ihtiologie.html.doc

Biometria peştilor

Consideraţii generale

Pentru a se putea studia grupările sistematice ale peştilor, este necesar să se efectueze o serie de observaţii asupra caracterelor morfologice, prin măsurarea sau numărarea unor parţi componente ale corpului lor şi să se prelucreze aceste date prin statistica variaţiunilor.

Determinarea variabilităţii caracterelor la indivizi izolaţi sau la grupe de indivizi, pe baza măsurării, numărării, cântăririi şi a prelucrării datelor obţinute prin statistica variaţiunilor constituie studii biometrice.

În trecut, la începutul dezvoltării ştiinţelor naturii, descrierea sistematică a peştilor se făcea, în special, pe baza caracterelor biologice, indicându-se numai acele caractere morfologice, imediat vizibile la prima observaţie.

Ihtiologul modern nu mai poate fi mulţumit cu acest criteriu de descriere a peştilor, pentru a-i clasifica precis în unitatea taxonomică căreia îi aparţin şi de aceea el face observaţii foarte amănunţite, stabilind precis prin măsurători, numărători şi calcule, valoarea fiecărui caracter.

Primele studii biometrice la peşti au fost efectuate, în anul 1886 de către ihtiologul suedez Schmidt , care s-a ocupat de clasificarea Salmonidelor, elaborând schema măsurătorilor, schemă care cu mici modificări este folosită şi in zilele noastre. Mai târziu, Zograf, elaborează o schemă de măsurători pentru sturioni.

Biometria Cyprinidelor are la bază schema măsurătorilor elaborată de Camenscki şi Kavraski, completată ulterior de către I. S. Berg.

Măsurători la peşti

Măsurătorile la peşti se grupează în : măsurători somatice, care stabilesc valoarea lungimilor, grosimilor şi a greutăţilor şi măsurători meristice, care stabilesc valoarea anumitor caractere, prin numărare.

Măsurători somatice şi meristice la Cyprinidae

Pentru Cyprinidae se efectuează următoarele măsurători somatice:

- Lungimea totală a peştelui (se notează cu L) se măsoară de la vârful botului până la linia ce uneşte vârfurile lobilor înotătoarei caudale. Când caudala este heterocercă, lungimea totală a peştelui se măsoară până la vârful lobului celui mai lung.

- Lungimea corpului (se notează cu l) se măsoară de la vârful botului pâna la extremitatea învelişului solzos, la baza înotătoarei caudale.

- Lungimea capului (se notează cu lc) se măsoară de la vârful botului până la marginea posterioară a osului opercular, fără membrana branhiostegală.

- Lungimea botului (se notează cu lb) se măsoară de la vârful botului şi până la marginea anterioară a orbitei, pe linia mediană a capului.

- Înălţimea capului (se notează cu hc) se măsoară pe linia verticală ce porneşte de la extremitatea posterioară a deschiderii branhiale.

- Înălţimea frunţii (se notează cu hf) se măsoară pe verticală, de la marginea superioară a orbitei până la linia dorsală a capului.

Fig. 1. Măsurători somatice la Cyprinidae

- Înălţimea maximă a corpului (se notează cu H) se măsoară în regiunea cea mai înaltă a corpului, de la linia ventrală, la linia dorsală. La Cyprinidae, în general, înălţimea maximă a corpului se găseşte la nivelul primului spin din aripioara dorsală.

- Grosimea maximă a corpului (se notează cu G) se măsoară acolo unde corpul are grosimea cea mai mare.

- Circumferinţa maximă a corpului (se notează cu C) se măsoară la nivelul înălţimii maxime şi grosimii maxime.

- Lungimea pedunculului caudal (se notează cu lp) se măsoară la extremitatea posterioară a înotătoarei anale şi până la baza înotătoarei caudale.

- Înălţimea minimă a corpului (se notează cu h) se măsoară acolo unde înălţimea corpului este cea mai redusă, de obicei, la extremitatea posterioară a pedunculuilui caudal.

- Distanţa predorsală (se notează cu D) se măsoară de la vârful botului până la baza primei radii din înotătoarea dorsală.

- Distanţa postdorsală (se notează cu D1) se măsoară de la baza primei radii din dorsală până la baza înotătoarei caudale.

- Distanţa preventrală (se notează cu Dv) se măsoară de la vârful botului până la baza înotătoarei ventrale.

- Distanţa preanală (se notează cu Da) se măsoară de la vârful botului până la extremitatea anterioară a înotătoarei anale.

- Lungimea bazei înotătoarei dorsale (se notează cu hd) se măsoară de la baza până la vârful celei mai lungi radii (pentru speciile de peşti ce prezintă mai multe dorsale se fac măsurători la fiecare în parte).

- Lungimea bazei anale (se notează cu 1a) se măsoară de la baza primei radii până la baza ultimei radii a aripioarei anale.

- Înălţimea pectoralei (se notează cu hp ) se măsoară de la baza radiei celei mai lungi până la vârful ei.

- Înălţimea ventralei (se notează cu hv) se măsoară de la baza radiei celei mai lungi până la vârful ei.

- Lungimea lobului superior al caudalei (se notează cu lcs) se măsoară de la baza aripioarei caudale la vârful lobului.

- Lungimea lobului inferior al caudalei (se notează cu lci) se măsoară de la baza aripioarei caudale la vârful lobului.

- Distanţa dintre pectorală şi ventrală (se notează cu Dpv) se măsoară de la baza pectoralei la baza ventralei.

- Diametrul ochiului (se notează cu do) se măsoară de la extremitatea anterioara la cea posterioară a orbitei, pe linia mediană.

-Greutatea corpului (se notează cu g) se stabileşte prin cântărire.

Prin măsurători meristice se stabileşte la Cyprinidae valoarea următoarelor caractere:

- Numărul solzilor pe linia laterală se stabileşte numărând din regiunea anterioara a corpului, spre cea posterioară, solzii ce poartă canalele liniei laterale.

- Rândurile transversale de solzi dispuse deasupra si dedesubtul liniei laterale se numără în regiunea cea mai înaltă a corpului.

Aceste caractere se notează sub următoarea formă:

S x A/B x D

În care: Seste numărul solzilor de pe linia laterală situată pe

partea stânga a corpului, atunci când s-au făcut măsurători asupra unui singur individ. Dacă măsurătorile se referă la un grup de indivizi, S va indica numărul minim de solzi găsit pe linia laterală;

Dnumărul de solzi pe linia laterală situată pe partea dreaptă a corpului, când este vorba de un singur individ sau numărul maxim când este vorba de un grup de indivizi;

A numărul rândurilor de solzi situate deasupra liniei laterale;

B numărul rândurilor de solzi situate dedesubtul liniei laterale (ex. 35 x 7/6 x 40).

- Numărul radiilor din înotătoare (aripioare). Fiecare înotatoare se notează prin iniţiala cu care începe (se scrie cu litera mare), urmează apoi numărul radiilor simple, scrise cu cifre arabe (ex. D III 16-21).

- Formula dinţilor faringieni. Se scrie întâi numărul dinţilor faringieni de pe partea stangă şi apoi cei de pe partea dreaptă, în ordinea în care se află pe rânduri, despărţind cifrele fiecărui rând prin virgule, iar între cele două părţi printr-o linioară (ex. 6-5 babuşcă, 3,5-5,3 roşioară ; 1,1,3-3,1,1 crap).

- Numărul spinilor branhiali. Se numără spinii branhiali situaţi pe primul arc branhial.

Măsurători somatice şi meristice la Salmonidae

Pentru Salmonidae se păstrează ca bază schema măsurătorilor de la Cyprinidae, la care se adauga încă câteva măsurători .

Întrucât solzii salmonidelor sunt foarte mărunţi, numărarea tuturor solzilor de pe linia laterală este o operatie foarte dificilă, de aceea se limitează de obicei numărarea numai pe 1/10 din lungimea corpului, luănd această distanţă pe latura corpului, în faţa înotătoarei dorsale.

Pentru ochi se măsoară atât diametrul orizontal cât şi cel vertical fără să se ţină seama de pleoape.

Pe primul arc branhial se numără şi lamelele branhiale. Se numără de asemenea în plus şi apendicii pilorici.Se face descrierea adânciturii caudale, care la indivizii tineri este

mult mai pronunţată decât la cei vârstnici.Distanţa preorbitală se măsoară de la vârful botului la

extremitatea anterioară a orbitei.Se măsoară de asemenea lungimea şi lăţimea capului prin

mijlocul ochiului..

Fig.2. Măsurători somatice la Salmonidae

Măsurători somatice şi meristice la Acipenseridae

Spre deosebire de Cyprinidae, pentru sturioni se mai fac următoarele măsurători :

- Lungimea întregului peşte (L) se măsoară de la vărful botului până la extremitatea lobului superior al caudalei ; lungimea corpului (l) se măsoară de la vârful botului până la ultimul scut lateral ; lungimea pedunculuilui caudal (lp) , se măsoară pe linia mediană a corpului, de la verticala bazei ultimei radii a înotătoarei anale, până la extremitatea posterioară a radiilor mijlocii ale înotătoarei caudale.

- Distanţa preorbitală (Do) se măsoară de la vârful botului la extremitatea anterioară a orbitei. Lungimea botului (lb) se măsoară pe partea ventrală a capului, de la vârful botului şi pană la gură. Înălţimea capului (hc) se măsoară pe verticala ce trece prin centrul ochiului.

- Lăţimea capului (lat. c) se măsoară pe faţa ventrală a capului la nivelul deschiderii branhiale. Lungimea celei mai mari mustăţi (lm) se măsoară de la punctul de inserţie până la vârful ei.

- Lăţimea gurii (lat. g) se măsoară de la o extremitate la alta a deschiderii bucale. În loc de solzi, la sturioni se numără plăcuţele osoase ce se găsesc pe fiecare şir.

Fig. 3. Măsurători somatice la Acipenseridae

Înregistrarea datelor obţinute prin măsurători

Toate datele obţinute prin măsurători se înscriu într-o tabelă, cuprinzand următoarele :

locul unde a fost pescuit materialul studiat ; data când s-a făcut pescuitul (anul, luna, ziua); denumirea populară a speciei ce se studiază (se notează

cu denumirile locale) ; denumirea ştiinţifică (se trece numai atunci când aceasta

a fost stabilită pe baze ştiinţifice) ; vârsta peştelui ; sexul peştelui ; gradul de maturare a gonadelor ; numele persoanei care a efectuat măsurătorile.

Pentru ca rezultatele obţinute pe baza studiilor biometrice să fie cât mai precise, se recomandă să se cerceteze un număr cât mai mare de exemplare, materialul să fie proaspăt (cel conservat poate avea unele deformări) şi să se ia în consideraţie starea fiziologică a indivizilor (peşti bolnavi, femele înainte de reproducere).

Aparatura folosită la măsurători

Măsurătorile la peşti se pot face cu ajutorul unei rigle obişnuite, cu un şubler sau cu aparate speciale, denumite ihtiometre. Pentru exactitatea măsurătorilor la indivizii de talie mică şi pentru distanţele reduse (diametrul ochiului, lungimea şi înălţimea înotatoarelor etc) se recomandă să se lucreze cu compasul distanţier luând cu acesta măsura pe corpul peştelui şi apoi se determină pe rigla gradată. Grosimea corpului se măsoară cu o panglică centimetrică, din pânză.

Ihtiometrele sunt aparate simple, astfel construite încât permit efectuarea măsurătorilor fără prea multe schimbări ale poziţiei peştelui.

Ihtiometrul recomandat de către cei mai mulţi piscicultori este acela construit dintr-o placă dreaptă, orizontală, prevazută cu doi pereţi verticali, unul situat pe latura lungă a plăcii orizontale şi celălat situat pe latura scurtă .

Din punctul unde aceşti pereţi verticali se unesc, făcând un unghi drept, pornesc spre dreapta şi stânga gradaţii începând cu zero, care este comun pentru ambele sensuri. Pe peretele vertical lung sunt gradaţii în sens vertical, zero fiind situat la baza acestui perete.

Determinarea vârstei la peşti

Consideraţii generale

Determinarea vârstei la peşti are importanţă atât terapeutică cât şi practică, întrucât permite obţinerea unor cunoştinţe privitoare la biologia peştilor, în general şi dă indici orientativi pentru gospodărirea bazinelor artificiale şi exploatarea unităţilor piscicole naturale.

Dezvoltarea corporală a peştilor este în strânsă dependenţă de condiţiile de trai, deci aprecierea vârstei dă o orientare şi asupra valorii bazinului în care s-a dezvoltat specia respectivă, ca mediu de viaţă pentru peşti.

Cunoscând vârsta peştilor, atât din apele naturale cât şi din iazuri şi heleştee, se poate şti momentul în care dezvoltarea corporală a acestora s-a încetinit şi momentul când peştele trebuie pescuit şi dat în consum. Orice peşte lăsat în apă la vârsta la care se încetineşte creşterea în greutate a corpului constituie o pierdere pentru exploatare, deoarece pe lângă faptul că adaugă puţin în greutate, el consumă din hrana peştilor ce sunt în plină creştere.

În piscicultură cât şi în zootehnie, vârsta are un rol deosebit în aprecierea reproducătorilor.

Determinarea vârstei la peşti ajută, de asemenea, şi la precizarea momentului apariţiei maturităţii sexuale, precum şi a epocii de reproducere şi în funcţie de aceasta se poate face o bună raţionalizare a pescuitului.

Primul care a dat indicaţii asupra posibilităţii determinării vârstei la peşti a fost Lewenhoek în secolul al XVII-lea. El arăta că liniile concentrice care se văd pe solzii peştilor corespund cu numărul de ani trăiţi de aceştia.

În anul 1759, Hans Haderstroem arăta ca pe vertebrele peştilor se formează cercuri concentrice care indică vârsta.

În anul 1898, lucrarea lui Hoffbauer concretizează lucrările predecesorilor în problema determinării vârstei peştilor. Metodele pentru determinarea vârstei la peşti s-au perfecţionat continuu, fiind preocuparea mai multor cercetători, din care cităm: Lea (1920), Carlander (1956), Rasemussen (1952), Ishzama (1958), Bardach (1955) (citaţi în lucrarea Peches continentales, Vibert R. şi Lagler R. F.)

Metode pentru determinarea vârstei

Determinarea vârstei peştilor se bazează pe studierea structurii solzilor, a unor oase, a unor formaţiuni calcaroase sau după frecvenţa lungimilor.

Astfel, după materialul ce se studiază, se deosebesc următoarele metode pentru determinarea vârstei peştilor:

1. determinarea vârstei după solzi;2. determinarea vârstei după oase;3. determinarea vârstei după otolite;4. determinarea vârstei după frecvenţa

lungimilor.

Determinarea vârstei după solzi

Cea mai răspândită metodă pentru determinarea vârstei peştilor este aceea care foloseşte solzii, întrucât aceştia înregistrează toate etapele de creştere ale individului şi toţi factorii care influenţează creşterea.

Se ştie că solzii sunt producţii dermice, caracteristice peştilor, alcătuind aşa-zisul schelet extern.

Examinând prin transparenţă un solz, se observă o serie de linii radiare ce pornesc de la centru către exterior, întretăiate de o serie de cercuri concentrice ce înconjură centrul. Liniile radiare reprezintă canaliculele prin care circulă sângele şi limfa şi care servesc la hrănirea celulelor dispuse circular în jurul centrului, numite scleroblaste. Sângele, pe lângă alte substanţe nutritive, aduce şi săruri de calciu ce se depun în celulele scleroblastelor, alcătuind scleritele, acelea care dau aspectul de cercuri concentrice.

Solzul este alcătuit dintr-o placă principală transparentă, acoperită de un strat superior mineralizat. Placa principală este alcătuită din mai multe plăci poroase ce se acoperă una pe alta. Numărul acestor plăci poroase creşte pe măsura înaintării în vârstă a peştilor. Scleritele se află pe stratul superior al solzului.

Solzii cresc prin adăugarea anuală a unei noi plăci poroase. Astfel, sub prima placă principală se stratifică a doua placă, care este mai mare, depăşind marginile plăcii principale. În zona aceasta ce depăşeşte placa principală apar formaţiuni minerale ce depăşesc scleritele. Sub a doua placă se formează în anul următor a treia placă şi aşa mai departe.

Solzul poate fi asemănat cu un con mai mult turtit compus din plăci care se măresc de sus în jos ( fig. 3.4). Placa superioară este cea mai

mică dar şi cea mai bătrână, iar cea inferioara cea mai mare şi cea mai tânără.

Fig.4. Schema structurii solzului pe verticala: a-d –placi anuale

Datorită suprapunerii acestor plăci din ce în ce mai mari, solzii peştilor sunt la mijloc mai groşi decât pe margini. La un solz se deosebeşte: partea anterioară, aceea care este îndreptată către capul peştelui, împlântată într-o teacă situată în ţesutul conjunctiv şi partea posterioară, aceea care este în afară, acoperind alt solz. Regiunea cuprinsă între partea anterioară şi cea posterioară de o parte şi de alta a centrului poartă denumirea de coastele solzului. La unii peşti, coastele sunt bine delimitate, iar la alţii lipsesc. Punctul din mijlocul solzului în jurul căruia se află scleritele, puse în cercuri concentrice, este denumit centrul solzului.

