UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

Facultatea Cadastru, Geodezie şi Construcţii Catedra Drept Patrimonial

ASPECTE JURIDICO-PENALE ALE OMORULUI LA COMANDĂ

Chişinău U.T.M. 2008

2

Monografia respectivă include analiza aspectelor juridico-

penale ale unei noi incriminări din legislaţia penală a Republicii Moldova: aspectele istorice ale evoluţiei conceptului, controversele, comparaţiile cu incriminările altor state şi metodele de profilaxie a omorului la comandă.

Sunt elucidate metode de calificare corectă a acţiunilor

criminale comandate, îndreptate împotriva vieţii unei persoane, erorile şi neajunsurile care s-au depistat.

Monografia este destinată studenţilor specialităţilor de drept,

profesorilor cît şi persoanelor interesate de subiectul respectiv.

Autor: magistru în drept, lector A.Ailoaiei

Recenzent:Judecător, Colegiul Penal al Curţii de Apel Chişinău, Dina Rotarciuc

© U.T.M., 2008

3

Cuvînt înainte

În orice sistem juridic viaţa omului apare ca valoare primară, absolută, indispensabilă manifestării sale şi ca condiţie a continuităţii biologice a grupului social. Însă în societate s-au produs şi continuă să se producă acte de suprimare cu vinovăţie a vieţii omului, ceea ce este în discordanţă flagrantă cu idealurile de libertate şi dreptate spre care tinde omenirea.

În baza noilor reglementări penale din 2002, omorul la comandă, practic neanalizat în literatura de specialitate, dar aflat pe poziţiile primare ale criminalităţii din R.Moldova, trezeşte o curiozitate de a fi studiat în mod detaliat, pentru delimitarea formelor de manifestare ale acestuia de alte modalităţi ale omorurilor. Studiul respectiv apare ca o încercare de actualizare teoretico-ştiinţifică a problemei şi înaintării unor soluţii practice în acest domeniu, determinat şi de erorile legislative admise în textele normative în vigoare, fapt care creează anumite dificultăţi referitoare la încadrarea faptelor de omucideri ca omor la comandă.

Monografia include analizarea şi interpretarea omorului la comandă prin prisma elementelor constitutive care îl caracterizează din punct de vedere juridico-penal, interpretate atît în literatura de specialitate din Republica Moldova, cît şi din legislaţia altor state (Rusiei, Ucrainei, Romaniei, Japoniei, SUA, Marii Britanii etc.), viziunile autorilor autohtoni şi străini referitor la subiectul examinat şi, desigur, practica judiciară în domeniu.

Dina Rotarciuc,

Judecător, Colegiul Penal, Curtea de Apel Chişinău

4

CAPITOLUL I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PROTECŢIA VIEŢII CA VALOARE SUPREMĂ §1. Istoricul apariţiei şi evoluţiei legislaţiei penale privind reglementarea omorului la comandă Viaţa omului apare ca o valoare primară şi absolută. În această privinţă, cu două milenii în urmă Titus Lucreţius spunea că vitaque mancipio nulli datur, omnibus usu (viaţa nu este proprietatea nimănui, ci uzufructul tuturor). Astfel, s-a accentuat atenţia asupra importanţei valorii persoanei sub aspectul succesiunii generaţiilor şi a permanenţei omului în lume.1 Din cele mai vechi timpuri viaţa omului a fost cea mai importantă valoare socială. Aceasta urma să fie protejată de prealabilele lezări care puteau să îi fie aduse, de aceea ocrotirea persoanei contra faptelor prin care s-au adus atingeri vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii a fost principala preocupare a generaţiilor întregi. În orînduirea gentilică persoanele care suprimau viaţa unuia din membrii grupului social erau abandonate de trib, cu condiţia că ele nu mai prezentau pericol pentru securitatea comunităţii. Ei erau lăsaţi în voia soartei, fiind lipsiţi de protecţia pe care tribul le-o oferea. Izgonirea lor era considerată ca răzbunarea părţilor interesate. Măsurile împotriva aceluia care ucidea o persoană ce aparţinea aceleiaşi colectivităţi, nu erau axate pe ideea de vinovăţie, ci pe necesitatea conservării echilibrului indispensabil supravieţuirii grupului. Schimbările care au intervenit pe parcursul dezvoltării omenirii au dus la limitarea formelor de răzbunare existente. Răzbunarea nelimitată a fost reglementată de legea talionului. Potrivit acesteia, victima sau familia ei nu puteau pricinui infractorului o pagubă mai mare decît cea generată de fapta lui. O asemenea reglementare o găsim în una din cele mai vechi legi, 1 Dobrinescu Ion. Infracţiuni contra vieţii persoanei, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1987, pag.11.

5

Codul lui Hammurabi (1792−1749 î.e.n.), unde legea talionului avea mai multe forme: dinte pentru dinte (art.200), vînătaie pentru vînătaie, picior pentru picior, mînă pentru mînă, os pentru os(art.197), ochi pentru ochi (art.196)2. Legea talionului reprezintă totuşi un anumit progres în comparaţie cu practicile anterioare. Hammurabi instituie talionul cu scopul de a îngrădi o reminiscenţă foarte periculoasă a comunităţii gentilice cum este răzbunarea sîngelui. În virtutea talionului, victima sau rudele ei nu puteau pricinui infractorului un rău mai mare decît fapta comisă de către acesta. Talionul a fost limitat printr-un mod voluntar prin care victima avea posibilitatea să renunţe la răzbunare în schimbul unui echivalent (bănesc sau în natură), însă acest mod nu a fost reglementat în codul lui Hammurabi. Infracţiuni contra persoanei erau prevăzute ca fiind: omorul soţului de către soţie (art.153) şi omorul din imprudenţă (art.229). La perioada respectivă codul era o lege supremă care şi-a găsit elemente proprii şi în alte legislaţii a popoarelor vecine. Dreptul barbar cunoştea răzbunarea sîngelui, care ulterior era înlocuit cu o sumă de bani, ce urma să fie plătită de către ucigaş familiei victimei. În China, reglementări în domeniu au existat în secolul al XXIII−lea î.e.n. în codurile Hia, Sciun şi Scian. Cel mai important cod de legi datează din secolul al XI−lea î.e.n. şi este numit Legile lui Manu. Este surprinzător că Legea vorbeşte foarte puţin despre pedepsele capitale. Practic nu sunt descrise componenţele infracţiunilor de omor, cu toate că una dintre cele mai grave infracţiuni era asasinarea unui brahman. Un exemplu de omor săvîrşit din imprudenţă ne oferă stanţele 295−296 din Cartea a VIII−a “dacă un vizitiu omoară un om,trebuie amendat cu o mie de panas“. Atît în China cît şi în India, legile au avut un caracter religios, deoarece se încerca de a descoperi divinitatea prin atingerea unei trăiri interioare diferită de cea exterioară.

2 Hanga Vladimir. Mari legiutori ai lumii,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1997, pag.7.

6

Pe parcursul anilor apare un interes: de a reglementa problemele juridice în mod precis, fapt care a generat o tendinţă de a studia necesitatea unor reglementări scrise, care urmau a fi aplicate tuturor. În acest sens, în jurul secolului al VII−lea î.e.n., în Grecia au fost aleşi legislatorii (persoane însărcinate cu elaborarea legilor scrise), printre care Solon şi Dracon. Grecii îi considerau ca fiind cei mai înţelepţi gînditori, care pledau pentru înăsprirea pedepselor3. Legislaţia lui Dracon (sec.VII î.Hr.) pentru prima oară face distincţia dintre actul premeditat şi cel involuntar. Se limita dreptul gentilic al Talionului şi în cazul unor delicte minore se aplica pedeapsa cu moartea. După legile lui Dracon omorul săvîrşit cu intenţie era pedepsit cu izgonirea din cadrul societăţii. Dreptul penal cunoaşte noţiunea de tentativă, fază preparatorie (pregătirea), participaţia, circumstanţe agravante şi atenuante4. Prin activitatea lor s-a anihilat arbitrariul cutumiar, întărindu-se cadrul instituţionalizat şi rolul statului în domeniul penal, care deja intervine direct în cazurile de omucidere. În Roma antică, prima lege srisă a fost Legea celor XII Table (sec.Vî.e.n.), inspirată din legea talionului în materie penală qui membrum rupit eo facit talio est şi care făcea distincţie între crimen publica şi delicta privata. Cele mai importante legi din perioada respectivă erau instituţiunile lui Iustinian, Digestele, Codexul Theodosianus, Codexul lui Iustinian şi Novelae. Infracţiunile în dreptul roman sunt desemnate prin noţiunea de delicte. Infracţiunile ce constau în suprimarea vieţii unei persoane libere din comunitate erau judecate în complete speciale şi erau pedepsite de obicei cu moartea, putîndu-se însă aplica şi alte pedepse în locul celei capitale (de exemplu, amputarea mîinii condamnatului). În perioada veche asasinatul (parricidium) se pedepsea cu moartea. Uciderea unui sclav în perioada veche nu atrăgea nici o sancţiune pentru autorul faptei.5 În perioada imperială 3 Boroi A . Infracţiuni contra vieţii. Editura Naţională, Bucureşti, 1996, pag.35. 4 Hanga V. Istoria generală a statului şi dreptului. De la origini la revoluţiile burgheze, Bucureşti, 1958, pag.72. 5 Sîmbrian T. Drept pivat roman. Craiova, 1993, pag.26.

7

apare crima extraordinaria, considerată ca fiind infracţiune gravă sau deosebit de gravă şi care era urmărită din oficiu. La romani vinovăţia era grupată în două forme: dolus (intenţie) şi culpa (greşeală) şi de ea depindea tipul pedepsei aplicate (închisoarea cu caracter preventiv, pedepsele corporale, pedepsele pecuniare). În perioada Evul mediu s-a remarcat legea Corpus iuris canonice (1140), care privea infracţiunea sub două aspecte: al nesocotirii ordinii divine şi al leziunii aduse ordinii umane. Perioada Renaşterii elucideză întărirea puterii statului, ceea ce a dus la elaborarea unor legi penale precise şi unitare (ordonanţele cu dispoziţii de drept penal şi de procedură penală), generatoare de noi codificări: Constituţia Therisiană (1768), Constituţia Piemonteză (1786), Codul penal al lui Leopold al II−lea (1786), al lui Iosif al II−lea (1787) şi al lui Napoleon Bonaparte (1810). Personalitatea umană şi drepturile omului au constituit obiectul preocupărilor filosofilor, juriştilor şi politicienilor, fapt care a dus la adoptarea primului act care schiţează elemente ale unei protecţii juridice a persoanei umane, consacra drepturile şi libertăţile persoanei−Magna Carta Libertatum (Anglia, 15 iunie 1215, regele Ioan). Acest document a stat la baza elaborărilor ulterioare în acest domeniu. Astfel în 1776 apare Declaraţia Americană de Independenţă de la Philadelphia care menţionează că: “toţi oamenii au fost creaţi egali şi sunt înzestraţi cu drepturi inalienabile de către creatorul lor printre care se află şi dreptul la viaţă”. Se cuvine a fi menţionate şi actele constituţionale engleze de la sfîrşitul sec.al XVII−lea (Bill of Rights−Declaraţia drepturilor din 1689) şi Constituţia Statelor Unite din 17916. Cel mai complet act în materia drepturilor omului îl constituie Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a ONU), care stipulează că:“Orice om are dreptul la viaţă,la libertate şi la inviolabilitate“. Adoptarea acestor acte au implementat o 6 Szabo I., Fondements historiques et developpment des droits de l′homme, în “Les dimensions internationales des droits de l′homme“, UNESCO, Paris, 1978, pag.13.

8

tendinţă de perfecţionare a reglementărilor privind consacrarea şi apărarea drepturilor omului, elaborîndu-se Pactul cu privire la drepturile civile şi politice−1966 (“dreptul la viaţă este un drept inerent al persoanei umane, care trebuie ocrotit prin lege; nimeni nu poate fi privat de viaţă în mod arbitrar“), Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (1950), Documentul Reuniunii de la Copenhaga şi al Conferinţei pentru dimensionarea umană a C.S.C.E.7. Existenţa reglementărilor internaţionale a determinat popoarele să-şi conformeze prevederile naţionale în domeniu, ţinîndu-se cont de accesul la anumite metode de apărare a celor mai importante valori sociale − viaţa şi integritatea corporală a persoanei.

Legi (conscriptos) scrise au existat şi pe timpul lui Burebista, care propăvăduia spiritul religios al actelor regale, pînă cînd Dacia a fost ocupată de Imperiul Roman, aplicîndu-se evident sistemul de drept roman, inclusiv pedeapsa cu moartea. Sistemul respectiv a coexistat cu normele autohtone şi după retragerea romanilor din Dacia, deoarece nu se putea evita o atare influenţă,în contexul în care popoarele erau foarte apropiate.Un exemplu elocvent sunt şi Bazilicalele (sec.X−XII)−legi bizantine, care conţineau pedeapsa cu moartea şi mutilarea (pentru infracţiunea de omor), diferenţierea dintre tentativă şi infracţiunea consumată.8

În timpul feudalismului, au urmat o serie de legi ce protejau viaţa şi integritatea corporală: Cartea românească de învăţătură (1646), Îndreptarea Legii (1652), Legiunea Caragea (1818), ultima fiind în vigoare pînă la adoptarea Codului penal al lui Cuza (1865). Situaţia se schimbă odată cu unirea principatelor în 1918, deoarece România Mare a fost supusă o perioadă unor pluralităţi de legi penale; spre exemplu, în Basarabia se aplica legea Vechiului Regat. Diversificarea reglementărilor care existau în Basarabia, Bucovina şi Ardeal au determinat adoptarea unui cod unic al Romaniei, care

7 Boroi A., Infracţiuni contra vieţii, Editura Continent XXI, Bucureşti, 1996, pag.13. 8 Dobrinescu I., op.cit., pag.14.

9

ar unifica legislaţiile existente. Primul cod penal românesc apare în 1937.

În perioada sovietică influenţele româneşti sunt înlăturate definitiv, aplicîndu-se legea penală sovietică.

Apărarea drepturilor omului pune în sarcina organizaţiilor internaţionale obligaţia proclamării lor. Prin consacrarea pe plan internaţional a conceptului de “drepturi ale omului“, s-a urmărit nu numai proclamarea şi darea lor unei noi dimensiuni, ci şi instituirea unui sistem de control internaţional asupra modului în care statele se achită de obligaţiile de respectare, garantare a drepturilor şi libertăţilor fixate atît în actele internaţionale acceptate de ele, cît şi în legislaţia lor internă, iar încălcările prealabile ar fi sancţionate corespunzător. Potrivit Dicţionarului de terminologie de drept internaţional, expresia „drepturile omului“ desemnează un ansamblu de prerogative bazate pe demnitatea persoanei umane a căror respectare se înţelege a fi promovată în folosul tuturor oamenilor9. În conformitate cu actele internaţionale acestea se clasifică în: civile şi politice, pe de o parte, şi economice, sociale şi culturale, pe de altă parte.

Codul penal incriminează faptele privitoare la viaţa şi integritatea corporală în raport cu calitatea subiectului, gravitatea urmărilor, motivul şi modul în care au fost comise. Dreptul la viaţă şi sănătate este apărat prin urmare atît prin Constituţie cît şi de legea penală. Viaţa constituie bunul cel mai de preţ al persoanei, fără de care nu pot fi concepute nici celelalte atribute ale acesteia, ca integritatea corporală, sănătatea, inviolabilitatea sexuală, libertatea, onoarea şi demnitatea. Atentatele contra vieţii persoanei pun în pericol nu numai existenţa individului izolat, dar şi a întregii societăţi. Nu este posibilă desfăşurarea normală a relaţiilor sociale fără ocrotirea vieţii persoanei. De aceea apărarea acestei valori sociale constituie una dintre îndatoririle supreme ale fiecărui stat.10 Viaţa omului este apărată de normele de drept şi, în special, ale 9 Dictionnaire de la terminologie du droit international, Paris, Sirey, 1960, p.240. 10Borodac A., Manual de drept penal. Partea specială (pentru învăţămîntul universitar), Chişinău, 2004, pag.47-48.

10

dreptului penal, ca fiind un drept absolut al individului, dar şi o valoare socială pe care dreptul o ocroteşte în interesul întregii societăţi.

S-a susţinut faptul că pe primul loc în ceea ce priveşte importanţa drepturilor politice, civile, sociale şi economice s-ar situa drepturile civile şi politice, dat fiind faptul că acestea cuprind, pe de o parte, dreptul la viaţă, la securitatea persoanei şi libertatea individului, iar, pe de altă parte, dreptul de a participa la conducerea treburilor publice, acestea fiind drepturile esenţiale pentru dezvoltarea complexă a personalităţii umane, pentru realizarea celorlalte drepturi de natură economică, socială şi culturală.11 Din alt punct de vedere, nu s-a neglijat şi rolul preponderent al celor economice, sociale şi culturale, întrucît acestea sunt cele care asigură condiţiile materiale necesare existenţei fiinţei umane. Dreptul la viaţă, la inviolabilitatea persoanei sunt drepturi civile şi sunt consacrate într-o mulţime de acte, cele mai importante fiind: −Declaraţia universală a drepturilor omului, 10.12.1948, art.3: “Orice om are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea persoanei“; −Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale, 16.12.1966, art.6 : “Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţă în mod arbitrar“ ; −Convenţia Europeană pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, 04.11.1950, Roma, art.2 dreptul la viaţă,12 −Convenţia cu privire la drepturile copilului (1986); −Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei (1979).

11 Suceavă I., Marcu V., Gheorghe C., Omul şi drepturile sale. Drepturile omului şi dreptul umanitar în tratate şi legi, Bucureşti, Ministerul de Interne România, 1991, pag.111. 12 Republica Moldova a ratificat Convenţia şi protocoalele nr.1−8,11 prin Hotărîrea Parlamentului nr.1298 din 24 iulie 1997,publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.54−55 din 21 august1997.

11

Totalitatea acestor acte internaţionale atestă importanţa existenţei unor mecanisme juridice la nivel mondial pentru garantarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei. Actele internaţionale devin obligatorii pentru procesul de elaborare a legislaţiei interne a statelor doar în măsura în care aceste state le-au ratificat. §2. Reglementări penale privind protecţia vieţii persoanei în Republica Moldova În unele constituţii, dreptul la viaţă nu apare expres formulat, deşi aceste constituţii prin conţinutul lor urmăresc tocmai ocrotirea vieţii persoanei. Altele prevăd expres şi explicit dreptul la viaţă, fiind surprinse elementele esenţiale ce-i caracterizează sensul fizic (inclusiv şi fenomenele, faptele, cerinţele ce permit şi îmbogăţesc existenţa fizică ), abolirea pedepsei cu moartea sau, cel puţin, aplicarea acesteia doar în cazurile infracţiunilor celor mai grave13. În 1994, se adoptă Constituţia Republicii Moldova, care prevede şi garantează pentru prima dată în mod expres la art.24 trei drepturi fundamentale, care, deşi sunt strîns legate între ele, nu pot fi confundate din punct de vedere juridic. Aceste drepturi sunt: dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică, care sunt garantate de către stat, adică persoana umană ocupă locul prioritar în ierarhia valorilor sociale din sistemul nostru de drept. Articolul 24 al Constituţiei se referă la accepţiunea restrînsă a dreptului la viaţă, avîndu-se în vedere că acest drept fundamental implică, în primul rînd, că nimeni nu poate fi privat de viaţă în mod arbitrar. Ea protejează dreptul la viaţă a persoanei numai în sensul ei fizic, deoarece el este garantat şi de Codul penal al Republicii Moldova prin incriminarea infracţiunilor contra vieţii. Este, de fapt, o cerinţă de bază a unui stat democratic şi de drept, unde demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane sunt privite ca valori supreme şi sunt garantate prin sancţionarea 13 Roman M., Sorin G., Macimilian N.,Drepturile civile şi politice, Bucureşti, 1998, pag.19−20.

12

faptelor periculoase ce atentează la ele. Potrivit art.2 CP RM, legea penală apără, împotriva infracţiunilor, printre alte valori sociale,în primul rînd persoana. Prin urmare conchidem că legea penală protejează viaţa umană într-un cadru mai larg, acela al ocrotirii persoanei şi a principalelor atribute ale acesteia: viaţa, sănătatea, cinstea, demnitatea, etc.

Apărarea vieţii în reglementările penale rezidă în incriminarea anumitor fapte care constituie infracţiuni. Pentru o analiză mai adecvată a acestora ne permitem a detalia elementele componenţei de infracţiune în scopul elucidării particularităţilor care trebuie întrunite de o faptă ilegală pentru ca aceasta să fie calificată ca infracţiune contra persoanei. Elementele unei componenţe de infracţiune sunt obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă. Le vom analiza cu referire la faptele ce lezează dreptul la viaţă al persoanei.

Obiectul infracţiunilor contra vieţii persoanei Obiectul unei infracţiuni este constituit dintr-o totalitate de

relaţii şi valori sociale apărate de legea penală. Ca atare, în cazul infracţiunii, vătămarea sau periclitarea relaţiilor sociale print-un act de conduită are loc prin vătămarea sau periclitarea valorii sociale în jurul şi datorită căreia există acele relaţii.14 În viziunea unanimă a doctrinarilor români C.Bulai, C.Mitrache, M Zolyneac, obiectul este acea valoare socială şi relaţie socială formată în jurul şi datorită acestei valori, care sunt vătămate, lezate sau puse în pericol prin săvîrşirea faptei socialmente periculoase.15 Conform art.2 CP RM, “scopul legii penale“, legea penală apără, împotriva infracţiunilor: “persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul înconjurător, orînduirea constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii, şi întreaga

14Boroi A., op.cit., pag.106. 15 Zolyneac M., Drept penal, vol.1, Editura fundaţiei “Chemarea“, Iaşi, 1993, pag.242.

13

ordine de drept”.16 Prin urmare, constituie infracţiuni contra vieţii numai faptele prin care se aduce atingere dreptului la viaţă al altuia, nu şi propriei vieţi (în caz contrar, ar fi fost incriminată şi încercarea de sinucidere). Omul, ca valoare absolută şi de sine stătătoare, devine purtător al relaţiilor sociale (de muncă, de proprietate, familiale etc)17. De fapt, nu există infracţiune fără obiect de atentare, deoarece acesta are o mare importanţă la analiza juridică a componenţei de infracţiune18. El indică asupra conţinutului, caracterului şi gradului de pericol social al ei. Dreptul la viaţă este un drept absolut în sensul că toţi ceilalţi membri ai societăţii sunt obligaţi a nu face nimic de natură să aducă atingere dreptului titularului.19

Clasificarea obiectului infracţiunii mereu a fost centrul unor controverse în doctrină. Astfel, A.Boroi pledează pentru următoarele forme ale acestuia: 1.Obiectul juridic generic (de grup)−totalitatea valorilor sociale de aceeaşi natură, apărate prin normele penale. De fapt, acesta este şi criteriul folosit de către legiuitor la clasificarea infracţiunilor în Partea Specială; 2.Obiectul juridic special−valoarea socială concretă, căreia i se aduce atingere prin infracţiune, valoare care serveşte la determinarea individualităţii unei infracţiuni în cadrul unui grup; 3.Obiectul juridic complex−existent în cazul infracţiunilor complexe, cînd sunt lezate două sau mai multe relaţii sociale, cea mai importantă dintre ele dînd natura acelei infracţiuni; 4.Obiectul material (obiect direct)−format din bunul, lucrul sau valoarea împotriva căruia se îndreaptă acţiunea

16 Legea Republicii Moldova. Codul penal al Republicii Moldova (Partea generală) nr.985-XV din 18 aprilie 2002, Monitorul Oficial al RM nr.128−129⁄1012 din 13 septembrie 2002, art.2, alin.(1). 17 Macari I., Dreptul penal al Republicii Moldova (Partea generală), CE USM, Chişinău, 2002, pag.89−90. 18 Borodac A., Drept penal. Partea generală, Chişinău, 1994, pag.75. 19 Ionaşcu T., Persoana fizică în dreptul RPR, Bucureşti, 1963, pag.428.

14

−inacţiunea incriminată şi asupra căruia se răsfrîng urmările provocate, aducîndu-se atingere relaţiilor sociale apărate.

În majoritatea cazurilor, se acceptă gruparea obiectului în: obiect juridic general (cuprinde toate valorile sociale apărate de legea penală), obiect juridic generic, obiect juridic nemijlocit (principal şi secundar sau adiacent). În viziunea lui A.Ungureanu, obiectul juridic general al infracţiunii îl constituie “valoarea socială şi relaţiile sociale privitoare la ele, apărate de legea penală prin incriminarea faptelor care aduc atingere ori le pun în pericol“.20 Acesta determină conţinutul social-politic al dreptului penal, caracterul faptelor şi delimitarea infracţiunilor de alte încălcări de lege. Pentru oricare infracţiune prevăzută de legea penală, inclusiv cele contra vieţii, obiectul general îl constituie acele relaţii sociale, proclamate şi apărate de legea penală în vigoare şi care asigură ordinea de drept în Republica Moldova. S.Brânză este de părere că determinarea corectă a obiectului juridic generic al infracţiunii contribuie la calificarea faptelor infracţionale,reducînd mult sfera de căutare a normei de incriminare corespunzătoare.21

Infracţiunile contra persoanei au ca obiect juridic generic ansamblul relaţiilor sociale referitoare la dreptul la viaţă, la integritate corporală şi sănătate,la inviolabilitatea sexuală, libertate şi demnitate.22 Aceste infracţiuni prezintă un grad sporit de pericol social determinat atît de importanţa valorilor sociale ce constituie obiectul protecţiei penale şi de gravele urmări pe care le pot avea pentru comunitate săvîrşirea acestor infracţiuni, cît şi de faptul că infracţiunile contra persoanei se realizează, în majoritatea cazurilor, prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente şi care au o

20 Ungureanu A., Drept penal român. Partea generală, Bucureşti, Lumina Lex, 1995, pag.74-75. 21 Brânză S., Însemnătatea obiectului juridic generic al infracţiunii, Revista Naţională de Drept, Chişinău, 2004, nr.3, pag.5. 22 Toader T., Drept penal român (Partea specială), Casa de Editură şi presă“Şansa“, 1996, pag.73; Bujor V., Şleahtiţchi V.,Omorul şi vătămarea gravă a integrităţii corporale, Unversitatea de Criminologie, Chişinău, 2003, pag.19.

