere, în

contrapartidă, a unor reguli prin care supunerea era definită prin supranatural, şansă sau

hazard, în Asia.

Cum şi în ce mod acest mediu complex a evoluat şi cum a sprijinit el schimbarea

pozitivă de ansamblu, ce legătură este între acest mediu şi cel al instituţiilor formale a fost o

întrebare cu rol cheie în înţelegerea procesului transformării economico-sociale. Literatura de

profil este suprasaturată cu acest subiect. Considerăm că relaţia personal-impersonal are, de

departe, forţa explicativă cu greutate luminatorie în ansamblul abordărilor pe temă, pentru că

de ea, de posibila trecere de la comportamente personalizate la comportamente încadrabile de

reguli comune a depins, după ştiinţa instituţionaliştilor, trecerea de la subdezvoltare la

dezvoltare. Amintita relaţie trimite la intimitatea procesului dătător de reguli. Proces în

virtutea căruia comportamente personale dobândesc forţa reprezentativităţii, devin credinţe

împărtăşite, practici în mod comun recunoscute, acceptate ca reguli generale. Este procesul

prin care Hayek explică apariţia statului de drept, stat necesar tocmai pentru că nu toţi

observă regulile generale care-i privesc pe toţi dar nu în mod direct şi pe fiecare în parte

(Hayek, 121). Numai şi enunţul problemei reliefează forţele centripede, inerţiile individualiste

care s-au opus, natural, procesului. Natural pentru că, firesc este să-ţi doreşti personalul, să te

opui regulii uniformizante, să nu-ţi doreşti să devii o picătură a oceanului. În fapt, structura

genetică te pregăteşte ca, la start, să fii personal. Şi totuşi, lumea modernă s-a clădit pe

impersonal; pe trecerea de la eforturi individualizate consumate în comunităţile rurale

tradiţionale la cele contractuale, impersonale bazate pe spirit cooperativ şi pe cultura

apartenenţei la cetate; la cetatea care nu poate fiinţa în afara unor reguli generale care-i

privesc, într-adevăr, pe toţi deopotrivă fără a interesa, în acelaşi grad, pe fiecare în parte. Peste

tot, în lumea modernă, se constată că procesul a fost “ajutat”; în ultimă instanţă, s-a recurs la

o sursă externă de autoritate, la stat, ca mecanism, la rându-i, impersonal, chemat în ajutor

pentru a aşeza societatea pe o ordine contractuală impersonală. Dar, la fel de adevărat este

că nu toată lumea a procedat la fel. Nu peste tot, relaţia contractuală impersonală a înlocuit

diversitatea credinţelor împărtăşite, reflect al diversităţii exerciţiului de viaţă trăit. Aici se află,

după instituţionalişti, originea criteriului care a împărţit lumea în dezvoltaţi şi subdezvoltaţi.

Prima, cea dezvoltată, “în particular lumea occidentală a reuşit să surmonteze aceste

complexităţi şi să dezvolte schimburi impersonale, reunind cunoştinţele specializate esenţiale

268

pentru a le utiliza eficace în structuri economice complexe, dotându-se, în acelaşi timp, cu

regimuri politice, de mai mare sau mai mic succes dar favorabile acestor schimbări. Situaţia

sa contrastează puternic cu cea a lumii slab dezvoltate a cărei incapacitate de a realiza

această tranziţie se traduce prin slabe performanţe economice ” (North, 211, p. 133). O lume,

cea de-a doua, adăugăm noi, care n-a depăşit faza diversităţii ramânând în “dulcea” dar

neproductiva specificitate: a misterelor, tainelor, cutumelor comunale; o lume pentru care

impersonalitatea contractului de schimb a rămas o necunoscută; o lume care are mari şi multe

probleme de rezolvat în trecerea sa de la o ierarhie bazată pe relaţii personale induse de

cumetrii la una aşezată pe diferenţe de competenţe; de la autoritarism şi monolog la

democraţie şi dialog; de la exhilibru static bazat pe supunere faţă de şef la echilibru dinamic

prin accepţia dezacordurilor, etc. Într-un cuvânt, o lume dependentă de un trecut care-i sufocă

prezentul şi viitorul şi de care nu se poate desprinde.

V.3.2.3 Caracterul nonergodic versus inten ţionalitate

Semnificaţia conceptului «nonergodic» utilizat de instituţionalişti pentru a reliefa

natura profundă a procesului dezvoltării economice este aceea de nereproductibil sau, ca să

relativizăm termenii, probabilitatea ca o stare trecută, trăită efectiv, să se reproducă întocmai,

este foarte mică. Este şi acesta un unghi din care NEI este aşezată, comparativ cu economia

neoclasică samuelsoniană (Samuelson, 264) pentru a arăta că prima este un şantier în

permanentă metamorfoză, nesupusă exerciţiilor cantitativiste de optimizare prin funcţii

continue şi derivabile în timp cea a doua e facil ştiinţifică, matematizabilă şi uşor previzibilă

în evoluţia ei pentru că se consumă ca şi cum ar fi o “fizică a societăţii ” (Solow, 278).

Ne aflăm în faţa celei de-a doua dileme proprii structurii interne de analiză a

dezvoltării întreprinse de instituţionalişti. Pe de o parte, trecutul contează, te urmăreşte şi te

influenţează în fasonarea viitorului; dependenţa de cale se impune cu forţa unei legităţi

obiective. Pe de altă parte, “ipoteza reproductibilităţii (caracterului ergodic) este aistorică”

(North, 211, p. 38). Pe scurt, istoria contează dar nu se repetă.

Dilema din planul faptelor se transmite şi în planul teoriei. În logica acestei relaţii este

normal să te întrebi dacă o teorie durată prin observaţia şi analiza trecutului îşi păstrează forţa

predictivă, pentru care, de altfel, este construită; dacă funcţionează, şi aici, cunoscutul

principiu al autorităţii lucrului judecat.

Instituţionaliştii n-au ocolit întrebarea iar răspunsul lor departajează şi

particularizează, fundamental, în plan metodologic, discursul lor de cel neoclasic. În timp ce

pentru ultimii mediul analizat este static, repetabil, cu şansa ca şi incertitudinile să fie

269

previzibile şi să se transforme, astfel, în certitudini, pentru instituţionalişti mediul ca atare al

incertitudinilor este singurul care se “reproduce”, dar la altă scară şi cu o altă structură; unele

dispar, altele apar. Într-un mediu static, preferat de neoclasici incertitudinea prezentă se

aseamănă cu cea trecută şi, astfel, problema se stinge; îşi găseşte rezolvare în stocul de

cunoştinţe deja acumulat. Într-un mediu dinamic, timpul aşează în permanenţă lucrurile,

inclusiv incertitudinile, pe un alt plan. Prin învăţare, stocului de cunoştinţe existent i se aduc

amendamente, necesare pentru a face faţă incertitudinilor noi; necesare pentru că regulile

vechi prin care s-au redus incertitudinile sunt supuse relativităţii, valabilitatea lor devenind

problematică. Cum şi procesul de învăţare îşi are imperfecţiunile lui, nimic nu pare a mai

rămâne cert. Ceea ce, în condiţii trecute, însemna regula optimală, aptă pentru eliminarea

incertitudinii, în condiţiile unui mediu economic şi social în schimbare e greu de vorbit de

repere; de scheme de analiză şi registre de judecată în care o instituţie cu valenţe

optimizatoare în trecut îşi păstrează forţa rezolvatorie pentru prezent sau viitor.

Rezumând, dependenţa de cale, de trecutul faptic şi cel instituţional, e o axiomă a

procesului derulabil cu riscuri şi incertitudini permanente. Pe de altă parte, acelaşi proces de

schimbare este unul deliberat, intenţionalitatea fiind, de asemenea, o axiomă cu aceeaşi

poziţie şi greutate în schema explicativă. Cum ies instituţionaliştii din acest puzzle, de ei

construit, aparent, certat cu logica? Mult timp lăsate în suspensie, întrebările şi-au găsit

răspuns în lucrarea pe care am numit-o, deja, de sinteză, Procesul dezvoltării economice,

semnată de D. North. Este deductibilă, din paginile ei, relaţia între repetiţie şi construcţie în

procesul schimbării şi dezvoltării. Prin caracterul ei nonergodic schimbarea pleacă de la

experienţe deja trăite, acumulate, dar nu le repetă. Dependenţa de cale nu neagă construcţia.

Dimpotrivă, succesul ca atare al procesului, cu numele pretins al dezvoltării economice, este

dat şi îşi găseşte justificare numai când construcţia câştigă ascendenţă; când partea de creaţie

este mai puternică decât partea de distrugere. Numai atunci putem vorbi de «distrugere

creatoare», ca să-l parafrazăm pe Schumpeter, autor pe care instituţionaliştii îl citează

consistent şi aprobativ.

Relaţia conflictuală, dar circumscrisă unui joc pozitiv (sau negativ când ideologia

subordonează şi sufocă componenta democratică a jocului) între distrugere şi creaţie se

produce pe terenul relaţiei dintre subiectiv şi obiectiv în procesul cunoaşterii dar şi al

dezvoltării, economice şi nu numai. Lanţul secvenţial pe care se coagulează amintita relaţie

pleacă de la premisa că indivizii îşi construiesc o reprezentare a lumii înconjurătoare în

funcţie de credinţele împărtăşite asupra acestei lumi, credinţe, ele însele, derivate ale

modelelor mentale. Prin ele, prin aceste modele mentale, se trece de la o realitate dată la una

dorită, modificată urmând ciclul: realitate – credinţe – instituţii – organizaţii – politici –

270

rezultate – realitate modificată. Rolul cheie în aecest proces revin indivizilor, agenţilor

economici, actanţilor dotaţi cu creier şi conştiinţă care-şi construiesc o anumită reprezentare a

realităţii. Ei dau însufleţire procesului; îi conferă dimensiune umană, conştientă, articulaţie şi

circularitate; prin ei “vorbeşte” biologia dar şi politica. Fiecare dintre aceste secvenţe, locul şi

rolul lor în ansamblul procesului, merită atenţie. În ultimii ani, NEI oferă serioase şi

interesante studii pe fiecare din direcţiile de cercetare desprinse şi sugerate de importanţa

fiecărei asemenea verigi în ansamblul procesului. Cu maximă concizie operând, găsim demn a

se reţine că:

• Procesul dezvoltării este unul supus circularit ăţii . În efortul permanent de a

reduce incertitudinile, de a face mediul inteligibil, indivizii caută să înţeleagă corect realitatea.

Există însă, o realitate fizică şi una umană. Dacă pentru prima progresele în cunoaştere sunt

excepţionale, pentru realitatea umană rămâne întotdeauna un “reziduu”, o parte necunoscută;

realitatea umană nu poate face obiectul şi subiectul unor legităţi obiective, aidoma lumii

fizice. Procesul cunoaşterii ca şi cel al învăţării are pe acest teren probleme în plus de

rezolvat. Există apoi, o “realitate realitate” şi o “realitate înţeleasă”. Pentru diferenţa dintre

ele responsabile sunt raţionalitatea limitată a indivizilor şi ideologiile. Oricât şi-ar dori,

individul nu-şi poate depăşi anumite limite pe care Natura i le-a fixat. În plus, creierul uman e

şi un fapt social; plasat în spaţii culturale diferite, “calculatorul” uman dobândeşte

dimensiuni, de înţelegere, învăţare, analiză şi interpretare diferite. Pe cale de consecinţă,

aceeaşi realitate este interpretată diferit de “creiere” diferite. Ideologiile, la rându-le, se pot

interpune şi rupe planurile; e calea prin care decidenţii politici pot hotărâ ceea ce “trebuie

înţeles”; este, de asemenea, mijlocul prin care relaţia de circuit, standard, cu cele cinci

secvenţe, se modifică şi devine “realitate realitate” – ideologie – credinţe împărtăşite la

comandă – realitate alterată. Cazul tuturor ţărilor foste comuniste este încadrabil acestui

circuit, conştient deformant. Oricum am privi însă lucrurile şi dincolo de structura intimă a

realităţii şi de modul în care ea “trece” prin creierul uman sau malaxorul ideologic, relaţia ei

cu lumea ideilor rămâne cea cunoscută: realitatea însăşi este una “gândită” , fasonată,

structurată, aşezată spre a rezona cu intenţiile, interesele şi scopurile individuale şi colective.

Efortul hayekian în a conştientiza despre rolul hotărâtor al ideilor în procesul schimbării şi

dezvoltării este bine primit şi corect apreciat de către instituţionalişti. Iată o dovadă, oferită de

C. Mantzavinos, D. North şi S. Shariq (177): “Mecanismul de feedback între rezultate şi

realitate tranzitează prin gândirea umană şi, cum gândirea intepretează în mod activ

realitatea, nu dispunem decât de o cunoaştere foarte limitată a manierei în care rezultatele

pot fi percepute şi interpretate de către agenţi. Aceasta este raţiunea principală pentru care

modelele mecaniciste şi deterministe ale schimbării nu pot să funcţioneze; ideile sunt factorii

271

autonomi ai evoluţiei socio-economice iar dacă dorim să ştim ceva în plus asupra acestui

proces, este nevoie de cunoştinţe suplimentare despre modul în care gândurile noastre

construiesc realitatea” (Sublinierile noastre).

• Percepţiile asupra realităţii sunt, prin natura lor, individuale. Articularea lor cu o

schemă colectivă, angajatoare a unor mutaţii instituţionale de amploare, ţinând seama că

există, nu doar unitate în acceptarea unor credinţe ci şi comportamente atipice, necooperante,

reprezintă, de asemenea, una din marile probleme ale procesului dezvoltării. Cheia înţelegerii

procesului prin care se trece de la o reprezentare individuală la una societală stă în

surprinderea mecanismului prin care apar modelele mentale. În interiorul acestui mecanism,

rol important au: A) zestrea nativă, genetic transmisă (fizică, psihică, etc.); B) zestrea

transmisă de generaţiile precedente şi preluată de generaţiile prezente; C) experienţa

individuală acumulată prin confruntarea cu mediul fizic sau socio-uman; D) elementele

artefactuale la care se recurge (limba, instituţiile, cultura etc.) ca la instrumente necesare

învăţării şi care, ele însele, sunt constructe sociale. A+B+C+D reprezintă zestrea de plecare,

«viziunea» = ideologie, în sens marxist şi schumpeterian, sau credinţă împărtăşită, în sens

veblenian sau northian. Prin ele, prin aceste modele mentale, indivizii “văd lumea”, o “simt”

cum este şi intuiesc calea schimbării, dacă aceasta este necesară. Dimensiunea ideologică a

acestor credinţe împărtăşite, manifestă prin reguli acceptate, este extrem de importantă în

cadrul schimbării pentru că “... atunci când procedăm la alegeri care modifică de o manieră

incrementală (fundamentală) organizarea politică, noi suntem pe cale să schimbăm

realitatea. Modificând realitatea, modificăm şi sistemul de credinţe pe care le avem. Acest

flux circular există de când oamenii au încercat să-şi stăpânească destinul” (North, 214, p.

15).

Toate componentele «viziunii» sunt importante. În asigurarea circularităţii procesului

de schimbare rolul declanşator privilegiat revine componentei ideologice. Alegerile politice

pot schimba structura instituţională existentă ca şi actorii strategici care o aplică. Făcând

aceasta, se dă o nouă turnură mersului realităţii. O nouă realitate înseamnă noi credinţe şi

structuri instituţionale. Şi ciclul se repetă. Repetându-se, trecutul este inclus dar nu reprodus.

El oferă doar soclul pentru o construcţie nouă. În acelaşi timp, simpla repetiţie oferă temei

predictibilităţii. Comportamentele prezente ale agenţilor economici nu le reproduc pe cele

trecute după cum nu se vor suprapune cu cele viitoare. Dar, din caracterul ciclic ele pot fi, în

linii mari, previzibile (vezi Heiner, 125).

• Lanţul secvenţial al cărui parcurs duce la dezvoltare începe cu zestrea genetică. În

fixarea locului şi rolului acesteia în ansamblul procesului de schimbare economică şi

instituţională, cea mai mare parte a instituţionaliştilor, cu nuanţe încadrabile aceleiaşi game,

272

merg pe acelaşi palier explicativ cu Hayek. Biologia, cu legităţile ei, prin extensie şi specifică

interpretare, îi ajută să explice raţionalitatea sau iraţionalitatea unor comportamente; proporţia

dintre conştient şi spontan în evoluţia economică; rolul instituţiilor, în principal al pieţei, de

sită evoluţionistă. Pe acestă agendă de cercetare s-a dezvoltat în interiorul NEI un adevărat

curent; unul în care evoluţionismul este cuvântul de ordine şi care merită o abordare specială,

de sine stătătoare.

• Valorificarea trecutului în construcţia economică şi instituţională prin trecerea de

la o etapă la alta, de la modele mentale la realitate transformată, profitând de experienţa

acumulată, nu este apanajul vre-unei mâini invizibile. A. Smith nu este invocat din această

direcţie. Schimbarea este una care vine din istorie, capătă caracter naţional dar nu se produce

automat. Intenţionalitatea şi caracterul conştient caracterizează procesul. În acelaşi timp,

schimbarea nu se produce step by step; nu se trece la următoarea etapă abia după ce

mecanismul etapei precedente s-a consumat în întregime. Dimpotrivă, o reţea capilară

funcţionează şi face ca fazele procesului să interfereze; în timp ce pe un spaţiu se «distruge»

pe un altul se construieşte «creator». Cine oferă liantul şi ce face ca agentul ce umple

capilarităţile să circule? Răspunsul instituţionalist la această întrebare se numeşte învăţare;

învăţare ca proces cognitiv cu început în zestrea genetică şi cu final în posibilitatea creierului

uman de a schimba, în sensul dorit, lumea reală; proces prin care, de la moştenirea ereditară

plecând, se acumulează cunoştinţe prin confruntarea cu mediul fizic şi cel social; se

conceptualizează experienţele trăite şi se obţin modele mentale; se primesc noi informaţii de

la noi experienţe trăite, se reconceptualizează, se remodifică modele, se redefinesc căi de

acţiune; pe scurt, se învaţă (North, 211, pp. 46-47). Procesul este necesar din aceleaşi motive

care fac necesară cunoaşterea, în general. În plus, prin şi cu ajutorul învăţării, se luptă cu

incertitudinile; se “absoarbe” trecutul prin ceea ce are transmisibil în planul progresului; se

asigură adaptarea la reguli şi experienţe cu statut de bune practici; se asigură cooperarea cu

respectarea avantajelor specializării şi diviziunii muncii etc. Trei mari surse alimentează

procesul: patrimoniul genetic, moştenirea culturală şi vectorul individual. De patrimoniul

genetic ne vom ocupa la evoluţionism, ca expresie cu marcă specifică a teoriei dezvoltării la

instituţionalişti. Cât priveşte dimensiunea culturală şi cea individualistă în procesul învăţării,

instituţionaliştii păstrează linia hayekiană: există o cultur ă colectivă care, fără a fi egală cu

suma culturilor individuale (rezultat al învăţării individuale) are un important rol în

dinamica economică şi socială; unul de filtru prin care trec norme şi reguli, atitudini, valori şi

instituţii, chiar actanţi şi, printr-o necesară selecţie rămân în joc doar cele (cei) care merită să

rămână, care sunt consonante (ţi) cu linia progresului.

273

Încorporând o “experienţă distilată”, un trecut filtrat şi curăţat de reguli şi instituţii

sclerozate, cultura joacă un rol similar cu biologia sau ideologia. Prin ele, trecutul rămâne

prezent, îşi face loc în structurile instituţionale şi influenţează arhitectura construcţiei viitoare;

filtrat de “impurităţi” el face posibil ca baza de sprijin pe care se clădeşte ciclul evolutiv să

câştige mereu în amplitudine. Între dependenţa de cale (evoluţia nonergodică) şi caracterul

conştient, intenţional al dezvoltării, contradicţia e doar aparentă.

