1

INTEGRARE ECONOMICĂ

EUROPEANĂ

SUPORT DE CURS

PROF. GABRIELA CARMEN PASCARIU

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” – Iaşi

Centrul de Studii Europene

2

Cuprins

Modul 1. Europa în căutarea unei noi identităţi ............................................................................ 3

Unitatea de studiu 1. Identitate europeană ................................................................................ 4

Unitatea de studiu 2. De la idee la Tratatele constitutive ......................................................... 7

Unitatea de studiu 3. Federalism şi cooperare interguvernamentală în construcţia politică a

Uniunii Europene .................................................................................................................... 20

3.1. Curente fundamentale în integrarea politică a Europei ................................................ 21

3. 2. Confruntarea federalism - cooperare interguvernamentală în procesul construcţiei

politice a UE ....................................................................................................................... 22

Întrebări şi exerciţii pentru verificarea cunoştinţelor .............................................................. 37

Modulul 2. Teoriile economice ale integrării şi aplicarea lor în procesul integrării europene ... 38

Unitatea de studiu 1. Ce este un proces de integrare şi care sunt principalele teorii privind

realizarea integrării economiilor (teritorială) .......................................................................... 41

Unitatea de studiu 2. Etape în evoluţia integrării europene ................................................... 49

Unitatea de studiu 3. Teoriile statică şi dinamică a integrării economice .............................. 61

3.1. Analiza statică pe baza teoriei uniunilor vamale ......................................................... 61

3.2. Analiza dinamică; concurenţă şi economii de scară .................................................... 66

Unitatea de studiu 4. Integrarea europeană, proces de integrare pozitivă .............................. 70

4.1. Convergenţă, coeziune şi subsidiaritate – principii ale integrării regionale ................ 70

4. 2. Sistemul instituţiilor comunitare ................................................................................. 77

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor ................................................................................ 83

Modulul 3 Bugetul comunitar – constituire şi utilizare ............................................................ 85

1. Resursele bugetului ............................................................................................................. 85

2. Bugetul UE în 2009 ............................................................................................................ 93

3. Constrângerile extinderii către Europa Centrală şi de Est .................................................. 94

Tema pentru studiu individual ................................................................................................ 97

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor .............................................................................. 104

Modulul 4. Extinderea uniunii europene ................................................................................. 105

Unitatea de studiu 1. Coordonatele extinderii UE spre Europa Centrală şi de Est ............... 105

Unitatea de studiu 2. Procesul de negociere ......................................................................... 112

Unitatea de studiu 3. Strategiile extinderii – coordonate economice.................................... 119

3

Modul 1. Europa în căutarea unei noi identităţi

Modulul are drept scop introducerea studentului în filosofia integrării

europene, în înţelegerea primară a premiselor, controverselor şi paşilor

parcurşi de europeni în realizarea unificării.

Studentul se va familiariza cu ideea de integrare în Europa, regăsind în

sinteză principalele idei şi momente din perioada anterioară semnării

Tratatului de la Roma (1957), ca moment al declanşării procesului de integrare

sub formula unei Comunităţi Economice – pilon central al formării şi

funcţionării Uniunii Europene astăzi.

Modulul cuprinde o singură unitate de curs (maxim 3 ore de studiu),

structurat pe 3 părţi: „Identitate europeană”, „De la idee la Tratatele

constitutive”

şi ”Federalism şi cooperare interguvernamentală în integrarea politică a

Europei”.

“Europa nu este decât o voinţă comună a celor care

trăiesc în ea, printr-o vocaţie comună…Unitatea

europeană stă în spiritul european.”

Bernard Voyenne

În ani de zbuciumată istorie şi perpetuă căutare a stabilităţii şi echilibrelor de

putere, pe continentul european s-a conturat treptat şi a supravieţuit în timp tuturor mişcărilor

orgolioase ale entităţilor naţionale ideea de “Europa”.

Esenţa ideii de “Europă unită” a găsit un nesperat izvor de inspiraţie şi susţinere în

conştiinţa şi sentimentul identităţii europene dată de unitatea culturală şi intelectuală.

Justificată apare astfel reflecţia lui Jean Monnet – “sufletul creator” al Europei – când, după

ani de zbateri, de evoluţii şi involuţii în unificarea federativă a ţărilor europene, spunea:

“Dacă ar fi să reîncep, aş începe prin cultură”. Cultura este cea care dă liantul european şi

poate menţine o unitate durabilă într-o atât de vastă diversitate.

Pentru a trece însă de la ideea unificării la transpunerea ei în proiecte precise şi

instituţionalizarea unor noi structuri a fost nevoie de un timp în care ceea ce unea popoarele

Europei să devină mai puternic, raportat la ceea ce diferenţia şi le separa; un timp în care, de

la simplă aspiraţie a artiştilor, filosofilor sau a unor oameni politici, ideea europeană să anime

larg atât de puternicile individualităţi umane şi entităţi naţionale şi să se transpună astfel într-

o voinţă politică în măsură să-i confere finalitate.

4

Unitatea de studiu 1. Identitate europeană

Continent al unor popoare aspirând dintotdeauna la identitate naţională şi la

afirmarea lor economică, politică şi culturală, Europa a cunoscut o evoluţie conflictuală,

caracterizată de rivalităţi comerciale, coloniale şi războaie, ca manifestări ale naţionalismelor

exacerbate ce le-au dominat existenţa.

Hamilton Fish, mult timp senator în Congresul american, referindu-se la europeni

între cele două războaie mondiale, făcea trimitere la un discurs al lui Thomas Jefferson:

“Interesele lor politice sunt complet diferite de ale noastre (ale SUA-n.n.). Invidiile lor

reciproce, echilibrele de putere, alianţele complicate, formele şi principiile lor de guvernare

ne sunt, toate, străine. Sunt naţiunile unui veşnic război. Toate energiile lor sunt cheltuite

pentru distrugerea averii şi vieţii cetăţenilor lor.”1

Suntem cu siguranţă tentaţi să refuzăm o astfel de imagine asupra Europei. Nu

putem însă să nu acceptăm că divizarea politică, economică si religioasă a continentului

european constituie o permanenţă.

Cum a fost atunci posibilă integrarea europeană? Încercând să-şi explice o astfel de

mutaţie de proporţii în evoluţia Europei, Louis Carton este de părere că, deşi divizată, Europa

prezintă o constantă – comunitatea civilizaţiei, înţeleasă astfel: “Dar, dacă Europa este

divizată în acţiune, rămâne o comunitate a civilizaţiei. O comunitate care nu înseamnă unitate

sau monolitism. Dimpotrivă, diversitatea şi varietatea caracterizează civilizaţia comună a

Europei. Ea este fondată pe o anumită concepţie a individului. Dar, fiecare individ este

complex şi poartă în el două capacităţi care uneori se completează, alteori se contrazic:

inteligenţa, partea raţională a spiritului, aptă să analizeze, să înţeleagă, să construiască şi

imaginaţia, intuiţia, parte iraţională care urmează impulsuri adesea misterioase.

Complexitatea civilizaţiei Europei este imaginea spiritului uman. Este de altfel construită pe

dublul aport al tradiţiei păgâne axată pe raţiunea umană şi al celei creştine, fundamentată pe

credinţă. Ca şi spiritul uman, civilizaţia occidentală va fi constant solicitată de spirit şi de

raţiune. Uneori una din sursele tradiţiei europene va domina: Evul Mediu va fi era credinţei,

Renaşterea va dezvolta influenţa raţiunii. Alteori, credinţă şi raţiune se vor echilibra, în

indivizi ca şi în societate […]”.2

1 Hamilton Fish, “Pearl Harbor, Yalta şi trădarea Europei”, Ed. Venus, Bucureşti, 1993, p.8.

2 Louis Carton, “L’Union européenne”, Dalloz, Paris, 1994, p. 8-30.

5

Comunitatea civilizaţiei nu semnifică aşadar uniformitate. Ceea ce o caracterizează

nu este asemănarea indivizilor, ci specificul comun: capacitatea de a înţelege şi de a asimila

aceleaşi idei. Comunitatea civilizaţiei europene stă în capacitatea comună a europenilor de a

simţi, de a reacţiona, de a asimila.

Determinată politic, unificarea europeană este în esenţă un proces instituţional şi

cultural; şi dacă instituţiile sunt “obiectivarea culturii”3, rezultă că Europa unită se datorează

apartenenţei popoarelor la cultura europeană, manifestării în fapt a aceluiaşi sistem de valori.

Definirea culturii europene este esenţială pentru stabilirea apartenenţei la Europa, într-un

moment în care aceasta se redefineşte şi se caută. Ce fel de Europă şi până unde?

Mult timp Europa a fost identificată cu zona de dominantă catolică şi uneori chiar numai cu

partea ei occidentală, unde s-ar fi transmis şi conservat cultura antică. Argumentul esenţial

ţine de sciziunea bisericii, prin care creştinismul greco-ortodox a transmis alte valori decât

catolicismul.

Optica s-a modificat însă după Reforma protestantă şi mai ales prin contribuţia lui

Nietzsche4. Pentru Nietzsche, Europa este dată de specificul ei cultural şi este formată din

“acele popoare şi părţi de popoare care au trecutul comun în grecism, romanitate, iudaism şi

creştinism.”

Similar, André Philip caracterizează cultura europeană prin trei concepte: “conceptul

grec al individualităţii”, “conceptul roman al justiţiei şi al cetăţeanului” şi “conceptul biblic al

persoanei umane”5. Comunitatea este astfel dată de umanismul şi raţionalismul greco-latin,

îmbogăţit prin creştinism. Specificarea culturii europene s-a făcut prin desprinderea de

Orient, apoi de Africa şi – în timpurile moderne – de America. Proudhon, Goethe,

Baudelaire, Kierkegaard, Dostoievski, Nietzsche vorbesc chiar de o despărţire de vechea

Europă, începând cu Renaşterea; este momentul în care individul începe să fie animat mai

mult de raţiune şi să se îndepărteze în acţiunile sale de etică şi morală. Din acest motiv,

Renaşterea este considerată a marca o criză a conştiinţei europene; ea semnifică însă şi o

revoluţie intelectuală care se va transmite în plan economic, social şi politic şi care va face

din Europa “principala scenă pe care s-a desfăşurat istoria universală”.

Europa nu mai înseamnă însă Europa capitalismului modern, sistemul mondial

modern al lui Wallerstein, ci Europa unităţii spirituale, constând din autonomia valorilor şi

3 Andrei Marga, “Filosofia unificării europene”, Colecţia “Studii europene”, Cluj 1995, p. 25.

4 Manfred Riedel, “Herkunft und zukunft Europas. Nietzsche in unserer Zeit”, în Studia Universitatis

“Babeş-Bolyai”, Philosophia, 1, Cluj, 1991, p. 9 -12., după Andrei Marga, op. cit., p.28. 5 André Philip, “For a European Policy”, în The Absent Countries of Europe, Schriftenreihe der Osteuropa,

Strasbourg, 1958, p.258.

6

recunoaşterea de legi şi reguli generale care susţin valoarea fundamentală a solidarităţii.

Accentul în identificarea Europei cade în prezent pe conceptele de solidaritate şi de identitate.

Europa se clădeşte pe cultivarea sentimentului de identitate europeană, de apartenenţă la un

sistem comun de valori care dă specificarea Europei, se constituie în baza progresului

individual şi social şi permite manifestarea solidarităţii ca expresie a opţiunii pentru un “bine

comun european”. Identitatea europeană poate fi definită, după A. Marga, prin: conceptul

“cunoaşterii” orientată spre atingerea scopurilor umane; conceptul “raţionalităţii” care

presupune căutarea eficienţei acţiunilor noastre; conceptul “dreptului” ca ansamblu de reguli

generale; conceptul “individualismului” prin care individul se manifestă liber; conceptul

“persoanei umane” care înseamnă dorinţa individului de dezvoltare spirituală; conceptul

“adevărului” ca valoare fundamentală şi conceptul “sferei publice” ca mediu al stabilirii

voinţei politice.

Preocuparea pentru a oferi identitate Europei vine din convingerea că, pentru a se

putea manifesta, indivizii au nevoie de sentimentul apartenenţei şi din conştientizarea faptului

că Europa unită nu mai poate fi susţinută doar la nivelul elitelor. Alfonso Mattera este

convins că obiectivele Uniunii Europene pot fi atinse doar dacă se acţionează pentru

manifestarea în fapt a unui “cetăţean european” având identitate proprie, conştient şi convins

că aparţine unei culturi europene, unui sistem comun de valori pe care trebuie să-l protejeze şi

să-l promoveze.6

Sentimentul identităţii europene a fost trăit până în sec. XX de elita intelectuală şi de grupuri

mai largi în momentele de zbucium ale istoriei. Foarte multe nu s-au schimbat nici astăzi.

Europenii îşi dau foarte bine seama că fără sentimentul larg al apartenenţei la o identitate

comună europeană, mai importantă decât identitatea naţională, nu se poate asigura

solidaritatea şi voinţa politică necesară construcţiei europene; că fără acceptarea existenţei

unui “bine comun” european, Europa riscă să devină cu mult mai puţin decât este astăzi.

Dar, dacă pentru a merge mai departe în procesul unificării europene, este nevoie de o

mutaţie de proporţii în plan cultural, comunitatea civilizaţiei dată de valorile spirituale

comune a pliat identitatea europeană pe identităţile naţionale, oferind justificare şi forţă

procesului de integrare.

Pe acest fond, manifestarea în fapt a unui “bine comun” european în anii ‟50 dat de

acceptarea unui real pericol ideologic venit din partea Rusiei sovietice, a unui pericol de

hegemonie din partea SUA şi a unui pericol de conflict armat ca urmare a războiului rece, a

6 Michael Dufranc, Confédération - fédération et identité, les Cahiers Universitaires Paneuropéens, nr.1, Paris,

1994, p. 45.

7

făcut posibilă unificarea europeană. Fundamentată pe comunitatea economică, construcţia

europeană presupune un efort constant de a menţine unitatea diversităţilor. De modul în care

identitatea europeană se va transmite în planul acţiunilor umane depinde esenţial viitorul

continentului european.

Unitatea de studiu 2. De la idee la Tratatele constitutive

Ideea că popoarele au valori şi rădăcini culturale comune, care au supravieţuit în

istorie tuturor antagonismelor naţionaliste, a generat, chiar din secolul trecut, speranţa într-o

Europă unită, de la Atlantic la Urali şi de la Marea Mediterană la Marea Nordului.

O conştiinţă europeană, dată de unitatea culturală şi intelectuală axată pe

universalismul creştin, constituie, după, G. Uscătescu, însăşi ideea de Europa.7 Ea este cea

care a animat spiritele luminate ale secolului XIX şi le-a făcut să simtă posibilitatea unităţii în

diversitate pe spaţiul european. Sub forma unor simple idei şi nu de puţine ori a unor proiecte

concrete, scriitori, filosofi, reprezentanţi ai bisericii, oameni politici şi-au prezentat speranţele

şi viziunile lor despre viitorul continentului european. Pot fi citate diverse lucrări religioase,

scrierile din “epoca luminilor”, ideile Revoluţiei franceze, memoriile lui Napoleon (1815),

discursul lui Victor Hugo despre Statele Unite ale Europei (1848), concepţiile lui Paul Valéry

despre spiritul european (1817-1945).8

Dintre lucrările concrete, detaliate, care se referă la condiţiile, căile şi necesitatea

creării unei Europe unite, Edouard Gruter prezintă într-o colecţie de texte privind ideea de

integrare europeană:9

- proiectul păcii perpetue a abatelui St. Pierre, privind Societatea Europeană (1713);

- principiile şi condiţiile organizării Europei în viziunea lui Saint-Simon (1814);

- proiectul privind alianţa franco-germană ca premisă a păcii şi unităţii europene – Victor

Hugo (1842);

- argumentarea principiului federativ pentru organizarea Europei de către Proudhon (1863);

- concepţia lui P.Y.B. Bouchez despre condiţiile realizării unei unităţi federale europene

(1831);

7 Ioana Mustaţă, George Uscătescu, “Pledoarie pentru Europa”, Edit. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 94-

95. 8 Combes, Jean -“L’Europa de la prehistoire à nos jours”, Horvath, Ecully, 1991, p. 3-4, 45-138, 195-196.

9 Gruter, Edouard - “ L’idée européenne”, Armand Colin, Nancy, 1971, p. 6-24.

8

- argumentarea rolului pe care constituirea Statelor Unite ale Europei l-ar putea avea în

rezolvarea diferendelor între statele europene şi pentru triumful păcii şi libertăţii - Bakunin

(1902).

Proiectul Păcii perpetue – abatele Saint-Pierre, 1713

Suveranii prezenţi deputaţi semnatari convin asupra următoarelor articole.

I. Va exista din acest moment o Societate, o Uniune, permanentă şi perpetuă între toţi

Suveranii creştini pentru a asigura Pacea în Europa şi, în acest scop, Uniunea va încheia, dacă este

posibil, cu Suveranii mahomedani vecini tratate pentru menţinerea păcii. […] Suveranii vor fi

reprezentaţi de Deputaţi într-un congres sau Senat permanent într-un oraş liber.

II. Societatea Europeană nu se va implica în guvernarea unui Stat, decât pentru a păstra forma

fundamentală şi pentru a acorda un ajutor prompt Prinţilor în Monarhii şi Magistraţilor în Republici,

contra Instigatorilor şi Rebelilor. […]

III. Fiecare Suveran va dispune liber, atât el cât şi succesorii lui, de teritoriul pe care îl posedă

în prezent sau pe care trebuie să-l posede conform prezentului Tratat. Suveranii nu pot schimba între

ei nici un teritoriu decât cu consimţământul şi sub garantarea Uniunii cu trei sferturi din cele 24 de

voturi, iar Uniunea va deveni garanta respectării promisiunilor reciproce. […]

IV. Deputaţii vor lucra în permanenţă la redactarea Articolelor de Comerţ în general, şi la

diferite acte de comerţ în particular, în aşa fel încât Legile să fie egale şi reciproce pentru toate

naţiunile şi fondate pe echitate. […]

V. Nici un suveran nu va îndrepta armele şi nu va acţiona ostil decât împotriva celui care se

va declara inamicul Societăţii europene; dar dacă va exista un motiv de plângere împotriva unuia

dintre membri sau o cerere, atunci va trebui să înainteze prin Deputat un memoriu către Senat şi

Senatul va concilia diferendele prin Comisarii săi Mediatori sau va judeca diferendul şi va decide cu

unanimitate de voturi şi cu trei sferturi de voturi în recurs. […] Suveranului care va ridica armele fără

ca Uniunea să declare război sau care va refuza să execute un Regulament al Uniunii, i se va declara

război până va fi dezarmat, va plăti cheltuielile de război şi prin Pacea care va fi încheiată va fi pentru

totdeauna înlăturat de la conducerea Statului său. […]

IX. În Senatul Europei vor fi 24 de Senatori sau Deputaţi ai Suveranilor uniţi. […] Fiecare

Deputat va avea un vot.

X. Membrii şi Asociaţii Uniunii vor contribui la cheltuielile Societăţii şi la subsidiile de

garanţie proporţional cu veniturile şi bogăţia popoarelor lor. […]

XII. Nu se va schimba nimic din cele 11 articole fundamentale mai sus exprimate, fără

consimţământul unanim al tuturor membrilor; Societatea va putea însă, cu trei sferturi de voturi, să

adauge sau să aducă clarificări dacă va considera că se impune pentru utilitate comună."

Denis de Rougemont, Vingt-huit siecles d’Europe,

Ed. Payot, Paris, 1961, pp. 109-111.

9

Principii şi condiţii privind reorganizarea Societăţii Europene - Saint Simon, 1814

"Organizarea Europei, aşa cum era ea în secolul al patrusprezecelea, este infinit superioară

proiectului abatelui Saint – Pierre.

Orice organizare politică, ca şi orice organizare socială, are principiile sale fundamentale care

reprezintă esenţa sa şi fără de care ea nu poate nici să existe, nici să producă efectele care se aşteaptă

de la ea.

Aceste principii, pe care a fost fondată organizarea papală, nu au fost cunoscute de abatele

Saint – Pierre; le putem reduce la patru;

1. Orice organizare politică instituită pentru a lega ansamblul mai multor popoare,

conservând fiecăruia independenţa sa naţională, trebuie să fie sistematic omogenă, ceea ce

înseamnă că toate instituţiile trebuie să fie rezultatul unei concepţii unice şi, prin consecinţă,

guvernul, la toate nivelurile, trebuie să aibă o formă asemănătoare;

2. Guvernul general trebuie să fie total independent de guvernele naţionale;

3. Cei care compun guvernul general trebuie să aibă vederi generale şi să se ocupe special de

interese generale;

4. Ei trebuie susţinuţi de o putere care rezidă în ei şi care să nu aibă nimic de a face cu o forţă

din afară: această putere este opinia publică.

Astfel, nu mai este decât un pas până la a realiza cea mai bună constituţie posibilă a unei

societăţi a popoarelor. Este suficient să se adauge la principiile stabilite următoarele trei

condiţii:

1. Ca cea mai bună constituţie posibilă să se aplice guvernului general şi guvernelor

naţionale;

2. Ca membrii guvernului general să fie constrânşi prin forţa lucrurilor să lucreze la

binele comun. […]

3. Ca forţa lor în opinia publică să fie fondată pe raporturi pe care nimic să nu le

zdruncine şi care să se menţină oricând şi în orice loc."

Saint – Simon, De la Reorganisation de la Societe Europeenne (1814),

Centre de Recherche europeennes, Lausanne, 1967, pp. 39-40.

"Alianţa Franţei cu Germania este constituţia Europei" – Victor Hugo, 1842

"Să recapitulăm.

Acum două sute de ani, două state invadatoare presau Europa.

Altfel spus, două egoisme ameninţau civilizaţia.

Aceste două state, două egoisme, erau Turcia şi Spania.

Europa s-a apărat.

Cele două state au căzut.

10

Astăzi problema alarmantă se reproduce.

Alte două state, pe aceleaşi baze ca şi precedentele, ameninţă Europa.

Aceste două state, aceste două egoisme sunt Rusia şi Anglia.

Europa trebuie să se apere.

Vechea Europă, care era o construcţie complicată, este demolată; Europa actuală este de o

formă mai simplă. Ea se compune esenţial din Franţa şi Germania, dublu centru pe care se sprijină la

nord ca şi în centru grupul de naţiuni.

Alianţa Franţei cu Germania este constituţia Europei. Germania, ostilă Franţei, lasă să intre

Rusia; Franţa, ostilă Germaniei, lasă să intre Anglia.

Deci, ceea ce trebuie să facă cele două state invadatoare este să dezbine Germania şi Franţa.

Această dezbinare a fost pregătită cu abilitate în 1815 de politica ruso-engleză.

Această politică a creat un motiv permanent de animozitate între cele două naţiuni centrale.

Acest motiv de animozitate este malul stâng al Rinului care aparţine de drept Franţei. Pentru

ca prada să fie bine păstrată, ea a fost dată celui mai tânăr şi mai puternic dintre popoarele germane,

Prusiei. […]

Pericolul creşte din zi în zi. Un şanţ profund s-a săpat. Un mare incendiu mocneşte probabil în

tenebre. Anul trecut, graţie Angliei, focul era cât pe ce să cuprindă Europa.

Or, cine ar putea spune ce-ar deveni Europa ? […] Civilizaţia ar pieri."

Victor Hugo, Le Rhin, Conclusion, (1842),

Ed. Club Francais du Livre, Paris, 1968, p. 535.

Se poate observa că: ideile de unificare a ţărilor Europei sunt generate

determinant de factori politici, respectiv de dorinţa de a menţine pacea şi stabilitatea;

proiectele propun o unificare politică într-un domeniu restrâns, în cadrul unor alianţe

confederative care să respecte suveranitatea popoarelor; participarea la alianţă presupune

opţiunea pentru apărarea unor interese generale şi acceptarea unei limitări a suveranităţii; se

propun instituţii independente, cu reprezenanţi ai statelor membre, dar care să acţioneze în

favoarea interesului general; uniunea va genera un drept comun care se va impune ţărilor

membre; uniunea va funcţiona pe baza principiului proporţionalităţii; sistemul de vot

limiteazăşi independenţa şi suveranitatea ţărilor membre. Practic, se regăsesc în aceste

proiecte idei şi principii care şi-au dovedit justeţea şi realismul prin aplicarea efectivă în

procesul de integrare, ce-i drept, după două secole.

În perioada interbelică renaşte ideea uniunii europene şi au loc o serie de

evenimente care intră prin natura lor în istoria proceselor de integrare vest- europeană.

În 1923, la iniţiativa contelui Richard Coudenhove-Kalergi, se constituie la Viena

“mişcarea Pan-Europeană”. Rolul ei era să militeze pentru crearea unei confederaţii europene

pe fondul reconcilierii franco-germane în scopul apărării de două pericole: unul politic la Est

(Rusia Sovietică) şi unul economic la vest (Statele Unite ale Americii). În prezent, mişcarea

11

se constituie într-o alternativă confederală la unificarea pe baze federaliste a Comunităţii

Europene10

.

Un alt eveniment avea însă să marcheze această perioadă: propunerea prezentată de

Aristide Briand (ministrul de externe al Franţei) în 1929, Adunării Societăţilor Naţiunilor

privind elaborarea unui proiect de creare a Statelor Unite ale Europei. Scopul urmărit consta

în menţinerea păcii şi prosperităţii prin stabilirea unei legături federale între popoarele

europene. Climatul specific începutului de deceniu patru face ca proiectul Briand să fie lipsit

de finalitate; a rămas totuşi, ca moment de referinţă,un fel de debut în planul procesului de

constituire a Comunităţii Europene.

Aristide Briand – Discurs în faţa Adunării Societăţii Naţiunilor, reunită la Geneva la 5 sept. 1929

“M-am asociat în ultimii ani la o propagandă în favoarea unei idei pe care am binevoit a o

califica generoasă poate pentru a ne dispensa de a o califica imprudentă. […]Această idee care a

obsedat imaginaţia filosofilor şi poeţilor […] a sfârşit prin a apare ca răspunzând unei necesităţi. […]

Nu m-am ferit în acest timp să constat dificultăţile unei astfel de întreprinderi, să evaluez toate

inconvenientele pentru ca un om de stat să se lanseze în ceea ce am putea numi o astfel de aventură.

Dar cred că, în toate actele oamenilor, cele mai importante şi cele mai înţelepte, există întotdeauna un

grăunte de nebunie sau de temeritate. Atunci m-am dăruit total şi fac un pas înainte. Îl fac cu prudenţă.

Realizez că improvizarea ar fi regretabilă şi nu ascund că problema ar putea fi puţin în afara

programului Societăţii Naţiunilor. Se ataşează totuşi, deoarece Societatea, de la începuturi, nu a

încetat să preconizeze apropierea popoarelor şi a unităţilor regionale chiar şi cele mai întinse.

Cred că între popoare care sunt geografic grupate aşa cum sunt popoarele Europei, trebuie să

existe un gen de legătură federală. Aceste popoare trebuie să aibă în orice moment posibilitatea să

intre în contact, să-şi discute problemele, să ia soluţii comune; ele trebuie, într-un cuvânt, să

stabilească între ele o legătură de solidaritate care să le permită să facă faţă, la momentul oportun,

circumstanţelor grave care ar apare. Aceasta este, Domnilor, legătura pe care eu aş dori să o realizez.

Evident, asociaţia va acţiona mai ales în domeniul economic, cea mai presantă problemă.

Cred că, în acest domeniu, putem obţine succese. Dar sunt sigur, de asemenea, că din punct de vedere

politic sau din punct de vedere social, legătura federală, fără a atinge suveranitatea nici uneia dintre

naţiunile care ar putea face parte dintr-o astfel de asociaţie, ar putea fi benefică.”

Se impune totuşi să remarcăm prudenţa manifestată în propunerea de federalizare.

Briand a ţinut să precizeze că obiectivul este economic iar în plan politic nu va fi afectată

suveranitatea naţiunilor. Aşadar, o legătură federală care să nu aducă atingere drepturilor

suverane ale statelor membre. Principiul este reluat şi în Memorandumul lui Alexis Leger din

mai 1930 privind organizarea unui regim de Uniune Federală Europeană. Ţările Europei sunt

10

Vasile C. Nechita, Integrarea europeană, Ed. Deşteptarea, Bacău, 1996, p. 55.

12

chemate la un efort de asociere prin cooperare politică pe bază de solidaritate. Scopul final ar

urma să fie o “federaţie de state fondată pe ideea de uniune şi nu de unitate, cu alte cuvinte,

suficient de suplă pentru a respecta independenţa şi suveranitatea naţională a fiecăruia dintre

state, asigurându-le în acelaşi timp beneficiul solidarităţii colective în reglementarea

chestiunilor politice.[…] Concepţia despre organizarea economică trebuia să urmărească […]

o apropiere a economiilor europene realizată sub responsabilitatea politică a guvernelor

solidare” şi să fie subordonată concepţiei politice. Nici acest proiect nu duce la o realizare

concretă, ideea unui federalism european, oricât de nuanţat şi lipsit de consecinţe practice,

ridicând foarte multe obiecţii în rândul membrilor Societăţii Naţiunilor.