Lungimea solzului se măsoară de la centrul solzului, pe linia mediană, până la marginea posterioară .

Concomitent cu creşterea peştelui în lungime, creşte şi fiecare solz al lui. Neuniformitatea creşterii peştelui se răsfrânge şi asupra creşterii solzului, precum şi asupra aşezării scleritelor, ceea ce determină formarea pe suprafaţa solzului a diferitelor semne.

Tipul cel mai răspândit de aşezare a scleritelor se observă la Cyprinidae, Percidae, Salmonidae, Gadidae, etc.

Vara, la creşterea rapidă a solzilor se depun sclerite mai late decât la sfârşitul verii şi toamna, când scleritele sunt înguste şi apropiate, iar iarna ele nu se formează deloc.

La Cyprinidae, scleritele sunt aşezate în jurul centrului, în cercuri concentrice, alcătuind zone largi (vara) şi zone înguste (iarna). Trecerea de la scleritele late şi distanţate la cele înguste şi distanţate se face de obicei treptat.

O zonă de sclerite late şi distanţate, plus o zonă de sclerite înguste şi apropiate, care s-au format în decursul uni an, alcătuiesc zona anuală de creştere.

Zonele anuale de creştere se succed în jurul centrului şi numărul lor corespunde cu numărul anilor trăiţi de peşte.

Linia ce delimitează o zonă anuală de creştere de alta, poartă numele de inel anual (fig. 3.5).

Fig. 5. Solz de crap. 1-3 – zone anuale de crestere. 4- inel de crestere

La solzii cicloizi el reprezintă o linie circulară închisă, paralelă cu marginea posterioară a solzului, iar la cei ctenoizi, inelul anual de creştere este paralel cu marginea anterioară, neputandu-se observa în partea posterioară.

Un inel anual bine vizibil se obţine atunci când ultimele două sclerite sunt apropiate, formând un contur întunecat.

Inelul anual se formează odată cu încetinirea creşterii peştelui, fenomen ce are loc în perioade cu temperaturi scăzute şi poate fi bine vizibil pe solzi numai după începutul creşterii rapide de primăvară sau după reproducere.

Timpul formării inelului anual diferă de la o specie la alta sau chiar pentru aceeaşi specie, la vârste diferite.

În cursul anului, în creşterea peştilor apar unele schimbări neperiodice, prin îmbunătăţirea condiţiilor de hrănire sau îmbolnăvirea individului. Acestea influenţează creşterea peştilor, lasă urme asupra solzilor, apărând pe suprafaţa lor aşa-numitele inele suplimentare.

Nu departe de centrul solzului, înăuntrul primei zone de creştere se observă un inel suplimentar numit inel de pui sau inel zero, care se formează la sfarşitul primei veri.

Apare de asemenea pe solz un inel suplimentar atunci când peştii trec de la un regim alimentar la altul, de exemplu de la hrana planctonică la hrana bentonică, sau când peştii migratori trec dintr-un mediu acvatic în altul, din marin in ape dulci sau invers.

În perioada de reproducere se formează pe solzii peştilor un inel suplimentar, denumit semnul de reproducere sau marca de reproducere. În această perioadă când majoritatea peştilor nu se hrănesc, marginile solzului se rup, căpătând o formă neregulată. După reproducere, când peştele începe să se hrănească şi deci să crească, se refac şi marginile solzului, căpătând forma rotunjită. Pe locul unde marginea solzului a fost distrusă, rămâne o urmă de sclerite rupte, deplasate neregulat, acestea alcătuind semnul de reproducere sau inelul de reproducere.

Uneori inelul de reproducere este reprezentat de o dungă mai strălucitoare decât restul solzului.

Inelul de reproducere nu poate fi identificat la toate speciile de peşti. Din cercetările făcute până acum s-a văzut că el este clar pronunţat la Salmo salar şi mai puţin evident la celelalte salmonide.

Chiar în interiorul aceleiaşi specii, claritatea inelului de reproducere variază de la un individ la altul.

La Cyprinidae, inelul de reproducere este mai puţin clar decât la somoni şi este studiat la foarte puţine specii.

Formarea inelelor de reproducere este legată de perioada de reproducere, dar ele pot fi văzute şi deosebite, ca şi inele anuale, numai după formarea pe solz a scleritelor din anul următor (solzii diferitelor specii de peşti sunt reprezentaţi în figurile 3.6 si 3.7).

Fig.6. Solz de biban, 1-6 zone de crestere

Fig.7. Solz de anghila, 1-3 –zone anuale de crestere

Zonele de recoltare a solzilor. La toţi peştii, atât inelele anuale cât şi cele suplimentare apar mai bine diferenţiate la solzii aşezaţi pe laturile corpului, la mijlocul lui. De aceea pentru cercetarea vârstei peştilor, solzii se recoltează de la nivelul extremităţii anterioare a aripioarei dorsale, deasupra şi dedesubtul liniei laterale ( fig. 3.8.).

Fig. 8. Zonele de recoltare a solzilor

Niciodată nu se vor folosi solzi de pe linia laterală. Sau din regiunea posterioară a corpului. La peştii cu corpul incomplet acoperit cu solzi, pentru examinare se recoltează solzii de unde se găsesc.

La solzii cicloizi se vor urmări inelele de creştere în partea posterioară, iar la cei ctenoizi în partea anterioară. De la fiecare peşte se recoltează 10-12 solzi, alegându-se dintre aceştia numai 5-8 exemplare care prezintă cercuri mai complete. Este de preferat să se recolteze de la peştele proaspăt, se poate folosi şi peşte congelat sau sărat, evitându-se peştele formolizat.

Pregătirea solzilor recoltaţi. Înainte de examinare, solzii se ţin 5-10 minute într-o soluţie slabă de amoniac, pentru a îndepărta de pe suprafaţa lor epiteliile şi mucozităţile. După aceea solzii sunt frecaţi între degete pe o cârpă moale, uscaţi şi aşezaţi între două lame. Solzii sunt montaţi pe lame de sticlă cu ajutorul unui lichid special (Balon, 1960) format din o parte soluţie concentrată de roşu de alizarină S în apă, plus două părţi gumă arabică artificială (la o consistenţă dorită). Când se examinează solzii la microscop, se picură pe preparatul uscat (solzii montaţi) apă distilată, solzii se colorează în roşu, astfel se obţine o mai mare distincţie a scleritelor faţă de liniile micrometrului ocular. Pe lama cu solzii montaţi se fixează o etichetă cu numărul peştelui din caietul de observaţii, celelalte detalii fiind înscrise în caiet.

Examinarea solzilor. Pentru examinare se folosesc instrumente ce măresc de 8-25 ori, după mărimea solzului. Se observă cu atenţie inelele de pe suprafaţa solzului şi se citesc numai acelea care indică o zonă anuală de creştere. Pentru fiecare individ se studiază câţiva solzi. Întrucât toate schimbările care intervin în condiţiile de viaţă influenţează şi creşterea solzilor, interpretarea corectă a semnelor de pe suprafaţa

solzilor este posibilă numai atunci când sunt cunoscute şi condiţiile în care individul s-a dezvoltat.

Corecta interpretare a semnelor de pe suprafaţa solzilor este legată şi de cunoaşterea caracteristicilor solzilor diferitelor specii de peşti, precum şi de practica observatorului. La solzii tipici cicloizi ai Salmonidelor, Cyprinidelor, Gadidelor, etc, semnele concentrice se observă pe întreaga suprafaţă, fiind mai numeroase şi mai distanţate cele formate în perioada de vară, decât cele formate în perioada de iarnă; la anghilă în perioada de vară se formează pe solzi nişte plăcuţe dispuse în inele concentrice, pe când iarna, numai o zonă îngustă fără plăcuţe; la Clupeidae, zonele de iarnă apar ca nişte linii foarte înguste.

Pentru a evita erorile, observaţiile făcute pe solzi trebuie verificate printr-una din celelalte metode.

Determinarea vârstei după oase, radii neramificate tari, plăcuţe osoase

Condiţii de aplicare. Datorită periodicităţii creşterii peştilor, în cursul anului; pe oase se formează stratificări corespunzătoare inelelor anuale de creştere de pe solzi, care permit, de asemenea, determinarea vârstei peştilor.

Determinarea vârstei peştilor după diferite oase şi otolite, radii neramificate tari, plăcuţe osoase se practică ca metodă de bază pentru speciile de peşti lipsite de solzi sau ai căror solzi nu sunt indicaţi pentru determinarea vârstei.

De asemenea, această metodă este practicată atunci când metoda determinării vârstei după solzi, pentru specia respectivă, nu este bine elaborată şi necesită verificare.

Pentru determinarea vârstei peştilor după oase se folosesc: oasele operculare, maxilarul superior, vertebrele.

La majoritatea acanthopterigienilor se folosesc oasele operculare şi vertebrele, la anghile se folosesc vertebrele şi otolitele, la Siluridae, otolitele şi radiile neramificate tari din aripioarele pectorale, iar la sturioni, plăcuţele osoase şi radiile neramificate tari din aripioarele pectorale.

Pe oase se succed straturile late ce se formează vara, când peştele se hrăneşte şi creşte intens, şi straturi înguste, care sunt rezultatul încetinirii creşterii peştelui în timpul sezonului rece. Un strat lat urmat de unul îngust formează o zonă anuală de creştere. Până acum pe oase nu s-au putut descoperi semnele de reproducere.

Recoltarea oaselor. Când pentru determinarea vârstei se folosesc oasele craniului, se taie capul peştelui, se pune în gura acestuia o etichetă ce cuprinde caracteristicile peştelui (lungimea, greutatea, locul unde s-a pescuit şi data când a fost pescuit), se înfăşoară într-o bucată de tifon şi apoi se introduce într-un vas.

Când peştii de la care s-au colectat capetele au fost de talie mică, se toarnă peste capete apa clocotită care se schimbă o dată sau de două ori.

Capetele peştilor mari se fierb puţin, astfel ca să se poată desprinde muşchii de pe oase, fără ca să devină opace, situaţie în care nu mai sunt folositoare pentru determinarea vârstei.

La peştii de talie foarte mare nu se recoltează întreg capul, ci numai oasele de care avem nevoie. Vertebrele necesare determinării vârstei se obţin tot prin fierberea unei părţi din corpul peştelui, de preferat partea anterioară, unde vertebrele sunt mai mari.

Radiile aripioarelor se recoltează prin secţionarea la bază, apoi se usucă, fără să mai necesite o altă prelucrare.

Pregătirea materialului. După fierbere, oasele se curăţă de resturile de ţesuturi musculare, se usucă şi apoi se studiază.

Oasele mari după degresare trebuie să fie degresate în eter, benzină sau amestec de 2/3 benzină şi 1/3 eter. Degresarea durează uneori câteva săptămâni, necesitând schimbarea lichidului la anumite intervale. După degresare, oasele sunt răzuite pe părţile opace.

Vertebrele peştilor de talie mai mare şi radiile tari, pentru a putea fi studiate, se secţionează transversal, folosindu-se un fierăstrău de traforaj sau o maşină specială.

Secţiunile obţinute se şlefuiesc prin frecare pe o placă de sticlă mată şi apoi se examinează.

Studierea materialului. Folosind oasele, determinarea vârstei se poate face cu sau fără ajutorul aparatelor optice.

După gradul de transparenţă a osului, lumina va fi lăsată să vină pe preparat de sus sau de jos.

Straturile care arată diferite perioade de creştere apar clare sau întunecate, după cum sunt luminate. Când lumina vine de sus, straturile largi de vară sunt albe, iar cele înguste de iarnă apar întunecate. Dacă lumina vine de jos, coloritul diferitelor straturi este invers, straturile late apar întunecate, iar cele înguste deschise şi transparente.

Se recomandă să se studieze oasele aşezate pe un fond negru. Pentru a mări vizibilitatea straturilor anuale, oasele pot fi privite într-o soluţie tare de alcool sau acoperite de un lac incolor. De asemenea, înainte de studiere pot fi ţinute 10-15 minute în glicerină încălzită până la punctul de fierbere.

Secţiunile vertebrelor sau ale radiilor neramificate tari (spini) se prind pe lama cu Balsam de Canada. În clipa examinării, secţiunea este udată cu o picătura de toluol sau xilol, ceea ce provoacă clarificarea bruscă a preparatului, înlesnind numărarea straturilor anuale.

Pentru studierea secţiunilor se folosesc aparate optice ce măresc de 10-60 ori.

Determinarea vârstei după otolite

Morfologia otolitelor

In urechea interna a pestilor, la nivelul aparatului vestibular, se gasesc trei perechi de otolite (cu exceptia pestilor plati la care exista numai o pereche) fiecare gasindu-se la nivelul celor trei camere vestibulare. In utricula se gaseste lapillus, la nivelul lagenei se gaseste asterius iar la nivelul saculei se gaseste sagitta. Sagitta este otolitul folosit cu precadere pentru determinarea varstei la pesti si de aceea cunoasterea anatomiei urechii interne permite localizarea cu precizie a acesteia in vederea recoltarii ulterioare (Fig. 3.9).

Dimensiunile otolitelor (denumire generica pentru sagitta) difera de la o specie la alta fiind mult mai mare la pestii cu auzul bine dezvoltat, la pestii slab inotatori comparativ cu cei buni inotatori si la cei bentici comparativ cu cei pelagici.

Fig. 9. Anatomia aparatului vestibular. A- Otolitele la un teleosteean (stanga) si un ciprinid (dreapta). B- Vedere dorsala a aparatului vestibular si pozitionarea lui in raport cu creierul la un teleosteean. Ast- asteriscus, Lag- lagena, Lap- lapilus, Sac- sacula, Sag- sagita, Utr- utricula. (dupa

Lowenstein, 1971).

Fiecare otolit este o piesă compactă, cu un singur centru şi cu o formă caracteristică fiecărei specii de peste.

Sagitta, în general, cel mai mare otolit are o formă de scoică cu faţa internă convexă şi cu faţa externă concavă, pe faţa internă se observă o ridicătură.

Creşterea otolitelor este discontinuă, ceea ce explică alternarea cercurilor concentrice clare sau întunecate. Cercurile clare se formează primăvara şi vara, iar cele întunecate la sfârşitul verii şi toamna. Prezenţa acestor cercuri permite aprecierea vârstei peştilor.

Recoltarea otolitelor. La speciile de peşti de talie mare, incizia se aplică perpendicular liniei dorsale în regiunea occipitală, la nivelul marginii posterioare a osului preopercular.

La peştii şi mai mari, pentru a nu le strica înfăţişarea, astfel încât să scadă valoarea lor economică, pentru recoltarea otolitelor se ridică operculul, se îndepărtează muşchii de pe capsula auditivă, prin transparenţa operculului se observă otolitul, se secţionează peretele şi se eliberează otolitul.

Otolitele, ca regulă, se recoltează de la peştele proaspăt şi trebuie studiate cât mai curând.

Păstrarea îndelungată a otolitelor în formol le face improprii pentru determinarea vârstei.

Studierea otolitelor. În funcţie de mărimea otolitului, el se studiază cu ochiul liber, lupă sau binocular pe un fond de culoare inchisa (fig. 3.10).

Otolitele mici se studiază fără nici o prelucrare prealabilă. Uneori otolitele se şlefuiesc. Otolitele mari se îmbracă într-un strat de lac, pentru a nu se sfărâma, se secţionează longitudinal, se şlefuieşte secţiunea şi apoi ambele şi apoi ambele jumătăţi se pun într-o baie de spermanţetă, astfel ca faţa secţionată să fie în sus. Se examinează la o lumină ce vine de sus în jos, folosind şi lichide cu acţiune de clarificare (toluol sau xilol).

Fig.10. a) Suprafata distala a unui sagitte uscate iluminata emergent, b)

aceiasi sagitta submersata in apa (in acest caz anullii sunt mult mai clari).

Pentru a face mai clare otolitele, ele pot fi calcinate sau înainte de calcinare, mai pot fi şi fierte în miere de albine.

Determinarea vârstei după frecvenţa lungimilor

În acest caz, pe baza lungimii măsurate la un grup de peşti pescuiţi din acelaşi bazin, se întocmeşte graficul variaţiunii şi, după numărul de vârfuri care apar, se stabilesc şi grupele de vârstă respective.

Pentru ca rezultatele ce se obţin să nu fie eronate, trebuie să se lucreze asupra unui număr mare de indivizi, într-o perioadă relativ scurtă şi cu reprezentanţi din toate mărimile. Metoda aceasta are posibilităţi limitate şi nu poate fi utilă decât în cazul speciilor de talie mică, cu durata vieţii scurtă. Rămâne însă singura metodă în studierea Petromizonidelor care nu au schelet osos.

