Ion - monografie a satului transilvanean

 

 “Nici în cele mai izbutite momente ale Răscoalei viziunea realistă nu atinge măreţia lui Ion” (N. Manolescu)

 

1. Introducere

                   Meritul de a impune numele lui Liviu Rebreanu, apreciind romanul Ion (1920) drept „cea mai mare creaţie epică românească” îi revine lui Eugen Lovinescu, în ciuda unor comentarii defavorabile în epocă, ca cele ale lui Tudor Arghezi sau ale lui Nicolae Iorga. În general, critica românească s-a situat pe poziţia iniţiată de Eugen Lovinescu. Astfel, G. Călinescu considera că ”Ion este capodopera de o măreţie liniştită, solemn ca un fluviu american” (Istoria literaturii române - Compendiu). Astfel de aprecieri vor veni din partea lui T. Vianu, G. Ibrăileanu, M. Dragomirescu, E. Simion etc.

                   Geneza romanului integrează trei experienţe de viaţă petrecute la distanţă în timp. Prima, e o scenă al cărui martor discret fusese Rebreanu în tinereţe: un ţăran s-a aplecat şi a sărutat pământul: “Ei bine, Ion îşi trage originea dintr-o scenă pe care am văzut-o acum vreo trei decenii. Era o zi de început de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Ieşisem cu o puşcă la porumbei sălbatici. Hoinărind pe coastele din jurul satului, am zărit un ţăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea…Deodată, s-a aplecat şi a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică” (Marturisiri – 1932 L. Rebreanu).  „Aproape toată desfăşurarea din capitolul I este, de fapt evocarea primelor amintiri din copilăria mea […]. Descrierea drumului pănă în Pripas şi chiar a satului şi a împrejurimilor corespunde în mare parte cu realitatea” (L. Rebreanu -Marturisiri).

La o săptămână după această scenă, în sat un ţăran şi-a bătut fata pentru că păcătuise cu un flăcău leneş care nu iubea pământul, întâmplare care a devenit subiectul nuvelei Ruşinea: ”…iată alt eveniment din satul nostru: un ţăran văduv dintre cei mai bogaţi, şi-a bătut unica fată într-un hal îngrozitor, […]. Pe fată o chema Rodovica. Biata Rodovica de altfel mânca destul de des bătaie în ultimul timp, fiindcă i se întâmplase să greşească şi să rămână însărcinată. În sfârşit în ziua cu bătaia cea groaznică, ţăranul nu ştiu de la cine se zicea că ar fi aflat Rodovica lui şi-a dăruit fecioria celui mai becisnic flăcău din tot satul”.

În acelaşi timp, scriitorul stă de vorbă cu un flăcău vecin, Ion Pop Glanetaşu, acesta plângându-i-se de necazurile lui ce aveau drept cauză, după părerea lui lipsa pământului: ”Tot în zilele acelea am stat mai mult de vorbă cu un flăcău din vecini, voinic, harnic, muncitor şi foarte sărac. Îl chema Ion Pop al Glanetaşului. Mi se plângea flăcăul de diversele-i necazuri a căror pricină mare, grozavă, unică, el o vedea în faptul că n-are pământ. Pronunţa de altfel cuvântul pământ cu atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune,

1

parcă ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi adorată. […] Problema pământului mi-a apărut atunci ca însăşi problema vieţii româneşti, a existenţei poporului român[…], ” mărturisirea lui Rebreanu referindu-se la momentele în care lucra la romanul Ion. Autorul va mărturisi însa că “realitatea este pentru mine doar un pretext”.

                   Romanul Ion îşi are numeroase puncte de plecare în nuvelele publicate anterior: Ofilire (Saveta corespunde personajului Ana care se va sinucide conştientizând că nu e iubită); Răfuiala (Toma Lotru, având drept corespondent pe George Bulbuc, ţăran bogat ce se va căsători cu Rafila, în Ion, Florica fata săracă ce-l iubea pe Tănase, adică pe Ion, un ţăran sărac. Toma îl va ucide pe Tănase); Cuibul visurilor (Rebreanu îl oglindeşte pe Avrum, din Ion, după personajul Aron); Rusinea (în construirea  lui Macedon Cercetaşu şi Ion Glanetaşu, Rebreanu preia trăsături ale personajului Macedon Glanetasu). G. Călinescu afirma de altfel că ” Ion este pânza enormă ieşită din aceste dibuiri de detalii”.

 

2. Tipuri de roman

             Ion este structurat pe baza a două forme de ficţiune în proză (element de modernitate), urmărind, în primul plan al diegezei, destinul personajului eponim / titular, iar în al doilea plan, relaţiile interumane şi realizând o frescă a vieţii satului.

             Tema este social-ţărănească, Ion fiind un exponent al colectivităţii rurale din care face parte, romanul validându-se ca „expansiune a unui semem” (Umberto Eco).

             Cele două părţi au titluri conotative, constituindu-se în motive anticipative (B. Tomaşevski): Glasul pământului şi Glasul iubirii. Interpretate ca elemente de paratextualitate (G. Genette), titlurile şi subtitlurile validează şi tehnica „mise en abîme” (a punerii în adâncime), oglindind conflictul dominant al capitolului.