15

influenţă negativă mult mai pronunţată în raport cu alte categorii de infracţiuni. Se atentează în mod generic la personalitate – persoana, care apare în societate nu numai ca individ biologic, dar şi ca membru al societăţii – participant (subiect al relaţiilor sociale, care este protejat şi este obligat să respecte regulile de comportament stabilite în societate) −părere împărtăşită de către N.Vetrov, V.Cudreavţev, V.Caşepova şi A.Naumov.23

Autorul S.Brânză califică ca obiect generic al infracţiunilor contra vieţii – persoana (şi relaţiile sociale care determină locul ei în societate).24 Considerăm incorectă opinia respectivă,deoarece reieşind din prevederele Codului penal al Republicii Moldova din 2002, nu mai putem spune că obiectul juridic este constituit din relaţiile sociale cu privire la persoană. Conform Codului penal, relaţiile sociale cu privire la persoană reprezintă obiectul juridic suprageneric (este comun mai multor capitole ale Părţii speciale: “Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei“, “Infracţiuni contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei“, “Infracţiuni privind viaţa sexuală“, “Infracţiuni contra familiei şi minorilor“). Obiectul generic al acestor infracţiuni este determinat în dependenţă de locul lor în sistemul infracţiunilor.

Spre deosebire de obiectul generic, obiectul nemijlocit este specific infracţiunilor în particular. În opinia autorului V.Caşepova în dependenţă de obiectul nemijlocit al atentatelor contra personalităţii, toate infracţiunile din Partea specială au fost clasificate în: infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei; infracţiuni privind viaţa sexuală; infracţiuni contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei; infracţiuni contra drepturilor politice, de muncă şi altor drepturi constituţionale ale cetăţeanului; infracţiuni contra familiei şi minorului.25

23 Наумова А.В., Кудрявцев В.Н., Российское Уголовное право.Особенная часть(учебник), Москва, Юристь, 1997,pag.28. 24 Brânză S., Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău,1999, pag.9. 25 Кашепова В.П., Уголовное право Российской Федерации, Москва, “Былина“, 1999, pag.257.

16

Infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei sunt grupul de fapte social−periculoase, comise cu intenţie sau din imprudenţă, care vatămă sau pun în pericol, în mod exclusiv sau în principal, relaţiile sociale privind viaţa şi sănătătea persoanei şi care sunt reglementate de capitolul II al Părţii speciale a Codului penal al Republicii Moldova. Astfel, acest grup de infracţiuni poate fi împărţit în două subgrupe: infracţiuni contra vieţii şi infracţiuni contra sănătăţii. În lucrarea respectivă ne vom axa la prima grupă, care include următoarele infracţiuni contra vieţii: omorul intenţionat, omorul săvîrşit în stare de afect, pruncuciderea, lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasia), lipsirea de viaţă din imprudenţă, determinarea la sinucidere.

În literatura de specialitate sunt date mai multe denumiri acestui obiect: obiect nemijlocit, special, simplu. Drept obiect juridic nemijlocit (special) al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei sunt:

Relaţiile sociale privind viaţa persoanei−în cazul infracţiunilor contra vieţii;

Relaţiile sociale privind sănătatea − în cazul infracţiunilor contra sănătăţii;

Relaţiile sociale privind viaţa şi sănătatea persoanei −în cazul infracţiunilor ce pun în pericol viaţa şi sănătatea persoanei.

Art.155−“Ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii“ are ca obiect nemijlocit relaţiile sociale privind libertatea psihică a persoanei, fiind excepţia.

Conform regulii generale în calitate de obiect juridic special al infracţiunilor contra vieţii apar totalitatea de relaţii sociale referitoare la dreptul la viaţă al persoanei, de fapt relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare normală sunt condiţionate de ocrotirea vieţii persoanei. De la regula generală sunt anumite abateri care constau în prezenţa unui obiect juridic nemijlocit complex la unele componenţe, adică existenţa a două obiecte specifice, unul fiind principal şi celălalt, respectiv, secundar. Caracterul facultativ al acestuia reiese din faptul că concomitent cu valoarea socială pe care

17

legiuitorul a pretins s-o apere prin incriminarea unor anumite fapte, se cauzează sau se creează pericolul cauzării unor daune şi altor relaţii.

Spre exemplu: o art.145, alineatul 2, litera f)−“Omorul săvîrşit cu răpirea sau

luarea persoanei în calitate de ostatic“ are ca obiect nemijlocit principal relaţiile sociale referitoare la apărarea dreptului la viaţă al persoanei, iar ca obiect secundar (facultativ, adiacent, indirect)−relaţiile sociale privind libertatea morală a persoanei;

o art.145, alineatul 2, litera i)−“Omorul săvîrşit cu scopul de a ascunde o altă infracţiune sau de a înlesni săvîrşirea ei, precum şi însoţit de viol“ are ca obiect secundar relaţiile sociale referitoare la libertatea sexuală a persoanei etc.

Nu putem susţine părerea expusă de N.F.Kuzneţova şi I.M.Teajcova, potrivit căreia, în cazul obiectului juridic secundar, care are un caracter alternativ, toate valorile sociale ce formează acest obiect sunt facultative26. Matei Basarab a remarcat, pe bună dreptate, că gradul de pericol social al infracţiunii complexe este mai mare decît al fiecăreia din infracţiunile componente, pentru că sunt puse în pericol mai multe obiecte juridice, iar reunirea lor într-o infracţiune complexă asigură o luptă mai eficientă împotriva unor astfel de fapte.

Referindu-se la natura obiectului juridic facultativ al infracţiunii, acesta este lezat concomitent cu obiectul juridic principal, care, fiind mai important şi mai valoros, îl absoarbe pe primul. La fel, atingerea adusă obiectului juridic facultative nu influenţează calificarea infracţiunii respective. 27

Un alt tip de obiect prezent în cazul infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii este obiectul material. Lezarea, efectivă sau potenţială, a valorilor sociale şi a relaţiilor sociale corespunzătoare, 26 Кузнецова Н.Ф., Тяжкова И.М., Курс уголовного права. Часть общая, Том 1:Учение о преступлении, Москва, Зерцало,1999,pag.210. 27 Basarab M., Drept penal. Partea generală, vol.II, Iaşi, Chemarea, 1992, pag.347.

18

ocrotite de legea penală, are loc prin influenţarea asupra obiectului material al infracţiunii.28

În viziunea unor autori străini obiectul material este numit obiect al acţiunii. În acest sens este plauzibilă opinia lui Hans H.Jescheck care consideră că valorile sociale sunt nişte valori spirituale ale ordinii sociale. Lezarea obiectului protejat constă în nesocotirea interesului vital al comunităţii, care îşi materializează expresia în obiectul acţiunii.29 Însă părerea lui Jescheck rămîne a fi combătută de argumentul adus de către H.Otto, care susţine că bunul juridic (interesele vitale ale societăţii) este o realitate spirituală care nu poate fi în mod material vătămată.30 Susţinem părerea acestuia din considerentul că valoarea socială este acea valoare care poate satisface o necesitate materială şi nu una corporală.

În cazul infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii obiectul material este nu altceva decît corpul însufleţit al subiectului pasiv (al victimei), privit ca o entitate materială, ca o totalitate de funcţii şi procese organice care menţin o persoană în viaţă, ca o unitate anatomică şi fiziologică, fizică şi psihică.31 Este indiferent dacă acel corp aparţine unei persoane tinere sau în vîrstă ori dacă persoana este sau nu în plenitudinea facultăţilor sale fizice sau psihice. Este necesar ca persoana respectivă să fie în viaţă, iar făptuitorul să acţioneze asupra corpului acesteia şi nu asupra propriului corp (în aceste din urmă situaţii, de regulă, faptele nu au relevanţă penală, decît dacă se aduc concomitent atingere şi altor valori, spre exemplu, în cazul automutilării spre a se sustrage de la serviciul militar). Obiectul material al infracţiunii fiind expresia materială a 28 Brânză S., Însemnătatea obiectului material al infracţiunii, Revista Naţională de Drept, Chişinău, 2004, nr.2, pag.4−5. 29 Jescheck H.H., Lehrbuch des Strafrechts Allgemeiner Teil (Manual de drept penal-pedepsele, partea generală), Berlin, Duncker Hunblot, 1988, pag.234. 30 Otto H., Grundkurs. Strafrecht (Curs de bază cu privire la pedepse), Berlin, 1982, pag.6−7. 31 Avram M., Popovici T., Cobîşneanu V., Cercetarea infraţiunilor contra persoanei. Ghidul ofiţerului de urmărire penală. Coordonator Zubco Valeriu, Chişinău, Editura ARC, 2004, pag.19.

19

valorii sociale ocrotite prin incriminare, ajută la determinarea obiectului juridic, care condiţionează decisiv calificarea infracţiunii. A cunoaşte obiectul material este important şi din alt punct de vedere: vătămarea cauzată prin acţiunea sau inacţiunea incriminată se produce prin influenţarea asupra obiectului material al infracţiunii, iar natura şi gravitatea acestei influenţări constituie un criteriu de individualizare a pedepsei, de apreciere a prejudiciului cauzat. Analiza efectuată a evidenţiat totalitatea particularităţilor pe care trebuie să le întrunească obiectul infracţiunii. Viaţa a fost şi va fi mereu valoarea supremă într-o societate, de aceea studierea acesteia ca obiect al atentării faptei infracţionale reprezintă o deosebită importanţă atît din punct de vedere teoretic, conceptual, cît şi practic facilitînd calificarea obiectivă, perceperea gradului prejudiciabil sporit al acţiunilor sau inacţiunilor săvîrşite.

Subiectul infracţiunilor contra vieţii persoanei Infracţiunea este un act de conduită interzis prin norma incriminatoare, act săvîrşit de o persoană, încălcîndu-şi astfel obligaţia de a nu-l săvîrşi îndreptat împotriva valorii sociale al cărui titular este o persoană. Astfel, infracţiunea întotdeauna se săvîrşeşte de persoane concrete, de aceea în lista elementelor componenţei de infracţiune se include şi subiectul. În opinia autorului I.Oancea subiectul infracţiunii este acea persoană care săvîrşeşte o infracţiune şi care este chemată la răspundere penală şi pedepsită precum şi cel care o pregăteşte sau încearcă săvîrşirea ei, complicele, instigatorul, organizatorul.32 Subiectul este persoana care a săvîrşit fapta, infractorul şi răspunde la întrebarea “cine atentează?”33 sau după părerea autorului V.Cuşnir: cine poate fi supus răspunderii penale pentru infracţiunea concretă?.34

Într-un sens mai restrîns, ca subiect al infracţiunii apare persoana pasibilă, conform legii penale, de răspundere penală în 32 Oancea I., Curs de drept penal general, Vol.I – III, Bucureşti 1994, pag.286. 33 Borodac A., Drept penal. Partea generală, Chişinău, 1994, pag.60. 34 Cuşnir V., Berliba V., Aspecte juridico-penale ale evaziunii fiscale a intreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor, Chişinău, 2002, pag.70.

20

cazul săvîrşirii cu intenţie sau din imprudenţă a unei fapte (acţiune sau inacţiune) prejudiciabile, prevăzute de legea penală. Dintre toate calităţile personalităţii infractorului este necesar de a le evidenţia anume pe acelea care ne sugerează despre posibilitatea acestuia de a răspunde penal. Anume aceste particularităţi caracterizează subiectul infracţiunii. Subiectul care le întruneşte este numit în dreptul penal −subiect general. Sunt cazuri în care legea penală prevede răspunderea penală pentru persoane care întrunesc şi unele caracteristici speciale pe lîngă cele generale, care sunt obligatorii. În acest caz avem un subiect special al infracţiunii. Potrivit opiniei profesorului C.Bulai subiecţii infracţiunii sunt “persoanele implicate în săvîrşirea unei infracţiuni, fie prin comiterea actului de executare, fie prin suportarea consecinţelor, a răului cauzat prin săvîrşirea acesteia“.35

Doctrina de drept penal face distincţie între subiectul activ şi subiectul pasiv al infracţiunii : Subiect activ este acea persoană care săvîrşeşte o infracţiune consumată, tentativă ori acte pregătitoare la care participă ca autor, instigator sau complice.Denumirea de subiect activ sugerează atitudinea sa antilegală, care încalcă dispoziţiile legii şi disciplina socială prin conduita sa periculoasă care îl pune în conflict ireductibil cu societatea, fapt pentru care este supus răspunderii penale.36 Subiectul activ poate fi: 1. subiect activ general-legea nu impune trăsături speciale; 2. subiect activ calificat(special )-întruneşte calităţi specifice. Subiectul pasiv este persoana vătămată penal, adică acea care suferă sau asupra căreia se răsfrînge nemijlocit urmarea materială ori starea de pericol creată prin săvîrşirea infracţiunii. De aici rezultă clasificarea subiectelor pasive în două grupe: 1. subiect pasiv general (statul); 2. subiect pasiv special (victima propriu−zisă: copilul nou−născut la art.147 pruncuciderea; soţ sau rudă apropiată la infracţiunea de omor calificat – art.145 alin.(3) lit.b) CP RMetc.). 35 Bulai C., Manual de drept penal. Partea generală, Editura ALL,1997, pag.75. 36 Ibidem, pag.82.

21

Subiect pasiv al infracţiunilor contra vieţii este orice persoană împotriva căreia se îndreaptă acţiunea (inacţiunea) de ucidere- victima omorului, iar subiectul păgubit este soţia, copiii. Victima poate avea uneori un rol semnificativ în producerea rezultatului infracţiunii, însă studierea rolului victimei în declanşarea faptei ilicite nu constituie o preocupare a dreptului penal, ci revine victimologiei.37

La majoritatea infracţiunilor avem un singur subiect activ sau pasiv, însă este posibilă existenţa a mai multor infractori sau victime (pluralitate de subiecţi).

Pentru existenţa subiectului activ sunt necesare cîteva condiţii generale: a) calitatea de persoană fizică,adică de persoană umană38-care săvîrşeşte o infracţiune, din care se naşte obligaţia de a răspunde penal,39dacă are o anumită vîrstă şi este responsabilă din punct de vedere juridico-penal. Raporturile juridico-penale sunt nişte raporturi sociale care se stabilesc numai între oameni care devin susceptibil de a fi subiecte de drepturi şi obligaţii. Autorii români consideră că persoanele juridice nu pot fi subiecte active, deoarece urmăresc aceleaşi scopuri ca şi statul, nu au o conştiinţă şi voinţă proprie ca la cea fizică, aşa că aplicarea pedepsei nu ar avea o eficacitate juridică.40 Susţinem părerea respectivă, deoarece refuzul de atragere la răspundere penală a persoanelor juridice se află în concordanţă cu principiul răspunderii individuale şi personale a fiecărui om pentru fapta infracţională săvîrşită de către el. Cu toate acestea, Codul Penal RM alin.3, art.21 prevede că persoana juridică

37 Boroi A., op.cit., pag.9. 38 Ibidem, pag.93-100. 39 Ungureanu A., Drept penal român. Partea generală, Lumina Lex, Bucureşti, 1995, pag.76. 40 Antoniu G., Răspunderea penală a persoanei juridice// Revista de drept penal, 1996, nr.1, pag.9.

22

care practică activitate de întreprinzător este pasibilă de răspundere penală în anumite condiţii.41

Vorbind despre infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii putem afirma în virtutea alin.4,5 art.22 Codul Penal al RM că persoanele juridice nu pot fi subiecţi ai infracţiunilor respective, totuşi răspunderea persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător nu exclude răspunderea persoanei fizice pentru infracţiunea săvîrşită. În baza art.275 pct.3 CPP al RM urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a fost pornită, nu poate fi efectuată, şi va fi încetată în cazurile în care fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor cînd infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană juridică.42 Codul penal al statului New York prevede pedeapsa pentru persoanele juridice sub forma unei amenzi în mărime de 5000$ pentru infracţiunile pentru care pedeapsa persoanelor fizice este privaţiunea de libertate (inclusiv,omoruri).43 De fapt, includerea persoanelor juridice în lista subiecţilor infracţiunilor are o tentă politică, avînd drept scop lupta cu criminalitatea organizată. b) vîrsta prevăzută de lege pentru a fi subiect de drept penal - persoana trebuie să dispună de aptitudinea biopsihică de a înţelege şi a-şi asuma obligaţiile comportamentale prevăzute de legea penală, precum şi capacitatea de a-şi stăpîni şi dirija în mod conştient actele de conduită în raport cu cele existente (discernămînt). Alin.2, art.21 CP al RM prevede vîrsta de 16 ani (vîrstă generală) şi vîrsta specială de 14 ani. c) responsabilitatea -“starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa (n.a.factor volitiv) şi a-şi dirija 41 Legea Republicii Moldova. Codul penal al Republicii Moldova (Partea generală) nr.985-XV din 18 aprilie 2002, Monitorul Oficial al RM nr.128−129⁄1012 din 13 septembrie 2002, art.21, alin.(3). 42 Legea Republicii Moldova. Codul de procedură penală al Republicii Moldova (Partea specială) nr.122-XV din 14 martie 2003, art.275.// Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.104-110/447 din 07 iunie 2003. 43 New York Criminal Law Handbook. Chapter 40 of the Consolidated Laws.Penal Law. By Gould Publications, 1995 edn., Ch.40, pag.89-93.

23

acţiunile (n.a.factor intelectiv-discernămîntul)“.44 Responsabilitea se prezumă că există la orice persoană, pe cînd iresponsabilitatea fiind excepţie trebuie dovedită. d) libertatea de voinţă şi acţiune 45- persoana trebuie să decidă liber asupra comiterii faptei penal comdamnabile. Dacă ea este constrînsă, fapta nu va fi infracţiune, deoarece conform art.35, 39Codul Penal al RM constrîngerea este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, şi, prin urmare, persoana nu va fi subiect.

Subiect al infracţiunilor contra persoanei, precizează autorii ruşi N.I.Vetrov, Iu.I.Leapunov, poate fi persoana fizică, care a atins vîrsta de 16 ani, cu excepţia infracţiunii de omor intenţionat pentru care este prescrisă răspunderea penală de la vîrsta de 14 ani a subiectului activ al infracţiunii.46 În acest context, dacă punem accent pe semnul vîrstei, în cazul comiterii unui omor intenţionat (art.145 C.pen.) sau a unei pruncucideri (art.147 C.pen.) trebuie constatată vîrsta de 14 ani a subiectului infracţiunii, iar în cazul omorului săvîrşit în stare de afect (art.146 C.pen.), lipsirii de viaţă la dorinţa persoanei (art.148 C.pen.), lipsirii de viaţă din imprudenţă (art.149C.pen.), determinării la sinucidere (art.150 C.pen.) – vîrsta de 16 ani.

Latura obiectivă a infracţiunilor contra vieţii persoanei Orice infracţiune se săvîrşeşte prin anumite acţiuni sau inacţiuni ale infractorului. În viziunea lui A.Borodac „latura obiectivă a infracţiunii constituie aspectul exterior al comportării social-periculoase, care se exprimă prin cauzarea, provocarea unui pericol sau a daunelor pricinuite relaţiilor sociale”47 sau, după o altă

44 Legea Republicii Moldova, Codul penal al Republicii Moldova (Partea generală) nr.985-XV din 18 aprilie 2002, Monitorul Oficial al RM nr.128−129⁄1012 din 13 septembrie 2002, art.22. 45Bulai C., Drept penal român. Partea generală,Vol.I. Bucureşti, 1992, pag.151. 46 Ветрова Н.И., Ляпунова Ю.И., Уголовное право. Часть общая и особенная, Издание второе, исправленное и дополненное, Москва, Юриспруденция, 2001, pag.269. 47 Borodac A., Drept penal. Partea generală, Chişinău, 1994, pag.97.

24

părere, ”este formată din totalitatea condiţiilor privitoare la actul de conduită, impuse de lege pentru existenţa infracţiunii”.48 Infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei sunt foarte diverse sub aspectul laturii obiective. În unele dintre ele fapta prejudiciabilă poate apărea fie sub forma acţiunii (lovire, ucidere, ameninţare etc.): de exemplu, omorul, vătămarea integrităţii corporale, pruncuciderea, lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei etc.; fie ca o inacţiune (chiar acelaşi omor sau lăsarea în primejdie). Infracţiunile respective sunt componenţe materiale (de rezultat), adică pentru existenţa lor este necesară producerea unui rezultat material şi stabilirea raportului de cauzalitate dintre acesta şi faptă. Dacă mijloacele de săvîrşire a faptei sunt, de regulă, neimportante pentru săvîrşirea infracţiunii contra vieţii şi sănătăţii persoanei, în unele cazuri, utilizarea unor mijloace specifice favorizează existenţa unei infracţiuni în formă simplă (violenţa în cazul- vătămării grave ori medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii în stare de afect, constrîngerea persoanei la prelevarea organelor sau ţesuturilor pentru transplantare), fie existenţa unor fapte mai grave (folosirea unor mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane-art.145, alin.3, lit.k) “omorul săvîrşit prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane “, art.151, alin.2, lit.f) “vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii…“, art.152, alin.2, lit.g) “vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii…“.

Diferenţierea infracţiunilor în formale şi de rezultat, susţine autorul G.Antoniu, are o altă bază de pornire şi anume opţiunea legiuitorului de a condiţiona existenţa unor incriminări de dovedirea rezultatului (material sau nematerial) sau de a nu formula o atare cerinţă.49

48 Bulai C., Drept penal român. Partea generală, Vol.I, Bucureşti, 1992, pag.130-133; Ungureanu A., Drept penal român. Partea generală, Bucureşti, 1995, pag.76-78; 49 Antoniu G.,Urmarea imediată. Contribuţii la clarificarea conceptului// Revista de drept penal, Bucureşti, 1999, Anul VI, nr.1, ianuarie -martie, pag.38-39.

25

Articolul 145 Cod Penal (omorul intenţionat) nu face o descriere a laturii obiective. Ca semne obligatorii ale laturii obiective a infracţiunilor contra vieţii sunt:

1. elementul material; 2. consecinţele infracţionale; 3. legătura cauzală dintre elementul material şi consecinţele

infracţionale. Elementul material constă în actul material săvîrşit şi

interzis de legea penală, adică în fapta prejudiciabilă, care poate apăra sub formă de acţiune sau inacţiune. Conform art.14 C.pen. „infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă…Nu constituie o infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine semnele prevăzute de legea penală, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni”.50

În norma de incriminare, elementul material este desemnat printr-un cuvînt sau expresie ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă, numit “verbum regens“ (spre exemplu: vătămarea-art.151, art.152, omorul-art.145, art.146 etc.). Infracţiunile contra vieţii sunt comisive (lovire, tragere din armă, otrăvire, strangulare etc.) fapt, care, însă nu exclude posibilitatea săvîrşirii lor şi prin inacţiuni (spre exemplu, nealăptarea pruncului de către mamă şi abandonarea acestuia)51, în cazul dat aflîndu-ne în prezenţa unei omisiuni. Totodată, infracţiunile respective sunt infracţiuni de rezultat, existenţa lor fiind condiţionată întotdeauna de suprimarea vieţii unei persoane ca finalitate a acţiunii sau inacţiunii. Acţiunea în sensul laturii obiective constă într-o intervenţie activă făptuitorului într-o activitate periculoasă. Ea poate fi de două tipuri:

• acţiune directă− cînd făptuitorul, prin propria sa energie provoacă, nemijlocit, moartea victimei;

50 Legea Republicii Moldova, Codul penal al Republicii Moldova (Partea generală) nr.985-XV din 18 aprilie 2002,Monitorul Oficial al RM nr.128−129⁄1012 din 13 septembrie 2002, art.14. 51 Кашепова В.П., Уголовное право Российской Федерации, Москва, “Былина“, 1999, pag.258-259.

26

• acţiune indirectă− cînd făptuitorul se foloseşte de anumite mijloace sau procedee, de anumite forţe exterioare, altei energii puse în mişcare de către el, de anumite stări psihice ori fizice ale victimei sau de anumite situaţii preexistente, concomitente sau subsecvente şi prin aceasta provoacă moartea victimei.

Acţiunile directe cît şi cele indirecte pot fi exprimate în influenţă : 1. fizică (lovire, strivire, împuşcare, strangulare,

înjunghiere etc.) ; 2. psihică asupra victimei (ştiind că victima suferă de

insuficienţă cardiacă şi că o emoţie puternică îi va provoca moartea; sugestionarea sinuciderii prin hipnoză, drept urmare a cărui fapt a survenit moartea).

Inacţiunea (abstenţiunea) reprezintă o atitudine pasivă a infractorului faţă de comportamentul la care e obligat în societate.52 Pentru ca inacţiunea să poată fi reţinută ca element material al unei infracţiuni este obligatoriu ca subiectul să fi trebuit şi să fi putut acţiona, adică persoana era în stare să îndeplinească obligaţia, putea s-o facă, dar nu a făcut-o. Această îndatorire poate apărea în virtutea legii, a obligaţiilor contractuale sau relaţiilor de muncă, a unor circumstanţe de fapt (de exemplu: mama nu hrăneşte copilul, medicul nu acordă ajutor bolnavilor aflaţi în îngrijirea sa, lăsarea în frig a unei persoane bolnave, făptuitorul pune victima într-o situaţie periculoasă şi nu face nimic pentru a o salva). Dacă o asemenea îndatorire nu există inacţiunea va fi un act reprobabil moral, nu însă şi penal.