Biometria pestilor

Regnul: AnimaliaFilum (Increngatura): Chordata (Vertebrata)

A. Subincrengatura (Subfilum): Agnatha 1-Clasa Cephalaspidomorphi 1.1. Subclasa Cyclostomata

1.1.1. Ordinul Petromyzoniformes 1.1.2. Ordinul Myxiniformes

B. Subcrengatura (Subfilum): GnathostomataSupraclasa: Pisces

1. Clasa Chondrichthyes1.1.Subclasa Selachii (Elasmobranhii)

1.1.1. Ordinul: Squaliformes, 1.1.2. Ordinul: Hexanchiformes, 1.1.3. Ordinul:Heterodontiformes1.1.4. Ordinul:Pristiophoriformes, 1.1.5. Ordinul:Rajiformes1.1.6. Ordinul:Torpediniformes.

1.2. Subclasa Holocephali1.2.1. Ordinul:Chimeriformes

2. Clasa Osteichthyes2.1. Subclasa Crossopterygii 2.2. Subclasa Dipnoi 2.3. Subclasa Brachiopterygii 2.4. Subclasa Actinopterygii

2.4.1. Ordinul:Acipenseriformes2.4.2. Ordinul:Anguilliformes2.4.3. Ordinul:Clupeiformes2.4.4. Ordinul:Salmoniformes2.4.5. Ordinul:Cypriniformes2.4.6. Ordinul:Beloniformes2.4.7. Ordinul:Cyprinodontiformes2.4.8. Ordinul:Gasterosteiformes

2.4.9. Ordinul:Zeiformes2.4.10. Ordinul:Mugiliformes2.4.11. Ordinul:Perciformes2.4.12. Ordinul:Gobiesociformes2.4.13. Ordinul:Tetraodontiformes2.4.14. Ordinul:Pleuronectiformes2.4.15. Ordinul:Scorpaeniformes2.4.16. Ordinul:Gadiformes2.4.17. Ordinul:Lophiiformes.

1. AVAT (ASPIUS ASPIUS)

Ordinul CYPRINIFORMESFamilia CYPRINIDAE

Se găseşte în Europa Centrală şi de Est, până la Ural. În România poate fi întâlnit în toate râurile, până în zona deluroasă, în Dunăre şi lacurile litorale.

Este un peşte de apă dulce, singurul ciprinid răpitor. Lungimea corpului la maturitate este cuprinsă obişnuit între 30-40 cm cu o greutate de 1-2 kg (cazuri excepţionale: până la 80 cm cu o greutate de până la 14 kg).

Corpul este alungit, zvelt, acoperit cu solzi mici, bine fixaţi in tegument. Capul este conic, gura mare, largă, cu falca inferioară ascuţită în sus, coloraţia pe spate este verde-cenuşie; laturile şi abdomenul albăstrui-argintii. Faţã de alte ciprinide, la avat apare mai deosebit aspectul general al gurii. Aceasta este mare, usor supraterminalã, cu mandibula uşor prognatã şi prevãzutã cu o îngroşare la vârf ce se potriveşte într-o scobiturã a maxilei, ceea ce îi ajutã la prinderea şi reţinerea prãzii, suplinind lipsa dinţilor. Coloritul dominant este negricios –verzui pe spate si argintiu pe flancuri.

Reproducerea are loc atât în bãlţi cât şi în ape curgãtoare, icrele fiind depuse în zonele cu funduri curate şi tari, în perioada martie-aprilie, la temperatura apei de 6-10ºC. O femelã, în funcţie de talie, depune între 40000-140000 icre lipicioase cu diametrul de 1,6 mm. Maturitatea sexualã este atinsã la vârsta de 3-5 ani, la o lungime de 30-50 cm.

Se hrăneşte cu peşte mărunt, larve de insecte, moluşte mici, crustacee şi viermi.

Anglia AspFranţa AspeItalia AspioRusia Zherekh

Valoarea alimentarã a acestui peşte este mediocrã, valorificându-se proaspãt sau sãrat când se prind cantitãţi mai importante. Se pescuieşte cu năvodul, ava, undiţa, lanseta.

Dimensiunea minimă la pescuit este de 30 cm. (cf. Legea 192/2001)

2. BABUŞCĂ (RUTILUS RUTILUS)


Se găseşte în Europa şi în nord vestul Africii. In România se găseşte în bazinul Dunării, lacuri şi heleştee.

Corpul este alungit, acoperit cu solzi mijlocii, fără carena de solzi între înotătoarele ventrale şi anală, caracter ce o deosebeşte de roşioară cu care este confundată adesea. Lungimea corpului este de 20-25 cm iar greutatea de 80-200 g. Capul este subconic cu botul scurt, gura terminală, fără mustăţi.

Maturitatea sexualã este atinsã la vârsta de 2-3 ani. In epoca de înmulţire dimorfismul sexual se manifestã prin înotãtoarele perechi care sunt ceva mai lungi la masculi şi prin butonii nupţiali care apar pe cap şi pe faţa dorsalã a corpului la masculi cu 7-10 zile înainte de reproducere. Reproducerea are loc în aprilie-mai, în ape stãtãtoare, puţin adânci (10-50 cm) şi liniştite, bogate în vegetaţie, unde o femelã depune pânã la 150.000 icre (funcţie de talie), de culoare galben-închis, cu diametrul de 2 mm. Eclozarea are loc funcţie de temperatura apei, dupã 10-12 zile de la fecundare.

In ceea ce priveşte hrana, babuşca este un peşte omnivor adaptandu-se atat elementelor vegetale reprezentate de fragmentele de macrofite şi algele din perifiton, cît şi organismelor de fund cum sunt: chironomidele, oligochetele, lamelibranhiatele, gasteropodele ş.a. Uneori consumã şi peşti mici (guvizi).

Din punct de vedere cantitativ, babuşca este un peşte important, deşi de regulã se valorificã la un loc cu roşioara, atât sub formã proaspãtã cât şi sub formã sãratã. Sub aspect alimentar, se situeazã printre peştii de valoare mijlocie, având multe oase.

Dimensiunea minimă la pescuit este de 15 cm. (cf. Legea 192/2001).

3.BATCĂ (BLICCA BJOERKNA)


Anglia A.Roach

Franţa Guidon blanc

Italia Triotto rossoRusia Plotva

Se găseşte în toată Europa cu excepţia zonelor nordice.Este un peşte de apă dulce, trăieşte în ape curate, în râuri de şes

şi colinare, bălţi şi lacuri. Lungimea corpului este cuprinsă între 15-30 cm, cu o greutate de 100-300 gr. Din punct de vedere morfologic batca se aseamãnã foarte mult cu speciile din genul Abramis, în mod deosebit cu plãtica de care se deosebeşte in general prin faptul cã dinţii faringieni sunt dispuşi pe douã rânduri (2.5.-5.2) şi prin înserarea analei puţin în urma pãrţii terminale a dorsalei.

Batca trãieşte atât în râuri de şes, ajungând uneori pânã în porţiunea colinarã a lor, cât şi în apele stãtãtoare (bãlţi, lacuri), evitându-le pe cele cu multã vegetaţie. Se mai întâlneşte şi apele salmastre. In bãlţile Dunãrii se găseşte mai frecvent în cele cu apã curatã şi cu un curent slab unde pare a fi semimigrator.

Reproducerea are loc în perioada aprilie-iunie, locurile de depunere a pontei fiind apele puţin adânci (pânã la 0,5 m), liniştite şi cu vegetaţie submersã. O femelã depune obişnuit în trei porţii în medie 50000 icre, lipicioase şi gãlbui cu diametrul de circa 2 mm. Perioada de incubaţie dureazã în jur de 4-6 zile.

Maturitatea sexualã este atinsã la 3-4 ani. Longevitatea este apreciatã pentru masculi la 6 ani iar pentru femele la 10 ani şi chiar mai mult.

Hrana constã din larve de chironomide şi alte insecte, moluşte, crustacee, plante şi detritus vegetal. Valoarea alimentarã este redusã.


4. BIBAN ( PERCA FLUVIATILIS)

Ordinul PERCIFORMESFamilia PERCIDAE

Se găseşte în Europa şi nordul Asiei. La noi se regăseşte în toate râurile, bălţi şi lacuri litorale.

Ajunge la o lungime de 50 cm şi o greutate de 2,7 kg; obişnuit se prind exemplare de 20-30 cm şi 200-400 g.

Anglia C. PerchFranţa PercheItalia Pesce presicoRusia Ocun

Anglia B. Silver breamFranţa Breme bordeliereItalia BliccaRusia Gustera

Bibanul are un corp oval, relativ înalt şi puţin comprimat lateral, acoperit cu solzi mici ctenoizi, aceştia fiind prezenţi şi în partea superioară a operculului. Gura este terminală, mare, uşor protractilă, ambele maxilare fiind prevăzute cu dinţi mărunţi, dispuşi pe mai multe rânduri. In ce priveşte culoarea, se remarcă prezenţa pe flancurile corpului a unui numãr de 5-9 dungi transversale şi a unei pete rotunde şi de culoare neagră situată la baza regiunii posterioare a primei dorsale. Este un peşte dulcicol întâlnit în ape stătătoare şi lent curgătoare, dar care suportă şi apa uşor salmastră. In bălţi şi lacuri trăieşte atât pe fund nisipos sau argilos cât şi pe fund nămolos, fiind frecvent întâlnit în zonele cu vegetaţie sau în imediata vegetaţie a acesteia. Nu întreprinde migraţii, menţinându-se obişnuit în locurile unde s-au reprodus.

Reproducerea are loc în perioada martie-aprilie (uneori şi iunie) la temperatura apei de 7-8ºC (uneori 10-12ºC). Icrele sunt depuse într-o singură porţie, sub forma unei panglici gelatinoase, lungi de până la 2 m şi lată de 2-3 cm., acestea fiind lipite de planta acvatică, crengi sau pietre. Locurile de reproducere sunt situate mai mult spre marginea bălţilor cu ape puţin adânci, aproape fără curent şi cu multă vegetaţie acvatică. Maturitatea sexuală este atinsă la 2-3 ani. O femelă depune între 12.000-300.000 icre cu diametrul de 2-2,5 mm.

Incubaţia durează în funcţie de temperatură, 2-3 săptamâni. Sacul vitelin se resoarbe după 3-5 zile, larvele fiind active chiar după ce ies din icre. De remarcat la biban, faptul că femelele sunt mai frecvente decat masculii, în unele populaţii acestea ajungând până la 90%.

Hrana este diferită în funcţie de vârstă. Alevinii se hrănesc cu zooplancton, dar după o lună încep să consume şi alevinii altor peşti. Pe măsură ce cresc încep să consume alte nevertebrate bentonice (chironomide, viermi, amfipode ş.a.), vegetaţie şi alţi peşti. Bibanul se prinde uneori în cantităţi însemnate, carnea sa fiind gustoasă ca a tuturor percidelor.


5. CRAP (CYPRINUS CARPIO)


Are o mare răspândire pe glob, putând fi întâlnit pe toate continentele.

Dimensiunile diferă în funcţie de vârstă. S-au capturat exemplare de peste 1 m lungime şi o greutate de peste 25 kg. În funcţie de greutate, crapul se numeşte: crap (peste 4 kg.), ciortocrap (2-4 kg), ciortan (sub 2 kg) şi ciortănică (sub dimensiunea de 35 cm).

Anglia D. Carp Franţa CarpeItalia CarpaRusia Obychuny karp

Crapul se caracterizeazã printr-un corp alungit, puţin comprimat lateral, acoperit cu solzi cicloizi mari, bine fixaţi în tegument. Gura este terminalã şi posedã 4 mustãţi : 2 pe maxilã mai scurte şi 2 la colţurile gurii mai lungi. Ultimile radii simple din dorsalã şi analã sunt zimţate posterior. La crap, variabilitatea este foarte pronunţatã, Antipa recunoscând în apele naturale 4 forme principale (tipicã, gibossus, hungaricus şi oblongus) care diferã între ele prin conformaţia generalã a corpului şi îndeosebi prin valoarea indicelui de profil.

Peşte de apă dulce, se întâlneşte aproape în toate apele ţării cu excepţia celor de munte. Reproducerea crapului are loc în sezonul cald al anului şi se întinde pe intervalul aprilie-august (chiar septembrie) cu intensitate maximã în iunie. Limitele de temperaturã sunt de 16-20 ºC, cu optimul de 18-20ºC. Majoritatea femelelor depun ponta în mai multe reprize, astfel cã toamna de la o femelã se obţin mai multe generaţii de talii şi greutãţi diferite.

Durata incubaţiei depinde de temperatura apei, ea fiind în jur de 4-6 zile la temperatura de 20 ºC. Dupã eclozare, larvele, datoritã unor glande adezive, stau fixate pe plante circa 3 zile dupã care încep sã înoate şi sã se hrãneascã activ. Numãrul maxim de icre constatat la o femelã este de aproximativ 2.000.000, prolificitatea relativã fiind în medie de circa 150.000, acestea fiind de culoarea gãlbuie, uneori incolorã şi având diametrul de 1,5-1,8 mm. Icrele sunt lipicioase şi aderã la substratul vegetal din zona unde are loc reproducerea. Locurile optime de reproducere sunt terenurile întinse însorite, cu vegetaţie, proaspãt inundate, cu apã puţin adâncã, stãtãtoare sau uşor curgãtoare.

Crapul este considerat un peşte omnivor, consumând atât plante cât şi animale, elementele dominante variind în funcţie de biotop. La crapul adult hrana este reprezentatã de: gasteropode, lamelibranhiate, insecte adulte şi larve de insecte, crustacee mici, vegetaţie submersã, detritus vegetal ş.a.


6. CARAS (CARASSIUS AURATUS GIBELIO)


Ca si

crapul, carasul argintiu are o larga raspandire pe glob putand fi intalnit pe toate continentele.

Anglia E. GoldfishFranţa CarassinItalia Ciprino doratoRusia Karas

Carasul argintiu ajunge la o lungime de 40 cm şi o greutate de 1-2 kg ; dar obişnuit majoritatea exemplarelor pescuite au lungimea în jur de 20 cm şi greutate de 100-200 g (chiar şi mai puţin).

Deşi face parte din acelaşi gen cu caracuda, se deosebeşte de aceasta printr-un corp mai alungit asemãnãtor cu al crapului de care diferã în principal prin lipsa mustãţilor. Ultimile radii simple din dorsalã şi analã sunt zimţate posterior, numãrul acestora fiind mai mic ca la caracudã. De asemenea numãrul spinilor branhiali de pe primul arc este mai mare ca la caracudã iar peritoneul este negru.

Variabilitatea la acest peşte este pronunţatã, fiind determinatã în principal de modul particular de înmulţire şi de condiţiile de viaţã pe care le întâlneşte într-un bazin acvatic.

Carasul argintiu este foarte rãspândit la noi, fiind întâlnit în majoritatea apelor dulci naturale sau amenajate, stãtãtoare sau lent curgãtoare începând din zonele colinare şi pânã în cele de şes, preferând pe cele curate şi cu mai puţinã vegetaţie. Se întâlneşte şi în apele uşor salmastre unde, dupã unii autori se dezvoltã destul de bine.Carasul argintiu este un peşte fitofil, depunând icrele pe vegetaţie în perioada aprilie-august (uneori şi în septembrie), cu o intensitate mai mare în prima parte a intervalului, la o temperaturã optimã de 18-20ºC. Depunerea are loc în mai multe reprize, nu mai puţin de 2 pe varã.

Maturitatea sexualã este atinsã la majoritatea exemplarelor începând cu vârsta de 2 ani. Prolificitatea absolutã variazã în limite largi de la circa 50.000 (la 2 ani) la peste 300.000 icre (la 3 ani), acestea fiind asemãnãtoare cu cele de crap. De menţionat la acest peşte raportul dintre sexe care este net în defavoarea masculilor existând bazine unde femelele se gãsesc în proporţie de 100%. Inmulţirea în acest caz se face prin procesul de ginogenezã, ereditatea fiind în primul rând maternã. Impulsionarea icrelor pentru a intra în diviziune se face de cãtre spermatozoizii altor ciprinide, şi chiar de cei de la masculii proprii, fãrã ca nucleii celor douã celule (ovul-spermatozoid) sã se uneascã.

Dupã caracterul nutriţiei, carasul argintiu este considerat eurifag, consumând mai mult organisme planctonice, indiferent de stadiul de dezvoltare în care se aflã. Prin producţiile anuale realizate în ultimul timp, acest peşte se situeazã pe primele locuri, fiind apreciat pentru calitãţile gustative ale cãrnii, putându-se comercializa proaspãt, sãrat şi sub formã de conserve sterilizate.


7. CARACUDA (CARASSIUS CARASSIUS)


Anglia Crucian carpFranţa CarassinItalia CarasioRusia Karas

Se întîlneşte în toate apele Europei. Peşte de apă dulce, corpul înalt, comprimat, solzi mari şi groşi.