V.4 Schi ţă rezumativ ă a dezvolt ării economice “ institu ţionaliste ” Oriunde şi oricând se produce, dezvoltarea economică trebuie lipsită de adjective. Ea

este şi trebuie să rămână, pur şi simplu, dezvoltare. Faptul că la ea se ajunge prin etajul

normativ al ştiinţei, via politica economică, îndreptăţeşte calificarea ei ca fiind “liberală”,

“socialistă”, “ social-democrată” şi, în cazul nostru, “instituţionalistă”. Şi, e adevărat, pe cale

doctrinală, se dă specificitate procesului prin care se urmăreşte obiectivul – creşterea şi

dezvoltarea economică. Ce are, aşadar, special şi deosebitor faţă de alte căi, ruta dezvoltării

economice sugerată şi inspirată din filosofia instituţionalistă? În propoziţii schematizante,

sintetizatoare, printr-un tur de orizont reţinem că:

� Dezvoltarea economică este, în mecanica sa internă şi în mod fundamental, un

proces de schimbare; de schimbare în dublu registru: economică şi instituţională. Relaţia

dintre cele două planuri este una de la mijloc la scop; instituţiile nu au o valoare în sine, ele

trebuie să servească de mijloc, de bune practici pentru a dobândi dezvoltare. Aceasta, ultima,

este în legătură directă cu nivelul de trai şi calitatea vieţii.

� Schimbarea economică este o funcţie de:

1. “Cantitatea şi calitatea resurselor umane;

2. Stocul de cunoştinţe umane şi, în special cele care-i conferă omului

posibilitatea să cunoască şi să folosească natura;

3. Cadrul instituţional care defineşte structura incitativă şi voluntară a unei

societăţi” (North, 211, p. 19)

Toţi cei trei factori enumeraţi sunt importanţi şi de neocolit în procesul schimbării

economice. Prin ea însăşi, schimbarea n-are sens; capătă motivaţie logică şi devine de dorit a

se produce doar dacă se soldează cu performanţă economică. În dobândirea acesteia, dintre

cei trei factori, rolul fundamental revine celui cu numărul de ordine doi: stocul de cunoştin ţe.

El rămâne «determinantul profund al performanţelor economice şi sociale în timp ce cheia

evoluţiei economice rezidă în schimbările aduse stocului de cunoştinţe» (North, 192, p. 91).

Baza şi dinamica procesului prin care se obţine performanţă sunt în relaţie directă cu baza de

274

plecare şi dinamica stocului de cunoştinţe. Stocul de cunoştinţe este, prin natura lui, o

acumulare, conţine multă “ istorie”. Pentru ca această “ istorie” să fructifice, să producă

dezvoltare, se recurge la un joc, unul complex “între stocul de cunoştinţe, instituţii şi factorii

demografici” (North, 211, p. 110). Numai desfăşurabilă în cadrele acestui joc, însufleţit de

factorul demografic, schimbarea economică reclamă schimbare instituţională pentru ca,

împreună, să ducă la dezvoltare.

� Schimbarea instituţională înseamnă, pe scurt, cinci lucruri (North, 216):

1. “Cheia schimbării instituţionale este interacţiunea permanentă între

instituţii şi organizaţii în repartiţia economică a penuriei, deci, concurenţa;

2. Concurenţa obligă organizaţiile să investească în mod continuu în

competenţe şi cunoştinţe pentru a supravieţui. Tipurile de competenţe şi

cunoştinţe dobândite de indivizi şi organizaţii influenţează şi orientează

evoluţia sistemului de percepţie în raport cu oportunităţile; de aici, noi alegeri

care vor altera în mod gradual instituţiile;

3. Cadrul instituţional aduce cu sine noi incitaţii care dictează tipurile de

competenţe şi cunoştinţe necesare pentru obţinerea de randamente maxime;

4. Percepţiile provin din construcţiile mentale ale actorilor;

5. Matricea instituţională existentă, prin complementarităţile şi

externalităţile sale, fasonează schimbarea; o face, în mod obişnuit

incrementală (graduală) şi dependentă de cale”.

Revenind şi comentând, succint, cele cinci propoziţii înţelegem că factorul incitativ

principal al schimbării rămâne concurenţa; în lupta cu rivalii economici trebuie găsite soluţii

iar cea care garantează reuşita este investiţia în competenţe; în matricea instituţională “ la zi”,

sunt încarnate constructele mentale curente, inclusiv cele referitoare la “comportamentele de

fertilitate” cu un cuvânt greu de spus în dimensionarea factorului demografic; schimbarea

acestora este complexă pentru că poartă în ele întreaga încărcătură a trecutului şi, prin inerţiile

comportamentale create, “produc” şi oponenţi, potrivnici mutaţiilor; consecinţa e că

gradualitatea şi dependenţa de trecut dau, în notă de principiu, caracteristicile procesului,

salturile, faliile fiind acceptate doar ca excepţie. Dar chiar dacă schimbarea se produce

gradual şi în dependenţă cu trecutul, important e că, din interior, se acceptă ideea schimbării;

matricea instituţională în funcţiune este, ea însăşi, creatoarea unei instituii noi cu rol major în

schimbare: regula admiterii schimbării , ca expresie sintetică a eficienţei adaptive şi care

obligă, logic, ca actanţii legaţi prin sistemul de oportunităţi, de instituţii devenite ineficiente,

să accepte ajustări, mutaţii, schimbări. Pe calea aceasta regulile vechi părăsesc terenul de joc.

Prin învăţare, vechii actanţi acceptă şi se conformează regulilor noi. În felul acesta, jocul

275

instituţional devine unul cu sumă pozitivă; unul în care actanţii nu fac acest lucru după logica

lui “ ca şi cum ar şti” ci o fac tocmai ştiind, prin învăţare, schimbarea fiind un proces

consumabil sub zodia intenţionalităţii şi supus logicii performanţei.

� Interferarea celor două planuri, economic şi instituţional pune probleme şi

întrebări specifice. Pe clasici i-a interesat “trinitatea productivă”, felul cum se combină cei

trei mari factori – natura, munca şi capitalul – pentru a obţine creşterea avuţiei. Interesul

personal şi diviziunea muncii, manifeste în condiţiile pieţei concurenţiale, rezolvau, în mod

natural, problema. Neoclasicii au considerat că trebuie să meargă mai departe. Şi-au făcut, de

aceea, din echilibru problema principală şi marca de prestigiu a şcolii. La rându-le,

instituţionaliştii sunt interesaţi de dezvoltare, una societală, cu adresă la scara ansamblului şi

vizând ambele dimensiuni, materială şi spirituală. Obiectivul lor înseamnă întrebări şi premise

de plecare specifice.

Iată genul de întrebări :

“Cum să ansamblăm piesele acestui puzzle pentru a explora, chiar şi incomplet,

procesul schimbării economice? Acest proces este similar celor din biologia evoluţionistă? În

ce măsură este el influenţat de intenţionalitatea actanţilor şi care este natura intenţionalităţii

umane, sursa imediată a schimbării instituţionale? Incertitudinile, cu care sunt confruntaţi

oamenii, provin din instabilitatea intrinsecă a peisajului uman sau din percepţiile şi sistemele

de credinţe aferente mediului lor? Care sunt sursele dependenţei de cale şi în ce măsură

afectează aceasta performanţa? Şi, în sfârşit, de unde vine eficienţa adaptivă – aptitudinea

anumitor societăţi de a se adapta cu supleţe şocurilor şi de a genera instituţii capabile de a se

plia la realităţile modificate?” (North, 211, pp. 25-26).

Suntem obligaţi să recunoaştem că sunt întrebări care trimit discursul pe o altă pistă;

pe un plan interdisciplinar reclamat de însăşi natura procesului studiat; un proces privit

dincolo de dimensiunile lui tehnico-economice (foarte importante) angajând, plenar şi benefic

cunoaşterii, omul şi comportamentele sale, instituţiile, experienţa trăită şi dependenţa de

acestea, componenta biologică, istorică şi socială, sursele intenţionalităţii şi incertitudinilor şi,

cel mai important, sorgintea şi mecanica internă a procesului de adaptare cu eficienţă la noile

reguli impuse de peisajul economico-social în permanentă schimbare. Chiar dacă

instituţionaliştii n-au găsit răspunsul acoperitor la toate întrebările pe care şi le-au pus, şi, de

fapt, chiar dacă nu răspundeau la nici una (nu e cazul dar să admitem supoziţia) ei rămân

importanţi prin acest gen de întrebări prin care schimbă radical registrul de judecată; coboară

ştiinţa economică cu picioarele pe pământ şi o face mai umană exact în locul care-i justifică,

fundamental, existenţa, acela din care ea trebuie să explice cum se ajunge mai repede şi mai

puţin costisitor la creştere, la dezvoltare.

276

Întreprinderea lor cutezantă, anvergura mişcării şi plasării analizei pe un plan nou

rezidă şi în ipotezele de plecare. Cu titlu exemplificativ, dar edificator, importante ni se par a

fi:

a) Omniprezenţa incertitudinilor . Incertitudinile şi riscurile nu lipsesc din analizele

standard. F. Knight sau K. Arrow sunt mărturii evidente. Ceea ce reprezintă specificitate,

în cazul instituţionaliştilor, se referă la trei împrejurări:

1. În timp ce în economia ortodoxă incertitudinea şi riscul ţin de

excepţionalitate (altfel nici nu s-ar putea construi elegantele modele matematice ale

creşterii) pentru instituţionalişti incertitudinea nu e o întâmplare; ea e permanentă.

2. Incertitudinile aparţin fie mediului fizic, fie celui socio-uman. Pentru

dinamica economică şi socială, mai importantă este cunoaşterea şi depăşirea acestora

din urmă. Societăţile care, azi, au reuşit, au făcut acest lucru.

3. Incertitudinile se află, ele însele, într-o permanentă dinamică. Unele sunt

cunoscute şi, cu această ocazie se sting, altele apar. În plus, ceea ce e incert pentru un

individ poate fi cert pentru un grup social sau o societate. Pe acest “nisip mişcător” al

incertitudinilor, instituţionaliştii caută, şi găsesc, originea regulilor, a instituţiilor;

caută sursele intenţionalităţii şi repetabilităţii tocmai pe un teren pe care nu par a

creşte asemenea “plante”. Or tocmai sesizând aşa ceva ei ajută la reducerea

dimensiunilor eşantionului reprezentativ, la restrângerea evantaiului de alegeri posibile

fără a afecta calitatea percepţiei. Procedând astfel, instituţionaliştii descoperă în

incertitudini sursa primă a instituţiilor sau, invers, văd în instituţii răspunsul cel mai

potrivit pentru a lupta şi a învinge într-un mediu al permanentei incertitudini (vezi

Heiner, 125).

b) Raritatea resurselor, ca dat de plecare dar şi ca origine a contrângerilor formale

şi informale. În baza rarităţii resurselor, instituţionaliştii explică cum cuplează regulile

jocului pentru ca ele, resursele, să fie folosite cu maximă eficienţă sau invers, ce regulă

trebuie găsită pentru ca, în condiţii de raritate, resursele să fie folosite cât mai eficient. Pe

acest subiect au excelat R. Coase şi D. North. Primul explică în Natura firmei cum, din

raţiunea de a economisi o resursă, peste tot, rară, timpul , apar şi se concurează două

instituţii – piaţa şi firma; două alterative chemate să rezolve aceeaşi problemă: costuri

minime de administrare a unei tranzacţii. Cel de-al doilea, în The Rise of the Western

World: A New Economic History (North, 219) şi "The First Economic Revolution"

277

(North&Thomas, 218) demonstrează cum nu bogăţia de resurse naturale oferite de natură

a propulsat cu prioritate spre dezvoltare ţările lumii ci sistemul de instituţii şi, în principal,

definirea clară a drepturilor de proprietate a fost criteriul de departajare în competiţie. Aşa

se face că nu Rusia sau Iranul, generos dotate natural ci Ţările de Jos s-au plasat în fruntea

plutonului fruntaş. S-a întâmplat astfel tocmai pentru că acestea din urmă ţări au fost

primele autoare ale unei revoluţii instituţionale; primele care s-au dotat cu un sistem de

instituţii moderne, de bune practici, motivante şi emulative care au făcut posibil ca

puţinătatea resurselor să fie un motiv temeinic pentru folosirea lor cu maximă eficienţă;

primele care au demonstrat că, în anumite circumstanţe, revoluţia instituţională premerge

şi este mai importantă decât cea tehnică în ordinea de prioritate care conduce spre

dezvoltare. Şi, fapt, de asemenea interesant, tot aici s-a demonstrat că revoluţia industrială

a fost prefaţată de cea agrară unde, în baza noului sistem instituţional, s-au dovedit a fi

cele mai utile şi mai eficiente activităţi în alocarea resurselor, a capitalului şi a muncii.

c) Sistemul de credinţe împărt ăşite, existent deja şi exprimat în reguli,

restrictive sau permisive, aparţinătoare etajului pozitiv sau normativ. Importă, aici, natura

relaţiei dintre credinţele celor care, pe etajul normativ, stabilesc linia de urmat, măsura

lucrurilor şi impun matricea de judecată şi credinţele celor de care depinde, esenţialmente,

progresul unei societăţi, clasa de mijloc, lumea mică dar importantă a întreprinzătorilor.

Relaţia poate să primească atributul consensualităţii şi atunci se asigură şanse

progresului, valorificându-se ce are mai bun o societate – spiritul întreprinzător, sau,

dimpotrivă, matricea instituţională să fie una impusă, reflectând doar interesele cartelizate

ale decidenţilor, politici şi economici. Aşa s-a întâmplat în ţările foste comuniste. Regulile

impuse au aneantizat individul, interesul personal şi spiritul întreprinzător. Procedându-se

astfel edificiul a rămas fără temelie.

d) Dezvoltarea economică este un proces social. Economia aparţine, organic,

unui întreg de care nu se poate decupa. În interiorul acestui întreg sunt la fel de importante

şi nedepartajabile schimbările economice de cele sociale, politice, culturale etc.; pot

produce efecte cu aceeaşi amplitudine o inovaţie tehnologică sau una mangerial-politică

etc. În perimetrul de mişcare al ansamblului nu putem vorbi, separat, de politici

economice, sociale, juridice, tehnice etc. Orice politică, în sine, este un melanj aflat la

confluenţa unui complex de împrejurări şi judecăţi de natură diversă. Cu atât mai mult

procesul de ansamblu este, cauzal şi obiectiv, unul agregat, o mixtură.

278

� Eşafodajul pe care se clădeşte şi derulează procesul dezvoltării economice are

două plăci turnante: arhitectura genetică, evoluţia culturală. Indiferent de spaţiu şi timp

cele două componente sunt prezente. Discutabilă rămâne doar proporţia dintre ele. Prin

zestrea genetică economiştii instituţionalişti, şi nu numai ei, asemnuiesc evoluţia economică

cu cea din biologie; rămân pe terenul de joc cei mai bine echipaţi. Evoluţia culturală, în

schimb, serveşte pentru a explica marile diferenţe de performanţă între ţări care au plecat la

drum cu acelaşi bagaj ereditar. O vastă literatură abordează ambele direcţii. Pentru Paul

Fudulu, de exemplu, cultura rămâne de departe, factorul prim responsabil pentru diferenţele

de dezvoltare. “Teoriile care au identificat cauza performanţei economice în resurse naturale,

capital (fizic sau uman) sau instituţii formale au eşuat, scrie, convins autorul citat. Şi, adaugă

el, teoria economică ortodoxă a început deja să fie convinsă, cel puţin prin unele

personalităţi proeminente, că performanţele economice foarte inegale ale diferitelor ţări

trebuie să-şi aibă cauza în valorile culturale diferite ale acestora” (95, p.65). Ceea ce ni se

pare demn de reţinut, ca idee ce conferă specificitate discursului instituţionalist, e că

indiferent pe ce direcţie se explică evoluţia, pentru ca ea să se producă cu adevărat, ceva

anume trebuie să mişte lucrurile; e nevoie de lubrefierea capilarelor care leagă biologia de

economie şi politicul de juridic. În paradigma instituţionalistă acest rol, de combustibil

necesar ca procesul să-şi merite numele şi să fie definibil prin transformare (mişcare) se

numeşte învăţare. Prin învăţare progresul îşi pierde “duşmanii” şi “ reticenţii ” la schimbare,

creierul uman dobândeşte virtuţi creative exponenţiale, devine el însuşi “ social” într-un

context social şi instituţional pe care, singur, şi-l l ărgeşte; poate ieşi de sub “jugul” nemilos al

ideologiei pentru a crea echidistant şi impersonal. Dar, cel mai important, prin învăţare se

produce un profitabil transfer de moştenire culturală cu rol pozitiv în dezvoltare. Competiţia şi

imitaţia sunt doar două mijloace prin care se realizează acest proces; unul prin care învăţarea

capătă virtuţile rolului unificator al unei moşteniri culturale comune, inspiratoare şi

susţinătoare a dezvoltării (vezi Denzau, North, 70).

“ Închidem” această rezumativă schiţă a dezvoltării în versiune instituţionalistă cu o

schemă, mai mult decât rezumativă, a factorilor şi a relaţiilor prin care se leagă între ei, în

procesul care are ca obiectiv final dinamica economică.

279

Figura nr. 8 Instituţii, organizaţii şi dezvoltare economică

Sursa: Borner et al., 29, p. 33.

V.5 Diferen ţe de dezvoltare. Ce presupune tranzi ţia

Amprenta ereditară este importantă pentru evoluţia şi devenirea individuală şi, prin

ea, pentru cea a unei societăţi în ansamblu. Varianta evoluţionistă a teoriei instituţionaliste a

dezvoltării dezvoltă subiectul pe mii de pagini. Alte studii, la fel de interesante, şi care, la

final de secol XX şi început de secol XXI încearcă să explice diferenţele de dezvoltare dintre

ţări şi zone geografice, nu fac din zestrea genetică factorul explicativ de prim ordin în

aşezarea lumii pe trepte diferite de dezvoltare. Dimpotrivă, evoluţia culturală pare să fie la

originea decalajelor în creştere, pe care statistica o înregistrează la scară mondo. Înţelegem,

aici, prin evoluţia culturală tot ceea ce se află dincolo de zestrea natural moştenită, întregul

sistem instituţional din care cultura nu este decât o dimensiune; placa turnantă care a sprijinit

creşterea într-o insulă săracă în resurse naturale numită Japonia dar nu a avut acelaşi cuvânt

de spus în Rusia sau România.

Indivizi politici Indivizi economici

Stat Pieţe şi întreprinderi

Dezvoltare economică

Instituţii economice

Instituţii politice

Institu ţii Indivizi

Organizaţii

280

Subiectul este mai mult decât generos şi, aşa cum menţionam, tratat în biblioteci

întregi. Obligaţi fiind la a fi rezumativi, reţinem doar reperele, liniile mari care furnizează

armătura teoretică prin care înţelegem de ce în lumea faptelor unii sunt dezvoltaţi, alţii pe cale

să atingă acest obiectiv, după cum, alţii, trăiesc, de secole, subdezvoltarea, fără perspective

încurajatoare de a o surmonta. Încercând să punem în două planuri, ce au cei care beneficiază

de dezvoltare şi ce le lipseşte celor care nu reuşesc să iasă din marasmul subdezvoltării

(abordarea se poate face, de altfel, gen oglindă, “lumea a treia” fiind de fapt negativul unui

film cu happy end ce se derulează în “prima lume”) reţinem, în sinteză că:

� Stocul de cunoştin ţe este şi rămâne cu rol fundamental nu doar în demararea

procesului dezvoltării ci şi în întreţinerea permanentei lui dinamici. El rămâne însă o condiţie

necesară dar nu şi suficientă. Am arătat, în paginile anterioare, că inovaţia tehnică nu este

neutră; că nu se produce în orice condiţii şi nici nu-şi arată roadele oricum şi oricând. Un

cadru instituţional incitativ trebui s-o stimuleze şi să-i sprijine traseul până când revoluţia

ştiinţifică devine revoluţie tehnologică. De aceea, instituţionaliştii îşi au şi ei propria “trinitate

productivă”. Nu vorbesc de stoc de cunoştinţe decât prin tripticul: evoluţie demografică, stoc

de know-how, instituţii. Relaţia dintre cele trei componente este de intercondiţionare. Creierul

uman nu produce idei noi decât dacă este bine nutrit. Nu întâmplător, North crede că prima

revoluţie economică este legată de dezvoltarea agriculturii, începând cu mileniul opt, î.e.n.,

pentru ca, abia după aceea, în timpul Renaşterii, să putem vorbi de o revoluţie ştiin ţifică în

sensul modern al cuvântului. Întâi problema hranei, apoi problema culturală. De altfel, în

punctul acesta, tensiunea dintre cele două mari plăci turnante, dotare genetică-cultură, a fost şi

rămâne cea mai puternică. Cine a sesizat că de depăşirea acestui spaţiu tensional depinde

construcţia viitorului, a plecat la drum şi a ajuns departe. Ceilalţi continuă să vorbească şi azi

despre hrană în condiţiile în care în lumea occidentală discuţia pe subiect este jenantă. Nu este

de mirare, deci, că potrivit instituţionaliştilor revoluţia agrară a prefaţat-o pe cea industrială şi

s-a întâmplat aşa pentru că, întâi de toate, trebuia rezolvată o problemă capitală, legată de

demografie şi de viaţa însăşi.