Pe un plan restrâns, se face şi primul pas concret spre integrare economică în Europa

Occidentală, între Luxemburg şi Belgia, prin Convenţia de instituire a Uniunii Economice

Belgiano-Luxemburgheze (UEBL), încheiată la 25 iulie 1921.Îi urmează Convenţia de la

Onchy din 1923, prin care UEBL şi Olanda îşi propuneau eliminarea restricţiilor comerciale

reciproce. Deşi neratificate, aceste convenţii vor conduce la semnarea în 1944 între cele trei

ţări a unei Convenţii vamale şi în 1958 la încheierea tratatului de constituire a Benelux, ca o

uniune economică cu un ridicat nivel de integrare.

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial punea însă statele europene în faţa unei

situaţii absolut noi, deosebit de dificile. Distrugerile războiului erau imense: pierderi

economice, dislocarea profundă a întregului aparat productiv, divizarea continentului prin

crearea de blocuri politico-militare şi declanşarea războiului rece. Metropolă a geniului uman,

centru economic al lumii până la al doilea război mondial, Europa vedea pierdut rolul său de

centru de putere mondială. Cele două conflagraţii şi tensiunile provocate de factori economici

şi politici impuneau căutarea unor soluţii viabile pentru a face faţă noii conjuncturi

internaţionale. Truman era convins că, pentru a împiedica Europa să cadă sub influenţa

ideologiei comuniste, aceasta avea nevoie de un ajutor economic şi financiar prompt.

Secretarul de stat cu afaceri economice William Clayton, în urma unei călătorii prin Europa,

întocmeşte un raport secret privind distrugerile războiului. Concluzia era că, deşi remediul

ţinea de Europa însăşi, ajutorul de plecare trebuia furnizat de S.U.A. Sprijinul american a fost

grăbit însă de decizia Marii Britanii, luată în februarie, de a suspenda sprijinul militar acordat

Greciei şi Turciei, ajutor la care se angajase după război pentru a întări linia de rezistenţă în

faţa presiunilor sovietice11

.La propunerea lui Truman de a sprijini financiar şi militar Grecia

şi Turcia în eforturile de “a rezista intenţiilor de a fi supuse prin mijloace armate sau presiuni

11

Ignat, Ion -“ Uniunea Economică şi Monetară Europeană, Ed. Synposion, 1994, Iaşi, p. 13.

13

externe”, George Marshall (secretar de stat) răspunde cu iniţierea unui plan de ajutor al

Europei. Jean Monnet apreciază planul ca fiind momentul apariţiei unui nou tip de relaţii

internaţionale: “a ajuta pe alţii pentru a se ajuta pe sine”.12

SUA erau interesate în ajutorarea

Europei nu doar pentru evitarea promovării şi extinderii comunismului, ci şi pentru a-şi oferi

o soluţie la recesiunea economică prin care treceau.

Planul Marshall a fost conceput sub forma unei contribuţii la un efort european de

relansare economică. Se solicita ţărilor europene elaborarea unui plan comun pe baza

evaluării resurselor şi deficitelor existente. Şaisprezece ţări ale Europei Occidentale şi Rusia

sovietică (reprezentată de Molotov) se întâlnesc la Paris. Refuzul sovieticilor de a participa la

un program de ansamblu contrar suveranităţii naţiunilor este urmat de refuzul sateliţilor

URSS şi se produce astfel ruptura decisivă a Europei. Beneficiarele planului vor fi doar ţările

Europei Occidentale care, pentru a răspunde ofertei făcute de americani, semnează la Paris în

1948 Convenţia de Cooperare Economică Europeană, constituind OECE (Organizaţia

Europeană pentru Cooperare Economică).

Semnificativă pentru înţelegerea evoluţiei ulterioare a Europei de Vest este părerea

lui Monnet despre această organizaţie, exprimată într-o scrisoare către Georges Bidoult,

preşedintele Consiliului Europei: “Efortul diferitelor ţări, în cadrele naţionale actuale, nu va fi

după părerea mea suficient. Ideea că 16 ţări suverane cooperează efectiv este o iluzie. Eu cred

că doar crearea unei federaţii la Vest, cuprinzând Anglia, ne va permite în timp rezolvarea

problemelor şi, în final, împiedicarea războiului”. Într-o altă scrisoare, către R. Schuman,

precizează după o perioadă de şedere în SUA: “Nu mă pot opri să fiu uimit de natura

relaţiilor care riscă să se stabilească între această mare ţară dinamică şi ţările Europei, dacă

ele se menţin în forma şi mentalitatea actuală: nu este posibil, după părerea mea, ca Europa să

rămână dependentă mult timp şi aproape exclusiv, privind producţia sa, de creditele

americane, şi privind securitatea sa, de forţa americană, fără consecinţe aici şi în Europa”.

Soluţia, în viziunea lui Monnet, nu putea fi decât o federaţie a Vestului.13

Prin interesele pe care, pe de o parte americanii, pe de altă parte sovieticii, le aveau cu

privire la Germania, aceasta începea să reprezinte din nou un pericol pentru Europa şi mai

ales pentru Franţa. În această conjunctură, singura soluţie era considerată o acţiune imediată

asupra unui punct esenţial. Acest punct a fost găsit în producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi

Germaniei.

12

Monnet, Jean - “Memoires”, Fayard, Paris, 1976, p. 383. 13

Ibid., p.393.

14

Reconcilierea celor două veşnice rivale era mijlocul prin care se spera în menţinerea

păcii pe continent. Importanţa producţiei de cărbune şi oţel, precum şi complementaritatea

existentă în acest domeniu între Franţa şi Germania a făcut ca aici să se întrevadă soluţia. La

9 mai 1950, Robert Schuman, la îndrumarea lui Monnet, propune Germaniei plasarea

ansamblului producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o autoritate internaţională

deschisă participării şi altor ţări ale Europei. Şase ţări au acceptat planul şi au semnat la Paris

la 18 aprilie 1951 tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului

(C.E.C.O.). Prin instituţiile şi mecanismele de funcţionare, C.E.C.O. a reprezentat prima

realizare concretă pe drumul unificării Europei pe baze federale.

Jean Monnet – Memorandum, 3 mai 1950,

privind plasarea producţiilor de oţel şi cărbune franceze şi germane sub o organizare comună

"Spiritele se cristalizează asupra unui obiectiv simplu şi periculos: războiul rece. […] În fapt,

deja suntem în război.

Trebuie să schimbăm cursul evenimentelor. Pentru asta, trebuie să schimbăm spiritul

oamenilor. Vorbele nu mai sunt suficiente. Singură o acţiune imediată asupra unui punct esenţial

poate schimba starea actuală. Trebuie o acţiune profundă, reală, imediată şi dramatică care să schimbe

lucrurile şi să facă realizabile speranţele pe care popoarele sunt pe punctul de a nu le mai avea. Şi

astfel să dăm popoarelor ţări libere, speranţă în cele mai îndepărtate obiective pe care le pot stabili şi

să creăm dorinţa de a le urmări.

Situţia germană devine rapid un cancer periculos pentru pacea în viitorul îndepărtat, şi pentru

Franţa în viitorul imediat, dacă dezvoltarea sa nu orientează germanii spre speranţă şi colaborare cu

popoarele libere.

Această situaţie nu poate fi reglată prin unificarea Germaniei, căci ar trebui un acord USA-

URSS, imposibil de conceput pentru moment.

Ea nu poate fi reglată prin integrarea Vestului german cu Occidentul,

- pentru că Germania de Vest s-ar menţine din acest motiv, faţă de Est, în situaţia de a fi

acceptat separaţia, în timp ce unitatea trebuie să fie în mod necesar obiectivul lor constant;

- pentru că integrarea pune problema înarmării Germaniei şi ar antrena războiul, prin

provocarea faţă de URSS;

- pentru chestiuni politice nerezolvabile.

Cu toate acestea, Americanii vor insista ca integrarea Vestului să se facă,

- pentru că ei vor ca ceva să se facă şi pentru că nu au alte soluţii;

- pentru că ei se îndoiesc de soliditatea şi de dinamismul francez. Unii cred că e timpul să se găsească

un înlocuitor pentru Franţa.

Nu trebuie încercată reglarea problemei germane, căci ea nu poate fi realizată în condiţiile

actuale. Trebuiesc schimbate condiţiile, transformându-le.

Se impune o acţiune dinamică care să transforme situaţia germană şi să orienteze spiritul

german spre a nu căuta o reglare în baza datelor actuale.

Continuarea relansării Franţei va fi stopată dacă problema producţiei industriale germane şi a

capacităţii sale de concurenţă nu va fi reglată imediat.

15

Baza superiorităţii pe care o recunosc industriaşii francezi tradiţional Germaniei este

producţia sa de oţel la un preţ pe care nu-l poate concura Franţa. De unde ei trag concluzia că toată

producţia franceză este handicapată.

Deja Germania cere ridicarea producţiei sale de la 11 la 14 milioane tone. Noi refuzăm, dar

Americanii insistă. În final, vom avea rezerve, dar vom ceda. În acelaşi timp producţia franceză

stagnează sau chiar scade.

Este suficient să enunţăm aceste realităţi pentru a nu mai fi nevoie de descris în detaliu

consecinţele: Germania în expansiune; dumping german la export; cerere de protecţie pentru industria

franceză; stoparea liberalizării scimburilor; reconstituirea cartelurilor de dinainte de război; orientarea

eventuală a expansiunii germane spre Est, preludiu la acordurile politice; Franţa recăzută în rutina

unei producţii protejate.

Deciziile care vor duce la această situaţie vor fi lansate, dacă nu chiar luate, la conferinţa de la

Londra sub presiune americană.

Or, SUA nu doresc ca lucrurile să evolueze astfel. Ele vor accepta o altă soluţie dacă este

dinamică şi constructivă, mai ales dacă este propusă de Franţa.

Cu soluţia propusă ar dispare problema dominaţiei industriei germane, a cărei existenţă ar crea

în Europa o teamă, cauză a unor perturbări constante şi care, în final, ar împiedica uniunea Eoropei şi

ar cauza o nouă pierdere Germaniei însăşi. Această soluţie creează, dimpotrivă, atât pentru industria

franceză, cât şi pentru cea germană şi europeană, condiţiile expansiunii comune în condiţii de

concurenţă dar fără dominaţie.

Din punct de vedere francez, o astfel de soluţie pune industria naţională pe aceleaşi baze de

plecare cu industria germană, elimină dumpingul la export care ar surveni din partea industriei

germane de oţel, face să participe industria franceză de oţel la expansiunea europeană, fără teamă de

dumping, fără tentaţia cartelului. Teama industriaşilor, care ar antrena malthusianismul, stoparea

"liberalizării" şi, în final, întoarcerea la rutină s-ar elimina. Cel mai mare obstacol în continuarea

progresului industrial francez ar fi îndepărtat.

Am fost, până în acest moment, angajaţi într-un efort de organizare a Vestului, concomitent

economic, militar şi politic: O.E.C.E., pactul de la Bruxelles, Strasburg.

Experinţa celor doi ani - discuţiile din O.E.C.E. asupra acordurilor de plăţi, liberalizarea

schimburilor, etc., programul de înarmare supus ultimei reuniuni de la Bruxelles, discuţiile de la

Strasburg, eforturile fără rezultat de constituire a unei uniuni vamale franco-italiene, arată că nu facem

nici un progres real spre scopul pe care ni l-am asumat şi care este organizarea Europei, fără

dezvoltare economică şi fără securitate colectivă.

Anglia, dornică să colaboreze cu Europa, nu va consimţi la nimic care să aibă consecinţe

asupra legăturilor sale cu Dominioanele sau care să afecteze relaţiile cu America.

Germania, element esenţial al Europei, nu poate fi angajată în organizarea europeană în

condiţiile actuale, pentru motivele prezentate mai sus.

Este sigur că, continuarea acţiunii întreprinse pe calea pe care suntem angajaţi conduce la un

impas şi riscă să amâne lucrurile, în timp ce cealaltă organizare a Europei ar fi posibilă."

Publicat în "Le monde" la 9 mai 1970

Declaraţia lui Robert Schuman, 9 mai 1950

Europa nu se va face dintr-o dată şi nici printr-o construcţie de ansamblu: ea se va face

16

prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt. Mulţimea de naţiuni europene cere

ca opoziţia seculară între Franţa şi Germania să fie eliminată: acţiunea întreprinsă trebuie să atingă în

primul rând Franţa şi Germania.

În acest scop, guvernul francez propune acţiunea imediată asupra unui punct limitat, dar

decisiv.

Guvernul francez propune plasarea ansamblului producţiei franco-germane de cărbune

şi oţel sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizare deschisă participării altor state ale

Europei.

Plasarea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea de baze

comune dezvoltării economice, primă etapă a Federaţiei europene, şi va schimba destinul acestor

regiuni mult timp dedicate fabricării armelor de război ale cărora au fost cele mai constante victime.

Solidaritatea care va fi astfel asigurată va face orice război între Franţa şi Germania nu

doar de neconceput, dar materialiceşte imposibil. Constituirea acestei unităţi puternice de producţie

deschisă tuturor ţărilor care vor dori să participe, furnizând tuturor ţărilor pe care le va cuprinde

elementele fundamentale ale producţiei industriale în aceleaşi condiţii, va pune bazele reale ale

unificării lor economice.

Această producţie va fi oferită întregii lumi fără distincţie şi fără nici o excludere, pentru a

contribui la ridicarea nivelului de viaţă şi la progresul păcii. Europa va putea, cu mijloace sporite, să-şi

urmărească unul din scopurile sale esenţiale: dezvoltarea continentului african.

Asfel va fi realizată simplu şi rapid fuziunea de interese indispensabile stabilirii unei

comunităţi economice şi introducerea fermentului unei comunităţi mai largi şi mai profunde între ţări

mult timp opuse prin divizări sângeroase.

Prin punerea în comun a producţiei de bază şi instituirea unei Înalte Autorităţi, ale cărei

decizii vor lega Franţa, Germania şi celelalte ţări care vor adera, se vor asigura primele baze

concrete ale unei Federaţii europene indispensabilă menţinerii păcii.

R. Hostiou, "Robert Schuman et l'Europe",

Ed. Cujas, Paris, 1969, pp.137-138.

Un alt eveniment deosebit de important al anului 1950- invadarea, la 25 iunie, a

Coreei de Sud de către nord-coreeni, determină o altă reacţie franceză. Teama de pericolul

comunist i-a făcut pe americani să propună acceptarea înarmării Germaniei pentru a se apăra

împotriva unei eventuale agresiuni din partea Uniunii Sovietice. Francezii se simt ei înşişi

ameninţaţi şi duşi de istorie spre un destin fatal. Reacţia lor se concretizează în planul Pleven.

Un rol important revine şi de această dată lui Jean Monnet, care se adresează lui René Pleven,

preşedintele Consiliului Europei, pentru a-l convinge de necesitatea unei decizii urgente şi

constructive pentru a crea un front comun european de apărare. Planul Pleven cuprindea

propunerea de a înfiinţa, pentru apărarea comună, o armată europeană, sub conducerea unei

autorităţi europene politice şi militare unice. Aceleaşi şase ţări care au semnat Tratatul

C.E.C.O. semnează la Paris, pe 27 mai 1952, Tratatul de constituire a Comunităţii Europene

de Apărare (CEA). Însă dorinţa de a constitui o armată europeană s-a dovedit a fi prematură

17

şi a dăunat unirii Europei. Controverselor între federalişti şi naţionalişti din cadrul acestui

organism li se atribuie lipsa în viitoarele tratate ale EURATOM şi ale Comunităţii Economice

Europene a unor organe executive puternice de tipul Înaltei Autorităţi a C.E.C.O.14

CEA s-a

soldat cu un eşec general şi a creat o breşă puternică între cei ce sperau în integrarea politică a

Europei şi cei care optau pentru menţinerea stării de fapt sau cel mult într-o “Europă a

patriilor” de tip confederal.

Această primă etapă a construcţiei europene ne permite să precizăm factorii care au

stat la baza procesului de integrare: menţinerea păcii şi stabilităţii pe continentul european,

teama de pericolul reprezentat de comunismul din Est, dorinţa statelor vest-europene de a se

desprinde de dependenţa americană şi de a-şi recăpăta locul pierdut pe scena politică şi

economică internaţională.

Două cauze principale par a fi determinante în eşecurile înregistrate: contradicţia

existentă între federalişti şi naţionalişti şi încercarea de a unifica ţările europene pe baze

politice.

O nouă etapă începe în 1955 prin iniţiativa lui Monnet de constituire a unui Comitet

de acţiune pentru realizarea Statelor Unite ale Europei. Monnet pleca de la convingerea că

simpla cooperare între state suverane nu este suficientă şi se impune ca statele să delege o

parte din puterile lor unor instituţii federale europene. În acelaşi timp, dorita unitate politică

depindea de realizarea efectivă a uniunii economice. Factori economici se împletesc cu cei

politici deja menţionaţi şi orientează acţiunile viitoare pentru crearea Europei unite.

Prima sesiune a Comitetului de acţiune s-a ţinut la Paris la 18 ianuarie 1956. Rezultatul

unui an de dezbateri a fost o declaraţie prin care se cerea crearea unei comunităţi în domeniul

energiei nucleare după modelul C.E.C.O. Comitetul a însărcinat pe belgianul Paul Henri

Spaak cu elaborarea a două proiecte de tratat: unul vizând crearea unei comunităţi într-un

domeniu restrâns (energia atomică) şi altul, mai amplu, de realizare a unei pieţe comune.

Şase ţări (Benelux, Franţa, Germania şi Italia) vor semna la Roma, în martie 1957,

două tratate: unul privind instituirea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi al doilea

privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Din acel moment, etape

succesive vor accentua treptat gradul de integrare economică a ţărilor vest-europene, scopul

final declarat fiind unitatea politică a Europei. (Tabloul 1.1).

Momente principale în construcţia europeană

14

Maurice Duverger, “Europa de la Atlantic la Delta Dunării”, Omegapres, Bucureşti, 1991, p. 75-80.

18

-18 aprilie 1951, Tratatul de la Paris privind construirea Comunităţii Economice a

Cărbunelui şi Oţelului (CECA);

-27 mai 1952, semnarea la Paris a tratatului privind Comunitatea Europeană de Apărare;

- 25 martie 1957, Tratatele de la Roma asupra Comunităţii Economice Europene (CEE) şi

asupra Comunităţii Economice a Energiei Atomice (EURATOM);

- 1 ianuarie 1959, declanşarea procesului de eliminare a barierelor vamale interne;

- 4 ianuarie 1960, constituirea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), grupând

Marea Britanie, Suedia, Norvegia, Austria, Elveţia, Portugalia, Danemarca;

- august 1961, candidatura Marii Britanii şi a Danemarcei;

- ianuarie 1962, acord asupra principiilor politicii agricole comune (PAC) şi crearea

Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA);

- 1 iunie 1964, intrarea în vigoare a Convenţiei de la Iaoundé care asociază la CEE

optsprezece ţări africane şi Madagascar;

- 8 aprilie 1965, tratatul de la Bruxelles de fuzionare a instituţiilor celor trei comunităţi ;

- iunie 1965, Franţa adoptă politica “scaunului gol “;

- ianuarie 1966, “compromisul de la Luxemburg” privind aplicarea regulii unanimităţii când

sunt în joc interese vitale ale unui stat;

- 1 iulie 1968, eliminarea tarifelor vamale interne;

- 1 ianuarie 1973, intrarea în CEE a Irlandei, Marii Britanii şi Danemarcei;

- 10 decembrie 1974, decizia ca Parlamentul european să se formeze prin sufragiu universal

direct;

- 28 februarie 1975, Convenţia de la Lomé între CEE şi statele ACP (Africa, Caraibe,

Pacific);

- 1 ianuarie 1981, intrarea Greciei în Comunitate;

- 1 iunie 1985, Consiliul convoacă o conferinţă interguvernamentală însărcinată cu revizuirea

Tratatului de la Roma şi se publică “Cartea Albă” asupra formării pieţei interne;

- 1 ianuarie 1986, intră în CEE Spania şi Portugalia;

-17 februarie 1989, semnarea Actului Unic European care relansează construcţia europeană;

- 19 iunie 1990, acordul de la Schengen (Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg)

asupra liberei circulaţii a persoanelor;

- 7 februarie 1992, Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană - CEE devine

Uniunea Economică Europeană (UEE );

19

- 2 mai 1992, Acordul asupra Spaţiului Economic European (SEE) privind crearea unei zone

de liber schimb între CEE şi AELS;

- 1 ianuarie 1993, intrarea în vigoare a pieţei unice, consacrând libera circulaţie a mărfurilor,

capitalurilor, serviciilor şi forţei de muncă;

- 1 noiembrie 1993, intrarea în vigoare a tratatului asupra Uniunii Europene ;

- 1 ianuarie 1994, intrarea în vigoare a SEE;

- martie 1994, semnarea actelor de adeziune la UE de către Austria, Finlanda, Norvegia,

Suedia;

- 9 decembrie 1994, întâlnirea de la Essen prin care se decide extinderea UE;

- 1 ianuarie 1995, intrarea în UE a Austriei, Finlandei şi Suediei în baza referendumurilor

naţionale;

- 10 noiembrie 1997, Acordul Consiliului asupra strategiei de preaderare “Agenda 2000 -

pentru o Uniune mai puternică şi mai largă”

- decembrie 1997, Tratatul de la Amsterdam privind reforma cadrului instituţional al UE;

- 12-13 decembrie 1999, Consiliul european de la Luxemburg; se decide începerea

negocierilor cu 6 dintre cele 12 candidate la aderare

- 30 martie 1998, lansarea procesului de adeziune a celor 10 ţări candidateee ale Europei

Centrale şi de Est şi a Ciprului;

- 31 martie 1998, intrarea Italiei în spaţiul Schengen;

- 1-3 mai 1998, Consiliul miniştrilor de finanţe ai celor 15 şi Consiliul european, privind

intrarea îna treia fază a instituirii monedei unice.

- 1 ianuarie 1999, 11 ţări intră în a-3a fază a monedei unice;

- 1 mai 1999 , intră în vigoare a Tratatului de la Amsterdam;

- 10-11 decembrie 1999, Consiliul european de la Helsinki; se decide începerea negocierilor

şi cu celelalte ţări care îndeplinesc criteriile de aderare;

- decembrie 2000, Tratatul de la Nice privind reforma instituţiilor europene;

- 26 februarie 2001, semnarea Tratatului de la Nice ;

- 1 ianuarie 2002, intră în circulaţie Euro. ;

- 28 februarie 2002, debutul Conventiei europene cu privire la viitorul Uniunii Europene ;

- dec 2002, Uniunea Europeana decide sa se extinda spre 10 din cele 12 tari cu care este in

proces de negociere (mai putin Romania si Bulgaria) ;

- febr.2003, intrarea in vigoare a Tratatului de la Nice ;

20

Aprilie 2003, semnarea Tratatului de aderare intre UE si Republica Ceha, Cipru, Estonia,

Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia, Ungaria,;

- iulie 2003, adoptarea de catre Conventie a proiectului de Constitutie ;

- 4 octombrie 2003, inceprea celei de-a 6-a Conferinte interguvernamentale (Roma), cu

scopul principal de a defini forma finala a unei prime Constitutii europene, in baza textului

elaborat de Conventie;

- 1 mai 2004, intrarea in vigoare a Tratatului de aderare a celor noi 10 tari membre ;

- 5 mai 2004, aprobarea formala de catre Parlament a celor 10 noi comisari ;

- iunie 2004, Consiliul european decide lansarea procedurilor de negociere cu Croatia;

- 17-18 iunie 2004, Consiliul European de la Bruxelles, aprobarea Tratatului Constitutional

- 22 iulie 2004, este aprobat de catre Parlament noul Presedinte al Comisiei - José Manuel

Barroso ;

- 24 octombrie 2004, semnarea la Roma a Tratatului Constitutional ;

- 1 febr. 2005, intrarea in vigoare a acordului de asociere UE – Croatia ;20 febr. 2006, Spania

este prima tara care organizeaza un referendum pentru aprobarea Tratatului Constitutional;

- 13 aprilie 2005, acordul Parlamentului european privind aderarea Romaniei si Bulgariei in

2007;

- 24 aprilie 2005, semnarea Tratatului de aderare a Romaniei si Bulgariei;

- 29 mai 2005, Franta spune NU Tratatului constitutional ;

- 1 iunie 2005, Olanda spune NU Tratatului constitutional;

- 3 octombrie 2005, deschiderea negocierilor de aderare cu Turcia si Croatia;

- 1 ianuarie 2007, aderarea României şi a Bulgariei

- 13 decembrie 2007, semnarea Tratatului de la Lisabona

- 4 noiembrie 2009, finalizarea procedurilor de ratificare a Tratatului de la Lisabona

- 1 decembrie 2009, data propusă pentru intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona

Unitatea de studiu 3. Federalism şi cooperare interguvernamentală în

construcţia politică a Uniunii Europene

Uniunea Europeană este un proces de integrare deplina, economică, socială,

instituţională şi, prin „forţa lucrurilor” (expresie folosită de către specialişti cu referire la

manifestarea unei legi cumulative de integrare – odată început, procesul continuă în mod

21

obiectiv, dacă există voinţă politică), un proces de integrare politică. Uniunea s-a construit

politic în cadrul unui proces caracterizat de confruntarea între două orientări: federală şi

confederală.

3.1. Curente fundamentale în integrarea politică a Europei

Începând cu prima Comunitate Europeană (CECO - 18 aprilie 1951), s-a putut

constata tendinţa vest-europenilor de a crea o structură de tip federal care, progresiv, să se

substituie vechilor state. Robert Schuman, ministru francez al afacerilor externe, prin oferta

făcută guvernului R.F. Germane, nu făcea altceva decât să demareze procesul construirii unei

federaţii europene, indispensabilă păstrării păcii.15

Pentru prima dată, o instituţie – Înalta

Autoritate , compusă din membri independenţi, era însărcinată cu puteri supranaţionale şi

urma să acţioneze conform intereselor Comunităţii. CECO avea să fie astfel prima etapă a

constituirii federaţiei europene.

Federalismul european, inspirat din tradiţia democrat-creştină şi experienţa

germană, este un federalism prin integrare. Scopul este atingerea unei mai mari eficacităţi,

nerealizabilă într-un cadru naţional. Datorită acestui fapt, pentru federalişti pare absurdă

dorinţa naţiunilor de a crea o “Europă unită”, conservând în acelaşi timp structurile vechi şi

refuzând renovarea acestora. Federaliştii detestă naţionalismul pentru că separă oamenii de

alţi oameni şi-l consideră piedică în calea manifestării solidarităţii umane. Federalismul îi

face pe oameni mai responsabili şi liberi, stimulându-le iniţiativa civică. În acelaşi timp, el

este singurul care asigură coexistenţa paşnică a grupurilor diferite, respectându-le identitatea

şi eliminând orice formă de asimilare a minorităţii de către majoritate (situaţie caracteristică

naţiunii).

Spre deosebire de federaţie, confederaţia e o simplă asociere de state pe baza

unui tratat, pentru realizarea în comun a unui obiectiv, de obicei apărarea; confederaţia e

situată la jumătatea drumului între superstat şi alianţă.16

Fiind o “asociaţie contractuală între

suverane”, confederaţia reprezintă o categorie a dreptului internaţional (spre deosebire de

federaţie, care emană din dreptul public intern).17

În cadrul Confederaţiei, statele membre îşi

păstrează toate competenţele, menţinându-se principiul suveranităţii şi al egalităţii juridice.

Obiectivele sunt, aşadar, urmărite în baza regulilor cooperării interguvernamentale.

15

Christian Philip - Textes institutifs des communautés européenes. Presses Universitaires de France, Paris, 1984, p.5.

16 Christine Gouaud - Refléxions sur le concept de conféderation, les Cahiers Universitaires

Paneuropéens, nr.1, 1994, Paris, p.21. 17

Eliza Campus - Ideea federală în perioada interbelică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p.16-18.

22

Din punct de vedere politic, confederaliştii combat opţiunea federală în integrarea

Europei cu argumente ce ţin, îndeosebi, de naţiune şi de identitate. Naţiunile Europei sunt

puternice iar naţionalismul, chiar în Europa de Vest, nu ţine de domeniul trecutului; ele dau

culturii continentului bogăţia şi diversitatea. Naţiunile alcătuiesc cadre politice adânc

înrădăcinate în istorie şi în conştiinţa popoarelor şi conferă indivizilor identitate, sentimentul

de apartenenţă. Un sistem confederal coordonează entităţile, conservându-le personalitatea,

suveranitatea, în timp ce sistemul federal lasă componentelor sale o autonomie limitată.

Europa politică nu poate fi în consecinţă decât confederală. Doar astfel poate să cuprindă şi

ţările din centrul şi estul continentului, care prin cultură şi istorie sunt ataşate valorilor

europene.

Ca soluţie de compromis, André Postel-Vinay propune, fie o federaţie politică cu

caracter democratic, fie o Europă a înţelegerii. În primul caz s-ar pune problema caracterului

democratic al instituţiilor şi al votului (folosirea majorităţii calificate şi a dreptului de vot

pentru fiecare stat sau grupuri de state). Competenţele federale ar trebui limitate la afacerile

externe, apărare, monedă şi comerţ exterior. A doua soluţie este mai realizabilă în

conjunctura actuală. Ea presupune menţinerea instituţiilor şi regulilor anterioare

Maastrichtului, crearea de comitete suple, stabilirea concesiilor ţărilor membre asupra

orientărilor, principiilor şi modalităţilor de aplicare, fără nici o atingere a libertăţii de decizie

a statelor membre. Aşadar, modele apropiate mai curând de federaţie decât de confederaţie.