Botul obtuz, scurt cu o gură îngustă cu buze subţiri. Lungimea corpului este cuprinsă între 15-20 cm, iar greutatea de 80-100 gr. Coloraţia pe spate este brun verzuie sau gălbuie, laturile sunt arămii iar burta galbenă portocalie.

Caracuda este un peşte tipic de baltã, cu apã liniştitã, cu fundul puternic mâlit şi cu multã vegetaţie. Se întâlneşte în toate bãlţile începând din zona de podiş şi de deal şi pânã în deltã. Rar se întâlneşte şi în râuri, mai mult în cele mici de şes, în zonele marginale ale acestora unde existã multã vegetaţie.

Este un peşte puţin pretenţios, fiind considerat unul dintre cei mai rezistenţi la condiţii grele de viaţã, supravieţuind în ape sãrace în oxigen (0,5-0,6 mg/l) şi cu un PH acid (pânã la 4,5).

Caracuda se reproduce în perioada aprilie-iulie, cu maximum de intensitate în iunie, la o temperatura de 16-20ºC.

Ponta este depusã pe vegetaţie (peşte fitofil), îndeosebi pe cea din anul precedent. Maturitatea sexualã este atinsã de caracudã la vârsta de 2-3 ani. Prolificitatea absolutã, depinde de talia reproducãtorului, dar poate ajunge la 85.000 icre galben-portocalii, cu diametrul de 1,4-1,7. Incubaţia dureazã 5-7 zile, iar la 4 zile dupã eclozare puietul se hrãneşte activ. Hrana caracudei constã din vegetaţie superioarã, alge, larve de insecte ş.a. Iarna nu se hrãneşte, peştele îngropându-se în mâl.

Caracuda este un ciprinid cu carnea gustoasã, care funcţie de cantitãţile pescuite se poate valorifica atât în stare proaspãtã cât şi sãratã. In cadrul speciei Carassius auratus (carasul auriu) sunt cuprinse 2 subspecii: gibelio, în bazinul Amurului şi auratus în regiunile sud-estice ale Asiei. Ambele se întâlnesc şi în apele din ţara noastrã, însemnãtatea cea mai mare având-o subspecia gibelio.


8. COSAC CU BOT TURTIT (ABRAMIS SAPA)


Se găseşte în Europa, bazinul Dunării până la Ural şi Marea Caspică.

Face parte din genul Abramis alaturi de platica (Abramis brama) si de cosacul cu bot ascutit (Abramis ballerus).

Anglia Danube BreamFranţa Breme du DanubeRusia : Rod

Deşi în general seamãnã cu plãtica se deosebeşte de aceasta printr-un corp mai alungit, printr-un bot mai gros, bombat, rotunjit la vârf şi printr-o analã foarte lungã a cãrei margine este slab concavã.

Este o specie de apã dulce curgãtoare, întâlnitã în Dunãre şi în cursul superior al râurilor mari pânã în zona colinarã. In bãlţile Dunãrii ajunge cu totul întâmplãtor la viituri, de unde se retrage la scãderea apelor. Se reproduce şi ierneazã în râuri. Depunerea pontei are loc în aprilie-iunie, în zonele cu curent mai slab şi cu vegetaţie pe care icrele se lipesc.

Ajunge la lungimea de 30 cm (rar mai mult) şi la greutatea de pânã la 800 g. Obişnuit se prind exemplare de 20-25 cm şi greutate în jur de 300 g.

Se reproduce, doar în apele curgătoare cu viteză mică la curgere, la sfârşitul lunii aprilie începutul lui mai. O femelã depune pânã la 100.000 icre cu diametrul de 1,4 mm. La 15ºC eclozarea are loc dupã 6 zile de la fecundaţie, iar la 8 zile de la eclozare larvele duc o viaţã activã în cãutarea hranei. Devine matur sexual la vârsta de 3-4 ani la o lungime de 15-20 cm.

Dimorfismul sexual este slab pronunţat. Ca şi la alte multe ciprinide, la masculi în epoca de înmulţire, apar pe corp, obişnuiţii tuberculi nupţiali de culoare albã.

La noi se prind cantitãţi foarte mici, din care cauzã importanţa sa sub aspect economic este aproape nulã, în plus şi carnea este mai puţin gustoasã în comparaţie cu a altor abramide.

Se hrăneşte cu zoobenton, moluşte, larve de chironomide şi plante.


Abramis ballerus (cosac cu bot ascuţit) ajunge rar la 45 cm şi la o greutate de 2 kg. Obişnuit se prind exemplare de pânã la 30 cm lungime şi 500 g greutate.

Corpul acestui peşte este mai alungit şi mai comprimat lateral comparativ cu celelalte specii ale genului.

Faţã de cosacul cu botul turtit are linia lateralã mai lungã (65-75 solzi faţã de 47-53) şi numãrul spinilor branhiali mai mare (30-39, faţã de 18-23), botul este mai scurt şi mai ascuţit, iar gura este micã, terminalã şi puţin oblicã.

Biologia acestui cosac este mai puţin cunoscutã şi pare a fi intermediarã între cea a plãticii şi cea a cosacului cu botul turtit.

Trãieşte în Dunãre şi intrã în bãlţi destul de devreme (chiar din februarie) unde exemplarele rãmân şi în timpul iernii; altele rãmân în Dunãre.

Reproducerea are loc în martie-aprilie, la o temperaturã (dupã Antipa) de 8-12ºC. Icrele sunt lipicioase, au un diametru de 1,3-1,5 mm şi sunt depuse pe vegetaţie. Eclozarea are loc dupã 12 zile.

In ce priveşte hrana, deşi este mai mult un peşte bentonic, s-a constatat cã se hrãneşte în mare mãsurã cu zooplancton.

Importanţa sa economicã este redusã din cauza cantitãţilor mici ce se pescuiesc în fiecare an, valorificându-se împreunã cu alţi peşti, obişnuit sub formã sãratã.

Abramis brama danubii (plãtica) ajunge rar la 80 cm şi o greutate de 6 kg. Obişnuit se prind exemplare de 30-50 cm şi în greutate de pânã la 1 kg.

Corpul este uşor oval, înalt şi puternic comprimat lateral. Gura este micã, subterminalã, fãrã mustãţi. Pe ultima pereche de arcuri branhiale, dinţii faringieni sunt dispuşi pe câte un singur rând: 5-5.

La plãticã variabilitatea este pronunţatã. Seamãnã mult cu batca, de care se deosebeşte în principal prin dispoziţia dinţilor faringieni (la batcã 2.5-5.2), apoi prin inserţia analei care este lungã şi plasatã sub baza dorsalei (la batcã în urma dorsalei), botul mai lung, ş.a.

Plãtica este un peşte de apã dulce ce trãieşte în apele stãtãtoare care au legãturã cu râurile din apropiere, în bãlţi mari şi lacuri izolate (în acest caz fiind sedentarã), în Dunãre şi cursul inferior al râurilor. Exemplarele din Dunãre sunt semimigratoare, pãtrunzând primãvara în bãlţi pe care în bunã parte le pãrãsesc odatã cu scãderea apelor.

Reproducerea are loc în perioada aprilie-iunie, când apa ajunge la 18ºC (maximum de intensitate la 21ºC). In acest timp se adunã în cârduri mari şi se apropie de locuri puţin adânci şi cu multã vegetaţie. Depunerea pontei are loc aproape exclusiv în ape stãtãtoare, excepţie fãcând exemplarele din râuri care nu au pãtruns în bãlţi şi care se înmulţesc în zonele de intinsurã. Majoritatea femelelor depun icrele într-o singurã reprizã, rar având loc şi a doua depunere.

Prolificitatea este de circa 150.000 icre uşor gãlbui cu diametrul de 1,6-1,8 mm. Icrele sunt adezive de substratul vegetal şi stau fixate timp de 3-5 zile. Dupã eclozare alevinii sunt imobili. Ei încep sã se hrãneascã activ la aproape 6 zile de la eclozare, când sacul vitelin este aproape complet resorbit. Plãtica devine maturã pentru reproducere la vârsta de 3-4 ani. La masculi, în timpul reproducerii apar pe corp butoni nupţiali.

Hrana exemplarelor de plãticã de o varã este reprezentatã de zooplancton (cladocere şi copepode) şi de zoobentos. Pe mãsurã ce înainteazã în vârstã trece tot mai mult la nutriţia bentonicã (larve de chironomide, ponte de oligochete, icrele altor peşti, moluşte,ş.a.) şi la consumul de vegetaţie submersã. Frecvent hrana şi-o cautã în mâl pe care-l scurmã cu ajutorul gurii care este protractilã.

Este un peşte deosebit de valoros. Carnea sa este albã şi gustoasã fiind apreciatã de consumatori, deşi are multe oase. Se utilizeazã sub formã proaspãtã, sãratã, afumatã (toamna ajunge la 8,7% grosime) şi sub formã de conserve sterilizate. Icrele se consumã în stare sãratã şi poartã denumirea de « tarama ».

9. CLEAN (LEUCISCUS CEPHALUS)


Se găseşte în toate râurile peninsulei Iberice până la Ural şi în Asia Mică.

Ajunge la o lungime de peste 75 cm şi la o greutate de peste 4 kg; obişnuit talia este de 25-30 cm şi greutate de 100-300 g.

Cleanul are un corp alungit, gros şi slab comprimat lateral, terminat în faţã cu un bot rotunjit, cu gura mare terminalã şi cu douã maxilare perfect egale. Pedunculul caudal este relativ lung şi comprimat lateral. Dinţii faringieni sunt dispuşi pe douã rânduri: 2.5-5.2.

Cleanul este un peşte de apã dulce ce trãieşte aproape exclusiv în ape curgãtoare, începând din zona pãstrãvului şi pânã la vãrsarea sau aproape de vãrsarea lor în Dunãre. Se mai întâlneşte în râurile mici de şes, cu excepţia cursului lor inferior mâlos. In apele stãtãtoare (iazuri) se gãseşte mai rar, intrând în acestea odatã cu apa de alimentare. Preferã apele limpezi şi reci, cu fund pietros, nisipos sau argilos.

Se reproduce în perioada aprilie-iunie (rar în iulie), depunând icrele în ape mai adânci cu un curent moderat, pe care le lipeşte de pietre şi mai rar de plante.

Peştele este destul de slab prolific, o femelã depunând pânã la 200.000 de icre de culoare portocalie şi cu diametrul de aproape 2 mm.

Incubaţia dureazã 4 zile la temperatura de 18 ºC, iar la câteva zile de la eclozare alevinii trec la viaţa pelagicã.

Maturitatea sexualã este atinsã la masculi la vârsta de 7 ani iar la femele la vârsta de 3 ani. In ce priveşte longevitatea, se considerã cã acest peşte trãieşte pânã la vârsta de 8-9 ani.

Dimorfismul sexual (ca şi variabilitatea) este slab pronunţatã.In perioada de reproducere, apar la ambele sexe butoni nupţiali

pe cap şi pe marginea solzilor dorsali, aceştia fiind ceva mai evidenţi la masculi.

In ceea ce priveşte regimul alimentar, cleanul este considerat un peşte omnivor, consumând nevertebrate acvatice, peşte, batracieni, vegetaţie ş.a., hrãnindu-se în special noaptea.

Cãtre sfârşitul toamnei, se adunã pentru iernat în gropile mai adânci ale râurilor, perioadă când nu se hrãneşte.

Importanţa cleanului este redusã, deoarece carnea este moale, fadã, puţin gustoasã şi cu multe oase, fiind cosumată de locuitorii din zonele colinare ale râurilor.


Leuciscus Leuciscus Leuciscus (clean mic) ajunge la o lungime de 20-25 cm şi o greutate de 200-400 g, obişnuit atinge 14-15 cm.

Ca aspect general, seamãnã cu cleanul, având corpul alungit şi mai comprimat lateral. De asemenea gura este micã şi aproape inferioarã (subterminalã), deoarece maxila proemineazã peste mandibulã. Variabilitatea la acest peşte este foarte pronunţatã,

Anglia GrainingFranţa ChevaineItalia CavedanoRusia Golavl

caracterele cele mai variabile fiind înãlţimea şi grosimea corpului, forma şi lungimea botului şi formula dinţilor faringieni.

Cleanul mic, trãieşte numai în râuri mai mari, pietroase sau nisipoase, din zona colinarã, fãrã sã urce în apele de munte sau sã coboare în cele de şes. In apele în care existã, trãieşte pe fundul apei, alãturi de scobar.

Se reproduce primãvara, depunând icrele în zonele curente, cu curent şi cu un pat pietros. In epoca de înmulţire, apar butoni pe corp ca şi la celelalte specii ale genului

O femelã depune pe funduri mâloase-nisipoase sau pe vegetaţie pâna la 17.000 icre albicioase, bentonice şi lipicioase cu un diametru de 2 mm. Ajunge matur sexual la vârsta de 2-4 ani.

Hrana este alcãtuitã în general din insecte acvatice: efemeride, diptere, tricoptere, dar mai consumã şi resturi de plante, insecte terestre, icrele altor peşti ş.a. Din cauza taliei mici şi a raritãţii sale, cleanul mic are o importanţã foarte redusã şi strict localã.

Leuciscus souffia agassizi (clean dungat) ajunge la o lungime maximã de 24 cm; la noi s-au prins exemplare cu lungimea totalã de 18 cm.

Corpul este mai alungit decât la clean, cu înãlţimea mai redusã, având în faţã o gurã

micã subterminalã, semilunarã, maxila proeminând peste mandibulã.Pe lângã aceste caractere, se remarcã prin coloritul sãu,

îndeosebi prin prezenţa unei dungi cenuşii şi late pe flancurile corpului care în epoca de reproducere devine violetã.

Trãieşte în râuri de munte – zona lipanului – în ape cu un curs destul de rapid, curate şi reci, niciodatã în ape stãtãtoare sau în braţ elaterale foarte încete.

Reproducerea are loc în perioada martie-mai, când se adunã în cârduri mari,depunând ponta lipicioasã în curent pe fundul pietros.

Dimorfismul sexual se manifestã prin intensificarea coloritului la masculi în epoca de reproducere, şi prin înotãtoarele perechi care sunt mai lungi faţã de femele.

Hrana este alcãtuitã din insecte, crustacee reofile, insecte aeriene precum şi din alge filamentoase şi diatomee.

Importanţa acestui peşte este redusã (mai mult localã), atât datoritã cantitãţilor mici ce se prind cât şi a dimensiunilor.

10. CEGA (ACIPENSER RUTHENUS)

Ordinul ACIPENSERIFORMES

Familia ACIPENSERIDAE

Se gaseşte în bazinul Ponto-Caspic.

Ajunge la 1-1,2 m şi la 12-16 kg, dar obişnuit se prind exemplare de 60-70 cm şi 4-5 kg.

Cega are un corp lung şi alungit. Botul este triunghiular ascuţit, îndreptat uşor cu vârful în sus şi necomprimat dorso-ventral. Mustăţile sunt rotunde şi franjurate la marginea internă.

După lungimea rostrului, in Dunăre ar exista două varietăţi de cegă: typica (longirostris) cu rostrul lung şi ascuţit şi brevirostris (kamensis) cu rostrul scurt şi obtuz. Unii cercetători neagă existenţa acestor varietăţi, considerând că lungimea diferită a rostrului este legată de condiţiile de oxigenare ale apei în locurile de reproducere. Acolo unde există o bună oxigenare apar indivizi cu rostrul lung, iar acolo unde oxigenarea este slabă, apar indivizi cu botul scurt. Aceste caractere nu se transmit descendenţei şi deci nu poate fi vorba de varietăţi noi. Cega este o specie pur dulcicolă şi reofilă, care înainte de reproducere efectuează migraţii pe fluvii în sus. În nordul Mării Caspice, ajunge şi în apa salmastră, dar numai în zone de vărsare a fluviilor. Trăieşte în locuri cu apă adâncă pe fund tare pietros sau argilos, preferând locurile situate pe un prag mai ridicat. De maluri se apropie rar şi numai acolo unde acestea sunt abrupte. Nu suportă apele tulburi, retragându-se la adânc atunci când există astfel de situaţii. Pentru iernat se adună în grupuri mai mari, căutând gropi adânci cu fund tare. În bălţile Dunării este întâlnită numai accidental. Reproducerea are loc în perioada aprilie-mai, temperatura optimă fiind de 12-17oC. Locurile de depunere a icrelor sunt bancurile de pietriş mărunt sau mijlociu, situate la adâncimi de circa 10 m, care nu se mâlesc.

Cega se reproduce în fiecare an (după unii cercetători femelele de la 7 ani în sus, din 2 în 2 ani). Maturitatea este atinsă de masculi la 3-7 ani ( de obicei la 4-5 ani ) iar de femele la 5-12 ani ( de obicei la 7-9 ani). O femelă depune intre 14.000 şi 44.000 icre cu diametrul de 2 mm. Eclozarea are loc după 6-8 zile de la fecundare iar hrănirea activă exogenă începe după 6-10 zile de la apariţia larvelor.

Cega se hrăneşte aproape în exclusivitate cu crustacee şi larve de insecte, preferând pe cele de Ephemeridae, aparţinând genului Palingenia.