Consecinţele infracţionale (urmarea imediată) sunt un semn al laturii obiective, deoarece existenţa laturii obiective a oricărei infracţiuni este condiţionată de faptul că prin comiterea faptei să se producă o urmare periculoasă. Urmarea periculoasă este

52 Antoniu G., Infracţiunea de omisiune// Revista de drept penal, 1982, nr.6, pag.136.

27

acea modificare negativă a realităţii înconjurătoare53 pe care fapta săvîrşită a produs-o sau este susceptibilă a o produce şi care-şi găseşte expresia în periclitarea, vătămarea sau ameninţarea valorilor sociale apărate de legea penală. Rezultatul vătămător poate consta fie într-o stare de pericol, fie într-o vătămare (materială sau nematerială). În primul caz, valoarea socială împotriva căreia a fost îndreptată fapta este ameninţată în existenţa ei, iar relaţiile sociale create în jurul şi datorită acestei valori nu se pot desfăşura normal (cazul componenţelor formale). Pe cînd, însă, vătămarea materială reprezintă o schimbare materială adusă obiectului împotriva căruia a fost îndreptată fapta infracţională, astfel încît schimbarea produsă poate fi constatată şi precis determinată.54 Materiale sunt consecinţele sub forma daunei fizice ori patrimoniale, care pot fi strict stabilite şi aprobate. Spre exemplu, pentru existenţa infracţiunii de omor nu este suficientă comiterea faptei, ci trebuie să se producă luarea dreptului la viaţă al victimei, adică survenirea morţii cerebrale stabilite prin expertiza medico−legală. În lipsa survenirii ei vom vorbi despre o tentativă.

Vătămarea nematerială (stare nouă, care s-ar produce asupra obiectului) cuprinde totalitatea afecţiunilor psihice, lezărilor drepturilor nepatrimoniale ale persoanei. Trebuie să deosebim urmarea imediată a faptei de consecinţele subsecvente ale infracţiunii. Urmarea imediată este un element al infracţiunii de care depinde existenţa acesteia, pe cînd consecinţele subsecvente constituie un element circumstanţial, o condiţie circumstanţială în agravantele unor infracţiuni. Autorul român George Antoniu crede că: “urmarea imediată sau rezultatul acţiunii sau inacţiunii, ca element component al laturii obiective a conţinutului normativ apare sau nu în descrierea normei de incriminare într-o anumită formă sau modalitate în raport cu voinţa legiuitorului, voinţă determinată de obiectivele de politică penală urmărite de acesta. De 53 Bulai C., Drept penal român. Partea generală, Vol.I, Bucureşti, 1992, pag.130-133; Ungureanu A., Drept penal român. Partea generală, Bucureşti, 1995, pag.75-78. 54 Bulai C., op.cit., pag.39.

28

aceea în analiza conceptului de rezultat nu s-ar putea face abstracţie de această voinţă şi de aceste obiective. În raport cu interesele sale, legiuitorul ar putea să formuleze în aşa fel o incriminare sau toate incriminările încît să cuprindă cerinţa explicită a unui rezultat material susceptibil de o leziune efectivă (măsurabilă, evoluabilă) - ca o condiţie a existenţei incriminării, după cum s-ar putea ca unele sau toate incriminările să cuprindă condiţia unei puneri în pericol (atentat) a valorilor ocrotite; o incriminare sau toate incriminările încît să nu conţină nici o cerinţă sub aspectul urmării imediate care să condiţioneze existenţa incriminării“.55

Existenţa legăturii de cauzalitate este indispensabilă în contextul în care vorbim despre o componenţă materială, unde urmarea imediată este un semn obligatoriu. Cercetarea raportului de cauzalitate constituie o problemă a teoriei dreptului penal, deoarece impune acordarea unor soluţii juste pentru toate situaţiile cu care sunt confruntate organele judiciare, situaţii care prin complexitatea lor au ridicat deseori probleme a căror rezolvare nu a fost lipsită de dificultăţi. Se crede că procesele psihice interne (scop, vinovăţie, mobil etc.) fiind elemente subiective rămîn în afara acestui raport, care este o categorie obiectivă56, ce dobîndeşte trăsături specifice datorită împrejurării că se referă la fapte social-umane, la relaţii dintre oameni.57 Totuşi, suntem de părerea că legătura de cauzalitate reprezintă un dublu aspect: fizic şi psihic, astfel că nu se poate stabili existenţa sa decît pe baza ambelor aspecte. Ea nu poate fi examinată exclusiv în cadrul unei laturi a infracţiunii, ci doar în coraport cu toate aspectele infracţiunii: latura subiectvă, obiectivă etc.

În viziunea lui Alexandru Boroi raportul de cauzalitate este legătura de la cauză la efect între acţiunea sau inacţiunea voluntară, conştientă a infractorului şi rezultatul socialmente periculos 55 Antoniu G., Urmarea imediată. Contribuţii la clarificarea conceptului//Revista de drept penal,Bucureşti,1999,Anul VI, nr.1, ianuarie-martie, pag.31. 56 Oancea I., Tratat de drept penal. Partea generală, Editura ALL, 1994, pag.176; 57 Boroi A., op.cit., pag.11.

29

produs.58 Cauza presupune identificarea acelei condiţii care reprezintă o manifestare exterioară a omului, susceptibilă să fi produs rezultatul, adică acea manifestare de voinţă capabilă să dirijeze conştient condiţiile înconjurătoare pentru realizarea scopului propus.59 Nu putem vorbi despre infracţiuni unde ar lipsi acest raport, deoarece în lipsa acestuia fapta nu ar întruni elementele constitutive ale infracţiunii. Pentru a justifica cauzalitatea dintre o cauză şi efect trebuie întrunite în mod obligatoriu şi cumulativ trei elemente definitorii, care sunt: criteriul timpului−săvîrşirea faptei trebuie să preceadă nemijlocit survenirea consecinţelor; posibilitatea reală de survenire a consecinţelor; inevitabilitatea urmărilor infracţionale.

Problema răspunderii penale în cazul existenţei raportului de cauzalitate se pune doar în cazul în care urmările produse sunt o consecinţă logică necesară a acţiunilor sau inacţiunilor conştiente ale persoanei fizice.60 De exemplu, în cazul infracţiunii de omor efectul constă în privarea de dreptul la viaţă al persoanei, desigur dacă infractorul a acţionat în mod conştient. Prin urmare, dacă nu ar exista fapta-cauză, nu ar exista nici efectul acesteia.

În dependenţă de contribuţia infractorului asupra consecinţelor infracţionale,raporturile de cauzalitate se clasifică în: directe -la survenirea consecinţelor a contribuit în exclusivitate doar fapta ilegală; indirecte-la survenirea consecinţelor au contribuit atît fapta cît şi alţi factori independenţi de activitatea infracţională. De regulă, pentru omor este caracteristică legătura cauzală directă (scurtă) între faptă şi consecinţe (de exemplu:tragerea cu arma de foc asupra unei persoane implică moartea ei). În funcţie de mijloacele folosite, moartea victimei se poate produce imediat sau mai tîrziu, fapt care nu influenţează existenţa infracţiunii. Raportul de cauzalitate există atunci cînd se stabileşte că fără activitatea infractorului moartea nu ar fi survenit. Nu este necesar ca activitatea 58 Ibidem, pag.115. 59 Antoniu G., op.cit., pag.45; Boroi Alexandru, op.cit., pag.11. 60 Pătulea V., Răspundere penală. Elemente constitutive. Raport de cauzalitate //Revista de drept penal, 1982, nr.4, pag.63.

30

infractorului să constituie cauza exclusivă a morţii victimei; legătura cauzală există şi atunci cînd la activitatea infractorului s-au adăugat şi alţi factori preexistenţi (o maladie a victimei), concomitenţi (lovituri aplicate victimei şi de către o altă persoană) sau posteriori (internarea întîrziată a victimei în spital). În toate aceste cazuri vom vorbi despre existenţa legăturii cauzale. Este mai complicat de a stabili raportul de cauzalitate cînd acesta este indirect. Astfel, acesta poate fi mijlocit de anumiţi factori: funcţionarea mecanismelor automate−mecanism cu ceas, diferite mecanisme pentru explozie; acţiunile presupuse ale victimei, care pot fi aît legale (desfacerea unui pachet cu bombă sau punerea în funcţiune a unei maşini minate ale victimei), cît şi ilegale (lăsarea intenţionată în maşină a unei sticle cu alcool otrăvit cu speranţa că cel care o va fura se va otrăvi); acţiunile minorului sau persoanei psihic bolnave ce nu conştientizează cele făcute; acţiunile forţelor naturii (lăsarea în frig a unei persoane bătute pînă la pierderea cunoştinţei); acţiunile terţelor(acordarea întîrziată sau necalificată a asistenţei medicale victimei).

Raportul de cauzalitate este întrerupt dacă ulterior săvîrşirii faptei intervine o cauză care, prin ea însăşi şi independent de activitatea făptuitorului produce moartea victimei (de exemplu, victima a fost internată în spital pentru vătămare corporală, dar din greşeală administrîndu-i-se un medicament greşit aceasta moare). Nu are importanţă perioada de timp după care survine consecinţa (2 luni, 7 luni etc.), dacă se demonstrează intenţia de a omorî.

Pe lîngă semnele obligatorii ale laturii obiective există şi semne facultative, care pot deveni obligatorii în cazul unor agravante. Doar în acest caz ele ajută la calificarea corectă a faptei infracţionale. Aceste semne facultative sunt locul, metoda, timpul, mijloacele de săvîrşire a infracţiunii. De regulă, infracţiunile contra vieţii nu prezintă cerinţe speciale privitoare la semnele facultative ale componenţei de infracţiune, putînd fi săvîrşite în orice moment, loc, cu diferite mijloace, prin diverse metode şi circumstanţe. Ca excepţie, în cazul unor modalităţi calificate ori privilegiate legea cere constatarea obligatorie a acestora (spre exemplu, mijloacele

31

periculoase pentru viaţa şi sănătatea mai multor persoane; timpul naşterii sau după naştere etc.).

Latura subiectivă a infracţiunilor contra vieţii persoanei În viziunea lui A.Boroi latura subiectivă constă într-o anumită atitudine psihică,alcătuită din elemente intelective,volitive şi afective care determină şi însoţesc actul fizic de executare61, pentru ca acea faptă să constituie infracţiune . A.Ungureanu este de părere că latura subiectivă a infracţiunii constă în atitudinea psihică manifestată de făptuitor, înainte şi în timpul săvîrşirii faptei prevăzute de legea penală, sub forma intenţiei sau culpei.62 Autorii autohtoni M.Avram, T.Popovici, V.Cobîşneanu o privesc ca pe o atitudine psihică a persoanei faţă de fapta săvîrşită, o activitate psihică a ei, strîns legată nemijlocit de săvîrşirea faptei şi care reprezintă o unitate indisolubilă a proceselor psihice: intelectual, volitiv şi emoţional.63

Prin urmare, ea exprimă momentul subiectiv, poziţia psihică a subiectului infracţiunii în raport cu activitatea materială desfăşurată. Latura subiectivă dispune de semne obligatorii (vinovăţia) şi facultative (motivul, scopul şi, după părerea unora, emoţiile). În legislaţia noastră penală ca şi în Codul penal francez sau german nu se defineşte expres vinovăţia. Articolul 14 Codul penal al RM prevede că: “ infracţiunea este o faptă,…,săvîrşită cu vinovăţie …“64, iar art.51, alin.2 CPRM concretizează că: “răspunderii penale este supusă numai persoana vinovată…“.În doctrina juridico-penală franceză, infracţiunea reprezintă un comportament material, săvîrşit cu intenţie, prevăzut de lege ca ilegal.65 Conform teoriei penale japoneze, infracţiunea este: “fapta 61Boroi A., op.cit., pag.119. 62 Ungureanu A., Drept penal român. Partea generală, Lumina Lex, Bucureşti 1995, pag.86. 63 Avram M., Popovici T., Cobîşneanu V., op.cit., pag.21. 64Legea Republicii Moldova, Codul penal al Republicii Moldova (Partea generală) nr.985-XV din 18 aprilie 2002,Monitorul Oficial al RM nr.128−129⁄1012 din 13 septembrie 2002, art.14. 65 Jeandiclier W., Droit penal general, Paris, 1988, pag.48.

32

ilegală, săvîrşită cu vinovăţie, care cade sub incidenţa semnelor componenţei de infracţiune“.66 Legiuitorul român la definirea infracţiunii se conduce de: “ trăsăturile esenţiale ale ei, printre care se enumeră şi vinovăţia“.67 Vinovăţia a fost definită în doctrina penală ca fiind: “atitudinea psihică a persoanei care, săvîrşind cu voinţă neconstrînsă o faptă ce prezintă pericol social, a avut, în momentul executării, reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări“.68 Prin urmare, vinovăţia este principalul semn al laturii subiective. Ea exprimă o anumită atitudine psihică periculoasă a infractorului faţă de faptă şi consecinţele ei. Vinovăţia presupune existenţa a doi factori inerenţi vieţii psihice: factorul intelectiv sau conştiinţa; factorul volitiv sau voinţa liberă a persoanei; primul fiind preponderent. Vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii trebuie deosebită de vinovăţia ca element al conţinutului unei anumite infracţiuni. Ca semn al laturii subiective, ea va exista doar atunci cînd fapta a fost săvîrşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală. Poate exista vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiunii (de exemplu, omorul săvîrşit din imprudenţă − există vinovăţie) fără să existe vinovăţie ca semn subiectiv (în cazul sus-numit, dacă legiuitorul incriminează fapta doar dacă este săvîrşită cu intenţie)69; şi invers−în cazul legitimei apărări, stării de necesitate etc.

Vinovăţia este caracterizată de anumite forme pe care legiuitorul le prevede expres în textul legii penale şi care permit de a determina limita subiectivităţii faptei, de la forma intenţiei

66 Куда Дзюньити, Общая часть японского уголоного права, Киото, 1977, pag.60. 67 Giurgiu N., Drept penal general. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă., Iaşi, Contes, 2000, pag.118. 68 Bulai C., op.cit., pag.118. 69Mariţ A., Autoreferat la teza de doctorat cu titlul „Latura subiectivă a infracţiunii la persoanele fizice în noua legislaţie penală”, Cluj-Napoca, 2004, pag.23.

33

directe la neglijenţă. Formele respective sunt expres prevăzute de legea penală a Republicii Moldova şi ele sunt: 1.Intenţia−art.17 Codul penal stipulează că infracţiunea a fost săvîrşită cu intenţie, dacă persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit (intenţie directă) sau admitea, în mod conştient, survenirea lor (intenţie indirectă). Pentru a considera că un omor a fost săvîrşit cu intenţie, prevăzîndu-se şi legătura de cauzalitate, este suficientă numai prevederea generală că focul tras va provoca moartea.70 2.Imprudenţa−art.18 potrivit căruia:“se consideră că infracţiunea a fost săvîrşită din imprudenţă dacă persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudicibile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate ori nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă“.71

Pe lîngă aceste forme ale vinovăţiei mai există o formă specifică, numită vinovăţie mixtă (forma dublă a vinovăţiei−art.19). Aceasta constă în aceea că infractorul săvîrşeşte fapta cu intenţie (directă sau indirectă), însă faţă de consecinţele infracţionale manifestă imprudenţă (sineîncredere sau neglijenţă). Nici o infracţiune dintre cele contra vieţii nu se săvîrşeşte cu vinovăţie mixtă. În literatura română,această formă poartă denumirea de praeterintenţie (intenţie depăşită), specificîndu-se că infracţiunile contra persoanei pot fi săvîrşite cu intenţie, fie cu praeterintenţie ori din culpă (la noi, imprudenţă). Matei Basarab relevă că fapta debutează cu intenţie, însă rezultatul final se amplifică din culpă fără

70 Curtea de Apel Timişoara, Decizie penală, nr.42,1995// revista“Dreptul“, nr.12, 1995, pag.9.5 71Legea Republicii Moldova, Codul penal al Republicii Moldova (Partea generală) nr.985-XV din 18 aprilie 2002, Monitorul Oficial al RM nr.128−129⁄1012 din 13 septembrie 2002, art.18.

34

prevedere (neglijenţă).72 Pentru individualizarea pedepsei şi calificarea corectă a faptei este obligatoriu stabilirea formei de vinovăţie. Legiutorul uneori specifică forma concretă de vinovăţie (omor intenţionat, lipsire de viaţă din imprudenţă), alteori forma vinovăţiei este sugerată de conţinutul componenţei concrete (omorul săvîrşit în stare de afect presupune forma intenţionată a vinovăţiei, deşi sunt păreri că poate fi săvîrşit şi cu intenţie indirectă: incendierea localului unde se află mai multe persoane; folosirea lipiciului pentru a nu permite victimei de a striga după ajutor, dacă a survenit moartea etc.). Omorul se săvîrşeşte cu intenţie directă nu doar în acel caz cînd cauzarea morţii este scopul final al activităţi infracţionale, dar şi atunci cînd scopul se află după limitele componenţei de infracţiune: de exemplu, omorul unui martor ocular (scopul-de a nimici probele); omorului casierului care a refuzat de a transmite banii din casă (scop-obţinerea banilor).73 Infracţiunile contra vieţii, cu excepţia lipsirii de viaţă din imprudenţă, se săvîrşesc cu intenţie. Apare întrebarea de ce legiutorul a inclus în cadrul infracţiunilor contra vieţii care se săvîrşesc cu intenţie şi una săvîrşită din imprudenţă? Credem că acest lucru s-a întîmplat datorită gravităţii infracţiunii de lipsire de viaţă din imprudenţă. Suntem de părerea că omorul se săvîrşeşte doar cu intenţie directă. Doctrina rusă, care susţine existenţa omorului cu intenţie indirectă, precizează că acesta nu este mai puţin periculos ca cel cu intenţie directă. Moartea unui om este o consecinţă atît de gravă încît şi comportamentul indiferent al vinovatului faţă de survenirea ei adevereşte gradul prejudiciabil al activităţii infracţionale. Pentru calificarea omorului nu contează momentul formării intenţiei, iar gradul prejudiciabil depinde de motiv,scop,metode şi alte circumstanţe. În legislaţia altor ţări, omorul săvîrşit intenţie premeditată uneori se examinează ca omor cu circumstanţe agravante (Franţa, Elveţia, Italia, SUA).

72 Basarab M., Drept penal. Partea generală, Cluj-Napoca, 1999, pag.190-195. 73 Борзекова Г.Н., Комисарова В.С., Курс уголовново права.Особенная часть, Том III, Москва, Зерцало-М, 2002, pag.107.

35

Semnele facultative ale laturii subiective (scopul şi motivul) nu influenţează încadrarea juridică a faptei, cu excepţia cazurilor cînd sunt prevăzute expres în dispoziţia normei,devenind astfel semne obligatorii. Ele totuşi se vor stabili în cadrul calificării, deoarece are importanţă la individualizarea pedepsei, influenţînd periculozitatea socială a faptei şi a făptuitorului. În forma lor simplă, aceste infracţiuni contra vieţii nu sunt condiţionate de vreun scop sau motiv special. În cazul omorului, un anumit scop poate fi prevăzut ca o circumstanţă agravantă (din interes material, cu scopul de a ascunde altă infracţiune), adică are importanţă la calificarea infracţiunii. Prezenţa scopului special la săvîrşirea faptei demonstrează prezenţa intenţiei directe şi exclude pe cea indirectă şi cu atît mai mult vinovăţia imprudentă.

Motivul sau mobilul infracţiunii este analizat ca un impuls interior care determină hotărîrea infracţională şi implicit comiterea infracţiunii.74 El este acel proces psihic,reprezentat de diverse sentimente, resentimente, pasiuni, care-l impulsionează pe subiect să se hotărască a comite infracţiunea şi care se referă la: ură, invidie, egoism, gelozie etc. Poate oare exista omor fără motiv? Referindu-ne la infracţiunile contra vieţii, unii consideră că da, prezentînd următorul exemplu: art.145, alin.2, lit.c-omorul săvîrşit din intenţii huliganice, adică fără motiv sau cu un pretext nesemnificativ (omorul trecătorului pentru că nu i-a acordat o ţigară; pentru că a făcut o observaţie).75 Plenul Curţii Supreme din Federaţia Rusă consideră omorul fără un motiv concret este numit uneori greşit ca “omor fără motiv“. Orice omor are motivul său. Dacă din anumite circumstanţe va fi imposibil de a stabili motivul omorului, acesta se va califica ca omor simplu.76 Nu suntem de acord cu afirmaţia respectivă, deoarece orice infracţiune are un motiv (în special cele intenţionate). Nu poate exista acţiune conştientă a persoanei fizice la baza căreia să nu stea un anumit 74 Bulai C., op.cit., pag.69. 75 Борзекова Г.Н., Комисарова В.С., Курс уголовново права. Особенная часть, Том III, Москва, Зерцало-М, 2002, pag.127 . 76 Бюллетень Верховного Суда Росийской Федерации, nr.1, 1994, pag.5-6.

36

mobil, în caz contrar am fi în prezenţa unei fapte săvîrşite de către o persoană care nu-şi dă seama de acţiunile sau inacţiunile sale şi care nu poate fi atrasă la răspundere penală pentru că fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii.

Scopul infracţiunii prevede finalitatea urmărită prin săvîrşirea faptei, reprezentarea pe plan mintal a rezultatului ce va apărea în urma săvîrşirii faptei, obiectivul propus de către acesta. Scopul poate fi mai îndepărtat (final) şi mai apropiat (nemijlocit). De exemplu, într-un caz de omor scopul apropiat este luarea dreptului la viaţă a victimei,iar cel îndepărtat poate fi moştenirea averii acesteia.

§3. Reglementări penale privind omorul la comandă în

legislaţiile penale a altor state Fiecare stat a avut şi va avea mereu particularităţile sale de

dezvoltare, de reglementare a relaţiilor care apar în societate, fapt datorat apartenenţei acestuia la un anumit sistem juridic. De aceea este şi firesc ca legiuitorul statelor respective să folosească anumite modalităţi de prevedere în legislaţie a procedeelor eficiente destinate menţinerii ordinii publice:de exemplu, el poate incrimina anumite fapte care după părerea lui atentează la valorile sociale apărate de legile constituţionale, şi poate dezincrimina altele. Acest fapt duce la diversificarea reglementărilor penale. Un exemplu elocvent în acest sens este incriminarea lipsirii de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasia) de Codul penal al Republicii Moldova la art.148 şi neincriminarea acesteia de către legiuitorul olandez.

În legislaţia tuturor statelor infracţiunile contra vieţii,integrităţii corporale sau sănătăţii ocupă un loc prioritar. Infracţiunile contra vieţii sunt clasificate diferit în ţări diferite.În Codul penal francez din 1992 la diferenţierea acestora de alte infracţiuni s-a stabilit criteriul material,adică gravitatea faptei; infracţiunile contra vieţii persoanei fiind incluse în cadrul crimelor (art.111-1CPF). Astfel, în Titlul II se denumesc faptele care prefigurează persoana umană,incriminează faptele contra vieţii în două secţiuni distincte prevăzute în capitolul I şi anume: faptele

37

voluntare contra vieţii (S-1) şi faptele involuntare contra vieţii (S-2). În prima secţiune este incriminat omorul (221-1), omorul agravant (221-2), omorul cu premeditate (221-3), omorul comis în alte circumstanţe agravante (221-4), atentatul la viaţa persoanei prin otrăvire (221-5). În secţiunea a doua este incriminat omorul involuntar (221-6), răspunderea din culpă a persoanelor morale (221-1). Capitolul II cuprinde şi reglementări cu privire la faptele prin care se aduce atingere integrităţii fizice sau psihice a persoanei după cum acestea sunt voluntare şi anume: actele de tortură şi cele de barbarie (221-19) în formă simplă şi art.222-2-222-3, 222-4 în formă agravantă, violenţele simple şi agravante art.222-7,222-8, 222-9, 222-10, 222-11, 222-12, 222-13, 222-14, 222-154, 222-16, ameninţările art.222-16 sau involuntare în art.222-19.

Criteriul material de clasificare a infracţiunilor a existat deja la acel moment în dreptul penal englez. Conform lui pînă în 1967 infracţiunile erau împărţite în juridico-materiale şi juridico-procedurale, iar cele contra vieţii se încadrau în infracţiunile juridico-materiale grave, numite pe atunci felonii. După 1967, conform legii din 21 iunie a aceluiaşi an, ele se atribuie la “alte infracţiuni“ (infracţiunile de atunci şi pînă azi se grupează în două categorii: tradarea şi alte infracţiuni).

În conformitate cu dispoziţiile legislative ale dreptului penal al SUA, infracţiunile contra vieţii se încadrează în felonii (se pedepsesc cu privaţiunea de libertate pe un termen mai mare de un an).77 Codul penal al SUA incriminează în art.210-1 omuciderea (homicide), sistematizînd material astfel: în art.210-2 este incriminat omorul (crima de gradul I-murder), cînd fapta este comisă cu intenţie, cu bună ştiinţă,din interes material (la comandă), din nepăsare sau dintr-o extremă indiferenţă manifestată faţă de viaţa umană; în art.210-3 omorul din imprudenţă (crimă de gradul II-monslaughter), cînd fapta este comisă cu temeritate; în art.210-4 omucidere din neglijenţă (crimă de gradul III-neglijent homicide),

77 Bujor V.,Buga L.,Drept penal comparat,Chişinău,2003,pag.40-49.

38

cînd fapta este comisă din neglijenţă; art.210-5 este incriminată infracţiunea de determinare sau ajutor dat victimei să se sinucidă.78

Codul penal german reglementează infracţiunile contra vieţii în capitolul XVI, unde sunt incriminate uciderea unei persoane în condiţii agravante (§211), inclusiv la comandă; uciderea unei persoane în condiţiile neagravante (§212); uciderea unei persoane în condiţii atenuante (§213); omorul la cererea victimei (§216); pruncuciderea (§217); întreruperea sarcinii (§218). În capitolul XVII sunt incriminate faptele contra integrităţii corporale.79

Codul penal Italian reglementează infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii în capitolul I, Titlul XII, cartea a II-a, iar cel spaniol-în Tilul VIII, cartea a II-a: în capitolul I patricidul (art.405), asasinatul la comandă (art.406), omorul simplu (art.407), în capitolul II pruncuciderea (art.410), în capitolul III vătămările. În codul penal al României, infracţiunile contra vieţii sunt prevăzute în capitolul I, secţiunea I, intitulată “Omuciderea“, care cuprinde art.174-179, sunt incriminate: omorul (art.174), omorul calificat (art.175),omorul deosebit de grav (art.176), pruncuciderea (art.177), uciderea din culpă (art.178), determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art.179).80

Legiuitorul din Federaţia Rusă a inclus infracţiunile contra vieţii în Codul penal din1996 în capitolul VII, Titlul 16- “Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii“. Acesta cuprinde: omorul simplu (art.105, alin.1), omorul agravat (art.105, alin.2) printre care şi omorul la comandă, pruncuciderea (art.106), omorul în stare de afect (art.107), omorul în urma depăşirii limitelor legitimei apărări (art.108, alin.1), omorul în urma depăşirii măsurilor necesare pentru reţinerea

78 Boroi A., op.cit., pag.91. 79 Laşcu M., Pop O., Aspecte de teorie şi practică judiciară în materia infracţiunii de lovire sau vătămări cauzatoare de moarte, Chişinău, 2001, pag.13. 80 Ibidem, pag.15.