Maurice Duverger propune în schimb europenilor un nou tip de federalism, bazat

pe dubla natură a întregului ce urmează a fi organizat şi respectând principiul dublei

legitimităţi.18

În această comunitate federală se va produce o evoluţie în două sensuri:

cooperare acolo unde hotărârile nu pot fi luate decât de unanimitate şi supranaţionalitate în

celelalte situaţii. Trecerea de la cooperare la supranaţionalitate se va face treptat. Sistemul

propus se doreşte a fi un răspuns la bătălia federalism-naţionalism care nu poate avea un

învingător deoarece fiecare exprimă un element de bază al Europei, una din laturile dublei

sale naturi.

3. 2. Confruntarea federalism - cooperare interguvernamentală în procesul construcţiei

politice a UE

La 9 mai 1951, în faţa Adunării Societăţii Naţiunilor, Robert Schuman dădea citire

actului de naştere al procesului de integrare ce a dus la actuala Uniune Europeană. Au răsunat

18

Maurice Duverger - Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Omegapress, Bucureşti, 199, p.95-100.

23

atunci şi au devenit celebre cuvintele: “Europa nu se va face dintr-o dată şi nici printr-o

construcţie de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate

de fapt.[...] Plasarea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate

comună, într-o organizare deschisă participării altor state ale Europei[...] va asigura

imediat stabilirea de baze comune dezvoltării economice, prima etapă a Federaţiei europene,

şi va schimba destinul acestor regiuni mult timp dedicate fabricării armelor de război [...].

Prin punerea în comun a producţiei de bază şi crearea Înaltei Autorităţi [...] se vor asigura

primele baze concrete ale unei federaţii europene indispensabilă menţinerii păcii.”

Concretizată prin cele trei Tratate ale Comunităţilor - CECO, CEE şi EURATOM, metoda de

integrare propusă (numită metoda comunitară sau Jean Monnet) a salvat practic ideea de

Europa, intrată în criză din cauza eşecurilor de integrare pe baze politice şi a opoziţiei între

federalişti şi confederalişti.

Metoda comunitară în procesul construcţiei europene

În urma Congresului de la Haga din 1948, M. Britanie, Franţa, Olanda, Belgia şi

Luxemburg au alcătuit “Comitetul permanent pentru studiul şi dezvoltarea federaţiei

europene”. Europa se lansa astfel într-un efort comun de găsire a celor mai convenabile şi

totodată eficiente metode de unificare politică. Negocierile purtate au fost dominate de două

curente fundamentale: metoda supranaţională, susţinută de francezi şi metoda

interguvernamentală, promovată de britanici. Rezultatul a constat în crearea Consiliului

Europei - primul organ de cooperare politică în Europa - prin semnarea de către 10 state, la 5

mai 1949, a Tratatului de la Londra. Cu un Consiliu de miniştri cu rol executiv, compus din

reprezentanţii statelor membre, şi cu o Adunare parlamentară consultativă, Consiliul Europei

reprezenta o soluţie de compromis între interguvernamental şi supranaţional. Din acel

moment, cele două metode au intrat în competiţie. După cum diverşii oameni politici cu rol

important în istoria Europei au aderat la una sau alta dintre concepţii, integrarea politică a

înregistrat o evoluţie fie spre formula federală, fie spre cea a cooperării interguvernamentale.

Din punct de vedere politic, ratificarea primului Tratat al Comunităţilor privind

CECO are ca semnificaţie orientarea Europei spre federalism, chiar dacă textul este lipsit de

precizie cu privire la finalitatea politică. Înalta Autoritate, formată din 9 membri desemnaţi de

guvernele statelor membre dar în totală independenţă şi libertate de acţiune şi ale căror decizii

vor avea titlu executoriu, este o expresie clară a supranaţionalismului. În aceeaşi perioadă,

opţiunea federalistă primea însă o puternică lovitură prin eşecul planului Pleven. René

Pleven, preşedinte al Consiliului, propunea în octombrie 1950 un proiect care să transpună

24

federalismul parţial al lui Schumann în domeniul militar, prin crearea “Comunităţii europene

a apărării”. Considerat un atentat la suveranitatea naţională (armata urma să fie ataşată

instituţiilor politice ale Europei unite şi plasată sub comanda unui ministru european

responsabil în faţa Adunării europene), proiectul a fost respins şi integrarea europeană părea

să intre în criză. Procesul a fost relansat în 1955 la iniţiativa Benelux de creare a unei pieţe

comune. Comitetul interguvernamental condus de belgianul P.H. Spaak a elaborat un raport

ce propunea două comunităţi - CEE şi EURATOM; raportul a fost aprobat rapid şi a intrat în

vigoare la 1 ian. 1958. Cel mai important este indiscutabil Tratatul CEE prin fundamentul

juridic pe care l-a asigurat procesului de integrare: instituţii cu rol, funcţii şi proceduri proprii.

În planul integrării politice, CEE a însemnat un pas înapoi faţă de CECO. Sistemul

instituţional era format din patru instituţii politice: Adunarea europeană, Consiliul de miniştri,

Comisia şi Curtea de justiţie. Primele două erau expresie a cooperării interguvernamentale,

iar următoarele expresie a supranaţionalismului. Puterile Comisiei ca instituţie centrală cu rol

executiv erau însă inferioare celor ale Înaltei Autorităţi iar esenţialul competenţelor revenea

Consiliului de Miniştri ca organ interguvernamental.

Mai târziu, deceniul şapte, caracterizat de succese incontestabile pe calea

integrării economice, a fost definit politic printr-un climat incert şi contradictoriu. Primul

moment important îl constituie planul Fouchet. La iniţiativa Franţei, Consiliul de Miniştri a

decis formarea unei comisii, condusă de Christian Fouchet, pentru elaborarea unui proiect de

uniune politică. Sub influenţa concepţiei gaulliste, definită sintetic prin “refuzul

supranaţionalităţii”, uniunea politică propusă se prezenta ca o organizaţie internaţională

tradiţională, fără personalitate juridică. Uniunea urma să fie condusă de un Consiliu format

din şefii de state şi guverne care ar fi decis în unanimitate, o Adunare parlamentară cu rol

consultativ şi o Comisie politică europeană cu rol tehnic, formată din specialişti. Era, aşadar,

un proiect pe bază de cooperare interguvernamentală, în care s-a văzut o ameninţare pentru

structurile Comunităţilor existente. Belgia şi Olanda s-au opus şi ceea ce se spera a fi şansa

unificării politice a rămas drept “marea ocazie ratată”.

Pe de parte, însă, cel mai cunoscut moment al controversei federalism - cooperare

interguvernamentală, un fel de expresie sintetică a confruntării între cele două modele privind

Europa, îl constituie “criza scaunelor goale”, prima criză instituţională din istoria procesului

de integrare. Conflictul a fost generat de propunerea Comisiei de creare a unui sistem de

resurse bugetare proprii, necesar finanţării cheltuielilor comune, îndeosebi a celor antrenate

de aplicarea Politicii Agricole Comune. Bugetul CEE ar fi urmat să capete caracteristicile

unui buget federal, Comunitatea având rolul de administrare, în conformitate cu prevederile

25

Tratatului. În plus, se cerea o întărire a rolului Parlamentului care ar fi trebuit să participe la

procedura bugetară. Propunerea a apărut într-o fază în care ţările membre se pregăteau să

intre în ultima etapă a perioadei de tranziţie, perioadă în care ar fi urmat să treacă la votul cu

majoritate calificată în Consiliul de miniştri, în locul regulei unanimităţii - expresia cea mai

sigură a intangibilităţii suveranităţii naţionale. Franţa a refuzat şi s-a retras de la masa

negocierilor, blocând luarea deciziilor în Consiliu. Franţa a revenit în ianuarie 1966 prin aşa

numitul “compromis de la Luxemburg”: pentru domeniile ce cădeau sub incidenţa votului

majoritar, dacă o ţară invoca un interes foarte important, “discuţiile trebuiau să continue până

se găsea un acord unanim”. Excepţia a devenit regulă până la Actul unic (1986), majoritatea

deciziilor în Consiliu luându-se în unanimitate. Compromisul de la Luxemburg a confirmat

încă o dată că integrarea era un proiect cu pretenţii federaliste, realizat prin cooperare

interguvernamentală. Rolul esenţial revenea statelor membre şi orice încercare de accentuare

a caracterului supranaţional al Comunităţilor era aspru penalizată. Europa trebuia să aparţină

europenilor şi instituţiile supranaţionale nu puteau fi deasupra statelor naţionale.

Deceniul opt a relansat procesul integrării politice prin Decizia Consiliului din

aprilie 1970 de înlocuire a contribuţiilor naţionale la bugetul comunitar prin sistemul

resurselor proprii. Era indiscutabil un succes al federaliştilor, al principiilor fondatoare:

instituţii comune, independente, cu structuri şi mijloace proprii. Extinderile au întărit însă

grupul ţărilor puternic ataşate intereselor naţionale. Franţei s-au adaugat M. Britanie,

Danemarca şi Grecia. În Consiliu, unanimitatea devenise o regulă, iar în 1974 s-a creat

Consiliul european care a devenit instituţia politică decisivă în construcţia Europei. Consiliul

european este o structură interguvernamentală care orientează şi coordonează acţiunile

statelor membre, respectând responsabilităţile instituţiilor comunitare. Balanţa s-a înclinat,

astfel, spre interguvernamental. Ca o compensaţie, s-au extins competenţele Parlamentului în

procesul decizional, întărindu-se astfel segmentul federativ pentru a crea un echilibru între

dimensiunea supranaţională şi cea interguvernamentală. În acelaşi sens au contribuit mai

târziu Actul unic European (1987) şi Tratatul de la Maastricht (1992).

Rezultă că integrarea europeană a evoluat printr-un proces conflictual axat pe

cuplul supranaţional-interguvernamental, având drept consecinţă în plan practic un dualism

instituţional acuzat astăzi ca fiind cauza ”slăbiciunilor” Europei politice. Dorinţa europenilor

de a crea o uniune europeană s-a lovit mereu de o anume ambiguitate cu privire la definirea

formei acesteia, practic la finalitatea procesului de integrare. Formula ”Statele Unite ale

Europei”, lansată cu mult timp în urmă de către Victor Hugo, a coalizat energiile în direcţia

construcţiei politice a Europei unite în primii ani postbelici. A fost însă rapid abandonată în

26

favoarea unor formule mai suple - ”Europa naţiunilor”, ”Europa popoarelor”, ”Europa

cetăţenilor”, ”Federaţia europeană”, fără însă un efort de definire a formei şi a modului de

realizare. Tratatele s-au limitat la a preciza că ţările semnatare îşi propun ”o uniune tot mai

strânsă între ţările membre”. Ambiguitatea conceptuală s-a transmis şi în planul acţiunilor,

ducând la frecvente crize în planul integrării politice. Proiectul european a beneficiant însă de

un element de continuitate – metoda funcţionalistă. A integra prin economic, cu paşi mărunţi,

într-un model de cooperare care să permită accentuarea interdependenţelor şi dezvoltarea

solidarităţii, altfel spus, „învăluirea politicului printr-o strategie economică de creştere

funcţională”19

în baza unei logici cumulative de integrare şi respectând ritmul de evoluţie

specific fiecărui stat membru constituie esenţa metodei funcţionaliste, comunitare.

Metoda comunitară a permis, indiscutabil, progrese pe calea aprofundării integrării

europene şi orientarea, astfel, a proiectului european în direcţia unificării politice. Plasarea în

comun a producţiei de cărbune şi oţel, apoi a energiei atomice, crearea pieţei comune,

moneda unică au pus, pas cu pas, bazele construcţiei politice a Europei şi au menţinut viu

interesul pentru adâncirea gradului de integrare între ţările membre. Cu toate acestea, fiecare

etapă de progres pe calea integrării economice nu a fost posibilă decât printr-o voinţă politică

fermă. Este suficient să ne amintim de „compromisul de la Luxemburg” (1965) care a permis

depăşirea primei crize instituţionale, Acordul de la Fontainbleau (1984) care a asigurat

depăşirea poate a celei mai grave crize bugetare, Actul Unic European (1987) care a relansat

procesul de realizare a pieţei interne şi de adoptare a monedei unice. Economicul s-a dovedit

insuficient pentru a stimula statele participante să parcurgă etapele unei integrări depline, în

aşa fel încât, integrarea politică să fie doar consecinţa ultimă a logicii cumulative de

integrare.

De altfel, proiectul european este un proiect politic, în care economicul nu joacă

decât rolul de instrument. Ideea europeană nu a decurs dintr-o filosofie materialistă,

cantitativistă, ci este mai curând de esenţă filozofică, idealistă. Este suficient să citim art. 2 al

Tratatului de la Maastricht: ”Misiunea Comunităţii este ca [...] să promoveze o dezvoltare

armonioasă şi echilibrată a activităţilor [...] o creştere durabilă şi neinflaţionistă care să

respecte mediul [...], un nivel înalt al ocupării forţei de muncă şi al protecţiei sociale [...]

coeziunea economico-socială şi solidaritatea între statele membre.” În plus, dacă ne gândim

la argumentele fondatorilor, Europa Unită s-a construit politic în jurul obiectivului securităţii

şi păcii pe continentul european şi din dorinţa de a se menţine pe scena politică a lumii ca

19

Octav Bibere, Uniunea Europeană între real şi virtual, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1999, p.113.

27

leagăn al culturii şi civilizaţiei moderne. Astăzi, după ce procesul de integrare europeană a

avansat atât de mult din punct de vedere economic, obiectivul iniţial îşi păstrează forţa de

atracţie şi menţine în joc naţiuni cu puncte de vedere diferite asupra finalităţii integrării.

Nivelul ridicat de prosperitate, solidaritatea antrenată prin metoda comunitară de integrare,

modelul social promovat de europeni şi extrem de atractiv într-o lume aflată în plină criză a

valorilor morale, plasată sub ”domnia cantităţii”, sunt puncte de sprijin, repere valorizante

pentru susţinerea procesului de integrare. Dar, dacă metodei comunitare îi revine meritul de fi

salvat ideea de Europa unită, în prezent, ea se dovedeşte incapabilă, cel puţin din anumite

perspective, să se constituie în suport ”tehnic”, metodologic, pentru unificarea politică.

Adepţii unei uniuni sub formulă federativă sunt de părere că se impune un salt în planul

metodei de la funcţionalism la politic. Funcţionalismul s-a dovedit eficient pentru etape

intermediare de integrare economică, un număr relativ redus de ţări şi cu niveluri, în general,

apropiate de dezvoltare economică. Dar, utilitatea lui în planul integrării politice şi al

democratizării Europei s-a dovedit a fi limitată20

. Acolo unde ţările membre au considerat că

le este mai favorabil, au refuzat participarea la un mecanism de integrare (spre exemplu,

moneda unică, Europa socială, spaţiul Schengen), ducând la o Europă cu geometrie variabilă.

Într-un anume fel, tocmai această flexibilitate a făcut posibil acordul politic al atâtor ţări cu

opţiuni şi interese divergente de avansare pe calea integrării economice. În acelaşi timp, însă,

o diferenţiere din ce în ce mai puternică, pe măsura aprofundării integrării şi a extinderii, pe

fondul limitelor sistemului instituţional comunitar actual, riscă să se transforme într-un factor

de dezintegrare. Deja, metoda comunitară a permis o accelerare a procesului de integrare

economică, provocând un decalaj faţă de integrarea politică. Europa economică a evoluat

către cel mai ridicat nivel de integrare – uniune monetară, cu un număr impresionant de

politici comune, fără o reformă instituţională. Conceput pentru funcţionarea unei uniuni

vamale şi a unei pieţe comune, sistemul instituţional comunitar a suportat doar câteva

”cosmetizări”. Ele şi-au adus contribuţia la depăşirea ”crizelor Europei”, dar Uniunea

Europeană va trece în actualul deceniu de la 15 membri la cel puţin 27. Creşterea numărului

de membri, pe fondul amplificării competenţelor comunitare pentru asigurarea funcţionalităţii

uniunii economice şi monetare, ridică două probleme importante: eficacitatea şi

reprezentativitatea democratică. Este evident că, pentru a evita diluarea într-o simplă zonă de

liber schimb, înainte de a se extinde, Uniunea trebuie să devină puternică, dotată cu

mecanismele şi instrumentele necesare gestionării unui ansamblu de peste 500 milioane de

20

Joschka Fischer, De la Confédération a la Fédération: réflexion sur la finalité de l‟intégration européenne,

Discurs pronunţat la Universitatea Humbold, Berlin, 12 mai 2000.

28

locuitori, sisteme economice, sociale, politice, culturale diferite, într-o lume supusă tot mai

puternic competiţiei globale. În faţa provocării unei extinderi rapide, Uniunea are drept

singură soluţie pentru a evita diluarea într-o simplă zonă de liber schimb sau cel mult o piaţă

comună, trecerea în ultima etapă a integrării – unificarea politică printr-o reformă

fundamentală la nivel conceptual şi instituţional. Problema este însă de a defini uniunea

politică şi de a găsi cea mai potrivită formulă pentru o Europă extinsă în aşa fel încât să se

conserve realizările de până acum şi să se menţină capacitatea de acţiune a Uniunii pe scena

politică a lumii.

Scenarii politice europene – de la Tratatul Constituţional la Tratatul de la Lisabona

La 11 decembrie 2000, Conferinţa interguvernamentală de la Nice a lansat oficial

dezbaterile asupra perspectivelor politice ale Uniunii Europene prin adoptarea Declaraţiei cu

privire la viitorul Uniunii. Declaratia propunea ca dezbaterile să aibă loc în jurul a patru teme

prioritare: delimitarea competenţelor între Uniune şi statele membre; definirea statutului

”Cartei drepturilor fundamentale” proclamată la Nice; simplificarea tratatelor; definirea

rolului parlamentelor naţionale în arhitectura instituţională europeană. La 15 decembrie 2001,

Consiliul european de la Laeken a adoptat ”Declaraţia asupra viitorului Uniunii Europene”,

afirmând că Uniunea are nevoie de o nouă concepţie, adaptată extinderii şi capabilă să facă

faţă dublei provocări: pe plan intern, limitele sistemului instituţional, acuzat de lipsă de

transparenţă, eficacitate şi reprezentativitate democratică şi pe plan extern, un mediu tot mai

mondializat, aflat în căutarea unui nou echilibru. Europa îşi doreşte un rol de prim plan,

stabilizator, pe măsura trecutului său istoric, şi a valorilor pe care le-a transmis umanităţii, ”o

Europă comunitară clară, transparentă, eficace şi democratică, respectând specificităţile

naţionale şi regionale, capabilă să găsească soluţii şi să-şi asume responsabilităţi în

rezolvarea unor probleme concrete, îndeosebi asigurarea cadrului pentru o calitate mai bună

a vieţii”.

Dincolo de cuvinte, ideea centrală a Declaraţiei era că ”Europa” nu mai putea

funcţiona ca până atunci. Metoda comunitară şi sistemul instituţional bazat pe cei trei piloni –

unul comunitar – Piaţa Comună – şi doi interguvernamentali - politica externă şi de

securitate şi afacerile interne şi justiţia - au permis evoluţia integrării într-un proces cu un

număr redus de state şi într-o perioadă în care nivelul de integrare a fost relativ redus. În

prezent, ţările membre se află deja într-un sistem cu un nivel de integrare a pieţelor şi a

politicilor foarte ridicat (uniunea monetară - etapă considerată ultima în periodozarea unui

proces de integrare totală, chiar dacă numai într-o formulă parţială, pe baza principiului

29

geometriei variabile), iar Uniunea era obligată să-şi asigure mijloacele necesare integrării în

această fază şi a tărilor candidate (în prezent deja membre), fără riscuri de dezintegrare prin

disfuncţionalitate. In acest scop, se impunea căutarea unor soluţii pentru:

- asigurarea celei mai bune definiri şi repartiţii a competenţelor

comunitare. Uniunea este deseori acuzată că face prea mult în unele domenii şi prea puţin în

altele. Aplicarea eficace a subsidiarităţii permite, prin renaţionalizări ale unor politici şi

transfer de competenţe în cazul altora, o delimitare clară între competenţele exclusive ale

Uniunii, cele exclusive ale statelor şi cele împărţite între stat şi Uniune. Dificultăţile vin mai

ales din gradul foarte ridicat de integrare şi disparităţile structurale care impun o coordonare a

politicilor economice şi politici comune care să menţină un nivel minim de coeziune

economico-socială în spaţiul european; acestea s-au amplificat prin extindere, având în

vedere creşterea dispariţăţilor şi capacitatea redusă a noilor ţări membre de aplicare a acquis-

ului comunitar;

- simplificarea instrumentelor şi mecanismelor de integrare. Tratatele

europene au modificat şi complicat sistematic eşafodajul tehnic al integrării: politici comune,

armonizare, recunoaştere mutuală, coordonare, subsidiaritate, reglementări, directive, etc.

Problema era de adaptare a acestora la o Europă probabil de peste 30 de membri şi de creştere

a eficienţei în aplicare, în aşa fel încât să asigure funcţionalitatea sistemului comunitar într-o

uniune politică;

- conferirea de mai multă democraţie, transparenţă, eficacitate Uniunii. În

acest scop, erau necesare modificări de profunzime la nivelul sistemului instituţional care să

amelioreze eficacitatea procesului decizional şi a funcţionării instituţiilor prin: întărirea

autorităţii şi eficacităţii Comisiei, a rolului Parlamentului european şi a celor naţionale, a

rolului Preşedintelui Comisiei, apropierea proiectului european de cetăţean;

- elaborarea unei Constituţii care să confere mai multă legitimitate Uniunii.

Uniunea dispunea de o ”Constituţie” formată din tratatele de bază. Extrem de complicate,

tratatele trebuiesc făcute mai lizibile pentru cetăţeni şi, se credea atunci, incluse într-un

document ”constituţional” propriu-zis. Strict tehnic, Uniunea nu poate avea Constituţie fără a

fi un stat federal, dacă acceptăm că o Constituţie este legea fundamentală a unui stat suveran,

ceea ce nu e cazul UE. Un concept mai flexibil a fost considerat cel de ”tratat constituţional”,

care conserva suveranitatea naţională, cuprinzând doar aspectele constituţionale ale tratatelor

şi, eventual, Carta drepturilor fundamentale. Perspectivele tratatului urmau să se raporteze la

”forma”politică pe care ar fi trebuit să o aibă Uniunea europeană: stat federal, federaţie de

30

naţiuni sau o combinaţie originală de stat federal şi confederaţie care să permită o evoluţie a

procesului de integrare conformă cu opţiunile particulare ale tuturor ţărilor membre.

Pentru a da impulsul necesar accelerării dezbaterilor asupra temelor de mai sus,

Consiliul de la Laeken a convocat ”Convenţia asupra viitorului Europei”. Convenţia a fost

lansată la 1 martie 2002, a fost însoţită de un Forum de dezbateri la nivelul societăţii civile şi

a avut rolul de a pregăti un document final care să includă diferitele opţiuni şi recomandări cu

privire la Europa politică. Lucrările Convenţiei s-au finalizat in iulie 2003 cu proiectul de

Constituţie. El a fost dezbătut în cadrul celei de-a 6 a Conferinţe interguvernamentale care a

debutat la Roma la 4 octombrie 2003. Tratatul constituţional a fost semnat în octombrie 2004

la Roma şi spera în intrarea lui în vigoare începând cu 2007 (unele articole, începând cu

2009), după ratificarea de către statele membre.

Uniunea între metoda interguvernamentală şi cea federală – opţiuni

fundamentale privind viitorul UE

Două opţiuni fundamentale au dominat mereu în dezbaterile cu privire la

funcţionarea şi perspectivele de unificare politică a UE şi s-au conturat extrem de calr în

cadrul Convenţiei: metoda franceză – interguvernamentală şi metoda germană –

federală, inspirată din federalismul german.

Metoda confederală urmăreşte menţinerea naţiunii ca perimetru optim al

dezvoltării civilizaţiei europene într-un model european de integrare politică flexibil şi

eficient. Ideea este de a crea o Europă a naţiunilor suverane, nu un super – stat european, care

să conserve statul naţiune cu tradiţiile sale culturale şi democratice. In acest scop, arhitectură

europeană ar trebui să introducă elemente de flexibilitate în cadrul oferit de ”cooperarea

întărită”. J. Delors propunea, spre exemplu, în cadrul Convenţiei, operarea unei distincţii între

o Uniune fundamentată geopolitic şi o avangardă deschisă organizată sub forma unei federaţii

la care s-ar alătura UE. Uniunea ar rămâne un simplu spaţiu de liberă circulaţie (cele patru

libertăţi) cu un minim de reglementări necesare asigurării convergenţei naţionale şi regionale.

Sistemul instituţional ar trebui conceput în aşa fel încât să conserve factorul naţional şi, astfel,

specificitatea europeană. Metoda de integrare ar fi cea comunitară, pe fondul unei reforme

instituţionale care să eficientizeze mecanismele decizionale şi să apropie Uniunea de

cetăţeanul european. Un număr redus de state şi-ar putea asuma dimensiunea federală, având

în vedere progresele obţinute pe calea integrării şi opţiunea politică pentru un sistem de

organizare cu importante limitări ale suveranităţii naţionale. La baza federaţiei ar sta un tratat

ad-hoc şi nu o Constituţie, federaţia urmând să fie reprezentată în Uniune, dar cu o anume

31

separaţie instuţională (Consilii diferite, Parlamente diferite). Ideea nu era nouă. În 1994, a

fost prezentat în Bundestag un memorandum în care era propusă promovarea unei integrări

accentuate doar pentru un număr redus de state care ar putea şi, în acelaşi timp, şi-ar dori să

evolueze mai rapid către uniunea politică. Constituirea unui nucleu dur ar reprezenta pentru

celelalte state membre un punct de atracţie şi, treptat, ţările interesate ar putea să i se alăture.

Practic, Europa nucleului dur sau a cercurilor concentrice ar fi o soluţie temporară de

compromis care să permită o accelerare a procesului de unificare politică. Britanicii

îmbrăţişează opţiunea confederală, dar se opun ideii avangardei. Ei nu exclud cooperarea

întărită dar apelul la aceasta nu ar trebui să introducă diferenţe esenţiale de ritm în integrare,

generate de eterogenitatea Europei extinse. Este clar însă că, aplicarea acestui principiu ar

echivala cu o încetinire de ritm, dacă nu chiar cu o diluare a gradului de integrare, având în

vedere eterogenitatea economico-socială şi politică pe care a adus-o Uniunii următoarea

extindere. Ca reformă instituţională, britanicii propuneau cadrul Convenţiei o serie de măsuri

care să întărească dimensiunea confederală: a doua cameră parlamentară formată din

reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, un Consiliu mai activ structurat pe trei domenii

(finanţe şi economie, afaceri externe şi apărare, justiţie şi afaceri interne), o Comisie cu

responsabilităţi strict tehnice, un Parlament european cu funcţie predominant de control

democratic.

Metoda germană constă în adoptarea unui federalism construit pe împărţirea

suveranităţii între Europa şi statul naţiune şi conservând diversitatea culturilor politice şi

opiniilor publice naţionale. Din punct de vedere funcţional, Joschka Fisher a propus în cadrul

Convenţei un Parlament bi-cameral care să reprezinte atât Europa statelor naţionale, cât şi

Europa cetăţenilor; un executiv puternic, format fie prin transformarea Consiliului european

în guvern, fie pe structura actualei Comisii dar cu alegerea directă a Preşedintelui acesteia; un

tratat constituţional care să reglemteze cu precizie repartiţia competenţelor între federaţie şi

statele naţionale, lăsând însă federaţiei doar domenii esenţiale ale suveranităţii.

Europa politică ar fi fost în această viziune o federaţie aflată la jumătatea drumului

între stat naţional şi stat federal, o federaţie a statelor şi cetăţenilor, conservând statul

naţional. Metoda de integrare va trebui să permită o diferenţiere a participării ţărilor membre

la proiectul european, conformă cu ritmul propriu de evoluţie în plan economic, social,

politic, dar având grijă ca această diferenţiere să nu ducă la o pierdere a identităţii europene şi

la o incoerenţă care să blocheze procesul de integrare.

32

O sinteză a propunerilor politicienilor şi teoreticienilor integrării în legătură cu

perspectivele Europei politice deschidea calea către cel puţin trei soluţii posibile: soluţie

minimă confederală; o soluţie medie, pe structura Europei comunitare, menţinând dualismul

structural federalism – interguvernamental; o soluţie maximală, prin formarea unei

federaţii.

În prima variantă, ţările membre ar participa la o zonă de liber schimb care, având în

vedere gradul deja ridicat de integrare economică, ar prezenta mai curând caracteristicile unei

pieţe comune. Soluţia ar conserva suveranitatea naţională, relaţiile derulându-se pe baza

cooperării interguvernamentale. Riscurile anticipate ţin de efectele negative ale concurenţei

interne şi externe asupra economiilor slab competitive din Uniune. Neparticiparea acestora la

politicile comunitare le-ar priva de mecanismele de protecţie şi sprijin (politica de coeziune,

politica socială, politica agricolă) într-o lume supusă procesului liberalizării globale, cu

impact dur asupra ocupării şi nivelului veniturilor.

A doua soluţie ar presupune în primul rând o simplificare a Tratatelor şi reformarea

sistemului instituţional (pentru a face faţă monedei unice şi extinderii) şi realizarea unui

echilibru între cei trei piloni: Comunitatea, CIG pentru politica externă şi de securitate

comună şi CIG pentru afaceri interne şi Justiţie.21

Practic, integrarea europeană s-ar „opri” la

stadiul unei uniuni economice şi monetare, funcţionând pe principiul geometriei variabile,

prin obişnuitele „derogări”(în domeniul monetar, social, de mediu, agricol) incluse în tratate.