Depăşirea momentului critic s-a realizat, am mai spus-o, uzând de pârghii

instituţionale, recurgând de fapt la cele două mari instituţii care şi-au dovedit ulterior, din plin,

valenţele productive: piaţa liberă, concurenţială şi drepturi de proprietate clar definite. Dar

depăşirea momentului n-a însemnat decât deschiderea drumului. Ce s-a întâmplat mai departe

a depins, în mod fundamental, tot de de instituţii.

� Este indubitabil că orice ţară a lumii, indiferent de nivelul ei de dezvoltare sau

subdezvoltare, a înregistrat, istoric vorbind, o anumită evoluţie. Niciunde nu se trăieşte azi ca

acum două milenii. Problema nu e, deci, de dinamică ci de cadenţă şi amplitudine a

281

schimbării. Orice ţară, pe o cale sau alta, şi-a creat o anumită structură instituţională în funcţie

de credinţele împărtăşite la un moment dat. Dar, în timp ce unele şi-au adaptat eficient

instituţiile la noul mediu, uman sau fizic, în mişcare, altele “s-au închis”, static, în proiectul

iniţial sau, pe calea politicului, li s-a impus un sistem străin propriilor convingeri,

disfuncţional şi dezarticulant în planul dezvoltării. Din această perspectivă, istoria a

demonstrat că drumul deschis de o revoluţie, fie ea tehnică sau economică, nu e cu sens unic;

se poate rămâne pe loc sau, mai rău, se pot face paşi înapoi. North oferă cazul Argentinei care,

în 1940, se plasa pe locul şase în lume la indicatorul venit pe cap de locuitor pentru ca, după

această dată, să cunoască o lungă perioadă de stagnare, la capătul căreia nu s-a ajuns. O

politică dezastruoasă în comerţul cu produse agrare, într-o ţară în care agricultura îşi are o

pondere semnificativă, explică recesiunea. Noi avem la îndemână exemple din propria curte.

În 2006 decidenţii politici ai României raportau, pe fondul unei “creşteri economice” f ără egal

în istoria de după anii 1990 a ţării, că s-a atins nivelul absolut al indicatorilor macroeconomici

din 1989. În fapt, nu era vorba de o creştere ci de o recuperare; una necesară pentru că în 45

de ani de economie planificată s-a inversat sensul drumului iar dependenţa, inerţială, de acest

trecut a trimis economia în derivă; nu în stagnare ci în compresie şi dezarticulare. În cauză nu

a fost zestrea genetică deşi subnutriţia şi malnutriţia, în haina unei “alimentaţii ştiinţifice”

poate afecta bagajul neuronal. Responsabilă a fost arhitectura instituţională artificios impusă

pe calea politicului; un politic care, neconsensual, a fixat regulile formale şi le-a “îngheţat” pe

cele informale. Românii n-au încetat să gândească dar ideile lor n-au servit la nimic. După

douăzeci de ani de regim democratic, România e primită, formal, în UE dar nu se bucură de

atributelel unei ţări dezvoltate. Schimbarea regimului politic, democraţia şi libertatea nu i-au

fost suficiente pentru a depăşi starea de criză. Iar criza a fost şi rămâne, predominant,

instituţională. Instituţiile fundamentale, proprietatea privată şi piaţa concurenţială nu-şi fac pe

deplin datoria. Cultul muncii temeinice, propensiunea de a respecta o regulă, formală sau

informală, simţul datoriei, reputaţia, sentimentului apartenenţei la o mare familie cu numele

de naţiune, spiritul cooperativ, respectul valorilor etc. “proletarizate” şi prostituate în 45 de

ani de comunism revin greu la dimensiunea necesară. Chiar dacă, în plan formal, un vid

legislativ a fost umplut cu un stufăriş de acte normative, unele moderne şi angajante,

incitative pentru noi comportamente, mecanismele de punere a lor în practică se dovedesc

ineficiente. Marea problemă a României de azi nu este lipsa unui cadru democratic cu

instituţii politice moderne. Nu, ele există. Simpla lor existenţă însă nu numai că nu ajută dar

este şi ilogică: instituţiile politice nu-şi justifică raţiunea de a fi decât în măsura în care susţin

instituţii economice aducătoare de dezvoltare. Or, la acest capitol, România suferă. Iar atunci

când bune practici economice se conturează, politicul nu se dovedeşte suficient de bine

282

echipat pentru a le asigura punerea în operă. România suferă, de asemenea, în planul relaţiei

dintre credinţele individuale şi cele sociale. Mecanismul trecerii de la personal la impersonal

este viciat pe componenta politicului; un politic organizat pe interese de grup, cartelizat, în

legătură cu masa susţinătorilor doar în perioada campaniilor electorale. Procesul de învăţare,

atât de necesar unei perioade de tranziţie, este distorsionant şi “ original”. În România se

“distruge creator”, “ ieşirile ” nefiind compensate de “intrări ”. România nu “învaţă”, nu

mimează modele de reuşită şi nu trage concluzii din propriile-i greşeli. Şansa de a-şi depăşi

puternica şi profunda-i criză instituţională îi poate veni de la UE. Odată integrată în structurile

instituţionale ale acesteia, cu toată dimensiunea lor birocratică, îi mai rămâne să adere, să se

contopească cu ea, nu atât formal cât, mai ales, informal; iar aderarea îi va servi de vaccin.

� Reuşita unui proces prin care se doreşte dezvoltare nu înseamnă doar respectarea

unor reguli; regulile pot fi bune sau nu. Important este ca acelea care-şi dovedesc eficienţa să

fie combinate într-un joc, de aşa manieră încât pe toată gama instituţională să se respecte

cadenţa, sensul şi proporţia necesară; să se asigure articulaţia între componentele matricei

pentru a face posibilă mişcarea, în sensul dorit, a întregului. Altfel, vorbim de disproporţii,

decorelări, dezarticulări; de un peisaj în care instituţii bune nu-şi pot dovedi eficienţa pentru

că în amonte sau aval nu sunt talonate de practici bune sau, sunt dar nu sunt respectate.

Sesizând înlănţuirea organică între elementele ansamblului instituţional de la care se cere

performanţă North scrie că “Există un joc complex între ameliorarea condiţiei de hrană care

permite indivizilor să fie productivi, creşterea stocului de cunoştinţe utile necesare a rezolva

problemele de lipsuri umane, instituţiilor politice (formale şi informale) care orientează

oamenii spre activităţi productive, instituţii economice care structurează pieţele factorilor de

producţie pentru a le face eficiente, pe termen scurt şi lung, lărgirea pieţelor care permite

economii de scară, investiţii în educaţie pentru ameliorarea capitalului uman” (211, p. 135).

“Toate aceste elemente au contribuit la creşterea economică modernă”, adaugă, concluziv,

acelaşi North. Lipsa acestor elemente sau a unora dintre ele explică lipsa de dezvoltare

economică modernă, adăugăm noi. E suficient ca pe un singur palier să se înregistreze lipsuri

sau neadaptări pentru ca dinamica întregului să sufere. E posibil să fii bine plasat la stocul de

cunoştinţe dar să nu dispui de “instituţii politice, formale sau informale, pentru a orienta

oamenii spre activităţi productive”, ca să rămânem în structura de judecată northiană.

România se oferă ca exemplu; o ţară cu puternice şi performante individualităţi, cu indivizi

dotaţi şi bine instruiţi care se orientează spre sisteme instituţionale străine capabile să le

valorifice înaltul capital acumulat pentru că în propria ţară sistemul instituţional se dovedeşte

impropriu; o ţară care-şi trimite creierele în alte părţi în condiţiile în care cerinţele tranziţiei ar

trebui s-o transforme, pe de-a-ntregul, într-un şantier. De asemenea, ca să mergem cu

283

exemplele dincolo de perimetrul noţional, e posibil ca toate piesele acestui uriaş puzzle să fie

la locul lor, dar, într-un singur loc, nu se produc adaptările necesare. Lipsa de eficienţă

adaptivă pe piaţa capitalurilor, pe segmentul formal şi informal, a declanşat o puternică criză

în Japonia anilor '90 şi una de proporţii mondiale la nivelul anilor 2008 cu sorginte în

economia SUA. Sunt, acestea, ocazii când ideea de mecanism, de joc complex, îşi dovedeşte

adevăratele-i dimensiuni; o singură piesă se defectează şi jocul devine unul de domino.

� Tot un “joc”, şi încă unul foarte complex dar şi foarte important pentru ceea ce

înseamnă şansa (sau lipsa ei) dezvoltării este cel cirmuscris în perimetrul a ceea ce numim, în

mod generic, stat. Interesează, aici, ipostaza statului de forţă legitimată de a produce reguli

(instituţii) în relaţie cu cea de stat garant al respectării regulilor. S-a reţinut, deja, că una din

precondiţiile necesare spre a asigura climatul propice dezvoltării vizează tocmai concordanţa

dintre cele două ipostaze. Faptul că o asemenea interdependenţă nu doar că e greu realizabilă,

chiar în statele cu regimuri democratice, dar că există şi se manifestă o tedinţă “ firească” de

autonomizare şi disociere a celor două roluri, a conştientizat lumea ştiinţifică şi a obligat-o să

înţeleagă că “reziduul” lui Solow este de fapt mai important şi mai responsabil de diferenţele

de amplitudine a PIB-ului decât capitalul sau munca. “Variabila politică” explică, în cele mai

multe cazuri, diferenţele de dezvoltare ale unor ţări sau zone geografice cu condiţii similare în

materie de acumulare, investiţie, capital sau muncă. Şi a explica tocmai prin disjungerea

calităţii de garant de cea de producător principal de instituţii economice pe care o are statul.

Spre exemplificare, în două planuri pot fi aşezate ţări ale Americii Latine şi ţări asiatice din

grupul “micilor dragoni”. Şi într-o parte şi în alta, statele se întrec în a oferi legi şi reguli

bune. Peisajul intervenţionismului politic şi economic e prezent în ambele zone. Dar, în timp

ce ţările asiatice au dezvoltat mecanisme democratice de control a puterii statele, obligând

organismele acesteia să ofere exemplul pozitiv al respectării regulilor, America Latină s-a

lăsat “sedusă” de făloşenia statului omniprezent şi intervenţionist neîndrăznind să-i pună şi

frănă la patină; nu a dezvoltat mecanismele de îngrădire a forţei tendenţiale în creştere a

statului de a corupe şi a se lăsa corupt. Urmarea e că una dintre cele două zone se află în

topul creşterii în timp ce cealaltă rămâne cu viitorul confiscat de un stat biroctratizat şi corupt

în structurile sale intime; una s-a dezvoltat pentru că statul a ajutat-o să-şi reducă costurile

tranzacţionale, cealaltă rămâne prizoniera şi debitoarea unei facturi birocratice în creştere.

Socotim demn de semnalat un eveniment cu rezonanţă şi mare forţă explicativă pentru

subiectul în discuţie. În 1974 Academia Regală suedeză a conferit premiul Nobel la doi

economişti care nu doar că se aflau pe direcţii doctrinare diferite dar analizau două lumi

diferite: G. Myrdal descria statul “debil şi corupt” din lumea slab dezvoltată; Fr. Hayek trasa

jaloanele statului de drept, responsabil şi “ supus” democraţiei din Societatea Deschisă. Ce au

284

spus ei la nivelul anilor '70 ai secolului trecut rămâne în picioare. În plus, exerciţiului ideatic

oferit de ei îi vine, azi, în întâmpinare un nou exemplu. Ţările foste comuniste se confruntă cu

problema sesizată de Myrdal şi Hayek: un stat corupt chemat să lupte împotriva corupţiei; un

stat care oferă proba celui mai improductiv exemplu, acela de a nu-şi respecta propriile-i

reguli. Acesta este piesajul instituţionalist al acestei lumi, greu marcată şi cu reduse şanse

pentru că cel chemat să rupă cercul vicios, statul, nu are interesul s-o facă.

� La vremea sa, Veblen împărţea credinţele împărtăşite, regulile, în bune şi imbecile.

A avut şi are dreptate. Regulile raţionale nu ocupă întotdeauna şi în întregime terenul de joc.

Credinţe neraţionale, divergente, în dezacord cu valorile umane universal recunoscute,

antiproductive, etc nu numai că pot coabita cu cele raţionale dar pot furniza chiar armătura

aranjamentului instituţional. Pe o componentă culturală sau pe alta, ele pot creşte şi configura

jocul. Interzicerea împrumutului cu dobândă, a vânzării apei sau a asigurărilor de viaţă sunt

reguli alimentate pe componenta religie. Dacă ele au rămas cumva în urmă, nu la fel stau

lucrurile cu regulile care, şi azi, în zone ştiute, limitează statutul femeii la rolul de reproducere

şi creştere a copiilor în condiţiile în care, pe aceleaşi spaţii geografice se promovează credinţa

nevoii de înarmare. Cum se poate “sparge” un asemenea joc, neproductiv şi fără viitor, în

condiţiile în care el îşi are coeziunea lui internă şi reale forţe, instituţionalizate, de

autoîntreţinere? Un singur răspuns reţinem, unul “instituţionalist”: învăţare; fie că vine din

interior fie din exterior, odată cu vântul globalizării, doar pe această cale credem că e posibilă

ruperea cercului; întâi, conştientizarea rămânerii în urmă, apoi, schimbarea regulilor şi

orientarea spre dezvoltare prin asocierea la şi constituirea unui cadru instituţional evolutiv.

� În ansamblul factorului numit, generic, cultură, cu rol cheie în explicarea

diferenţelor de dezvoltarea, moştenirea instituţională are ceva serios de spus. Atât de serios

încât e credibilă ideea că Bucovina e mai dezvoltată decât restul Moldovei pentru că a păstrat

ceva din “tradiţia” sănătoasă şi serioasă a unui vechi ocupant –Austria; că America Latină, cu

instituţiile democratice fragile, cu tendinţe de cartelizare a vieţii politice şi economice, cu

apetit pentru dictatură, şi cu un “cult” pentru dezordine şi relaţii economice şi sociale

personalizate este aşa pentru că Spania şi Portugalia le-au “înzestrat” cu această moştenire; că

în schimb, întreaga zonă anglo-saxonă (SUA este prima inclusă) se află unde se află pentru că

a moştenit de la Marea Britanie supleţea şi eficienţa unui sistem instituţional, surse esenţiale,

ale prosperităţii acestei lumi; că, în fine, România este la remorca lumii civilizate şi pentru că

a moştenit un amalgam instituţional, economic, social şi cultural, pe care istoria ei, trecută şi

mai puţin trecută, i le-a “implementat”; sistem în care, ascetismul, devoţiunea, cultul muncii

cinstite, a respectului pentru contract şi pentru timpul altuia, descentralizarea, disponibilitatea

pentru dialog şi negociere, etc., n-au cotat ca puncte forte. Pe deasupra, de la turci (de la cei

285

din “istorie” nu de la cei de azi) s-a preluat “confortul instituţionalizat” în faţa absenţei ordinii

economice şi politice la scara ansamblului. E şi acesta un motiv pentru care tranziţia ei va fi

lungă şi anevoioasă dar, în acelaşi timp un punct de plecare în viitoarea construcţie

instituţională.

� Etc.

Nu am epuizat cu prezentarea circumstanţelor care, în planul filosofiei

instituţionaliste, explică decalajele de dezvoltarea şi, pe cale de consecinţă, ce le rămâne de

făcut celor care având de recuperat, pe calea tranziţiei, doresc să acceadă la prosperitate. În

lucrarea Le processus du développement économique, North are un capitol sugestiv intitulat,

A reuşi şi a eşua. Lectura lui induce ideea că linia despărţitoarea dintre cele două rezultate

opuse e subţire; nu e greu să eşuiezi după cum nu e greu să reuşeşti dacă înveţi procesul, dacă

îţi însuşeşti logica lui internă şi consecvenţa-i procedurală. Aşadar, ce înseamnă, după el, a

reuşi? În propriile-i cuvinte înseamnă că:

“1. Implicaţiile noilor schimbări să fie înţelese ca efecte ale celor trei surse de

schimbări fundamentale – demografic, stoc de cunoştinţe şi instituţii – cu toate interacţiunile

care rezultă de aici;

2. Aceste noi cunoştinţe să fie încorporate în sistemul de credinţe ale celor a căror

poziţie le permite să modifice matricea instituţională;

3. Regulile formale, constrângerile informale şi mijloacele pentru punerea lor în

practică să fie modificate pe cale de consecinţă şi să producă schimbările dorite în

funcţionarea societăţii ” (North, 211, p.152).

Un “program” care prin simplitatea lui trimite la utopie dacă avem în vedere că

maşinăria economică, socială şi politică este mult prea complicată spre a se lăsa surprinsă,

rezumativ, în tuşele unui program. De altfel, nu puţini şi-au pus întrebări despre valoarea

operaţională a modelului instituţionalist. Adevărul e că ceea ce spune, pe puncte, North nu

poate căpăta marca unui plan, a unui program. În schimb, cert este că ceea ce trasează el sunt

bornele unui drum de urmat, lung şi neasfaltat. Oricum, cine l-a parcurs, a intrat în lumea

civilizată. Ceilalţi se găsesc pe traseu sau la început.

286

V.6 Evolu ţionismul economic

Prezenţa unui paragraf cu acest titlu este justificată. Influenţa biologiei în analiza

proceselor de dezvoltare nu este apanajul exclusiv al instituţionaliştilor. Dar, chiar aşa stând

lucrurile, prin maniera de abordare şi genul de analiză în care mediul biologic oferă ceva celui

instituţional, sau chiar îl substituie, ei au reuşit să se impună, cu specificitate şi, nu rareori, cu

originalitate.

V.6.1 Precursori şi fondatori

Dacă e să-l credem pe Hayek, nu biologia a fost sursa primară de inspiraţie pentru

slujitorii ştiinţelor sociale ci tocmai invers; Darwin şi-ar fi formulat teoria după ce a lecturat

Avuţia Naţiunilor (Hayek, 119). Pe o asemenea judecată l-am putea revendica pe A. Smith,

mentorul cu operă de pionierat al clasicismului economic, ca fiind şi unul dintre primii

susţinători al logicii evoluţioniste în economie. Trebuie să precizăm însă că opinia lui Hayek,

cu toată greutatea conferită de numele autorului, rămâne singulară. Trimiterile la fondatorii

evoluţionismului în economie nu-l vizează în mod deosebit pe Smith. Se acceptă, în general,

că A. Alchian se bucură de acest statut. Lucrarea sa din 1950, Uncertainty, Evolution and

Economic Theory (7) este socotită nu doar de referinţă ci şi cea care, în acelaşi sens cu Natura

firmei a lui Coase, printr-o excepţională forţă intutitivă, citată şi mai puţin studiată, a deschis

larg porţile judecăţilor economice plecând de la concepte şi structuri logice aparţinătoare

biologiei.

Până când numele lui Alchian să primească consacrarea şi recunoaşterea meritate,

abordarea evoluţionistă în economie şi-a avut şi predecesori. Printre numele cunoscute sunt

reţinute cele ale lui R. Harrod, Th. Malthus şi J.A. Schumpeter care, deşi nu la modul

elaborat, au gândit modele de decizie antreprenorială sau de evoluţie economică şi

demografică la scară macro, influenţaţi fiind şi de filosofia evoluţionistă. Ei, este ştiut, nu

aparţin şcolii, nu sunt revendicaţi a se plasa la începuturile instituţionalismului. În schimb, Th.

Veblen este unul dintre ei, unul ale cărui idei vor servi de jaloane tradiţiei şi liniei

schumpeteriene.

Pe direcţia consolidării curentului, lucrările lui Alchian vor primi sprijin, dezvoltări

sau serioase critici şi amendamente, prin contribuţiile unor autori precum: Nelson şi Winter

(207), G.M. Hodgson (132), R.G.O. Matthews (176), J.M. Gowdy (107), S. Metcalfe (193),

G. Silverberg, Smith-Maynard, E.T. Penrose, U. Witt şi foarte mulţi alţii.

287

Lucrarea lui Nelson şi Winter An Evolutionary Theory of Economic Performance este,

pe linia dinamicii ideii, una de referinţă. Dezvoltările lor vor amorsa terenul pentru vii şi

fertile analize critice. Se înscriu pe această direcţie, în primul rând, H. Demsetz (65) şi D.