 

3. Structură

             Comentând structura cărţii, Rebreanu remarca faptul că romanul a apărut iniţial în două volume doar din necesităţi editoriale. Aceleaşi motive au dus şi la cele două subtitluri: Glasul pământului şi Glasul iubirii, subtitluri ce sugerează extrem de bine cele două mari pasiuni între care oscilează protagonistul întâmplărilor. Prima “carte” reuneşte următoarele secţiuni epice: Începutul, Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Ruşinea, Nunta. In mod simetric, „cartea a doua”, conţine capitolele: Vasile, Copilul, Sărutarea, Ştreangul, Blestemul, George, Sfârşitul. Ambele cărţi însumează treisprezece capitole.

Impresia de sferoid (construcţie ciclică) este dată de titlurile primului capitol, Începutul şi al ultimului, Sfârşitul. De altfel, titlurile capitolelor anticipează ceea ce se va întâmpla. De asemenea, romanul începe şi se încheie cu descrierea drumului spre Pripas

2

care reprezintă calea de acces către lumea ficţiunii lui Rebreanu. Cititorul va părăsi această lume pe acelaşi drum, despre care Nicolae Manolescu afirma: „intrăm şi ieşim, ca printr-o poartă din roman.” 

Critica literară a atras atenţia asupra importanţei pe care o acorda Liviu Rebreanu incipit-urilor romanelor sale. Găsită adesea după o trudă îndelungată, „fraza salvatoare” se dovedeşte esenţială deoarece deschide barierele ficţiunii: „Pentru mine chinul cel mare este prima frază şi primul capitol…”. Astfel, secvenţele iniţiale reprezintă la Liviu Rebreanu adevărate nuclee metatextuale, ce dezvăluie mutaţiile cunoscute în timp de crezul artistic al scriitorului. Putem afirma că fraza iniţială programează coordonatele esenţiale ale relatării. Veritabil romancier-constructor, Rebreanu îşi structurează  relatarea nu numai în funcţie de prologul şi de epilogul ei, ci şi sub influenţa experienţei dramatice, de unde o riguroasă organizare sub forma unor capitole-scenete, care îşi au propria lor unitate.

Se observă inserţia unor elemente ce asigură simetrie: în incipit: „pe o cruce strâmbă” se vede un “Hristos cu faţa spălăcită de ploi” ce îşi „tremură jalnic trupul”; în final: pe crucea din lemn. Hristosul de tinichea cu “faţa poleită de o rază întârziată, parcă - i mângâia”. Satul se afirmă astfel ca un cronotop (un spaţiu cu anumite caracteristici iniţial, schimbate de evenimente datorită trecerii timpului): o dată răul înlăturat, spaţiul este purificat, catharsis-ul fiind relevat aici prin lexemele afectate ideii de divinitate şi aparţinând unui câmp semantic al beneficului. La această impresie de circularitate contribuie şi descrierea unei manifestări populare – hora someşeană – „o horă a soartei” (N. Manolescu). După cum observam chiar de la început, realismul lui Rebreanu include şi o lume a satului mistic, ce se dezvăluie prin semne şi simboluri. Astfel, crucea strâmbă cu Hristosul de “tinichea ruginită” din fragmentul de la începutul romanului, se transformă într-o emblemă a tragicului, anticipând o umanitate unde sacrul este ignorat, şi care  a uitat să respecte legile morale sau l-a uitat pe Dumnezeu.

             Acţiunea romanului este dispusă în două planuri paralele, cu mai multe episoade intersectate după tehnica contrapunctului (element de modernitate): fiecare scenă, tablou este dominată de figura unui personaj; fiecare capitol este afectat punctiform, unui personaj, unei familii, unui aspect din viaţa satului. Un plan al subiectului are în centrul atenţiei viaţa lui Ion Glanetaşu şi a ţărănimii, celălalt plan urmăreşte viaţa intelectualităţii satului (familia învăţătorului Herdelea şi preotul Belciug).

 

4. Subiectul

             Subiectul romanului este dominat de figura simbolică a personajului eponim. Scriitorul ne introduce în lumea fascinantă a satului ardelenesc, centrul satului fiind cârciuma lui Avrum. Secvenţa cea mai semnificativă din primul capitol este cea referitoare la hora duminicală, în care impresionează descrierea jocului. Se poate observa că jocul e o descătuşare a unor energii clocotitoare, aidoma unei dezlănţuiri dionisiace. Figura ce întruchipează hora este cercul, semnificând grupul, comunitatea, destinul. La

3

horă se dezvăluie ierarhia socială a satului având ca scară valorică averea şi pământul. La horă apare şi grupul intelectualilor (învăţătorul Herdelea şi soţia sa, Maria, urmaţi de copiii acestora Laura, Ghighi şi Titu) care nu acceptă să se amestece cu ţăranii. Nu lipseşte nici Savista, oloaga satului, prin înfăţişarea ei grotescă anticipând tragicul.