39

infractorului (art.108, alin.2), cauzarea morţii din imprudenţă (art.109), determinarea la sinucidere (art.110).81

Practic în toate statele se reglementează expres aceste infracţiuni. Codul penal al Belorusiei (1999) în art.139, cel al Ucrainei în art.115, al Indiei în art.309, al Republicii Kîrghize (1997) în art.103 conţin trimitere la caracterul ilegal al omorului, incriminînd spre exemplu, omorul simplu, tentativa la sinucidere (India), pruncuciderea etc., pe cînd omorul la comandă în legislaţia acestor ţări nu are o reglementare aparte. În acest sens cazurile de omor săvîrşite la comandă vor fi calificate ca omor săvîrşit din interes material.

Prin urmare legislaţia Republicii Moldova s-a evidenţiat propunînd o incriminare expresă a acestui tip de omucidere.

CAPITOLUL II. ASPECTE JURIDICO−PENALE ALE OMORULUI LA COMANDĂ

§1. Noţiunea omorului la comandă

O atenţie deosebită este acordată studiului multiaspectual al infracţiunilor contra persoanei, care atentează la viaţa omului, se explică nu atît prin gradul lor ridicat de răspîndire din ultima vreme, cît prin pericolul lor sporit pentru societate. În statele care pretind a fi state de drept întotdeauna s-a acordat şi se acordă o mare atenţie problemei apărării pesoanei de infracţiuni. Valoarea socială prioritar protejată este viaţa omului, de aceea deosebit de actuale devin problemele eradicării celor mai grave infracţiuni contra persoanei-omorurile, soluţionarea cărora depinde atît de eficacitatea activităţii organelor de drept, cît şi de legislaţia în vigoare chemată să dea o apreciere juridică adecvată faptei săvîrşite,ţinînd cont de gradul de pericol social al acesteia, şi să stabilească limitele obiective ale pedepsei. Elaborarea celor mai performante măsuri juridico-penale, 81 Борзекова Г.Н., Комисарова В.С., Курс уголовново права. Особенная часть, Том III, Москва, Зерцало-М, 2002, pag.101.

40

îndreptate spre combaterea diferitor tipuri de omor, la care se atribuie şi omorul la comandă, este la fel de esenţială,deoarece consolidează posibilitatea păstrării fiecărei vieţi omeneşti. De fapt, infracţiunile contra vieţii se pot grupa în omoruri şi determinare la sinucidere. Este evident la ce grup se referă omorul la comandă. Pentru a face o analiză complexă a acestei componenţe de infracţiune trebuie să evidenţiem locul acesteia în sistemul infracţiunilor din Republica Moldova. Omorul la comandă este o infracţiune contra persoanei, mai precis contra vieţii persoanei şi este plasată de către legiuitor în capitolul II intitulat “Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei“, în articolul 145“Omorul intenţionat“, la alineatul 3, litera m) în calitate de componenţă calificată.

În ceea ce priveşte omorurile calificate, acestea sunt în majoritatea cazurilor intenţionate, cu unele excepţii, atît în dreptul penal al ţărilor continentului europenean, cît şi în dreptul penal anglo-saxon. Particularităţile omorurilor calificate intenţionate sunt necesar de a fi grupate. Pentru a face această clasificare, evidenţiind asemănările şi deosebirile, ne vom baza pe materialele furnizate de normele juridico-penale referitoare la răspunderea pentru săvîrşirea acestora.82 Totuşi această clasificare va purta un caracter relativ. De exemplu, atribuirea la latura subiectivă a infracţiunii a interesului material în cazurile cînd omorul a fost săvîrşit la comandă sau însoţit de tîlhărie sau şantaj (pct.“z“,alin.2,art.105 CP al Federaţiei Ruse83) concurează cu posibilitatea încadrării acestor cazuri în grupa circumstanţelor ce se referă la laturile subiectivă şi obiectivă. Particularitatea de bază a omorului calificat (murder), dominant tradiţional în dreptul anglo-saxon, este prezenţa premeditării 82 Никифоров А. С., Ответственность за убийство в современном уголовном праве, Москва ,Учебно-консультационный центр ЮрИнфо,2000,pag.34. 83 Sancţiunea de la alin.2,art.105CP al Federaţiei Ruse-privarea de libertate pe un termen de la 8 la 20 ani,sau pedeapsa cu moartea sau detenţiune pe viaţă. Prin hotărîrea Curţii Constituţionale a FR din 2 februarie 1999 condamnarea către instanţa de judecată la pedeapsa cu moartea a fost recunoscută drept neconstituţională,deoarece contravenea art.20 al Constituţiei FR pînă la instituirea instituţiei juraţilor pe întreg teritoriul Federaţiei Ruse.

41

intenţiei (malice aforethought) -direct exprimată (express) sau subînţeleasă (implied). După părerea noastră, omorului calificat îi sunt caracteristice cinci grupuri de particularităţi: circumstanţe referitoare la latura subiectivă; referitoare la latura obiectivă; concomitent referitoare atît la latura subiectivă cît şi la cea obiectivă; trăsături ce caracterizează victima infracţiunii;ce se referă la infractor.84 Totalitatea acestor particularităţi vor fi analizate în cadrul componenţei omorului la comandă. Deoarece omorul la comandă este un omor simplu (art.145 alin.(1) C.pen.), completat de un semn accidental (la comandă), vom analiza infracţiunea de omor simplu, completîndu-l cu particularităţile specifice pentru omorul comis la comandă.

Pentru a analiza un anumit obiect sau fenomen este necesar mai întîi de toate de al defini. Astfel, în cele ce urmează vom încerca de a defini omorul săvîrşit la comandă, problemă puţin reflectată în doctrina naţională. Definiţia „omorului la comandă“ nu poate fi elucidată pe deplin datorită faptului că domeniul dat se află în continuă cercetare.

După părerea autorului R.Lokk, omorul la comandă este o modalitate a privării intenţionate de viaţă a persoanei, condiţionate de atragerea autorului pentru comiterea nemijlocită a infracţiunii în interesele persoanei care a făcut „comanda”, prin acordarea unor avantaje materiale sau de altă natură, ori promisiunea acordării acestora.85 Convenţionalitatea noţiunii de omor la comandă depinde de faptul ce se înţelege prin expresia „la comandă” şi sintagma „interes material”. Omorurile la comandă erau comise şi în trecut, fiind încadrate potrivit altor dispoziţii, astăzi această normă este distinctă.După cum menţiona just Iu.M.Antonean: “Omorul la comandă este una dintre “profesiunile“ istorice, apărute ca o varietate a omorului şi pentru că unii oameni din anumite motive nu puteau să ucidă pe cineva“.86 Putem aduce următoarele exemple în 84 Никифоров А. С., op.cit., pag 35. 85 Локк Р. В., Заказные убийства (криминологический анализ), Москва, Былина, 2003, pag.24. 86 Антонеан Ю.М., Психологиа убийства, Москва, Юрист, 1997, pag.79.

42

acest sens. Împăratul Atenei Alcibiades (an. 450-404 î.e.n.), prieten foarte bun cu Socrate, a fost ucis la comanda lui Lisandr de către regele Prusiei-Darius II. Cel din urmă n-a îndrăznit să o facă personal şi a plătit două persoane care trebuiau să incendieze cetatea lui Alcibiades. Alt exemplu este cel al lui Boudiaf Mohammad (1919-1992), care a fost preşedintele Algirului, ucis la 29 iunie 1992 de un glonte în timpul unui discurs. Omorul a fost comandat de către Lembarac Boumaraf (26 ani) - agent secret al grupului de securitate al preşedintelui. Indira Gandi (1917-1984), preşedintele Indiei, a fost asasinată la 31 octombrie 1984. Cel mai renumit caz a fost cel al lui John F.Kennedy (1917-1963). Acesta a fost ucis la Dallas, la orele 12 şi 30min, la data de 22 noiembrie 1963. Asasinul se presupune a fi L.H.Oswald, care de la etajul 6 cu ajutorul unei lunete i-a ţintit direct în cap. Cercetările nu au scos la iveală adevărul referitor la acest omor. Unii cred că l-au comandat cei din FBI, Fidel Castro sau mafia.87 Prima atestare despre instituţia omorurilor la comandă în textul legii penale ruse a fost depistată în Articolele Militarilor din 26 aprilie 171588, unde era prevăzută răspunderea pentru omorul săvîrşit prin cumpărarea unor personae (art.161), iar organizatorul şi autorul se pedepseau cu moartea sau cum scrie I.A.Isaev:“deosebita coloraţie etică a acestor componenţe este evidentă“.89 Acea perioadă se caracteriza printr-o dinamică negativă a omorurilor, săvîrşite la comandă, fapt ce a dus la fixarea acestei componenţe în legislaţie. Peste mai mult de o sută de ani omorul la comandă a fost reglementat în Legile din 1832 şi legile referitoare la pedepsele penale din 1885.Spre deosebire de Articolele Militarilor,unde componenţa era prevăzută doar de un articol(art.161), în legile din 1832 şi 1885 la calificarea acestei faptei se făcea trimitere atît la articolul propriu-zis cît şi la cel care prevedea participaţia.90

87 Лаврин А. , Словарь убийц, Акт-издательство, Москва, 1997, pag.289-297. 88 Локк Р. В., op.cit., pag.34. 89 Исаев И.А., История государство и права Росий, Москва, 1995, pag.92. 90 Российское законодательство, Х-ХХ вв., Том 4 , Москва, 1996, pag.358.

43

Prin omor săvîrşit la comandă, în sens larg, în opinia autorului R.Lokk, se are în vedere uciderea unei persoane vizate în schimbul unui anumit avantaj, adică urmărirea unor interese materiale. Comanda ca formă de realizare a dreptului la muncă presupune obţinerea unor recompense materiale sau de alt gen.91

În literatura de specialitate franceză omorul la comandă este determinat ca fiind infracţiunea săvîrşită la indicaţia unei anumite persoane, în care este implicată şi o terţă persoană, avînd rolul de mediator (intermediar), iar infracţiunea în general este săvîrşită în schimbul unei recompense.92

Prin urmare, omorul la comandă reprezintă omorul săvîrşit în baza înţelegerii prealabile cu organizatorul infracţiunii de către o persoană, de regulă necointeresată în moartea victimei, în schimbul unei recompense, cu sau fără participarea intermediarului.

După părerea lui O.S.Capinus omorurile la comandă se referă la omorurile din interes material,deoarece ele constau în faptul că ucigaşul lipseşte persoana de viaţă la indicaţiile altei persoane,care i-a promis să-i plătească sau care deja i-a plătit.Prin urmare,omorul la comandă presupune:

1. săvîrşirea infracţiunii pentru o anumită recompensă; 2. în interesele altei persoane.93

Autorul autohton V.Bujor consideră că omorul la comandă presupune uciderea unei persoane în scop de profit, adică pentru o anumită plată, remunerare, despăgubire.94 Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Federaţiei Ruse din 1999,27 ianuarie, nr.11 specifică noţiunea omorului la comandă:“omorul condiţionat de primirea de către executant (autor) a unei recompense materiale ori de alt gen“.95 În sens criminologic,

91 Локк Р. В., op.cit., pag.10-11 92 Jean-Claude Soyer, Droit penal et Procedure penale, L.G.D.J., 1995, pag.192. 93 Капинус О.С., Убийства, мотивы и цели., Импэ-падлиш, Москва, 2004, pag. 88-89. 94 Bujor V., Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei, Chişinău, 2003, pag.17 95 Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Federaţiei Ruse din 1999, 27 ianuarie, nr.11.

44

prin omor la comandă se înţelege cumulul de fapte, care reprezintă o varietate a privării intenţionate de viaţă a persoanei, săvîrşită prin recrutarea contra plată a unei persoane străine (autor), care acţionează, la rîndul ei, prin metode specifice, de regulă, periculoase pentru viaţa mai multor persoane, ce permit de a garanta atingerea rezultatului infracţional şi concomitent eschivarea de la răspunderea penală atît a autorului, cît şi a persoanei care a făcut comanda de omor (instigator ori organizator).96 În cele ce urmează vom analiza noţiunea omorului la comandă sub aspectul elementelor componenţei al infracţiunii respective. §2. Varianta tip a omorului la comandă a)Obiectul de atentare al omorului la comandă

După cum am specificat anterior, obiectul unei infracţiuni este de mai multe tipuri. Astfel, avem obiect generic, general, nemijlocit; simplu şi complex; material.

În cazul omorului, obiectul generic, general şi nemijlocit se suprapun.

A.Borodac pune accent doar pe relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare normală sunt condiţionate de ocrotirea (respectul) vieţii persoanei 97 şi a normelor care ocrotesc şi obligă pe fiecare individ să se comporte astfel încît să nu o lezeze; adică ca obiect juridic special apar relaţiile sociale referitoare la acordarea dreptului la viaţă al fiecărui om. Autorul rus A.Naumov atribuie ca obiect al omorului (nemijlocit) viaţa persoanei, formată nu doar din procese biologice, dar şi din relaţiile sociale, care asigură activitatea vitală a omului şi care apără viaţa acestuia.98

96 Локк Р. В., op.cit., pag.57. 97 Barbăneagră A., Berliba V.,Borodac A., Comentariul Codului penal al Republicii Moldova, Editura ARC, Chişinău, 2003, pag.299. 98 Наумов А.В., Коментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации, Юристь, Москва, 1997, pag.265.

45

Ca consecinţă a comiterii omorului omul este privat de viaţă. Viaţa omului îşi dobîndeşte adevărata ei semnificaţie şi valoare numai în cadrul relaţiilor sociale; numai raportată la aceste relaţii viaţa devine un drept la viaţă al omului. Viaţa este un fenomen complex, bazat pe procese biologice şi psihice, un fenomen social, o valoare socială. Se apără nu doar viaţa în sens biologic, dar şi cea privită atît din punct de vedere sociologic – ca o condiţie indispensabilă pentru existenţa societăţii omeneşti, cît şi din punct de vedere juridic – ca un atribut ce ia forma dreptului absolut la viaţă. Dacă încetează viaţa în sens biologic, încetează şi viaţa ca valoare socială. De aceea, obiectul nemijlocit al infracţiunii de omor este constituit din totalitatea de relaţii sociale, a căror existenţă şi normală desfăşurare sunt condiţionate de apărarea vieţii persoanei concrete şi a relaţiilor sociale legate de aceasta. M.K.Anianţ nu deosebeşte în om esenţa biologică şi socială a acestuia, recunoscînd drept obiect de atentare asupra persoanei-persoana şi relaţiile sociale. Această definiţie nu este reuşită, deoarece fără societate nu există persoană, există doar un obiect material, însă nu există obiectul juridic al infracţiunii-relaţiile sociale.99 Legea penală apără contra atentatelor infracţionale viaţa oricărei persoane, fără diferenţă de cetăţenie, stare a sănătăţii, vîrstă, situaţie socială, calităţi morale ori fizice, de la începutul vieţii şi pînă în momentul morţii. Viabilitatea, eroarea în personalitatea victimei nu influenţează caracterul răspunderii pentru omor. V.Bujor, V.Şleahtiţchi menţionează că pentru a încadra fapta socialmente periculoasă într-o infracţiune de omor, trebuie să ne găsim în faţa unei persoane, aflate la un anumit stadiu de dezvoltare, identificată biologic.100 Fătul aflat în pîntecele mamei este dependent de corpul matern şi, ca atare, nu este persoană, ci, după

99 Аниянц М.К., Отвественность за преступления против жизни, Юридическая литература, Москва, 1964 , pag. 18. 100 Bujor V., Şleahtiţchi V., op.cit., pag.7.

46

cum consemnează autorii români I.Dobrinescu, Al.Boroi - o probabilitate de viaţă umană.101

În Dicţionarul Universal al Limbii Române, noţiunea de viaţă este definită astfel: “proprietatea esenţială a fiinţei organizate, care evoluează de la naştere la moarte; existenţa omenească privită în toată durata sa; intervalul de timp cuprins între naşterea şi moartea cuiva“.102 Viaţa este apărată de legea penală din momentul apariţiei şi pînă la încetare. Astfel, pentru analiza omorului la comandă este absolut necesară constatarea momentelor de început şi sfîrşit al vieţii, deoarece obiect al acestuia va exista doar în cazul cînd persoana omorîtă era vie. Constatarea acestor momente prezintă dificultăţi în literatura de specialitate, deoarece sunt o mulţime de opinii controversate. Penalistul american Justin Miller consideră că pentru a constitui un omor este necesar să fie ucisă o fiinţă umană cu circulaţie sanguină autonomă, expulzată completamente în afara corpului matern, însă nu este necesar ca ea să fi avut respiraţie ori să-i fi fost tăiat cordonul ombilical.103 Nu putem accepta acest punct de vedere, deoarece el plasează prea tîrziu momentul de la care poate fi comis omorul unei persoane.

În conformitate cu opinia exprimată de către unii autori români, “dreptul la viaţă apare abia din momentul cînd acest proces (procesul naşterii), luînd sfîrşit, copilul este expulzat şi îşi începe viaţa extrauterină“.104 Persoana este considerată în viaţă din momentul: începerii naşterii; apariţiei unei oarecare părţi a corpului

101 Dobrinescu I., Infracţiuni contra vieţii persoanei, Bucureşti, Editura Academiei, 1987, pag.21; Boroi A., op.cit., pag 12. 102 Şăineanu L., Dicţionar Universal al Limbii Române, Litera, Chişinău, 1998, pag.642. 103 Justin Miller, Handbook of Criminal Law, West Publishing Company, St.Paul, 1934, pag.252. 104 Bulai C., Curs de drept penal. Partea specială, vol.I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, pag.116; Basarab M., Moldovan L., Suian V., Drept penal. Partea specială, vol.I, Dacia, Cluj-Napoca, 1985, pag.49.

47

copilului din pîntecele matern; respiraţiei copilului105; cînd copilul a fost expulzat, necontînd dacă a fost sau nu tăiat cordonul ombilical şi nici dacă a fost sau nu eliminată placenta.106 Considerăm că criteriul de stabilire la ora actuală a momentului de început al vieţii trebuie să se schimbe în legătură cu faptul că ştiinţa lărgeşte limitele acestei noţiuni, sporind posibilitatea păstrării vieţii fătului chiar cu vîrsta de doar 5-6 luni. De aceea, continuă autorul, începutul vieţii trebuie evaluat în funcţie de maturitatea reală a fătului. O concepţie neacceptabilă referitoare la momentul de început al vieţii persoanei este cea susţinută de reprezentanţii Bisericii şi al lui Nicolae Sadovei, specialist principal-jurist al Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova: “Legea trebuie să protejeze calitatea de persoană a embrionului, a unui copil nenăscut încă, adică din momentul conceperii embrionului“, deoarece “embrionul este o persoană, chiar dacă formarea lui ulterioară în calitate de persoană socială nu este progresivă“. În opinia profesorului A.Borodac, începutul vieţii persoanei poate fi considerat momentul în care copilul poate fi vătămat fără o traumatizare a corpului mamei.107

Progresele realizate în domeniul ştiinţelor medicale, ca şi în domeniul celor juridice, au impus o opinie net superioară, potrivit căreia apariţia dreptului la viaţă se situează în momentul declanşării procesului biologic al naşterii. În sprijinul acestei teze, pe care o susţinem pe deplin, vin cu argumente medicii anatomopatologici, care opiniază asupra faptului că moartea violentă a nou-născutului se poate produce intrauterin (antepartum), deci înainte de naştere, în timpul naşterii (perinatal) şi după naştere (postpartum).108

105 Saltelli, Romano-Di Falco, Nuovo Codice penale comentato, Torino, U.T.E.T.-1940, pag.232; Stancu Emilian, Criminalistica, vol.II, Editura Actami, Bucureşti. 1995, pag.220. 106 T.Toader, op.cit., pag.98. 107 Borodac A., Manual de drept penal. Partea specială, Chişinău, 2004, pag.47-48. 108 Stancu E., op.cit., pag.221.

48

O mare importanţă are şi constatarea momentului sfîrşitului vieţii şi survenirea morţii, după care apărarea vieţii persoanei este lipsită de esenţă, deoarece nu mai există, prin urmare corpul persoanei care este deja moartă, la fel ca şi cel al persoanei nenăscute, nu poate fi obiect material al omorului. Momentul morţii unei persoane constituie la fel o problemă care nu a fost pe deplin elucidată. În viziunea medicului legist autohton Gh.Baciu, moartea reprezintă o dereglare integrală şi ireversibilă a proceselor vitale ale organismului, ce condiţionează stingerea activităţii biologice a tuturor ţesuturilor şi organelor.109

De regulă, moartea persoanei nu constituie un fapt instantaneu. Vizavi de această problemă, medicii iau în considerare două situaţii distincte: - moartea clinică, determinată de funcţiile aparatului respirator şi aparatului circulator, şi - moartea cerebrală sau biologică, care se instalează ceva mai tîrziu, după o stare de comă de durată mai scurtă sau mai lungă, în funcţie de cauza morţii (drept urmare a cărui fapt se întrerupe activitatea sistemului nervos central şi ca rezultat activitatea organismului nu mai poate fi reanimată). Între aceste două momente, deşi funcţiile sistemului central, respirator şi circulator sunt oprite, în unele cazuri se poate încă interveni prin metode de reanimare ca viaţa să fie salvată, acestea fiind însă ineficiente după ce a intervenit moartea cerebrală sau biologică. În acest sens sunt şi prevederile art.34 al Legii RM privind ocrotirea sănătăţii, adoptate de Parlamentul RM la 28.03.1995, şi anume: “Aparatura medicală, care menţine viaţa pacientului în caz extremal, poate fi deconectată numai după constatarea morţii creierului“.110

Ca moment de sfîrşit al vieţii este moartea biologică, adică o asemenea stare a organismului uman, în cazul în care totalmente este întreruptă activitatea cardiacă şi în acest context a început procesul invers de distrugere a celulelor sistemului nervos central. Unii autori asociază momentul morţii persoanei cu cel al stopării 109Baciu Gh., Medicina legală, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1999, pag.22. 110 Legea RM privind ocrotirea sănătăţii,adoptate de Parlamentul RM la 28.03.1995, Monitorul Oficial al RM, 1995, nr.13.

49

activităţii cardiace. Sfîrşitul vieţii se consideră survenirea morţii biologice, cînd drept urmare al „stopului cardiac” se întrerupe pătrunderea oxigenului în scoarţa cerebrală, ceea ce determină schimbări ireversibile – nimicirea celulelor creierului uman (neuronilor) şi moartea acestuia după 5-7 minute după oprirea inimii. Pînă la expirarea acestui interval de timp moartea se numeşte clinică. Apoi survine moartea biologică, adică moartea organismului.111

Practicienii-medici confirmă că mai există o stare de încetare a activităţii fiziologice a organismului - moarte aparentă, care reprezintă o stare cînd, în urma bolilor sau acţiunii factorilor externi, omul bolnav sau traumatizat se află într-o stare de leşin profund, activitatea vitală a organismului scade brusc, respiraţia şi bătăile cordului nu sunt percepute, însă continuă la un nivel minim, în perioada respectivă bolnavul semănînd cu un cadavru.112 Astfel, cadavru nu poate constitui obiectul infracţiunilor contra vieţii. Unii sunt de părerea că atentatul la viaţa unei persoane decedate, în mod eronat primit ca o persoană vie, trebuie considerat ca tentativă de omor în baza regulilor erorii de fapt în obiect (tentativă la obiect nul).113 Fixarea obiectului material are o importanţă pentru interpretarea corectă a unei fapte concrete ca infracţiune, deoarece uneori numai prin intermediul acestuia putem stabili valoarea socială susceptibilă de protecţie juridico-penală.

În literatura de specialitate se atestă părerea conform căreia nu se poate de vorbit despre infracţiuni cu obiect material şi fără obiect material, ci despre infracţiuni, în care ca obiect material ne apar diferite bunuri cu caracter material şi infracţiuni în care ca obiect material ne apar bunurile nemateriale.114 De fapt, există o unitate organică între obiectul juridic şi obiectul material al acestei infracţiuni, deoarece viaţa unei persoane nu poate exista decît în

111 Brânză S., op.cit., pag.14. 112 Avram M., Popovici T., Cobîşneanu V., op.cit., pag.19. 113 Наумова А.В., Кудрявцев В.Н., op.cit., pag.31. 114 Ермолович В.Ф., Криминалистическая характеристика преступлений , АМАЛФЕЯ, Минск, 2001, pag.143.

50

corpul persoanei.Obiectul material (corpul uman) nu se va confunda cu subiectul pasiv care este persoana în viaţă căreia i s-a suprimat, alta decît făptuitorul ori s-a încercat să i se suprime viaţa. După consumarea omorului, persoana pierde calitatea de subiect pasiv şi devine o victimă; din subiect pasiv devine obiect material al infracţiunii. Obiectul material este corpul lipsit de viaţă al persoanei ucise. În caz de tentativă însă, persoana continuînd să trăiască, trăsăturile sale, ca subiect pasiv, se confundă în totul cu cele ale obiectului material.

Prin urmare susţinem că omorul are ca obiect material corpul unei persoane în viaţă, deoarece asupra acestuia poartă acţiunea de ucidere ce constituie elementul material şi se produce urmarea imediată a acesteia, adică moartea persoanei respective. b) Subiectul omorului la comandă

În sec.XXI odată cu sporirea criminalităţii, apare tendinţa de a micşora vîrsta subiectului infracţiunii pentru omor şi alte infracţiuni grave. Spre exemplu, CP al Uzbekistanului (1994) prevede că pentru omor intenţionat cu circumstanţe atenuante poartă răspundere persoana care pînă la săvîrşirea infracţiunii a împlinit 13 ani (art.17)115, la fel stipulează legea penală franceză şi unele coduri penale ale statelor din SUA; codul penal al Germaniei şi cel japonez fixează pentru omor vîrsta de 14 ani şi o pedeapsă de maxim 10 ani privare de libertate, pe cînd în Marea Britanie aceasta este de 10 ani la momentul săvîrşirii infracţiunii.116 După cum am menţionat anterior, orice infracţiune are subiect activ (cel ce săvîrşeşte fapta prejudiciabilă) şi subiect pasiv (victima). Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică, deoarece existenţa infracţiunii nu este condiţionată de vreo calitate specială a subiectului, adică infracţiunea poate fi săvîrşită de orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale psihofizice ale răspunderii

115 Борзекова Г.Н., Комисарова В.С., Курс уголовново права. Особенная часть, Том III, Москва, Зерцало -М, 2002, pag.109. 116 Bujor V., Buga L., Drept penal comparat, Chişinău, 2003, pag.49-52.