North (211). Din afara şcolii, susţin demersul cu incitante şi demne de interes completări, M.

Friedman (93) şi Fr. Hayek (119;121;122;120).

Se înţelege că am reţinut doar nume cu rezonanţă. Ca şi pe celelalte “felii”, şi pe cea a

evoluţionismului economic, literatura de factură instituţionalistă este extrem de bogată.

V.6.2 Punerea problemei

Plecăm de la premisa, consistent fructificată, că biologia cu firescul şi naturalul ei

dinamism este cea care a influenţat discursul sociologilor şi economiştilor evoluţionişti. Ne

îmbie să credem, astfel, şi faptul că cel care, primul, în istoria gândului despre economie, a

oferit exemplul unei analize a reproducţiei produsului social la scară macro n-a fost un

economist de profesie ci un medic. L-am numit pe Fr. Quesnay care, cu anatomia corpului

omenesc în minte, şi-a putut imagina că banii au rolul sângelui în lubrefierea şi întreţinerea

întregului, prezentând astfel, în premieră, o analiză în dublu circuit-fizic şi valoric. În plus,

dacă intrăm în intimitatea biografiei intelectuale a lui Hayek vom constata că biologia a fost

hoby-ul lui de o viaţă. Completăm şi spunem că şi un filosof de talia lui Popper n-a rămas

insensibil la ceea ce biologia poate oferi, ca suport, în explicarea şi înţelegerea evoluţiei lumii

(Popper, 247).

Aşadar, credem că exemplul naturii în a-şi căuta şi găsi echilibrele, a se reface atunci

când e “lovită” sau a demonstra că în procesul de evoluţie fiecare amănunt contează, a

captivat şi a sugerat. Cei care şi-au orientat atenţia în această direcţie s-au lăsat seduşi şi, se

înţelege, inspiraţi, de armonia şi forţa cu care natura îşi impune legităţile-i obiective atunci

când e vorba de evoluţie. Contactul cu acest areal a însemnat, implicit, şi contactul cu Darwin

şi teoria sa evoluţionistă; teorie în baza căreia evoluţia presupune şi se bazează pe trei

elemente: 1) un principiu de variaţie; 2) mecanism(e) de selecţie; 3) zestrea ereditară. În alţi

termeni, se pleacă de la un cod genetic, de la gene, aflate la purtător. În contact cu stimulii de

mediu organismul adult oferă o replică, cel mai adesea imperfectă. Relaţia de

intercondiţionare dintre codul replicator (genotip) şi entitatea interactivă, organismul uman

(fenotip) asigură, în dinamica ei, evoluţia biologică a unor entităţi foarte complexe.

Ce analogii se pot face şi ce poate fi inspirator pentru ştiinţele sociale, inclusiv

economie, plecând de la această “mecanică” în care doar Natura şi sfântul hazard stabilesc

legile de mişcare.

288

Aşa cum s-a mai spus, metafora selecţiei naturale cu trecere prin cele trei secvenţe,

moştenire genetică (zestre ereditară), reproducţie (imperfectă, cu acceptarea hazardului, a

«accidentelor») şi mecanismul de selecţie a atras şi a captivat atenţia sociologilor şi

economiştilor. Cei care s-au lăsat prinşi şi seduşi de implacabila logică cu care doar Natura

poate opera, sunt etichetaţi azi cu numele de evoluţionişti. Ei nu-şi reclamă apartenenţa,

explicit, la curent. Eticheta de Darwinişti, incluzând pericolul ca analogiile biologice să fie

forţat extinse şi generalizate în peisajul economico-social, nu le prieşte. De aceea, de cele mai

multe ori, se dezic, deşi tacit şi vădit nu renunţă la forţa explicativă sugerată de contactul cu

evoluţia biologică. O tentativă de a ieşi din impas este de a vira discursul şi explicaţiile spre

ceea ce înseamnă varianta evoluţionistă lamarckiană (Lamarck, 156); una care permite “bucle

de retroacţiune”, rezultante ale interferenţei mecanismelor de selecţie, învăţare şi moştenire

genetică; una care substituie selecţia naturală prin mutaţii de sorginte darwinistă cu o

selecţie revoluţionară realizabilă prin “trăsături adaptative rezultate din eforturile pe care

organismele vii le depun pentru a se adapta la mediu şi care odată învăţate şi fixate, pot fi

transmise la urmaşi; produsă chiar în interiorul entităţii purtătoare de genă şi bazată pe un

proces de învăţare”. Hazardul, ar face loc, astfel, actului conştient şi intenţionat. G. M.

Hodgson, singur, (130; 129) sau în colaborare cu T. Knudsen (148) sunt încercaţi chiar de

tentativa unei teorii cu vocaţie unificatoare, convinşi fiind că evoluţionismul şi darwinistul

sunt, într-o proporţie covărşitoare, concepte substituibile.

Mai pliabilă pe specificul evoluţiei economiei, varianta lamarckiană este cel mai des

invocată, ca o reacţie de apărare la potenţiale acuze. Pe fond, însă, explicaţia, cu deosebire cea

referitoare la locul şi rolul selecţiei în procesul evoluţiei economice, nu se îndepărtează de

concepţia darwinistă. Concepţie potrivit căreia, indivizii cei mai bine echipaţi pentru

competiţia biologică, naturală, se impun, supravieţuiesc şi asigură reproducţia, multiplicarea

genelor; ceilalţi sunt eliminaţi sau, pur şi simplu, dispar. Prin extensie, explicaţia evoluţionist-

economică, susţine că toate «elementele» jocului economic şi social se află în permanenţă sub

presiunea competiţiei; una determinată, ca şi în biologie, de raritatea resurselor şi de nevoile

în creştere. Nu o competiţie soldată cu supravieţuitori şi dispăruţi (biologic dar, totuşi, una cu

învingători şi învinşi. O bătălie permanentă dusă în primul caz, pentru hrană, supravieţuire şi

perpetuarea speciei prin reproducere; pentru supravieţuire şi câştig (material şi nonmaterial),

în cel de-al doilea caz.

Cu un asemenea scenariu în faţă, mai mult decât atractiv în plan metodologic,

economiştilor şi sociologilor evoluţionişti le-a rămas să reflecteze şi să răspundă, asupra

următaorelor chestiuni:

• Cine sunt «elementele» antrenate în competiţie?

289

• Ce înseamnă, în economie, ca şi în societate, în general, a fi mai bine echipat

pentru competiţie?

• Cu ce mijloace se luptă şi care este obiectivul final ?

• Odată ajunşi la capăt de drum, la obiectiv, ce fac, în continuare, participanţii la

competiţie?

• Predictabilitatea e prezentă în această schemă evolutivă?

• Scopul competiţiei are ceva din trăsăturile celui pentru care luptă speciile în

natură?

• Etc.

Nu am epuizat, se vede, gama problemelor şi întrebărilor la care evoluţioniştii, fie ei

economişti sau nu, au cutezat sau încearcă să ofere răspuns. Precizăm, din capul locului, că nu

există o poziţie unanimă, nici de tratament, nici de finalizare, prin răspunsuri, la aceste

chestiuni. Constatabil e însă un traseu, el însuşi evolutiv, în interiorul şcolii instituţionaliste.

Odată amorsat terenul de, în cazul nostru, Alchian, prin reveniri, critici sau aprecieri, teoria

evoluţionistă şi-a primit consolidare. Dintr-o asemenea perspectivă, a evoluţiei secvenţiale,

produsă în interiorul şcolii de care ne ocupăm cu toate interferenţele, proprii sau prin punţi

spre alte şcoli, orientări sau economişti, la care a fost şi este obligată prin natura problemei,

vom încerca şi noi să prezentăm lucrurile.

V.6.3 Începuturi à la Alchian

După opinia lui Eric Brousseau, înscrierea lui A.Alchian la rubrica fondatorilor

evoluţionismului în economie e legată de două mari lucruri: 1) selecţia este mai importantă

decât comportamentele agenţilor economici în procesul de evoluţie economică; 2) cadrul

instituţional joacă un important rol în procesul de selecţie (E. Brousseau, 34, p.1). Articolul

său, Uncertainty, Evolution and Economic Theory, important, în principal, pentru că propune

un alt mod de a gândi, este unul care-l aşează pe autor într-o dublă ipostază: de apărător al

unor valori standard, neoclasice; de fondator în interiorul şcolii instituţionaliste al unei aripi

noi, evoluţioniste. De pe prima poziţie, Alchian nu pare a fi încurcat de ipoteza

raţionalităţii agenţilor. Se situează pe aceeaşi platformă metodologică ca şi neoclasicii. Cu

un rabat, însă: nu poate vorbi de o raţionalitate ex ante a agenţilor economici şi, ca atare, nici

de posibilitatea adaptării ex ante; în schimb, admite o raţionalitate ex post; putem constata,

adică, că cine rămâne pe scenă probează eficienţă, chiar adaptivă. Tot din această postură,

Alchian acceptă şi operează cu ipoteza maximizării profitului ca mobil, instrument şi

raţiune ce explică angajarea într-o competiţie, de data aceasta, economică. Din cea de-a doua

290

postură, Alchian lansează, riguros, un discurs în care pune accentul pe procesele de selecţie

în defavoarea comportamentelor «behavioriste», cu rol fundamental în evoluţia economiei.

Iar pentru selecţie găseşte că cel mai eficace instrument îl reprezintă mediul instituţional; un

mediu care, dacă funcţionează bine, pare «dispus» chiar să-i scutească pe agenţi de efortul

unor calcule raţionale. Dacă se lasă prinşi în «plasa» pieţei, mediul instituţional îi integrează

şi îi conduce la rezultat chiar “inconştient”; o fac însă, “ca şi cum ar şti”; concis exprimat, nu

indivizii construiesc mediul ci mediul îi fasonează pe ei, prin selecţie desfăşurată pe bază de

mecanisme proprii şi nu după intenţiile apriori exprimate ale actanţilor.

În alţi termeni, logica profitului rămâne în picioare. Ea menţine firma în mediul

concurenţial şi tot ea defineşte criteriul de selecţie şi adaptare. Mediul concurenţial,

instituţionalist, (piaţa) îi selectează pe aceia care, pe termen scurt, nu pierd şi rămân în joc iar

pe termen lung acced la profit. E posibil ca pe traseu, precum în biologie, unii să piardă şi

mediul să-i excludă. Important este însă că mediul să fie lăsat să selecteze şi o va face de aşa

manieră încât, la final de drum, vor rămâne şi vor “perpetua” “specia” doar cei care au primit

botezul adaptării prin logica profitului.

Ce anume selectează mediul instituţional? Alchian crede că “zestrea genetică” ca şi

purtătorul ei îşi găsesc, în economie, corespondent într-o “practică de gestiune” bună; una

care şi-a dovedit deja valenţele şi merită, prin stimuli externi, în speţă prin mecanisme

instituţionale, să producă “pui”, să se reproducă. Acele firme care înglobează o practică de

gestiuen profitabilă, oferindu-se ca “modele de comportament” demne de urmat, au toate

şansele să fie selecţionate; celelalte nu. Cum anume, tehnic vorbind, se operează selecţia şi

cum trebuie interpretat rezultatul sunt două întrebări principale pe care şi le-a pus şi Alchian.

La prima, răspunsul său este următorul: se poate evalua, din model în model, de la o practică

de gestiune bună la una şi mai bună prin : 1) inovaţie şi 2) imita ţie. Prima metodă trimite, în

logica lui Alchian, la testarea tipic walrasiană; prin lansări de modele noi şi tatonări succesive

se ajunge la “practica de gestiune” cu rezultatele cele mai bune în planul profilului. Dacă

Walras, transformase economia într-o uriaşă bursă şi-l însărcina pe acel commissaire-priseur

cu programul iteraţiilor succesive, în cazul lui Alchian, concurenţa este abilitată să apese tasta

search. Şi o va face până când, modelul ales spre “reproducere”, dintre cele cunoscute, se va

dovedi cel mai “riguros”. Cât priveşte imitaţia, Alchian e convins că, aşa cum în biologie

căutăm modele pozitive spre care să accedem şi din care facem repere pentru acţiunile

noastre, tot aşa, în economie, firmele vor recurge la comportamente imitative, vor încerca să

copieze modelele şi practicile acelor firme care s-au dovedit a fi profitabile, cu şanse de a

perpetua şi permanentiza mediul concurenţial.

291

Rezultatul acestui proces în care selecţia concurenţială operează prin inovare sau

imitaţie se traduce, în ochii lui Alchian, într-o firmă cu reprezentativitate; una care prin

selecţie, a inovat sau imitat acel model de comportament care-i asigură rămânerea pe piaţă în

condiţii de profit maxim posibil. Un rezultat, similar cu cel al analizei marginaliste şi

explicabil, va spune J. Elster (85) în baza unei logici funcţionaliste; una în care ipoteza de

plecare, maximizarea profitului ordonă sensul mişcării pentru ca, apoi, să-i confirme

rezultatul (profitul pozitiv); o explicaţie cu o mare cantitate de tautologie, adăugăm noi. În

1953 Alchian încearcă o revenire (6), sensibilizat fiind de faptul că rezultatul cu efecte

uniformizante al procesului de selecţie pe care l-a descris îl apropie atât de mult de schema

marginalistă. Dar chiar dacă, de data aceasta, în notă mai pronunţat instituţionalistă, acceptă

că maximizarea profitului trebuie înlocuită cu “satisfacerea” obiectivelor, de esenţă simonistă,

concluziile îl conduc în acelaşi loc, consonant până la finalitate cu axiomele marginaliste:

chiar dacă nu-şi propun maximizarea profitului, agenţii vor fi conduşi spre un atare obiectiv

pentru simplu fapt că selecţia îi obligă în a alege (inova sau imita) modele comportamentale

cu “cod genetic sănătos”, practici de gestiune care şi-au dovedit viabilitatea şi puterea de a

supravieţui tocmai pe logica furnizată de ipoteza maximizării profitului.

V.6.3.1 Reacţii la schema de evolu ţie alchian ă

Odată pusă şi explicată, uzând de structurile logice ale biologiei, problema evoluţiei

economice a captat atenţia. La modul aprobativ sau critic, economiştii instituţionalişti, şi nu

numai, au adus amendamente, au dezvoltat şi adus la zi discursul lui Alchian. În general, au

făcut şi fac obiectul discuţiei două lucruri: metodologia utilizată de Alchian şi transpunerea

pretins nedisimulată, a geneticii populaţiei în cadrele economiei. Pe această direcţie

reţinem următoarele secvenţe, de natură să critice, susţină sau să aducă adăugiri popasului cu

numele Alchian.

A. Ipoteza maximiz ării profitului între ex ante şi ex post

Construind un tablou final populat cu un “agent mediu”, cu un “comportament

reprezentativ” rămas pe piaţă nu atât graţie intenţiei sale cât faptului că mediul l-a selectat

pentru că a “constatat” la el un comportament consonant cu linia şi filozofia pieţei

concurenţiale, Alchian a deschis porţile unei vii dispute, cu puternice rezonanţe în epocă (vezi

Pohoaţă, 240). E vorba de controversa Lester –Machlup referitoare la realismul ipotezelor de

lucru. Pe direcţia deschisă de Alchian se va plasa F. Machlup, şi ulterior, M. Friedman.

Invocând faimosul principiu “ca şi cum ar şti...” ei vor încerca să convingă că ipoteza de

292

plecare a maximizării profitului, instrument de lucru drag marginaliştilor, e de natură să dea

doar direcţia. Chiar dacă nu toţi agenţii au trecut printr-o şcoală economică ei se vor

comporta, intuitiv, în planul faptelor, ca şi cum ar şti totul despre semnificaţia costului

marginal, profitului maxim sau rata de substituţie. Teoria, cred Machlup şi Friedman, în

acelaşi ton cu Alchian, nu trebuie să-şi propună descrierea complexităţii lumii reale ci

desprinderea unei relaţii de cauzalitate între variabilele jocului. De felul cum se aşează agenţii

pe teren, cum se confruntă şi cine iese câştigător “are grijă” piaţa; ea elimină

comportamentele neconsonante cu logica profitului. În termenii lui Friedman, frunzele

copacilor nu uzează în mod conştient de principiul maximizării utilit ăţii atunci când se

plasează pe crengi în poziţii care să le permită absorbţia maximei cantităţi de lumină şi

căldură. O “fac” totuşi “ca şi cum ar şti”, după cum, în virtutea aceluiaşi principiu se desprind

la timp, de pe crengi şi cad pe pământ deşi nu au cunoştinţe despre legea gravitaţiei.

Presupusa similitudine comportamentală între agenţii economici şi frunzele

arborilor, după principiul “ca şi cum ar şti” e o variantă a principiului popperian al

refutabilităţii: până la proba contrarie, până când nu avem dovezi că frunzele sau agenţii se

comportă altfel, ies din canoanele naţionalităţii dominate de filosofia maximizării câştigului

şi, frunzele se plasează pe partea de Nord a crengilor iar agenţii se consideră satisfăcuţi cu

profit negativ, până atunci, repetăm, admitem că ei se comportă raţional, ca şi cum ar şti prin

ce este, în economie, definibilă raţionalitatea.

Când în 1996 şi-a scris cartea The Mechanisms of Governance (307), Williamson şi-

a dat seama că nu poate ocoli criteriile cu care operează procesul selecţiei. În fond, o structură

de guvernanţă (una din cele trei cunoscute) se impune în faţa alteia pentru că, în baza unor

criterii, iese victorioasă. Selecţia aparţine mediului concurenţial şi e operabilă după criteriul

costului de tranzacţie. Aşa cum prezintă lucrurile, Williamson se înscrie pe linia Alchian,

Machlup, Friedman. Mediul de selecţie are, şi la el, acelaşi rol de a “disciplina” agenţii, de a-i

face să-şi însuşească cele mai profitabile practici de gestiune, fără ca acest lucru să facă

obiectul unei previziuni ex ante a unui calcul raţional dar cu posibilitatea adaptării ex post a

formei de guvernanţă alese (hibrid, piaţă sau ierarhie) la filosofia raţionalistă a pieţei

concurenţiale –reducerea costului de tranzacţie-ceea ce nu e decât o altă expresie pentru

maximizarea profitului.

Pe total, indiferent unde şi prin cine îşi va găsi prelungire, prin «ansamblul de forţe»

ale pieţei cu rol de filtru la Machlup, în postura friedmaniană a cunoscutului principiu “ca şi

cum ar şti” sau în cea popperiană a refutabilităţii (contrazicerii) ideea lui Alchian a făcut “pui”

viguroşi şi cu personalitate. Prin ea, chiar dacă oficial nu şi-a propus, a oferit un argument în

plus celor încrezători în judecăţile de tip marginalist. Încercând să demonstreze că, trecând

293

prin filtrul sistemul instituţional având ca pivot piaţa, reuşesc doar acei agenţi care obţin

profit, el a demonstrat şi faptul că jucătorii au adoptat comportamente încadrabile axiomelor

marginaliste. Realismul ipotezelor de plecare nu e o problemă atât de importantă atâta vreme

cât “funcţionalist”, elementele modelului , firmele în cazul nostru, se comportă cu rezultat

încadrabil în logica profitului chiar dacă, în variantă instituţionalistă, această logică nu e

proprie fiecărui jucător ci e “insuflata” de mediul de selecţie, de piaţă.

Dacă în afara şcolii instituţionaliste irealismul metodologic va găsi adulatori în

Machlup şi Friedman, în interiorul ei va întâlni adversari şi critici. Unul, redutabil, a fost H.

Demsetz. Ceea ce nu acceptă acesta e pretinsa “naturaleţe” cu care funcţionează criteriul

alchian al profitului nonnegativ; faptul că, îţi propui sau nu, odată lansat pe piaţă, nu mai ai

încotro , eşti “condamnat” la câştig. Această ipoteză, a agenţilor “miopi” care, dincolo de

orice calcule câştigă pentru că “aşa vrea piaţa” i se pare lui Demsetz ilogică. El crede că,

dimpotrivă, orice proces economic, indiferent de natura sa, presupune calcule prealabile,

variante alternative, punerea în două sau mai multe planuri a variantelor de pierdere sau

câştig, într-un cuvânt, presupune anticipaţii raţionale. Or, ipoteza anticipaţiilor raţionale

aruncă în derizoriu pe cea a actanţilor “miopi” care posedă doar minima raţionalitate necesară

a conştientiza că pe piaţă funcţionează nişte criterii de selecţie şi că acţiunile lor trebuie să se

circumscrie cerinţelor acestora. A anticipa mai înseamnă a face din profit un construct social,

bazat pe forţa de a prevedea în viitor. Şi, atunci, selecţia se mută, devine ex ante, operează

înainte de a intra pe piaţă şi nu ex post cum a crezut Alchian. Chiar dacă rămâne un criteriu de

supravieţuire sau câştig, profitul nu mai selectează în gama raţionalităţii procedurale, specific

instituţionalistă, ci în cea a anticipaţiilor raţionale.