Transferul de suveranitate ar rămâne totuşi ridicat, mai ales pentru ţările participante la

pilonul comunitar. Gradul ridicat de integrare ar obliga la continuarea armonizării şi

convergenţei politicilor guvernamentale, limitând marja de acţiune la nivel naţional, în

condiţii de transfer a dezechilibrelor în toate ţările membre prin existenţa zonei de liber

schimb. O astfel de perspectivă prezintă însă serioase riscuri de dezintegrare prin

disfuncţionalitate într-o Uniune de 27-30 de membri. Schema clasică, folosită de Comunitate

pentru diferitele etape de extindere a presupus o aderare diferenţiată, evolutivă, strict corelată

cu posibilităţile ţărilor de participare la diferitele etape ale integrării şi cu capacitatea de

absorbţie pe plan intern. Concret, s-au induce ritmuri diferite de integrare, în funcţie de

performanţele economice şi de dorinţa de participare la politicile Uniunii. Tratatul de la

Maastricht a creat bazele acestei integrări diferenţiate, prin introducerea perioadelor de

tranziţie şi a derogărilor. Metoda a condus spre o Europă cu "geometrie variabilă", în care pot

21

Robert Toulemon, Quelle Constitution pour quelle Europe?, Revue de Marché Commun et de l’Union

Européenne, N 448, mai 2001, p.297;

33

fi regăsite mai multe trepte şi grade de intensitate a participării la politicile europene, mai ales

după ultimul val de extindere. Menţinerea unui dualism structural ar putea duce însă la

permanentizarea conceptului geometriei variabile, fiecare ţară participând la acele politici

pentru care este pregătită şi/sau pe care le consideră ca fiind conforme cu propriile interese. O

astfel de strategie are avantajul flexibilităţii, dar există riscul major ca regulile de bază ale

"jocului comunitar" să se schimbe. Derogările tranzitorii s-ar putea prelungi, producând

distorsiuni în funcţionarea pieţei interne şi antrenând costuri ridicate de ajustare sau s-ar

putea transforma în regulă a procesului de integrare, diminuând natura comunitară a Uniunii.

Din punct de vedere instituţional, nivelul comunitar de decizie ar slăbi, pilonul comunitar

diminându-şi forţa. Dacă, însă, principiul geometriei variabile ar fi aplicat ca soluţie

tranzitorie şi în condiţiile unui ritm de integrare în sistem a noilor veniţi corelat cu evoluţiile

interne ale Uniunii şi cu performanţele ţărilor repsective, metoda poate asigura o evoluţie a

procesului de integrare europeană spre uniune politică.

Soluţia maximală poate fi concepută atât în variantă franceză, cât şi în variantă

germană. Metoda comunitară adaptată şi extinsă la pilonii inerguvernamentali, strategia

cooperării întărite, derogările, perioadele de tranziţie, nucleul dur pot fi folosite combinat

printr-o adaptare continuă în aşa fel încât să permită unificarea politică într-o formulă

flexibilă conservând statul naţional.

Finalul negocierilor din cadrul Convenţiei, inclus în textul Tratatului Constituţional

a adus însă prea puţine clarificări privind viziunea şi conceptul de Uniune politică. Analiza

textului de tratat arată un plus de clarificare în aplicarea subsidiarităţii, întărirea caracterului

democratic al Uniunii, proceduri decizionale mai eficiente, întărirea metodei comunitare (în

special prin extinderea la pilonul PESC) şi întărirea reprezentării comune în paln extern (noi

funcţii, noi atribuţii).

Mai mult decât atât, refuzul de ratificare din partea Frantei si a Suediei a declansat

un important proces de criza a integrarii europene, depăşit în prezent de adoptarea şi

ratificarea în 2009 a Tratatului de la Lisabona.

Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele

CE, în vigoare în prezent, fără a le înlocui. Tratatul pune practic la dispoziţia Uniunii cadrul

legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă noilor provocări şi pentru a

răspunde mai mult aşteptărilor cetăţenilor.

Principalele linii de progres apreciate de oficialii UE sunt:

34

1. O Europă mai democratică şi mai transparentă, în care Parlamentul European

şi parlamentele naţionale se bucură de un rol consolidat, în care cetăţenii au mai multe şanse

de a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel european şi naţional şi de

către cine.

Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul European, ales

direct de către cetăţenii Uniunii Europene, va avea noi atribuţii privind legislaţia, bugetul

Uniunii Europene şi acordurile internaţionale. Prin faptul că se va recurge mai des la

procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se va

afla pe o poziţie de egalitate cu Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce priveşte

adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene.

O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele naţionale vor

participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în special datorită unui nou

mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine

rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarităţii). Alături de rolul consolidat al

Parlamentului European, implicarea parlamentelor naţionale va conduce la consolidarea

caracterului democratic şi la creşterea legitimităţii acţiunilor Uniunii.

O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor, un milion

de cetăţeni din diferite state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi propuneri

politice.

Cine şi ce face: relaţia dintre statele membre şi Uniunea Europeană va deveni

mai clară odată cu clasificarea competenţelor.

Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru

prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.

O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu

instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să

acţioneze mai bine în domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi.

Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu va fi

extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfăşoare mai rapid şi

mai eficient. Începând din 2014, calcularea majorităţii calificate se va baza pe sistemul dublei

majorităţi, a statelor membre şi a populaţiei, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii.

Dubla majoritate se obţine atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele

membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii.

35

Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la Lisabona

creează funcţia de preşedinte al Consiliului European, ales pentru un mandat de doi ani şi

jumătate, introduce o legătură directă între alegerea preşedintelui Comisiei şi rezultatele

alegerilor europene, prevede noi dispoziţii referitoare la viitoarea structură a Parlamentului

European şi la reducerea numărului de comisari şi include reguli clare privind cooperarea

consolidată şi dispoziţiile financiare.

O viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează

capacitatea UE de a acţiona în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi şi

pentru cetăţenii săi precum libertatea, securitatea şi justiţia (combaterea terorismului sau lupta

împotriva criminalităţii). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă şi la alte domenii, printre

care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes general,

cercetare, spaţiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism şi

cooperare administrativă.

O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care

promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar

european, prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor

europeni.

Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi consolidează valorile

şi obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept punct de

referinţă pentru cetăţenii europeni şi să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi

din întreaga lume.

Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la

Lisabona menţine drepturile existente şi introduce altele noi. În mod special, garantează

libertăţile şi principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale şi conferă dispoziţiilor

acesteia forţă juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice şi sociale.

Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona menţine şi

consolidează cele „patru libertăţi”, precum şi libertatea politică, economică şi socială a

cetăţenilor europeni. Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că

Uniunea şi statele membre acţionează împreună într-un spirit de solidaritate în cazul în care

un stat membru este ţinta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural sau provocat de

mâna omului. De asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei. Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea va beneficia de o capacitate extinsă

de acţiune în materie de libertate, securitate şi justiţie, ceea ce va aduce avantaje directe în

ceea ce priveşte capacitatea Uniunii de a lupta împotriva criminalităţii şi terorismului. Noile

prevederi în materie de protecţie civilă, ajutor umanitar şi sănătate publică au, de asemenea,

obiectivul de a întări capacitatea Uniunii de a răspunde la ameninţările la adresa securităţii

cetăţenilor europeni.

36

Europa ca actor pe scena internaţională – instrumentele de politică externă

de care dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea

noilor politici. Tratatul de la Lisabona va oferi Europei o voce mai clară în relaţiile cu

partenerii săi din întreaga lume. Va utiliza forţa dobândită de Europa în domeniul economic,

umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile europene pe plan

mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul

afacerilor externe.

Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica

de securitate, care va fi şi unul din vicepreşedinţii Comisiei, va creşte impactul, coerenţa şi

vizibilitatea acţiunii externe a UE. Noul Serviciu european pentru acţiune externă va oferi Înaltului Reprezentant

sprijinul necesar. Uniunea va avea o personalitate juridică unică, ceea ce îi va întări puterea de

negociere determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un partener mai vizibil pentru

ţările terţe şi organizaţiile internaţionale. Progresele în domeniul politicii europene de securitate şi apărare vor menţine

unele modalităţi decizionale specifice, facilitând totodată o cooperare consolidată în cadrul

unui grup mai mic de state membre.

Totuşi, noul Tratat semnifică un pas înapoi faţă de Tratatul constituţional. O parte

din prevederile care întăreau dimensiunea politică a Uniunii au fost “nuanţate” , la o parte s-a

renunţat; s-a renunţat, de asemenea, la termenul de “constituţional”, evoluţia de la Tratatul

constituţional către Tratatul de la Lisabona însemnând mai curând o « cosmetizare » a

tratatelor vechi, o încercare de repoziţiona echilibrele de interese în interiorul Uniunii, decât

un pas clar definit către o opţiune privind o posibilă unificare politică.

Reuşita unificării politice depinde însă de modul în care proiectul european va fi

apropiat de cetăţean, de măsura în care acesta se va regăsi în proiecţia politică. Amplificarea

pluralismului cultural prin extindere, pe fondul lipsei sentimentului de apartenenţă la o

identitate europeană, riscă să amplifice diferenţele de opinii şi aşteptări legate de viitorul

Europei. O Uniune puternică este strict condiţionată de stabilirea unei limite a extinderii, ca şi

a aprofundării. În acest sens, un sprijin poate fi găsit în sentimentul de apartenenţă la un

spaţiu comun de valori care trebuie apărat mai presus de contradicţiile de interese între

naţiunile membre şi costurile pe termen scurt. Accentul pus pe solidaritate şi coeziune

economico-socială are tocmai rolul de a crea bazele unei unităţi în diversitate, diversitate pe

care popoarele europene doresc să o păstreze. Sunt pregătiţi însă europenii să accepte ideea

de apartenenţă la o identitate europeană şi în numele acesteia să accepte costurile

aprofundării şi ale extinderii? Richard Beer - redactor şef la Semaine de l'Europe – aprecia la

37

un moment dat că europenii sunt îngrijorător de "dezinteresaţi, indiferenţi, nemulţumiţi şi

recalcitranţi" în legătură cu proiectul european.22

Există deja un decalaj puternic între opinia

publică şi deciziile Uniunii. Ce se va întâmpla în condiţiile extinderii spre populaţii care

înţeleg şi mai puţin strategia integrării şi opţiunile comunitare? Există cu adevărat valori

comune care pot conduce spre conturarea unei identităţi europene suficient de puternică

pentru a da un contur bine definit şi forţă unei Europe federale? Într-un sistem democratic,

puterea trebuie să se sprijine pe voinţa cetăţenilor. Asigurarea bazelor democratice pentru

promovarea proiectului de uniune politică ar trebui să constituie azi o prioritate, atât în

actualele ţări membre, cât şi în ţările candidate. A contura o identitate europeană, a crea

sentimentul de apartenenţă, a convinge de existenţa unui patrimoniu comun, a unui bine

comun , a genera o cetăţenie europeană presupune un efort concertat, la toate nivelurile

educaţionale, şi orientat cu precădere către generaţiile de mâine. Aparţinând „bătrânului”

continent, leagăn al civilizaţiei moderne, europenii ar putea fi atraşi de forţa ce emană din

ideea participării active la un proiect comun de readucere a Europei în centrul lumii. Proiectul

european poate fi „vândut” cetăţenilor sub această formulă, adresată mai curând „spiritului

european”. În plus, pierderea suveranităţii la nivelul naţiunilor va fi compensată prin

conturarea suveranităţii la nivelul Uniunii, mult mai puternică într-o lume în care rolul

statului naţional pe scena economică, politică şi militară a lumii este pe o pantă descendentă.

Prin urmare, viitorul politic al Uniunii europene ţine de modul în care cetăţenii vor fi cuceriţi

de ideea de a aparţine unei noi identităţi şi de a participa la un proces, poate costisitor din

punct de vedere material pe termen scurt, dar nobil şi garantând o lume mai bună pe termen

lung. O Europă puternică nu se va construi fără sentimentul de apartenenţă şi de identitate

comună.

Întrebări şi exerciţii pentru verificarea cunoştinţelor

1. Ce înţelegeţi prin identitate europeană şi ce rol are acest concept în definirea

perspectivelor unficării europene?

2. Analizaţi proiectele de unificare a Europei prezentate pe scurt în text şi încercaţi să

determinaţi scopuri, factori, principii şi instrumente de realizare a proiectelor de

unificare?

3. Ce rol au jucat factorii politici în demararea procesului de integrare europeană?

4. Ce metode de integrare s-au confruntat în procesul unificării europene şi care este

obiectivul final al integrării?

5. Care sînt cele mai importante momente în istoria eforturilor de coalizare a energiilor

în direcţia acordului pentru realizarea unei Comunităţi europene?

22

www.europe-semaine.com

38

TEMA PENTRU STUDIU INDIVIDUAL:

Analizaţi comparativ rolul instituţiilor europene în prezent (în baza Trataului de la

Maastricht, cu modificările ulterioare) cel propus în cadrul Tratatul constituţional şi în

cadrul Tratatului de la Lisabona. Observaţi care sunt principale modificări; interpretaţi.

Surse de informatie : www.europa.eu , www.euractiv.com (cuvinte cheie : Conventie,

guvernare viitorul UE, CIG, Tratat Constitutional, Tratatul de la Lisabona).

Modulul 2. Teoriile economice ale integrării şi aplicarea lor în

procesul integrării europene

Modulul prezintă principalele teorii ale integrării şi modul în care se regăsesc în

procesul de integrare europeană. Studenţii pot înţelege procesele economice care au loc într-

un spaţiu de liberă circulaţie a mărfurilor şi a factorilor, modul de evoluţie a procesului de

aprofundare a integrării comunitare, principiile şi procedeele de integrare folosite pentru a

depăşi diferitele momente de stagnare în direcţia realizării uniunii economice şi monetare.

Modulul se asociază fişelor bibliografice 1 şi 2, având rolul de a completa şi

aprofunda, pe baza cunoştinţelor dobândite prin materialul de curs, aspectele cele mai

importante ale unificării monetare.

Modulul este structurat pe 4 unităţi de curs şi necesită 13 ore de studiu.

După cel de-al doilea război mondial s-au format două opinii diametral opuse cu

privire la cooperarea europeană. Prima consta în a realiza o simplă zonă vastă de liber schimb

prin eliminarea barierelor vamale şi a altor restricţii din calea schimburilor reciproce. A doua

opinie presupunea constituirea unei uniuni economice, a cărei primă etapă ar fi fost

“afirmarea unei personalităţi proprii prin realizarea unei uniuni vamale”, opinie aflată într-o

dublă divergenţă faţă de prima: privind supranaţionalitatea şi privind deschiderea către restul

lumii occidentale.23

Ca urmare a acestor două concepţii diferite, Europa Occidentală s-a

scindat în două: ţările care au semnat la 4 ianuarie 1960 la Stockholm Convenţia de creare a

Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (Marea Britanie, Austria, Danemarca, Norvegia,

23

Pierre Guillaume ş.a., “Nouvelle histoire économique”, vol. II, Armand Colin, Paris, 1992, p. 289.

39

Portugalia, Suedia, Elveţia) şi ţările care au format Comunitatea Economică Europeană

(Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg).

Ca simplă zonă de liber schimb, fără a stabili şi un tarif vamal extern comun, AELS a

fost gândită ca etapă intermediară, indispensabilă, în vederea unei alianţe comerciale la

nivelul Europei Occidentale. Ea s-a dorit a fi un front eficient de negocieri cu Piaţa Comună

şi bază de lansare spre aceasta, prin dobândirea unei experienţe practice într-un cadru restrâns

domeniului integrării comerciale. Politica comercială a AELS a fost fundamentată pe ideea că

liberul schimb se poate efectua fără tarif extern comun şi fără politici concertate, elementul

de substituire fiind un sistem de reguli de origine.

Prin formula mai suplă pe care o presupune, zona de liber schimb a fost considerată

de către ţările AELS ca răspunzând mai bine decât alte forme de integrare unor interese

diferite ale grupurilor ce doresc să-şi lărgească nivelul de cooperare în domeniul comercial,

dar să-şi păstreze în acelaşi timp deplina suveranitate. Efectele favorabile rezultau din

dezvoltarea schimburilor externe între ţările partenere şi transformările produse în alocarea

resurselor proprii, generatoare de efecte de creare de trafic; logic, însă, efecte limitate prin

raportare la alte forme de integrare aprofundată, mai ales ca urmare a lipsei de mobilitate a

factorilor de producţie.

AELS s-a dovedit totuşi a fi ceea ce s-a dorit să fie: o treaptă în integrarea europeană

pentru ţările ce nu s-au arătat încrezătoare de la început într-un proiect care urma să aducă

limitări principiului suveranităţii naţionale. Treptat, cea mai mare parte a ţărilor membre au

fost integrate în Piaţa Comună, AELS cuprinzând în prezent doar Norvegia (ca urmare a

neratificării acordului de aderare), Elveţia, Islanda şi Liechtenstein.

Proiectul Comunităţii Economice Europene era mult mai ambiţios, vizând ca scop

final uniunea politică, deşi fără precizări în acest sens. Nu era încă timpul şi europenii mai

eşuaseră încercând să unifice Europa prin politic.

Prin Tratatul de la Roma privind crearea Comunităţii Economice Europene, ţările

semnatare îşi propuneau ca, prin stabilirea unei pieţe comune şi prin apropierea progresivă a

politicilor lor economice, să promoveze dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice în

ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o creştere stabilă, o ridicare

accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele membre (art. 3)24

.

Articolul 4 al tratatului prevede şi căile de atingere a obiectivului propus25

:

24

“L’Union européenne. Les traités de Rome et de Maastricht“, La documentation Française, Paris, p.9. 25

Ibidem, p.9-10.

40

a) eliminarea între statele membre a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la

intrarea şi ieşirea mărfurilor, precum şi orice altă măsură cu efect echivalent;

b) stabilirea unui tarif vamal comun şi o politică comercială comună faţă de statele

terţe;

c) eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a

persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;

d) instaurarea unei politici comune în domeniul agriculturii;

e) instaurarea unei politici comune în domeniul transporturilor;

f) stabilirea unui regim prin care concurenţa să nu fie îngrădită în cadrul pieţei

comune;

g) aplicarea unei proceduri de coordonare a politicilor economice ale statelor

membre şi de evitare a dezechilibrelor balanţelor de plăţi;

h) apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării pieţei comune;

i) crearea unui Fond social european, în scopul ameliorării posibilităţilor de utilizare

a forţei de muncă şi a ridicării nivelului de viaţă;

j) instalarea unei bănci europene de investiţii, destinată să faciliteze expansiunea

economică a Comunităţii ;

k) asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mare în vederea creşterii schimburilor şi

pentru a urmări în comun efortul de dezvoltare economică şi socială.

Putem observa că:

1) iniţiatorii tratatului au optat pentru formula pieţei comune, dar mai multe dispoziţii

(b, d, i privind politici comune şi f, g, h, i, j, k- referitoare la coordonarea politicilor

economice) demonstrează dorinţa de a depăşi acest nivel de integrare;

2) sunt prevăzute două mari tipuri de acţiuni :

- eliminarea obstacolelor în calea mişcării libere a mărfurilor, persoanelor, serviciilor,

capitalurilor (piaţa comună) şi

- elaborarea de politici coordonate, armonizate sau comune (caracteristici ale uniunii

economice);

3) punctul de plecare pe calea integrării economiilor îl constituie libera circulaţie a

mărfurilor în interiorul Comunităţii – punctul a).

Definirea obiectivului si modalitatile prin care tarile membre si-au propus sa-l

realizeze au suportat modificari semnificative prin Tratatul de la Maastricht. Ulterior, ele au

fost reconsiderate prin Trataul de la Lisabona, astfel:

Articolul 3 (ex-articolul 2 TUE)

(1) Uniunea urmăreste să promoveze pacea, valorile sale si bunăstarea popoarelor sale.

(2) Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate si justiţie, fără frontiere

interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor, în corelare cu măsuri

adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum si

prevenirea criminalităţii si combaterea acestui fenomen.

(3) Uniunea instituie o piaţă internă. Aceasta acţionează pentru dezvoltarea durabilă a

Europei, întemeiată pe o crestere economică echilibrată si pe stabilitatea preţurilor, pe o

41

economie socială de piaţă cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină

a forţei de muncă si spre progres social, precum si pe un nivel înalt de protecţie si de

îmbunătăţire a calităţii mediului. Aceasta promovează progresul stiinţific si tehnic.

Uniunea combate excluziunea socială si discriminările si promovează justiţia si protecţia

sociale, egalitatea între femei si bărbaţi, solidaritatea între generaţii si protecţia drepturilor

copilului. Aceasta promovează coeziunea economică, socială si teritorială, precum si

solidaritatea între statele membre.

Uniunea respectă bogăţia diversităţii sale culturale si lingvistice si veghează la protejarea si

dezvoltarea patrimoniului cultural european.

(4) Uniunea instituie o uniune economică si monetară a cărei monedă este euro.

(5) În relaţiile sale cu restul comunităţii internaţionale, Uniunea îsi afirmă si promovează

valorile si interesele si contribuie la protecţia cetăţenilor săi. Aceasta contribuie la pacea,

securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea si respectul reciproc între popoare,

comerţul liber si echitabil, eliminarea sărăciei si protecţia drepturilor omului si, în special, a

drepturilor copilului, precum si la respectarea strictă si dezvoltarea dreptului internaţional,

inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite.

(6) Uniunea îşi urmăreşte obiectivele prin mijloace corespunzătoare, în funcţie de

competenţele care îi sunt atribuite prin tratate.

Principiul in baza căruia Uniunea îşi exercită competentele este cel al atribuirii

(atribuite de către statele membre, in baza principiilor de subsidiaritate si proporţionalitate).

Determinată politic, integrarea europeană s-a realizat prin mecanisme complexe

bazate pe libera circulaţie. S-au avut în vedere politici comune, armonizarea legislaţiilor,

coordonarea politicilor naţionale, fonduri şi instituţii comune; o construcţie inedită ce urma să

unească naţiunile Europei într-un efort comun de progres şi prosperitate; o opţiune deschisă

tuturor statelor ce împărtăşeau idealurile fondatorilor şi subscriau la obiectivele şi principiile

comunitare.

Unitatea de studiu 1.

Timpul recomandat de studiu este 3 ore.

Unitatea de studiu 1. Ce este un proces de integrare şi care sunt

42

principalele teorii privind realizarea integrării economiilor (teritorială)

Procesul de integrare a ţărilor membre ale Uniunii europene reprezintă un exemplu de

integrare totală prin care diferitele economii naţionale urmăresc să formeze o nouă entitate

economico-socială mai vastă, echilibrată, substituind progresiv elementele componente.26

Pentru Marchal, unul din teoreticienii de referinţă în teoria integrării, un astfel de

proces este “integrare teritorială” deoarece se referă la “un fenomen care, într-un spaţiu

delimitat geografic, este total în ce priveşte toate elementele vieţii economice, sociale, tehnice

şi politice”. La această definiţie Marchal mai adaugă cel puţin încă două : “fuziune progresivă

a economiilor naţionale pe toate planurile, în primul rând economic şi apoi, prin forţa

lucrurilor, pe plan social şi în final politic” şi “intensificarea (consolidarea) solidarităţii care

domneşte sau trebuie să domine între diversele elemente ale unui ansamblu”27

.

Pe baza acestor definiţii, se înţelege că “integrarea teritorială” este un proces dinamic,

progresiv, limitat în spaţiu, de creare a unui ansamblu nou, bazat pe o reţea complexă de

legături de solidaritate în toate domeniile; este un proces prin care economiile naţionale fac

loc unei noi entităţi, punctul de plecare fiind fuziunea economică, iar cel final fuziunea

politică – dar nu ca scop în sine, ci ca o necesitate, “prin forţa lucrurilor”.

Un prim aspect ce poate fi constatat este importanţa acordată solidarităţii în procesul

de integrare economică. Marchal nu lasă aici loc de discuţii. El precizează clar : “un spaţiu

integrat va fi un spaţiu de solidaritate”. Solidaritatea este necesară pentru a asigura unitatea şi

echilibrul noii entităţi şi va determina o anumită viziune asupra condiţiilor de integrare, a

mecanismelor şi instrumentelor folosite, deoarece: ”există un spaţiu integrat atunci când

legăturile de solidaritate care există între diversele sale elemente sunt astfel încât libertatea

totală a schimburilor nu dăunează nimănui şi este în profitul tuturor“.28

Aceasta

caracterizează spaţiul naţional; un spaţiu similar trebuie creat prin integrare, un spaţiu în care

indivizii şi grupurile sociale să fie conştiente de apartenenţa la o comunitate, să fie solidare

atât cât uman este posibil.

Acordând solidarităţii o importanţă determinantă în realizarea unui spaţiu integrat,

Marchal va defini trei procese de integrare, laturi (componente) ale integrării depline, în

funcţie de natura solidarităţii, respectiv: integrare economică, socială şi politică. Integrarea

economică reprezintă realizarea solidarităţii economice prin formarea unei reţele complexe

26

André Marchal, ”L’intégration territoriale“, Presses Universitaires de France, Paris, 1965, p.7. 27

Ibid., p.7, 10, 20. 28

Ibidem, p.24.

43

de legături interdependente între agenţii economici ai ţărilor participante; integrarea socială

completează integrarea economică şi este specifică integrării depline, dar nu va fi niciodată

totală, deoarece niciodată oamenii nu se vor simţi deplin solidari; integrarea politică,

consecinţă a celorlalte, reprezintă existenţa unităţii de decizie şi se poate realiza sub două

forme: confederală şi federală. Ca finalitate, integrarea teritorială va fi atât economică cât şi

socială şi politică, un proces desfăşurat în toate cele trei domenii.

Observăm la Marchal aşa numita logică cumulativă a integrării, principiul solidarităţii

şi criteriul teritorial - confirmate în planul concret al integrării europene.

Importanţa legăturilor de solidaritate pentru existenţa unui spaţiu integrat pare a fi

luată în considerare şi de Fr. Perroux. Referindu-se la integrarea vest-europeană, Perroux

consideră integrarea drept procesul prin care se urmăreşte ”înlocuirea echilibrelor naţionale şi

a echilibrelor între naţiunile europene şi între acestea şi cele din afara Europei, cu un nou

echilibru al unui ansamblu format din naţiunile europene, considerat mai favorabil şi socotit

ca stabil în profitul său”.29

În studiul “Intégration économique. Qui intègre? Au benefice de qui s‟opère

l‟intégration?”30

Perroux depăşeşte cadrul european al analizei pentru a oferi, în concepţia sa,

o teorie general valabilă a integrării regionale. El porneşte de la abordarea comparativă a

integrării unei naţiuni şi a integrării unor spaţii economice diferite, urmărind să demonstreze

care sunt condiţiile de integrare, necesitatea adoptării unei politici de integrare, consecinţele

posibile şi să precizeze modul în care trebuie apreciate rezultatele obţinute. În explicarea

integrării la nivelul naţiunii accentul cade pe limitele autoreglării economice pe baza

mecanismelor pieţei libere (creştere polarizantă, dezintegrată) şi a rolului integrator al

puterilor publice (prin favorizarea circulaţiei informaţiei şi repartizarea “corectată” a

avantajelor obţinute). Concluzia la care ajunge Perroux este că problema fundamentală a

integrării unor spaţii economice diferite şi, mai ales, inegal dezvoltate o constituie evitarea

exercitării de către una din părţi a rolului de integrator în beneficiul său şi în dezavantajul

celorlalte părţi (chiar dacă beneficiul respectiv coincide cu cel al ansamblului). Rezultatele

obţinute nu se apreciază prin prisma ansamblului, ci a fiecăreia dintre unităţile componente.

Asigurarea coeziunii economice şi sociale a ansamblului, respectarea principiului

reciprocităţii, eliminarea oricăror raporturi de dominaţie între parteneri şi evitarea polarizării

sunt absolut necesare creării unui spaţiu integrat, echilibrat şi solidar.

29

Fr. Perroux, “ L’Europe sans rivages “, Presses Universitaires de France, Paris, 1954, p.419. 30

Fr. Perroux, “ L’Économie du XX-e siècle “, Presses Universitaires de Grenoble,

1991.

44

O serie de clarificări utile înţelegerii procesului de integrare aduce şi Louis Philips. El

acordă o importanţă deosebită distincţiei între integrarea pieţelor şi integrarea economiilor,

considerând că integrarea pieţelor reprezintă un mijloc de a crea comportamente mai

concurente, de a realiza o piaţă concurenţială şi se defineşte într-o optică pe termen scurt (în

care formele de piaţă determină comportamentele)31

; integrarea economiilor este considerată

ca fiind procesul prin care se urmăreşte obţinerea unui progres susţinut, implică solidaritate şi

reciprocitate şi este concepută într-o optică pe termen lung (în care comportamentele

influenţează la rândul lor formele de piaţă, aşa încât, “rezultatele finale obţinute în scurtă

perioadă conduc pe termen lung la comportamente noi şi, prin acestea, la noi forme de

piaţă”32

.

Rezultă că, integrarea pieţelor este o componentă a mecanismului de integrare a

economiilor şi presupune în primul rând eliminarea barierelor artificiale din calea

schimburilor (integrare negativă) şi apoi ameliorarea funcţionării pieţei respective (integrare

pozitivă).