51

penale. Conform art.21 alin.(2) CP RM117 şi art.20 alin.(2) CP al Federaţiei Ruse118, pentru comiterea omorului la comandă persoana trebuie să aibă vîrsta de 14 ani, deoarece minorul la această vîrstă îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al faptelor comise şi consecinţelor prejudiciabile care pot să survină drept urmare a acestor fapte. Vîrsta şi responsabilitatea sunt considerate condiţii de intervenire a răspunderii penale. În cazul comiterii infracţiunii de către un minor pînă la 14 ani ori o persoană iresponsabilă prin intermediul altor persoane – subiecţi ai infracţiunii, acestea din urmă vor avea calitatea de mijloace ale infracţiunii şi vor fi eliberate de răspundere penală. Aceasta nu înseamnă însă că subiectul se află după limitele componenţei de infracţiune. Fără subiect nu poate fi vorba de infracţiune.

Impunerea de către legiuitor a limitei minime de 14 ani denotă gravitatea acestei infracţiuni, care poate avea unul sau mai mulţi subiecţi activi (participaţia penală) şi unul sau mai mulţi subiecţi pasivi, fapt ce reiese chiar din definiţia acestuia (elocventă este sintagma-“la comandă“). „Comanda” presupune prezenţa unei convenţii, tranzacţii, conform căreia o parte solicită realizarea unei acţiuni, iar cea de-a doua parte se obligă. Cuvîntul “a comanda“ are două accepţiuni: 1. acţiunea de a comanda- ordin sau un semnal de executare a unei mişcări, a unui exerciţiu, a unei aşezări etc.; poruncă. Expresia la comandă este tratată din punct de vedere etimologic ca fiind - a) la poruncă, la cererea cuiva; b) la momentul potrivit sau dorit; 2. cerere prin care o persoană, o întreprindere etc. solicită livrarea unui anumit produs, executarea unei lucrări sau prestarea unui serviciu care este sau a fost executat după indicaţiile date de client (participarea cel puţin două persoane: care face comanda

117Legea Republicii Moldova, Codul penal al Republicii Moldova (Partea generală) nr.985-XV din 18 aprilie 2002, Monitorul Oficial al RM nr.128−129⁄1012 din 13 septembrie 2002, art.21. 118 Скуратов Ю.И., Лебедев В.М.,Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации., Издание 3-е, измененное и дополненное, НОРМА-ИНФРА М, Москва, 2000, pag.27-28.

52

(„beneficiar”, „client”) şi cel care realizează această comandă (autor)). 119 Întotdeauna este vorba despre organizator şi, deseori – intermediarul organizatorului.Comandarea cuprinde atît acţiunea de executare, cît şi rezultatul ei.

Omorul la comandă este privarea intenţionată de viaţă a victimei, realizată de către o persoană (autor) la însărcinarea (comanda, ordinul, dispoziţia, acordul) altei persoane (client, beneficiar). Acordul constituie o formă tipică a înţelegerii prealabile între client şi “prestatorul de servicii “avînd ca obiect moartea unei sau mai multor persoane; prin care executorul (autorul) îşi asumă obligaţiunea de a priva de viaţă o anumită persoană, iar persoana care face comanda de omor (client, beneficiar) îşi asumă obligaţiunea de a realiza anumite acţiuni în interesul autorului sau de a se abţine de la realizarea lor.120 Executorul acordului poate să fie autorul infracţiunii sau un terţ, adică comanda pentru săvîrşirea omorului poate fi realizată şi prin terţe persoane. În acest caz iniţiativa referitor la încheierea acordului poate reieşi atît de la organizator, instigator, cît şi de la terţe persoane. Dacă comanda de omor intenţionat a avut forma unui acord (convenţii), răspunderea penală intervine indiferent de faptul, cînd au fost săvîrşite acţiunile cu caracter material ori nematerial promise autorului – pînă sau după comiterea omorului intenţionat, le-a realizat persoana care a făcut comanda de omor ori nu, a pretins să le realizeze ori nu. Nu sunt excluse cazurile cînd persoana care face comanda de omor intenţionat îşi asumă obligaţia de a comite în interesele autorului acţiuni (“recompense“) atît cu caracter material (achitarea unei recompense pentru săvîrşirea omorului, transmiterea sau păstrarea dreptului asupra averii, eliberarea de anumite obligaţiuni cu caracter patrimonial etc.), cît şi cu caracter nematerial (oricare acţiuni, săvîrşirea ori nesăvîrşirea cărora nemijlocit nu sunt legate de

119Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, Edi.ţia a II-a, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1998, pag.199. 120 Уголовный кодекс Украины. Научно-практический комментарий. 3-е издание. Под ред.С.С.Яценко, Киев, “А.С.К.“, 2003, pag.271.

53

interesele materiale ale autorului (ajutor la angajarea la serviciu, soluţionarea unor anumitor probleme vitale, eliberarea de răspundere penală, atragerea în comiterea altor infracţiuni în cazul în care autorul insistă etc.)), ori să se abţină de la comiterea acestor acţiuni.121 Ucigaşul angajat primeşte doar recompensă pentru activitatea sa profesională,cu toate că în acest caz ea are o tendinţă radical antisocială, criminală.

După părerea unui cerc limitat de autori, omorul la comandă poate fi săvîrşit atît cu scop acaparator (primirea unei sume de bani, scutirea de o datorie) cît şi din alte motive: invidie, gelozie, răzbunare, eterodixii etc. Pledăm pentru interesul material la săvîrşirea acestuia. Analizînd cele relatate anterior, evidenţiem unele semne definitorii ale caracterului comandat al omorului: abandonarea armei, cadavrului la locul infracţiunii; lăsarea mijlocului de transport folosit în apropierea locului infracţiunii sau nimicirea acestuia; absenţa semnelor altor infracţiuni; caracterul deschis al infracţiunii şi impertinenţa acţiunilor infractorilor; profesionalismul în acţiunile executorului; aplicarea unor arme deosebite, inclusiv arme rare şi special adaptate ori confecţionate; luarea în vedere şi utilizarea "detaliilor" regimului activităţii victimei pentru organizarea atentatului; situaţia socială a victimei; diverse date despre: victimă; procesul de racolare a autorilor, despre procurarea armei de foc etc.; anumite ameninţări aduse la adresa victimei, şantaje sau estorcări; aprecierea, evaluarea aproximativă a costului „comenzii” îndeplinit etc.

Divizarea omorurilor la comandă în dependenţă de caracterul particularităţilor executării „comenzii” de omor (în special, caracteristica autorului) în: a) săvîrşite de killerul – profesionist şi b) săvîrşite de un ucigaş-diletant, are o mare importanţă pentru organizarea cercetării, deoarece metoda de săvîrşire a infracţiunii, posibilităţile descoperirii şi cercetării omorurilor pot fi diferite. Aceasta se exprimă prin profesionalismul

121 Ibidem, pag.274.

54

acţiunilor, mijloacelor de săvîrşire a infracţiunii, nivelul cheltuielilor pentru îndeplinirea „comenzii”. Se cunosc, de asemenea, omoruri la comandă :

• săvîrşite cu participarea intermediarului -omorul la comandă de tip clasic - organizatorul, dorind să-şi materializeze ideea sa criminală se adresează unei persoane cunoscute, de încredere după ajutor, aceasta din urmă, la rîndul său, îi propune careva candidaturi capabile de a îndeplini „comandă”. Intermediarul, în dependenţă de acţiunile sale, poate avea rol de complice (dă sfaturi, recomandă candidatura killerului), instigator (la ordinul organizatorului, instigă ucigaşul la săvîrşirea omorului, oferindu-i informaţie, instrumente );122 • săvîrşite fără participarea acestuia (întîlnit mai rar) -omorurile „la comandă” a liderului grupării criminale pentru/sau în timpul „reglărilor” de conturi123 sau în cazurile cînd organizatorul se adresează personal la „killer”.

În Rusia şi Ucraina, la fel este tratată infracţiunea de omor la comandă – ca circumstanţă calificată, esenţa atribuită însă în context penal noţiunilor utilizate în legislaţia statelor nominalizate este diferită, avîndu-se în vedere calitatea subiectelor implicaţi în activitatea infracţională şi activitatea criminală propriu-zisă realizată de către aceştia.124

Cu toate că există mai mulţi făptuitori, omorul este unic, fiecare dintre participanţi fiind tras la răspundere pentru totalitatea ei şi, în particular, în raport cu contribuţia fiecăruia adusă în obţinerea rezultatului,125 adică fapta va fi calificată de sinestătător. 122 Мозяков В.В., Руководство для следователей, Экзамен ,Москва, 2005, pag.232. 123 Гурев М.С., Уюийства на “разборках“. Методика расследования., Санкт-Петербург, Москва-Харьков-Минск, ПИТЕР, 2001, pag.66. 124În Rusia se foloseşte noţiunea de „naim” – în traducere „comandă” ,iar în Ucraina - noţiunea de „zacaz” – în traducere „comandă”.Terminologia rusă utilizată determină anumite distincţii în sens interpretaiv, apelîndu-se la anumite formule: instigator (organizator) - autor; instigator (organizator) - instigator (organizator) - autor. 125 Boroi A., op.cit., pag.24.

55

Elocventă este sentinţa din 16 aprilie 2002 prin care Golanschi E., Levinţa V., Lungu I., Lencov V., Jecov V. au fost condamnaţi pentru un şir de omoruri la comandă victimele cărora au fost Vislouh I., Dolinschi A., Diasomidze C.şi alţii.126

Participaţia penală în cazul omorului este posibilă sub toate formele (simplă şi complexă). De exemplu, va fi participaţie simplă în conformitate cu art.145 alin.(3) lit.f) CP. În cazul unei participaţii complexe, se va face trimitere pentru ceilalţi participanţi, decît autorul, şi la norma prevăzută de art.42 CP. Persoana ce comandă omorul poate avea orice rol juridic: organizator, instigator, complice, coautor. Dacă persoana ce omoară nu este pasibilă de răspundere penală, atunci cel ce a dat comanda va fi autor al infracţiunii, deoarece infracţiune fără autor nu poate exista. În acest caz are loc intervertirea calităţii de organizator în cea de autor. Dacă celui care comandă omorul nu i-a reuşit să-l determine pe potenţialul autor să execute comanda, fapta primului va fi calificată ca pregătire de infracţiune.127 În calitate de autori vor fi recunoscute persoanele care acţionau în comun, în intenţia îndreptată spre săvîrşirea omorului şi au participat nemijlocit la procesul omorului. Coautori nu vor fi persoanele care, deşi au săvîrşit în privinţa victimei acţiuni violente, dar nu aveau intenţia de a-i curma viaţa şi nu au ştiut despre această intenţie a altor participanţi la infracţiune. Acţiunile lor se vor califica ca vătămarea integrităţii corporale, lovirea, alte acte de violenţă sau huliganism, în dependenţă de caz. Conform dreptului englez, toţi participanţii sunt pedepsiţi la fel ca şi autorul,iar complicitatea este prezentă atît în prezenţa autorului, cît şi în lipsa lui.128 Complici vor fi persoanele care nu au participat nemijlocit la curmarea vieţii victimei, dar ştiau despre intenţia executorului de a săvîrşi omorul şi conştient au contribuit prin sfaturi, indicaţii, procurarea mijloacelor şi instrumentelor,

126 Colegiul Penal al Curţii de Apel a RM, Sentinţa în numele legii din16 aprilie 2002, dosarul nr.1-13/2002. 127 Brânză S., Ulianovschi X., Stati V., Ţurcan I., Grosu V., Drept penal. Partea specială, Ediţia a II-a, vol.II, Editura Cartier, 2005, pag.71. 128 Bujor V., Buga L., op.cit., pag.55.

56

înlăturarea obstacolelor pentru săvîrşirea infracţiunii. Complici se vor considera şi cei care au promis din timp că-l vor ascunde pe infractor, vor tăinui instrumentele, urmele infracţiunii. Organizatorul este cel care a angajat ucigaşul şi a luat parte la săvîrşirea omorului. El va purta răspundere ca fiind coautor al omorului; dacă nu a participat la omor-va fi complice (sau instigator)129.

Responsabilitatea pentru instigarea la omor poate surveni doar dacă vinovatul a avut intenţia de a curma viaţa victimei, l-a îndemnat la aceasta pe executorul infracţiunii.130 Persoana intermediară va avea şi ea calitatea de organizator, deoarece pentru a îndeplini comanda, acesta caută prealabilii autori, elaborează planul omorului şi săvîrşeşte alte acţiuni. Aici se atestă două nivele ale activităţii organizaţionale.131

Subiectul pasiv poate fi: general (statul) şi special (victima). Subiect pasiv special poate fi orice persoană fizică, deoarece legea nu poate condiţiona apărarea vieţii unei persoane de vreo calitate a acesteia. Orice persoană în viaţă, oricare ar fi starea sau statutul ei personal sau social, poate fi subiect pasiv al omorului, fiindcă ocrotirea vieţii persoanei are caracter universal. Nu interesează vîrsta, sexul, starea sănătăţii fizice sau psihice ale subiectului pasiv; nu interesează dacă acesta era hotărît să se sinucidă sau că, fiind bolnav de o boală incurabilă, nu mai avea de trăit decît puţine clipe. După consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoană, ci o victimă. Uneori omorul poate avea mai mulţi subiecţi pasivi (omorul la comandă a două sau mai multor persoane). Eroarea asupra victimei (eroare în obiect)n-are influenţă asupra vinovăţiei făptuitorului şi nu înlătură răspunderea penală. Acţiunile vor fi 129 Мозяков В.В., Руководство для следователей, Экзамен, Москва, 2005, pag.234. 130 Hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie “Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor premeditat“, nr.9 din 15.11.1993 cu modificările introduse prin hotărîrile Plenului nr.20 din 10.06.1998, nr.38din 20.12.1999 şi nr.25 din 29.10.2001 (pct.9). 131 Борзекова Г.Н., Комисарова В.С., Курс уголовново права. Особенная часть, Том III, Москва, Зерцало -М, 2002, pag.125.

57

calificate ca omor din imprudenţă referitor la persoana ucisă şi tentativă la art.145, alin.3, lit.m) - referitor la victima preconizată.În literatura română se utilizează şi noţiunea de “aberatio ictus“-devierea loviturii“. Aceasta este o problematică a doctrinei şi practicii penale. Spre deosebire de eroarea în persoana victimei (cînd infractorul îşi îndreaptă acţiunile sale asupra persoanei pe care o considera greşit că este victima dorită), în cazul aberatio ictus el îşi îndreaptă acţiunile asupra persoanei, victimei pe care vrea să o ucidă, dar din cauza devierii acestei acţiuni el ucide altă persoană. Totuşi, practica consideră şi aberatio ictus omor. M.Ardeleanu spune că: “în cazul acesta există întotdeauna o tentativă, săvîrşită în raport cu persoana avută în vedere de făptuitor, şi o infracţiune consumată comisă din imprudenţă în raport cu persoana ucisă“. Omorul săvîrşit la rugămintea cuiva, neavînd o determinantă patrimonială, nu poate fi considerat omor săvîrşit la comandă. Termenul “comandă“ presupune darea unui ordin şi, respectiv, asumarea unui angajament. În lipsa constrîngerii fizice sau psihice, darea de comandă poate să aibă doar o esenţă oneroasă.132 Nu trebuie confundat subiectul pasiv al infracţiunii, adică persoana vătămată, cu subiectul pasiv de drept civil al infracţiunii, respectiv persoana care a suferit paguba în infracţiune. Distincţia este importantă fiindcă, dacă de cele mai multe ori, persoana vătămată este în acelaşi timp şi persoană păgubită prin infracţiune, există şi cazuri în care cineva poate fi subiect pasiv, deci persoană vătămată, fără să fie însăşi persoană păgubită. c) Latura obiectivă a omorului la comandă

Latura obiectivă a infracţiunii este constituită din totalitatea condiţiilor privitoare la actul de conduită, cerute de lege pentru existenţa infracţiunii.133 Orice componenţă de infracţiune materială, sub aspectul laturii obiective, poate fi caracterizată printr-un element material (acţiune sau inacţiune), o urmare imediată 132 Ibidem, pag.70. 133 Bulai C., Drept penal român. Partea generală,Vol.I, Bucureşti, 1992, pag.130-133; Ungureanu A., Drept penal român. Partea generală, Bucureşti, 1995, pag.76-78;

58

(consecinţele prejudiciabile) şi raportul de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată.134 Semnele facultative ale laturii obiective, care sunt prezente la toate infracţiunile, uneori se iau în vedere la aprecierea unei fapte concrete ca infracţiune.

Latura obiectivă a omorului constă în privarea de viaţă a altei persoanei, prin orice activitate ilegală care pricinuieşte moartea unui om. Analiza caracterului ilegal al privării de viaţă are o importanţă principală.135 Sintagma “privarea de viaţă ilegală“ ne impune să conchidem că ar exista şi o privare legală. Da, e adevărat, există (de exemplu eutanasia care este legalizată în state ca Olanda etc.). Aici, însă, trebuie să concretizăm că referindu-ne la sistemul legislativ penal al RM nu putem vorbi despre o privare legală, decît cu referire la legitima apărare, iar utilizarea sintagmei “privare ilegală“ ar crea un pleonasm lingvistic. Eutanasia fiind incriminată în RM exclude orice formă de “omor“ legal, astfel, absolut orice lipsire de viaţă va fi ilegală şi pasibilă de răspundere penală, desigur cu excepţiile de rigoare: nu se consideră omor lipsirea de viaţă a infractorului săvîrşită în stare de legitimă apărare (art.36 CP) sau lipsirea de viaţă a infractorului în cazul în care acesta nu putea fi reţinut fără a fi neutralizat prin alte mijloace (art.37 CP).136

Referidu-ne la modalităţile de comitere a omorului, menţionăm că el poate fi comis atît prin acţiune (de împuşcare, strivire, înjunghiere, otrăvire, ardere, lovire etc.), cît şi prin inacţiune, dar numai în acele cazuri în care făptuitorul avea obligaţiunea de a acţiona pentru împiedicarea morţii persoanei.137 Omorul la comandă se caracterizează sub aspectul elementului material doar prin acţiune,deoarece săvîrşirea acestuia prin inacţiune este absurdă din următorul fapt că în cazul cînd infractorul aduce victima într-o situaţie periculoasă pentru viaţa acesteia săvîrşeşte totuşi anumite acţiuni în acest sens pînă la

134 Avram M., Popovici T., Cobîşneanu V., op.cit., pag.19. 135 Скуратов Ю.И., Лебедев В.М., op.cit., pag.224. 136 Borodac A, Manual de drept penal. Partea specială (pentru învăţămîntul universitar), Chişinău, 2004, pag.48-49. 137Barbăneagră A., op.cit., pag.299;

59

apariţia obligaţiei sale de a o salva. Dacă însă am analiza logic, omorul la comandă ca de altfel orice altă componenţă a omorului poate fi săvîrşit şi prin inacţiune, dacă am exclude acţiunile prealabile aducerii victimei în stare de pericol pentru viaţa ei. Pentru a exista inacţiune incriminată, trebuie să existe acţiune care este obligatorie, prevăzută într-o normă onerativă.

Acţiunea de ucidere poate fi: 1. directă (făptuitorul acţionează direct asupra victimei,

provocîndu-i moartea) 2. indirectă (atunci cînd, pentru provocarea morţii victimei,

făptuitorul recurge la un mijloc indirect, activat de o forţă străină).

Aptitudinea actului de violenţă de a suprima viaţa persoanei se deduce din materialitatea lui, în care se cuprind: instrumentul folosit şi considerat ucigător, numărul mare al loviturilor aplicate, intensitatea şi orientarea lor spre regiuni vitale ale corpului victimei, ca element de natură să suprime sensul actului şi valoarea lui distructivă.138 Spre exemplu, la 25 martie 2001, în casa sa personală a fost omorît consilierul din Sîngera, fiind asfixiat prin sugrumare. Instanţa de judecată a ajuns la concluzia că a fost un omor la comandă.139

Consecinţa sub forma morţii biologice constituie un semn obligatoriu al omorului intenţionat, dacă este vorba despre o infracţiune consumată. Dacă aceasta nu s-a produs din motive independente de voinţa făptuitorului se va analiza o tentativă de omor.

Totalitatea consecinţelor prejudiciabile se clasifică după caracteristicile lor calitative şi cantitative, fiind grupate în materiale

138 Boroi A., op.cit., pag.33. 139 Dosarul penal nr.1a-253/05 din 25 martie 2005 pornit în privinţa lui Baciu V. (zis „Spartac”), Baciu P., Manic I., Brînzilă P., conform art.88, pct.1, 6 (Cod Penal din 1961).

60

(patrimoniale şi fizice) şi nemateriale (nepatrimoniale şi psihice).140 Atentarea ilegală, care a determinat moartea clinică a persoanei, dar ultimul în final a rămas în viaţă, în condiţii concrete poate fi calificat ca pregătire sau tentativă de omor (calificîndu-se în baza art.145, alin.3, lit.m) şi art.26 (sau art.27) CPRM) sau cauzarea unei leziuni corporale.

Moartea este o încetare ireversibilă a proceselor vitale ale organismului ce condiţionează stingerea activităţii biologice a tuturor ţesuturilor şi organelor.141 Diagnosticul de moarte cerebrală corespunde practic morţii organismului.

După părerea lui Ungureanu S.,procesul instalării morţii constă din cinci etape: - starea preagonală: diminuarea pulsului şi bătăilor cardiace, superficială, diminuarea reflexelor; -pauza terminală: dispariţia cunoştinţei, pulsului; - agonia: stop respirator şi cardiac; - moartea clinică: inhibiţia totală a cunoştinţei, a reflexelor, a activităţii cardiace şi respiratorii; - moartea biologică: schimbări ireversibile în sistemul nervos central şi în sistemul cardiorespirator.142

Cu toate progresele realizate, moartea, ca fenomen natural, nu poate fi evitată. Moartea neviolentă nu face obiectul activităţii organelor statale, însărcinate cu combaterea criminalităţii. Justiţia este chemată să se pronunţe numai în acele cazuri în care moartea a fost violentă (accident, omucidere) sau suspectă. În doctrină se remarcă că există două clasificări principale ale morţii: 1.medico-biologică - moartea reprezintă un final firesc (natural, fiziologic) sau nefiresc (nenatural, nefiziologic) al vieţii; 2.juridică, bazată pe circumstanţele instalării morţii -moartea este repercursiunea unei acţiuni violente (moarte violentă-survine în

140 Уголовное право. Общая часть. Учебник для вузов. Ответственные редакторы: Козаченко И.Я., Незнамова З.А., Москва, НОРМА-ИНФРА-М, 1999, pag.154-156. 141Baciu G., Medicina legală, Chişinău, Ştiinţa, 1995, pag.107. 142 Ungurean S., Medicina legală, Chişinău, Ştiinţa, 1993, pag.294.

61

urma omuciderii sau accidentului) sau neviolente (moartea naturală). Moartea nenaturală este un finiş al vieţii survenit înaintea epuizării resurselor fiziologice (de pildă din cauza leziunilor corporale).143Stabilirea cauzei morţii se face cu ajutorul datelor puse la dispoziţie de medicina legală, constatarea efectuată de către medicul anatomopatolog fiind hotărîtoare pentru clarificarea „diagnosticului juridic”: moarte violentă sau moarte patologică. Dacă este moarte violentă, va fi necesară clarificarea tuturor împrejurărilor apte să servească la încadrarea juridică corectă a faptei.

Este necesar a se stabili existenţa legăturii de cauzalitate între acţiunea de ucidere şi moartea victimei,144care nu trebuie să fie o consecinţă întîmplătoare.145 Raport de cauzalitate există atunci cînd se stabileşte că, fără activitatea făptuitorului, moartea victimei nu s-ar fi produs, însă nu este necesar ca activitatea făptuitorului să constituie cauza exclusivă a morţii victimei; ea va exista şi atunci cînd la activitatea făptuitorului s-au adăugat şi alţi factori, preexistenţi, concomitenţi sau subsecvenţi, care au influenţat producerea consecinţei infracţionale.146 Uneori stabilirea raportului de cauzalitate prezintă dificultăţi, deoarece nu se ia în vedere situaţia concretă în care a fost comisă fapta infracţională ,iar acesta nu este evident întotdeauna spre deosebire de alte semne ale laturii obiective a omorului la comandă.

În ce priveşte omorul la comandă, acesta este o componenţă materială, adică se consumă cînd drept urmare a faptei vinovatului survine moartea. Nu contează dacă moartea a survenit imediat sau după o perioadă de timp. E importantă analiza situaţiei concrete de comitere a infracţiunii (locului, timpului, metodei şi mijloacelor, tuturor circumstanţelor de comitere), deoarece infracţiunea prezintă o gravitate deosebită, iar analiza acestora ar permite constatarea prezenţei ori lipsei raportului de cauzalitate, o individualizare mai 143 Ibidem, op.cit., pag.295. 144 Наумова А.В., Кудрявцев В.Н., op.cit., pag.32. 145 Ветров Н.И., op.cit., pag.111. 146 Boroi Alexandru, op.cit., pag.35.