Hotărârea lui Ion de a juca la horă cu Ana şi apoi dorinţa de a o seduce declanşează conflictul. Ameţit de băutură, Ion vrea s-o uite pe Florica declarându-i iubire Anei, care era promisă lui George, un flăcău bogat. Petrecerea e întreruptă de Vasile Baciu, tatăl Anei, care, presimţind intenţiile lui Ion, provoacă scandal. Până la urmă bătaia se va încinge la cârciuma, între Ion şi George Bulbuc.

Capitolul al doilea, Zvârcolirea, conţine o retrospectivă în legătură cu familia Glanetaşu, cum tatăl risipeşte pământul adus de Zenobia la căsătorie, fiindcă îi plăcuseră băutura şi petrecerile. Ion însă îi seamănă mamei, era harnic şi isteţ, de aceea reuşeşte să achite din datoriile către bancă şi preluase rolul de cap al familiei. Pământul îi oferea eroului modelul de lume perfectă, echivalentul Paradisului.

Convins că merită o soartă mai bună, Ion găseşte mijlocul de a obţine pământ prin căsătoria cu o fată bogată, Ana lui Vasile Baciu. O asemenea hotărâre declanşează un conflict interior puternic, flăcăul fiind obligat să renunţe la iubirea pentru Florica. Starea conflictuală creată de Ion devine subiectul comentariilor în sat împărţind oamenii în două tabere: unii alături de Ion, iar alţii alături de George.

În felul acesta, naraţiunea se deplasează spre cel de-al doilea plan, legat de familia Herdelea, vecinii şi susţinătorii lui Ion. Preotul Belciug totdeauna de altă părere decât familia Herdelea, îl va susţine pe George.

Capitolul al treilea, Iubirea, surprinde în prim plan frământarea lui Ion, care trebuie să aleagă între Florica, iubită de el, şi Ana, pe care o vroia de soţie spre a deveni bogat. În celălalt plan, Laura Herdelea va trebui să decidă între teologul Pintea şi Aurel Ungureanu, student la medicină de care credea că e îndrăgostită. La o petrecere organizată de fetele Herdelea pentru prietenii din Armadia, Laura se convinge de superficialitatea sentimentelor tânărului medicinist. Spre bucuria familiei, ea va răspunde favorabil cererii în căsătorie a lui George Pintea, fixându-se şi data logodnei.

            Deşi Ion se împăcase cu George Bulbuc, preotul Belciug îl umileşte la slujba duminicală de faţă cu tot satul, numindu-l „ticălos”. Ion îşi pune în gând să-şi revizuiască comportamentul, hotărându-se să o ia în căsătorie pe Florica, dar va rămâne în continuare obsedat de pământ.

Ştiind că Ana suferă pentru Ion şi ca îl iubeşte, acesta e satisfăcut, deoarece constituie un instrument necesar punerii în aplicare a planului său de parvenire. Intră în conflict cu Simion Lungu, vecinul său de lot, căruia îi fură câteva brazde de pământ, faptă care îl va duce la proces, fiind  pedepsit mai târziu cu închisoarea.

4

Romanul pune în faţă două tipuri de tineri: Ion şi Titu Herdelea. Titu, poetul, descoperă că idealul lui ar fi învăţătoarea Virginia Ghesman. Lucrează la un moment dat, ca ajutor de notar fără dorinţa de stabilizare, cu gândul să treacă munţii în România, la Bucureşti în vederea unei cariere literare. Ion însă e hotărât să devină bogat, deoarece era cel mai important mijloc de a-şi atrage respectul consătenilor.

În capitolul Noaptea,  Ion o seduce pe Ana, simulând iubirea. Se va mai întâlni cu Ana o vreme în locuri mai puţin primejdioase, în podul grajdului, apoi o va părăsi brusc, aflând că e însărcinată. În sufletul lui Ion se instalează un sentiment de siguranţă, convins că Vasile Baciu va trebui să cedeze. Planul lui suferă o amânare din cauza procesului cu Simion Lungu cu care se împacă. Ion va fi pedepsit cu două săptămâni de închisoare.

Capitolul al cincilea, Ruşinea, va aduce în prim plan drama Anei. Dezonorată în faţa satului, vestea că e însărcinată răspândindu-se cu rapiditate, Ana va deveni victima bătăilor tatălui ei. Ion îşi exprima dorinţele în privinţa unei căsătorii, ca un târg în avantajul lui.

În capitolul al şaselea, Nunta, fiecare dintre planurile naraţiunii prezintă evenimentul căsătoriei. Prin intermediul preotului Belciug, după discuţii îndelungate, Vasile Baciu va ceda şi va stabili nunta. În timpul nunţii Ion uită de Ana, privind spre Florica ca la mireasa dorită. În replică, nunta Laurei Herdelea cu Pintea se sărbătoreşte cu mare fast în Armadia. Cei doi vor merge în luna de miere, ca apoi George să-şi ia în primire parohia. Mariajul acesta e prezentat ostentativ idilic.

După nuntă, Ion trăieşte bucuria împlinirii, tolerând-o pe Ana. Vasile Baciu îi promite ginerelui său doar cinci loturi pentru folosinţă. Reacţia lui Ion e cumplită,   lovind-o pe Ana spre a-l îndupleca pe tatăl ei.