Este un sturion deosebit de valoros considerat ca având cea mai gustoasă carne, comparativ cu ceilalţi peşti din Dunăre. Se pretează şi la popularea apelor stagnante, acestea trebuind însă

Anglia Sterlet sturgeonFranţa Esturgeon de Siberie

populate periodic. Hibridul de cegă şi nisetru poate fi bine utilizat în piscicultură.


11. FUSAR (ASPRO STREBER)


Ajunge la 17,5 cm şi la 30-50 g, obişnuit se prind exemplare ceva mai mici.

Fusarul are un corp alungit, mai gros decât înalt, mai dezvoltat anterior şi mai subţire către pedunculul caudal, cu capul turtit dorso-ventral, cu aspect trunghiular. Gura este inferioară, mică, semilunară şi slab protractilă. Mai trebuie precizate la acest peşte şi următoarele caractere distinctive: distanţa mare dintre cele 2 dorsale, aspectul pedunculului caudal (lung, subţire, rotund în secţiune) şi cele 5 dungi lungi late negricioase, foarte evidente ce se întind aproape transversal pe cele două flancuri ale corpului.

Trăieşte în Dunăre şi râuri (până în zona colinară a acestora) exclusiv în locuri cu curent, pe fund de pietriş, nisip sau argilă, atât în ape cu adâncime mică (0,3-0,4 m) cât şi în adâncul Dunării.

Reproducerea fusarului are loc primăvara, (martie-mai) ponta fiind depusă în curent, pe pietre sau pe crengi. O femelă depune între 50.000-100.000 icre de culoare uşor gălbuie cu diametru de 2 mm. Maturitatea sexuală este atinsă începând cu vârsta de 3 ani.

Hrana este reprezentată de insecte acvatice, amfipode, viermi, întâmplător icre şi puiet de peşte. Importanţa economică este redusă, strict locală, deoarece se prind cantităţi foarte mici. Această specie este endemică în bazinul Dunării.


Aspro zingel (pietrar) ajunge la o lungime maximă de 50 cm. şi la o greutate în jur de 400 g. Obişnuit se prind exemplare de 30-35 cm.

Ca aspect general seamănă foarte mult cu fusarul, de care se

desosebeşte în general prin faptul că cele două dorsale sunt foarte apropiate prin baza lor, apoi pedunculul caudal este mai scurt şi mai înalt, iar în ce priveşte culoarea, deşi există acelaşi număr de dungi, ele sunt foarte slab marcate şi nedistincte. Pietrarul este o specie reofilă, trăind în Dunăre (endemică bazinului acestiu fluviu) şi în râurile mari şi relativ adânci, pe fund de nisip, pietriş sau argilă. In bălţile Dunării ajunge rar, în timpul viiturilor.

Este o specie de reproducere timpurie de primăvară, care depune ponta în perioada martie-aprilie în plin curent lipindu-le de pietre sau alte corpuri submerse.

Prolificitatea variază cu vârsta având o valoare mică de aproape 2000 icre la 3 ani şi una maximă de circa 20.000 icre la 9 ani. Maturitatea sexuală este atinsă începând cu vârsta de 3 ani.Se hrăneşte cu insecte acvatice (îndeosebi efemeroptere), crustacee, icre şi alţi peşti mici.

12. LIN (TINCA TINCA)


Este rândit în Europa, Volga superioara . Ajunge la o lungime de 40 cm şi la 1,5 kg greutate (foarte rar mai mult), obişnuit se prind exemplare de 25-30 cm şi la 300 g.

Linul are un corp foarte alungit, uşor comprimat lateral, acoperit cu solzi cicloizi, foarte mãrunţi şi adânc înfipţi în tegument, acoperiti cu un strat gros de mucus. Gura este micã, terminalã, uşor oblicã şi prevãzutã cu 2 mustãţi mici plasate la colţurile sale.

Linul este un peşte puţin mobil, bentonic, trãind aproape exclusiv în apele dulci stãtãtoare, preferând pe cele bogate în vegetaţie şi cu fund mâlos. Rar este întâlnit şi în porţiunile inferioare ale râurilor, dar numai în coturile cu apã liniştitã. In bãlţile din lunca Dunãrii este o specie sedentarã şi nu le pãrãseşte decât la retragerea totalã a apei, uneori înfundându-se în nãmol. Pentru iernat, se retrage în zonele cu apã mai adâncã unde se îngroapã în nãmol şi hiberneazã.

Este o specie puţin pretenţioasã la condiţiile de viaţã, trãind în ape ce au sub 3 mg O2/l.

Anglia TenchFranţa TencaItalia TincaRusia Lin

Linul se reproduce în perioada mai-iunie le temperatura de 19-20ºC (chiar mai mult). Icrele sunt depuse în porţii, la ape puţin adânci, pe vegetaţie submersã (specie fitofilã), uneori direct pe fund, la intervale de circa 15 zile. O femelã depune între 300000-400000 icre verzui, cu diametrul de 1-1,2 mm. Incubatia dureazã în jur de 3 zile la temperatura de 20-23ºC; dupã eclozare alevinii stau lipiţi de plante şi la aproape 17 zile, vezica vitelinã fiind resorbitã, trec la o hrãnire activã.

Dimorfismul sexual este evident tot timpul, masculii având înotãtoarele pare mai lungi faţã de femele, ventralele, depãşind de obicei anusul. De asemenea la masculi a doua radie simplã din ventrale este puternic îngroşatã şi lãţitã.

Maturitatea sexualã este atinsã la vârsta de 3-4 ani. Dupã regimul trofic, linul este considerat omnivor, consumând larve de insecte, îndeosebi chironomide, moluşte, crustacei, plante acvatice, resturi organice ş.a.

Importanţa linului este ridicatã atât sub aspect economic cât şi sub aspect alimentar.


13. LIPAN (THYMALUS THYMALUS)

Ordinu SALMONIFORMESl Familia THYMALIDAE

Este rândit în toată Europa şi Asia.Ajunge la 50 cm şi la 2,8 kg, obişnuit are însã 30-35 cm şi 400 g.Corpul este alungit, aproape fusiform, acoperit cu solzi cicloizi

mai mari, cu linia lateralã completã. Mãrimea solzilor este diferitã, cei mai mari fiind pe linia lateralã iar cei mai mici pe partea ventralã. Gura este micã, subterminalã, transversalã şi protractilã, cu marginile maxilarelor drepte şi tãioase. Dorsala este înaltã, cu marginea anterioarã rotunjitã iar cu cea superioarã dreaptã. Dimorfismul sexual se manifestã îndeosebi la reproducere când la masculi dorsala devine mai înaltã, apãrând ca un evantai. De asemenea coloritul se intensificã mai mult la masculi.

Lipanul, trãieşte în râuri de munte, (zona lipanului), în aval de zona pãstrãvului, în porţiunile cu debit mare de apã, cu curent rapid dar lipsit de cascade, cu fund pietros. Nu urcã în pâraie mici. Este un peşte care suportã bine uşoare variaţii de temperaturã şi de oxigen din apã.

Reproducerea are loc primãvara în perioada martie-aprilie. O femelã depune 6.000-7.000 icre la 1 kg greutate corporalã, într-o gropiţã pe care şi-o amenajeazã, acestea fiind nelipiciase. Icrele au culoarea galben- portocalie şi diametrul de 2,5-3,5 mm. Eclozarea are loc dupã 21-26 zile de la fecundare (200-230 grade-zile). Larvele încep sã înoate la 2-3 zile de la eclozare iar la 5-6 zile sacul vitelin este complet resorbit.

Maturitatea sexualã este atinsã de masculi la 2 ani iar de femele la 3 ani. Puietul se hrãneşte cu organisme foarte mãrunte (alge unicelulare, infuzori ş.a.) iar adulţii, în principal cu larve de insecte acvatice, insecte aeriene (pe care le prinde din zbor), crustacee şi ocazional cu icre sau puiet de peşte.

Lipanul este deosebit de valoros, carnea sa având un gust superior celei de pãstrãv. Proaspãtã are un miros de cimbru. Prezintã dezavantajul cã se stricã foarte repede şi de aceea trebuie sãratã dupã pescuit (la 1-2 ore ), scãzându-i din calitãţi.

Este o specie dificilã de crescut în condiţii artificiale. Totuşi la noi, prin lucrãri adecvate de pisciculturã se obţine material în vârstã de 3-4 luni, cu care se populeazã apele curgãtoare.


Anglia GraylingFranţa Ombre commun

Italia TemoloRusia Kharius

14. LOSTRIŢĂ (HUCHO HUCHO)

Ordinul SALMONIFORMESFamILIA SALMONIDAE

Este originară din bazinul Dunării dar se găseşte în toată Asia.Ajunge la 1,2-1,5 m şi la 10-12 kg, exemplarele obişnuite au 2-3

kg. Lostriţa are un corp alungit şi gros, aproape rotund în secţiune, acoperit cu solzi cicloizi mãrunţi.

Culoarea pe spate este cenuşie sau brunã, iar pe flancuri şi abdomen, argintie sau alb-argintie. Pe cap, piesele operculare şi partea anterioarã a spatelui existã mici pete rotunde negre, relativ distanţate, care ca formã, în partea posterioarã şi pe flancuri devin semilunare.

Trãieşte în râuri mari de munte (zona lipanului) în apã adâncã şi la curent puternic, pe sub malurile râpoase şi bolovani, ziua stând ascunsã şi noaptea ieşind dupã hranã.

Reproducerea are loc primãvara (martie-aprilie) dupã scurgerea sloiurilor şi a apelor provenite din topirea zãpezilor, la temperaturi care oscileazã în aceastã perioadã a anului între 5 şi 10ºC.

Locurile de reproducere sunt situate pe fund de pietriş în zona lipanului, pe râurile mari, sau la gura afluenţilor acestora.

Aici, ambii parteneri îşi amenajeazã un cuib în care sunt depuse icrele. Prolificitatea creşte , funcţie de greutatea femelelor. Cele de 4-5 kg au 3.000-4.000 icre, cele de 6-8 kg au 5.000-6.000 icre iar cele de 10-12 kg au 8.000-12.000 icre. Ovulele sunt de culoare galbenã-portocalie şi au diametrul de 5-6 mm.

Maturitatea sexualã este atinsã începând de la vârsta de 5 ani.Hrana constã aproape exclusiv din peşti. Chiar puii de câteva luni

încep sã consume puiet de peşte (îndeosebi de scobar) şi doar în lipsa acestuia consumã insecte şi larve de insecte. Peştii consumaţi sunt reprezentaţi în principal de ciprinide (scobar, mreanã vânãtã, clean, boiştean, ş.a.) şi mai puţin de alte familii. Ocazional consumã şi pãsãri sau mamifere acvatice. Lostriţa este un salmonid foarte apreciat, dar fiind rar sunt mari restricţii la pescuitul sãu. Se gãseşte doar în câteva sectoare ale unor râuri din ţara noastrã (Vişeu, Vaser, Bistriţa moldoveneascã).


Anglia Danube salmonFranţa Saumon du DanubeItalia Salmone del DanubioRusia Taimen

15. MORUNAŞ (VIMBA VIMBA)

Ordinul CYPRINIFORMES

Familia CYPRINIDAE

Frecventează cursurile apelor lente din Europa centrală şi orientală.

Ajunge în lungime pânã la aproape 40 cm şi în greutate pânã la 800 g; obişnuit lungimea este de 25-30 cm şi greutate de 200-400 g.

Morunaşul are un corp alungit, slab comprimat lateral, terminat în faţã printr-un rostru cornos şi moale care acoperã gura, aceasta fiind inferioarã şi de formã semilunarã.

Variabilitatea la acest peşte este foarte pronunţatã, existând în general 2 forme: una cu corpul înalt şi alta cu corpul alungit. Aceste forme pot coexista în aceeaşi zonã (Razelm, Dunãre şi alte melele de la gurile Dunãrii) sau se întâlnesc numai o formã în anumite râuri (forma cu corpul înalt în Crişuri şi forma cu corpul alungit în Mureş şi Siret). Morunaşul este un peşte mai mult reofil fiind întâlnit atât în Dunãre cât şi în râurile mari pânã în zona colinarã. Dar mai rar se întâlneşte şi în bãlţile Dunãrii – uneori în cantitãţi însemnate – unde pãtrunde accidental ca şi în apele stãtãtoare uşor salmastre.

Cele douã forme se menţin izolate prin epoca lor de îmnulţire.Forma cu corpul înalt urcã pe râuri toamna şi se reproduce

primãvara devreme (aprilie-mai) iar cea cu corpul alungit urcã primãvara şi se reproduce în iunie-iulie.

Reproducerea are loc în apã curgãtoare, ponta fiind lipicioasã şi depusã pe funduri tari şi în locuri cu vegetaţie submersã.

O femelã depune în porţii între 100000-300000 icre de culoare roz cu reflexe verzui cu un diametru de 1,4 mm. La temperatura de 19-21ºC incubaţia dureazã 2-3 zile.

Dupã eclozare larvele stau ascunse pe sub pietre, iar la 7 zile sacul vitelin este resorbit şi ele înoatã activ dupã hranã.

Maturitatea sexualã este atinsa la vârsta de 2-3 ani maculii fiind mai precoci decât femele.

Hrana este alcãtuitã din gamaride, misidacee, chironomide, tricoptere, resturi vegetale ş.a. Morunaşul este unul dintre cei mai gustoşi ciprinizi, carnea sa fiind albã şi grasã. Cantitãţile pescuite sunt însã mici şi se valorificã pe piaţã proaspãt sau sãrat la un loc cu alte specii din aceeaşi familie.

Anglia ZaertheFranţa F. Vimbe


16.MREANĂ (BARBUS BARBUS)


Se găseşte în Europa Centală şi de Sud-Est şi în bazinul azovo-ponto-caspic.

Ajunge la o lungime de 85 cm şi la o greutate de 8 kg şi chiar mai mult, obişnuit atinge 25-50 cm şi la 0,1-1 kg.

Mreana are un corp alungit, slab comprimat lateral, terminat anterior printr-un bot alungit, uşor rotunjit la vârf. Gura este inferioarã, semilunarã şi este prevãzutã cu 4 mustãţi: 2 mai scurte pe maxilã şi 2 mai lungi la colţurile gurii. Caracterele principale prin care aceastã subspecie se deosebeşte de mreanã vânãtã sunt: aspectul zimţat al ultimei radii simple din dorsalã şi culoarea roşie a axului mustãţilor, uşor vizibilã la peştii proaspeţi.

Variabilitatea acestui peşte este puţin pronunţatã, caracterele ce variazã mai mult fiind numãrul de solzi din linia lateralã şi înãlţimea dorsalei.

Mreana trãieste exclusiv în ape curgãtoare, fiind întâlnitã în Dunãre şi râuri mari nisipoase şi pietroase, de la munte pânã la şes. Este un peşte mai mult nocturn şi solitar.

Primãvara migreazã în susul râurilor, iar la sfârşitul toamnei în sens invers, deplasãrile fiind legate de reproducere şi de iernat. Unele exemplare rãmân totuşi tot timpul anului în zona colinarã a râurilor şi în Dunãre, iernând în porţiunile mai adânci ale acestora.

Puietul este mai frecvent în regiunea colinarã şi de şes a râurilor şi pe mãsurã ce creşte coboarã cãtre locurile mai adânci, preferând pe cele cu fund nisipos şi cu un curent mai moderat.

Reproducerea are loc din mai pânã în iulie, când cârduieşte deplasându-se câtre zonele superioare ale râurilor, pânã aproape de cele la pãstrãvului. Depunerea pontei are loc în ape adânci şi repezi, pe un fund nisipos sau pietros, icrele fiind lipicioase. O femelã depune

Anglia BarbelFranţa BarbuItalia BarboRusia Usach

între 15000-30000 icre gãlbui cu diametrul de 1,6-2 mm, perioada de incubaţie fiind de 10-15 zile.

Ajunge la maturitate sexualã la 3-5 ani. In epoca de reproducere, pe cap apar tuberculi nupţiali, iar pe partea superioarã a corpului o serie de linii scurte şi paralele de culoare albã.

Hrana este reprezentatã de larve de insecte, viermi, crustacei, mai rar plante sau icre de peşti. In râuri mari şi în Dunãre, efemeridele din genul Palingenia reprezintã un element important din hranã.

Mreana nu se hrãneşte în perioada de înmulţire şi în timpul iernii când se adunã în grupuri pe sub maluri, stând aproape imobilã.

Importanţa este mai mult localã, fiind unul dintre cei mai cãutaţi peşti de câtre pescarii sportivi. De reţinut cã icrele de mreanã, îndeosebi în epoca de reproducere sunt toxice şi nu trebuiesc consumate. In apele noastre, în zona Sulinei mai este citatã şi subspecia B. borystenicus, dar existanţa ei nu este sigurã, nefiind precizate aspecte legate de biologia sa.


Barbus meridionalis petenyi (mreanã vanatã) ajunge pânã la 30 cm lungime şi 200-300 g greutate, obişnuit pescuindu-se exemplare mai mici.