62

obiectivă a pedepsei. Stabilirea momentului de săvîrşire a infracţiunii în cazul expirării termenelor de prescripţie are importanţă pentru liberarea persoanei de răspundere penală. Timpul săvîrşirii infracţiunii poate fi reflectat şi asupra aplicării legii penale. Locul de comitere a omorului are importanţă pentru calificarea corectă a infracţiunii; aplicării este supusă legea care acţionează pe un anumit teritoriu unde a fost comisă.147 Identificarea locului în care a fost săvîrşit omorul este o problemă importantă pentru soluţionarea cazului, acesta fiind cel mai bogat în urme şi date cu privire la împrejurările în care s-a comis fapta, deoarece în practică se întîlnesc frecvent cazurile de transportare a victimei în altă parte, ori împrăştierea de fragmente din cadavru în diverse locuri. Pe lîngă locul propriu-zis al faptei nu trebuie să excludem şi celelalte locuri sau zone în care au fost descoperite urme, mijloace materiale de probă etc…Cercetarea omorurilor prezintă mari dificultăţi, deoarece infractorii utilizează diverse metode de comitere, mascare şi tăinuire a infracţiunii.148 Pentru calificarea omorului la comandă nu au relevanţă metodele de suprimare a vieţii victimei, cu excepţia cînd ele pot constitui o circumstanţă agravantă a omorului intenţionat, de cele mai multe ori influenţînd asupra individualizării răspunderii şi pedepsei penale.149 Stabilirea modului de suprimare a vieţii victimei este posibilă pe baza interpretării unui complex de date, urme, cu privire la întreaga activitate desfăşurată de infractor; se stabileşte evoluţia raportului dinamic victimă-agresor, natura eventualelor relaţii dintre cei doi, posibilele încercări de simulare sau mascare a faptei, respectiv disimularea omorului prin sinucidere ori accident etc.

Exemplu: Sorin Moldovan,vicepreşedinte al PSD Hunedoara, om de afaceri, a fost omorît la comandă fiind împuşcat în cap în 30 nov.2000, ora 19.00, cînd încerca să se urce în maşină.

147 Ibidem, op.cit., pag.73. 148 Аверьянова Т.В., Белкин Р.С., Корухов Ю.Г., Россинская Е.Р., Криминалистика, Учебник для вузов, под ред. Белкина Р.С., Москва, НОРМА, 2002, pag.705. 149 Borodac A., op.cit., pag.48-49.

63

Raul Opris, killerul, a tras 3 gloanţe asupra lui (2 în cap, iar 1 în braţ), deoarece Moldovan ar fi avut legătură cu grupurile de traficanţi de obiecte de tezaur (aurul dacilor).150

Cercetarea omorurilor prezintă mari dificultăţi şi prin prisma faptului că infractorii aplică diferite mijloace de împiedicare a aflării adevărului obiectiv. Identificarea instrumentelor sau mijloacelor care au servit la săvîrşirea infracţiunii vizează atît agentul vulnerant, care a cauzat moartea victimei, cît şi alte mijloace destinate pregătirii săvîrşirii faptei, pătrunderii la faţa locului, imobilizării victimei etc.: mijloace fizice (corpuri contondente, arme albe, arme de foc, explozibile, instrumente tăietoare, înţepătoare etc.), mijloace chimice (substanţe chimice care exercită o acţiune toxică sau corozivă cauzatoare de moarte asupra organismului uman), precum şi mijloace psihice (prin care se provoacă un şoc psihic sau stări emotive intense care produc moartea victimei, ca de exemplu, ameninţarea gravă, surpriza, sperierea, intimidarea, durerea psihică profundă, stresul psihic etc.). Această identificare îşi găseşte utilitatea şi în încadrarea juridică a faptei.

În practică se întîlnesc cazuri cînd ucigaşul refuză de a îndeplini comanda. În acest caz se constată renunţarea benevolă, adică infractorul conştientizînd posibilitatea reală de a săvîrşi infracţiunea, încetează de bună voie orice acţiune de pregătire sau de aducere a acesteia pînă la momentul consumării, caz în care nu va fi supus răspunderii penale (art.53CPRM). El poate fi tras la răspundere penală dacă în acţiunile săvîrşite pînă la renunţare se constată o componenţă de infracţiune (de exemplu, furtul armelor, a unui autovehicol). Cu toate acestea, de la răspunderea penală nu se liberează organizatorul (cel care a “arendat“ killerul) şi ceilalţi participanţi care au favorizat pregătirea infracţiunii, neluînd nici o măsură de a preîntîmpina săvîrşirea ei. Acţiunile acestora se vor califica în baza art.145, alin.3, lit.m) şi art.26 sau art.27 CPRM. Acţiunile complicilor care benevol au refuzat să ducă infracţiunea 150 Dosarul nr.828/P/2000 pornit în privinţa lui Raul Opris; Dosarul „Aurul dacilor” nr.4126/P/2005

64

pînă la sfîrşit încercînd prevenirea ei pot eşua. Atunci măsurile luate de către ei pot fi calificate ca circumstanţe atenuante de către instanţă (art.76, lit.f), g), h) CPRM.151 d) Latura subiectivă a omorului la comandă

Latura subiectivă este un element al componenţei de infracţiune, care relevă proceselor psihice interioare din conştiinţa şi voinţa făptuitorului şi care este formată din semnele care caracterizează atitudinea psihică a făptuitorului faţă de faptele sale şi consecinţa survenită (moartea persoanei), atitudine reflectată în diverse momente intelectuale, voliţionale şi emoţionale. Semnele laturii subiective (motivul şi scopul infracţiunii) trebuie analizate detaliat pentru a evidenţia modul de acţiune al infractorului. După părerea autorilor ruşi, ca semn al acesteia apar şi emoţiile, şi toate semnele pot fi obligatorii ori pot fi luate în vedere la individualizarea pedepsei penale ca circumstanţe agravante ori atenuante.152 Ca criteriu principal la delimitarea infracţiunilor după latura subiectivă ne serveşte forma de vinovăţie – intenţie ori imprudenţă.

Omorul poate fi săvîrşit doar intenţionat (intenţie directă ori indirectă), în afară de lipsirea de viaţă din imprudenţă. Adică, vinovatul îşi dă seama de faptul că atentează la viaţa altei persoane, prevede inevitabilitatea sau posibilitatea reală de survenire a morţii victimei şi doreşte survenirea ei (intenţie directă) sau o admite în mod conştient (intenţie indirectă sau eventuală). În cazul omorului la comandă putem vorbi doar despre prezenţa unei intenţii directe şi unui plan bine determinat.

La soluţionarea problemei legate de conţinutul intenţiei vinovatului, trebuie de reieşit din cumulul tuturor circumstanţelor infracţiunii săvîrşite, în particular a lua în vedere comportamentul 151 Мозяков В.В.,op.cit., pag.258. 152 Уголовное право. Общая часть.Учебник для вузов. Ответственные редакторы: Козаченко И.Я., Незнамова З.А., Москва, НОРМА-ИНФРА-М, 1999, pag.181.

65

vinovatului şi victimei, relaţiile între acestea, cauzele întreruperii acţiunilor infracţionale de către vinovat, metodele şi mijloacele de comitere a omorului, caracterul rănilor, spre exemplu în organele vitale importante etc.153 Intenţia de a ucide rezultă din modul cum a fost săvîrşită fapta, iată de ce este necesar de a analiza: - metodele şi mijloacele de influenţă asupra organismului victimei; - cantitatea şi caracterul leziunilor sau altor lovituri; - localizarea acestora;- cauzele întreruperii acţiunilor infracţionale de către vinovat; - comportamentul anterior al vinovatului şi victimei, legătura dintre ei.154

După cum am menţionat, infracţiunea de omor la comandă se săvîrşeşte doar cu intenţie directă premeditată. De fapt, este logic, deoarece organizarea unui asemenea omor presupune existenţa unei intenţii bine determinate, premeditate a autorului, organizatorului. În acest context este inadmisibilă acceptarea prezenţei unei intenţii indirecte, nemaivorbind de imprudenţă în cazul omorului la comandă. Delimitarea intenţiei directe de cea indirectă are importanţă pentru individualizarea răspunderii penale, iar în anumite cazuri pentru delimitarea omorului de alte infracţiuni. Aceasta se referă, spre exemplu, la calificarea tentativei de omor. Tentativa la omor este posibilă doar cu intenţie directă. La probarea tentativei de omor o calificare suplimentară în baza consecinţelor adăugătoare survenite nu este necesară.155 Există intenţie de ucidere şi, deci, infracţiune de omor în cazul erorii asupra identităţii persoanei, deoarece o astfel de eroare nu poartă influenţă asupra unei împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Aceeaşi soluţie este în general admisă şi în cazul devierii din eroare a loviturii de la persoana pe care făptuitorul intenţionează să o ucidă, asupra alteia, deoarece legea apără viaţa oricărei persoane.

153 Наумов А.В., Коментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации , Юристь, Москва, 1997, pag.267. 154 Boroi A., op.cit., pag.37; 155 Уголовное право. Особенная часть. Учебник для вузов., Москва, НОРМА-ИНФРА-М, 2000, pag.38.

66

Semnele facultative ale laturii subiective sunt scopul şi motivul infracţiunii. Scopul organizatorului omorului la comandă este de a fi omorîtă o anumită persoană,iar motivul poate fi divers: obţinerea unui profit prin lichidarea concurentului, răzbunare, gelozie, scutirea de un anumit angajament faţă de victimă etc. În unele cazuri motivul şi scopul pot coincide. Pentru calificarea faptei în baza normei care prevede componenţa de bază a omorului motivul infracţiunii nu are nici o importanţă. Aceasta, însă, nu înseamnă că constatarea lui nu este necesară. De regulă, motivul infracţiunii demonstrează prezenţa intenţiei directe. A exclude totuşi posibilitatea săvîrşirii omorului din intenţie indirectă ar fi fost incorect. Se remarcă în literatura rusă că organizatorul sau instigatorul infracţiunii de omor la comandă, în corespundere cu teoria participaţiei, trebuie să fie supuşi răspunderii pentru participaţie la omorul din interes material, necătînd la faptul că motivele personale de a omorî persoana concretă nu au avut nimic comun cu interesul material. Spectrul de motive poate fi cel mai variat – de la cel politic la cel strict infracţional. Organizatorul sau instigatorul pot acţiona şi sub influenţa răzbunării, geloziei, invidiei, conflictelor de clan, însă în pofida acestui fapt acesta i-a insuflat autorului anumite interese materiale şi trebuie supuşi răspunderii penale în baza articolului din partea generală (participaţia cu indicarea rolului concret) şi în baza normei speciale ca instigare (organizare) la omorul din interes material. În viziunea noastră, raportîndu-ne la legislaţia penală a Republicii Moldova, constatăm că este necesară incriminarea participanţilor a faptei comise de către autor.

În plus, în cazul în care a fost înscenată de către autor fapta de lipsire de viaţă, însă beneficiarul a realizat tot ce a depins de voinţa sa, necunoscînd despre faptul înscenării, fapta beneficiarului urmează a fi calificată drept o infracţiune consumată, însă numai în cazul în care ar fi inclusă norma penală ce se propune spre lege-ferenda ori ca pregătire de infracţiune în cazul normativităţii penale

67

în vigoare. Desigur nu putem nega faptul că în fiecare legislaţie sunt prevăzute metode specifice de calificare a acţiunilor participanţilor la infracţiunea de omor la comandă. Totalitatea acestor diferenţe de calificare poate uneori elucida unele neajunsuri ale legislaţiei statului respectiv, fapt care ne-ar permite a înainta unele propuneri raportate şi la legislaţia Republicii Moldova. Controverse există spre exemplu în cazul cînd vorbim despre motivele omorului la comandă. S-a menţionat despre diversitatea opiniilor apărute în literatura de specialitate în acest sens,opinii care fiind argumentate corespunzător au totuşi dreptul la existenţă.

CAPITOLUL III. INCRIMINAREA ŞI PROFILAXIA

OMORULUI LA COMANDĂ §1. Procedee de calificare a omorului la comandă şi delimitarea acestuia de alte infracţiuni

După cum am menţionat, omorul la comandă se săvîrşeşte cel puţin de către două persoane (client şi killer), însă nu se exclude posibilitatea săvîrşirii acestuia de către mai multe persoane, fiecare avînd rolul său. În cele ce urmează vom face o analiză a procedeelor de calificare a acţiunilor tuturor participanţilor (autor, instigator, organizator, intermediar). Pentru orice infracţiune o importanţă deosebită prezintă evidenţierea acţiunilor autorului. Conform art.42 alin.(2) CPRM, se consideră autor persoana care săvîrşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, precum şi persoana care a săvîrşit infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza vîrstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de prezentul cod”.156 Prim urmare în baza art.145 alin.(3) lit.m.) CP este supus răspunderii şi pedepsei penale doar autorul infracţiunii, adică persoana care nemijlocit a comis omorul la comanda altei persoane pentru un anumit beneficiu. 156Legea Republicii Moldova, Codul penal al Republicii Moldova (Partea generală) nr.985-XV din 18 aprilie 2002, Monitorul Oficial al RM nr.128−129⁄1012 din 13 septembrie 2002, art.42.

68

Ca şi în cazul oricărei infracţiuni unde legea nu impune calitatea de subiect special, latura obiectivă a omorului poate fi săvîrşită de mai multe persoane-coautorat. În calitate de subiect al infracţiunii, autorul trebuie să întrunească semnele subiectului activ (reieşind din art.21 alin.(1,2) CP: persoană fizică responsabilă, care a atins la momentul comiterii faptei infracţionale vîrsta de 14 ani). Dacă el nu corespunde acestor cerinţe, atunci ca autor (în cazul ierarhiei tripartite: “autor“-instigator-organizator) apare instigatorul. După părerea autorilor ruşi,incriminarea faptei de omor la comanda instigatorului nu este posibilă, deoarece acesta se consideră că a acţionat cu anumite mijloace (persoana care nu întruneşte semnele subiectului), dar nu la comanda cuiva. 157 Autorul poate acţiona din diferite motive, inclusiv din interes material. Dacă omorul la comandă este prevăzut de diferite agravante din art.145 alin.(2,3) CP, atunci, potrivit art.117 lit.c) CP, calificarea se va face doar în baza agravantelor art.145 alin.(3) CP. De exemplu, dacă a fost săvîrşit un omor la comandă în scop de profit, se va califica numai în baza art.145 alin.(3) lit.m) CP, indiferent de faptul că el este prevăzut de art.145 alin.(2) lit.b) CP.158 Autorului i se vor incrimina doar acele circumstanţe agravante care le-a conştientizat sau care l-a caracterizat drept subiect al infracţiunii şi nicidecum altele, făcîndu-se trimiteri la fiecare dintre ele prevăzute de art.145, alin.(3)CP.

Un alt posibil participant este instigatorul. Instigator este persoana care, prin orice metode, determină o altă persoană să săvîrşească o infracţiune.159 Latura obiectivă a instigării se caracterizează doar prin acţiuni (convingere, ameninţare, promisiune, mituire, ordonare, rugăminte, violenţă etc., verbală, scrisă), avînd finalitatea de a crea la o altă persoană dorinţa şi decizia de a comite o infracţiune. Spre deosebire de autor,

157 Ibidem, pag.207-209. 158 Barbăneagră A., op.cit., pag.310. 159Legea Republicii Moldova, Codul penal al Republicii Moldova (Partea generală) nr.985-XV din 18 aprilie 2002, Monitorul Oficial al RM nr.128−129⁄1012 din 13 septembrie 2002, art.42, alin.4.

69

instigatorul nemijlocit nu participă la realizarea laturii obiective a infracţiunii; spre deosebire de organizator, instigatorul nu este în fruntea celorlalţi participanţi, nu conduce cu ei, limitîndu-se la implicarea persoanei în comiterea infracţiunii. Persoana în interesul căreia se comite infracţiunea poate avea calitatea de instigator160 ori organizator al omorului la comandă, în dependenţă de caracterul activităţii infracţionale realizate.

Autorul A.Borodac este de părere că persoana care a comandat omorul şi cea care a instigat făptuitorul sunt persoane diferite.161 Considerăm opinia criticabilă, deoarece persoana care face comanda este în primul rînd instigator. Instigatorii poartă răspundere în baza art.42 C.pen. şi art.145 alin.(3) lit.m) CP.

Pentru ca scopul propus să fie realizat, este nevoie nemijlocit de o organizare corespunzătoare a participanţilor. Astfel, în cazul omorului la comandă vorbim nemijlocit şi despre un organizator, care de cele mai dese ori este însuşi clientul ori, în alte cazuri, un terţ. În baza art.42 alin(3) CP „organizator este persoana care a organizat săvîrşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora”. Ca şi instigatorul, organizatorul instigă o altă persoană la săvîrşirea infracţiunii, însă, în afară de aceasta, creează şi condiţii pentru comiterea infracţiunii, acordă influenţă asupra autorului şi activităţii lui pînă la consumarea infracţiunii, nelimitîndu-se doar la crearea deciziei de a o realiza. Acţiunile organizatorului se pot manifesta prin: atragerea terţelor la săvîrşirea infracţiunii; schimbarea condiţiilor pentru realizarea intenţiei infracţionale; conducerea cu participanţii la infracţiune şi cu procesul comiterii infracţiunii. Dacă organizatorul a participat nemijlocit la comiterea infracţiunii, va avea calitatea şi de autor, calificîndu-se doar în baza articolului 145.alin3,lit.m) CPRM. Pentru recunoaşterea persoanei drept organizator este obligatoriu constatarea în acţiunile lui a faptului de 160 Уголовное право. Особенная часть. Учебник для вузов., Москва, НОРМА-ИНФРА-М, 2000, pag.121. 161Barbăneagră A., op.cit., pag.312.

70

organizare a acţiunilor reale pentru asigurarea săvîrşirii infracţiunii. Organizatorul omorului la comandă trebuie să poarte răspundere penală în baza art.42 alin.(3) CP şi art.145 alin.(3) lit.m) CP. Ca particularitate a omorului la comandă apare faptul că ideea de a comite omorul apare la organizator, infracţiunea se comite în interesele lui şi pentru realizarea intenţiilor infracţionale personal ori prin intermediul altor persoane caută un autor concret, pregătit în schimbul unei recompense de a comite omorul.

Dacă organizatorul creează o organizaţie criminală exclusiv pentru comiterea unor infracţiuni, inclusiv omoruri la comandă i se va incrimina art.284 CPRM (Crearea sau conducerea unei organizaţii criminale) şi toate omorurile comise de membrii organizaţiei, fără trimitere la art.42 CP. Desigur, trebuie doar de probat că comiterea omorurilor a fost cuprinsă de intenţia persoanei care a organizat infracţiunea.162

Acţiunile persoanei care face comanda de omor (client ori persoană care angajează) se vor califica după cum urmează: - dacă se comandă omorul intenţionat în prezenţa circumstanţelor agravante: în baza art.42 alin.(3) sau (4) CP (organizator sau instigator) şi literelor corespunzătoare ale art.145 alin.(3) CP, inclusiv şi conform literei m) al acestui aliniat; - dacă se face comanda de omor intenţionat în lipsa circumstanţelor agravante prevăzute de art.145 alin.(3) CP (cu excepţia prezenţei unei concurenţe ale normelor generale şi speciale):în baza art.42 alin.(3) sau (4) CP şi art.145 alin.(3) lit.m) CP; - dacă a fost făcută comanda de omor, iar din anumite situaţii legislative apare necesitatea invocării unor anumite norme speciale autorului, aceste norme sunt incriminate şi organizatorului ori instigatorului infracţiunii; - dacă a fost instigat ori organizat omorul la comandă,însă de fapt autorul a înscenat fapta de omor, victima rămînînd în viaţă,

162 Уголовное право. Особенная часть. Учебник для вузов, Москва, НОРМА, 2000, pag.61.

71

instigatorul ori organizatorul vor fi supuşi răspunderii penale în baza art.42 alin.(2) ori (3) CP şi art.145 alin.(2) lit.m) CP.

Legea penală ne dictează o altă formulă: dacă autorul din motive independente de voinţa sa nu a dus infracţiunea instigată ori organizată de o terţă persoană pînă la capăt (tentativă de infracţiune), faptele acestuia vor fi calificate potrivit articolului concret al Părţii speciale a legii penale (se are în vedere omorul la comandă ori anumite forme speciale), iar acţiunile organizatorului, instigatorului, complicelui urmează a fi calificate ca organizare la omorul la comandă consumat (art.42 alin.(3) sau (4) ori (5) şi art.145 alin.(3) lit.m) CP).

Datorită caracterului prejudiciabil al omorului la comandă şi al deosebitei atenţii de a nu fi descoperit, clientul recurge la un intermediar. Referitor la persoana intermediarului el poate apărea în rolul de instigator, complice al infracţiunii sau chiar organizator. Intermediarul stabileşte condiţiile contractuale cu autorul propus, îi transmite avansul, după comiterea omorului îi transmite recompensa materială. Ca organizator în comiterea unei infracţiuni poate apărea şi o terţă persoană care se află în afara celei de persoană care angajează, client ori intermediar. Intermediarul acţionează la fel cu intenţie directă. Ca şi autorul el se poate conduce de motive diverse. Persoana poate apărea în calitate de intermediar atît de bună voie, cît şi sub influenţa altei persoane(bossul ordonă bodyguard-ului de a ucide pe cineva).163 Conform art.42 alin.(5) CP „se consideră complice persoana care a contribuit la săvîrşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole, precum şi persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvîrşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobîndite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procura sau va vinde atare obiecte”. Activitatea complicelui are un caracter de ajutor. În conformitate cu semnele

163 Ibidem, pag.13.

72

obiective complicitatea poate fi fizică şi intelectuală. Pentru omorul la comandă este caracteristică, de regulă, prima modalitate - forma fizică (a contribuit la săvîrşirea infracţiunii prin acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole etc.); dar nu este exclusă şi forma intelectuală (a contribuit la săvîrşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii etc.). Complicii poartă răspundere penală în baza aliniatului respectiv al art.42 (5) CP şi art.145 alin.(2) lit.m) CP. În calitate de complice pot apărea şi intermediarii. Spre deosebire de autor, complicele nu înfăptuieşte acţiunile care formează latura obiectivă a infracţiunii. Acţiunile persoanei care a acordat ajutor la săvîrşirea omorului la comandă (l-a susţinut pe autor sau pe persoana care a făcut comanda de omor, a luat parte la încheierea acordului referitor la omor etc.) trebuie examinate ca complicitate la omor la comandă şi urmează a fi încadrate în baza art.42 alin.(5) CP şi art.145 alin.(3) lit.m) CP cu luarea în vedere a acelor circumstanţe, care determină specificul calificării acţiunilor autorului şi persoanei care face comanda de omor intenţionat.

Componenţa omorului la comandă include conţinutul omorului simplu, completat de anumite semne accidentale prevăzute de dispoziţia articolului. CP al RM prevede două modalităţi agravante ale omorului: omorul agravant şi omorul deosebit de grav cu calificativele lor specifice. Acestea nu trebuie confundate cu circumstanţele agravante din partea generală: primele sunt conţinuturi agravate de infracţiuni, bazate pe semne obiective şi subiective specifice, care din cauza pericolului social pe care-l prezintă, influenţează o majorare a sancţiunii, celelalte sunt mijloace de individualizare a pedepsei, pe care instanţele le au în vedere în cazurile concrete.164

Art.145 alin.(2), (3) CP prevede mai multe circumstanţe agravante ale omorului intenţionat, care se referă la obiect, latură obiectivă ori subiectivă, la subiect. Unii autori atribuie omorul la comandă la categoria circumstanţelor agravante care se referă la

164 Boroi Alexandru, op.cit., pag.41.

73

latura subiectivă a infracţiunii (alături de omorul săvîrşit din interes material),165 bazîndu-se pe faptul că omorul la comandă este o varietate a omorului din interes material. Considerăm însă că clasificarea acestora în baza elementelor componenţei de infracţiune determină atribuirea omorului la comandă la categoria celor ce se referă la latura obiectivă – comanda de omor constituind o condiţie de incriminare a formei calificate a omorului.

Omorul la comandă (art.145 alin.(3) lit.m) CP include aspecte ale: omorului săvîrşit cu premeditare; omorului săvîrşit din interes material; omorului săvîrşit de două sau mai multe persoane.166 De fapt, omorul la comandă le poate cuprinde ca părţi pe unele dintre acestea, dar nu pe toate. Vom face o analiză comparativă în cele ce urmează a acestor componenţe vizavi de omorul la comandă.

Absolut orice omor la comandă se comite cu premeditare (circumstanţă prevăzută în art.145 alin.(2) lit.a) C.pen.). Determinarea noţiunii de comandă are importanţă principială şi pentru calificarea corectă a înţelegerii prealabile cu scopul de a comite omorul, precum şi pentru delimitarea omorului la comandă de la înţelegerea de a comite omorul. Înţelegerea prealabilă de comitere a omorului presupune un acord între două sau mai multe persoane, care planifică comiterea omorului, ceea ce include prelucrarea planului de săvîrşire a infracţiunii, repartizarea rolurilor participanţilor, alegerea autorului, acţiuni care, la rîndul lor, depind de metoda concretă de comitere a infracţiunii, de trăsăturile fizice ale victimei etc. şi, în sfîrşit, însă şi faptul de comitere a omorului. Anume aceste trăsături sunt caracteristice şi omorului la comandă. Delimitarea constă în prezenţa sau lipsa acţiunii de „comandă”. Dacă toate persoanele care s-au înţeles în prealabil de a comite omorul urmăresc un singur scop, referindu-se la un singur obiect, atunci este vorba despre un omor în interes material ori alt interes, însă fapta de „comandă” lipseşte. Dacă, însă, participanţii urmăresc 165 Уголовное право. Общая часть. Учебник для вузов, Москва, НОРМА-ИНФРА-М, 2000, pag.51. 166 Avram M., Popovici T., Cobaşneanu V., op.cit., pag.57.

74

diferite scopuri privitoare la unul şi acelaşi obiect de atentare, iar autorul se află în situaţie „dependentă” de client, beneficiar, adică obţinerea de către acesta a unui avantaj de la acesta după comiterea infracţiunii, deoarece anume interesul material a determinat săvîrşirea faptei ne aflăm în situaţia unui omor la comandă. Premeditarea presupune existenţa cumulativă a trei condiţii:167 1. trecerea unui interval de timp din momentul luării deciziei şi pînă la momentul executării omorului; 2. făptuitorul trebuie să înfăptuiască o activitate psihică de reflectare, de chibzuire asupra modului în care va săvîrşi infracţiunea; 3. făptuitorul să săvîrşească acte de pregătire pentru consolidarea deciziei luate şi asigurea realizării ei.168 Dacă are loc concurenţa dintre art.145 alin.(3) lit.m) CP şi art.145 alin.(2) lit.a) CP, prioritate are omorul la comandă (art.145 alin.(3) lit.m).