Conceptele de “integrare negativă” şi “integrare pozitivă” desemnează practic două

mecanisme de realizare a integrării economice sau, eventual, două laturi ale aceluiaşi

mecanism. Integrarea negativă constă în “desfiinţarea tuturor obstacolelor din calea liberei

circulaţii care pot exista în interiorul statelor”33

sau abolirea graduală a restricţiilor cantitative

şi a taxelor de import din calea schimburilor dintre ţări, în scopul bunăstării comerciale a ariei

integrate34

. Conform opticii liberale, integrarea este doar “amenajarea spontană a economiilor

aşa cum rezultă din „legea pieţei‟.”35

Eliminarea barierelor vamale declanşează un proces

automat de integrare datorită capacităţii autoreglatoare, de adaptare, a economiilor. A.

Marchal a definit însă “pseudo-integrare” procesul integrării economiilor prin mecanismul

integrării negative.36

Motivat de principiul solidarităţii, el este un adept al integrării

voluntariste, dirijiste, al integrării pozitive. Integrarea pozitivă presupune cel puţin un minim

de intervenţie în direcţia coordonării şi armonizării politicilor economice în scopul

ameliorării funcţionării pieţei.

Integrarea economiilor apare astfel ca un proces declanşat prin integrare negativă şi

reglat prin integrare pozitivă. (A. Marchal, Fr. Perroux, B. Balassa).

31

Louis Philips, “D’intégration des marchés”, Edition E.Nauwelaerts, Louvain, 1962, p.75. 32

Ibidem, p.62. 33

Christian Hen, Jacques Leonard, op.cit., p.27. 34

Jan Tinbergen, “International economic integration“, Elsevier Publishing Company, Amsterdam-London-

New York, 1965, p. XV-XVI. 35

André Marchal, “L’intégration territoriale”, Presses Universitaires de France, Paris, 1965, p.15. 36

Ibidem, p.16.

45

Spre exemplu, Fr. Perroux consideră că prin integrare se urmăreşte obţinerea pentru

un anumit număr de spaţii economice “a mijloacelor unei mai bune alocări a resurselor lor,

pentru o dezvoltare autonomă, în beneficiul propriilor populaţii”. Mijloacele nu se obţin însă

automat, prin liberalizarea schimburilor, ci prin trei mecanisme de integrare.37

Integrarea prin piaţă (prin jocul liber al legilor pieţei), în urma eliberării barierelor

din calea schimburilor reciproce, este considerată insuficientă creşterii şi dezvoltării

autonome pe termen lung. Perroux propune două mecanisme complementare - integrarea prin

investiţii şi integrarea instituţională, deşi fără rigoare ştiinţifică. Integrarea prin investiţii

constă în crearea de spaţii industriale ce depăşesc pe cele naţionale pentru creşterea

interdependenţei economice între diversele părţi constitutive, probabil în scopul asigurării

bazelor solidarităţii. Ea apare însă, mai curând, nu ca un mecanism distinct ci ca un rezultat

şi, în acelaşi timp, factor de susţinere a procesului integrării. Integrarea instituţională este

propusă a se folosi concomitent cu celelalte două în procesul integrării unor spaţii inegal

dezvoltate şi constă în intervenţii publice acolo unde legile pieţei nu oferă posibilitatea unei

dezvoltări autonome; este o integrare pozitivă, absolut necesară în integrarea spaţiilor inegal

dezvoltate.

Teoria integrării a câştigat mult şi prin dezbaterile legate de perceperea integrării

economiilor ca proces sau ca stare. Tendinţa dominantă este de a considera integrarea un

proces, deoarece :

- integrarea deplină nu există ca stare ci este doar un proces şi mai curând o politică,

pentru că nu există solidaritate deplină şi integrarea presupune mereu eforturi de coordonare,

instrumente, politici etc. (A. Marchal);

- dinamismul vieţii economice face ca orice ansamblu integrat să fie mereu în curs de

integrare (G. Cevallos).

Un mare succes a avut B. Balassa cu propunerea de a defini integrarea economică atât

ca proces, cât şi ca stare. “Privită ca proces, ea înseamnă luarea acelor măsuri care să ducă la

abolirea discriminărilor între unităţile economice aparţinând unor state naţionale diferite;

considerată ca stare, reprezintă lipsa oricărei forme de discriminare din calea economiilor

naţionale.”38

Observăm, ca şi la A. Marchal, că există o politică de integrare şi nu o integrare

automată, realizată prin mecanismele pieţei libere, stimulate în acţiunile lor de liberalizarea

schimburilor şi lărgirea pieţelor.

37

Fr. Perroux, “L’Economie du XX-e siècle”, Presses Universitaires Grenoble, 1991, p.420. 38

B. Balassa, “ The theory of economic integration “, George Allen, Unvoin LTD, London, 1962, p.2.

46

Privită ca proces evolutiv, integrarea economiilor, începând cu punctul de declanşare,

se va desfăşura etapizat. Stabilirea etapelor şi a caracteristicilor fiecăreia constituie una din

problemele pe care teoria integrării a încercat să le rezolve şi în care vocea cea mai auzită

(punctul de vedere cel mai răspândit şi acceptat în literatura de specialitate) este cea a lui B.

Balassa.

Astfel, considerând integrarea economică un proces în evoluţie spre o situaţie

caracterizată de integrare, B Balassa pune în evidenţă mai multe etape ale acestuia, care

reprezintă “tot atâtea trepte”39

. Sunt însă forme sau trepte? Prezentându-le, vom observa că

cele patru etape pot fi apreciate ca forme de integrare a economiilor şi ca trepte ale integrării

depline (totale).

Prima etapă, zona de liber schimb, presupune eliminarea taxelor vamale şi a

restricţiilor cantitative din calea schimburilor între statele membre. Uniunea vamală, a doua

etapă, adaugă la procesul liberalizării schimburilor comerciale dintre ţările partenere

constituirea unui tarif vamal comun faţă de ţările terţe.

În practică, se constată că zonele de liber schimb cunosc şi elemente specifice,

teoretic, doar uniunii vamale. Membrii Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.)

consideră, de exemplu, că nimic nu împiedică adoptarea într-o zonă a liberului schimb a unor

dispoziţii complementare (privind regulile concurenţei, armonizarea unei politici economice,

etc.). Experienţa AELS demonstrează că realizarea unei zone de liber schimb presupune mai

mult decât simpla desfiinţare a barierelor interne din calea schimburilor reciproce; s-a produs

o uniformizare a regulilor privind practicile concurenţei, a avut loc şi coordonarea limitată a

politicilor naţionale, îndeosebi a politicii comerciale adoptată faţă de ţările UE.

O a treia etapă de integrare este piaţa comună în care, între ţările membre, sunt

eliminate restricţiile în calea liberei mişcări a mărfurilor şi a factorilor de producţie. Ultima

fază, uniunea economică, combină elementele specifice pieţei comune cu armonizarea

politicilor economice naţionale şi chiar politici comune.

Diferenţele între piaţa comună şi uniunea economică sunt, în realitate, greu

observabile. Libertatea de circulaţie a mărfurilor şi a factorilor de producţie nu se poate

realiza fără politici comune şi armonizarea politicilor economice. Se poate aprecia, mai

curând, că piaţa comună impune trecerea la un nivel superior de integrare. Economiile

naţionale devin deja atât de interdependente încât orice măsură de politică economică luată de

unul dintre parteneri are impact ce depăşeşte spaţiul naţional, impunând coordonarea. Este

39

Ibidem, p.1.

47

astfel de înţeles de ce se vorbeşte de o logică cumulativă a integrării după care, odată debutat,

procesul continuă natural prin determinare economică până la integrarea politică; evident,

dacă există voinţa politică necesară.

Integrarea economică parcurge toate cele patru etape şi presupune în final “unificarea

politicilor monetară, fiscală, socială, anticiclică şi recunoaşterea unei autorităţi supranaţionale

ale cărei decizii leagă statele membre.”40

În concluzie, integrarea europeană este un proces evolutiv de integrare deplină a

economiilor naţionale într-o nouă entitate; elementele definitorii sunt:

- declanşarea procesului de integrare se produce prin desfiinţarea barierelor tarifare şi

netarifare din calea schimburilor comerciale;

- integrarea economică se realizează concomitent în toate domeniile, progresiv,

etapizat, conform unei legităţi proprii, finalizând cu integrarea politică;

- principiul de bază al integrării îl constituie solidaritatea, în toate formele sale;

- o serie de instrumente de intervenţie se impun deoarece simpla acţiune a legilor

pieţei nu conduce la situaţia considerată a fi în avantajul fiecărui participant şi a ansamblului

în acelaşi timp.

Uniunea Europeana este in prezent o uniune economica si monetara, funcţionând in

baza principiului geometriei variabile, ca rezultat al complementarităţii între mecanisme de

integrare negativă (liberalizarea pieţelor) şi de integrare pozitivă (politici comune, armonizare

- coordonare de politici, instituţii comune, buget comun). Sistemul de integrare este , de

asemenea, rezultatul unei complementarităţi între metoda comunitară, aplicată pilonului

central – Piaţa Internă, şi metoda cooperării inter-guvernamentale, aplicată domeniilor Justiţie

şi Afaceri Interne – JAI şi Politică Externă şi de Securitate Comună – PESC, în cadrul

Conferinţelor Interguvernamentale.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

1. Ce este un proces de integrare teritorială şi care este rolul solidarităţii în definirea

integrării?

2. Care sunt diferenţele între: integrarea pieţelor şi integrarea economiilor, integrarea

pozitivă şi integrarea negativă, integrarea prin piaţa şi integrarea instituţională?

3. Care este rolul integrării instituţionale într-un proces de integrare economică?

4. Care sunt principalele etape ale integrării ca proces?

40

Bela Balassa, op. cit., p. 2.

48

5. Ce înţelegeţi prin procesul de integrare deplină?

49

Unitatea de studiu 2 Timpul recomandat – 2 ore.

Se adaugă 4 ore pentru studiul fişei de documentare 2.

Unitatea de studiu 2. Etape în evoluţia integrării europene

Uniunea Europeană include în prezent 27 de ţări, cu posibilitatea extinderii cel puţin

către Croaţia şi Turcia, în perioada următoare. Ţările semnatare ale Tratatului de la Roma,

împreună cu cele care au aderat ulterior (Marea Britanie, Irlanda, Danemarca în 1973, Grecia

în 1981, Spania şi Portugalia în 1986, Suedia, Finlanda şi Austria în 1995; cele 12 noi ţări

membre după 2004, respectiv 2007) au parcurs până aici un drum lung, conflictual şi

controversat, integrarea europeană evoluând prin aprofundare şi prin extindere, apropiindu-se

de obiectivul fundamental - unificarea politică, dar parcurgând în egală măsură etape de criză

instituţională, bugetară şi de liberalizare a pieţelor.

Debutul integrării s-a realizat prin construirea unei uniuni vamale ca premisă

esenţială formării pieţei comune şi conturării celorlalte politici economice necesare unificării.

A. Uniunea vamală

Europenii şi-au propus formarea unei uniuni vamale între ţările membre într-o

perioadă de tranziţie de 12 ani (eventual 15 ani dacă se impunea), prin eliminarea taxelor

vamale, stabilirea unui tarif vamal comun şi eliminarea restricţiilor cantitative.41

Primul proces, derulat în trei etape, a fost unificarea tarifară realizată prin

“dezarmarea tarifară” intra-comunitară liniar sau selectiv. O “clauză de accelerare” a permis

adoptarea unui ritm mai rapid pentru realizarea reducerilor tarifare într-un context economic

favorabil. Taxele vamale interne au fost desfiinţate în totalitate şi aliniate la tariful vamal

comun la 1 iulie 1968, cu doi ani mai devreme decât termenul prevăzut. Tariful vamal extern

comun s-a stabilit la nivelul mediei aritmetice a taxelor aplicate la 1 ianuarie 1957, în cele

patru zone vamale ale Comunităţii (Benelux, Franţa, Italia, şi R.F.G.), cu câteva excepţii,

îndeosebi pentru sectorul agricol.

Funcţionarea eficientă a Uniunii vamale a impus pe lângă eliminarea taxelor vamale şi

tariful vamal comun, desfiinţarea celorlalte restricţii comerciale şi armonizarea

41

Vasile C. Nechita, “Integrarea europeană”, Editura Deşteptarea, Bacău, 1997, p.73.

50

reglementărilor naţionale.42

Ţările membre şi-au păstrat însă numeroase măsuri de politică

comercială netarifară, în principal de natură fiscală, tehnică şi fito-sanitară, care s-au

constituit în importante obstacole în calea schimburilor reciproce.

Ca urmare, după primii ani de succes, integrarea europeană a parcurs o perioadă de

criză, fiind relansată la mijlocul anilor '80 printr-un program având drept scop "desăvârşirea

pieţei comune" până în 1992.

B. Piaţa comună

Uniunea vamală a fost doar o primă etapă în liberalizarea pieţelor interne.

Ţările comunitare au considerat că trebuie să continue procesul integrării prin

instituirea deplină a celor patru libertăţi fundamentale : a mărfurilor, a capitalurilor, a

serviciilor şi a persoanelor. Ele dau conţinut unei alte forme de integrare, etapă a integrării

totale, numită piaţa comună.

Libera circulaţie a mărfurilor reprezintă fundamentul integrării economice. Condiţii

specifice au determinat înregistrarea unor progrese rapide, taxele vamale fiind eliminate până

la 1 iulie 1968, faţă de 1 ianuarie 1970, cât prevedea tratatul. Anii care au urmat au fost, însă,

caracterizaţi de o relansare a practicilor protecţioniste, acceptate prin unele dispoziţii ale

tratatului. Ele au fost generate de dificultăţi structurale înregistrate îndeosebi în industriile

tradiţionale ale ţărilor membre, încetinirea creşterii economice, intensificarea concurenţei

internaţionale.

Recurgerea la măsuri protecţioniste prezintă pentru un grup de ţări care se integrează

cel puţin trei inconveniente 43

:

- menţinerea unor preţuri mai ridicate pe piaţa internă antrenează un transfer de venit

de la consumator la producător şi este la originea unor pierderi legate de dezvoltarea unor

producţii mai puţin eficiente decât în condiţii de liber schimb ;

- protecţia limitează schimburile internaţionale, posibilităţile specializării şi deci ale

unei mai bune exploatări a economiilor de dimensiune;

- se produce fragmentarea pieţei .

“Cartea albă” distingea în 1985, pentru ţările europene, patru tipuri principale de

obstacole în realizarea pieţei unificate: preferinţe naţionale în cadrul pieţelor publice,

frontiere fizice, frontiere tehnice şi frontiere fiscale44

.

42

I. Ignat, op. cit., p.36. 43

P. Maiellet, Ph. Rollet,op. cit., p.70.

51

În consecinţă, eforturile europenilor s-au concentrat asupra instituirii unei circulaţii

libere reale a mărfurilor prin eliminarea obstacolelor existente şi armonizarea legislaţiilor

naţionale.

Concomitent, s-a avut în vedere şi libertatea de mişcare a persoanelor. Împreună cu

alte măsuri de armonizare socială, libera circulaţie a persoanelor asigură coeziunea socială

necesară existenţei unui spaţiu unitar, integrat, solidar.

Libertatea de mişcare a lucrătorilor se detaşează ca importanţă datorită implicaţiilor

asupra ocupării forţei de muncă, remunerării, condiţiilor de muncă şi drepturilor cuvenite.

Tratatul de la Roma prevedea prin articolul 48 principiul liberei circulaţii a muncitorilor, “sub

rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordin public, securitate şi sănătate publică” şi

neaplicabil ocupaţiilor din administraţia publică. În 1968 era deja eliminată orice restricţie

privind sejurul muncitorilor şi familiilor acestora. Actul unic, acordul de la Schengen şi

Tratatul de la Maastricht marchează momente decisive în realizarea a ceea ce vest-europenii

numesc “Europa cetăţenilor”. Dar, urmare a disparităţilor naţionale încă existente, se impune

continuarea eforturilor de apropiere a legislaţiilor şi întărirea competenţelor comunitare în

scopul constituirii unui veritabil spaţiu intern fără frontiere.

Libera circulaţie a serviciilor are două componente: libertatea de stabilire şi libertatea

de prestare. Realizarea ei presupune folosirea într-o măsură importantă a principiului

recunoaşterii mutuale şi cel al armonizării minimale. Libertatea de stabilire presupune dreptul

unei întreprinderi dintr-un stat membru de a implanta o filială sau orice alt tip de unitate în

orice altă ţară parteneră. Orice discriminare pe criteriu de naţionalitate este interzisă.

Libertatea de prestare reprezintă dreptul de a presta servicii, oriunde în comunitate şi

indiferent de naţionalitate. Dificultăţile înregistrate în acest domeniu s-au datorat esenţial

progresele insuficiente în recunoaşterea mutuală a diplomelor şi absenţa unui drept european

al societăţilor 45

.

Libera mişcare a capitalurilor presupune libertatea de prestaţie a serviciilor în

domeniul financiar şi libera circulaţie a capitalurilor. Ea este consecinţa firească a mişcării

libere a mărfurilor, serviciilor şi persoanelor; completează şi sprijină integrarea comercială.

Avantajele aşteptate în urma acestui proces sunt : scăderea costurilor intermediare;

diversificarea ofertei; o mai bună organizare şi implicit posibilităţi ridicate de a face faţă

44

“Cartea albă” reprezintă un document al Comisiei europene, prezentat Consiliului European în 1985, cu

privire la încheierea procesului de realizare a pieţei comune. Nu trebuie confundată cu “Cartea albă” adoptată

de Consiliul de la Essen (1994) privind acquis-ul comunitar. 45

Ibidem, p.80.

52

concurenţei pe piaţa financiară internaţională; creşterea posibilităţilor de finanţare datorită

mai bunei mobilizări a economiilor europene.

Piaţa internă unică a evoluat lent. Sub impulsul dat de Actul unic (numit şi Cartea

Albă), adoptat în 1987 în scopul de a pregăti terenul pentru unificarea europeană, piaţa

comună a putut deveni efectivă doar la 1 ianuarie 1993.

În 1985, Comisia europeană a emis un document intitulat Cartea albă. Documentul

includea argumentele şi mijloacele necesare pentru o realizare mai rapidă a celor „patru

libertăţi”. Propunând suprimarea frontierelor fiscale (diferenţele de TVA), tehnice (norme

sanitare şi tehnice, monopoluri publice naţionale) şi fizice (controale vamale). Documentul a

fost a semnat în februarie 1986, reprezintă Actul unic şi este de fapt actul de relansare a

procesului de integrare, proces aflat în criză prin amplificarea barierelor netarifare în spaţiul

comunitar. Ţările membre se angajau într-un proces de armonizare legislaţiilor necesar într-

un spaţiu de liberă circulaţie a mărfurilor şi factorilor de producţie. Pentru a facilita procesul

de armonizare, Actul unic a introdus principiul recunoaşterii mutuale în baza armonizării

minimale şi a extins acordul cu majoritate calificată.

În 1979, hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţii europene „Cassis de Dijon” a decis

că un bun sau serviciu comercializat legal într-un stat membru trebuie să poată fi vândut fără

restricţii în toate celelalte ţări membre. Acest principiu, al recunoaşterii mutuale permitea

căderea întregului arsenal protecţionist pe care uniunea vamală nu l-a putut elimina şi care s-a

dezvoltat pe fondul încetinirii creşterii, cu începere de la mijlocul anilor 70. Aplicarea

principiului se lovea însă de compromisul de la „Luxemburg” care însemna că în luarea

deciziilor la nivelul Consiliului se practica procedura unanimităţii „cu o diferenţă rezonabilă”.

Practic orice decizie putea fi pusă în discuţie printr-un veto al unui stat. Compromisul întârzia

prin urmare procesul de liberalizare a pieţelor. Acordul unic a permis aplicarea efectivă a

principiului recunoaşterii mutuale şi avansarea în procesul integrării.

Actul unic menţinea parţial şi principiul armonizării dar pentru toate problemele

referitoare la desăvârşirea pieţei unice, principiul votului cu majoritate calificată se substituie

celui al unanimităţii. S-au păstrat deciziile unanime în domenii „sensibile”: fiscalitate,

extindere, libera circulaţie a persoanelor, acţiuni noi. Până la sfârşitul lui 1995, cvasi-

totalitatea celor 282 de directive de armonizare necesare desăvârşirii pieţei unice au fost

adoptate; nu toate au fost transpuse însă în legislaţiile naţionale.

53

C. Uniunea economică

În literatura de specialitate, piaţa comună şi uniunea economică sunt prezentate ca

forme distincte de integrare.

Din analiza a ceea ce este în fapt o piaţă internă unică, se poate constata că realizarea

ei implică măsuri ce ţin, teoretic, de uniunea economică. Stabilirea unui moment în care un

ansamblu de ţări trece de la realizarea între ele a unei pieţe comune la o uniune economică,

este, credem, imposibilă. Piaţa comună pare mai curând o componentă a uniunii economice,

un mijloc de realizare a acesteia.

În cadrul uniunii economice pot exista însă diferite niveluri de integrare, în funcţie de:

numărul de politici comune, gradul de armonizare al legislaţiilor, interdependenţa existentă

între economiile participante.

Condiţiile considerate minime pentru reuşita unei uniuni economice sunt:46

- existenţa pieţei unice, cu cele patru libertăţi şi armonizarea fiscalităţilor indirecte

(T.V.A., accize) ;

- o politică a concurenţei care să asigure buna funcţionare a mecanismelor pieţei; nu

poate exista piaţă unică fără posibilitatea de a controla acordurile, monopolurile,

concentrările şi ajutoarele publice ;

- politici comune în scopul realizării coeziunii economice şi sociale a uniunii ;

- coordonarea politicilor economice a statelor membre, obligatorie la un nivel al

interdependenţei, când o măsură de politică economică a unui stat depăşeşte sfera acţiunii

sale – spaţiul naţional;

- armonizarea politicilor şi recunoaşterea mutuală.

Uniunea economică este un stadiu de integrare în care interdependenţele sunt atât de

accentuate încât aproape toate politicile economice ies de sub elaborarea strict naţională.

Statele membre îşi păstrează deplina libertate în elaborarea politicii monetare. Renunţarea la

aceasta, un pas deosebit de dificil, se consideră un imperativ deoarece independenţa statelor

membre în domeniul monetar limitează efectele favorabile ale constituirii pieţei unice.

Fondatorii Comunităţii erau convinşi că realizarea pieţei comune va fi condiţionată de politici

economice şi monetare comune. Era de la sine înţeles că instituirea progresivă a pieţei

comune va antrena interdependenţe accentuate între economiile membre, obligând la

armonizare şi coordonare într-o primă etapă iar apoi la adoptarea de politici comune. În

46

M. Berthiaume şi R. Revol, lucr. cit., p.57.

54

momentul lansării procesului, poziţia adoptată a dovedit însă realism prin opţiunea pentru o

formă de integrare ce nu aducea atingere principiului suveranităţii.

Elaborarea politicilor economice a revenit statelor membre care îşi asumau obligaţia

de a urmări obiectivele stabilite la nivel comunitar în strânsă colaborare cu instituţiile CEE.

Dar, exceptând agricultura - domeniu în care a fost pusă rapid în aplicare o politică comună,

progresele în planul coordonării/armonizării au fost extrem de lente, întârziind şi chiar

punând în pericol procesul de integrare. La Conferinţa de la Haga din 1969, statele membre

au aprobat iniţierea unor măsuri pentru constituirea unei uniuni economice şi monetare.

Măsurile propuse au dat conţinut planului Werner.47

Planul prevedea realizarea uniunii

economice şi monetare în trei etape în care statele membre ar urma să-şi armonizeze politicile

naţionale pentru a putea trece la politici comune. Rezultatul a fost un eşec iar procesul a fost

relansat 20 de ani mai târziu prin planul Delors(1989). Adoptat în iunie 1989, planul a

reprezentat baza acţiunilor ce au condus la Uniunea Europeană.

D. Uniunea economică şi monetară

Preocuparea ţărilor membre CEE de a introduce o disciplină monetară internă s-a

datorat iniţial problemelor ridicate de interdependenţa ridicată a economiilor şi flotarea liberă

a monedelor începând cu deceniul opt. Diferite etape s-au succedat până la decizia adoptării

unei monede unice.48

Studiul literaturii privind integrarea monetară relevă două categorii de probleme:

oportunitatea unei monede unice, în funcţie de avantajele şi dezavantajele instituirii acesteia

şi modul concret de realizare a Uniunii Monetare.

1) Două optici diferite se desprind cu privire la oportunitatea monedei unice.

a) Stabilirea unei monede unice este, în viziunea economiştilor care o susţin fără

rezerve, consecinţa firească a pieţei unice şi instrumentul indispensabil funcţionării acesteia.

Ei au în vedere o serie de avantaje pe care moneda unică le-ar produce. Argumentele aduse

pleacă de obicei de la rolul monedei într-o economie modernă. Iată ce ne spune în acest sens

André Fourçans: “Moneda diminuează costurile de informare şi tranzacţii asociate

schimburilor. În rolul său de unitate de cont, mijloc de schimb şi de rezervă, ea face dovada

unei productivităţi economice şi sociale incomparabile. Ea reduce incertitudinea şi costurile

inerente activităţii economice, diminuând resursele care ar trebui altfel investite pentru a

47

Pierre Werner, pe atunci preşedinte de guvern şi ministru al finanţelor în Luxemburg. 48

Chr. Bordes ş.a., “La coordination des politiques monétaires”, Revue d’économie politique, nr.1, 1991, p.1-

17.

55

obţine, utiliza şi stoca informaţia şi pentru a efectua tranzacţiile necesare proceselor de

producţie şi schimb (Brunner şi Meltzer, 1971). Aceste avantaje sunt cu atât mai importante

cu cât domeniul de utilizare al monedei se lărgeşte (Mendel, 1961).”

Altfel spus, calitativ, argumentele în favoarea unei monede unice sunt aceleaşi cu cele

în favoarea unei economii monetare faţă de economia de troc, chiar dacă, cantitativ,

câştigurile sperate sunt mai mici. Concret, o singură monedă facilitează compararea preţurilor

internaţionale fără a fi nevoie să se strângă şi să se producă informaţii privind ratele de

schimb prezente şi viitoare, ca şi informaţii privind diferitele constrângeri şi reglementări ale

pieţelor de schimb. Ea elimină incertitudinea legată de ratele de schimb, precum şi costurile

de conversie asociate tranzacţiilor între devize. O monedă unică elimină operaţiunile de

schimb neproductive pentru colectivitate în ansamblu său. O lume cu monede multiple, şi

pentru care există un risc (potenţial sau real) de schimb, constituie un obstacol în integrarea

pieţelor nu doar monetare şi financiare ci şi de bunuri şi servicii (Kenen, 1976).49

Christian de Boissieu, profesor la Universitatea Paris 1, sintetizează într-un articol

concepţiile susţinătorilor monedei unice în spaţiul vest-european privind avantajele nete ale

realizării U.E.M.50

Avantajele considerate certe sunt:

- U.E.M. este “complementul logic al marii pieţe şi al integrării financiare; moneda

comună este o contra-parte a integrării pieţelor naţionale de factori de producţie (mai ales

muncă şi capital) şi a pieţelor de bunuri”; uniunea monetară condiţionează şi determină

creşterea mobilităţii bunurilor şi factorilor de producţie;

- cu o monedă unică riscul de schimb intra-european dispare şi se elimină costurile

datorate recurgerii la diferite instrumente de acoperire a acestui risc;

- se elimină costurile de tranzacţie datorate “trecerii de la o monedă la alta” (se

estimează o reducere de 0,5 % din PNB al UE, variind între 0,1% pentru ţările cu monedă

puternică şi 1% pentru ţările cu monedă slabă);

- posibilitatea reducerii costurilor de intermediere bancară şi convergenţa ratelor

dobânzii;

- întărirea disciplinei financiare, reducerea instabilităţii şi incertitudinii, dezvoltarea

cooperării economice;

49

A. Fourçans, “ L’Union monétaire de l’Europe : fondements théoriques, problèmes et propositions “, Revue

d’économie politique, nr.1, 1991, p.130. 50

Christian de Boissieu, “ Avantages de l’Union économique et monétaire “ Revue d’économie politique, nr.1,

1991, p.153-166.

56

- atragerea unei fracţiuni importante a economiei mondiale sub forma investiţiilor

directe şi de portofoliu.

b) O altă concepţie despre oportunitatea monedei unice este dată de autorii care văd în

aceasta o mare greşeală.

Spre exemplu, Philippe Lagayette ajunge la concluzia că “o piaţă unică nu include o

monedă unică” deoarece nu există legătură logică între integrare economică şi unificare

monetară. Problema principală a sistemelor monetare şi, îndeosebi a Sistemului Monetar

European (SME), “nu constă în absenţa unei monede unice, ci în faptul că sunt fondate pe

iresponsabilitate instituţională“. Un sistem de bănci libere în care oricine este liber să

utilizeze orice monedă ar fi evident mult mai bun deoarece ar reintroduce responsabilitatea

băncilor individuale. Existenţa pieţei comune este perfect compatibilă cu o multitudine de

monede deoarece semnificaţia ei ar fi dereglementarea, concurenţa şi diversificarea.51

Argumentele aduse în general împotriva unei monede unice sunt :

- moneda unică, eliminând variaţiile nominale de schimb ale cursurilor, face mai

dificile ajustările pe termen scurt ;

- fiecare naţiune îşi pierde suveranitatea în politica monetară (determinarea ratei de

inflaţie şi arbitrarea între inflaţie şi şomaj) ;

- consecinţe regionale nedorite, generate de neconcordanţa între evoluţia aproape

uniformă a salariilor nominale şi productivităţile mai scăzute ale regiunilor periferice şi de

mişcările de forţă de muncă şi de capital între regiuni; o politică de redistribuire a veniturilor,

stimularea delocalizărilor de forţă de muncă spre regiunile periferice ar constitui soluţia

eliminării acestui dezavantaj.