În cele din urmă,  doborâtă de dureri, Ana naşte pe câmp ajutată de Zenobia. Naşterea pe pământ este legată de fertilitate, apariţia vieţii semnificând “misterul central al lumii”. Copilul fu botezat în ziua de Sf. Petru, primind numele acestuia. Apariţia lui nu marchează însă vreo îmbunătăţire a relaţiilor de familie, Ion prezentând doar pasiunea maladivă pentru pământ.

În celălalt plan se urmăreşte soarta învăţătorului Herdelea, care din cauza jalbei făcute lui Ion, va fi târât prin procese. Va fi condamnat la opt zile de închisoare şi va fi suspendat din învăţământ după treizeci de ani de muncă. În relaţie cu regimul austro-ungar, cei mai afectaţi sunt intelectualii, deoarece autorităţile încearcă cu obstinaţie să eludeze orice formă de conştiinţă naţională ce se manifestă cu predilecţie la această clasă socială.

Scena cheie a romanului se află în capitolul al nouălea, Sărutarea, când Ion sărută pământul. Gestul lui de a săruta pământul conţine o pornire atavică. Mulţumirea de a deveni bogat nu-i mai ajunge lui Ion, el aspirând spre o fericire deplină, Florica. În acest sens, îl contrariază vestea căsătoriei ei cu George Bulbuc.

5

Naratorul omniscient urmăreşte evoluţia obsesiei morţii în sufletul Anei, care se înstrăinează tot mai mult de lume şi de copil. Trăind într-o halucinaţie continuă, eroina nu mai conştientizează acţiunile ei, e absentă, iar avertismentul Savistei despre întâlnirile lui Ion cu Florica îi grăbeşte hotărârea de a se spânzura. Ion e mai mult speriat decât îndurerat de moartea Anei. Ameninţat de răzbunarea lui Vasile Baciu, care vroia să-i ia pământurile, eroul îşi îndreaptă atenţia asupra copilului, dar care, în curând, se va stinge.

În paralel este urmărit planul vieţii intelectualilor: Herdelea după reintegrarea lui în învăţământ fu silit să iasă la pensie ca sancţiune că nu îi învăţase pe elevi ungureşte. Titu Herdelea va reuşi să treacă graniţa în România.

Între timp, Ion va simula prietenia pentru George numai ca să aibă pretextul de a-l vizita, spre a o vedea pe Florica. Intr-o seară, George, avertizat de Savista asupra relaţiilor dintre Ion şi Florica, când Ion îşi face apariţia, ia din tindă sapa şi-l va lovi de trei ori. Într-o revelaţie fulgerătoare, acea clarificare a sinelui înaintea morţii, Ion descoperă dezmărginirea. În planul etic, Ion e sancţionat, fiind considerat principalul vinovat al tragediei: moartea Anei, a copilului, necazurile lui Herdelea. Pe măsura caracterului năvalnic se produce şi moartea lui năprasnică. În plan estetic, eroul este reabilitat. Prin moarte Ion reintră în pământul „ care i-a fost drag”. Ion va fi îngropat în curtea bisericii, iar pământul rămâne moştenire bisericii.

Romanul se încheie cu scena sfinţirii noii biserici, inaugurând astfel un ciclu de lume sub semnul sacrului. În vreme ce în clădirea şcolii are loc banchetul „domnilor”, poporul petrece la hora de duminica. Cercul închide lumea iluziei după consumarea tragediei.

 

5. Semnificaţii

             Viziunea unitară, epopeică asupra vieţii satului  românesc din aria transilvăneană, din perioada interbelică, cu probleme sociale şi naţionale specifice, cu o diversitate de psihologii umane, cu datinile şi obiceiurile, îi conferă lui Liviu Rebreanu meritul de creator al romanului obiectiv.

Romanul debutează cu descrierea minuţioasă (procedeu tipic realist) a satului Pripas, copleşit de căldura unei zile toride de vară. Fiind o zi de duminică, întreg satul se reunise la hora tradiţională, prilej pentru autor de a fixa ca într-o ramă socială şi umană, relaţiile dintre personaje, stratificarea lor în ierarhia morală. Pe de o parte se situează intelectualii satului: preotul Belciug, învăţătorul Zaharia Herdelea cu familia sa ( Maria, soţia, şi copiii acestora, Laura, Ghighi şi Titu). Având o situaţie economică nu prea deosebită faţă de aceea a ţărănimii, intelectualitatea se bucura de un statut întemeiat pe respectul şi stima datorată ştiinţei de carte. Învăţătorul Herdelea e un om inimos dar trăieşte împovărat de o familie grea, având două fete mari de măritat, fără zestre. Soţia lui ridicată dintre ţărani, se consideră deasupra acestei clase sociale, umblând îmbrăcata în haine nemţeşti.

6

De cealaltă parte se află bogătaşii satului, de care încearcă Alexandru Pop Glanetaşu să se apropie „ ca un câine”.