În conformitate cu Codul penal din 1961, toate faptele de omor la comandă se calificau ca omor comis în interes acaparator (art.88 p.1 CP), care astăzi este prevăzut de art.145 alin.(2) lit.b) CP, iar omorul la comandă – art.145 alin.(3) lit.m) CP. Delimitarea respectivă este binevenită, deoarece omorul la comandă poate fi comis atît în interes material, cît şi în alte interese cu toate că interesul material predomină. Interesul material include dorinţa de a obţine un avantaj de ordin material pentru vinovat sau alte persoane, în asigurarea materială a cărora cel dintîi este într-o oarecare măsură cointeresat (bani, bunuri ori drepturi la avere, recompense de la terţe persoane etc.) ori eliberarea de anumite datorii materiale (rambursarea imprumutului, achitarea serviciilor, realizarea altor obligaţiuni cu caracter patrimonial etc.). Interesul material ca motiv al infracţiunilor grave este prevăzut şi de art.211 Codul Penal al Germaniei169; art.1111 Titlului 18 al Legilor SUA

167 Borodac A., Manual de drept penal. Partea specială, Chişinău, 2004, pag.51. 168 Barbăneagră A., op.cit., pag.300. 169 Strafgesetzbuch (STGB) Vom 15, Mai 1871 (RGB1), S.127.29. Auge. Stand.Dezember 1994 (pedeapsa pentru o aşa infracţiune-detenţia pe viaţă).

75

(dacă a fost săvîrşit în timpul “robbery“ sau “burglary“)170; art.125.25 din Codul Penal al statului New York171; art.5/9-1Codul Penal al statului Illinois172; art.189 al Codului Penal al statului California173 etc.

Potrivit p.10 al Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 15 noiembrie 1993 “Cu privire la practica judiciară pe dosarele despre omorurile intenţionate”, drept omor săvîrşit în interes material urmează a fi calificat omorul intenţionat, săvîrşit cu scopuri de a primi un venit material pentru vinovat sau pentru alte persoane (bani, bunuri sau drepturi la primirea lor, drepturi la spaţiu locativ, remunerare din partea unor terţe persoane etc.) sau cu intenţia de a fi scutit de cheltuieli materiale (restituirea bunurilor, datoriei, plătirea serviciilor, îndeplinirea obligaţiunilor patrimoniale, plătirea pensiei alimentare etc.).174 În practica judiciară se întîlnesc cazuri de calificare ca omor săvîrşit din interes material omorul persoanei care a săvîrşit un furt. Vinovatul săvîrşind această infracţiune se conduce de motivul de răzbunare pentru atentatul asupra proprietăţii sale şi nici un beneficiu nu are.175 În timpul dezbaterilor în Parlamentul Federaţiei Ruse a proiectului Codului Penal din 1996, a

170 United States Code, Title 18.Crimes and Criminal Procedure//Federal Criminal Code and Rules by West Publishing Co., 1996 edn, pag.643; (burglary-pătrunderea într-o încăpere cu înfruntarea rezistenţei fizice, pentru săvîrşirea unui furt ori altei infracţiuni grave “felonii“; robbery- în dependenţă de caracterul şi gravitatea violenţei:jaf sau tîlhărie. 171 Chapter 40 of the Consolidated Laws. Penal Law//New York Criminal Law Handbook// By Gould Publications, 1995 edn, pag.70. 172 Criminal Code, Act 5. Criminal Code of 1961; Chapter 720. Criminal Offenses// Criminal Law and Procedure Handbook of Illinois, 1995. Gould Publications.Inc.., pag.248. 173 West’s California Codes. Penal Code. 1995 Compact Edition. By West Publishing Co., St.Paul, Minn, pag.52 174 Hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie “Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor premeditat“, nr.9 din 15.11.1993 cu modificările introduse prin hotărîrile Plenului nr.20 din 10.06.1998, nr.38din 20.12.1999 şi nr.25 din 29.10.2001. 175 Кузнецова Н.Ф., Новое уголовное право России, Зерцало Теис, Москва, 1996, pag.36.

76

fost publicat articolul lui B.Razghildiev, unde autorul a încercat o delimitare între omorul din interes material şi cel comandat. După părerea lui, deosebirile rezidă în faptul că în cazul interesului material, persoana care a comandat omorul apare ca instigator, deoarece autorul nu este pregătit pentru omor. În timp ce în cazul omorului la comandă, autorul este deja pregătit atît subiectiv cît şi obiectiv, deoarece este “profesional“ şi urmează a fi numai plătit pentru servicii. De aici reiese deosebirea între aceste două infracţiuni.176

După cum a fost consemnat anterior, există păreri că omorul la comandă poate fi comis, de regulă, în interes material ori alte interese ale persoanei care face comanda de omor: răzbunare, gelozie sau altele apărute pe baza relaţiilor personale şi cu scopul de a ascunde o altă infracţiune sau de a înlesni săvîrşirea ei.177 Se consideră omor „la comandă” săvîrşit în interes material – omorul comis cu scopul de a obţine un avantaj material pentru vinovat sau unor drepturi patrimoniale (bani, bunuri sau drepturi la primirea lor, remunerare din partea terţei persoane) ori a se elibera de achitarea unor obligaţiuni de asemenea cu caracter material (restituire bunurilor, datoriei, îndeplinirea obligaţiunilor patrimoniale etc.). Killerii autohtoni au asimilat rapid de la colegii lor din Occident metodele de lichidare a persoanelor “incomode“. Pentru asemenea “operaţiuni“ clienţii sunt dispuşi să plătească killer-ului pînă la 10.000 de dolari. În cazul omorului din interes material deosebim motive principale (interesul material) şi secundare (răzbunare, ură, invidie etc.). Dacă infractorul s-a condus de mai multe motive acestea vor fi luate în considaraţie la calificare. În particular, dintre motivele omorului calificat şi cel material se pot asocia sau pot necesita o calificare independentă, ca de exemplu: deosebită cruzime, cu scopul de a ascunde o altă infracţiune etc. La omorul la comandă acestea constituie motive principale. Toate infracţiunile 176 Разгилдев Б.Убийство по заказу //Российская юстиция, 1995, nr.6, art.41. 177 Меркушов А.Е., О некоторых вопросах судебной практики по делам о преступлениях предусмотренных ст.105 УК РФ// Бюллетень Верховново Суда РФ, 1999, pag.5.

77

din interes material se grupează după scop în: 1. cu scopul de a obţine drepturi patrimoniale asupra bunurilor; 2.elibererea de o creanţă; 3. omorul săvîrşit la comandă pentru un beneficiu.178

Omorurile la comandă săvîrşite din gelozie, răzbunare sau din alte intenţii apărute pe baza relaţiilor personale sunt comandate, de obicei, de către unul dintre soţi, de către rudele apropiate, prieteni, precum şi parteneri de afaceri sau concurenţi etc.

Pentru existenţa omorului in interes material este suficient să se constate că făptuitorul a ucis din interes material, indiferent dacă a obţinut sau nu satisfacerea acestui interes; este suficient ca acest interes, intenţia materială să fi existat pînă la momentul săvîrşirii infracţiunii, dar nicidecum după săvîrşirea ei. Între făptuitor şi victimă există o legătură directă (infractorul influenţează direct asupra victimei omorînd-o) spre deosebire de cazul omorului la comandă. Desigur că există o legătură evidentă între acesta şi omorul din interes material. Nu omorul la comandă este o varietate a omorului în interes material, ci cel din urmă este o parte a omorului la comandă. Nu putem fi de acord întotdeauna cu existenţa unui interes material în cazul omorului la comandă, fiind specific acestei infracţiuni şi motivul de răzbunare, gelozie etc.179 Autorul M.I.Slinico nu înpărtăşeşte această opinie deoarece omorurile la comandă se săvîrşesc, de regulă, din interese materiale sau din motiv de răzbunare pe planul bussinesului etc., prin împărţirea rolurilor şi beneficiilor între participanţi.180 S-au creat 3 curente de opinii referitoare la motivele omorului la comandă:

1. doar motiv material. Omorul la comandă este privit ca un caz particular al omorului din interes material, deoarece nu poate fi săvîrşit fără o orientare spre un beneficiu

178Уголовное право. Особенная часть. Учебник для вузов, Москва, НОРМА, 2001, pag.89-93. 179 Антонеан Ю.М., Психологиа убийства, Москва , Юрист, 1997, pag.82. 180Слинько М.И, Заказные убийства как вид преступного предпринимательства //Право, Москва, 1997, nr.3, pag.8

78

material.181 Motivele materiale sunt prezente doar la autor, lipsind din acţiunile organizaorului.182 Acest punct de vedere poate fi criticat, deoarece în practică sunt cazuri cînd aceste motive interesează şi organizatorul.

2. motiv atît material cît şi alt tip de beneficiu (promisiuni de angajare etc.). Omorul la comandă poate fi săvîrşit şi fără motiv material, din “mulţumire morală“ faţă de organizator care e o persoană influentă ş.a.183

3. fără un motiv material. Important este faptul că ucigaşul acţionează nu din proprie iniţiativă, ci la comanda cuiva în interesele acestuia.184 Dacă am urma acest punct de vedere am conchide că orice omor neiniţiat de autor personal trebuie calificat ca omor la comandă.

Referitor la omorul săvîrşit de două sau mai multe persoane ca circumstanţă agravantă (art.145 alin.(3) lit.f) C.pen.), se impune constatarea următoarelor semne: - au participat două sau mai multe persoane, dintre care cel puţin două, potrivit art.42 alin.(6) C.pen., trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii; - ele s-au înţeles să comită un omor împreună pînă a începe desfăşurarea actului sau chiar în acelaşi moment, dar nu mai tîrziu de consumarea omorului; - au participat nemijlocit la realizarea laturii obiective a omorului două sau mai multe persoane, dintre care cel puţin doi participanţi ai infracţiunii au acţionat în calitate de coautori.185

Dacă la săvîrşirea omorului participă şi alte persoane în calitate de organizatori, instigatori sau complici, acţiunile lor trebuie 181 Андреева Л.А., Квалификация убийств, совершенных при отягчающих обстоятельствах, Москва,1999, pag.28. 182 Нафиев С.Х., Корыстное убийство: понятие, виды, квалификация (уголовно-правовые и криминологические аспекты), Казань, 1999, pag.57. 183 Красиков А.Н., Ответственность за убийство по российскому уголовному праву, Саратов, 1999, pag.82. 184 Логинов Е.А., Правовые и криминологические проблемы борьбы с убийствами совершаемыми по найму, Сыктывкар, 2001, pag.13. 185 Barbăneagră A., op.cit., pag.306.

79

calificate conform situaţiei concrete – potrivit art.42 şi art.145 C.pen. S-a constatat deci că omorul la comandă poate fi incriminat concomitent şi ca omor comis de două sau mai multe persoane, dar numai în cazul în care drept coautori au acţionat două sau mai multe persoane, fiind prezente şi celelalte semne ale omorului la comandă. Deoarece omorul la comandă este concomitent omor săvîrşit prin participaţie (participă cel puţin două persoane), fapta respectivă se va califica prin concurs art.145,alin.3,lit.f) “de două sau mai multe persoane“şi lit.m) “la comandă“.186

Agravanta de la alin.3, lit.a, art.145 CPRM- “omorul săvîrşit asupra a două sau mai multor persoane“ -poate fi la fel parte a omorului la comandă, deoarece clientul poate comanda “eliminarea“ concomitentă a două sau mai multor persoane, care pot fi rude între ele, de către unul şi acelaşi killer. Deosebirea dintre această circumstanţă şi omorul la comandă constă în existenţa semnului accidental “la comandă“, îndeplinirea căreia oferă ucigaşului un anumit beneficiu. Dacă am analiza şi alte circumstanţe agravante de la art.145 şi le-am compara cu omorul la comandă, am constata că aproape toate ele pot fi părţi ale acestei componenţe.

Omorul săvîrşit cu scopul de a ascunde o altă infracţiune sau de a înlesni săvîrşirea ei de cele mai dese ori este „comandat” asupra martorilor oculari ai unei infracţiuni sau asupra unor persoane care ar putea impiedica activitatea ilegală a clientului, beneficiarului.

Intenţia, ca element subiectiv caracteristic infracţiunii de omor, o deosebeşte pe aceasta nu numai de lipsirea de viaţă din imprudenţă, ci şi de vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei, care a cauzat decesul victimei.

Criteriile ce individualizează omorul la comandă ar fi, în opinia noastră, următoarele: certitudinea omorului; impertinenţa săvîrşirii infracţiunii; utilizarea armelor de foc, substanţelor explozive sau altor instrumente special adaptate pentru săvîrşirea 186 Ляпунова О.И., Ветрова И., Уголовное право, Юриспруденция, 2001, pag.276.

80

omorului; caracterul premeditat al infracţiunii; lipsa semnelor altor componente de infracţiuni (jafurilor, violurilor tîlhăriilor etc.); prezenţa armei infracţiunii la locul faptei; vătămarea cauzată a mai multor organe; folosirea metodelor perfecţionate de a ascunde infracţiunea; cantitatea minimă de urme, în afară de acele obiecte lăsate la locul săvîrşirii infracţiunii: arma, glontele, tuburile de cartuşe, muniţiile; semnele care mărturisesc despre faptul că victima a fost urmărită (alegerea timpului şi locului săvîrşirii infracţiunii, faptele tăinuirii infracţiunii, lipsa sau cantitatea minimă a martorilor); statutul social al victimei; luarea măsurilor în vederea lichidării martorilor, aflaţi alături de victimă; prezenţa la locul săvîrşirii infracţiunii a obiectelor caracteristice care demonstrează lipsa legăturii personale (cunoaşterii reciproce) între autor şi victimă.

O altă componenţă cu care vom compara omorul la comandă este banditismul (art.283CPRM), adică organizarea unor bande armate în scopul atacării persoanelor juridice sau fizice, precum şi participarea la ele sau la atacurile lor. Aceasta este o infracţiune contra securităţii publice, unde relaţiile sociale referitoare la viaţa persoanei pot apărea ca obiect juridic secundar. Latura obiectivă a banditismului include mai multe acţiuni alternative:organizarea bandei armate, participarea la ea sau la atacurile acesteia. Omorul la comandă la fel poate fi săvîrşit de către nişte organizaţii criminale, care pot fi formate exclusiv în acest scop. Banda trebuie să fie stabilă, formată din două sau mai multe persoane, să fie înarmată (armă de foc), să existe unitate de scop. Aceste condiţii cumulative impuse pentru existenţa infracţiunii de banditism pot fi raportate şi la grupul criminal organizat pentru săvîrşirea omorurilor la comandă. Spre deosebire de infracţiunile contra vieţii, banditismul se consideră consumat din momentul organizării bandei armate, adică este o componenţă formală, caracterizată prin intenţie directă şi scop de atac a persoanelor. Ca şi în cazul omorului subiect poate fi persoana de 14 ani. Dacă ne referim la posibilitatea calificării prin concurs a banditismului şi

81

omorului intenţionat, menţionăm că omorul nu se absoarbe de banditism.

Analiza comparativă efectuată în scopul de a contrapune anumite modalităţi ale omorului cu omorul la comandă au scos în evidenţă tangenţele şi divergenţele existente între acestea. Oricum relevarea acestora ne va permite de a înţelege mult mai bine esenţa infracţiunii de omor la comandă şi a analiza alte aspecte importante ale problemei respective cum ar fi calificarea corectă a acestuia.

§2.Probleme de profilaxie şi combatere a omorurilor la comandă în Republica Moldova şi alte state a)Noţiunea profilaxiei omorului la comandă

Datorită schimbărilor care au avut loc în Republica Moldova în ultimii ani din sfera socială, economică şi politică, a crescut vădit rata criminalităţii. MAI nu are statistici referitoare la crimele comandate. Doar în momentul descoperirii unui omor se poate spune cu certitudine daca acesta a fost comandat. Dar statisticile vizînd omorurile în general indică o creştere continuă, explicată de specialişti prin sărăcie şi degradare morală. Astfel, numai în municipiul Chişinău, numărul acestora a crescut de la 62 de omucideri, în 1990, pînă la 138, în 2000. Pînă în prezent, au rămas nedescoperite în jur de 400 de omoruri săvîrşite între anii 1990 şi 2001 în municipiul Chişinău, iar în 2005 în RM s-au săvîrşit 252 de omoruri, printre care şi omoruri la comandă.187 În RM în condiţiile economiei de piaţă şi a concurenţei “bolnave“, omorurile la comandă au devenit un lucru obişnuit. O mare importanţă în acest sens a obţinut-o problema eradicării infracţionalităţii, profilaxiei infracţiunilor şi altor încălcări, atestate în societate. Profilaxia infracţiunilor este cea mai efectivă şi umană metodă de preîntîmpinare a infracţiunilor, care însă necesită enorme resurse financiare şi umane. În societate se crează o teamă generală faţă de

187 Evidenţa statistică a Comisariatului de Poliţie Centru pe anul 2005

82

criminalitate, teamă care creşte proporţional cu mărirea ratei infracţionalităţii. Infracţiunea este privită ca ceva anormal, în special infracţiunile contra vieţii persoanei. Trebuie să existe în orice societate un anumit control social al crimelor, instituit de organele competente.188 Criminalitatea în sensul contemporan al cuvîntului reprezintă un element social complicat, cu caracter sistematic, ce relevă rezultatul interdependenţei factorilor negativi de natură socială şi umană.189 Ea este caracterizată de indici atît calitativi cît şi cantitativi, care-i descoperă structura şi dinamica,190 avînd indiscutabil o influenţă negativă asupra personalităţii.191

Profilaxia omorurilor la comandă în literatura de specialitate se analizează ca: 1.o diversitate a conducerii sociale; 2.un sistem al măsurilor social-economice, politice, orgnizaţionale, juridice şi educaţionale îndreptate spre evidenţierea şi combaterea cauzelor şi condiţiilor infracţiunilor şi spre formarea comportamentului juridic al persoanei. 192

Se consideră că fundamentul consolidării ordinii de drept şi disciplinei sociale se află la bazele dezvoltării profilaxiei.193 Dar ce înseamnă profilaxie? Între specialişti nu există unanimitate la

188 Cusson Maurice, Le control social du crime, PUF, 1983; P.H.Boole, Politiques legislatives-perspectives europeenes//Troisieme Conference de politique criminelle. Conseil de l’Europe, Strasbourg, 1985, pag.56-60. 189 Боков А.В., Организация борьбы с преступностью, Монография, Москва, ЮНИТИ-ДАНА, Закон и право, 2003, pag.11. 190 Банлдурка А.М., Дадыденко Л.М., Преступность в Украине: причины и противодействие, Монография, Харьков, Гос. спец. изд-во “Основа“, 2003, pag.10-21. 191 Долгова А.И., Теория криминологии: проблемы, поиски, решения// Вопросы борьбы с преступностью-Вып.46, Москва, Юрид.лит., 1988, pag.23. 192 Сахаров А.Б., Правовое обеспечение предупреждения преступлений// Советское государство и право, 1975, nr.11, pag.34. 193 Профилактика правонарушений: перспективы исследования//Тезисные выступления на рижском симпозиуме криминалогов, 24-25 апреля 1990 г.,Рига,1990, pag.17.

83

definirea acesteia:194 unii definesc profilaxia în sens larg, alţii consideră că ea este sinonimă cu “prevenirea“. În acest sens, prevenirea este privită ca o activitate ce are scopul de a nu permite săvîrşirea omorurilor la comandă prin anihilarea cauzelor acestora şi întreruperea activităţii infracţionale în derulare.

Termenul “profilaxie“ provine din latină şi înseamnă “a preveni“, “a avea grijă de ceva“.195 Am putea defini profilaxia omorurilor la comandă ca fiind o totalitate de măsuri instituite pentru evidenţierea şi lichidarea determinantelor infracţiunii date (profilaxie generală), cît şi pentru lichidarea şi influenţa corecţională a persoanelor care pot real să le săvîrşească (profilaxie individuală). Scopul profilaxiei va fi întotdeauna scoaterea la evidenţă a cauzelor şi condiţiilor de săvîrşire a infracţiunii, lichidarea lor, interzicerea unor noi acţiuni ilegale, diminuarea numărului acestora în societate. Pentru a facilita această activitate statul introduce noi măsuri mai aspre de pedepsire a actelor ilegale (omorul la comandă a fost prevăzut ca circumstanţă agravantă). S-a constatat că agravarea pedepsei este o măsură eficientă de prevenire a unor noi infracţiuni.196 În literatura de specialitate se face o clasificare a cauzelor omorurilor la comandă pe nivele: nivelul inferior-cauze psihologice, subiective (neînţelegerea completă de către individ a normelor juridice, adaptarea slabă la mediul înconjurător etc.); nivelul superior-cauze sociale, obiective (relaţiile sociale, conflictele etc.). Toţi factorii respectivi se grupează în felul următor: 1. probleme cu caracter economic. Se crede că cauzele infracţiunii respective reies din sfera economică, sărăcia fiind un factor primordial;197 o mare influenţă îl joacă decalajul mare dintre cei 194 Tonry Michel, ed.The Handbook of Crime &Punishment, New York: Oxford University Press, 1998, pag.370. 195 Dicţionar Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Editura “Univers Enciclopedic“, Bucureşti, 1998, pag.846. 196 Кант И., Религия в пределах только разума// Кант И.Сочинения: В 8 томах, Том 6, Москва, 1994, pag.33-37. 197 Mayr G., Statistik der Gerichtlichen Polizei ini Koemgreiche Bayem//Beitrage zur Statistik im KanigreicheBaverti, Munchen, 1867, pag.42.

84

bogaţi şi cei săraci (în RM -1:15) şi lipsa unui loc de muncă; şomajul şi numărul omorurilor săvîrşite sunt invers proporţionale: creşterea şomajului cu 1% duce la scăderea numărului omorurilor cu 1,5%.198 2.factori cu caracter social. În categoria lor unii savanţi includ şi sexul,vîrsta,rasa,culoarea pielii,fapt criticabil din punctul nostru de vedere. Nu putem nega faptul că bărbaţii sunt mai activi din punct de vedere criminal decît femeile (10-30%).199 3.lacunele legislative, care duc la ineficienţa activităţii organelor antrenate în lupta contra criminalităţii: infracţiuni nedescoperite, vinovaţi nepedepsiţi, circumstanţe neanalizate etc. O mare problemă este calificarea eronată a omorului la comandă ca omor săvîrşit din interes material.

În analiza savanţilor americani, se constată că 20-30% (omoruri-1,8%) din toate infracţiunile se săvîrşesc din întîmplare.200 Referitor la omorul la comandă este evident că acesta nu poate fi săvîrşit în asemenea circumstanţe, deoarece presupune o organizare prealabilă. b)Modalităţi de prevenire şi combatere a omorului la comandă elucidate într-un program de profilaxie a violenţei.

Profilaxia omorurilor la comandă poate fi analizată în două direcţii: criminologică şi juridico-penală. Latura criminologică presupune determinarea activităţii îndreptate spre evitarea săvîrşirii omorurilor prin lichidarea cauzelor şi condiţiilor determinante. Latura juridico-penală a profilaxiei omuciderilor la comandă include o activitate menită de a apăra societatea de asemenea atentate prin aplicarea măsurilor răspunderii penale.Această 198 Ruhm Christopher, Are Recessions Good for Youth Health?, NBER Working Paper nr.5570, Cambrige, Mass: National Bureau of Economic Research, 1996, pag.191; Theodore Chincos, Rates of Crime and Unemployment: Analysis of Aggregate Research Evidence//Social Problems, 1987, pag.187-212. 199 Hentig Hans, Crime: Causes mid Conditions: 1 ed..-New York: McGraw-Hill Book Company, 1947, pag.102; Thomas C., The Unadjusted Girl, Boston: Little, Brown&Company, 1993, pag.20. 200 Darrow Clarence, Crime: Its causes and treatment, New York, 1980, pag.257;

85

activitate se bazează pe normele penale şi procesual-juridice. Profilaxia oricărui proces are anumite scopuri. În cazul nostru, acestea ar fi: 1) stabilizarea nivelului criminalităţii omorurilor la comandă, în cazul cînd acesta creşte incontinuu; 2) stoparea creşterii şi diminuarea acesteia pînă la un nivel social tolerant,în cazul cînd acesta se află la un nivel stabil.201

Măsurile profilactice pasibile de aplicare se clasifică după mai multe criterii. După conţinut acestea pot fi:economice, politice, educaţionale, penale etc.; după sfera de acţiune: generale, regionale, locale şi particulare; după momentul aplicării: măsurile profilacticii iniţiale şi cele de profilactică a recidivei; după particularităţile comportamentului criminal: profilactica infracţiunilor intenţionate şi celor săvîrşite din imprudenţă, profilactica infracţiunilor cu o anumită motivaţie (de exemplu, interes material), a celor săvîrşite de o anumită categorie de subiecţi (minori etc.), măsuri îndreptate spre prevenirea recidivei.202 Conform măsurilor profilaxiei, aceasta include mai multe stadii: 1.profilaxia iniţială-cînd se depistează sursele influenţelor negative asupra subiectelor înainte ca acestea să le determine comportamentul criminal de a săvîrşi un omor la comandă; 2.profilaxia nemijlocită-se înfăptuieşte cînd comportamentul persoanei denotă o dezvoltare a unor interese, obiceiuri negative (de face ceva ilegal ori imoral la comanda cuiva); 3.profilaxia la etapa formării motivelor infracţiunilor-cînd numărul actelor ilegale creşte denotînd o probabilitate mare de săvîrşire a omorurilor la comandă în viitorul apropiat; 4.profilaxia recidivei-obiectul acesteia sunt recidiviştii.

O formă aparte este profilaxia morală care include o totalitate de metode de influenţă psihologică asupra potenţialilor infractori. Subiectele profilaxiei sunt:în plan sociologic-societatea în ansamblu, colectivele, grupurile, indiviizii; în plan social-politic- 201 Литвинов А.Н., Гаврищ Т.С.,Профилактика преступлений. От теории к практики. Научно-практическое пособие, Москва,“Экмос“, 2003, pag.31; 202 Алексеев А.И., Криминология. Курс лекций, Москва, Изд-во “Щит“, 1999, pag.116-118.