Faptul că selecţia operează din start, şi nu post factum, nu după ce actorii au intrat

deja pe piaţă, nu este partea cea mai dură a criticii Demsetz. Acceptarea ideii de anticipare, de

calcul raţional exante, îndepărtează mecanismul de selecţie din economie de cel din biologie.

Aceasta pare a fi cea mai serioasă punere în discuţie a principiului lui Alchian (Demsetz, 65).

Diferenţa dintre intenţionalitatea conştientă, specifică evoluţiei în mediul economic şi social şi

cea inconştientă, asimilată de Alchian principiului “ca şi cum ar şti”, valabilă în biologie, dă şi

măsura diferenţei între ce crede Demsetz despre evoluţie şi ce a gândit Alchian.

E clar că ipoteza raţionalităţii limitate a agenţilor, proprie matricei instituţionaliste,

încurcă judecăţile. Alchian a renunţat la ea doar în faza ex ante; la final, agenţii săi sunt

suficient de raţionali încât să reţină (şi apoi să transmită prin inovare sau imitare) acele

modele comportamentale ce se dovedesc eficace. Prin ce mister recunosc agenţii practicile de

gestiune care maximizează profitul în condiţiile în care raţionalitatea lor nu contează este, se

vede, o întrebare care a amorsat dispute metodologice aprinse. Dincolo de ele, e greu de

294

conceput o economie complexă, la început de secol XXI, populată cu actori “miopi” şi care

evoluiază în absenţa vocaţiei anticipative. E acesta un motiv pentru care mulţi evoluţionişti

contemporani încearcă o ajustare; propun “modele comportamentale de decizie” prin care,

păstrând linia evoluţionismului tradiţional a la Alchian, împrumutând conceptual şi explicativ

din biologie, lărgesc aria criteriilor de selecţie pentru a ieşi din cercul strâns al criteriului unic-

profitul. Unei asemenea orientări îi oferă serioasă acoperire Şcoala Drepturilor de

Proprietate, recunoscut tributară lui Alchian, şcoală care încearcă să demonstreze că firmele

pot supravieţui într-un anumit context instituţional fără să adopte comportamente de

maximizare a profitului.

B. Momentul Nelson-Winter

Formidabila intuiţie a lui Alchian de a gândi evoluţia economiei în cadre similare

biologiei a făcut ca lucrarea sa din 1950 (7) să aibă un statut, oarecum, ingrat. De cele mai

multe ori, ea s-a regăsit doar în bibliografia consultată de autori interesaţi fără a face obiectul

unor citări textuale. Transmiterea geneticii populaţiei la evoluţia economiei, cu puternice

accente darwiniste a indus reacţii de reţinere. Acesta e şi cazul celor doi autori instituţionalişti

Nelson şi Winter, care în textul lucrării lor reprezentative pentru evoluţionismul

instituţionalist (207) se reclamă a fi continuatorii liniei schumpeteriene, deşi, ei oferă cea mai

solidă fundamentare, inclusiv prin critici, operei lui Alchian. O fac însă de o manieră

contingentă, voit tangenţială. Declară că nu se inspiră direct din biologie, dar, nuanţând,

pretind că-i folosesc doar anumite concepte. “Atitudinea lor evoluţionistă” se “destăinuie”

însă, în toată dimensiunea dacă suntem atenţi la ce scrie Winter: “Selecţia naturală şi evoluţia

n-ar trebui să fie privite drept concepte care să servească în mod special biologiei şi,

eventual, prin extensie, atunci când e cazul economiei, ci ca elemente ale unei noi structuri

conceptuale pe care biologia, economia şi alte ştiinţe o pot, în mod confortabil, împărţi”

(Winter, 314, p.617). Cinstit şi pe faţă, Winter recunoaşte, e adevărat după cinci ani de la

articolul său scris cu Nelson (207), că recursul la biologie e necesar, îndreptăţit şi chiar

confortabil ştiinţei economice, şi nu numai ei.

Odată recunoscută paradigma în care construiesc, ce aduc specific cei doi economişti?

Întâi de toate acceptă aceeaşi schemă evolutivă ca şi la Alchian: un principiu de variaţie, unul

de selecţie şi altul vizând zestrea “ereditară” de plecare. Apoi, fixează centrul de greutate al

analizei la nivelul firmei . Aici, în perimetrul ei, caută corespondentul codului genetic din

biologie. Îl găsesc în ceea ce vor numi «rutine» sau «practici rutiniere» ca sume de

competenţe, de know-how, acumulate şi “depozitate” la acest nivel. «Gena» firmei

295

evoluţioniste este una însufleţită, în afara capacităţii organizaţionale incluzând şi capitalul

uman individual al tuturor celor care o încadrează funcţional; pe lângă practici de gestiune,

strategie, sisteme şi structuri informatice, sisteme de decizie, reguli tehnice şi proceduri

operaţionale, etc. care compun «memoria organizaţională» (Winter, 315, p. 165), «rutina»

include şi zestrea culturală la purtători, la agenţii economici. Cu toate acestea, ea poartă marca

unui fenomen colectiv, se comportă ca un întreg.

Prin însăşi definiţie, «rutina» înseamnă însă inerţie, repetabilitate. Un avantaj ar reieşi

de aici: reducând variaţiile ample, se face loc predictibilităţii; se pot prevedea şi elimina

comportamentele oportuniste, se pot găsi repere şi cadre de acţiune stabile. Inerţia conţine

însă, în sine, şi sâmburele sclerozei, potrivnic potenţialului evolutiv, potrivnic dinamicii şi

schimbării. Şi totuşi, cei doi autori găsesc soluţia: «rutinele» evoluează, înving inerţia, fie pe

calea unor mutaţii incrementale, din interior, fie o rutină nouă se adaugă întregului pentru a

înlocui una veche. Trecând peste ambiguităţile ce definesc procesul în termeni Nelson şi

Winter, să reţinem ce le este specific: dacă la Alchian impresia este că evoluiază doar

jucătorii, agenţii, într-un cadru instituţional relativ fix, la cei doi par a se mişca ambele

planuri, se mişcă şi terenul de joc şi jucătorii. Pentru a se explica în continuare, ei renunţă la

ceea ce am numit marca întregului; rutina cuprinde “memoria organizaţională” plus

“competenţele individuale”. Prima componentă vizează firma, problemele cu care ea se

confruntă; a doua îi priveşte pe cei care lucrează într-o firmă. Corespondenţa dintre cele două

componente, una care trebuie să asigure dinamica întregului este surprinsă de cei doi în

următorii termeni: “Noi utilizăm termenul «rutină» de o manieră foarte flexibilă...ca şi cum

un «program» este utilizat în programarea informatică. Ea poate face referire la un model

repetitiv de activitate aparţinătoare organizaţiei întregi sau unei competenţe individuale”

(Nelson&Winter, 207, p.97). «Rutinele» nu mai apar, deci, ca mecanisme izolante ci în

interferenţă, partea materială cu cea imaterială, lăsând loc flexibilităţii şi, după cei doi autori,

deschise evoluţiei deşi, modul concret în care funscţionează acest mecanism la nivelul firmei

nu e suficient de clar descris. Nu e clară distincţia dintre «genotip» şi «fenotip» în

mecanismul de a obţine replici tot mai evoluate prin mecanismul descris. Mai degrabă

joncţiunea micro-macro e de natură să limpezească terenul. Abia în acest plan, al competiţiei

între firme se poate sesiza componenta darwinistă a concepţiei lui Nelson şi Winter (vezi

Hodgson, 129); Knudsen (148). Dar plasarea analizei în acest plan schimbă, deja, structura

judecăţilor; mutaţiile nu se mai produc ca urmare a unor mecanisme interne firmei,

incremental, ci ca rezultat al mediului incitativ în care concurenţa pieţei angajează actanţii; se

produce, altfel spus, o exteriorizare a mecanismului de evoluţie, a «rutinelor». Va fi, acesta,

deopotrivă, un punct de critică şi dezvoltare ulterioară a moştenirii lăsate de Nelson şi Winter.

296

Dacă în interiorul procesului ce ar trebui să ducă la evoluţie Nelson şi Winter nu

depăşesc tautologica explicaţie a celui de la care au plecat , Alchian, în schimb, par demne de

reţinut opiniile lor cu privire la rezultatul procesului de selecţie. Conformându-se axiomelor

marginaliste şi angajate în acţiuni cu scopuri maximaliste induse de filtrul selectiv al pieţei,

firmele lui Alchian tind spre convergenţă, spre un comportament mediu, reprezentativ, chiar

uniformizant, vor spune Nelson şi Winter. Or, credinţa lor e că realitatea refuză un asemenea

tablou. Finalul de drum, dacă el există, aparţine diversităţii comportamentale. În plus, şi

acesta este, de asemenea, un lucru demn de reţinut, criteriul profitului este necesar dar

insuficient pentru a explica procesul evoluţiei. În măsura în care concurenţa opune firme

diferite iar rezultatul este, de asemenea, divers, sursa acestei varietăţi nu poate fi explicată

doar prin raportare la logica profitului maxim. Pe un registru cu două planuri mobile, firme şi

mediul de selecţie, criteriul profitului îşi pierde din acurateţe în ceea ce priveşte forţa lui de a

reţine în joc doar ceea ce e consonant logicii sale. Mediul de selecţie nu mai e un reper stabil

pentru că el însuşi suferă mutaţii şi e reaşezat pe criterii de eficienţă pentru ca, apoi, la rându-

i, să servească de filtru. Pe un teren “nisipos” admit şi reproducerea unor modele

comportamentale nedezirabile. Finalul de drum nu e nici uniform şi nici optim; este divers, în

mişcare şi cu doar cu tendinţa spre echilibru. Cei care au reuşit însă primului filtru nu sunt

declaraţi, pentru todeaun, învingători. Nu, pentru că ei nici măcar nu sunt în mod obligatoriu

şi cei mai eficienţi; e posibil ca la al doilea “search” să iasă de pe piaţă.

C. Reacţii, la linia de gândire Nelson-Winter

Pentru că, terminologic şi fenomenologic, noţiunea de «rutină», cu care Nelson şi

Winter au operat, trimite mai mult la statism decât la evoluţionism, alţi instituţionalişti au

încercat să scoată problema din impas.

� O direcţie de cercetare produsă în acest sens e cunsocută sub numele “perspectiva

memetică” de la grecesul mimesis, cu semnificaţia de imitare, reprezentată de economişti

precum R. Dawkins (60; 59), D. Sperber (280), B. J. Loasby (163), R. Aunger (19) ş.a. Se

pleacă de la premisa că evoluţia economică este una culturală şi nu biologică; că pe terenul

economiei versiunea lamarckiană este mai inspiratoare decât cea darwiniană; şi că, ceea ce se

transmite, atunci când se transmite vizează trăsăturile interioare şi nu cele exterioare ale

firmei. Iar transmiterea, atenţie, nu e realizabilă pe căi “genetice” ci pe căi culturale, prin

efort. Pentru acest efort, D. Sperber găseşte acelaşi nume ca şi North: învăţare. E adevărat, se

depune efort şi se învaţă sub presiunea unui mediu selectiv a cărei logică e similară cu cea din

biologie numai că, cea care evoluiază este cultura. Firma evoluiază din interior, rezultatul

297

procesului fiind în funcţie de capacitatea agenţilor de a învăţa, a reţine, interpreta şi transmite

în funcţie de experienţa dobândită prin exerciţiul consumat anterior. Este un proces lin, fără

rupturi, în care ceea ce s-a acumulat şi formează acel «pool memetic» se transmite sub forma

unor proceduri însuşite şi dovedite eficiente.

� O altă perspectivă, pusă de evidenţă de E. Brousseau (34) şi susţinută de R.C. O.

Matthews (176), G. Silverberg (274), R. Cowan (57), J.M. Gowdy (107) ş.a. are în vedere, în

principal, finalul de drum . Se caută argumente (vezi Brousseau, 34, pp. 10-13) pentru a

dovedi că rezultatul unui proces de selecţie, fie el inspirat şi din biologie, nu e asemuibil

celui obţinut dintr-un proces de optimizare. În felul acesta, indirect, se demonstrează că

teoria evoluţionistă nu confirmă ipotezele de lucru şi concluziile abordării marginaliste. În

sensul susţinerii acestei versiuni pledează împrejurări precum:

• Selecţia nu exclude eşecurile. În plus, cei selectaţi nu sunt întodeauna şi cei

mai eficienţi.

Aceasta pentru că: a) nu firma eficientă, în sine, se reproduce ci o

combinaţie de practici rutiniere, pe care le reţine piaţa dar care nu sunt, în mod

obligatoriu, şi cele mai eficiente; b) pe parcursul procesului de selecţie, o

rutină eficace, care ar merita reţinută şi perpetuată, poate să dispară odată cu

firma purtătoare; c) o componentă a mediului poate fi selectată nu pentru

calităţile ei individuale (care pot lipsi) ci pentru calităţile ansamblului din care

face parte.

• Selecţia nu duce nici la opţiuni şi nici măcar la echilibru. În cel mai fericit

caz se poate vorbi de mai multe echilibre dar, şi în acest caz, ca de o

întâmplare. Tot timpul intervin factori noi, endogeni, dar mai ales exogeni care

determină ca trăirea de facto a realităţii să fie una de dezechilibru. Pe acest

temei selecţia nu pare a avea un final încadrabil în definiţiile de optim sau

echilibre marginaliste.

� Chiar dacă ne-am propune nu putem ocoli linia evoluţionistă dezvoltată de

North . Deşi are reţineri în a se raporta la biologie şi Darwin, teoria sa despre dinamica

economică are toate atributele spre a fi încadrată evoluţionismului. Mai mult,

neoevoluţionismul actual se raportează la teoria lui North ca la varianta pură, în

contemporaneitate, a evoluţionismului. Pentru că ne-am ocupat pe larg de ce înseamnă

concepţie northiană în materie nu revenim decât spre a stabili termenii cheie care-i încadrează

contribuţia în matricea teoriei evoluţioniste. Pe scurt, evoluţionismul northian înseamnă un

cadru instituţional naţional care nu e abilitat, întâi de toate, cu alocarea optimă a resurselor ci

cu selecţia celor mai eficiente comportamente individuale şi colective. Selecţia se produce

298

prin adaptare şi inovare. Procesul are caracter de circuit : instituţiile formează cadrul selectiv

dar, la rându-le, sunt supuse procesului de selecţie. Alegerea celor mai buni nu se face după

un singur criteriu. Costul de tranzacţie e doar unul dintre marii determinanţi ai procesului

dar nu şi cel mai important. Cel mai important pare a fi, de departe, dependenţa de cale. În

acelaşi timp, nu se urmăreşte un singur obiectiv ci o pluralitate . Pe traseu se pot produce

blocaje, reveniri şi, în anumite situaţii, derive sau chiar stagnări; drumul e, adică, cu dublu

sens. Ceea ce se obţine la final poate fi consonant cu eficienţa economică sau, dimpotrivă, cu

o “stabilă ineficienţă” dacă ideologia îşi joacă “bine” rolul. Întregul proces are o puternică

încărcătură istorică iar timpul are un rol cheie în toată această ecuaţie. Darwinismul northian

este unul profund incremental şi bazat pe forţa selectivă a mediului instituţional. Din punctul

acesta de vedere, North se plasează pe acelaşi registru de judecată ca Hayek. Dar, în timp ce

la Hayek spontanul dă tonul şi măsura, instituţiile noi înlocuindu-le pe cele vechi sub bagheta

diriguitoare a unei “mâini invizibile”, la North intenţionalitatea este ce care imprimă

specificitate procesului. În plus, darwinismul hayekian este unul optimist; finalul de drum va

aparţine instituţiilor eficiente; aşa e natural şi firesc. La North, happy - end-ul e o întâmplare;

una pe lângă altele, posibile graţie dependenţei de cale, ideologiei şi factorului cultural.

Nu am epuizat de prezentat gama opiniilor exprimate şi alimentate de poziţia unor

evoluţionişti consacraţi, în principal Alchian, Nelson, Winter sau North. Multe, altele

configurează peisajul, întreţinând dialogul şi disputa fertilă, făcând ca teoriile despre evoluţie

să evolueze, ele însele. E posibilă o conjuncţie între ele? Pierre Dockès este încercat de o

asemenea tentativă, acceptând ideea unei «concepţii heterodoxe», surprinsă într-un neo-

evoluţionism cu patru mari trăsături (Dockès. 37, p.4):

“1. Nu există o lege a evoluţiei, nici chiar “mecanisme” ci tendinţe temporare,

specifice diverselor societăţi (localizate în timp şi spaţiu) cu posibilitatea de blocaj sau chiar

întoarcere, lăsând loc altor tendinţe;

2. În mod evident nu există predictibilitate;

3. Nu există o selecţie a celor mai apţi, fenomene de «antiselecţie» putând, lesne, să se

dezvolte;

4. Evoluţia nu e doar «incrementală»; în anumite grade pot interveni inovaţii

«radicale», schimbări de «paradigmă productivă», fenomene de ruptură”.

Ce rămâne, după aceste patru negări, din darwinismul economic? Nimic, sau aproape,

nimic. Deşi îi ataşează prefixul “neo”, pentru a desemna ce ar trebui să însemne, azi,

evoluţionismul economic, dacă ar fi să-l raportăm la cele patru propoziţii de mai sus, el se

îndepărtează considerabil de evoluţionismul prezentat în manualele de biologie. Credem că

acesta e, deopotrivă, rezultatul unui exces de critică sau de reţinere faţă de darwinismul

299

propriu-zis ca şi faţă de cei care, primii, au cutezat să facă asocieri cu procesele biologice

atunci când le-au analizat pe cele economice; a se vedea, în primul rând, Alchian.

În fond, păstrând nuanţele deosebitoare, şi întorcându-ne la întrebările formulate la

paginile anterioare, de ce şi cu ce poate supăra şi crea reacţii de reţinere sau respingere

similitudinile cu natura atunci când e vorba de evoluţia economică? Punctual, pe întrebări

lucrând, e clar că elementele jocului economic sunt altele decât cele ale jocului biologic.

Structura competitorilor e însă, şi aici, variată. Pot participa la procesul competiţiei şi

transformărilor economico-sociale indivizi, agenţi economici, organizaţii, structuri de

guvernanţă, metode de management sau chiar regulile însele, în forma lor instituţionalizată.

Nici în biologie şi, cu atât mai mult în economie, cele două planuri, mediul de selecţie şi

actanţii supuşi procesului, nu rămân fixe. Factori de mediu biologic (temperatură, apă, aer,

etc.) sau de mediu economic (politică economică, ideologie, cultură, etc.) intervin şi

influenţează mereu şi filtrele şi elementele filtrate. Altfel spus, şi într-o parte şi în alta, jocul

aparţine şi cadrului şi jucătorilor. Apoi, mecanismul de selecţie rămâne, ne place sau nu, de

esenţă darwiniană; rămân pe scenă în biologie sau economie cei care fac proba că sunt cel mai

bine echipaţi pentru adaptare, supravieţuire şi dezvoltare. Startul depinde în biologie de

zestrea genetică moştenită. Know-how-ul managerial, tehnic, informaţional, de cercetare, are

în economie o altă denumire (am văzut chiar mai multe, de la cultura managerială la rutine

sau «bazine de gene») dar poate fi supus analizei din aceeaşi perspectivă. El se regăseşte

sedimentat la nivelul organizaţiilor şi a celor care le dau însufleţire sub forma unei experienţe

condensate, o mică istorie a încercărilor precedente, tot o zestre de plecare cu mare rol în

demararea dar şi în finalul procesului. Iar când vorbim de instituţii, cu deosebire cele

informale, am văzut, moştenirea trecutului, traductibilă în dependenţa de cale, e mai mult

decât importantă.