2). Mai multe concepţii s-au conturat în timp cu privire la modalităţile concrete de

unificare a unei zone monetare.52

a) Prima concepţie de integrare monetară, cea mai cunoscută, o reprezintă sistemele

de schimb organizate. Unificarea monetară se produce în doi timpi: mai întâi se stabilesc

parităţi fixe între monedele ţărilor membre; ulterior se stabileşte o monedă unică.

Sistemele monetare europene corespund acestei orientări. Experienţa acumulată

demonstrează o serie de ineficienţe, unele foarte importante. Optica unei integrări prin

procedura sistemelor de schimb organizate nu are fundamente teoretice. Stabilitatea ratelor de

51

Philippe Lagayette, “ La dinamique de l’Union economique et monetaire “, Revue d’economie politique, nr.1,

1991, p.109-126. 52

Philippe Narassiguine, “L’Unification monétaire européenne”, Economica, Paris, 1993.

57

schimb nu implică în mod necesar posibilitatea unei monede unice. La acest aspect

semnificativ se adaugă şi lipsa mijloacelor băncilor centrale pentru a face faţă operaţiunilor

speculative, efecte perverse asupra ţărilor mai puţin dezvoltate în cadrul aderării lor la sistem,

lipsa de supleţe pentru a resorbi şocurile externe violente (experienţa unificări monetare

germane).

b) În 1961, R.A. Mundell elaborează teoria zonei monetare optimale şi s-au pus astfel

bazele fundamentării teoretice a unificării spaţiilor monetare. Teoria, cu dezvoltările ulteriore

ce i-au fost aduse de către alţi cercetători, răspunde unei concepţii constructive despre

integrare monetară, concepţie numită de tip Keynesist.53

Conform lui R. A. Mundell54

,

problema fundamentală a proceselor de integrare şi dezintegrare monetară o constituie “zona

monetară optimală”. Aceasta este o zonă în interiorul căreia nu se impune o ajustare a ratelor

de schimb între regiuni şi unde se poate adopta o monedă unică sau parităţi fixe. O asemenea

zonă poate exista dacă în interiorul ei factorii de producţie –şi în special factorul muncă –

sunt perfect mobili. De aceea, spaţiul natural al unei monede nu este neapărat cel naţional.

Şocurile externe pot provoca efecte perverse în uniunea monetară, fapt pentru care trebuie

corectate deoarece ar putea deveni definitive. Dintre efectele de acest tip pot fi menţionate:

subutilizarea potenţialului regiunilor afectate (de obicei cele periferice), deşertificarea

regiunilor perturbate, reducerea schimburilor intra-regionale, creşterea ratei dobânzii,

creşterea prelevărilor obligatorii, deformarea structurii economice a regiunilor perturbate.

Corectarea acestor efecte presupune mobilitatea forţei de muncă între regiuni.

c) Tratatul de la Maastricht corespunde unei concepţii constructiviste de tip

monetarist. Ea stabileşte drept condiţie fundamentală pentru unificarea zonelor monetare

obţinerea unor diferenţe nule între ratele de inflaţie ale naţiunilor respective. Această viziune

este completată prin definirea în cadrul tratatului a unor criterii macroeconomice:

- inflaţia nu trebuie să fie mai mare de 1,5% faţă de media a trei state cele mai

performante;

- deficitul public nu trebuie să depăşească 3% din PIB ;

- datoria publică trebuie să fie cel mult 60 % din PIB ;

- dobânda pe termen lung nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2% media primelor

trei ţări membre cele mai performante.

53

Ibidem, p. 137 54

Ibidem, p. 45-71

58

Alături de aceste criterii, Ph. Rollet consideră deosebit de importante pentru

stabilitatea unei uniuni monetare: convergenţa ritmurilor de creştere economică şi coerenţa

fenomenelor de specializare.55

Şi acestei concepţii i se reproşează lipsa fundamentării teoretice şi faptul de a lăsa fără

răspuns întrebări esenţiale.56

d) Concepţia concurenţială a unificării monetare este “multiformă”57

şi caracteristica

sa principală o constituie strategia graduală de unificare, bazată pe concurenţa liberă între

monede.

Două aspecte esenţiale sintetizează această concepţie :

- alegerea monedei se face de către consumator, care determină “zonele” monetare

optimale (părţi din piaţă deţinute de diferite monede);

- zona monetară optimală evoluează suplu, în funcţie de preferinţele consumatorilor.

Un proces concurenţial de integrare monetară este preferabil unui sistem centralizat şi

constructivist. El permite concurenţa între sisteme monetare, serviciile monetare şi financiare

şi lasă pieţei alegerea monedei unice. Piaţa va selecta moneda unică şi va stabili zonele

monetare optimale.

Mai multe proiecte privind unificarea monetară în UE au fost elaborate în viziune

constructivistă. În 1975 economiştii Manifestului de la Toussaint propuneau emisiunea unei

monede europene “Europa”; monedele naţionale ar fi condus consumatorii la alegerea celor

mai performante devize. Tot în 1975, J.Riboud propunea crearea unei monede europene

“Eurostable”, similară cu “Europa”, dar rezervată doar tranzacţiilor internaţionale. Mai târziu,

în 1989, britanicii recomandau concurenţa între toate monedele naţionale europene.

Monedele prezentând cele mai bune performanţe le-ar fi eliminat progresiv pe celelalte.

Deşi concepţia concurenţială evită ajustările costisitoare ale adoptării prea rapide a

unei monede unice, concepţia adoptată pentru unificarea monetară europeană a fost cea

constructivistă de tip monetarist.

Europa monetară

1957-1972 : cooperare monetară

- crearea unităţii de cont agricole în 1962;

- planul Barre (în 1969) pentru convergenţa politicilor naţionale pe termen scurt şi

asistenţa financiară a ţărilor cu dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi;

55

Philippe Rollet, “ Convergence réelle, convergence structurelle et Union Economique et Monétaire, Centre

Economie et Politiques Européennes, Lille, 1992. 56

Philippe Narassiguin, lucr.cit., p.3. 57

Ibidem, p.132.

59

- planul Werner (în 1970) privind constituirea unei uniuni monetare până în 1980;

- acordul de la Washington (în 1971) pentru creşterea marjei de fluctuaţie în SMI de la

1% (stabilită prin acordul de la Bretton Woods) la 2,25%.

1972-1979 : eforturi de stabilizare a cursurilor de schimb

- “şarpele monetar european” (1972) - fixarea marjei de fluctuaţie între monedele

europene şi între acestea şi dolar la 2,25%;

- crearea Fondului European de Cooperare Monetară (1973) şi adoptarea unităţii

monetare de cont europene cu valoare de 0,888 grame aur fin;

- adoptarea în 1975 a unităţii de cont europene definită printr-un coş de monede;

- acordul de la Bremen din iulie 1978 privind crearea unui sistem monetar european

pentru a facilita convergenţa dezvoltării economice şi a impulsiona procesul de uniune

europeană.

1979: constituirea Sistemului Monetar European:

- marje de fluctuaţie de ±2,5% (6% pentru monedele slabe);

- solidaritate prin FECOM în menţinerea stabilităţii;

- adoptarea ECU pe baza uni coş de monede în funcţie de ponderea ţărilor în PIB

comunitar şi în schimburile intra-comunitare;

- stabilirea unui curs pivot prin definirea monedelor în ECU.

1979-1990 :modificări ale compoziţiei ECU;

- reajustări monetare, în special ale mărcii germane, francului francez şi lirei italiene.

1990 : Consiliul european de la Madrid: statele membre decid asupra constituirii Uniunii

Economice şi Monetare.

1990-1993 : prima etapă de formare UEM

- definitivarea procesului de realizare a pieţei comune;

- eforturi de convergenţă a performanţelor economice.

1994-1997 (1999): a doua etapă - atingerea criteriilor de convergenţă

- stabilitatea preţurilor (rată a inflaţiei mai mică de 1,5% din rata medie a primelor trei

economii cele mai performante);

- deficit public / PIB de maxim 3%;

- datoria publică / PIB de cel mult 60%;

- respectarea marjelor de fluctuaţie prevăzute de SME pentru cel puţin doi ani fără

devalorizare faţă de alte monede europene;

- rată nominală a dobânzii cu cel mult 2% mai mare decât media celor mai performante

ţări membre;

- instituirea Sistemului European de Bănci Centrale format din Banca Centrală Europeană

şi Băncile Centrale Naţionale;

- coordonarea politicilor economice;

- stabilirea ţărilor ce vor participa la EURO.

mai 1998 : 11 ţări din cele 15 decid să participe la EURO (nu participă Grecia, Danemarca,

Marea Britanie şi Suedia).

1 ianuarie 1999 : stabilirea parităţilor fixe.

60

1 ianuarie 2002 : intrarea în vigoare a monedei unice “EURO” prin circulaţie în paralel cu

monedele naţionale;

1 iunie 2002: trecerea definitivă la exprimarea operaţiunilor publice şi private în euro

Instituirea unei monede unice a angajat costuri de ajustare considerabile, dificil de

suportat de către populaţii. Critici severe au fost aduse concepţiei de unificare a Tratatului de

la Maastricht. Controversat încă, procesul unificării monetare funcţionează conform

concepţiei Europei cu geometrie variabilă. Doar douăsprezece din cele 25 de ţări membre

(mai puţin Danemarca, Marea Britanie şi Suedia din EU15 şi noile ţări membre) au decis în

mai 1998 să participe la EURO - viitoarea monedă unică (Grecia a aderat în 2002). La 1

ianuarie 1999 a avut loc stabilirea parităţilor fixe, de la 1 ianuarie 2002 EURO a început să

circule în paralel cu monedele naţionale, iar de la 1 iunie 2002 monedele naţionale au cedat

locul în totalitate monedei comune.

Noile ţări membre nu au putut să refuze acquis-ul UM în procesul negocierilor, dar au

beneficiat de derogare temporară, fiind obligate să-şi asume un termen pentru aderarea la

Euro. Dintre noile ţări, Slovenia a aderat în 2007. România are stabilit prin Tratat ca termen

anul 2014.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

1. Ce este uniunea vamală şi cum a fost realizată în procesul integrării europene?

2. Ce înţelegeţi prin cele 4 libertăţi fundamentale ale pieţei interne?

3. Cum se explică recurgerea la măsuri protecţioniste pentru un grup de ţări angajate

într-un proces de integrare şi ce efecte are protecţia asupra integrării?

4. Ce proceduri au relansat procesul de realizare a pieţei unice euroepne?

5. Care sînt argumentele pro şi contra unificării monetare într-un proces de

integrare?

6. Ce teorii s-au confruntat în procesul unificării monetare europene?

7. Cum se realizează unificarea monetară europeană?

8. Studiaţi fişa 2 de documentare. Răspundeţi următoarelor întrebări:

- care sunt criteriile de convergenţă aplicate în adoptarea monedei unice;

- care sunt componentele SEBC;

- care sunt obiectivele şi instrumentele eurosistemului;

Temă pentru studiu individual:

- Ţările participante la EURO sunt obligate să respecte „Pactul de Stabilitate şi

Creştere”, decis de Consiliul european în 1997.

- Analizaţi conţinutul Pactului, identificaţi obligaţiile şi constrângerile de politici

macroeconomice ce decurg pentru ţările EURO din aplicarea Pactului şi sintetizaţi

principalele dificultăţi ce au apărut în aplicare.

Documentare: www.europa.eu

61

Unitatea de studiu 3

Timp necesar de studiu - 4 ore.

Se adaugă studiul fişei de documentare 1; timp proiectat – 14 ore

Unitatea de studiu 3. Teoriile statică şi dinamică a integrării economice

Integrarea regională58

nu reprezintă un scop în sine.

Din punct de vedere politic, integrarea este considerată mijloc de a reduce tensiunile

politice, de a favoriza colaborarea pe plan politic, de a mări gradul de participare la viaţa

politică internaţională. Ţările în curs de dezvoltare menţionează adesea posibilitatea de a

obţine puterea colectivă de negociere în scopul obţinerii de avantaje dar, mai ales, dorinţa de

a evita izolarea, “de a nu rămâne pe dinafară”.

Din punct de vedere economic, I. Ignat consideră că argumentele ce vin în sprijinul

integrării economice sunt 59

: economiile derivate din producţia de scară; intensificarea

concurenţei; atenuarea dezechilibrelor balanţei de plăţi; dezvoltarea unor activităţi dificil de

realizat în limitele pieţelor naţionale; creşterea puterii de negociere; un plus de coerenţă în

politicile economice; adoptarea unor reforme structurale altfel imposibile; accelerarea

dezvoltării economice.

Integrarea regională presupune constituirea de zone de liber schimb, geografic

limitate, în scopul optimizării alocării resurselor, creşterii eficacităţii aparatului productiv şi

dinamizării vieţii economice.

Avantajele decurg din mai buna valorificare a factorilor de producţie disponibili prin

crearea unui spaţiu concurenţial de mari dimensiuni, favorabil atingerii economiilor de scară

şi specializării conform costurilor comparative.

3.1. Analiza statică pe baza teoriei uniunilor vamale

Baza teoretică a integrării derivă din abordările clasice şi neoclasice privind liberul

schimb şi a fost fundamentată de Jacob Viner în 1950 prin “teoria uniunilor vamale”60

.

Dezvoltările ulterioare, efectuate de J.E.Meade (1955), Gehrels (1955), Scitowsky (1958),

R.C. Lipsey (1960), H.G. Johnson (1965), A.Marchal(1965), B.Balassa(1962) şi

58

Unitatea teritorială de bază in procesul integrării europene a devenit regiunea. Considerăm în consecinţă că

cel mai relevant concept în definirea acestuia este cel de “integrare regională”. 59

I. Ignat, S.Pralea, “Economie mondială”, Ed. Symposion, Iaşi, 1994, p.156-159. 60

Viner J., “The Customs Union Issue”, Carnegie Endowment for International Price, New York, 1950.

62

J.Tinberger(1965) au permis stabilirea efectelor, a condiţiilor în care rezultatele pot fi net

favorabile atât pentru fiecare participant cât şi pentru ansamblu, a mecanismelor şi a

instrumentelor prin care procesul integrării poate fi desăvârşit.

Integrarea economică este, în fapt, un proces de ajustare şi convergenţă structurală a

economiilor membre spre un nou spaţiu unitar, omogen şi solidar, vechile echilibre fiind

înlocuite cu o nouă reţea de legături generând un echilibru relativ stabil la nivel comunitar.

Punctul de pornire îl reprezintă liberalizarea schimburilor reciproce prin constituirea unei

zone de liber schimb. Finalitatea procesului, trecând prin etape intermediare (Uniunea

vamală, Piaţa comună, Uniunea economică şi Uniunea monetară), este uniunea politică,

despre care opiniile sunt împărţite. Adepţi ai federalismului şi ai confederalismului vin cu

argumente convingătoare pentru a-şi susţine punctul de vedere; o dispută nefinalizată, mai

ales cu privire la perspectivele spaţiului european, dar care momentan este pusă în umbră de

realizările Uniunii Europene şi de demersurile impuse de Tratatul de Maastricht care

presupun creşterea rolului instituţiilor comunitare; o dispută care revine însă cu uşurinţă odată

cu orice manifestare a contradicţiei între dorinţa de autonomie naţională şi internaţionalizarea

proceselor şi comportamentelor.

Realocarea resurselor, determinată de liberalizarea schimburilor reciproce şi de

stabilirea unui tarif vamal comun în cadrul unei Uniuni vamale este explicată de Viner în

termeni de creare şi deturnare de comerţ. Crearea de comerţ este situaţia în care vechile

surse de aprovizionare sunt înlocuite de altele noi, mai ieftine; realocarea este pozitivă,

generând economie de factori de producţie. În cazul deturnării de comerţ, resursele sunt

orientate către producătorii mai puţin eficienţi. Pe ansamblu uniunea este avantajoasă din

punct de vedere al restructurării producţiei dacă efectele nete sunt de creare de comerţ.61

Aprecierea rezultatelor unei uniuni vamale se poate efectua pe baza unui exemplu

ipotetic, plecând de la un model simplificat cu două ţări (A şi B) şi un produs (X) în două

situaţii iniţiale: a) taxă vamală de 100% şi b) taxă vamală de 50%. Ipotezele de lucru sunt:

concurenţă pură şi perfectă, mobilitatea produselor, imobilitatea factorilor, costuri constante,

elasticitate nulă a cererii în funcţie de preţ şi elasticitate infinită a ofertei în funcţie de preţ.

Costul unitar al bunului X în ţara A este de 100 u.m., în B de 84 u.m. şi în restul lumii de 60

u.m. (se ia în considerare cel mai mic cost posibil).

Tabelul 1.1. prezintă costul aprovizionării cu X pentru ţara A în situaţiile iniţiale şi

după constituirea uniunii cu B, pentru nivele diferite ale taxelor vamale precum şi în cazul

61

Ibidem.

63

ideal al liberului schimb generalizat.

Se poate observa că, în cazul unui tarif vamal prohibitiv, deşi costul intern este cel

mai ridicat, cererea este orientată către producătorul autohton. Formarea unei uniuni vamale

cu B determină aprovizionarea din B până la o taxă vamală de 30% inclusiv şi din restul

lumii pentru o taxă vamală mai mică de 30%. Deoarece, faţă de situaţia iniţială, resursele sunt

alocate către un producător mai eficient, uniunea generează creare de comerţ, indiferent de

nivelul ulterior al taxei vamale.

Tabelul 1.1. Costul aprovizionării cu bunul X pentru ţara A

Specificare

Provenienţa

A B Restul lumii

1.taxă vamală de 100% 100 168 120

2. taxă vamală de 50% 100 126 90

3. Uniune vamală cu B

taxă vamală de 80%

taxă vamală de 50%

taxă vamală de 30%

taxă vamală de 20%

100

100

100

100

84

84

84

84

109

90

84

72

4. liber schimb generalizat 100 84 60

Plecând însă de la un tarif vamal de 50%, caz în care provenienţa bunului o reprezintă

cel mai eficient producător, uniunea orientează cererea spre producătorul din B până la o taxă

vamală comună de 30%. Are loc deci o deturnare de trafic. Pentru o taxă mai mică de 30%,

uniunea nu schimbă sensul aprovizionării şi este lipsită de efecte asupra producţiei bunului X.

Economiile realizate de ţara A prin formarea uniunii vamale cu B sunt prezentate în

tabelul 1.2.

Tabelul 1.2. Economiile realizate de ţara A.

Specificare Situaţia iniţială

100% 50%

Costul aprovizionării anterior

formării uniunii

100 u.m. 90 u.m.

Economiile* realizate prin:

1. Uniune vamală cu B

Taxă vamală de 80%

Taxă vamală de 50%

Taxă vamală de 30%

Taxă vamală de 20%

2. Liber schimb generalizat

16 u.m.

16 u.m.

16 u.m.

28 u.m.

40 u.m.

6 u.m.

6 u.m.

6 u.m.

18 u.m.

30 u.m.

* Se calculează ca diferenţă între costul aprovizionării în situaţiile iniţiale şi fiecare

din costurile ulterioare.

Analiza datelor acestui caz particular ne permite să generalizăm, apreciind că:

1. Dacă A şi B produc bunul X mai puţin eficient raportat la ţările terţe şi tariful

64

vamal anterior este prohibitiv, uniunea este avantajoasă deoarece conduce la creare de

comerţ;

2. Dacă A şi B produc bunul X mai puţin eficient decât ţările terţe şi formează o

uniune vamală cu un tarif anterior neprohibitiv, atunci uniunea, deşi generează economii în

aprovizionare, este dezavantajoasă deoarece determină deturnare de comerţ (specializarea se

realizează în favoarea unui producător mai puţin eficient);

3. Dacă B produce bunul X mai eficient decât ţările terţe, atunci, oricare ar fi nivelul

taxei vamale, uniunea este avantajoasă, conducând la creare de trafic în favoarea celui mai

eficient producător;

4. În cazul în care A este singura în măsură să producă bunul X, dar ineficient

raportat la ţările terţe, uniunea poate genera fie creare, fie deturnare de trafic, în funcţie de

raportul de competitivitate şi de nivelul taxei vamale anterior şi ulterior constituirii uniunii;

5. Dacă A şi B nu produc bunul X, uniunea este fără efect cu privire la producţia şi

schimbul acestuia;

6. Efectele sunt cu atât mai favorabile cu cât se pleacă de la un tarif vamal mai ridicat

şi cel ulterior este mai scăzut;

7. Rezultatele constituirii uniunii sunt mai puţin favorabile decât în condiţii de liber

schimb generalizat.

Stabilirea rezultatelor nete ale uniunii vamale şi desprinderea condiţiilor în care un astfel de

proces poate fi net avantajos sunt facilitate de reprezentarea grafică.

Fie trei ţări A, B şi C şi un produs X posibil de importat de către A la preţurile PB şi PC (PB<

PC <PA) plus taxa vamală t (PBt şi PCt).

Formarea unei uniuni vamale între A şi B generează următoarele efecte:

a) creare de comerţ - suprafaţa [nuv] corespunzătoare creşterii importurilor cu

AC + BC prin alocarea resurselor spre un producător mai eficient comparativ cu cel intern;

b) deturnare de comerţ - suprafaţa [ughk], prin orientarea resurselor spre un

producător aflat în inferioritate comparativă faţă de C, dar avantajat de eliminarea taxei

vamale care scade preţul de import;

65

c) un efect de consum - suprafaţa [lkj], constând în avantajul obţinut de consumator

prin reducerea preţului cu PBt – PC;

Caracterul favorabil sau defavorabil al uniunii este dat de rezultanta celor trei efecte.

Figura 1.1.

Efectele constituirii uniunilor vamale

Dacă notăm cu C0 cererea înainte de constituirea uniunii, cu C creşterea cererii şi cu

elasticitatea cererii ca funcţie de preţ, obţinem relaţia:

C=(PBt – PC).C0

.

Triunghiul [jkl] este CPP CBt2

1, deci : [jkl] = 0

2

2

1CPP CBt

Similar, suprafaţa [vun], reprezentând câştigul privind producţia, este dată de relaţia:

[vun] = 02

2

1QPP CBt , în care:

Q0 reprezintă producţia internă, anterioară uniunii şi reprezintă elasticitatea ofertei.

Câştigul total este suma [jkl] + [vun], respectiv:

002

2

1QCPP CBt

Suprafaţa [ukhg] reprezintă efectul negativ al deturnării de comerţ:

[ukhg] = (PC – PB)AB;

Rezultatul net este dat de:

W = ABPPQCPP BCCBt 002

2

1

PB

PC

PCt

PBt

S

C A B D Q

Q

C

P

g h

n u k j

v l

v i

66

Pe baza acestei relaţii se poate stabili că: efectele constituirii uniunii vor fi cu atât mai

mari (uniunea este cu atât mai avantajoasă), cu cât:

- tariful vamal (t) aplicat importurilor anterior constituirii uniunii este mai mare;

- importurile (AB) anterioare uniunii sunt mai mici;

- elasticităţile ofertei şi cererii sunt mai importante;

- diferenţa (PC – PB) este mai mică, deci inferioritatea comparativă a lui C faţă de B

este mai mică;

În concluzie, analiza pe baza teoriei lui Viner ne permite să precizăm că, o uniune

vamală are cu atât mai multe şanse de reuşită cu cât: numărul ţărilor participante este mai

mare; taxele vamale eliminate sunt mai ridicate; tariful vamal comun este mai scăzut;

grupează economii cu structuri productive concurenţiale, dar potenţial complementare,

generând specializări de tip intra-ramură şi organologică.

Studiile consacrate de integrare recomandă însă depăşirea analizei statice, tradiţionale,

a uniunilor regionale, prin luarea în considerare a economiilor de dimensiune favorizate de

lărgirea spaţiului economic şi a efectelor concurenţei asupra progresului tehnic şi a creşterii

economice.

3.2. Analiza dinamică; concurenţă şi economii de scară

Liberalizarea schimburilor reciproce devine sursă a economiilor de scară dacă

dimensiunea minimă pentru asigurarea eficienţei optime a producţiilor este superioară celei

pe care ar fi permis-o întinderea pieţei interne. Economiile de scară realizate într-un sector

sunt în funcţie de dimensiunea minimă tehnic eficace şi de panta costurilor, înţeleasă drept

creştere a costurilor unitare, corespunzătoare unui procent de scădere a producţiei (50% prin

convenţie), raportat la dimensiunea optimă62

.

Creşterea dimensiunii întreprinderilor permite reducerea costurilor, ameliorarea

productivităţii şi competitivităţii, lărgirea posibilităţilor de finanţare a cercetării – dezvoltării,

devine sursă de creştere economică prin surplusul de export realizabil.

Avantajele specifice economiilor de dimensiune se combină într-o piaţă unică cu cele

ale concurenţei.

La nivel macroeconomic efectele sperate sunt prezentate în figura 1.2. Prin eliminarea

barierelor tarifare, liberul schimb stimulează investiţiile, mecanismele concurenţei şi procesul

creşterii economice.

Rezultatele vor depinde de tipul de specializare existent, capacitatea aparatului

62

Alain Buzelay, Intégration et desintégration européenes, Economica, Paris, 1996, p.29.

67

productiv de a se adapta cererii, calitatea infrastructurii, situarea geografică (zone de

concentrare economică sau de periferie), factorii psihologici şi intelectuali, segmentarea

pieţelor, politicile de ajustare, instrumentele de reglare a integrării prin mecanismele pieţei

etc.

Fig. 1.2. Efectele aşteptate prin constituirea pieţei unice

Acolo unde deschiderea pieţelor nu este precedată de o perioadă tranzitorie de

convergenţă şi accentuare a interdependenţelor prin fluxuri comerciale şi financiare,

mobilitatea factorilor de producţie accentuează specializările existente, inegalităţile

structurale şi disparităţile regionale.

Liberul schimb pune producătorii în competiţie, investiţiile sunt orientate spre ramuri

care asigură cel mai mare randament şi regiunile cele mai dezvoltate. Se înregistrează astfel

două procese de concentrare: primul este de concentrare structurală, în industriile “tinere”,

promotoare de progres tehnic pentru care se manifestă cerere ridicată, industrii cu puternice

Deschiderea pieţelor publice

Eliminarea controalelor

de frontieră

Liberalizarea serviciilor financiare

Efect de ofertă

Dinamizarea investiţiilor Concurenţă

Scăderea preţurilor

Creşterea puterii de cumpărare a

venitului intern

Plus de competitivitate

Ameliorarea soldului balanţei externe

Creşterea PIB

Scăderea costurilor

Reducerea datoriei publice Locuri de muncă

Eliminarea barierelor netarifare

68

efecte de antrenare; al doilea este de concentrare regională în favoarea centrelor care atrag

îndeosebi firmele mari cu putere concurenţială ridicată. Regiunile periferice vor fi în general

populate cu industrii vechi, ramuri de transformare primară, dezvoltându-se mai ales firme de

mici dimensiuni. Zonele active vor “creşte”, cele regresive (sau stagnante) vor scade, cu o

accentuare a disparităţilor, mai ales în perioade de recesiune economică.

Disparităţile regionale atrag cel puţin trei consecinţe majore: întârzie sau chiar

frânează creşterea economică, constituie factor de inflaţie în măsura în care revendicările

salariale în regiunile mai slab dezvoltate, prin raportare la cele dezvoltate, nu pot fi acoperite

printr-un spor de productivitate, ci doar prin creşterea preţurilor şi atrag costuri ridicate de

susţinere a dezvoltării regiunilor defavorizate.

La nivel macroeconomic, alinierea la ţările cele mai puţin inflaţioniste obligă

partenerii la adoptarea de programe deflaţioniste, concretizate în politici monetare restrictive

şi reducerea cheltuielilor publice. Această ajustare încetineşte ritmul creşterii economice,

scade veniturile bugetului de stat, măreşte deficitele şi atrage costuri sociale constând în

şomaj, deplasarea forţei de muncă spre zonele dezvoltate, limitează posibilităţile de protecţie

socială.

La nivel microeconomic, presiunea concurenţială obligă firmele la alinierea la

preţurile din ţările sau regiunile cu inflaţie scăzută sau cu productivitate ridicată, mai înainte

chiar ca restructurările şi progresele aşteptate să permită reducerea costurilor. Întreprinderile

mai puţin competitive sunt constrânse să-şi reducă investiţiile din cauza posibilităţilor scăzute

de autofinanţare. Dacă ajustările apasă prea mult asupra masei salariale, costul

socio-economic în termeni de şomaj şi depreciere a puterii de cumpărare poate deveni

excesiv. Declinul rezultând de aici accentuează disparităţile şi afectează consensul în

favoarea integrării.

Mobilitatea factorilor de producţie are un efect similar. Într-un spaţiu economic

insuficient integrat în care subzistă diferenţe între tratamentele fiscale, condiţiile sociale şi

nivelul de viaţă, deplasarea capitalurilor determină costuri sociale prin şomaj în regiunile

defavorizate şi creează locuri de muncă în cele dezvoltate. Aici se adaugă şi surplusul de

ofertă de forţă de muncă prin emigrare care presează asupra nivelului salariilor în sensul

scăderii acestora.