86

statul, organele statale şi organizaţiile obşteşti, cetăţenii. În profilaxia omorurilor la comandă sunt antrenate subiecte specializate şi nespecializate. Din prima categorie fac parte: organele de ocrotire a normelor de drept, asociaţii specializate (agenţii de detectivi particulari), organizaţii statale specializate (comisiile pentru minori). Ca subiecte nespecializate apar: organul legislativ, organul executiv, administraţia organizaţiilor, asociaţiile obşteşti, cetăţenii.203

Prevenirea săvîrşirii unui omor la comandă este problematică, deoarece participanţii la acesta se asigură în prealabil despre secretul activităţii lor. Practic este imposibil de aflat despre o pregătire a acestei infracţiuni, cu excepţia cazurilor cînd organelor de drept li se furnizează informaţii în acest sens, de regulă, de careva dintre presupuşii participanţi, care nefiind mulţumiţi de remunerare etc. şi dorind să se răzbune, renunţă de a participa la săvîrşirea infracţiunii. Preîntîmpinarea acestora este o problemă pentru toate statele lumii oricît de dezvoltate nu ar fi acestea. Spre exemplu, în SUA, unde violenţa este considerată de o mare parte de americani ca fiind o stare normală a comportamentului, 23% din populaţie au fost martori ai omorurilor, printre care nu se exclud şi cele săvîrşite la comandă204 şi timp de un an numărul omuciderilor a crescut cu 23%.205 În Japonia există o încredere deplină a populaţiei în organele de drept, îndeosebi în poliţie,206 fapt care determină gradul mare de descoperire a infracţiunilor. Tokyo este unul dintre cele mai puţin criminale oraşe din lume, deoarece se săvîrşeşte cel mult un omor pe lună. Japonia ocupă primul loc în lume după descoperirea infracţiunilor-se descoperă aproape toate infracţiunile 203 Быргэу М.М., Организация профилактики преступлений органами внутренных дел (опыт РМ),Изд-во: Национальный университет внутренных дел, Харьков, 2004, pag.106-121. 204 Greene M., Chronic Exposure to Violence and Poverty//Crime and Delinquency, 1993, V.39, nr.1, pag.107−108. 205 О насилии в небольшых американских городах//Борьба с преступностью за рубежом, 1993, nr.5, pag.9. 206 Bayley D., Forces of Order-Police Behavior in Japan and the United States, Berkley, 1991, pag.5.

87

înregistrate (96,7%)207, fiind urmată de Germania, Marea Britanie şi SUA. În Republica Moldova în 2003-7% din infracţiuni au fost omoruri, iar în 2005 s-au săvîrşit 252 omoruri. Toate condiţiile vieţii dintr-un stat sau altul influenţează nemijlocit motivaţia criminală. Conform unor analize făcute de Asociaţia americană de psihologie s-a constatat că copilul (7−11ani) pe parcursul întregului an de studiu vede la televizor în mediu 8.000 de omoruri şi 100.000 de acte de violenţă. Acest fapt şi influenţează implimentarea interesului criminal, a dorinţei de senzaţii tari, ceea ce duce în ultimă instanţă la săvîrşirea unui număr considerabil de omoruri. De aceea este important de a iniţia un program de profilaxie iniţială complexă. În acest sens, propunem următorul program de profilaxie a violenţei din societate,care generează săvîrşirea omorurilor la comandă:

orientarea programei de studiu a elevilor spre a le insufla deprinderi care îi vor proteja de la violenţă; asigurarea conlucrării dintre organizaţiile de tineret şi cele de maturi pentru prevenirea violenţei; formarea unui sistem de familiarizare treptată a tineretului cu activitatea lucrativă; îmbunătăţirea sistemului reeducării adolescenţilor, care au săvîrşit acte de violenţă; susţinere acordată diferitor organizaţii formate pentru prevenirea infracţiunilor din partea statului, inclusiv financiară; limitarea feroce a răspîndirii armelor de foc printre cetăţeni;

207 Shikita M., Tschiya S., Crime and Criminal Policy in Japan, Tokyo, 1999, pag.8.

88

recomandări surselor de informaţie în masă de a revedea programele televizate, limitînd la minimum rularea scenelor de violenţă; antrenarea acestora într-o propagandă binevenită de a reduce violenţa şi iniţierea unor studii analitice care ar evidenţia în raport cu cauzele infracţiunilor posibilele metode de prevenire mai eficientă a acestora.

Profilaxia omorurilor la comandă este o problemă complicată pentru societate, deoarece “tendinţa de a fi primul, fără concurenţă” pe piaţa bussinesului şi posibilitatea de a angaja un “killer” pentru înlăturarea acesteia credem că este şi va fi foarte populară pînă cînd legiuitorul va agrava la maximum pedeapsa şi coeficientul crimelor la comandă descoperite va fi mult mai înalt. Fenomenul infracţional este un fenomen social şi individual determinat de multiple cauze şi condiţii. În fiecare societate, pentru combaterea acestui fenomen negativ (care aduce mari daune morale, sociale) este necesar, în primul rând, să fie combătute cauzele care îl generează şi condiţiile care îl favorizează; în al doilea rând – adoptarea unor mijloace specifice de combatere, în funcţie de diversitatea cauzelor şi condiţiilor.

89

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI Datorită schimbărilor din societate are loc o renovare a legislaţiei în toate domeniile.În acest sens legea penală sintetizează faptele comise în trecut incluzînd anumite norme cu caracter penal nou,care vor constitui nişte abstractizări ale faptelor ce se vor comite în viitor. O situaţie de acest gen este cea referitoare la omorul la comandă. În teză, o atenţie mare a fost acordată problemelor legate de încadrarea juridică a omorului la comandă în limitele conţinuturilor normative prevăzute expres de legea penală.

Printre scopurile principale ale studierii omorului la comandă, concomitent cu determinarea semnelor şi caracteristicilor lui, analiza aspectelor juridico-penale a faptelor cuprinse în conţinutul lui, investigarea modalităţilor de reflectare a faptelor de acest gen, concomitent cu studierea detaliată a condiţiilor răspunderii juridice pentru săvîrşirea omorului la comandă şi delimitarea acestuia de alte modalităţi normative ale omorului în general se evidenţiază în mod nemijlocit şi înaintarea unor concluzii şi recomandări vizavi de subiectul abordat în conţinutul tezei de licenţă, care în ansamblu să se refere la perfectarea normelor de drept penal. În acest context, se cer a fi prezentate unele concluzii şi sugestii cum ar fi:

-A defini omorul (art.145 alin.(1) Cod Penal) prin intermediul unei dispoziţii descriptive, deoarece omorul poate fi numai intenţionat. În legislaţia penală veche, legiuitorul incrimina un omor atît intenţionat (art.88-89 Cod Penal 1961), cît şi din imprudenţă (art.93 Cod Penal 1961). Însă Codul Penal curent nu adoptă o asemenea poziţie. Astfel, dacă se pune accent pe lipsirea de viaţă cu intenţie a altei persoane se foloseşte noţiunea de “omor”şi „lipsire de viaţă” în cazul imprudenţei. Este important a atrage atenţia asupra excepţiei de la acest compartiment, adică cea legată de lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei.

- A stabili în mod clar delimitarea noţiunilor de client şi beneficiar în cazul unui omor la comandă. Drept urmare, prin “client” ar trebui de înţeles persoana care angajează nemijlocit o altă persoană în scop de a comite un omor. Beneficiarul este acea

90

persoană care angajează o altă persoană (intermediar) pentru a acţiona în numele său şi a realiza omorul la comandă.

- În cazul în care vorbim despre omorul la comandă, apelăm în mod direct şi nemijlocit la o participaţie complexă,şi nu una simplă. De regulă,în cazul omorului la comandă suntem în prezenţa unei participaţii complexe. Despre existenţa unei participaţii simple în cazul omorului la comandă nu se poate de vorbit, deoarece incriminarea omorului prin forma simplă a participaţiei este separată de omorul la comandă în însăşi dispoziţia art.145 alin.(3) CP săvîrşirea omorului de două sau mai multe persoane fiind o circumstanţă agravantă aparte.

-A propune includerea unei norme separate referitoare la omorul la comandă. Art.145/1 CP. Omorul la comandă Omorul la comandă, adică lipsirea de viaţă a altei persoane la comanda alteia, precum şi tentativa de omor la comandă, - se pedepseşte cu închisoare pe un termen de la 20 la 25 ani sau cu detenţiune pe viaţă.

−În vederea combaterii şi prevenirii infracţiunilor de omor la comandă se va apela la un program special de profilaxie în acest sens.

Analiza efectuată asupra problematicii calificării şi delimitării omorului la comandă se bazează pe studiul aprofundat al bibliografiei. Sperăm că recomandările propuse să fie apreciate,fapt care ar rezolva poate unele probleme practice, ar servi drept material teoretic pentru specialiştii din domeniu şi studenţi.

Omorul la comandă a fost şi va rămîne o problemă practică a societăţii noastre, care trebuie rezolvată în modul corespunzător de către specialişti în domeniu, printr-o calificare corectă şi aplicarea unei pedepse echitabile celor săvîrşite de către infractor.

91

BIBLIOGRAFIE Legislaţie internă şi internaţională

1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994 2. Legea Republicii Moldova, Codul penal al Republicii Moldova

nr.985-XV din 18 aprilie 2002, Monitorul Oficial al RM nr.128−129⁄1012 din 13 septembrie 2002

3. Legea Republicii Moldova. Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003, art.275.// Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.104-110/447 din 07 iunie 2003.

4. Hotărîrea Parlamentului nr.1298 din 24 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.54−55 din 21 august 1997 prin care Republica Moldova a ratificat Convenţia şi protocoalele nr.1−8,11

5. Legile RM privind ocrotirea sănătăţii, adoptate de Parlamentul RM la 28.03.1995, Monitorul Oficial al RM, 1995, nr.13

6. Declaraţia universală a drepturilor omului, 10 decembrie 1948 7. Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale, 16

decembrie 1966 8. Pactul privind drepturile politice şi civile (1966) cu protocoalele

adiţionale (1977) 9. Convenţia Europeană pentru protecţia drepturilor omului şi

libertăţilor fundamentale, 4 noiembrie 1950, Roma Convenţia cu privire la drepturile copilului(1986) 10. Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de

discriminare faţă de femei (1979) 11. Federal Criminal Code and Rules by West Publishing

Co., 1996 edn. United States Code, Title 18. Crimes and Criminal Procedure

12. New York Criminal Law Handbook. Chapter 40 of the Consolidated Laws. Penal Law. By Gould Publications,1995

13. Criminal Law and Procedure Handbook of Illinois, 1995. Gould Publications.Inc...Criminal Code, Act 5.Criminal Code of 1961 West’s California Codes. Penal Code. 1995 Compact Edition. By West Publishing Co., St.Paul, Minn

92

Literatură juridică 1. Avram M., Popovici T., Cobîşneanu V., Cercetarea infracţiunilor

contra persoanei. Ghidul ofiţerului de urmărire penală. Coordonator Zubco Valeriu, Chişinău, Editura ARC, 2004

2. Антонеан Ю.М., Психология убийства, Москва, Юрист,1997 3. Аверьянова Т.В., Белкин Р.С., Корухов Ю.Г., Россинская Е.Р., Криминалистика, Учебник для вузов, под ред.Белкина Р.С., Москва, НОРМА, 2002

4. Аниянц М.К., Отвественность за преступления против жизни, Юридическая литература, Москва,1964

5. Алексеев А.И., Криминология. Курс лекций, Москва, Изд-во “Щит“, 1999

6. Андреева Л.А., Квалификация убийств, совершенных при отягчающих обстоятельствах, Москва, 1999

7. Bujor V., Şleahtiţchi V., Omorul şi vătămarea gravă a integrităţii corporale, Unversitatea de Criminologie, Chişinău, 2003

8. Basarab M., Moldovan L., Suian V., Drept penal. Partea specială, vol.I, Dacia, Cluj-Napoca, 1985

9. Barbăneagră A., Berliba V., Borodac A., Comentariul Codului penal al Republicii Moldova, Editura ARC, Chişinău, 2003

10. Baciu Gheorghe, Medicina legală, Chişinău, Ştiinţa, 1995 11. Basarab M., Drept penal. Partea generală, vol.II, Iaşi,

Chemarea, 1992 12. Basarab M., Drept penal. Partea generală, Cluj-Napoca,

1999 13. Bayley D., Forces of Order-Police Behavior in Japan and the

United States, Berkley, 1991 14. Boroi A., Infracţiuni contra vieţii, Bucureşti, ALL BECK,

1999 15. Borodac A., Manual de drept penal. Partea specială (pentru

învăţămîntul universitar), Chişinău, 2004 16. Borodac A., Drept penal. Partea generală, Chişinău, 1994 17. Brânză S., Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertăţii şi

demnităţii persoanei, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău,1999

93

18. Brânză S., Ulianovschi X., Stati V., Ţurcan I., Grosu V., Drept penal. Partea specială., Ediţia a II-a, vol.II, Editura Cartier, 2005

19. Bujor V., Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei, Chişinău, 2003

20. Bujor V., Buga L., Drept penal comparat, Universitatea de criminologie, Chişinău, 2003

21. Bulai C., Manual de drept penal. Partea generală, Editura ALL, 1997

22. Быргэу М.М., Организация профилактики преступлений органами внутренных дел (опыт РМ), Изд-во:Национальный университет внутренных дел, Харьков, 2004

23. Борзекова Г.Н., В.С.Комисарова,Курс уголовново права. Особенная часть, Том III, Москва, Зерцало -М, 2002

24. Боков А.В., Организация борьбы с преступностью, Монография, Москва, ЮНИТИ-ДАНА , Закон и право, 2003

25. Банлдурка А.М., Дадыденко Л.М., Преступность в Украине: причины и противодействие, Монография, Харьков, Гос.спец.изд-во “Основа“, 2003

26. Cuşnir V., Berliba V., Aspecte juridico-penale ale evaziunii fiscale a intreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor, Chişinău, 2002

27. Cusson Maurice, L’analyse criminologique et la prevention institutionelle, in R.I.C.P.T., nr.2, 1992

28. Cusson Maurice, Le control social du crime, PUF, 1983; 29. Clarence Darrow, Crime: Its causes and treatment, New

York, 1980 30. Кашепова В.П., Уголовное право Российской Федерации, Москва , “Былина“, 1999

31. Кузнецова Н.Ф., И.М.Тяжкова, Курс уголовного права. Часть общая, Том 1: Учение о преступлении, Москва, Зерцало, 1999

32. Капинус О.С., Убийства, мотивы и цели., Импэ-падлиш, Москва, 2004

94

33. Кузнецова Н.Ф., Новое уголовное право России, Зерцало Теис, Москва, 1996

34. Красиков А.Н., Ответственность за убийство по российскому уголовному праву, Саратов, 1999

35. Dobrinescu I., Infracţiuni contra vieţii persoanei, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1987

36. Дзюньити Куда, Общая часть японского уголоного права, Киото, 1977

37. Гурев М.С., Уюийства на “разборках“. Методика расследования., Санкт-Петербург, Москва-Харьков-Минск, ПИТЕР, 2001

38. Ермолович В.Ф., Криминалистическая характеристика преступлений, АМАЛФЕЯ, Минск, 2001

39. Hanga V., Mari legiutori ai lumii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1997

40. Jeandiclier W., Droit penal general, Paris, 1988 41. H.H.Jescheck, Lehrbuch des Strafrechts Allgemeiner Teil

(Manual de drept penal-pedepsele, partea generală), Berlin, Duncker Hunblot, 1988

42. Hanga V., Istoria generală a statului şi dreptului. De la origini la revoluţiile burgheze, Bucureşti, 1958

43. Ionaşcu T., Persoana fizică în dreptul RPR, Bucureşti, 1963 44. Исаев И.А., История государство и права Росий, Москва,1995

45. Laşcu M., Pop O., Aspecte de teorie şi practică judiciară în materia infracţiunii de lovire sau vătămări cauzatoare de moarte, Chişinău, 2001

46. Marian Roman, Ghina Sorin, Nicolaie Macimilian. Drepturile civile şi politice, Bucureşti, 1998

47. Mariţ A., Autoreferat la teza de doctorat cu titlul „Latura subiectivă a infracţiunii la persoanele fizice în noua legislaţie penală”, Cluj-Napoca, 2004

48. Miller Hustin, Handbook of Criminal Law, West Publishing Company, St.Paul, 1934

95

49. Мозяков В.В.,Руководство для следователей, Экзамен ,Москва,2005

50. Наумова А.В., В.Н.Кудрявцев, Российское Уголовное право. Особенная часть (учебник), Москва, Юристь, 1997

51. Наумов А.В., Коментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации, Юристь, Москва,1997

52. Никифоров А. С., Ответственность за убийство в современном уголовном праве, Москва, Учебно-консультационный центр ЮрИнфо, 2000

53. Нафиев С.Х., Корыстное убийство: понятие, виды, квалификация (уголовно-правовые и криминологические аспекты), Казань, 1999

54. Локк Р. В., Заказные убийства (криминологический анализ), Москва, Былина, 2003, pag.24

55. Лаврин А., Словарь убийц, Акт-издательство, Москва, 1997

56. Литвинов А.Н., Гаврищ Т.С., Профилактика преступлений. От теории к практики. Научно-практическое пособие, Москва, “Экмос“, 2003

57. Логинов Е.А., Правовые и криминологические проблемы борьбы с убийствами совершаемыми по найму, Сыктывкар, 2001

58. Ляпунова О.И., Ветрова И., Уголовное право, Юриспруденция , 2001

59. Oancea I., Curs de drept penal general, Vol.I – III, Bucureşti 1994

60. H.Otto, Grundkurs. Strafrecht (Curs de bază cu privire la pedepse), Berlin, 1982

61. Ruhm Christopher, Are Recessions Good for Youth Health?, NBER Working Paper nr.5570, Cambrige, Mass: National Bureau of Economic Research,1996

62. Toader T., Drept penal român (Partea specială), Casa de Editură şi presă “Şansa“, 1996

63. Tonry Michel, ed.The Handbook of Crime &Punishment, New York: Oxford University Press, 1998

96

64. Thomas C., The Unadjusted Girl, Boston: Little, Brown&Company, 1993

65. Sîmbrian T., Drept pivat roman, Craiova, 1993 66. Stancu Emilian, Criminalistica, vol.II, Editura Actami,

Bucureşti.1995 67. Soyer Jean-Claude, Droit penal et Procedure penale,

L.G.D.J., 1995 68. Shikita M.,Tschiya S.,Crime and Criminal Policy in Japan,

Tokyo, 1999 69. Szabo I., Fondements historiques et developpment des droits

de l′homme, în “Les dimensions internationales des droits de l′homme“, UNESCO, Paris, 1978

70. Saltelli, Romano-Di Falco, Nuovo Codice penale comentato, Torino, U.T.E.T.-1990

71. Скуратов Ю.И., Лебедев В.М., Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации., Издание 3-е, измененное и дополненное, НОРМА-ИНФРА М, Москва, 2000

72. Şăineanu Lazăr, Dicţionar Universal al Limbii Române, Litera, Chişinău, 1998

73. Ungureanu A., Drept penal român. Partea generală, Bucureşti, Lumina Lex, 1995

74. Ungurean S., Medicina legală, Chişinău, Ştiinţa, 1993 75. Уголовное право. Часть общая и особенная. Учебник под ред.Н.И.Ветрова, Ю.И.Ляпунова, Издание второе, исправленное и дополненное, Москва, Юриспруденция, 2001

76. Уголовное право. Общая часть. Учебник для вузов. Ответственные редакторы: Козаченко И.Я., Незнамова З.А., Москва, НОРМА-ИНФРА-М, 1999

77. Уголовный кодекс Украины. Научно-практический комментарий. 3-е издание. Под ред.С.С.Яценко, Киев, “А.С.К.“, 2003

78. Уголовное право. Особенная часть. Учебник для вузов., Москва, НОРМА-ИНФРА-М, 2000

97

79. Zolyneac M., Drept penal, vol.1, Editura fundaţiei “Chemarea“, Iaşi, 1993

80. Hentig Hans, Crime: Causes mid Conditions: 1 ed..-New York: McGraw-Hill Book Company, 1947

Publicaţii periodice 1. Revista de drept penal, nr.1, Bucureşti, 1996 //Antoniu G.,

Răspunderea penală a persoanei juridice 2. Revista de drept penal, nr.1, Bucureşti, 1999, pag.38-39//Antoniu

G, Urmarea imediată. Contribuţii la clarificarea conceptului. 3. Revista română de drept, nr.6, 1982 //Antoniu G., Infracţiunea de

omisiune 4. Revista română de drept, nr.4, 1982//Pătulea V., Răspundere

penală. Elemente constitutive.Raport de cauzalitate 5. Revista Naţională de Drept, nr.3, Chişinău, 2004//Brânză S.,

Însemnătatea obiectului juridic generic al infracţiunii 6. Revista Naţională de Drept, nr.2, Chişinău, 2004//Brânză S.,

Însemnătatea obiectului material al infracţiunii 7. Legea şi viaţa, nr.5, 1998, pag.13// Sadovei N., Avortul şi dreptul

la viaţă al copilului. Aspecte juridice 8. Право, Москва, nr.3, 1997, pag.8//Слинько М.И, Заказные убийства как вид преступного предпринимательства

9. Вопросы борьбы с преступностью-Вып.46, Москва, Юрид.лит., 1988 //Долгова А.И.,Теория криминологии: проблемы, поиски, решения

10. Борьба с преступностью за рубежом, 1993, nr.5, pag.9//О насилии в небольшых американских городах

11. Российская юстиция, nr.6, 1995, art.41// Разгилдев Б. Убийство по заказу

12. Советское государство и право, nr.11, 1975, pag.34// Сахаров А.Б., Правовое обеспечение предупреждения преступлений

13. Тезисные выступления на рижском симпозиуме криминалогов, 24-25 апреля 1990 г., Рига, 1990, pag.17// Профилактика правонарушений: перспективы исследования

98

14. Beitrage zur Statistik im Kanigreiche Baverti, Munchen, 1867, pag.42 // Mayr G., Statistik der Gerichtlichen Polizei ini Koemgreiche Bayem

15. Crime and Delinquency, 1993, V.39, nr.1, pag.107−108// Greene M., Chronic Exposure to Violence and Poverty

16. Troisieme Conference de politique criminelle. Conseil de l’Europe, Strasbourg, 1985, pag.56-60// P.H.Boole, Politiques legislatives perspectives europeenes

17. Social Problems, 1987, pag.187-212// Theodore Chincos, Rates of Crime and Unemployment: Analysis of Aggregate Research Evidence

Practică judiciară 1. Hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie “Cu privire la practica

judiciară în cauzele despre omor premeditat“, nr.9 din 15.11.1993 cu modificările introduse prin hotărîrile Plenului nr.20 din 10.06.1998, nr.38 din 20.12.1999 şi nr.25 din 29.10.2001;

2. Colegiul Penal al Curţii de Apel a Republicii Moldova, Sentinţa în numele Legii din 16 aprilie 2002, dosarul nr.1-12/2002.

3. Dosarul penal nr.1a-253/05 din 25 martie 2005 pornit în privinţa lui Baciu V.(zis „Spartac”), Baciu P., Manic I., Brînzilă P., conform art.88, pct.1, 6 (Cod Penal din 1961).

4. Dosarul nr.828 /P/2000 pornit în privinţa lui Raul Opris, Tribunalul Bucureşti

5. Dosarul „Aurul dacilor” nr.4126/P/2005, Tribunalul Bucureşti 6. Decizie penală, nr.42, 1995, Curtea de Apel Timişoara 7. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Federaţiei Ruse

din 1999, 27 ianuarie, nr.11 8. Бюллетень Верховного Суда Росийской Федерации, nr.1,

1994 9. Бюллетень Верховного Суда РФ, 1999. Меркушов А.Е., О некоторых вопросах судебной практики по делам о преступлениях предусмотренных ст.105 УК РФ

99

Cuprins

Cuvînt înainte………………………………………………….......3 CAPITOLUL I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PROTECŢIA VIEŢII UMANE CA VALOARE SUPREMĂ.....4 §1. Istoricul apariţiei şi evoluţia legislaţiei penale privind reglementarea omorului la comandă………………...….…….4 §2. Reglementări penale privind protecţia vieţii persoanei în Republica Moldova……………………………………………….11 §3. Reglementări penale privind omorul la comandă în legislaţiile penale a altor state………………………………………………...36 CAPITOLUL II. ANALIZA JURIDICO−PENALĂ A OMORULUI LA COMANDĂ.....................................................39 §1.Noţiunea omorului la comandă………………....……………..39 §2.Varianta−tip a omorului la comandă ………………………….44 a) Obiectul de atentare al omorului la comandă….....…44

b) Subiectul omorului la comandă………………..…....50 c) Latura obiectivă a omorului la comandă………....…57 d) Latura subiectivă a omorului la comandă…...….…..64 CAPITOLUL III INCRIMINAREA ŞI PROFILAXIA OMORULUI LA COMANDĂ ………………………....……....67 §1 Procedee de calificare a omorului la comandă şi delimitarea acestuia de alte infracţiuni………………………….............….…67 §2 Probleme de profilaxie şi combatere a omorurilor la comandă în Republica Moldova şi alte state......................................................81

a)Definirea profilaxiei omorului la comandă……..…..…..81 b) Modalităţi de prevenire şi combatere a omorului la

comandă elucidate într−un program de profilaxie a violenţei……….......................................................................…...84 Concluzii şi recomandări............................................................89 Bibliografie…………………………………………………..….91

100

ASPECTE JURIDICO-PENALE ALE OMORULUI LA COMANDĂ

Autor: Angela Ailoaiei

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Bun de tipar 07.11. 08. Formatul hârtiei 60x84 1/16 Hârtie ofset. Tipar RISO Tirajul 200 ex. Coli de tipar 6,25 Comanda nr.107

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––– U.T.M., 2004, Chişinău, bd. Ştefan cel Mare, 168.

Secţia Redactare şi Editare a U.T.M. 2068,Chişinău, str. Studenţilor, 9/9.

101

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

Angela Ailoaiei

ASPECTE JURIDICO-PENALE ALE

OMORULUI LA COMANDĂ

Monografie

Chişinău 2008