Hora este „ ab initio,” centru din care pornesc două căi ale naraţiunii, care evoluează paralel şi se interferează, generând imaginea completă, monografică a vieţii satului romanesc. Acţiunea romanului e dispusă pe două planuri paralele, cu mai multe episoade intersectate după tehnica contrapunctului. Un plan al subiectului are în centrul atenţiei viaţa lui Ion Pop Glanetaşu şi a ţărănimii, celălalt plan urmăreşte viaţa intelectualităţii satului.

Mentalitatea că oamenii sunt respectaţi dacă au avere, generează relaţii sociale tensionate între săraci şi bogaţi şi face ca însăşi căsătoria să fie văzută ca un contract social, familiile neîntemeindu-se pe sentimente, ci pe interese economice. Vasile Baciu, om înstărit şi avar doreşte să-şi conserve averea prin căsătoria fetei sale tot cu un flăcău avut, în persoana lui George a Tomii. Atenţia premeditată pe care fiul Glanetaşului o acordă Anei declanşează un dublu incident: Baciu, alcoolic inveterat, stârneşte un scandal insultându-l public pe tânăr, acesta îşi ia revanşa bătându-se sălbatic cu George Bulbuc la cârciuma lui Avrum. Rădăcinile mai adânci ale conflictului sunt altele: Vasile fusese, ca şi Ion, un „sărăntoc” şi urcase în ierarhia rurală prin aceeaşi metodă (se însurase cu o fată urâtă, dar bogată). Astfel, Ion îi răscoleşte amintirile neplăcute ale tinereţii sale, frustrările uitate şi compromisurile jenante de odinioară. Ion este propria imagine a setei de pământ şi a arivismului care îl stăpâniseră cândva.

Naşterii, iubirii, nuntii şi morţii, scriitorul le conferă o imagine personificată, consacrându-le largi poeme în opera sa, privindu-le ca un fin şi obiectiv analist. Astfel capitolul al treilea, Iubirea, surprinde în prim plan frământarea lui Ion, care trebuie să aleagă între Florica, iubită de el şi Ana, pe care o vroia de soţie spre a deveni bogat. În celălalt plan, Laura Herdelea va trebui sa decidă între teologul George Pintea, care-i mărturiseşte sentimentele sale într-un lung şir de scrisori, şi Aurel Ungureanu, student la medicină. Laura se va convinge de superficialitatea sentimentelor tânărului medicinist şi va răspunde favorabil cererii în căsătorie a lui G. Pintea.

In capitolul al şaselea, Nunta, autorul prezintă în fiecare dintre planurile naraţiunii evenimentul căsătoriei. Prin intermediul preotului Belciug se va stabili o întâlnire între Vasile Baciu şi familia lui Ion. După îndelungi parlamentări, acuze şi insulte reciproce chiaburul îi cedează toate pământurile şi cele două case. În mijlocul veseliei generale, tânăra mireasă, umilită de compromisurile la care asistase, urâţită de efectele sarcinii avansate şi de bătăile la care a fost supusă permanent, surprinde cu tristeţe privirile încărcate de dragoste ale mirelui îndreptate tot asupra Floricăi, invitată la nuntă. Opusă reprezentării idilice a unei nunţi din poemul lui G. Cosbuc, Nunta Zamfirei, în viziunea lui Rebreanu, nunta este o enigmă fascinantă prin spectacolul obiectiv pe care îl oferă. Remarcăm exactitatea autorului de a oferi într-o operă de artă, o cunoaştere aprofundată a sufletului omenesc. În replică, nunta Laurei Herdelea cu Pintea se sărbătoreşte cu mare fast în Armadia. Mariajul acesta e prezentat ostentativ idilic.

7

De asemenea, misterul naşterii capătă o notă de solemnitate care se proiectează fără a-l simţi, în permanenţele miracolului (capitolul opt - Copilul). Doborâtă de dureri, Ana naşte pe câmp, ajutată de Zenobia. Miracolul genezei îi fascinează pe toţi, chiar şi pe Ion. Naşterea pe pământ este legată de fertilitate, apariţia vieţii semnificând “misterul central al lumii”. De aici şi reacţia, ca un gest repetat, cucernic, al celor doi bărbaţi ce asistă la naşterea copilului: „Amândoi aveau în suflet uimirea şi smerenia în faţa minunii care se petrece zilnic sub privirile oamenilor şi pe care, totuşi omul nu a ajuns încă să o înţeleagă cu toată măreţia ei dumnezeiască”. Copilul fu botezat în ziua de Sf. Petru, primind numele acestuia. Apariţia lui nu marchează însă vreo îmbunătăţire a relaţiilor de familie, Ion prezentând doar pasiunea maladivă pentru pământ.

Cel dintâi constructor epic în literatura română rămâne Liviu Rebreanu şi prin arta observaţiei directe despre reprezentarea morţii, fenomen care se încorporeaza organic aceluiaşi miracol. Moartea, în viziunea epopeică a lui Rebreanu semnifică o eliberare de povara vieţii suportate până la un punct, cu stoicism. Într-o revelaţie fulgerătoare, acea clasificare a sinelui înaintea morţii, ce comprimă viaţa în câteva secvenţe ale unui film interior, Ion descoperă dezmărginirea. În mentalitatea satului, Ion a fost pedepsit pentru abaterea de la legea morală. În plan etic, Ion e sancţionat, fiind considerat principalul vinovat al tragediei: moartea Anei, a copilului, necazurile lui Herdelea. Pe măsura caracterului năvalnic se produce şi moartea lui năprasnică. În plan estetic, eroul este reabilitat. Prin moarte Ion reintră în pământul „ care i-a fost drag”.