Sub aspect morfologic, mreana vânãtã seamãnã foarte mult cu subspecia barbus, de care se deosebeşte prin lipsa radiei dinţate din dorsalã şi a culorii roşii din axul mustãţilor.

Culoarea generalã corpului este mai închisã, îndeosebi în zona situatã deasupra flancurilor, pe acest fond fiind prezente numeroase pete şi puncte mari mai închise la culoare, care uneori se contopesc între ele.

Mreana vânãtã trãieşte exclusiv în râurile şi pâraiele din regiunea de munte şi în partea superioarã a regiunilor colinare, preferând mai ales sectoarele cu fund pietros, cu curent puternic şi ape reci. Uneori se întâlneşte şi în unele pâraie mai nãmoloase care vara se încâlzesc destul de puternic, dar numai în regiunile muntoase. Nu se gãseşte în râurile care izvorãsc din zonele de podiş sau de dealuri, lipsind chiar în sectoarele superioare ale acestora. Este un peşte strict sedentar care nu intreprinde nici un fel de migraţii, reproducându-se, hrãnindu-se şi iernând în acelaşi loc.

Reproducerea are loc primãvara, prelungindu-se uneori pânã la sfârşitul verii.

Dimorfismul sexual se manifestã prin apariţia la masculi în epoca de înmulţire a unor tuberculi albicioşi pe cap. De asemenea anala este mai lingã la masculi faţã de femele.

Hrana este reprezentatã mai mult de nevertebrate acvatice de fund (tendipedide, efemeroptere, tricoptere, gamaride, oligochete) şi mai rar cu vegetale.

Deşi carnea sa este gustoasã, importanţa este strict localã datoritã cantitãţilor mici care se pescuiesc. La acest peşte se consumã icrele care nu sunt toxice.

17. MORUN (HUSO HUSO)

Ordinul ACIPENSERIFORMESFam. ACIPENSERIDAE

Este sturionul cel mai mare din bazinul azovo-ponto-caspic. Obişnuit are lungimea de 4-6 m şi greutatea de 100-250 kg.În

Dunăre cel mai mare exemplar pescuit a avut greutatea de 882 kg. Subspecia huso care pătrunde şi în Dunăre, are corpul gras şi relativ înalt, botul fiind scurt, gros în partea posterioară şi mai ascuţit în cea anterioară. La exemplarele adulte botul devine moale şi elastic. Cele 4 mustăţi situate ventral între gură şi vârful botului sunt turtite lateral şi franjurate. Gura este semilunară.

Morunul este o specie marină anadromă care migrează în Dunăre pentru reproducere. Pătrunderea morunului în Dunăre, are loc în 2 perioade: primăvara şi toamna. Migraţia de primăvară începe încă din ianuarie sau din a doua jumătate a lunii martie, la o temperatură de 4-5oC, având intensitatea maximă în perioada martie-aprilie. În lunile mai-iunie şi mai rar iulie aproape că încetează, pentru a reîncepe apoi în toamnă, uneori din august, cu intensitate maximă în perioada octombrie-noiembrie, după care încetează aproape din nou.

Reproducerea are loc pentru toate exemplarele în sezonul de primăvară (aprilie începutul lui iunie ) cu intensitate maximă în luna mai, temperatura optimă fiind de 15-17oC. Morunul este un peşte litofil, locurile de reproducere în Dunăre, fiind gropile situate la adâncimi de 8-20 m, cu fund argilos amestecat cu nisip sau pietriş, ferit de împotmoliri ( Sf. Gheorghe - Porţile de fier ). Icrele care au numeroşi micropili care asigură reuşita fecundării, au proprietatea ca după eliminarea lor să adere pe substrat. Eclozarea larvelor are loc la 7-8 zile de la fecundare,

Anglia Beluga sturgeon

Franţa Beluga Italia Storione ladanoRusia Beluga

la temperatura apei de 13,5-14oC iar la 8-10 zile după ecloziune trec de la hrănirea vitelină la cea activă. Femelele de morun depun, funcţie de talie între 350000-7700000 icre cu diametrul de aproape 4 mm. Maturitatea sexuală este atinsă la masculi la vârsta de 12-14 ani şi la femele la vărsta de 14-16 ani. După reproducere, adulţii se înapoiază în Marea Neagră, înotând foarte repede şi aproape de suprafaţă, spre deosebire de migraţia de primăvarăspre locurile de reproducere, când înoată pe fundul fluviului. Puietul se deplasează, de asemenea, în mare, în perioada iulie-septembrie, pe fund şi relativ încet, oprindu-se din când în când, în locurile prielnice de hrană şi viaţă.

Hrana puietului este reprezentată în Dunăre de gamaride, alţi crustacei şi larve de insecte iar în faţa gurilor Dunării în principal cu misidacee şi palemonide. La lungimea de 20-30 cm încep să consume şi peşti. Adulţii se hrănesc mai ales cu peşti, apoi cu crustacee şi alge. Morunul este un peşte foarte important, carnea valorificându-se sub orice formă. Renumite sunt icrele negre, ca de altfel la toţi sturionii, datorită calităţii deosebite a lor. De asemenea din vezică se extrage cleiul de morun, utilizat în industria vinului.


18. NISETRU (ACIPENSER GULDENSTAEDTI)

Ordinul ACIPENSERIFORMESFamilia ACIPENSERIDAE

Se gaseste în bazinul Mării

Negre, Mării Caspice, si toata Asia de Nord.

Obişnuit ajunge la 1-2 m lungime şi la 20-30 kg greutate. Se citeză însă şi specii de dimensiuni mai mari (maxim 4 m şi 100 kg). Seamănă morfologic foarte mult cu morunul, de care se deosebeşte în principal prin prezenţa unui bot mai scurt, lat şi obtuz, printr-o gură transversală, aproape dreaptă şi prin mustăţile rotunde şi nefranjurate. Este specie migratoare anadromă, care are două perioade anuale de migraţie: cea de primăvară începe de la sfârşitul lui februarie şi se continuă până la sfârşitul lunii mai, (intensitate mare în aprilie la 8-11oC) şi cea de toamnă care durează din august până în noiembrie. Ca şi la morun, exemplarele care migrează primăvara au gonadele în

Anglia Russian sturgeonFranţa Esturgeon russeItalia Storione russoRusia Russkiyi osetr

stadiul IV de maturare iar cele care migrează toamna au gonadele în stadiul III de maturare. Unele exemplare migrează şi între cele două perioade propriu-zise de migraţie. Perioada şi locurile de reproducere sunt aceleaşi ca şi pentru morun.O femelă de nisetru, poate depune între 70.000- 800.000 icre cu diametrul cuprins între 3 - 3,5 mm. Masculii de nisetru ajung la maturitatea sexuală la vârsta de 8-12 ani iar femelele la vârsta de 13-15 ani. După reproducere, adulţii şi apoi puietul, dar mai lent (ca şi cei de morun) coboară în mare. În mare, nisetrul trăieşte şi mai ales iernează la adâncimi de 50-70 m. Hrana puietului de nisetru este aceeaşi ca şi a puietului de morun. Adulţii se hrănesc în mare cu moluşte, crustacee şi mai puţin cu peşte iar în Dunăre cu larve de efemeroptere, de alte insecte, cu crustacee şi peşti (mai ales obleţ). În cazul acestui peşte trebuie menţionat că unii autori consideră existenţa în Dunăre a unei forme sedentare de nisetru, adaptat la apă dulce, care nu migrează în Marea Neagră. Acest lucru este justificat de faptul că în Dunăre se întâlnesc tot timpul şi exemplare mai mari de 1 m. De asemenea, aceeaşi autori sunt de părere că unele exemplare care migrează începând cu sfârşitul verii spre toamnă, se reproduc în Dunăre, toamna. Nisetrul are aceeaşi valoare ca şi morunul; icrele deşi mai mici fiind tot atât de apreciate iar carnea este considerată ca fiind mai gustoasă.


19. OBLETE (ALBURNUS ALBURNUS)


Se gaseste in toate apele Europei pana la Ural.

Obleţul ajunge rar la 20 cm lungime şi la 50-60 g greutate. Valorile obişnuite sunt de 10-15 cm şi de pânã la 40 g.

Corpul este alungit şi puternic comprimat lateral.

Anglia BleakFranţa AbletteItalia Alborella

Variabilitatea este redusã în comparaţie cu alte specii de apã dulce, numãrul radiilor din analã (caracter principal de diferenţiere a speciilor) ca şi al solzilor, fiind aproape acelaşi la toate populaţiile.

Obleţul trãieşte atât în ape curgãtoare, începând din zona submontanã a lor cât şi în ape stãtãtoare (bãlţi mai mari, lacuri) şi chiar în apã uşor salmastrã. Este destul de frecvent în râurile mici de şes, în care este pe alocuri specie dominantã. Nu se întâlneste în bãlţile mici şi în cele invadate de vegetaţie ca şi în pâraiele de munte.

Reproducerea are loc în perioada mai-iunie la o temperaturã de peste 15-16 ºC. Icrele sunt depuse în 3-4 reprize, uneori în mai multe (5-6). Locurile de pontã sunt reprezentate de ape puţin adânci, liniştite (pânã la 50 cm) cu multã vegetaţie de care icrele se lipesc.

Prolificitatea totalã este de 3000-10000 icre gãlbui cu diametrul de 1,2-1,5 mm. Incubaţia dureazã 5 zile la temperatura de 18-20ºC, iar la 8 zile sacul vitelin este absorbit şi larvele încep sã se hrãneascã cu organisme planctonice. Maturitatea sexualã este atinsã începând cu 2 ani. Hrana obleţului este alcãtuitã din organisme fito şi zooplanctonice, insecte aeriene şi acvatice şi mai rar din vegetaţie.

Longevitatea acestui peşte este apreciatã la 5-7 ani.Obleţul are o carne gustoasã, fiind consumat mai mult în stare

proaspãtã. Din solzii sãi se extrage o substanţã sidefie, argintie (guanina) utilizatã la fabricarea perlelor artificiale.


20. PĂSTRĂV INDIGEN (SALMO TRUTTA FARIO)

Ordinul SALMONIFORMESFamilia SALMONIDAE

Se găseşte în SUA, de-a lungul coastei de Vest a Americii de Sud, Europa, bazinul Caspic. Ajunge la 40 cm şi aproape 1 kg (rar mai mult), dar obişnuit este de

20-30 cm şi 200-600 g. Deşi culoarea variază mult în funcţie de apă, vârsta, maturitatea sexuală, se poate preciza că pe un fond ce variază de la verde-măsliniu la galben, se remarcă în regiunea dorsală a flancurilor, inclusiv pe cap câteva pete negre dispuse neregulat iar pe mijlocul flancurilor alte pete ceva mai mari, de culoare roşie, înconjurate de o zonă albă şi îngustă.

Anglia Brown trout

Franţa Truite de riviereItalia Trota farioRusia Ruchyevaya forel

Păstrăvul indigen este o subspecie foarte bună înotătoare (poate sări peste cascade de până la 2 m înălţime) criofilă şi oxifilă, ce trăieşte exclusiv în ape de munte îndeosebi în cursul superior al râurilor şi pâraielor, ocazional în unele lacuri, din această zonă (zonă a păstrăvului).

Epoca de reproducere durează din octombrie până la sfârşitul lunii decembrie, rar până în ianuarie, la o temperatuă a apei care ajunge la 6-8oC. Locurile de pontă sunt zonele puţin adânci ale pâraielor, cu fund de prundiş mărunt, unde femela îşi aşează un cuib cu ajutorul înotătoarelor în care depune icrele pe care apoi după fecundare le acoperă cu prundiş, pentru a fi ferite de duşmani. În epoca de reproducere, ambele sexe sunt viu colorate. Dimorfismul sexual se manifestă prin faptul că femelele au abdomenul mărit şi plin de icre. Maturitatea sexuală este atinsă de masculi la vârsta de 3 ani , iar de femele la vârsta de 4 ani.

Prolificitatea este de 1000-1500 icre la 1 kg greutate corporală, acestea fiind galbene sau portocalii şi cu diametrul de 4,5-5 mm.

Eclozarea are loc primăvara, durata de incubaţie fiind dependentă de temperatura apei. Larvele eclozate ( 2-2,5 mm) sunt prevăzute cu un sac vitelin ce se resoarbe după 20 de zile.

După reproducere adulţii coboară în josul apei, în locuri ceva mai liniştite şi mai adânci. Descendenţa este antrenată în mod pasiv în acelaşi sens, puietul staţionând adesea într-o zonă situată în aval de habitatul obişnuit al adulţilor.

Hrana constă în primul rând din insecte, atât acvatice (larve de efemeroptere, plecoptere, tricoptere), cât şi aeriene şi din amfipode. Când în hrană, domină amfipodele, carnea păstrăvului capătă o culoare rozacee aşa-zişii păstrăvi somonaţi. De asemenea mai consumă peşti (boistean, grindel, zglăvoc) şi ocazional bacterieni.

Carnea sa este foarte gustoasă, consumându-se atât proaspăt cât şi afumat.


Salmo trutta lacustris ( păstrăv de lac) ajunge la o lungime de peste 1 m şi la o greutate de peste 20 kg. Ca formă a corpului se aseamănă foarte mult cu subspecia fario.

Coloritul este argintiu, fondul fiind presărat cu pete negre variabile ca mărime , număr şi formă (rotunde, dreptonghiulare sau în formă de

x). La tineret există la fel ca la fario , pete roşii sau portocalii, înconjurate cu un inel alb, dar în general în număr mai mic. Cu vârsta aceste pete dispar uneori complet şi îşi pierd inelul alb. Este o formă lacustră care se reproduce atât în lacuri cât şi în afluenţii acestora. Epoca de înmulţire ţine din septembrie până în decembrie , ponta fiind depusă la temperatura apei de 8oC şi mai puţin. Icrele au diametrul de 5-6 mm iar perioada dezvoltării embrionare este de circa 400 de zile. Maturitatea sexuală este atinsă începând cu vârsta de 5 ani, dar majoritatea exemplarelor devin mature abia la 6-7 ani. Hrana sa este reprezentată de insecte şi peşti. Se întâlneşte în lacurile din nordul Europei, din Alpi şi în Caucaz. La noi este semnalat numai în Lacul Roşu unde este probabil introdus. Deşi este valoros sub aspect alimentar, importanţa sa este redusă datorită rarităţii sale.

Salmo trutta labrax (păstrăv de mare ) ajunge la o lungime de peste 1 m şi la o greutate de 7-24 kg. Obisnuit se prind exemplare juvenile de 20-30 cm lungime. De “ fario” cu care se aseamănă mult, diferă prin numărul mai mare de spini de pe primul arc branhial şi prin numărul mai mare de solzi dintre dorsală şi linia laterală. Coloritul este pronunţat argintiu. Pe acest fond petele negre sunt dispuse la fel ca la fario iar cele roşii sunt mai puţine şi au adesea formă de x. La exemplarele de talie mare, petele roşii se reduc sau chiar dispar. Biologia sa este puţin cunoscută. Este o specie marină, ce se întâlneşte sub formă de exemplare izolate în tot lungul litoralului, din primăvară până toamna. Pe Dunăre urcă primăvara şi în prima jumătate a verii, până la Călăraşi. Exemplarele găsite în Dunăre , sunt în majoritatea lor juvenile, astfel încât pătrunderea pe fluvii, nu este neapărat o migraţie de reproducere . În ceilalţi afluenţi ai M.Negre, reproducerea ar avea loc primăvara. La exemplarele pescuite în Dunăre, hrana a fost reprezentată de crustacee, larve de insecte, insecte aeriene şi mai rar de peşti. Importanţa sa este foarte redusă, deoarece se prinde doar sub forma unor exemplare izolate .

Salmo gairdneri irideus ( păstrăv curcubeu) cuprinde numeroase subspecii răspândite în vestul Americii de Nord. În Europa au fost introduse exemplare aparţinând subspeciilor irideus şi shastra. Cele din ţara noastră aparţin subspeciei irideus. Aceasta ajunge la 90 cm şi 16 kg, dimensiunile obişnuite fiind însă de 25-30 cm şi 0,8-1,6 kg. Faţă de păstrăvul indigen, corpul acestui peşte este mai înalt.