Aşadar, în competiţia economică elementele angajate sunt altele. Alţii sunt şi termenii

întrecerii. Rezistenţa la fugă, la frig sau la căldură, la boli şi dăunători presupun, în competiţia

biologică, via Darwin, muşchi oţeliţi, vedere ageră şi sistem nervos echilibrat. Peisajul

economic îşi are, şi el , “bolile” lui, altele, e adevărat: inflaţie, şomaj, «produse toxice» ale

sistemului de creditare, corupţie, evaziune, etc. În lupta cu ele se apelează la alte însuşiri ale

competitorilor. Şi, rămân în scenă, cei ce dovedesc abilităţi de adaptare, inovare, rezistenţă la

risc, incertitudine şi, în final, obţin profit. Aceasta, în planul efectiv al competiţiei, cu efecte

măsurabile în aritmetica dezvoltării prin care se asigură şanse concrete materiale evoluţiei,

susţinând şi recompensând iniţiativa şi spiritul întreprinzător. Există însă şi un spaţiu aflat

dincolo de această scenă. În natură nu participă la proces cei cu «accidente», produşii

nereuşiţi şi cei aflaţi la capăt de drum . Pentru ei, natura nemiloasă găseşte soluţii: hienele sau

300

vulturii “curăţă” terenul. Din perspectiva aceasta, economia şi societatea îşi dovedesc

specificitatea. Ea ţine de dimensiunea culturală a evoluţiei, produsă după “codul social” şi nu

cel genetic. Aici nu mai e loc pentru Darwin. Alte criterii şi alţi determinanţi configurează

evoluţia. Coeziunea, solidaritatea, atitudinea cooperantă faţă de un bătrân sau ins cu

dizabilităţi se întâlnesc, aici, şi nu se întâlnesc, sau foarte puţin, în natură. Tocmai

conştientizarea acestui fapt, grija faţă de om ca sinteză a potenţelor sale fizice şi intelectuale,

cu nevoi materiale şi spirituale, admiterea limitelor şi diferenţelor şi, plecând de aici,

integrarea diferenţiată dar cu păstrarea demnităţii, în structura şi ierarhia socială au făcut din

Societatea Deschisă un model de civilitate şi evoluţieprin progres social generalizat şi durabil.

Pe palierul judecăţilor strict economice, pentru a asana s-a inventat instituţia

falimentului. Dar şi aceasta nu pentru a “omorî” o firmă neadaptabilă ci pentru a face posibilă

trecerea resurselor la alte mâini sau minţi, mai bine echipate.

Este posibilă o minimă predictibilitate în acest proces de evoluţie, indiferent unde se

desfăşoară el? Noi credem că da, şi într-un spaţiu şi în celălalt. Diferenţa o face doar

conştientizarea procesului în sfera economică. Intenţionalitatea, chiar şi numai la nivel

intuitiv, e prezentă şi în lumea biologiei. Faptul că Fr. Quesnay, la care am mai făcut referire,

s-a aplecat să studieze viaţa muşuroiului de furnici sau a stupului de albine pentru a găsi

exemple de “comportament organizaţional” perfect, e sugestiv şi explicativ. Şi apoi, fapt

interesant şi demn de reţinut, Quesnay a fost şeful unei şcoli care nu a inspirat o direcţie

evoluţionistă în care intenţionalitatea a luat forma grosieră a planificării centralizate;

dimpotrivă, şcoala lui a lansat lozinca înaripată a laissez-fairre-ului liberal. Şi a făcut-o dacă,

ne e permis să bănuim, câştigat de armonia naturii unde intenţionalitatea şi spontaneitatea îşi

dau mâna spre a asigura evoluţia. O critică cârcotaşă ar nega, pe drept, un “plan de viaţă” al

elefantului sau ursului polar; o posibilă forţă normativă a “opiniei” înţeleptului măgar;

problema nu se pune în aceşti termeni. Dincolo de orice plan, imposibil de conturat şi descris

în biologie, natura ne demonstrează că nu este ea cea mai apropiată de haos; ea nu cunoaşte

nici un holocaust, nici violurile şi nici marile rupturi. Mecanisme de adaptare şi autoreglare,

de definire şi redefinire a proporţiilor o feresc de ceea ce în economie numim crize. Natura

înregistrează aşa ceva numai dacă este “ajutată”.

Şi în fine, un cuvânt la ultima întrebare: finalul competiţiei economice are ceva din

trăsăturile celui pentru care se luptă speciile în natură? Cea mai severă critică, din punctul

acesta de vedere, l-a vizat pe Alchian, acuzat că analiza lui duce la un final uniformizant; la

“firma medie”, model de comportament surprins în tuşele cunoscute ale marginalismului.

Considerăm că acuza, ca şi critica, sunt nedrepte. Chiar dacă ar fi fost un darwinist pursânge,

Alchian nu putea să-şi imagineze un final al procesului de evoluţie populat cu agenţi aduşi la

301

acelaşi numitor comun de competiţia pieţei. Dacă Darwin a acceptat că balena şi veveriţa, atât

de diferite, fac parte din acelaşi ordin al mamiferelor pentru că nasc pui şi-i hrănesc cu lapte,

Alchian, care s-a inspirat din el, nu putea să pună saemnul egalităţii între o fabrică de zahăr şi

alta de tunuri, deşi, ambele aparţin ramurii mari a economiei numită industrie. Vrem să

spunem, în alţi termeni, că, diversitatea şi evoluţia în diversitate şi nu uniformizare a fost

cuvântul cheie şi pentru unul şi pentru celălalt. Propensiunea intelectualistă de a-l plasa, în

baza unor judecăţi de cabinet, de partea instituţionaliştilor sau a marginaliştilor neoclasici nu

numai că afectează fondul judecăţilor lui Alchian dar alterează însăşi scopul analizei sale - de

a arăta că nu e nici un rău şi nici periculos dacă economia ia ceva din biologie. Iar acel ceva se

numeşte o tendinţă perpetuă spre armonie şi echilibru. La el, ca şi la Darwin, procesul

evoluţiei nu se termină într-un punct fix în pofida aparenţelor deduse din analize de suprafaţă.

E unul continuu, marcat de accidente, sinuos dar cu trend ascendent.

V.6.4 Evolu ţionism şi institu ţionalism la N.G. Roegen

Apartenenţa lui Nicolae Georgescu-Roegen la instituţionalism nu e nici o curiozitate şi

nici o necunoscută. Chiar dacă el, ca şi Hayek, nu a revendicat vreodată o legătură directă,

oficializată, cu vechiul sau noul instituţionalism, opiniile sale cu privire la dezvoltare îl

plasează în această matrice. Cel puţin două dintre cărţile sale, The Entropy Law and the

Economic Process tradusă în limba română (100) şi Energy and Economic Myths.

Institutional and Analytical Economic Essays (101) îl dezvaluie; prima, îi jalonează filosofia

evoluţionistă; a doua, îl angajează pe traseul instituţionalist al dezvoltării economice.

Economiştii francezi Philippe Dulbecca şi Pierre Garouste se arată convinşi că N.G. Roegen

“s-a inspirat din biologia evoluţionistă, în particular din lucrările de pionierat ale lui Alfred

Lotka” (75, p.5) în timp ce J. Grinevald consideră că “Geniul lui N.G. Roegen este de a fi

deschis calea unei relaţii între revoluţia carnotiană şi cea darwiniană...” (113, p.27).

În acord cu aceste poziţionări mai credem, în plus, că dimensiunea instituţionallist-

evoluţionistă a operei lui Roegen e dovedibilă şi din alte perspective. Este ştiut că el oferă

exemplul special al economistului care, îndrăgostit de matematică şi angajat serios în analize

cantitativiste, spre finalul activităţii sale realizează o radicală turnură; o trecere de la

aritmomorfism la dialectică (vezi Pohoaţă, 242), una determinată de convingerea că

matematica nu e decât un instrument şi că, în ultimă instanţă, analiza calitativă dă ţinută şi

realismul necesar teoriei economice. Nu e întâmplător faptul că cea de-a doua dintre lucrările

sale, menţionate de noi, un eseu pe tema economiei analitice instituţionale, este, se pare,

ultima sa carte, din păcate neterminată. La convingerile surprinse aici a ajuns însă străbătând

302

un lung traseu pe parcursul căruia, ca nimeni altul, s-a luptat cu neoclasicismul marginalist; cu

“jucăriile” sale instrumentale pe care şi-a propus să le “strice”; cu o ştiinţă care “şi-a făcut un

titlu de glorie operând cu un tablou fără oameni şi fără instituţii ” şi care a operat cu principii

care nu pot fi socotite decât «cutii goale» din care nu pot rezulta decât «generalităţi goale»

(Roegen, 102, pp.107-112).

Atitudinea sa acidă faţă de analiza de factură neoclasică a avut ca principală ţintă

tocmai goliciunea ei; lipsa din tabloul şi mediul analizat a dimensiunii umane şi

instituţionaliste. La finalul său de drum Roegen ne îndeamnă să dăm dimensiune pământeană

ştiinţei economice orientând-o spre om şi bunele practici (instituţii) care-i aduc acestuia

bunăstare.

Demersul său pe acest subiect nu se încadrează în registrul comun pe care s-au produs

instituţionaliştii recunoscuţi. Specificitatea gândurilor şi opiniilor sale îl plasează la o rubrică

specială. Doar cu intenţia unei provocări a unei puneri în gardă, fără a intra în analiticul

contribuţiei sale pe subiect, dorim a se reţine că vizunea sa cu privire la instituţii şi evoluţie

poarta marca ataşamentului său la valenţele economice ale legii entropiei; ale legii în virtutea

căreia “energia disponibilă se transformă continuu în energie nedisponibilă până când

dispare complet”. Roegen este convins că această lege, specifică lumii fizicii, este cea care

guvernează procesul dezvoltării şi evoluţia economiei. Sub imperiul ei şi dominată de ea,

evoluţia economiei este condamnată a fi unidirecţională şi irevocabilă. În plus, fenomenul

conţine şi o mare doză de “fatalism”. Dorindu-ne creşterea şi promovând-o, transformăm

continuu şi irevocabil substanţe cu entropie joasă (materii prime, energie, etc.) în rezultate cu

entropie înaltă, “legând” energia liberă a bunurilor primare şi antrenând-o într-un proces cu

dublu rezultat: unul dorit, produsul finit; unul nedorit, în sensul că o resursă valoroasă este

consumată , odată pentru totdeauna şi rămânem doar cu un “gunoi”. Ceva fatal, guvernează

procesul; nu putem ieşi din cercul său pentru că nu putem renunţa la “plăcerea de a trăi”.

Matricea culturală condensată în concepţia despre ceea ce înseamnă civilitate la un moment

dat, rezultată, ea însăşi, în baza unor acumulări, a unei evoluţii în viziunea despre ce înseamnă

a trăi bine, este responsabilă de fatalitatea jocului. Roegen nu ne lasă însă fără soluţii. Dacă,

din punct de vedere cantitativ, diferenţa input-output este condamnată a fi nefavorabilă,

progresul nu are decât şansa unor acumulări calitative. În acelaşi sens cu North, Roegen crede

că structura artefactuală şi, în principal, cultura, în sensul ei cel mai larg, ne poate fi salvarea.

Chiar dacă procesul economic, în speţă procesul de producţie, este irevocabil şi ne conduce

spre un final cu entropie din ce în ce mai înaltă, factorul cultural, instituţiile, bunele practici

ne vor scoate din impas. Învăţând să discernem între adevăratele şi falsele nevoi; să nu risipim

resurse rare; conştientizând că plăcerea de a trăi a unuia nu trebuie să dăuneze altuia;

303

obişnuindu-ne să “limit ăm foamea noastră după lucruri giganteşti”; devenind sacerdoţi ai

ecologiei etc., într-un cuvânt schimbând practici vechi, “consumatoriste”, cu reguli noi,

învăţând din biologie şi din ceea ce înseamnă a trăi în armonie cu natura, toate acestea, şi

multe altele, sunt practici care, sub formă de “conştiinţe împărtăşite” vor da sens vieţii şi vor

face posibilă schimbarea şi evoluţia, în principal, pe dimensiunea calitativă. Gândind şi

scriind astfel, Roegen se plasează mai aproape de varianta lamarckiană decât de cea

darwiniană a evoluţionismului. O lege a evoluţiei e greu de extras şi definit din discursul său;

subordonată legii entropiei, o creştere economică se plăteşte întotdeauna cu un minus în

planul entropiei. Evoluţia trebuie căutată în altă parte. Şi ea e găsită în plan cultural. Iar aici e

puternic “dependentă de cale”. Există un trecut specific, cel mai adesea naţional, care

influenţează arhitectura filosofiei despre producţie, consum, viaţă şi nivel de trai, în prezent.

Pentru ca acest prezent, cultura lui, “codul social” să trimită spre viitor şi să inspire traiectoria

evoluţiei. În tot acest proces, unul de învăţare, în sens northian, Roegen insistă a ne trimite

spre edificare şi exemplificare, la biologie. De altfel, cu toată atitudinea sa potrivnică faţă de

neoclasici, nu ezită să-i aducă un omagiu marelui economist Alfred Marshall, singurul care,

după opinia sa, a înţeles că “adevărata Mecca” a economistului este biologia şi nu mecanica.

304

Bibliografie

1. Abecassis, C., "Les coûts de transaction: état de la théorie", Réseaux no. 84, CNET, juillet-août 1997, http://enssibal.enssib.fr/autres-sites/reseaux-cnet/84/01-abecassis.pdf

2. Abramovici, M., Thinking about Growth, Cambridge University Press, Cambridge, 1989.

3. Alchian, A., Demsetz, H., "The Property Right Paradigm", The Journal of Economic History, vol. 33, no. 1, The Task of Economic History, 1973, p. 16–27.

4. Alchian, A., Demsetz, H., "Production, Information Costs and Economic Organization", American Economic Review, no. 62, 1972, p. 777–795.

5. Alchian, A., "Some economics of property right", Il Politico, vol. XXX, no. 4, 1965, p. 816–829.

6. Alchian, A., "Biological Analogies in the Theory of the Firm, Comment", American Economic Review, 43, 1953, p. 600–603.

7. Alchian, A., "Uncertainty, Evolution and Economic Theory", Journal of Political Economy, 58, 1950, p. 211–221.

8. Alcouffe, A., Prades, J., Droits de propriété, coopération et égalité. Retour sur l’appareil conceptuel de K. Polanyi a partir du complex coopératif de Mondragon, în P. Batifoulier, A. Ghirardello, G. de Larquier, D. Remillon (dir.), Approches institutionnalistes des inegalités en economie sociale, tome I, L’Harmattan, 2007, p.31-42.

9. Aligică, D.P., "Perspective libertariene", Revista 22, nr. 867/17-23 octombrie 2006.

10. Aligică, D.P., "Instituţii, guvernare economică şi performanţa economică în România post-comunistă", Centrul Român de Politici Economice, CRPE-2001, Bucureşti, www.cerope.ro/workingaspx

11. Alston, L.J., Mueller, B., Property Rights and the State, în C. Menard, M. Shirley (eds.), Handbook of New Institutional Economics, p.573-590, Springer, 2005.

12. Amable, B., Les cinq capitalismes. Diversité des systèmes économiques et sociaux dans la mondialisation, Paris, Seuil, 2005.

13. Amann, B., De nouvelles théories pour gérer l’entreprise au XXI-e siècle, în G. Koening (coord.), Economica, 1999.

14. Anderson, E., Schmittlein, D.C., "Integration of the sales forces: an empirical examination", Rand Journal of Economics, vol. 15, 1984, p. 3–19.

15. Anderson, T., Hill, P.J., "The Evolution of Property Right: A Study of the American West", Journal of Law and Economics, 18 (no. 1), 1975, p. 163–179.

16. Aoki, M., Fondements d’une analyse institutionnelle comparée, Albin Michel, Paris, 2001.

305

17. Aoki, M., Toward a Comparative Institutional Analysis, Massachusetts Institute of Technology Press, 2001.

18. Archibugil, D., Michie, J., "Technical Change, Growth and Trade: New Departures in Institutional Economics", Journal of Economic Surveys, vol. 12, no. 3, 1998, p.1-20.

19. Aunger, R., The electric meme: a new theory of how we think, Free Press, New York, 2002.

20. Baird, C., "Alchian and Menger on Money", Review of Austrian Economics, 13, 2000, p.115-120.

21. Barnard, C., The Functions of the Executive, Harvard University Press, 1938.

22. Barro, R., "Democracy and Growth", Journal of Economic Growth, 1 (1), 1996, p. 1–27.

23. Bates, R., Essays on the Political Economy of Rural Africa, Cambridge: Cambridge University Press, 1983.

24. Baudry, B., Economie de la firme, La Découverte, Paris,2003.

25. Blair, M., Firm-specific human capital and theories of the firm, în M. Blair, M. Roe (eds.), Employees and Corporate Governance, Booking Institutions Press, 1999.

26. Blair, M., Stout, L., "A Team Production Theory of Corporate Law", Virginia Law Review, vol. 85, no. 2, March, 1999, p. 248–320.

27. Boltanski, L., Thérenot, L., De la justification. Les économies de la grandeur, Paris, Gallimard, 1991.

28. Bolton, P., Dewatripont, Contract Theory, Massachusetts Institute of Technology, 2005.

29. Borner, S., Bodmer, F., Kobler, M., L’efficience institutionnelle et ses déterminants, OCDE, E-book 2004, http://213.253.134.43/oecd/pdfs/browseit/4104012E.PDF

30. Boudreaux, D., Holcombe, R., "The Coasian and Knightian Theories of the Firm" Managerial and Decision Economics, vol. 10, John Wiley and Sons Ltd., 1989, p. 147–154.

31. Boyer, R., Une théorie du capitalisme est-elle possible?, Paris, Odile Jacob, 2004.

32. Boyer, R., Saillard, Y., Théorie de la régulation: l’état de savoirs, La Découverte, 2e éd., 2002.

33. Boyer, R., Capitalisme fin de siècle, PUF, Paris, 1986.

34. Brousseau, E., Processus Evolutionnaires et Institutions: Quelles alternatives a la rationalité parfaite?, juin 2000, http://www.brousseau.info/pdf/EBAlchianRE.pdf

35. Brousseau, E., Néo-institutionnalisme, Prix et Normativité, Avril 1999, http://www.brousseau.info/pdf/EBOecoNEIPrix.pdf

36. Brousseau, E., Théories des contrats, coordination interentreprises et frontières de la firme, 1997, http://www.brousseau.info/pdf/1997_T_EBGarFrontieres.pdf

37. Buchanan, J., Limitele libertăţii. Între anarhie şi Leviathan, Institutul European, Iaşi, 1997.

306

38. Buchanan, J., Liberty, Market and State, New York University Press, 1986.

39. Buchanan, J., "Positive Economics, Welfare Economics and Political Economy", Journal of Law and Economics, 2, Oct.1959, p.124–138.

40. Buchanan, J., Tollison, R., Theory of Public Choice: Political Applications of Economics, The University of Michigan Press, 1972.

41. Chabaud D., Parthenay C., Perez Y., "Oliver E. Williamson: contribution majeure à l’analyse économique des organisations", Working paper 10/2007, Groupe Réseaux Jean Monnet, www.grjm.net.

42. Chabaud, D., Parthenay, C. “AOKI l’analyse de la firme et des institutions à l’aide d’une théorie de l’information” , Working paper 2006-4, 2006, Groupe Réseaux Jean Monnet, http://www.grjm.net

43. Chabaud, D., Parthenay, C., Perez, Y., "L'évolution de l’analyse northienne des institutions : la prise en compte des idéologies", Working paper WP-2005-3, 2005, Groupe Réseaux Jean Monnet, http://www.grjm.net/documents/Yannick-Perez/North_RE_mai05.pdf

44. Chabaud, D., Parthenay, C., Perez, Y., "Stability and Change in Northian analysis : 1990-2004", Working paper WP-2004-6, 2004, Groupe Réseaux Jean Monnet, http://www.grjm.net/documents/Yannick-Perez/WP_CPP_2004.pdf

45. Chabaud, D., Parthenay, C., Perez, Y., "North versus Williamson? Oppositions et complémentarités dans la Nouvelle Economie Institutionnelle", Groupe Reseaux Jean Monnet, Working Paper WP-2004-13, 2004, http://www.grjm.net/documents/Yannick-Perez/WP_CPP2-2004.pdf

46. Chabaud, D., Parthenay, C., Perez, Y., "Stability and Change in Northian analysis: 1990–2004", 2004, Working Paper, http://www.grjm.net/documents/Yannick-Perez/WP_CPP_2004.pdf

47. Chabaud, D., "Entre institution et information : la contribution d'Aoki au renouveau de la théorie de la firme", Working paper WP-2003-14, 2003, Groupe Réseaux Jean Monnet, http://www.grjm.net/documents/Divers-WP/wpchabaud.pdf

48. Chavance, B., L’économie institutionnelle, La Découverte, Paris, 2007.

49. Cheung, S., "The Contractual Nature of the Firm", Journal of Law and Economics, no. 26, 1983, p. 1–21.

50. Coase, R., L’entreprise, le marché et le droit, Editions d’Organisation, Paris, 2005.

51. Coase, R., Structura instituţională a producţiei, în Oliver E. Williamson, Sidney Winter (eds.), Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, Ed. Sedona, Timişoara, 1997.