 

 

6. Tipologia personajelor

             Liviu Rebreanu se vădeşte, în realizarea personajelor, nu numai un extraordinar creator de personalităţi complexe, ci şi un maestru al conturării figurilor tragice. Conform lui N. Frye (Anatomia criticii - „analiza exhaustivă a relaţiilor inter-umane”), nexurile dintre personaje sunt: „bogotanii”: Vasile Baciu, Toma Bulbuc, George Bulbuc; ”sărăntocii”: Ion Glanetasu, Dumitru Moarcăş, Florica; ”oamenii de pripas”: Savista; preotul: Ion Belciug; învăţătorul: Zaharia Herdelea; functionarii de stat: avocat Lendvay, copistul Ghita Pop; oamenii politici: V. Grofsoru, Bella Beck; reprezentanţii autorităţilor austro-ungare: inspectorul Horvat. Mentalitatea că oamenii sunt respectaţi dacă au avere, generează relaţii sociale tensionate între săraci şi bogaţi şi face ca însăşi căsătoria să fie văzută ca un contract social, familiile neîntemeindu-se pe sentimente, ci pe interese economice. Factorul acesta este sursa dramei multor personaje (Ion, Florica, George, Ana, Vasile Baciu, Laura). În relaţiile cu regimul austro-ungar, cei mai afectaţi sunt intelectualii, deoarece autorităţile caută cu obstinaţie să eludeze orice formă de conştiinţă naţională ce se manifestă cu predilecţie la această clasă socială (Victor Grofşoru militează pentru emanciparea socială şi naţională pe căi legale, prof. Spătaru e un extremist, Titu Herdelea un entuziast, preotul Belciug încearcă să păstreze printr-o corectă educaţie religioasă conştiinţa neamului, trebuind să facă faţă unor situaţii absurde (inspectorul Horvat: ”zic ca aş dori să aud Tatăl Nostru în ungureşte!!!”). Toate

8

acestea conduc la ideea romanului Ion ca unul al eşecurilor, al voinţelor înfrânte, al resemnărilor, pentru autor această specie litarară însemnând” creaţie de oameni şi de viaţă” (Cred), romanul devenind o „imago mundi”( N. Manolescu), ilustrând generalul prin particular, lucru specific romanului doric (după taxonomia lui N. Manolescu).

             Din titlul romanului se observă că autorul însuşi şi-a mărturisit intenţia de a face din protagonistul operei sale un tip reprezentativ pentru întreaga clasă ţărănească din Transilvania la începutul secolului al XIX-lea. În condiţiile istorico-sociale ale satului, pământul la care râvneşte atât de mult Ion, nu trebuie văzut ca obiectiv exclusiv al arivismului, ci un fundament însemnat de existenţă, de conservare a demnităţii umane.

Rebreanu nu se mărgineşte la motivarea sociologică, psihologică a acţiunilor lui Ion care obsedat de pământ este constrâns să fie imoral, ambiţios, calculat, viclean, ci, depăşind acest nivel mediocru, terestru, are o viziune etică superioară a vieţii. Cel mai complex personaj este Ion. Complexitatea figurii sale este demonstrată şi de marea varietate a perceperii personajului în critica literară. El poate fi alăturat celor mai realizate personaje din literatura universală.

Ion este urmărit din perspectiva mai multor instanţe narative, dar motivat auctorial el beneficiind de o construcţie complexă. Ion rămâne un „intrus”, mereu în afara colectivităţii rurale. Dintr-un instinct atavic, tânărul flăcău sărac din Pripas vrea, în primul rând, pământ. Nu-l poate obţine decât sacrificând instinctul erotic. În afara dorinţei legitime de a fi respectat de consăteni, eroul simte nevoia să  refacă, prin efort propriu, prestigiul pierdut al neamului Glanetaşilor. O altă motivaţie profundă o constituie entuziasmul eroului pentru munca pământului: „Glasul pământului pătrunde năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l”.

Strategia lui Ion începea cu „ jocul”, momentul ceremonial devenind impuls erotic: dansul, chemările, alcoolul, clocotul sângelui. Prin eros, Ion obţine paleativele puterii ferme, iar în a doua parte prin atributele puterii va căuta satisfacţia adevăratului eros. Neutralizarea unui instinct determină automat exacerbarea celuilalt şi niciodată nu se înstăpâneşte echilibrul. Din moment ce energia sa se canalizează spre un singur deziderat, Ion rămâne într-o expectativă calmă, fără frământări sufleteşti, complet abstras de la acţiunile celorlalţi.