Se recunoaşte mai uşor, prin coloraţia sa. Pe un fond verzui sau brun, mai închis pe spate şi mai deschis în rest, există numeroase pete mici negricioase care se întind şi pe cap , flancuri, dorsală, caudală şi adipoasă. Nu are pete roşii pe flancuri. În lungul liniei laterale, începând de la nivelul operculului există o dungă destul de lată, cu irizaţii multicolore, de unde şi numele popular al peştelui. Este un peşte originar din America de Nord, de unde a fost introdus în Europa, pentru a fi crescut artificial prin 1880. Păstrăvul curcubeu este mai puţin criofil şi oxifil decât cel indigen, coborând pe râuri mai jos decât acesta. Suportă bine temperatura de 25oC şi se adaptează uşor în lacuri şi iazuri, ca şi în ape salmastre. Epoca sa de reproducere este primăvara putând începe din februarie şi până în aprilie. Prolificitatea este de 1500-2000 icre la 1 kg greutate corporală, acestea fiind la fel de mari ca şi cele ale păstrăvului indigen . Devine matur sexual la vărsta de 3-4 ani. Se hrăneşte cu diferite insecte, moluşte, crustacee şi viermi, este mai puţin carnivor decât păstrăvul indigen, crescând mai repede decât acesta, din care cauză este foarte indicat pentru salmonicultura intensivă şi superintensivă. În apele noastre nu se reproduce în mod natural, ci artificial. Carnea sa este foarte bună, purând fi consumată atât în stare proaspătă cât şi afumată.

21. PĂSTRUGĂ (ACIPENSER STELLATUS)


Specia Acipenser stellatus are 3 subspecii şi anume: ponticus care populează Marea Neagră şi pentru reproducere, intră în fluviile aferente; donensis, care trăieşte în bazinul Mării de Azov, de unde intră în fluviile Don şi Kuban şi stellatus întâlnită în partea de nord a Marii Caspice şi care pentru reproducere pătrunde în fluviile tributare acestei mări.

Subspecia ponticus se caracterizează printr-un corp alungit şi subţire şi ceea ce o face să se recunoască cu uşurinţă de ceilalţi sturioni este botul foarte lung, lăţit şi turtit dorso-ventral, cu vârful îndreptat în sus, mustăţile fiind rotunde şi nefranjurate.

Păstruga este o specie migratoare anadromă, care işi petrece o bună parte din viaţă în mare, la adâncimi ceva mai mici decât morunul şi nisetrul, apropiindu-se adesea de ţărm în timpul verii.

Migraţia de primăvară, începe în martie sau aprilie, de regulă în urma morunului şi nisetrului, la temperatura de 8-11oC, intensitatea maximă fiind în luna mai. Migraţia a doua, de toamnă, începe uneori din iunie, obişnuit însă din august şi durează până în septembrie-octombrie, aceasta fiind mai intensă decât cea de primăvară.

Stadiile de maturare a gonadelor, la exemplarele care migrează în cele două perioade, se prezintă la fel ca şi la ceilalţi sturioni anadromi. Reproducerea are loc pentru toate exemplarele în lunile aprilie-mai la temperatura de 9-15oC, locurile de depunerea pontei fiind aceleaşi ca pentru morun şi nisetru. Maturitatea sexuală este atinsă, de la un bazin la altul la vârste diferite.

Subspecia ponticus, care migrează pentru reproducere în Dunăre ajunge la maturitate la 5 ani pentru masculi şi la 7 ani pentru femele. Numărul de icre depuse de o femelă variază între 20.000-360.000 cu diametrul de circa 2,5 mm. Eclozarea are loc după 3-4 zile de la fecundare, la temperatura de 20-23oC.După reproducere adulţii se retrag în mare. La fel şi puietul coboară în mare începând din iulie şi până în septembrie, aglomerându-se pe parcurs în anumite locuri (în aglomerările de puiet de sturion, de pe braţele Dunării, cel de păstrugă reprezintă 50-80% ). De menţionat că şi în cazul acestei specii, unele exemplare de până la 2 ani, rămân în Dunăre, retragerea lor în mare făcându-se mai târziu.

Hrana puietului constă din larve de chironomide, tricoptere, efemeride, crustacee şi când sunt ceva mai mari şi din moluşte. Adulţii se hrănesc cu moluşte crustacee şi peşti.

Anglia SevrugaFranţa SevrugaItalia Storione stellatoRusia Sevryga

Păstruga este un sturion care se pretează bine la piscicultură fiind la fel de valoros ca şi speciile precedente. Dimensiunea minimă la pescuit este de 100 cm. (cf. Legea 192/2001).

22. ROŞIOARĂ (SCARDINIUS ERYTHROPHTHALMUS)


Este râspandita în toată Europa şi Asia.Poate ajunge la o lungime de 35 cm şi la o greutate de 400 g

(dupã unii autori chiar mai mult), dar obişnuit se prind exemplare de 20-25 cm lungime şi de 100-300 g greutate.

Roşioara are un corp alungit şi comprimat lateral, şi la fel ca la babuşcã cu care se aseamãnã, între ventrale şi analã prezintã o carenã acoperitã cu solzi îndoiţi la mijloc. Spre deosebire de babuşcã, se remarcã gura micã terminalã, îndreptatã oblic în sus, dispunerea dinţilor faringieni pe douã rânduri (obişnuit 3.5-5.3) şi înserarea dorsalei în urma ventralelor. Culoarea ochiului este aurie, cu o patã roşie, de unde şi denumirea speciei.

Roşioara este un peşte de apã dulce, foarte comunã în bãlţi şi râuri cu un curent liniştit, suportând şi apele uşor salmastre. Populeazã îndeosebi bazinele cu multã vegetaţie, la un loc cu linul, carasul şi plãtica, ducând o viaţã sedentarã, ceea ce explicã faptul cã în unele locuri este foarte frecventã iar în altele nu se întâlneşte aproape deloc. Bãlţile Dunãrii sunt pãrãsite totuşi de roşioarã, numai când apa acestora scade foarte mult, existând tendinţa de secare a lor.

Reproducerea are loc în perioada aprilie-iunie, la o temperaturã a apei de la 18ºC în sus. Depunerea pontei are loc exclusiv în ape stãtãtoare, pe vegetaţie, de preferinţã pe cea în curs de dezvoltare. O femelã depune în medie cca 150.000 icre, lipicioase, de culoare roşcatã, cu diametrul în jur de 1,5 mm.

Incubaţia dureazã 3 zile, la temperatura apei de 20-22ºC. Dupã eclozare, alevinii stau imobili agãţaţi de plante, pânã la resoarberea sacului vitelin, dupã care se hrãnesc cu zooplancton, ulterior trecând la hrãnirea cu vegetaţie.

Dimorfismul sexual se manifestã în epoca de înmulţire prin intensificarea coloritului la masculi şi prin apariţia unor butoni nupţiali mãrunţi. Maturitatea sexualã este atinsã la vârsta de 3 ani.

Anglia RuddFranţa RotengleItalia ScardolaRusia Krasnoperka

Importanţa acestui peşte este redusã, deşi se prind uneori cantitãţi însemnate, deoarece carnea este de calitate inferioarã şi are multe oase. Se valorificã mai mult sub formã sãratã. Dimensiunea minimă la pescuit este de 15 cm. (cf. Legea 192/2001).

23. SABIŢĂ (PELECUS CULTRATUS)


Frecventează bazinul Marii Baltice, si apele curgătoare lente din sud-estul Europei.

Ajunge obişnuit la o lungime de 30-35 cm şi o greutate de 300-400 g; dar depãşeşte uneori aceste valori ajungând la peste 50 cm lungime şi peste 1 kg greutate.

Sabiţa se caracterizeazã printr-un corp alungit, comprimat lateral, cu profilul dorsal al corpului în general orizontal rar uşor convex şi cu cel ventral arcuit, sub formã de carenã lipsitã de solzi ce se întinde de sub operculi pânã la analã. Gura este micã şi aproape verticalã. Dorsala este micã şi plasatã în urma inserţiei analei. Pectoralele sunt foarte lungi şi ascuţite, ajungând cu vârful lor pânã la baza ventralelor. Caudala este divizatã în doi lobi inegali,cel inferior fiind mai mare.

Sabiţa este un peşte pelagic, bun înotãtor care trãieşte în fluvii şi râuri de şes, precum şi în multe lacuri mari interioare. Frecvent se mai întâlneşte în limanurile şi lacurile litorale precum şi în zonele îndulcite ale acestora.

Pentru reproducere pãtrunde primãvara din Dunãre în bãlţile din zona inundabilã, din care cautã sã iasã imediat atunci când apele încep sã scadã. Sunt însã şi exemplare rãmân pentru a ierna în bãlţi, cum sunt şi unele care rãmân permanent în râuri.

Reproducerea are loc în perioada aprilie-iunie, începând la o temperaturã de circa 12ºC. O femelã depune între 10000-58000 icre (în medie 33500) în ape puţin adânci, icrele fiind semipelagice.

Maturitatea sexualã este atinsã la vârsta de 3-4 ani.Hrana este reprezentatã de organisme planctonice (mai ales

tineretul), insecte aeriene şi peşti mici.Sabiţa are o carne gustoasã, îndeosebi primãvara când este şi

destul de grasã (3% grãsime), valorificându-se în stare proaspãtã sau sãratã. In ţara noastrã, sabiţa este intâlnitã mai des în Dunãre şi bãlţile

Anglia Ziege (Knife)Franţa RasoirRusia Cehon

http://www.ittiofauna.org/webmuseum/pesciossei/cypriniformes/cyprinidae/pelecus/pelecuscultratus/pelecuscultratus0-2_big.htm

luncii inundabile, în pãrţile îndulcite ale mãrii şi în cursul inferior al afluienţilor Dunãrii.


24. SCOBAR (CHONDROSTOMA NASUS)

Ordinul CYPRINIFORMESFam. CYPRINIDAE

Se intalneşte în Europa de Sud şi din Franţa până la Marea Caspică

Ajunge la lungimea de 40-50 cm şi la greutatea de 1-2 kg (chiar

mai mult), dar obişnuit talia este de 25-30 cm şi greutatea de 100-400 g.

Scobarul are un corp alungit, gros, slab comprimat lateral. Anterior se terminã printr-un bot proieminent, moale, de naturã cartilaginoasã. Gura la acest peşte este inferioarã, dreaptã şi transversalã, dar ceea ce îl caracterizeazã este aspectul acesteia şi anume , mandibula este prevãzutã cu o placã ascuţitã şi cornoasã, în timp ce maxila posedã o bazã subţire, neântreruptã şi relativ moale. Un alt caracter mai deosebit se referã la culoarea neagrã a peritoneului, de unde şi denumirea de „maţe-negre” întâlnitã în unele zone ale tãrii.

Scobarul este un peşte de apã dulce, curgãtoare, bentonic,de cârd. Se întâlneşte în porţiunile râurilor care urmeazã imediat dupã zona salmonidelor şi pânã la gurile Dunãrii. In bãlţile din lungul râurilor ca şi în cele ale Dunãrii, nu ajunge incidental. Sectoarele în care dominã sunt situate imediat mai jos de apele de munte, unde apele au un curs mai rapid şi funduri tari, pietroase şi argiloase, ce formeazã aşa numitã zona a scobarului. Uneori în cantitãţi însemnate se întâlneşte şi în zona nisipoasã a râurilor (zona mrenei).

Reproducerea are loc în perioada aprilie-iunie (uneori chiar şi în iulie), ponta fiind depusã şi lipitã pe fund tare, pietros, la apã puţin adâncã şi rapidã.

O femelã depune într-o singurã porţie, între 50000-100000 icre cu un diametru de 2 mm. Incubaţia dureazã circa 19 zile (208 grade-zile iar resorbţia sacului vitelin are loc la circa 7 zile dupã eclozare.

Anglia Nase

Franţa Hotu / NaseItalia NasoRusia Podust

Maturitatea sexualã este atinsã la vârsta de 3-4 ani. Hrana constã în primul rând din vegetale, îndeosebi din bioderma de pe pietre, diatomeele reprezentând elementul dominant. Este considerat un peşte peritofag. Mai consumã detritus organic, alge filamentoase ş.a. Larvele de insecte, viermii, crustaceele sunt consumate mai mult incidental. Hrãnirea este intensã pânã ce temperatura scade pânã la 4-5ºC, sub aceastã temperaturã intensitatea hrãnirii scade, fãrã a înceta complet. Nu se hrãneşte în perioada de reproducere.

Deşi scobarul are o carne grasã şi gustoasã, importanţa sa este mai mult localã.


25. SOMN (SILURUS GLANIS)

Ordinul SILURIFORMESFamilia SILURIDAE

Se găseşte în Europa de Sud Est şi centrală, bazinul azovo-pontic şi regiunea asiatică vestică. Ajunge la o lungime de 5 m şi la o greutate de 300 – 400 kg dar obişnuit se pescuiesc exemplare de 55 – 95 cm şi de 1,2 – 6,5 kg. După greutate are diferite denumiri: moacă până la 0,250 kg; somotei între 0,200 – 1 kg; iaprac între 1 – 4 kg iarma între 4 – 10 kg şi somn peste 10 kg. Pe lângă cele menţionate la prezentarea genului, somnul se remarcă printr-un cap mare, comprimat dorso-ventral, cu gura largă, mandibula fiind puţin prognată faţă de maxilă, şi prin dinţii numeroşi de pe ambele maxilare. Somnul este o specie de apă dulce, mai mult de apă curgătoare, dar care este întâlnit şi în ape stătătoare. In râuri se găseşte numai în cele mari, începând din zona de coline, până la gurile Dunării. In bălti intră numai primăvara pentru reproducere sau în timpul viiturilor mari cănd apa este foarte tulbure, din care se retrage imediat ce apele scad. Trăieşte însă permanent şi în apele stătătoare, îndeosebi în apele litorale sau interioare curate sau cu fund nisipos care nu au legături cu apele curgătoare. Duce o viaţă nocturnă şi solitară, fiind mai mult o specie sedentară, deoarece rar părăseşte locurile unde a luat naştere. Iarna se retrage în zonele mai adănci ale apelor, unde se adună mai multe exemplare. Reproducerea somnului are loc din aprilie pănă la sfărşitul lunii mai la o temperatură a apei de 18 – 20 º C. In timpul reproducerii se grupează în perechi, icrele depunăndu-le în locurile puţin adânci, cu vegetaţie şi obişnuit cu un curent slab. O femelă, depune între 60.000-100.000 cu diametrul de 2-3 mm, iar după fecundarea lor, masculul le păzeşte, timp în care nu se hrăneşte. In 4-5 zile de la eclozare, sacul

Anglia European catfish

Franţa Grand silureItalia SiluroRusia Som

vitelin se resoarbe şi larvele încep să se hrănească activ. Maturitatea sexualã este atinsă la 3-4 ani, la o lungime de cel puţin 50 cm. Ritmul de creştere este rapid. In iulie se găsesc exemplare tinere de 20-23 cm, iar în octombrie acestea pot ajunge la o greutate de circa 0,5 kg. Tineretul se hrăneşte la început cu larve de diptere şi efemeride si mai târziu devine de preferinţă ihtiofag, consumând însă şi alte organisme cum sunt: insecte, crustacee, viermi şi batracieni. De obicei vânează activ în cursul nopţii, ziua stând mai mult ascuns. In timpul iernii nu se hrăneşte. Somnul este o specie foarte apreciată, deoarece are o carne albă, gustoasă, cu puţină grăsime (3,4%) şi fără oase. Icrele sunt toxice şi nu se consumă.


26. SCRUMBIA DE DUNĂRE (ALOSA PONTICA)

Ordinul CLUPEIFORMESFamilia CLUPEIDAE

Traieste in Marea Neagra,

Marea de Azov si Marea Caspica.

Are 5 subspecii: pontica, borysthenis, issatschenkovi, kessleri şi Volgensis, prima răspândită în vestul M. Negre, se găseşte şi la noi. Ajunge la 45 cm şi 1 kg. Corpul este alungit comprimat lateral, cu gură terminală, mare, puţin oblică în sus. Pleoapele adipoase sunt bine dezvoltate, adesea acoperind cea mai mare parte a ochiului. După culoare Antipa distinge două varietăţi: danubii cu capul deschis la culoare şi nigrescens cu capul negricios. Scrumbia de Dunăre, este o specie marină migratoare, care iernează la adâncimi apreciabile şi la o distanţă mare de ţărm şi care obligatoriu pătrunde în fluvii pentru reproducere. Primăvara, începe migraţia prin luna martie, la temperatura de 6oC, când bancurile apar la ţărm îndreptându-se spre nord. Staţionează un timp în faţa gurilor Dunării, după care urcă în susul fluviului. Migraţia cea mai intensă are loc în luna aprilie şi începutul lunii mai. Mai rar se întâlnesc exemplare migratoare şi în iunie şi izolat chiar în iulie. După reproducere, se întorc în mare, retrăgându-se la adâncimi mai mari, în zona litorală prinzându-se doar exemplare izolate. De asemenea, puietul se îndreaptă spre

Anglia Danube shadFranţa Alose du DanubeItalia Alosa

mare indată după ce eclozează. El stationează un timp destul de îndelungat (până în toamnă ) în spaţiul îndulcit din faţa gurilor Dunării, unde găseşte hrană din abundenţă, după care se retrage spre sud. Locurile de reproducere sunt situate pe Dunăre între Brăila şi Călăraşi dar şi mai sus, pe o distanţă a cărei lungime oscilează de la an la an între 180-1000 km. După unii cercetători, maturarea gonadelor nu se termină înainte ca scrumbia să parcurgă primii 200 km pe Dunăre. Perioada de reproducere începe în mai şi se termină în iulie la 18-22oC. Depunerea icrelor se face în porţii, prolificitatea crescând cu vârsta. Astfel la 3 ani, numărul mediu de icre este de 83000 iar la 5 ani de circa 170000, diametrul lor fiind în jur de 1,5 mm. În ce priveşte maturitatea sexuală, unele exemplare devin mature la vârsta de doi ani, dar majoritatea la trei ani. Cercetările efectuate în apele noastre au stabilit că vârsta de 3 ani ( 20 cm) este cea mai numeroasă, reprezentând circa 62%. Aceste exemplare, obişnuit pătrund pentru prima dată în Dunăre. Cele de 4 ani (27-37 cm ) reprezintă circa 32%, iar de 5 ani (30-40 cm) reprezintă 5-6%. Longevitatea scrumbiei este apreciată la 7-8 ani. Hrana constă din crustacee, peşti, detritus, şi chiar plante şi seminţe de plante. Scrumbia de Dunăre, este un relict pontic, cu foarte mare importanţă economică. Carnea este deosebit de apreciată ( 19-22% grăsime), fiind considerată ca mai gustoasă decât cea de hering. Se consumă în principal în stare proaspătă, apoi sărată şi afumată. Dimensiunea minimă la pescuit este de 22 cm. (cf. Legea 192/2001).