Prezenţa disparităţilor sociale stimulează exploatarea lor de către economiile slab

competitive prin raporturi salariale, condiţii de muncă şi norme de protecţie inferioare celor

permise de nivelul productivităţii. Procesul este numit “dumping social” şi generează patru

efecte destabilizatoare asupra integrării: afectează libera concurenţă, prin crearea unei false

69

competitivităţi; conduce dincolo de un anumit prag la delocalizări ale producţiei; favorizează

munca la negru şi exercită presiuni asupra avantajelor sociale deja dobândite în ţările mai

dezvoltate.

Toate aceste efecte negative rezultate, pe de o parte, din disparităţile iniţiale şi, pe de

altă parte, din mecanismul propriu-zis al integrării prin piaţă, impun ca într-un proces de

integrare să participe economii concurenţiale cu nivele de dezvoltare similare sau, cel puţin,

trecerea printr-o fază anterioară de convergenţă structurală. Reajustările vor conduce astfel

la specializări de tip intra-ramură şi organologică, formând legături de solidaritate

economico-socială pe baza cărora să se poată construi un spaţiu unitar, omogen, cu un nivel

de viaţă ridicat în toate zonele.

În acelaşi timp, organizarea prin piaţă ar trebui să fie însoţită de o integrare pozitivă

prin armonizare pe bază de reguli şi politici comune care să ajusteze în permanenţă

dezechilibrele şi să permită un proces de creştere susţinută fără riscuri de dezintegrare.

Uniunea Europeană se află în prezent într-un dublu proces: de accentuare a integrării

şi de extindere. Constrângerile participării la spaţiul euro sau la zona de stabilitate monetară

(pentru ţările ce nu participă la uniunea europeană) şi impactul pieţei interne în condiţiile

integrării unui număr mare de ţări cu niveluri scăzute de dezvoltare63

au accentuat

disparităţile, cu importante riscuri de dezintegrare prin disfuncţionalitate.

Soluţia geometriei variabile aplicată noilor state membre prin derogări temporare sau

perioade de tranziţie pare a veni în sprijinul ambelor direcţii, oferind flexibilitate atât cu

privire la capacitatea integrării cât şi la limitele economice şi geografice ale restructurării şi

solidarităţii financiare.

Întrebări şi exerciţii pentru verificare şi aprofundare

1. Care sunt argumentele politice si economice în favoarea integrării?

2. Ce presupune din punct de vedere economic integrarea regională?

3. Ce înţelegeţi prin creare şi deturnare de trafic?

4. În ce condiţii, printr-un proces de integrare, rezultă efecte nete de creare de trafic?

5. Care sunt condiţiile pentru ca o uniune vamală să fie net avantajoasă?

63

Prin comparaţie faţă de extinderea spre sud, populaţia Greciei, Spaniei şi Portugaliei reprezenta în 1980

22% din UE-9 şi 10% din PIB (14% la paritatea puterilor de cumpărare). Comparând Polonia şi Spania, cele

mai mari ţări din cele două grupe, Polonia reprezintă 10% din populaţia UE-15 şi 2% din PIB, în timp ce

Spania reprezenta 14 % din populaţia UE-9 şi 8% din PIB. Într-o Europă cu 27 de ţări membre, populaţia a

crescut cu 28% din Europa celor 15 (UE-15), în timp ce PIB-ul a crescut doar cu 5% (11% la paritatea

puterilor de cumpărare). Disparităţile în termeni de PIB pe locuitor au trecut de la 1:5 pentru UE-15 la 1:7

pentru UE-27.

70

6. Ce avantaje rezultă din creşterea dimensiunii pieţei (avantajele economiei de scară)?

7. Care sunt efectele liberului schimb într-un spaţiu concurenţial de mari dimensiuni?

8. Ce înţelegeţi prin procese de concentrare sectorială şi regională?

9. Care sunt cauzele şi efectele disparităţilor regionale într-un proces de integrare?

10. Analizaţi fişa de documentare 1 şi valorificaţi în procesul de învăţare întrebările de

autoevaluare de la sfârşitul capitolelor.

Unitatea de studiu 4

Timpul de lucru necesar este de 2 ore.

Unitatea de studiu 4. Integrarea europeană, proces de integrare

pozitivă

Integrarea pozitivă presupune acel sistem de intervenţie în direcţia coordonării şi

armonizării politicilor economice în scopul ameliorării funcţionării pieţei (concepţia

funcţionalistă) şi/sau adoptat pentru atingerea unor obiective dincolo de piaţa internă (mediu,

social, sănătate, educaţie, etc, conform unei concepţii de tip neo-funcţionalist). O serie largă

de mecanisme şi instrumente au fost aplicate de europeni pentru a permite atingerea

obiectivelor tratelor, într-un context de integrare a unor ţări cu niveluri diferite de dezvoltare,

prezentând disparităţi regionale şi structurale importante, amplificate pe măsura aprofundării

şi extinderilor succesive.

4.1. Convergenţă, coeziune şi subsidiaritate – principii ale integrării regionale

Chiar din primele momente ale integrării vest-europene, statele membre au reţinut ca

o condiţie esenţială asigurarea omogenităţii economico-sociale prin reducerea diferenţelor ce

le caracterizează.

Argumentarea teoretică a convergenţei ca principiu al integrării rezultă din abordările

clasice şi neoclasice privind liberul schimb, din noile teorii ale creşterii şi din teoria uniunilor

vamale elaborate de Viner în 1950.

Ele pun în evidenţă profitabilitatea integrării regionale în cazul în care ţările

partenere au nivele de dezvoltare comparabile şi structuri productive concurenţiale care să

genereze prin restructurarea declanşată de liberul schimb complementarităţi de tip intra-

ramură şi organologică.

Convergenţă şi coeziune în procesul integrării europene

71

Apropierea nivelurilor de dezvoltare a diferitelor ţări, ca o condiţie a menţinerii

sistemelor integratoare (sau în integrare), reprezintă un proces de convergenţă.

Iniţial, convergenţa economiilor a fost limitată la cea a variabilelor monetare: nivelul

preţurilor, deficitul bugetar, rata de creştere a masei monetare, rata dobânzii, cursul de

schimb, datoria publică. Numită convergenţă nominală, ea a devenit un obiectiv strict în

contextul eforturilor de instituire a monedei unice.

Convergenţa variabilelor nominale o presupune însă pe cea a variabilelor care o

determină şi care ţin de condiţiile ofertei: structurile productive, infrastructura, volumul

investiţiilor, nivelul cercetării-dezvoltării, productivitatea muncii, costurile salariale etc. Spre

exemplu, aproprierea preţurilor în ţările mai puţin dezvoltate de preţurile celor mai

performante economii riscă să antreneze o reducere a capacităţii lor investiţionale prin

diminuarea profiturilor; scade competitivitatea, nivelul activităţii, se accentuează diferenţele

de dezvoltare şi unitatea sistemului este pusă în discuţie. Se intră, de fapt, într-o spirală

dezintegratoare în care căutarea convergenţei nominale provoacă disparităţi reale făcând

imposibilă menţinerea pe termen lung a coeziunii nominale.

În consecinţă, obiectivul convergenţei s-a extins asupra variabilelor reale, în special

asupra structurilor productive şi a nivelurilor de viaţă. Prin Actul Unic, el a cedat locul

obiectivului mai larg de coeziune economico-socială. Conceptul desemnează acel nivel de

convergenţă reală între economiile şi regiunile unui sistem aflat în proces de integrare care

asigură funcţionarea optimă, echilibrarea şi promovarea unei “dezvoltări armonioase”.

Trecerea de la principiul convergenţei la cel al coeziunii (concepte deseori

confundate) este rezultatul evoluţiei Comunităţii Europene spre constituirea unei uniuni

economice şi monetare. Mult timp s-a considerat că pentru diminuarea eterogenităţii şi

asigurarea stabilităţii în interiorul Comunităţii este suficientă căutarea şi menţinerea

convergenţei variabilelor nominale prin armonizarea politicilor susceptibile de a le influenţa.

Accentuarea nivelului de integrare şi menţinerea disparităţilor structurale au făcut necesară

adoptarea unei politici unitare, coerente, de susţinere a procesului de convergenţă reală, atât

între economiile naţionale, cât şi între regiuni.

În prezent, coeziunea economico-socială a devenit pentru Uniunea Europeană un

principiu determinant, o condiţie esenţială a realizării monedei unice şi a extinderii.

Locul pe care îl ocupă politica de coeziune în ansamblul eforturilor de integrare

europeană este, în principal, consecinţa refuzului Europei cu geometrie variabilă. Deşi

existentă deja în domeniul industrial, al liberei circulaţii a persoanelor, al apărării şi prevăzută

de acordul de la Maastricht pentru participarea la moneda unică, geometria variabilă ca

72

perspectivă de integrare nu este agreată îndeosebi de membrii săraci ai Uniunii Europene. De

asemenea, o parte a specialiştilor în integrare care optează pentru unificarea politică de tip

federativ sunt de părere că soluţii de tipul Europei cu două viteze, a Europei cercurilor

concentrice, a nucleului dur sau cu geometrie variabilă prezintă riscuri de dezintegrare atât

din punct de vedere economic cât şi politic. Formula Europei cu geometrie variabilă este

considerată un compromis temporar între imposibilitatea practică de participare a tuturor

ţărilor la moneda unică şi preocuparea de a asigura un minim de coerenţă care să permită

menţinerea construcţiei europene în condiţiile accentuării disparităţilor prin extindere. Fiecare

ţară ar urma să respecte un minim de reguli variind între o zonă de liber schimb şi uniunea

monetară64

.

Eterogenitatea economică, socială, instituţională şi politică a însemnat în procesul de

integrare europeană o provocare continuă. În tratatul de la Roma se stipula necesitatea

armonizării, a limitării disparităţilor existente. Însă, în pofida eforturilor depuse, disparităţile

iniţiale s-au accentuat ca efect al liberalizării schimburilor şi al extinderilor succesive.

Principalele elemente de diferenţiere care împiedică participarea tuturor ţărilor la

aceeaşi etapă de integrare sunt: nivelul de dezvoltare economică şi nivelul unor indicatori

macroeconomici care reflectă gradul de convergenţă reală, acceptarea politică şi economică a

monedei unice, politicile sociale, opţiunile în materie de relaţii externe şi de apărare,

organizarea instituţională a Uniunii Europene. Cel mai ridicat risc de dezintegrare dintre

diferenţele menţionate îl reprezintă disparităţile structurale regionale. Este motivul pentru

care Actul Unic a lansat încă din 1987 ca prioritate politica de coeziune având ca scop

diminuarea discrepanţelor reale între ţările membre şi între regiuni.

Principalul instrument utilizat este sistemul fondurilor structurale. Acţiunea lor este

completată prin Fondul de Coeziune, special constituit prin Tratatul de la Maastricht, prin

acţiunile de sprijin ale Băncii Europene de Investiţii şi prin politici care se adresează altor

domenii dar care au impact şi asupra coeziunii (politica de dezvoltare a infrastructurii,

politica agricolă comună, politica bugetară, coordonarea politicilor macroeconomice).

Coeziunea economico-socială presupune, însă, în primul rând, coerenţa acţiunilor

locale, regionale, naţionale, comunitare. Nu este vorba doar de o bună articulare, ci mai ales

de optimizarea repartizării deciziilor la cele mai potrivite nivele. In procesul integrării, o

astfel de coerenta a fost asigurata prin aplicarea principiului subsidiarităţii.

64

Pierre Maillet, “Du constat de l’héterogénité à l’idée de géometrie variable organisée“, în Pierre Maillet şi

Daio Velo, “L’Europe à géometrie variable”, Ed. L’Harmattan, Paris, 1994, p.19.

73

Despre principiul subsidiarităţii

Uniunea Europeană se construieşte politic pe principiile organizării federative.

Una dintre problemele principale pe care au fost europenii nevoiţi să o rezolve a fost cea a

împărţirii competenţelor la diferite niveluri (individ, stat, instituţii supranaţionale). Fiecărui

nivel a trebuit să i se atribuie doar competenţele pe care le poate îndeplini ţinând cont de două

exigenţe:

- autoritatea şi îndeosebi statul nu poate împiedica persoanele sau grupurile

sociale să-şi desfăşoare activităţile proprii prin care realizează atât interesul particular, cât şi

cel general;

- fiecare autoritate este responsabilă cu apărarea interesului general, menţinerea

solidarităţii şi coeziunii economice şi sociale a ansamblului; ea intervine doar acolo unde

poate fi mai eficace decât nivelurile inferioare.

Principiul conform căruia competenţele se deleagă la un nivel superior numai

dacă pot avea o eficacitate sporită este principiul de subsidiaritate. Acesta are la bază

fundamente etice provenind din filozofia politică.65

Orice om este de la naştere şi prin natură

chemat să-şi guverneze propria persoană. Orice autoritate externă trebuie să rămână

subsidiară, adică să nu acţioneze decât pentru a întări autoritatea pe care o exercită fiecare

individ asupra lui însuşi. Subsidiaritatea este orizontală – atunci când trasează o linie de

demarcaţie între puterea publică şi societatea civilă – şi verticală, când la fiecare nivel

ierarhic sunt plasate deciziile care pot fi luate cu cea mai mare eficienţă; principiul este

plasarea pe nivelul cel mai apropiat posibil de indivizi atâta timp cât nu se impune transferul

la eşalonul superior.

Aplicată construcţiei europene, subsidiaritatea a presupus împărţirea deciziilor

între cetăţenii europeni, guvernele ţărilor membre, regiuni, administraţiile locale şi

Comunitate. Integrarea europeană a oferit chiar de la început un câmp larg de acţiune acestui

principiu, posibil de aplicat ca urmare a definirii şi acceptării unui “bine comun” european, a

unui ansamblu de interese apreciate ca fiind mai importante decât cele ale naţiunilor.

Acceptarea ideii de bine comun care prevalează se sprijină în Europa în primul rând pe

certitudinea unei identităţi culturale comune mai importantă decât interesele naţionale

conflictuale. Naţiunile europene au acceptat să participe la constituirea unei structuri

supranaţionale pentru a-şi putea rezolva probleme imposibil de rezolvat separat; conştiinţa şi

65

Alain Buzelay, Intégration et désintegration européennes, Economica, Paris,. 1996, p.63.

74

sentimentul apartenenţei la un spaţiu comun de valori a constituit însă premisa esenţială a

construcţiei europene.

În dreptul european, principiul subsidiarităţii a fost folosit pentru prima dată în

Tratatul CECO (art. 5), cu referire la atribuţiile Înaltei Autorităţi - ca prim organism cu

funcţii supranaţionale din istoria construcţiei europene. Transferurile de competenţe au fost

însă minime. Ulterior, obiectivele propuse prin tratatul CEE - raportate la condiţiile concrete

în care s-au integrat ţările participante - au determinat transferuri tot mai numeroase spre

instituţiile comunitare. În prezent, o serie întreagă de aspecte ale politicii agricole, ale politicii

transporturilor, ale politicii comerciale sau ale concurenţei ţin de competenţa exclusivă a

Comisiei. Cu toate acestea, asocierea principiului subsidiarităţii la ideea federală - pe care

europenii au refuzat-o mult timp şi de care mulţi încă nu sunt convinşi că ar reprezenta o

soluţie viabilă pentru Europa de mâine - a făcut ca subsidiaritatea să fie inclusă explicit abia

în Tratatul de la Maastricht. În art. 3B se stipulează: “ Comunitatea acţionează în limitele

competenţelor care îi sunt conferite şi a obiectivelor care îi sunt date prin prezentul tratat. În

domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform

principiului subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în care obiectivele nu pot fi realizate într-o

măsură suficientă de către statele membre şi pot să fie mai bine realizate la nivel comunitar.”

Limitele autonomiei în condiţiile aplicării subsidiarităţii

Întrebarea care se pune este dacă aplicarea subsidiarităţii în condiţiile participării

la UE nu presupune cumva o concentrare a puterii de decizie la nivelul instituţiilor

comunitare, echivalând cu transformarea administraţiei publice româneşti, îndeosebi a celei

locale, în actor pasiv al aplicării politicilor europene. Va mai rămâne loc pentru autonomie,

libertate de decizie şi iniţiativă la nivelul administraţiei interne, fie ea naţională, fie locală?

Confederaliştii au criticat opţiunea federală a Tratatului de la Maastricht (întărită mai târziu

prin Tratatul Constituţional şi menţinută într-o anumită măsură prin Tratatul de la Lisabona),

printre altele, şi prin acest exces de transferuri supranaţionale care a antrenat un deficit

democratic şi o limitare a dreptului de iniţiativă, a libertăţilor individului, a rolului statului

naţional, ducând implicit şi la o pierdere de identitate. Participarea la EURO presupune, după

spusele specialiştilor europeni, reducerea progresivă a puterilor legislative ale parlamentelor

naţionale în proporţie de 80% pentru a le transfera organismelor comunitare.

Ce rol rămâne atunci administraţiei publice interne pe diversele paliere pe care se

plasează? Va fi suficient oare ca specialiştii să dispună de un minim de informaţii şi

competenţe care să-i facă suficient de capabili pentru a înţelege şi aplica textele comunitare?

Desigur că nu.

75

În fiecare domeniu distinct, aplicarea subsidiarităţii presupune acceptarea unui

interes general european concretizat în finalităţi comune. Dar, mijlocele concrete de realizare

ţin evident de acele niveluri de decizie care optimizează rezultatele, un rol esenţial revenind

administraţiei locale. Integrarea europeană se construieşte administrativ pe un dublu proces:

diminuare şi ierarhizare/recunoaştere mutuală ; se diminuează spaţiul de intervenţie al puterii

publice, concomitent cu spaţiul de manevră al administraţiei naţionale, şi se ierarhizează

competenţele pe patru niveluri (comunitar, naţional, regional şi local), conform principiului

subsidiaritătii şi cu respectarea regului recunoaşterii mutuale care a înlocuit prin Tratatul de

la Maastricht regula armonizării. În cadru intern, se dezvoltă competenţele la nivel regional şi

la nivel local. Principiul de subsidiaritate presupune tocmai conferirea unei autonomii sporite

indivizilor, grupurilor şi nivelurilor de decizie publică cât mai apropiate de individ, conform

regulii proximităţii.

Concret, repartizarea competenţelor se realizează după criteriul

insuficienţei/eficacităţii care va fixa limitele autonomiei pe diversele paliere interne.

Transferul de competenţe spre instanţele comunitare, cu respectarea regulii apropierii cât mai

mult posibil de individ, se face:

- în caz de externalităţi, adică acolo unde naţiunile nu-şi pot asuma întreaga

responsabilitate a politicii pe care o adoptă, ca urmare a transmiterii efectelor dincolo de

spaţiul naţional;

- în caz de insuficienţă (ineficienţă), fie din lipsă de mijloace, fie prin ineficienţa

mijloacelor;

- în situaţii limită (care generează insuficienţe temporare);

- în caz de concurenţă excesivă, care pune în pericol realizarea obiectivelor

comunitare, fiind nevoie astfel de interpunerea unui arbitru;

- în cazurile în care ar permite structurilor de proximitate să-şi dezvolte

autonomia.66

În consecinţă, rezultă permanent o redefinire a competenţelor într-o structură

ierarhică cu niveluri multiple (supranaţional, naţional, regional, local), în baza subsidiarităţii,

printr-un proces complex de centralizare/descentralizare. Tipic însă construcţiei europene este

dezvoltarea structurilor administrative regionale şi supranaţionalizarea.

Noul Tratat de la Lisabona aduce clarificări în aplicarea subsidiarităţii, clasificând

pentru prima dată politicile europene în funcţie de asumarea ierarhică stat- Uniune a

competenţelor.

Astfel, Tratatul distinge:

- competente exclusive: doar Uniunea poate legifera si adopata acte juridice; acestea sunt

obligatorii pentru statele membre;

66

Chantal Millon - Delsol, Le principe de subsidiarité, Presses Universitaires de France, Paris, 1993, p.114.

76

- competente împărţite: Uniunea si statele membre legifereaza si adopta acte juridice

obligatorii; statele işi exercită competenţele în măsura în care Uniunea nu le exercită sau

decide să cedeze dreptul său de a le exercita;

- promovarea si asigurarea coordonarii politicilor economice şi de ocupare ale statelor

membre;

- definirea şi aplicarea unei politici externe şi de securitate comună, inclusiv definirea

progresivă a unei politici comune de apărare;

- adoptarea de măsuri pentru sprijinirea, coordonarea sau completarea acţiunilor statelor

membre;

DOMENIILE DE COMPETENTA EXCLUSIVA:

1. stabilirea regulilor concurentei, necesare funcţionării pieţei interne;

2. politica monetara comuna in statele euro;

3. politica comerciala comuna;

4. uniunea vamala;

5. conservarea resurselor biologice ale mării, în cadrul politicii comune a pescuitului;

6. incheierea acordurilor internaţionale, daca acordul este prevazut intr-un act legislativ al

UE, necesar acesteia sa-si exercite competentele pe plan intern.

DOMENIILE DE COMPETENTE IMPARTITE:

1. piaţă internă;

2. spatiu de libertate, securitate si justitie;

3. agricultura si pescuit, mai putin conservarea resurselor biologice marine;

4. transport si retele transeuropene;

5. energie;

6. politica sociala;

7. coeziune economica, sociala si teritoriala;

8. mediu;

9. protectia consumatorilor;

10. actiuni comune de securitate in domeniul sanatatii publice;

11. cercetare, dezvoltare tehnologica, spatiu;

12. cooperare pentru dezvoltare si ajutor umanitar.

COORDONAREA POLITICILOR ECONOMICE SI DE OCUPARE

1. adoptarea de directii, orientari pentru politicile economice ale statelor membre, in

vederea coordonarii acestora;

2. dispozitii specifice pentru tarile euro;

3. masuri de coordonare a politicilor sociale, prin linii directoare.

POLITICA EXTERNA SI DE SECURITATE COMUNA

1. toate aspectele privind politica externa si de securitate comuna, inclusiv definirea unei

politici de aparare comuna;

2. statele membre sprijina fara rezerva actiunile Uniunii, abtinandu-se de la actiuni

contrare intereselor Uniunii sau ducand la diminuarea efecacitatii actiunilor acesteia.

ACTIUNI DE SPRIJIN, COORDONARE SAU DE COMPLETARE in domeniile:

1. industrie;

2. protectia si ameliorarea sanatatii;

3. educatie, formare profesionala, tineret si sport;

4. cultura;

5. protectie civila.

77

Ca şi în tratatele anterioare, pentru ficare domeniu sunt stabilite obiective, proceduri

decizionale, modul de asumare a competenţelor.

4. 2. Sistemul instituţiilor comunitare

Funcţionarea ansamblului comunitar a făcut necesară crearea unor instituţii şi

adoptarea de reguli care să asigure echilibrul între interesele ţărilor membre şi atingerea

obiectivelor propuse.

În baza principiului de subsidiaritate, sistemului instituţional comunitar i-au fost

delegate prerogative naţionale în domenii care acoperă ca sferă de influenţă mai mult decât

spaţiile naţionale. A rezultat astfel un drept derivat numit "acquis" comunitar, obligatoriu

atât pentru actualii membri cât şi pentru ţările care solicită aderarea. Principalele elemente

care formează astăzi dreptul comunitar sunt:

- reglementările (regulamentele), aplicabile direct în toate ţările membre din

momentul adoptării fără a mai fi nevoie de transpunerea lor în dreptul naţional;

- directivele, care stabilesc doar obiective, lăsând statelor membre libertatea de a alege

modul concret de realizare şi mijloacele necesare; se transcriu în legislaţia internă într-un

anumit termen, asigurând astfel coordonarea şi armonizarea legislaţiilor naţionale;

- deciziile, cuprinzând măsuri obligatorii pentru subiecţi strict desemnaţi: unul sau mai

multe state, întreprinderi etc.;

- avizele, rezoluţiile şi recomandările, cu rol de informare asupra poziţiei instituţiilor

în anumite probleme de interes comunitar.

Se adaugă tratatele şi toate acordurile internaţionale.

Instituţiile comunitare care asigură funcţionalitatea Uniunii sunt:

1. Comisia europeană, compusă din 27 de membri numiţi pentru 5 ani de către

Consiliul de Miniştri (câte unul pentru fiecare dintre ţările membre).

Locul ocupat de Comisie în sistemul instituţional este central, prin cele trei funcţii pe

care şi le asumă: de iniţiativă legislativă, de execuţie (pune în aplicare deciziile Consiliului) şi

de supraveghere şi control asupra aplicării dreptului comunitar. Comisia funcţionează prin

direcţii generale, grupate pe domenii, cum ar fi: agricultura, concurenta, economie si finante,

educatie si cultura, munca si afaceri sociale, societati, energie, transporturi,; fiscalitate si

uniune vamala; cercetare; JAI; mediu; piata interna; pescuit; politica regionala; sanatate si

protectia consumatorilor; societatea informationala; extindere; comert; dezvoltare; relatii

externe.

Deciziile se iau în baza votului majoritar.

78

2. Consiliul de Miniştri este principala instituţie de decizie a Uniunii; reuneşte

miniştrii celor 27 (în funcţie de ordinea de zi) şi decide, după caz, prin unanimitate,

majoritate simplă sau majoritate calificată.

Conform Tratatului consolidat al CE, Consiliul asigură coordonarea politicilor

economice generale ale statelor membre. În acest scop, Consiliul dispune de putere legislativă

pe care o exercită împreună cu Parlamentul, de putere bugetară şi ratifică acordurile

internaţionale negociate de Comisie. Consiliul se întruneşte periodic la Bruxelles sau la

Luxemburg, la convocarea Preşedintelui. Fiecare ţară membră exercită preşedenţia, prin

rotaţie, timp de şase luni. Deciziile Consiliului sunt pregătite de Comitetul reprezentanţilor

permanenţi ai statelor membre (COREPER), asistat de grupuri de lucru formate din

funcţionari ai ministerelor de resort. Tratatul de la Amsterdam extinde câmpul de

aplicabilitate al votului cu majoritate calificată în cadrul Consiliului la noi domenii, încercând

o eficientizare a activităţii acestuia. Unanimitatea se menţine doar pentru aşa - numitele

domenii “constituţionale” (aderarea de noi membri, modificarea tratatelor) şi pentru unele

domenii apreciate ca sensibile, de tipul fiscalităţii. Din totalul de 345 de voturi (29 Germania,

Franta, Italia, Maria Britanie; 27 Spania si Polonia; 14 Romania; 13 Olanda; 12 Grecia,

Cehia, Belgia, Ungaria, Portugalia; 10 Suedia, Bulgaria, Austria; 7 Slovacia, Danemarca,

Finlanda, Lituania, Irlanda; 4 Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru, Luxemburg; 3 Malta),

majoritatea calificata se obtine cu 255 de voturi daca propuenrea vine de la Comisie, in alte

cazuri fiind nevoie ca cele 255 de voturi sa exprime 2/3 din numarul statelor membre. In plus,

votul majoritatii calificate trebuie sa reprezinte 62% din populatia UE şi 55% din statele

membre.

3. Parlamentul european este ales pentru 5 ani prin sufragiu universal (după 1979) şi

cuprinde 785 de deputaţi (99 Germania, câte 78 Franţa, Italia şi Marea Britanie, 54 Spania si

Polonia, 27 Olanda, câte 24 Grecia, Belgia, Cehia, Unigaria şi Portugalia, 19 Suedia, 18

Austria, câte 14 Danemarca, Slovacia şi Finlanda, 14 Irlanda şi Litauania, 9 Letonia; 7

Slovenia; 6 Estonia , Cipru si 6 Luxemburg, 5 Malta); numărul reprezentanţilor fiecărei ţări

este legat de ponderea populaţiei în total Uniune. Romania a primit 35 de locuri si Bulgaria

18.

Iniţial, Parlamentului european i-au fost conferite trei funcţii: consultativă, politică şi

bugetară. Treptat, în baza Actului unic şi a Tratatului de la Maastricht, rolul legislativ al

Parlamentului a fost întărit, în aşa fel încât, în prezent, s-au conturat două funcţii: legislativă

şi bugetară; funcţiile sunt exercitate alături de Consiliu prin patru proceduri:

- procedura de consultare, constând în avizul Parlamentului înainta de adoptarea de

79

către Consiliu, în baza unei propuneri legislative a Comisiei;

- procedura de cooperare, prin care Parlamentul este autorizat să aducă amendamente

unui proiect de lege; se aplică în cazul legislaţiei cu privire la fondurile structurale, cercetare,

mediu, cooperare, politică socială, discriminări naţionale, armonizarea legislaţiilor naţionale;

- procedura de codecizie, care împarte puterea de decizie între Parlament şi Consiliu.

Rezultat al încercărilor de diminuare a deficitului democratic de care este acuzat sistemul

instituţional comunitar, procedura presupune adoptarea de texte comune, prin intermediul

unui comitet de conciliere (reprezentanţi ai Parlamentului, ai Consiliului şi ai Comisiei) şi în

condiţii de drept de veto al Parlamentului; se aplică în domeniile: libera circulaţie a

lucrătorilor, libertatea de stabilire, recunoaşterea mutuală a diplomelor, accesul la activităţi

nesalariale, piaţa internă, protecţia consumatorilor, educaţie, cultură, sănătate publică, reţele

transeuropene;

- procedura de aviz conform, aplicată deciziilor privind acordurile internaţionale,

organizarea fondurilor structurale, Banca Centrală Europeană. Parlamentul are dreptul să

aprobe sau să respingă actul legislativ, dar nu-i poate aduce amendamente.