52. Coase, R. "The New Institutional Economics", Journal of Institutional and Theoretical Economics, 1983, 140: 229–31.

53. Coase, R., "The Problem of Social Cost", Journal of Law and Economics, 1960, http://www.sfu.ca/~allen/CoaseJLE1960.pdf

54. Colson, E., Tradition and contract: The Problem of Order, Chicago: Adeline, 1974.

307

55. Commons, J., Institutional Economics. Its Place in Political Economy, New Brunswick / Londres, Transactions Publishers, 1990.

56. Couret, A., La théorie des droits de propriété in CEDAG. De nouvelle théories pour gérer l’entreprise, Economica, 1987.

57. Cowan, R., Causation and Genetic Causation in Economic Theory, în P.J. Boetke (ed.), The Elgar Companion to Austrian Economics, Aldershot: Edward Elgar, 1994, p. 63–71.

58. D’Andrade, G. R., Cultural Meaning System, în Richard A. Shweder, A. Robert LeVine (eds.), Culture Theory: Essays on Mind, Self and Emotion, p. 88–119, Cambridge University Press, 1982.

59. Dawkins, R., The extended phenotype, Freeman, San Francisco, 1982.

60. Dawkins, R., The selfish gene, Oxford University Press, Oxford, 1976.

61. De Alessi, L., "Property Right, Transaction Cost and X-Efficiency: An Essay in Economy Theory", American Economic Review, 73, no. 1, 1983, March: 64–81.

62. De Soto, H., The Other Path, Harpen and Row, New York, 1989.

63. Deflacelière, J., La théorie de la firme entre propriété et liberté, Mémoire présenté et soutenu en octobre 2001, http://atom.univ-paris1.fr/documents/JDF_2001_1.pdf

64. Demsetz, H., Teoria revizuită a firmei, în O. Williamson, S. Winter (eds.), Natura firmei, Sedona, Timişoara, 1997.

65. Demsetz, H., "Rationality, Evolution and Acquisitiveness", Economic Inquiry, 34 (3), July, 1996, p. 484–495.

66. Demsetz, H., Perfect Competition, Regulation and Stock Market, în Efficiency, Competition and Policy: The Organization of Economic Policy, Vol.2, Basil Blackwell, Cambridge and Oxford, 1989, p. 225–242.

67. Demsetz, H., "Toward a Theory of Property Right", American Economic Review, 57 (May, no. 2): 347–359, 1967.

68. Demsetz, H., "Some aspects of property right", Journal of Law and Economics, vol. 9, October, 1966, p. 61–70.

69. Demsetz, H., "The exchange and enforcement of property right", Journal of Law and Economics, vol. 7, October, 1964, p. 11–26.

70. Denzau, A., North, D., "Shared Mental Models: Ideologies and Institutions", Kyklos, 47 (1), 1994, p. 3–31.

71. Dockès, P., La nouvelle économie "institutionnelle”, l’évolutionnisme et l’histoire, Journées d'étude "Institutionnalisme et évolutionnisme, confrontations autour de perspectives empiriques, décembre 2002, http://matisse.univ-paris1.fr/ID/ID021115c.pdf

72. Donaldson, L., American Anti-management theories of Organization, Cambridge University Press, 1995.

308

73. Douglas, M., Cum gândesc instituţiile, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.

74. Dudian, M., "Noile teorii ale firmei: întoarcerea spre realitatea economică", Analiză şi prospectivă economică, nr. 1–2, 2005, pp. 21–22.

75. Dulbecco, Ph., Garouste, P., Théorie de la dynamique économique: une réévaluation de la tentative de Nicholas Georgescu-Roegen, Recherches Economiques de louvain – Louvain Economic Review 70(1), 2004, p. 5-29.

76. Dunning, J., The Globalization of Business, Routledge, 1993.

77. Durkheim, E., Division of Labor in Society, Glencoe: Free Press, 1949.

78. Dutraire, V., "La firme entre transaction et contrat: Williamson, épigone ou dissident de la pensée institutionnaliste? ", Revue d’Economie Politique, no. 1, 1993.

79. Easterly, W., The Elusive Quest for Growth, MIT Press, Cambridge, 2001.

80. Ege, R., "Emergence du marché concurrentiel et évolutionnisme hayekien", Revue Economique, 1992.

81. Eggertsson, T., Economia neoinstituţională, Ed. Cartier, Chişinău, 1999.

82. Eggertsson, Th., Economic Behavior and Institutions, Cambridge University Press, Cambridge, 1990.

83. Eicher, Th., Leukert, A., Institutions and Economic Performance Endogeneity and Parameter Heterogeneity, Discussion paper 2006-05, January 2006, http://epub.ub.uni-muenchen.de

84. Elleboode, C., Houliez, H., Friedrich Hayek. Vie, oeuvres, concepts, Ellipses, Paris, 2006.

85. Elster, J., "Critique des analogies socio-biologiques. Plaidoyer pour l’autonomie des sciences", Revue Française de Sociologie, juillet–septembre, 1977.

86. Engerman, S., Sokoloff, K., Institutional and Non-Institutional Explanations of Economic Differences, în C. Ménard, M. Shirley (eds.), Handbook of New Institutional Economics, p.639-665, Springer, 2005

87. Epstein, R. A., Transaction Costs and Property Rights: Or Do Good Fences Make Good Neighbors?, noiembrie 1997, SSRN: http://ssrn.com/abstract =36840 .

88. Eymard-Duvernay, F., Economie politique de l’entreprise, La Découverte, Paris, 2004.

89. Fagerberg, J., "Technology and international differences in growth rates", Journal of Economic Literature, 32 (September), 1994, p. 1147–1175.

90. Favereau, O., "Salaire, emploi et économie des conventions", Cahiers d’économie politique, no. 34, 1999.

91. Freeman, C., "The «national system of innovation» in historical perspective", Cambridge Journal of Economics, 19 (1), February, 1995, p. 5–24.

92. Freeman, C., Technology Policy and Economic Performance, London: Pinter, 1987.

309

93. Friedman, M., The Methodology of Positive Economics, în Essay in Positive Economics, Chicago, Chicago University Press, 1953.

94. Friedman, Th., Pământul este plat, Polirom, Iaşi, 2007.

95. Fudulu, P., Teoria economică a culturilor şi instituţiilor. Determinarea culturală a performanţelor economice, Ed. Universitară, Bucureşti, 2007.

96. Fudulu, P., "Regulile şi instituţiile definite în termeni de costuri de oportunitate", I-II, Analiză şi prospectivă economică, nr. 3(1)–4(2)/2006, pp. 6–15, 12–22.

97. Furubotn, E., Pejovich, S., "Property Right and Economic Theory. A Survey of Recent Literature", The Journal of Economic Literature, 10 (Dec., no. 4), 1972, 1137–1162.

98. Gardes Erize N., Economie des coûts de transaction – Economie des compétences : Un débat théorique pour une interprétation des alliances du secteur bancaire,

www.univ-pau.fr/IAE-CREG/IMG/pdf/Economie_des_couts_de_transaction_Economie_des_competences.pdf

99. Garrouste, P., Les connexions entre la tradition autrichienne et quelques développements récents en matière d’analyse économique des institutions, 2003, http://atom.univ-paris1.fr/documents/Garrousteconnexions_autrichiennes2003.pdf

100. Georgescu-Roegen, N., Legea entropiei şi procesul economic, Ed. Expert, Bucureşti, 1996.

101. Georgescu-Roegen, N., Energy and Economic Myths, Institutional and Analytical Economic Essays, Pergamon Press, 1976.

102. Georgescu-Roegen, N., La science économique: ses problémes et ses difficultés, Dunod, Paris, 1970.

103. Ghoshal, S., Moran, P., "Bad for Practice: A critique of the Transaction Cost Theory", Academy of Management Review, 21 (1), 1996, p. 13–47.

104. Ghozzi, Houda, Difficultées de test de la theorie des coûts de transaction, et des precautions à prendre, Centre de recherche en Management et Organisation, UMR CNRS n°7088, Paris Dauphine, http://www.crepa.dauphine.fr/documents/Co/doc_AWRCqi.pdf

105. Gluckman, M., Custom and Conflict in Africa, Oxford: Basil Blackwell, 1956.

106. Goldberg, V., The Enforcement of Contracts and Private Ordering, în C. Ménard, M. Shirley (eds.), Handbook of New Institutional Economics, p.491-511, Springer, 2005.

107. Gowdy, K.M., "Evolutionary Theory and Economic Theory: Some Methodological Issues", Review of Social Economy, 43:3, December, 1985, p. 316–324.

108. Granovetter, M., "Economic Action and Social Structure: The Problem of Embeddedness", American Journal of Sociology, 91 (Nov.), 1985: 481–510.

109. Greif, A., Institutions and the Path of the Modern Economy, Cambridge University Press, 2006.

110. Greif, A., Commitment, Coercion and Markets: The Nature and Dynamics of Institutions Supporting Exchange, în C. Menard, M. Shirley (eds.), Handbook of New Institutional

310

Economics, p.727-786, Springer, 2005.

111. Greif, A., "Cultural Beliefs and the Organization of Society: A Historical and Theoretical Reflection on Collectivist and Individualist Societies", The Journal of Political Economy, 102 (5), 1994, p. 912–950.

112. Greif, A., "On the Political Foundations of the Late Medieval Commercial Revolution: Genoa during the Twelfth and Thirteenth Centuries", Journal of Economic History, 54 (2), 1994, p. 271–287.

113. Grinevald, J., Préface pour l’édition espagnole de «The Entropy Law and the Economic Process», Fundation Argentaria / Visor, Madrid, 1996.

114. Grossman, S., Hart, O., "The Costs and Benefits of Ownership: A Theory of Vertical and Lateral Integration", Journal of Political Economy, 94–4, 1986, p. 691–719.

115. Hamilton, W., Institutions, în Seligman E. şi Johnson A. (dir.), Encyclopedia of the Social Sciences, vol. 8, New York, Mac Millan (reprodus în Journal of Institutional Economics, vol. 1, no. 2, Dec. 2005).

116. Hart, O., Contractele incomplete şi teoria firmei, în Oliver Williamson, Sidney Winter (eds.), Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, Ed. Sedona, Timişoara, 1997.

117. Hart, O., Moore, J., "Property Rights and the Nature of the Firm", Journal of Political Economy, 98, 1990, p. 1119–1158.

118. Hayek, F.A., Constituţia libertăţii , Ed. Institutul European, Iaşi, 1998.

119. Hayek, F.A., Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Antet, 1990.

120. Hayek, F.A., La route de la servitude, Quadrige / PUF, Paris, 1985.

121. Hayek, F.A., Droit, législation et liberté, tome I: Règles et ordre, PUF, Paris, 1973.

122. Hayek, F.A., Droit, législation et liberté, tome II: Le miraje de la justice sociale, PUF, Paris, 1982.

123. Hayek, F.A., Droit, législation et liberté, tome 3: L’ordre politique d’un peuple libre, PUF, Paris, 1983.

124. Hazlitt, H., The Foundations of Morality, Lanham, MD: University Press of America, 1988.

125. Heiner, M., "The Origins of Predictable Behavior", American Economic Review, 73: 560–595, 1983.

126. Henry, J.F., "Marx, Veblen and Contemporary Institutional Political Economy: Henry on O’Hara", Review of Social Economy, vol. LX, no. 4, December 2002, p.595-602.

127. Hirschman, A.O., Exit, Voice and Loyalty – Responses to Decline in Firms, Organizations and States, Harvard University Press, Cambridge, 1970.

128. Hodgson, G.M., Knudsen, T., "The Firm as an Interactor: Firms as vehicles for habits and routines", Journal of Evolutionary Economics, vol. 14, 2004, p. 281–307.

311

129. Hodgson, G.M., "The Mystery of the Routine: The Darwinian Destiny of an Evolutionary Theory of Economic Change", Revue Economique, vol. 54, no. 2, 2003, p. 355–384.

130. Hodgson, G.M., Is Social Evolution Lamarckian or Darwinian, în Laurent John, Nightingale John (eds.), Darwinism and evolutionary economics, p. 87–118, Edward Elgar, Cheltenham, 2001.

131. Hodgson, G.M., Transaction Costs and the Evolution of the Firm, în Ch. Pitelis (ed.), Transaction Costs, Markets and Hierarchies, p. 77-100, Basil Blackwell Ltd., Oxford, 1993.

132. Hodgson, G.M., Economics and Evolution: Bringing Back Life into Economics, Cambridge: Polity Press, 1992.

133. Hollandts, X., Réconcilier le capital financier et le capital humain par l'actionnariat salarié? L'apport de la Nouvelle Théorie des Droits de Propriété, Institut Français de Gouvernement des Entreprise, 5e colloque International de Gouvernance, Strasbourg, 15-16 mai 2006, http://www.ifge-online.org/docftp/Hollandts_NTDP.pdf

134. Hoppe, H.H., "F.A. Hayek on Government and Social Evolution: A Critique", The Review of Austrian Economics, vol. 7, no. 1 (1994): 67–93.

135. Horkheimer, M., Théorie traditionnelle et théorie critique, Paris, Gallimard, 1974.

136. Hutchins, E., Hazelhurst, B., Learning in the Cultural Process, in C.G. Langston et al., sous la direction de Artificial Life II , Redwood City, Calif: Addison–Wesley, 1992.

137. Iancu, A., Bazele teoriei politicii economice, All Beck, Bucureşti, 1998.

138. Jensen, M. , A Theory of the Firm. Governance, Residual Claims and Organizational Forms, Harvard University Press, 2000.

139. Jensen, M., Meckling, W., "Theory of the Firm: Managerial Behavior, Agency Costs and Ownership Structure", Journal of Financial Economics, vol.3, no.4, oct. 1976, p. 305-360.

140. Joskow, P., The New Institutional Economics: A Report Card, ISNIE Presidential Address, 2004, http://www.isnie.org/ISNIE03/papers03/JOSKOW?PRESIDENTIAL%20FINAL?9?13?03.pdf

141. Joskow, P., Specificitatea activelor şi structura relaţiilor pe verticală: dovezi empirice, în O. Williamson, S. Winter (eds.), Natura firmei, Sedona, Timişoara, 1997.

142. Joskow, P., "Contract Duration and Relationship-specific Investment: Empirical Evidence from the Coal Market", American Economic Review, 77, 1987, p. 168–185.

143. Kasper, W., Economic Freedom and Development: An Essay about Property Right, Competition and Prosperity, Centre for Civil Society, 2002, p. 23.

144. Kasper, W., Streit, M., Institutional Economics. Social Order and Public Policy, Edward Elgar Publishing, Cheltenham, 1998.

145. Klein, B., Integrarea pe verticală ca proprietate organizaţională: Revizuirea relaţiei Fisher Body – General Motors, în O. Williamson, S. Winter (eds.), Natura firmei, Sedona, Timişoara, 1997.

312

146. Klein, B., Crawford, R.A., Alchian, A., "Vertical Integration, Appropriable Rents and the Competitive Contracting Process", Journal of Law and Economics, no. 21, 1978, p. 297-326.

147. Knight, F., Risk, Uncertainty and Profit, Cosimo Classics, 2005.

148. Knudsen, T., Linking Competitive Selection and the Evolution of Team-Embodied Skills, Communication to “Druid’s Summer Conference”, on the learning economy, firms, regions and nation specific institutions, Rebild, 15–17 June, 2000.

149. Koghut, B., Zander, U., "What firms do? Coordination, Identity and Learning", Organization Science, vol. 7, no. 5, 1996, p. 502–509.

150. Koghut, B., Zander, U., "Knowledge of the firm, combinative capabilities and the replication of technology", Organization Science, no. 3, 1992, p. 383–397.

151. Krugman, P., Technological change in international trade, în Stoneman P. (ed.), Handbook of the Economic of Innovation and Technological Change, Oxford: Blackwell, 1995, p. 342–365.

152. Kuznetz, S., Croissance et structure économique, Calmann-Lévy, Paris, 1972.

153. La Porta, R., Lopez-de-Silanes, F. et al., "The Quality of Government", Economics and Politics, 11, 1999, p. 222–279.

154. Lachmann, L.M., The Market as an Economic Process, New York: Basil Blackwell, 1986.

155. Lall, S., Learning from the Asian Tigers, MacMillan Press Ltd., 1996.

156. Lamarck, J.B., Zoological Philosophy, Paris, 1809.

157. Langlois, R., The New Institutional Economics: An Introductory Essay, p. 1–25, în R.M. Langlois (ed.), Economics as a Process: Essay in the New Institutional Economics, 1986a, New-York, Cambridge University Press.

158. Lepage, H., Pourquoi la propriété, Paris: Hachette (collection Pluriel), 1985.

159. Leroux, A., Livet, P., Leçons de philosophie économique, tome I: Economie politique et philosophie sociale, Economica, Paris, 2005.

160. Lewis, A., La théorie de la croissance économique, Paris, Payot, 1963.

161. Libecap, G.D., Johnson, R.N., "Property Rights, Nineteenth-Century Federal Timber Policy and the Conservation Movement", Journal of Economic History, 39 (no. 1, March): 129–142, 1979.

162. Llewellyn, K., "What price contract? An essay in perspective", Yale Law Journal, vol. 40, 1931.

163. Loasby, B.J., Organizations as Interpretative Systems, Conference Paper from DRUID Summer Conference, Rebild, Denmark, 15–17 June, 2000.

164. Locke, J., Al doilea tratat despre cârmuire, Ed. Nemira, Bucureşti, 1999.

165. Lundvall, B.A., The Learning Economy. Challenges to Economic Theory and Policy, paper presented at the Euro-Conference National Systems of Innovation or the Globalization of Technology?, National Research Council, Rome, 1996.

313

166. Marinescu, C., Instituţii şi prosperitate. De la etică la eficienţă, Ed. Economică, Bucureşti, 2003.

167. Marinescu, C., Instituţii, transformarea instituţiilor şi performanţă economică, teză de doctorat, ASE, Bucureşti, 2003.

168. Marx, K., Scrieri din tinereţe, Ed. Politică, Bucureşti, 1968.

169. Marx, K., Capitalul, vol. I, Cartea I, Procesul de producţie a capitalului, ed. a IV-a, Ed. Politică, Bucureşti, 1960.

170. Masten, S.E., Meehan, J.W., Snyder, E.A., "Costs of organization", Journal of Law, Economics and Organization, vol. 7, no. 1, 1991, p. 1–27.

171. Masten, S.E., "A legal basis for the firm", Journal of Law, Economics and Organization, vol. 4, 1988, p. 181–198.

172. Masten, S.E., "Minimum bill contracts: theory and policy", Journal of Industrial Economics, vol. 37, 1988, p. 85–97.

173. Masten, S., Crocker, K.J., "Efficient Adaptation in Long-term Contracts: Take-or-Pay Provisions for Natural Gas", American Economic Review, no. 75(5), 1985, p. 1083-93.

174. Masten, S.E., "The organization of production: evidence from the aerospace industry", Journal of Law and Economics, vol. 27, 1984, p. 403–417.

175. Matthews, R.C., "The Economics of Institutions and the Sources of Growth", Economic Journal, vol. 96, Dec. 1986.

176. Matthews, R.C., Darwinism and Economic Change, in Collard D.A. (ed), Economic Theory and Hicksian Themes, Oxford, New York, Toronto and Delhi: Oxford University Press, Clarendon Press, 1984, p. 91–117.

177. Mantzavinos, C., North, D., Shariq, S., "Learning, Change and Economic Performance", Perspective on Politics, 2 (1), 2004, p. 75–84.

178. McKelvey, M., How do national systems of innovations differ? A critical analysis of Porter, Freeman, Lundvall and Nelson, in G. Hodgson and E. Screpanti (eds.), Rethinking Economics: Markets, Technology and Economic Evolution, Aldershot: Edward Elgar, 1991.

179. McManus, J., "An Economic Analysis of Indian Behaviour in the North American Fur Trade", Journal of Economic History, 32 (March, no. 1): 36–53, 1972.

180. Ménard, C., A New Institutional Approach to Organization, în C. Ménard, M. Shirley (eds.), Handbook of New Institutional Economics, p.281-318, Springer, 2005.