27. ŞALĂU (STIZOSTEDION LUCIOPERCA)


Se gaseste in Europa si estul Asiei.

Ajunge la o lungime de 1,3 m Si la o greutate

de 12-15 kg, obişnuit atinge 40-70 cm şi 1-2 kg.Salăul are un corp alungit, slab comprimat lateral, terminat anterior

cu un cap lung, cu gură mare, terminală şi protractilă. Dinţii de pe maxilare sunt puternici şi ascuţiţi, la acest peşte ieşind în evidenţă prezenţa unor canini, dispuşi pe laturile gurii.

In ce priveşte culoarea, se constată prezenţa pe flancurile corpului a unui numar de 8-12 dungi transversale, de forma şi mărime diferite

Anglia ZanderFranţa SandreItalia Sandra / LuciopercaRusia Sudak

care uneori se contopesc între el. Pe dorsală şi caudală există pete negre dispuse în şiruri ordonate.

Salăul trăieşte în ape dulci stătătoare sau lin curgătoare suportând cu uşurinţă şi apele salmastre până la o salinitate de 10-12 g%. Preferă apele curate, cu fund tare alcătuit din nisip, pietriş sau argilã, bine oxigenate şi limpezi, de aceea este mai rar în bălţile deltei inundate de vegetaţie şi cu fund mâlos şi mult mai frecvent în apele litorale.

In bălţile din lunca Dunãrii, şalăul este semimigrator, pătrunzând în acestea primăvara înainte de reproducere şi retrăgându-se la scăderea apelor. In bălţile care au în permanenţă un nivel crescut de apă, şalăul nu se mai întoarce în Dunare, devedind sedentar, în aceeaşi situaţie fiind şi exemplarele din lacurile litorale sau din alte bazine acvatice închise. Cele din apele salmastre, se deplasează în perioada reproducerii în ape puternic îndulcite.

Perioada de reproducere este în funcţie de factorii mediali, în intervalul martie-mai (rar iunie), dar obişnuit coincide cu luna aprilie (în principal primele două decade).

Depunurea pontei poate începe la 10ºC dar optim are loc la 14-16ºC. Icrele sunt depuse într-o singură porţie în apropierea malurilor la adâncimi de 1-3 m, pe fund tare, dar mai mult pe vegetaţie dură sau pe crengi.

O femelă depune între 50.000-3000.000 icre gălbui, cu diametru de 1-1,5 mm.

Incubaţia icrelor durează 6-12 zile la temperatura de 10-18ºC iar la 9-10 zile de la eclozare are loc resorbţia sacului vitelin. La 50 de zile, larva care măsoară circa 5 cm, trece în stadiul de pui luînd înfăţişarea adultului. La acest peşte se constată grija de progenitură, masculii păzind icrele până la eclozare.

Maturitatea sexuală poate fi atinsă de masculi la 2-3 ani şi la femele la 3-4 ani.

Regimul de hrană este diferit după vârstă. In stadiul de larvă după resorbţia sacului vitelin şi de pui (în primele etape) consumă plancton, apoi trece la organisme mai mari (gamaridae, miside, ş.a.) iar la sfârşitul primei veri devine în mare măsură ihtiofag, caracter care devine aproape exclusiv din al doilea an de viaţă.

Salăul este un peşte deosebit de valoros în cadrul ihtiofaunei apelor noastre. Carnea sa este de culoare albă, cu puţine oase, gustoasă şi slabă (0,4% grăsimi). Ritmul de creştere este ridicat, putând valorifica la un nivel superior ihtiofauna măruntă fără însemnătate, din bunurile naturale sau amenajate, unde se poate folosi în proporţie de până la 10% faţă de proporţia de bază.


28. ŞTIUCĂ (ESOX LUCIUS)

Ordinul SALMONIFORMESFamilia ESOCIDAE

Anglia PikeFranţa BrochetItalia LuccioRusia Schuka

Este larg raspandita pe glob acoperind toata Europa, centrul si nordul Asiei , America si Canada.

Ajunge la 1,5 m şi 25 kg (foarte rar mai mult), femelele fiind mai mari decât masculii. Pe lângã caracterele morfologice prezentate mai sus, la ştiucã mai trebuie menţionatã coloraţia corpului. Fondul este cenuşiu cafeniu, mai închis pe spate şi mai deschis în rest. Pe flancuri existã mari pete cafenii, mãslinii sau negricioase, care uneori se unesc sub forma unr benzi transversale. De asemenea pe înotãtoarele impare sunt o serie de pete brune sau negricioase, ce se unesc în rânduri transversale, mai mult sau mai puţin regulate.

Stiuca este o specie dulcicolã, dar care suportã şi apele uşor salmastre, puţin oxifilã, care trãieşte atât în râuri pânã în zona colinarã, cât şi în apele stãtãtoare. Preferã apele liniştite, nu tocmai adânci, cu vegetaţie în care abundã peştii mici. Exemplarele tinere trãiesc în grupuri mici, mai aproape de maluri, iar cele adulte , mai mari, sunt solidare şi se menţin în locuri mai adânci unde gãsesc şi peşti potriviţi pentru hranã. In unele râuri pare a întreprinde scurte migraţii de reproducere, dar în bãlţile Dunãrii este specie sedentarã.

Reproducerea are loc destul de timpuriu, chiar înaintea topirii stratului de ghiaţã şi anume în perioada februarie – martie (uneori şi aprilie) la temperatura de 6-8 ºC. In aceastã perioadã se deplaseazã în grupuri de câteva exemplare în zona malurilor sau în locuri proaspãt inundate, depunând ponta în locuri puţin adânci (0,5 – 1 m) pe vegetaţie submersã. Prolificitatea depinde de talia femelelor, oscilând între 16.000-109.000 icre de culoare gãlbuie, cu diametrul de 2,5-3 mm. La exemplarele foarte mari, prolificitatea ajunge la 1.000.000 icre. La începutul sunt lipicioase şi stau prinse de substrat, ulterior se desprind şi plutesc în apropierea fundului. Durata incubaţiei este de circa douã sãptãmâni. Ştiuca ajunge la maturitate sexualã la 3-4 ani, masculii maturându-se înaintea femelelor.

Pânã la vârsta de 2-3 luni, puietul se hrãneşte cu organisme planctonice , dupã care începe sã consume puiet de peşte . Adulţii sunt aproape exclusiv ihtiofagi, consumând în principal diferite specii de peşti şi rar alte vertebrate (batracieni, pãsãri şi mamifere acvatice). Vâneazã mai mult noaptea decât ziua stând ascunşi în vegetaţie. Graţie gurii mari şi dilatabile , atacã peşti care reprezintã pânã la 33% din greutatea proprie. Ştiuca este un peşte important, cu carnea slabã (2-3% grãsime) şi deşi cu multe oase, este gustoasã şi apreciatã. Carnea se consumã proaspãtã, sãratã sau sub formã de conserve. Icrele sunt foarte cãutate datoritã calitãţii lor. Inainte de a fi consumate, trebuiesc controlate pentru a nu fi infestate de Dyphylobotrium latum (tenie), care se poate transmite şi la om, acesta reprezentând una din gazdele definitive ale parazitului.

Datoritã valorii sale alimentare, ştiuca este crescutã dirijat într-o serie de ţãri din Europa. La noi, prin lucrãri de pisciculturã se poate obţine material de populare a unor fonduri de pescuit sportiv. De asemenea poate fi introdusã într-o anumitã proporţie în heleşteele de creştere şi îngrãşare a crapului (vara II şi III) ca specie suplimentarã

când are lungimea de 10 cm, pentru a valorifica peştii mãrunţi fãrã importanţã economicã


29. ŞIP (ACIPENSER STURIO)


Este prezent în apele litorale europene ale Atlanticului până în Norvegia, în Marea Baltică, Marea Mediterană, Marea Nordului şi Marea Neagră, din care migrează pe fluvii pe distanţe lungi în vederea reproducerii.

În apele ţării noastre se citează exemplare de 2 m şi 80 kg dar în alte mări atinge 3,5 m ( după unii autori chiar 6 m ) şi 200 kg.

La această specie se remarcă lungimea botului şi forma sa aproape triunghiulară şi prezenţa unor mustăţi scurte, nefranjurate care nu ajung nici la vârful botului, nici la nivelul bazei superioare.

Este sturionul anadrom, care pe litoralul nostru se găseşte foarte rar, din care cauză şi importanţa sa sub aspect economic este redusă.

Aria sa de răspândire este însă destul de mare, fiind prezent în apele litorale europene ale Atlanticului până în Norvegia, cum şi în Marea Baltică, Marea Mediterană, Marea Nordului şi Marea neagră, din care una pe fluvii pe distanţe lungi în vederea reproducerii.

Fiind rar la noi, nu sunt precizate unele aspecte importante legate de biologia sa. După Antipa, n-ar urca pe Dunăre decât cu totul excepţional şi s-ar reproduce în mare, pe bancurile de nisipdin faţa gurilor Dunării. Se cunoaşte totuşi că în celelalte zone inclusiv în bazinul Mării Negre, exemplarele urcă pe fluvii pe distanţe lungi ( fluviul Rion din bazinul pontic ) în perioada aprilie-mai pentru a-şi depune ouăle, pe fund cu pietriş, în locurile cu curent puternic.

După reproducere, adulţii, ca şi puietul la scurt timp după eclozare coboară în mare.

Pe litoralul atlantic al Americii se întâlneşte specia Acipenser Oxyrhynchus, considerată de unii identică cu sturionul.

Şipul este apreciat pe coastele europene, unde se bucură de un bun renume, având în vedere calitatea cărnii şi a icrelor sale.

Anglia SturgeonFranţa EsturgeonItalia StorioneRusia Osetr


30. VĂDUVIŢĂ (LEUCISCUS IDUS)


Este răspândită în Europa centrală şi de est până la Ural, bazinul Mediteranei şi Europa Orientală.

Ajunge la o lungime de pânã la 60 cm şi la o greutate de 1 kg şi mai mult, obişnuit talia este de 30-45 cm şi greutatea de 300-500 g (foarte rar 1 m şi 6-8 kg).

Vãduviţa are un corp alungit, uşor comprimat lateral, cu înãlţimea mai mare decât la celelalte specii ale genului. Capul este scurt, masiv şi lãţit dorsal, terminat printr-un bot scurt, cu o gurã micã terminalã, uşor oblicã, cu maxila ceva mai lungã decât mandibula. Dinţii faringieni sunt dispuşi pe douã rânduri: 3.5-5.3 (rar 2.5-5.2).

Este specie de apã dulce, tipicã fluviilor şi râurilor mari de şes, cu apã încet curgãtoare. Se întâlneşte mai rar şi în apele stãtãtoare dulci şi în cele salmastre.

In bãlţile luncii inundabile a Dunãrii, este semimigrator, intrând în acestea primãvara devreme, începând chiar din luna februarie, odatã cu prima viiturã. Se înapoiazã în Dunãre imediat ce apele încep sã scadã şi nu se mai înapoiazã în bãlţi, chiar dacã are loc o nouã creştere de nivel a apelor. Se reproduce în lunca inundabilã a Dunãrii în perioada martie-aprilie la temperatura de 7-8 ºC (înaintea celorlalte ciprinide). Perioada de reproducere este scurtã, durând 8-10 zile.

Locurile de depunere a pontei sunt situate pe terenuri proaspãt inundate, pe grinduri cu fund tare, argilos, în apropiere de canalul Dunãrii, locuri caracterizate printr-o adâncime a apei de 1-1,5m, cu un curent moderat, cu vegetaţie sau în apropierea unor asociaţii de sãlcii. Din acest punct de vedere, vãduviţa este un peşte reofitofil.

O femelã depune între 15.000-125.000 icre lipicioase cu diametrul de circa 2 mm, prolificitatea crescând cu vârsta, ajungând maximã la 6 ani. Incubaţia dureazã în jur de 9 zile la temperatura apeide 8-15ºC.

Vãduviţa ajunge la maturitate sexualã începând de la 3 ani, dar majoritatea exemplarelor ajung la acest stadiu la vârsta de 4 sau 5 ani la o lungime de 26,5-33 cm.

Anglia IdeFranţa Ide melanoteItalia IdoRusia Yaz

Dimorfismul sexual se manifestã prin coloraţia mai vie a masculilor în epoca de înmulţire şi prin apariţia pe partea dorsalã a acestora a unor butoni nupţiali mici de culoare galbenã.

Hrana este foarte variatã şi diferitã oarecum de la un anotimp la altul. Irna se hrãneşte de preferinţã cu larve de insecte, oligochete, moluşte şi puiet de peşte, vara cu larve de chironomide, gasteropode, vegetaţie macrofitã şi plancton iar toamna cu vegetaţie şi larve de chironomide şi de tricoptere.

Din punct de vedere alimentar, vãduviţa este considerat unul dintre peştii cei mai valoroşi, având o carne grasã şi gustoasã (3-4% grãsime). Fiartã, carnea devine de culoare rozã (somonatã), ca a pãstrãvului.

In legãturã cu coloritul acestui peşte, trebuie menţionat cã întâlnesc şi exemplare eritreice (varietatea orfus), în unele ţari fiind crescut ca peşte ornamental.


31. VIZĂ (ACIPENSER NUDIVENTRIS)

Ordinul ACIPENSERIFORMES

Familia ACIPENSERIDAE

Traieste in Marea

Caspica, Marea de Aral, Marea Neagra si in fluviile bazinelor lor. Creşterea sa

este foarte diferită de la un bazin la altul atingând maximum 2 m şi 80 kg. În apele noastre, obişnuit este mai mică şi greutatea variază între 8-10 kg. Viza are botul conic, scurt şi rotunjit la vârf. Gura este transversală, dreaptă iar mustăţile rotunde şi franjurate la marginea internă, sunt situate aproape la aceeaşi distanţă de vârful botului şi de gură. Ihtiologii consideră că în cadrul speciei există şi subspecii şi anume: derjavini şi nudiventris, al căror mod de viaţă nu este încă satisfăcător precizat şi diferenţiat. În Dunăre, viza este o specie exclusiv dulcicolă, trăind la adânc în curent puternic, pe fund tare, pietros sau argilos şi nu pare a întreprinde migraţii propriu-zise. În Marea Caspică şi în Marea Aral este migratoare, deplasându-se toamna şi primăvara pe fluvii în sus pentru reproducere. Se întâlnesc însă în fluviile respective şi exemplare permenent dulcicole.

Anglia Barbel sturgeon, Spiny sturgeon

Franţa Esturgeon à barbillons frangés

Italia Lo Storione Tozzo

Reproducerea are loc în perioada aprilie-mai, la 10-15oC, icrele fiind depuse pe bancurile de nisip şi pietriş, cu curent, pentru a fi ferite de mâlire. Nu se reproduce în fiecare an, ci la 2-3 ani o dată, devenind matură după 6 ani pentru masculi şi după 12 ani pentru femele. Se hrăneşte cu larve de insecte, moluşte crustacee şi peşti. Deşi are carnea şi icrele la fel de apreciate ca şi a celorlalte acipenseride, la noi este mai puţin importantă, deoarece este cea mai rară specie de sturioni din Dunăre. Din cadrul genului Acipenser mai menţionăm specia Acipenser baeri ( sturion de Siberia ) considerată ca fiind deosebit de interesantă pentru creşterea dirijată, avându-se în vedere marea sa plasticitate şi posibilităţile de hibridare. Trebuie remarcat de asemenea că toţi sturionii pot fi folosiţi înlucrările de hibridare, unii produşi având o mare importanţă practică pentru piscicultură, cum este de exemplu hibridul fertil denumit bester obţinut prin încrucişarea femelelor de morun şi masculi de cegă.


ihtiologie.html.doc

Documents

Transcript of ihtiologie.html.doc