Ion, ca fiinţă psihologică, este dislocat între două obsesii succesive, între două voci, una a supraconştientului colectiv, alta a subconştientului individual, expresii subterane ale instinctului. Frustraţiile sociale, normele supra-eului devin fixaţii psihologice, ilustrate cu precădere de scriitorii naturalişti. Când eroul va obţine pământul mult râvnit, Ana nu mai valorează nimic. În subconştientul eroului pornirile stârnite de Florica se refulează. Supra-eul şi inconştientul (sinele) lui Ion sunt în permanentă contradicţie, şi fiecare domină, succesiv, comportamentul personajului. În această condiţie, Ion este protagonistul fără Eu, fără personalitate conştientă, dominat pe rând de imperativele sociale, supraconştiente, sau de pornirile interioare subconştiente (vezi anexa 1). Dar un roman care are în centrul său un personaj fără Eu, nu poate folosi metoda introspecţiei şi

9

a sondajului psihologic, ca atare psihogeneza acţiunilor va fi redată prin descrierea extrospectivă a comportamentului.

            Omul pătimaş, crud, pasionat, are faţă de pământ un comportament erotic (capitolul Sărutarea). În desfăşurarea romanului, există două scene simetrice, dar cu semnificaţii antitetice, în care protagonistul este prezentat în relaţia sa cu pământul descris ca o fiinţă. Prima scenă aparţine capitolului Zvârcolirea şi îl înfăţişează pe Ion contemplând fostele terenuri agricole vândute de familia sa. Privit cu ochii lui Ion, pământul capătă înfăţişare umană „ jalnic şi neîndurător stăpân”. Mircea Eliade, în Sacrul si profanul, considera că luarea în stăpânire sau lucrarea pământului semnifică un act de creaţie, echivalent cu cel divin, aidoma creării Universului. De aici derivă şi mitul supremei posesiuni, generând conflictul lui Ion cu lumea şi cu sine însuşi. Aşa se explică renunţarea lui la învăţătură şi reîntoarcerea la muncă, pentru ca „ să fie veşnic însoţit cu pământul”, simţindu-se astfel un fel de demiurg.

A doua scenă aparţine capitolului Sărutarea, care surprinde schimbarea raportului sufletesc dintre erou şi pământ. Ion devine un uriaş, iar pământul ajunge umilit şi cucerit ca o iubită credincioasă: „pământul se închina în faţa lui tot...şi tot era al lui, numai al lui acuma.[...] Apoi, încet cucernic, fără a-şi da seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi îşi lipi buzele cu voluptate de pământul ud...”.

Şi, pentru satisfacerea celei de-a doua obsesii, Ion procedează calculat din aproape în aproape, gradat cu metodî; întâi se împacă cu George, leagă frăţie de cruce cu el, începe să-l viziteze sub motivaţia unor sfaturi amicale, o ignoră pe Florica tocmai pentru a şi-o apropia.

Portretul personajului se conturează din păreri ale personajelor, a unor instanţe narative: George: „Ion e arţăgos ca un lup nemâncat”; Vasile Baciu va folosi referitor la Ion sintagma „calici ţanţoşi”. Bătaia dintre Ion şi George Bulbuc relevă alte trăsături ale personajului: violenţa, caracterul impulsiv. El îşi varsă furia asupra lui George neputând să-şi spele altfel ocara adusă de Vasile Baciu ( capitolul Inceputul).

In Zvârcolirea, prezentarea unei zile de muncă evidenţiază atât hărnicia flăcăului, cât şi patima pentru pământ a acestuia: „pământul îi era drag ca ochii din cap”, instinctul de posesiune: „cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul cântărindu-l. Simţea o plăcere atât de mare văzându-si pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrăţişeze. I se părea mai frumos pentru că era al lui”. Contemplarea pământului nu este urmată însă de un act care să traducă şi altfel această iubire, ce îi prilejuieşte doar un oftat: „ locul nostru, săracu!”, sau e demersul unui sentiment de inferioritate: „se simţea mic şi slab cât un vierme. Suspina prelung, umilit şi înfricoşat în faţa uriaşului: cât pământ Doamne!”. În acest capitol Ion este o fiinţă primară, renunţă la şcoală pentru a munci pământul: „De ce să-şi sfarăme capul cu atâta scoală? Cât îi trebuie lui, ştie. Şi apoi i-e mai drag să păzească vacile pe câmpul pleşuv, să ţie coarnele plugului, să cosească, să fie veşnic însoţit cu pământul”. Eroul e privit ca o emanaţie telurica: ” Oboseala îl întărâta ca o patimă”, „munca apare astfel erotizată”(N. Manolescu). Se evidenţiază caracterul său oscilant: în timp ce coseşte o întâlneşte pe Ana „ tare-i slăbuţă şi urâţică, săraca de ea!”

10

şi pe Florica „o lua în braţe, o strânse şi o înăbuşi şi o sărută pe gură cu o patimă sălbatică”, titlul capitolului găsindu-şi ecou şi în zbuciumul din sufletul lui Ion, care oscilează mereu între cele două fete.

In capitolul Noaptea ideea seducerii Anei nu-i aparţine, i-o va da Titu, fapt care demonstrează iarăşi îngustimea minţii lui Ion. Caracterul truculent al lui Ion este evidenţiat şi prin atitudinea pe care o are în raport cu suferinţa Anei: „Lasă că bine-i face! Las’ s-o bată zdravăn, că i se cade!” Violenţa sporită a personajului eponim se validează şi prin faptul că  după naştere „ nici o săptămână n-apucă să treacă şi Ion găsi pricina să-şi snopească iar nevasta”.