181. Ménard, C., Shirley, M., Introduction în C. Menard, M. Shirley (eds.), Handbook of New Institutional Economics, p.1-20, Springer, 2005.

182. Ménard, C., "The Economics of Hybrid Organizations", Journal of Institutional and Theoretical Economics, vol. 160, no. 3, 2004, p. 345–376.

183. Ménard, C., “Economie néo-institutionnelle et politique de la concurence: les cas des formes

314

organisationnelle hybrides”, Economie rurale 277-278, Séptembre-Décembre 2003, p.3-18.

184. Ménard, C., Transaction Costs and Property Rights, Edward Elgar Publishing, 2004.

185. Ménard, C., "L’approche néo-institutionnelle: des concepts, une méthode, des résultats", Cahiers d’économie politique, no. 44, L’Harmattan, 2003.

186. Ménard, C., "The Maladaptation of Regulation to Hybrid Organizational Forms", International Review of Law and Economics, 18 (4), 1998, p. 403–417.

187. Ménard, C., "Le pilotage des formes organisationnelles hybrides", Revue Economique, 48 (3), 1997, p. 741–750.

188. Ménard, C., "On Clusters, Hybrids and other Strange Forms. The Case of the French Poultry Industry", Journal of Institutional and Theoretical Economics, 152 (1), 1996, p. 154–183.

189. Menger, C., Investigations into the Method of the Social Sciences, with Special reference to Economics, New York University Press, New-York, 1985.

190. Menger, C., Principles of Economics, Ed. Ludwig von Mises Institute, Auburn Alabama, 2007.

191. Menger, C., Problems of Economics and Sociology, culegere de Louis Schneider, Urbana, Illinois, 1963.

192. Menger, C., "On the Origins of Money", Economic Journal, 2, 1892, p. 239–55.

193. Metcalfe, S., Evolution and Economic Change, în A. Silberston (ed.), Technology and Economic Progress, London: MacMillan Press, 1989, p. 54–85.

194. Michel, Ch., Libertatea, două sau trei lucruri pe care le ştiu despre ea, Ed. All, Bucureşti, 1993.

195. Mises, L., L’action humaine. Traité d’économie, PUF, Paris, 1985.

196. Mises, L., Le chaos du planisme, Libraire Medicis, 1956.

197. Mises, L., Bureaucracy, New Haven: Yale University Press, 1944.

198. Monteverde, K., Teece, D., "Supplier Switching Costs and Vertical Integration in the Automobile Industry", Bell Journal of Economics, no. 13, 1982, p. 206-213.

199. Moore, J., "The Firm as a Collection of Assets", The European Economic Review, 36 (2–3), 1992, p. 493–507.

200. Morad, D., “La théorie évolutionniste de la firme à la lumière de la mémétique”, Economies et Sociétés, Série “Dynamique technologique et organisation”, no.8, 12/2004, p.2105-2131.

201. Morissey, O., "Political Commitment, Institutional Capacity and Tax Policy Reform in Tanzania", World Development, 23, 1995, p. 637–649.

202. Murrel, P., Institutions and Firms in Transition Economies, în C. Ménard, M. Shirley (eds.), Handbook of New Institutional Economics, p.667-699, Springer, 2005.

203. Myrdal, G., Economic Theory and Underdeveloped Regions, London, Duckworth, 1957.

315

204. Nelson, R.R., "The Co-evolution of Technology, Industrial Structure and Supporting Institutions", Industrial and Corporate Change, no. 3, 1994, p. 47–63.

205. Nelson, R.R. (ed.), National Systems of Innovation: A Comparative Study, Oxford University Press, Oxford, 1993.

206. Nelson, R.R., What is «commercial» and what is «public» about technology, and what should be?, în N. Resenberg, R. Landau, D. Mowery, Technology and the Wealth of Nations, Stanford University Press, Stanford, 1992, p. 57–71.

207. Nelson, R.R., Winter, S., An Evolutionary Theory of Economic Performance, Belknap, Cambridge (Mass), 1982.

208. Nelson, R.R., "Research on productivity growth and differences", Journal of Economic Literature, 19, 1981, p. 1029–1064.

209. Nelson, R.R., Winter, S., "In search of the useful theory of innovation", Research Policy, 6, 1977, p. 36–76.

210. Nie, H., "Transaction costs: past, present and the future", Management World, vol. 12, 2004, p. 146–151.

211. North, D., Le processus du développement économique, Editions d’Organisation, 2005.

212. North, D., Institutions and the Performance of Economies over Time, în C. Menard, M. Shirley (eds.), Handbook of New Institutional Economics, p.21-30, Springer, 2005.

213. North, D., Instituţii, schimbare instituţională şi performanţă economică, Ştiinţa, Chişinău, 2003.

214. North, D., Understanding the Process of Economic Change, Occasional Paper 106, London, Institute of Economic Affairs, 1999.

215. North, D., Where Have We Been and Where Are We Going, în Avner Ben-Ner, Louis Putterman (eds.), Economics, Value and Organization, Cambridge University Press, 1998.

216. North, D., Five Propositions about Institutional Change, în Jack Knight, Itai Sened (eds.), Explaining Social Institutions, Ann Arbor, University of Michigan Press, 1995.

217. North, D., Structure and Change in Economic History, New York: Norton, 1981.

218. North, D., Thomas, R.P., "The First Economic Revolution", Economic History Review, no. 2: 229–241, 1977.

219. North, D., Thomas, P., The Rise of the Western World: A New Economic History, New York: Cambridge University Press, 1973.

220. Olson, M., The Rise and Decline of Nations: Economic Growth, Stagflation and Social Rigidities, New Haven, Yale University Press, 1982.

221. Ostrom, E., Understanding Institutional Diversity, Princeton University Press, 2005.

222. Palay, T.M., "Comparative Institutional Economics: the Governance of the Rail Freight Contract", Journal of Legal Studies, 1984, 13, p. 265–288.

316

223. Parson, T., Some ingredients of a General Theory of Formal Organization, în Structure and Process in Modern Societies, Glencoe: Free Press, 1956.

224. Parsons, T., The Social System, New York: Free Press, 1951.

225. Parthenay, C., "Action individuelle et contraintes institutionnelles chez Aoki", Working paper WP-2005-6, 2005, Groupe Réseaux Jean Monnet, http://www.grjm.net

226. Parthenay, C., "Herbert Simon : rationalité limitée, théorie des organisations et sciences de l’artificiel", Working paper WP-2005-7, 2005, Groupe Réseaux Jean Monnet, http://www.grjm.net

227. Pejovich, S., Economic Analysis of Institutions and Systems, Kluwer Academic Publishers, 1995.

228. Pejovich, S., The Economics of Property Right: Toward a Theory of Comparative Systems, Kluwer Academic, 1990.

229. Pejovich, S., "Karl Marx, Property Rights School and the Process of Social Change", Kyklos 35 (no. 3): 383–397, 1982.

230. Pejovich, S., "Towards a general theory of property right", Zeitschrift für Nationalökonomie, vol. 31, 1971, p. 141–155.

231. Pejovich, S., "The firm, monetary policy and property right in a planned economy", Western Economic Journal, vol. VII, September, 1969, p. 193–200.

232. Pejovich, S., "Liberman’s reforms and property right in the Soviet Union", Journal of Law and Economics, vol. XII (1), 1969, p. 155–162.

233. Perrow, Ch., Complex Organizations. A Critical Essay, 3rd ed., Random House, 1986.

234. Pfeffer, J., Competitive Advantage Through People. Unleashing the Power of the Work Force, Boston (Mass.): Harvard Business School Press, 1994.

235. Pirrong, S.C., "Contracting practices in bulk shipping markets: a transactions cost explanation", Journal of Law and Economics, vol. 36, 1993, p. 937–976.

236. Pitelis, C. (ed.), Transaction Costs, Markets and Hierarchies, Basil Blackwell Ltd., Oxford, 1993.

237. Pittman, R.W., "Specific investments, contracts and opportunism: the evolution of railroad sidetrack agreements", Journal of Law and Economics, vol. 34, no. 2, 1992, p. 565–589.

238. Platteau, J.P., Hayami, Y., Resource Endowments and Agricultural Development: Africa versus Asia, in Yujiro Hayami, Masahiko Aoki (coord.), The Institutional Foundations of East Asian Economic Development: Proceedings of the IEA Conference Held in Tokyo, Japan, New York, St. Martin’s Press, IEA Conference volume, no. 127, 1998, p. 357–410.

239. Pohoaţă, I., “From the human capital defined as «homo oeconomicus rationalis» to that of the rationally bounded and opportunistic «homo contractualis». An Institutionalist Approach”, Review of Economic & Business Studies, No. 1, 2008, pp. 129–134.

240. Pohoaţă, I., Iacobuţă, A., "The Selective Filter of Economic Environment: A Substitute for

317

Bounded Rationality - An Institutionalist Approach", April 2008, Available at SSRN: http://ssrn.com/abstract=1124886

241. Pohoaţă, I., "Argumente pentru studiul instituţionalismului şi reforma instituţională în România", Economie teoretică şi aplicată, nr. 7/2006, Bucureşti, p. 3–8.

242. Pohoaţă, I., "N. Georgescu Roegen. De la cauză-efect şi aritmomorfism la dialectică", Analele Ştiinţifice ale Universităţii “Al.I.Cuza” Ia şi, Tomul LII/LIII, Ştiinţe economice, 2005/2006, p.214-218.

243. Pohoaţă, I., „Costurile tranzacţionale, instituţionalismul şi paradigma neoclasică”, Analele Ştiinţifice ale Universităţii Alexandru Ioan Cuza Iaşi, Seria Ştiinţe Economice, Tomul L/LI, 2004/2005, pp. 21–26.

244. Polanyi, K., La grande transformation, aux origines politiques et économiques de notre temps, Gallimard, Paris, 1983,

http://www.ac-versailles.fr/pedagogi/ses/traveleves/fichlect/polanyi-cambel.htm

245. Polski, M., Measuring transaction costs and institutional change in US commercial banking industry, Indiana University, 2001.

246. Pop, L. M., Imagini instituţionale ale tranziţiei, Ed. Polirom, Iaşi, 2003.

247. Popper, J., La quête inachevée, Calmann-Lévy, 1981.

248. Proudhon, P.J., Théorie de la propriété, (1862), édition electronique, UQAC, Canada, Collection «Les auteur(e)s classiques »,

http://clasiques.uqac.ca/classique/Proudhon/theorie_de_la_propriete/theorie_de_la_propriete.pdf

249. Putman, R., Leonardi, R., Nanetti, R., Making Democracy Work: Civic Traditions in Modern Italy, Princeton University Press, 1993.

250. Rajan, R., Zingales, L., "The Firm as a Dedicate Hierarchy: A Theory of the Origins and the Growth of Firm", Quarterly Journal of Economics, 116 (3), 2001, p 805-852.

251. Rajan, R., Zingales, L., The Governance of the New Enterprise, în V. Xavier (ed.), Corporate Governance: Theoretical and Empirical Perspectives, Cambridge University Press, 2000.

252. Rajan, R., Zingales, L., "Power in a theory of the firm", Quarterly Journal of Economics, May, 1998, p. 387–432.

253. Rao, P.K., The Economics of Transaction Costs: Theory, Methods and Applications, Palgrave, MacMillan, 2003.

254. Reisman, D., The Institutional Economy: Demand and Supply, Edward Elgar Publishing Ltd., Cheltenham, 2002.

255. Richardson, G.B., "The organization of industry", Economic Journal, vol. 82, September 1972, p. 883–896.

256. Richardson, G.B., "Equilibrium expectations and information", The Economic Journal, vol. 69, June 1959, p. 223–237

318

257. Riordan, M., Williamson, O., "Asset specificity and economic organization", International Journal of Industrial Organization, vol. 3, 1985, p. 365–378.

258. Robinson, J., L’accumulation du capital, Dunod, Paris, 1972.

259. Robinson, J., Hérésies économiques. Essais sur quelques problèmes démodés de théorie économique, Calmann-Lévy, Paris, 1971.

260. Root, H.L., Weingast, B.R., The State’s Role in East Asian Development, în H.L. Root (coord.), Small Countries, Big Lessons – Governance and the Rise of East Asia, Oxford University Press, Hong Kong, 1995, p. 139–144.

261. Rosen, S., Costurile tranzacţionale şi pieţele interne ale forţei de muncă, în O. Williamson, S. Winter (eds.), Natura firmei, Sedona, Timişoara, 1997.

262. Salerno, J.T., "Ludwig von Mises as Social Rationalist", Review of Austrian Economics, no. 4 (1990): 26–54.

263. Samuelson, P.A., L’économique, Armand Colin, Paris, 1972.

264. Samuelson, P.A., Classical and Neoclassical Theory, in Robert W. Clower (ed.), Monetary Theory, Londres, Penguin, 1969.

265. Saussier, S., Yvrande-Billon, A., Economie des coûts de transaction, La Découverte, Paris, 2007.

266. Sauvée, L., Governance in Strategic Networks, ISAB, 2002, Working Paper, 19 pag.

267. Schlosser, A.J., Locke’s Natural Right to Property. A Critique, 2004, http://anti-state.com/article.php?article_id=448

268. Schmoller, G., Principes d’économie politique, vol. 1, Paris, Giard et Brière, 1905.

269. Schotter, A., The Economic Theory of Social Institutions, Cambridge University Press, Cambridge, 1981.

270. Schumpeter, J.A., Capitalisme, socialisme et démocratie, Payot, Paris, 1961.

271. Scott, Th., Cum să gândeşti ca Einstein. Încălcaţi regulile şi descoperiţi-vă geniul ascuns, Meteor Press, Bucureşti, 2007.

272. Scott, W.R., Instituţii şi organizaţii , Polirom, Iaşi, 2004.

273. Shirley, M., Institutions and Development, în C. Ménard, M. Shirley (eds.), Handbook of New Institutional Economics, p.611-638, Springer, 2005.

274. Silverberg, G., Dosi, G., Orsenigo, L., "Innovation, Diversity and Diffusion: A Self Organization Model", Economic Journal, 98, December, 1988, p. 1032–1054.

275. Simon, H., Administrative Behavior: A Study of Decision Making Processes in Administrative Organization, 4th ed., New York: Free Press, 1997.

276. Smith, A., Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. 1., Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1962.

319

277. Solcanu, M.R., Teoria generală a instituţiilor. O foarte scurtă trecere în revistă, Universitatea din Bucureşti, 2006.

278. Solow, R., "Economic History and Economics", American Economic Review, 75 (2), May, 1985, p. 328–331.

279. Solow, R. "Technical change and the aggregate production function", Review of Economics and Statistics, 39 (August), 1957, p. 312–320.

280. Sperber, D., Explaining culture: A naturalistic approach, Blackwell, Oxford, 1996.

281. Sraffa, P., Production de marchandises par des marchandises, Dunod, Paris, 1977.

282. Stiglitz, J., Hellman, T., Murdock, K., Financial Restraint and the Market-Enhancing View, in Yujiro Hayami and Masahiko Aoki (eds.), The Institutional Foundations of East Asian Economic Development: Proceedings of the IEA Conference Held in Tokyo, Japan, New York, St. Martin’s Press, IEA Conference volume, no. 127, 1998.

283. Streek, W., Thelen, K. (eds.), Beyond Continuity: Institutional Change in Advanced Political Economies, Oxford University Press, 2005.

284. Suchman, M., Lauren, E., "Legal Rational Myths: The New Institutionalism and the Law and Society Tradition", Law and Social Inquiry 21, 1997, p. 903–41.

285. Sugden, R., The Economics of Rights, Co-operation and Welfare, Oxford, Basil Blackwell, 1986.

286. Swedberg, R., Max Weber and the Idea of Economic Sociology, Princeton University Press, 1998.

287. Tinel, Bruno, "Que reste-t-il de la contribution d’Alchian et Demsetz à la théorie de l’entreprise?", Éditions L’Harmattan, Cahiers d’économie politique, no.46, 2004, p. 67-89.

288. Umbeck, J.R., A Theory of Property Right with Applications to the California Gold Rush, Ames: Iowa State University Press, 1978.

289. Veblen, Th., Théorie de la classe de loisir, Gallimard, Paris, 1970.

290. Veblen, Th., "The beginning of Ownership", American Journal of Sociology, vol. 4 (1898–9), http://socserv2.mcmaster.ca/~econ/ugcm/3ll3/veblen/ownersh

291. Veblen, Th., Why is Economics not an Evolutionary Science (1919), în The Place of Science in Modern Civilization, New York: B.W. Huebsch, p. 56–81.

292. Vlăsceanu, L., Politică şi dezvoltare. România încotro?, Ed. Trei, Bucureşti, 2001.

293. Wallis, J., North, D., Measuring the Transaction Sector in the American Economy, 1870–1970, în S. Engerman, R. Gallman (eds.), Long-term Factors in American Economic Growth, p. 95-161, University of Chicago Press, 1986.

294. Wang, N., "Measuring Transaction Costs: An Incomplete Survey", Working Paper no. 3, Ronald Coase Institute, 2003.

320

295. Warren, R.P., All the King’s Men, Harcourt Brace and Company, San Diego, 1996.

296. Watson, M., "Embedding the ’new economy’ in Europe: a study in the institutional specifities of knowledge-based growth", Economy and Society, Vol.30, No. 4, 2001, p. 504-523.

297. Weber, M., General Economic History, New Brunswick, NJ Transaction Books, 1981.

298. Weber, M., Economy and Society: an Interpretive Sociology, Ed. Guenther Roth, Claus Wittich, New York: Bed-minister Press, 1924.

299. Williamson, O., "The Economics of Governance", American Economic Review, 95(2), 2005, p. 1-18.

300. Williamson, O., Transaction Costs Economics, în C. Ménard, M. Shirley (eds.), Handbook of New Institutional Economics, p.41-65, Springer, 2005.

301. Williamson, O., "The New Institutional Economics: Taking Stock, Looking Ahead", Journal of Economic Literature, Vol. XXXVIII, 2002, pp. 595–613.

302. Williamson, O., "The Theory of the Firm as Governance Structure: From Choice to Contract", Journal of Economic Perspectives, Vol. 16, No. 3, 2002, pp. 171–195.

303. Williamson, O., Masten, S. (eds.), The Economics of Transaction Costs, Edward Elgar Publishing, Cheltenham, 1999.

304. Williamson, O., "Public and private bureaucracies: a transaction cost economics perspective", Journal of Law, Economics and Organization, 1999, p. 306–342.

305. Williamson, O., Winter, S. (eds.), Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, Ed. Sedona, Timişoara, 1997.

306. Williamson, O., Logica organizaţiei, în O. Williamson, S. Winter (eds.), Natura firmei, Sedona, Timişoara, 1997.

307. Williamson, O., The Mechanisms of Governance, Oxford University Press, Oxford, 1996.

308. Williamson, O., "Comparative Economic Organization: The Analysis of Discrete Structural Alternatives”, Administrative Science Quarterly, Vol. 36, No. 2, 1991, pp. 269–296.

309. Williamson, O., Economic organization: Firms, Markets and Policy Control, Harvester Wheatheaf, New York, 1986.

310. Williamson, O., The Economic Institutions of Capitalism, New York, The Free Press, 1985.

311. Williamson, O., "Credible Commitments: Using Hostages to Support Exchange", American Economic Review, no. 73, 1983, p. 519–540.

312. Williamson, O., "The modern corporation: origins, evolution, attributes", Journal of Economic Literature, vol. XIX, 1981, p. 1537–1568.

313. Williamson, O., "Transaction-Cost Economics: The Governance of Contractual Relations", Journal of Law and Economics, no. 22, 1979, p. 233–261.

314. Winter, S., Natural Selection and Evolution, în J. Eatwell, M. Milgate, P. Newman (eds.), The

321

New Palgrave: A Dictionary of Economics, vol. 3, Mac Millan, London, 1987, p. 614–617.

315. Winter, S., The Research Program and the Behavioral Theory of the Firm: Orthodox Critique and Evolutionary Perspective, în B. Gilad, S. Kaish, Handbook of Behavioral Economics, vol. A, JAI Press, Greenwich / CT, 1986, p. 151–188.

316. Xifaras, M., Y-a-t-il une théorie de la propriété chez Proudhon?, în R. Damien, H. Touboul, Proudhon, figure de la modernité, numéro special de CORPUS, no.47, Paris, Fayard, 2004, p.229-282.

317. Zolezzi, G., L’Actionnariat salarié influent face aux théories des droits de propriété et de la gouvernance partenariale, Communication présenté au colloque Métamorphoses des Organisations, Université Nancy 2, GREFIGE, 21–22 oct. 2004.