In capitolul Sărutarea se validează iarăşi ideea superiorităţii, puterii conferite de avere: ” se vedea acuma mare şi puternic, ca un uriaş din basme”.

Cartea sfârşeşte prin neutralizarea sistemului de opoziţii generat de cele două obsesii fundamentale şi recucereşte Pământul şi Iubirea. Ţarina nu rămâne nici în posesia lui Ion, dar nici a lui Vasile Baciu. Preotul Belciug prevăzuse parcă dispariţia unuia din pretendenţi şi avusese grijă să treacă testamentar pământurile între domeniile bisericii.

In capitolul Sfârşitul, incapacitatea lui Ion de a-şi asuma total un singur glas al personalităţii sale este sugerată în scena morţii acestuia „ poate un sfert de ceas să fi ţinut sforţarea crâncenă care îl duse până sub nucul bătrân, de lângă gardul dinspre uliţă. Mai avea vreo doi paşi ca să ajungă la poartă.”

                   Despre cadrul restrâns al psihologiei lui Ion s-au emis cel puţin două opinii, la prima vedere contrastante: G. Călinescu vede personajul ca pe o fiinţă gregară, rudimentară, telurică, lipsită de conştiinţa premeditării şi a reflecţiei. Eugen Lovinescu, dimpotrivă, a făcut din Ion un Julien Sorel în regim sătesc, atribuindu-i calităţile unui arivist inteligent care acţionează întotdeauna cu metodă. Paul Georgescu consideră că pentru Ion pământul este mai mult decât obsesia înavuţirii, ci un ideal de viaţă. El nu este un simplu arivist dornic de înavuţire, ci o personalitate pozitivă care vrea cu orice preţ să depăşească starea de mizerie, de inferioritate socială şi morală , la care părea condamnat.

In Arta prozatorilor români, Tudor Vianu afirama că ”[...] Nimic nu face acest ţăran mai răsărit care să nu poată fi explicat prin şiretenie sau încăpăţânare. E o natură concentrată, stăruitoare, premeditativă...”. Şi Eugen Lovinescu şi Tudor Vianu au remarcat convergenţa personalităţii lui Ion cu cea a lui Dinu Păturică şi cu ariviştii din romanele sociale ale lui Balzac şi Stendhal.

G. Călinescu în Istoria literaturii române... e de părere că ” Ion nu e inteligent şi, prin urmare, nici ambiţios...Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion”.

Prima interpretare îl vede ca pe un ţăran sărac, lacom de pământ din pricina pauperităţii, şiret, încăpăţânat, capabil de compromisuri, neparticipând la iubirea adevărata şi simulând ceea ce  nu simte. E. Lovinescu şi T. Vianu l-au caracterizat drept un primitiv şi un senzual ducând „ o viaţă animalică puternică”.

11

A doua interpretare îi aparţine lui G. Călinescu care nu acceptă aşezarea romanului în descendenţa Ciocoilor vechi şi noi de N. Filimon şi nici a Marei de Iaon Slavici, refuzându-i protagonistului calitatea de a întruchipa un ambiţios precum şi capacitatea intelectivă.

A treia interpretare le aparţine criticilor P. Georgescu şi Al. Piru, care le reproşează predecesorilor atât neînţelegerea resorturilor intime ale sufletului ţărănesc, nelipsit de complexitate, cât şi refuzul de a-i acorda personajului dreptul la o viaţă spirituală: „Caracterizarea lui Lovinescu duce la concluzia greşită că ion e o abstracţie golită de viaţă, întruparea unei monomanii; aceea a lui Călinescu conduce la încheierea paradoxală că, la ţară, nu există oameni inteligenţi” – afirmă Alexandru Piru.

 

7. Naraţiune

                   Aceasta compoziţie este cerută de un narator omniscient şi omniprezent, comparabil cu un demiurg, ce are forţa genezei, romanul fiind un substitut al realităţii. Viziunea este cinematografică focalizând întreaga atenţie a cititorului spectator.

 

8. Stilul

                   Stilul se caracterizează prin: precizia termenilor, acurateţe, concizie, sobrietate, lipsa imaginilor artistice. Toate aceste trăsături demonstrează atitudinea autorului ca anticalofil, acesta afirmând: „e mai uşor a scrie frumos decât a exprima exact”. Este un stil al relatării omnisciente şi detaşate, perspectiva narativă fiind cea heterodiegetică (narare la persoana a III-a), cu autor intradiegetic, fără ca naratorul să corespundă vreunui personaj şi mai mult fără să imixteze discursul narativ.

 

9. Concluzii

                   Romanul Ion, considerat de critica literară capodopera creaţiei lui Liviu Rebreanu, surprinde situaţii şi caracteristici umane valabile dincolo de spaţiu şi de timp, de aceea valoarea sa va rămâne întotdeauna la fel de mare, unanim recunoscută.

 

12