Cu excepţia câtorva capitole privind Uniunea Economică şi Monetară, Tratatul de la

Amsterdam a înlocuit procedura de cooperare, extrem de greoaie, cu procedura de codecizie,

în scopul simplificării procedurilor legislative şi asigurării unui plus de coerenţă. Pentru a

întări rolul legislativ şi de control al Parlamentului, tratatul prevede de asemenea şi extinderea

procedurii de aviz conform, creşterea rolului bugetar al acestuia şi acordarea dreptului de

intervenţie în desemnarea membrilor şi preşedintelui Comisiei.

4. Curtea de Justiţie, ultima dintre cele patru instituţii comunitare fundamentale,

asigură “respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor”. Curtea este formată din

25 judecători şi 6 avocaţi generali, desemnaţi cu acordul tuturor ţărilor membre pentru o

perioadă de 6 ani. Hotărârile Curţii sunt luate cu majoritate de voturi şi sunt aplicabile

imediat. Prin hotărârile luate şi prin interpretările asupra tratatelor, Curtea exercită dreptul

european în ansamblul Uniunii, garantând uniformitatea şi aplicarea armonizată a acquis-ului

comunitar în toate ţările membre.

Alături de cele patru instituţii de bază, sistemul instituţional comunitar cuprinde şi o

serie de alte instituţii complementare. Cele mai importante sunt:

- Consiliul european, cu rolul “de a da Uniunii impulsurile necesare dezvoltării şi de a

defini în acest scop orientările politice generale”. Consiliul se întruneşte cel puţin de două ori

pe an într-un oraş al ţării care exercită preşedenţia (prin rotaţie, fiecare ţară pentru 6 luni);

- Curtea de Conturi, constituită prin tratatul de la Bruxelles din iulie 1975, exercitând

80

rolul de control al legalităţii încasărilor şi cheltuielilor bugetare, precum şi de asistenţă a

Parlamentului şi Consiliului de Miniştri în îndeplinirea funcţiei de control politic al executării

bugetului. Tratatul de la Maastricht conferă Curţii de Conturi o importanţă sporită,

desemnând-o a-V-a instituţie comunitară; se compune din 25 membri aleşi în unanimitate

pentru 6 ani de către Consiliul de Miniştri după aprobarea Parlamentului;

- Comitetul economic şi social, ca organ consultativ al Consiliului şi Comisiei; este

format din 317 de membri “reprezentanţi ai diferitelor categorii ale vieţii economice şi

sociale”. Membrii sunt desemnaţi de către Consiliu pentru o perioadă de patru ani şi sunt

grupaţi pe secţiuni specializate;

- Comitetul regiunilor, creat prin Tratatul asupra Uniunii Europene, ca urmare a

recunoaşterii concepţiei regionale asupra integrării în Europa; este format din 317 de

reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale, numiţi de Consiliula propunerea statelor

respective pentru 4 ani. Comitetul este consultat de către Consiliu sau Comisie pentru

avizare, dar poate emite avize şi din proprie iniţiativă.

Sistemul instituţional a fost supus unor etape succesive de modificări pentru a-i da un

plus de eficienţă, transparenţă şi reprezentativitate. Ultima reformă este realizată prin Tratatul

de la Nice, rolul esenţial al acestuia fiind cel de pregătire a sistemului instituţional comunitar

pentru extindere. Principalele prevederi privesc: repartizarea numărului de locuri şi de voturi

în instituţii şi organisme, extinderea votului cu majoritate calificată, creşterea rolului

legislativ al Parlamentului.

Cu siguranţă, însă, proiectul de Constituţie (iunie 2003), supus dezbaterilor

Conferinţei interguvernamentale debutată la 4 octombrie 2003, reprezintă cel mai important

moment în evoluţia instituţiilor UE.

Tabloul de mai jos sintetizează elementele definitorii ale sistemului instituţional

propus de Tratatul constituţionale şi modificările ulterioare aduse de Tratatul de la Lisabona.

81

SISTEMUL INSTITUTIONAL SI DE DECIZIE POLITICA AL UNIUNII

EUROPENE, CONFORM Tratatului Constituţional, 2004

II. SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UE

1. Parlamentul european:

- exercita, impreuna cu Consiliul de Ministri, functiile legislativa, bugetara, si, separat,

functia de control politic si consultativ;

- alege Presedintele Comisiei;

- este ales prin sufragiu universal direct, pentru 5 ani;

- are un numar maxim de 750 membri;

- reprezentativitatea se asigura in baza principiului degresivitatii proportionale, cu un

prag minim de 6 persoane

2. Consiliul european:

- da Uniunii impulsurile necesare dezvoltarii sale si defineste orientarile si si

prioritatile politice generale;

- nu are functie legislativa;

- este format din sefii de state si de guverne ai tarilor membre, Presedintele Consiliului

si Presedintele Comisiei (acestia din urma, nu participa la vot); ministrul Afacerilor

Externe al Uniunii participa la lucrari;

- se pronunta prin consens, in cazurile in care Constitutia nu dispune altfel;

- Presedintele este ales de Consiliul european, cu majoritate calificata, pe o perioada

de doi ani si jumatate; el reprezinta Uniunea in plan extern in domeniul politicii

externe si de securitate comuna, fara a prejudicia competentele ministrului afacerilor

externe.

3. Consiliul de ministri:

- exercita, impreuna cu Parlamentul, functiile legislativa, bugetara, si, separat, functiile

de definire a politicilor si de coordonare;

- este compus dintr-un reprezentant la nivel ministerial numit de tarile membre pentru

fiecare dintre formatiunile Consiliului;

- se decide cu majoritate calificata, mai putin in cazurile unde Constitutia prevede

altfel; majoritatea calificata trebuie sa reuneasca votul a 55% din statele membre

reprezentând cel putin 65% din populatia Uniuni; atunci când Consiliul european si

Consiliul de Ministri nu decid pe baza unei propuneri a Comisiei şi nici la iniţiativa

Ministrului Afacerilor externe, majoritatea calificata se obţine prin votul a 72% din

tarile membre, reprezintând cel putin 65% din populatia Uniunii;

- formatiunile Consiliului sunt: Consiliul legislativ si al afacerilor generale; Consiliul

afacerilor externe; alte formatiuni decise de Consiliul european;

- coerenta lucrarilor Consiliului este asigurata de catre Consiliul legislativ (in aceasta

calitate, Consiuliul de Ministri delibereaza si se pronunta impreuna cu Parlamentul

asupra legilor europene si a legilor cadru; reprezentarea statelor se asigura prin

reprezentanti la nivelul ministerial corespunzator ordinii de zi) si al afacerilor

generale (cand actioneaza in aceasta calitate, Consiliul pregateste reuniunile Consiliul

european);

- Consiliul afacerilor externe elaboreaza politicile externe ale Uniunii, in baza liniilor

strategice definite de Consiliul european si asigura coerenta actiunilor Uniunii; este

prezidat de ministrul afacerilor externe al Uniunii; Ministrul afacerilor externe este

numit de Consiliul european, cu majoritate calificata, in acord cu Presedintele

Comisiei; el este unul din Vice-presedintii Comisiei;

- Presedintia Consiliului, cu exceptia celei a afacerilor externe, se asigura de

82

reprezentantii statelor membre in Consiliu, prin rotatie, pe o perioada egala de cel

putin 1 an;

4. Comisia europeana:

- promoveaza interesul general european si ia initiative legislative in acest scop;

- urmareste aplicarea dispozitiilor Constitutiei si a dispozitiilor adoptate la nivelul

instititiilor Uniunii;

- supravegheaza aplicarea dreptului Uniunii, sub controlul Curtii de justitie;

- executa bugetul si gestioneaza programe;

- are rol de coordonare, executie si gestiune;

- cu exceptia politicii externe si de securitate comuna si a altor cazuri prevazute de

Constitutie, asigura reprezentarea externa a Uniunii;

- ia initiative de programare anuala si plurianuala in vederea dezvoltarii de acorduri

interinstitutionale;

- este formata dintr-un Colegiu compus din Presedintele Comisiei, ministrul afacerilor

externe al Uniunii (Vice - Presedintele), un număr de comisari egal cu 2/3 din

numărul statelor membre, selectati in baza unui sistem de rotatie egala intre statele

membre si câte un Comisar fara drept de vot pentru fiecare din celelalte tari; pentru

prima Comisie după intrarea în vigoare a Tratatului urma să se repsecte principiul 1

stat – 1 comisar;

- este responsabila in fata Parlamentului; acesta poate adopta o motiune de cenzura si

Comisia demisioneaza in bloc;

- Presedintele Comisiei este ales de catre Parlamentul european, cu majoritate de

voturi, la propunerea Consiliului european adoptata cu majoritate calificata.

5. Curtea de justitie:

- include din Curtea europeana de justitie, Tribunalul de inalta instanta si tribunale

specializate;

- Curtea europeana este formata dintr-un judecator din partea fiecarui stat membru

si este asistata de avocati generali; Tribunalul ets eformat din cel putin 1 judecator

pentru fiecare stat membru; judecatorii si avocatii generali sunt desemnati si alesi de

comun acord de catre tarile guvernele tarilor membre;

- asigura respectarea dreptului in interpretarea si aplicarea Constitutiei

III. ALTE INSTITUTII SI ORGANISME

Banca centrala europeana, împreună cu băncile centrale naţionale, constituie Sistemul

European al Bancilor Centrale.

Obiective: definirea si aplicarea politicii monetare pentru ţările Euro; stabilitatea

preţurilor; susţinerea politicilor economice ale Uniunii;

Curtea de Conturi asigură controlul încasărilor şi cheltuielilor Uniunii; este formată din

câte un reprezentant pentru fiecare dintre ţările membre;

Comitetul regiunilor, cu rol consultativ, asistă Parlamentul, Consiliul de Miniştri şi

Comisia; este compus din reprezentanţi ai colectivitaţilor locale şi regionale care sunt

titulari ai unui mandat electoral în colectivităţile respective sau sunt responsabili politic

în faţa unui organism ales;

Comitetul economic si social cu rol consultativ, asistă Parlamentul, Consiliul de

Miniştri şi Comisia; este compus din reprezentanţi ai organizaţiilor patronale, de salariaţi

şi alţi reprezentanţi ai societăţii civile, îndeosebi din domeniile socio-economic, civic,

profesional şi cultural.

Cele două comitete acţionează în interesul general al Uniunii.

83

IV. ACTELE JURIDICE ALE UNIUNII

1. Legea europeană – act legislativ de orientare/valoare generală, obligatoriu în

toate elementele şi aplicabil direct în toate ţările membre;

2. Legea cadru europeană – act legislativ care leagă toate ţările europene cărora i

se adresează de un obiectiv ce trebuie atins, lăsând instanţelor naţionale

competenţa asupra formei şi mijloacelor de aplicare;

3. Regulamentul (reglementarea) european – act non-legislativ de orientare

generală, urmărind aplicarea actelor legislative şi a unor dispoziţii specifice ale

Constituţiei; poate fie să fie obligatoriu în toate elementele şi aplicabil direct în

toate ţările membre, fie să lege toate ţările europene cărora i se adresează de un

obiectiv ce trebuie atins, lăsând instanţelor naţionale competenţa asupra formei şi

mijloacelor de aplicare;

4. Decizia europeană – act non-legislativ obligatoriu în toate elementele sale;

5. Recomandările şi avizele – fără efect constrângător.

Legile şi legile cadru europene sunt adoptate, la propunerea Comisiei, de către

Parlament şi Consiliul de miniştri; pot fi adoptate şi la iniţiativa unui grup al ţărilor

membre.

Regulamentele şi deciziile pot fi adoptate de către Consiliul de Miniştri, Comisie,

Consiliul european şi Banca centrală europeană, pentru cazurile prevăzute de Constituţie.

Modificările principale aduse de Tratatul de la Lisabona, privind instituţiile, sunt:

- Redenumirea funcţiei de ministru de externe – Inaltul Reprezentant pentru Afaceri

Externe şi Politică de Securitate;

- Menţinerea denumirilro actuale ale componentelor acquis-ului comunitar.

În plus, Tratatul prevede pentru prima dată posibilitatea luarii unei iniţiative legislative de

populaţie, precum şi o clauză de ieşire din Uniune.

Geneza construcţiei europene şi fundamentele juridice ale funcţionării UE ne permit

să apreciem că procesul de integrare vest-europeană este un proces de integrare instituţională,

determinat politic, având drept obiectiv final uniunea politică sub formă federală.

Transformările sistemului instituţional au urmărit, ca o constantă, democratizarea instituţiilor,

ameliorarea aplicării principiului subsidiarităţii şi creşterea eficienţei procedurilor

decizionale.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

1. Care este diferenţa între convergenţă şi coeziune?

2. Cum se argumenteaza adoptarea principiului coeziunii în preocesul integrării

europene?

3. Ce înţelegeţi prin conceptul de „Europă cu geometrie variabilă”?

4. Ce este subsidiaritatea şi care este rolul ei în integrarea europeană?

5. Ce instrumente principale de integrare pozitivă au fost folosite în procesul

84

integrării europene?

6. Ce modificări esenţiale ale sistemului instituţional sunt propuse prin proiectul

de Constituţie şi ce modificări a adus Tratatul de la Lisabona?

TEME pentru studiul individual:

a) Analizaţi comparativ obiectivele şi mecanismele de integrare prevăzute de tratatele

europene, de la Roma, Maastricht, Amsterdam şi Lisabona; arătaţi care sunt principalele

modificări şi analizaţi dinamica sistemului construcţiei/”constituţiei” economice a UE (se

poate folosi ca sprijin lucrarea „Integrare europeană. Metode şi analiză economică”,

Jacques Pelkmans)

b) Identificaţi sistemul indicatorilor structurali şi ai indicatorilor EURO. Propuneţi un

criteriu de analiză (selecţie ţări, indicatori, altele) şi realizaţi un studiu asupra

perspectivelor macroeconomice ale UE şi/sau ale ţărilor membre; sursa de documentare –

EUROSTAT.

c) Analizaţi Directiva Serviciillor. Sintetizaţi principalele capitole. Alegeţi un capitol şi

prezentaţi o sinteză de 3/4 pagini.

85

Modulul 3 Bugetul comunitar – constituire şi utilizare

Modulul prezintă resursele bugetului comunitar (structură şi evoluţie), crizele

bugetare (cauze) şi principalele capitole de cheltuieli.

Modulul include o singură unitate de curs şi necesită 3 ore de studiu.

Unitatea de studiu 1

1. Resursele bugetului

Resursele bugetului s-au format într-o primă etapă prin contribuţii naţionale,

stabilite ca procent din PIB-ul fiecărei ţări membre. Procedura bugetară avea să se schimbe în

urma conferinţei de la Haga (dec. 1969) prin instituirea resurselor proprii şi întărirea rolului

Parlamentului European.

Evoluţia spre autonomie bugetară a Comunităţii, deşi prevăzută prin tratatul iniţial

(art. 201), a generat numeroase dificultăţi. Un proiect propus de Comisie în 1965 a provocat,

spre exemplu, una din cele mai grave crize din istoria UE prin adoptarea de către Franţa a

politicii “scaunului gol”67

timp de şapte luni.

Înlocuirea sistemului contribuţiilor naţionale a devenit, însă, o necesitate determinată

de evoluţia procesului de integrare europeană.

Comunitatea avea nevoie de independenţă politică şi financiară pentru depăşirea

primei crize instituţionale pe care o traversa şi pentru a putea face faţă angajamentelor tot mai

costisitoare ale PAC. Adoptarea sistemului de resurse proprii reprezintă, în fapt, o reflectare a

accentuării nivelului de integrare a ţărilor membre UE, care a antrenat un mare transfer de

decizii de la nivel naţional la nivel comunitar. Este adevărat că la acea dată doar agricultura

solicita un astfel de transfer al planurilor de decizie dar, ca singură politică comună, PAC

mobiliza aproximativ 80% din resursele bugetare. Ponderea FEOGA (fondul care a finanţat

politica agricolă până la actualele perspective financiare 2007-2013) în bugetul comunitar se

va menţine, de altfel, mult timp în jurul a 60-70% din total buget.

67

În 1965, Franţa refuză să participe la votarea în cadrul Comisiei a reglementărilor privind agricultura şi

solicită adoptarea regulii unanimităţii atunci când sunt în joc interesele vitale ale unei ţări. În 1966, se

răspunde solicitării Franţei prin “Compromisul de la Luxemburg” şi încetează astfel prima criză instituţională.

86

Sistemul resurselor bugetare

Decizia Consiliului din aprilie 1970 aproba, după avizul Parlamentului, trei

categorii de resurse proprii: 68

a) taxele vamale percepute asupra produselor importate din ţările terţe;

b) un procent din taxa pe valoarea adăugată (TVA) percepută în ţările membre.

Procentul iniţial a fost de 1%, dar creşterea cheltuielilor bugetare, în special prin aderarea

Spaniei şi Portugaliei, a condus la stabilirea unui procent de 1,4% din TVA;

c) resurse proprii agriculturii, formate din prelevările variabile cu rolul de a

compensa diferenţa între preţurile interne şi preţurile mondiale şi cotizaţii percepute în cadrul

organizării comune a pieţei zahărului pentru a limita excedentele (stabilite pentru producţia şi

stocarea zahărului şi izoglucozei, la care se adaugă cotizaţia complementară de resorbţie).

Bugetul se completa cu orice alte contribuţii financiare, sub titulatura de "încasări

diverse".

Politica agricolă comună beneficiază şi de alte încasări specifice care nu sunt însă de

natura resurselor proprii. Este cazul diverselor taxe de coresponsabilitate aplicate în cadrul

pieţelor comune organizate pentru lapte, produse lactate şi cereale - pentru un anumit timp.

Încasările sunt considerate însă ca făcând parte din mecanismele de intervenţie pentru

echilibrarea pieţelor agricole şi sunt folosite pentru diminuarea cheltuielilor în sectoarele

respective.

Resursele stabilite s-au dovedit în scurt timp insuficiente. Creşterea excedentelor

agricole, scăderea preţurilor mondiale, extinderea CEE, reducerea progresivă a taxelor

vamale ca urmare a acordurilor OMC antrenează o criză bugetară de proporţii care va obliga

la o reformă a sistemului resurselor proprii, pe de o parte, şi la adoptarea unor reguli

stricte de disciplină bugetară, pe de altă parte.

Criza bugetară s-a datorat, în special, creşterii într-un ritm rapid a cheltuielilor de

finanţare a PAC, iar în cadrul acestora, mai ales a cheltuielilor de intervenţie prin sistemul de

garantare a preţurilor.

Revizuirea sistemului resurselor bugetare

Ca urmare a agravării crizei bugetare către sfârşitul deceniului 8/ începutul

deceniului9 şi în perspectiva extinderii CEE prin aderarea Spaniei şi Portugaliei ca

68

Commission des Communautés européennes, “Fonds Européen d’Orientation et de Garantie Agricole”,

1984, p.15.

87

beneficiare nete ale contribuţiilor financiare comunitare, Comisia a prezentat diverse

propuneri de revizuire a sistemului resurselor proprii.

Atenţia a fost orientată iniţial spre plafonul de 1% din TVA-ul prevăzut de decizia

Consiliului din 1970, atins în scurt timp: 0,72% în 1979; 0,73% în 1980; 0,7868% în 1981;

0,9248% în 1982; 0,9980% în 1983; 1,0% în 1984.

În mai 1983 Comisia a propus creşterea taxei pe valoarea adăugată în Comunitate,

prin decizia Parlamentului ca autoritate bugetară, fără a se recurge la ratificarea de către

statele membre. Nu era însă momentul pentru a se accepta un nou transfer de decizii spre

nivelul comunitar. Dar, anul 1984 a grăbit lucrurile. Pentru prima dată în istoria Comunităţii,

resursele proprii nu mai acopereau necesităţile de finanţare. După luarea în discuţie a

posibilităţii de a se reveni la sistemul contribuţiilor naţionale, statele membre au decis să

accepte o contribuţie complementară pentru a acoperi deficitul de 100,1 milioane ECU.

Situaţia s-a repetat în 1985, statele contribuind la bugetul comunitar cu 1981,6 milioane ECU,

de data aceasta ca sumă nerambursabilă. (Tabelul 1).

Tabelul 1. Structura încasărilor bugetare în perioada 1981 - 1986

1981 1982 1983 1984 1985 1986

mil.

ECU

(%) mil.

ECU

(%) mil.

ECU

(%) mil.

ECU

(%) mil.

ECU

(%) mil.

ECU

(%)

1.Taxe vamale 6392.3 36.6 6815.3 32.1 6988.7 30 7960.8 31.9 8310.1 31.9 9700.5 27.8

2.TVA 9187.8 52.6 12000.5 56.5 13699 59 14372.1 57.5 15329.6 58.8 22257.2 63.8

3.Încasări

specifice PAC

(prelevări şi

cotizaţii pentru

zahăr)

1747.5 1.0 2227.8 10.5 2295.1 9.9 2436.3 9.7 2179.1 8.3 2698.7 7.7

4.Alte

contribuţii

151.4 0.8 197 0.9 217.7 0.9 222.5 0.9 262 1.0 211 0.7

Total resurse

proprii

17479.0 100 21240.6 100 23200.5 100 24991.7 100 26080.8 100 34867.4 100

Finanţare

naţională

complemen-tară

- - - 1001.8 1981.6

Procent TVA

aplicat

0.7868 0.9248 0.998 1 0.844 1.3956

*Sursa: Commission des Communantés européenes, "Fonds Européen d'Orientation et de Garantie Agricole",

1987.

Se impunea totuşi depăşirea crizei printr-o soluţie pe termen lung. O primă încercare

a fost făcută prin acordul de la Fontainebleau, în baza căruia Consiliul a decis în mai 1985

ridicarea plafonului TVA de la 1% la 1,4% începând cu 1986. Fără însă o reformă a politicii

88

agricole, cheltuielile de finanţare au continuat să crească în ritm ridicat: cu 10,81% în 1986,

3,84% în 1987, 19,77% în 1988. (Tabelul 2.)

Tabelul 2. Evoluţia cheltuielilor bugetare în perioada 1985 - 1999, (credite angajate)

An

PAC Politica structurală Politici interne

mil. ECU creştere

anuală (%)

mil. ECU creştere

anuală (%)

mil. ECU creştere

anuală (%)

1985 19955.0 - 5260.35 - 1483.62 -

1986 22112.0 10.81 6695.88 27.29 1222.11 -17.63

1987 22960.8 3.84 7394.63 10.44 1566.85 28.21

1988 27500.0 19.77 8033.7 8.64 1763.69 12.56

1989 2671.0 -2.69 9742.0 21.26 2609.73 47.97

1990 26522.0 -0.89 11877.0 21.92 3034.67 16.28

1991 31516.0 18.83 15138.0 27.46 4139.36 36.40

1992 32095.0 1.84 18574.6 22.70 3896.68 -5.86

1993 35250.0 9.77 21277.0 14.55 3940.00 1.11

1994 35095.0 -0.38 21885.0 2.86 4084.00 3.65

1995 35722.0 1.79 23480.0 7.29 4323.00 5.85

1996 36364.0 1.8 24990.0 6.43 4520.00 4.56

1997 37023.0 1.81 26526.0 6.15 4710.00 4.20

1998 37697.0 1.82 28240.0 6.46 4910.00 4.25

1999 38389.0 1.84 30000.0 6.23 5100.00 3.87

Sursa : “La situation de l’agriculture dans la Communauté - Rapports annuels”

Plafonul fixat a fost atins în doi ani: 1,3956% în 1986 şi 1,4% în 1987 după

rectificarea bugetară. Era evident că în realitate sistemul de resurse proprii adoptat nu putea

acoperi necesităţile de finanţare comunitară. Contribuţia taxelor vamale şi a încasărilor

specific agricole la buget era în continuă scădere. Taxele vamale au adus 37% din încasări în

1980, 31,2% în 1982, 27,8% în 1986 şi 22,3% în 1988. Prelevările agricole au scăzut de la

9,3% în 1980 la 2,6% în 1988. Plafonul stabilit pentru taxa pe valoarea adăugată percepută în

ţările membre nu putea fi ridicat, întrucât dezavantaja ţările mai slab dezvoltate. Pe de altă

parte, realizarea pieţei interne, creşterea transferurilor financiare spre ţările din Sud şi

89

agravarea crizei agricole solicitau venituri bugetare tot mai mari. Ideea plafonării cheltuielilor

agricole s-a conturat atunci ca unica soluţie pe termen lung. Prevăzut pentru o perioadă de

cinci ani, plafonul cheltuielilor comune a fost stabilit la 1,15% din PNB comunitar în 1988,

putând atinge pragul de 1,20% în 1992 pentru creditele plătite şi 1,30% pentru creditele

angajate. Distincţia, devenită clasică în dreptul financiar comunitar, permite concilierea

principiului anualităţii bugetare şi necesitatea angajării unor cheltuieli pe mai mulţi ani,

îndeosebi pentru fondurile socio-structurale. Creditele angajate reprezintă un plafon care nu

este obligatoriu atins într-un exerciţiu bugetar. Creditele de plată permit efectuarea

cheltuielilor angajate pentru exerciţiul în curs şi pentru cele anterioare; sunt, în principiu, mai

puţin ridicate şi trebuiesc echilibrate cu încasările.

“A patra resursă” a apropiat sistemul resurselor proprii de contribuţiile naţionale

clasice; considerată ca fiind de natură complementară, este numită “resursa PNB” şi are rolul

de a acoperi diferenţa între suma încasărilor bugetare din resurse proprii şi cheltuielile

angajate la nivel comunitar. “Resursa PNB” se calculează prin aplicarea unei cote

procentuale, stabilită anual în cadrul procedurii bugetare, la suma PNB a ţărilor membre.69

Prin “a patra resursă” sistemul veniturilor bugetare comunitare se îndepărtează de

ideea de autonomie şi de independenţă bugetară pe care o promovează tehnocraţii. Ea

reuşeşte însă să ofere o soluţie sigură pentru depăşirea situaţiilor de criză şi să apropie într-o

oarecare măsură sistemul resurselor de capacitatea contributivă a ţărilor membre.

Dar, pentru a realiza coeziunea economică şi socială, ţările UE afirmau prin Tratatul

de la Maastricht “intenţia de a ţine cont pe viitor de capacitatea contributivă a diferitelor state

membre la sistemul resurselor proprii şi de a studia posibilităţile de corectare pentru statele

mai puţin prospere a elementelor regresive ale sistemului actual de resurse proprii”.

Textul făcea referire la natura regresivă a TVA ca principală sursă de venit (peste

50%) şi care dezavantaja economiile cu rată ridicată a TVA (ţările slab dezvoltate). Ţinând

cont că celelalte două categorii de venituri (taxele vamale şi încasările specific agricole) sunt

în continuă scădere, iar realizarea convergenţei reale în UE atrăgea o creştere considerabilă a

cheltuielilor bugetului comunitar, Comisia a propus o nouă revizuire a sistemului de resurse

proprii.

Revizuirea a fost realizată în cadrul “pachetului Delors II” şi a urmărit adaptarea

sistemului resurselor proprii în favoarea economiilor mai puţin prospere. Principiul care a stat

69

Datele privind PNB al ţărilor membre se uniformizează pentru a face posibilă respectarea principiului

capacităţii contributive şi pentru a evita erorile de calcul.

90

la bază a fost luarea în considerare a posibilităţilor reale de contribuţie a fiecăreia dintre ţările

membre.

Consiliul european de la Edinburgh a fixat un nou plafon global al resurselor la

1,20% din PNB comunitar în 1995 (credite de plată), urmând să crească la 1,27% în 1999

(1,335% în credite de angajare).

În sistemul resurselor, principala modificare s-a operat asupra TVA. Rata de apel

urma să scadă de la 1,4% în 1995 la 1% în 1999. Se urmărea astfel creşterea ponderii celei

de-a patra resurse în total buget ca o mai bună reflectare a capacităţii de contribuţie a ţărilor

Uniunii. În plus, limita maximă de participare, stabilită în 1992 la o valoare de impozitare

TVA de 55% din PNB a fost redusă în 1995 la 50% din PNB pentru statele al căror PNB pe

locuitor reprezinta cel mult 90% din media comunitară. Celelalte state urmau să beneficieze

de limita de 50% după 1999. Măsurile luate diminuau rolul ratei TVA la formarea veniturilor

bugetului comunitar şi antrenau o creştere a ponderii celei de-a patra resurse.

Într-o astfel de perspectivă, dacă ţinem cont şi de faptul că taxele vamale şi

încasările PAC îşi menţineau tendinţa de scădere, rezulta clar că sistemul de resurse proprii

urma să fie tot mai greu de conciliat cu principiul independenţei financiare a Comunităţii.

Comisia trebuia să caute, în consecinţă, soluţii care să-i asigure un confort decizional în

contextul în care dublul proces de accentuare a integrării şi de extindere spre ţări mai slab

dezvoltate urma să antreneze o creştere a cheltuielilor de aplicare a politicilor comune.

În timp, presiunea PAC asupra bugetul a scăzut, ponderea în buget fiind de

aproximativ 45% şi cu tendinţă de scădere, dar a crescut presiunea exercitată de aplicarea

politicii de coeziune, în special prin redistribuirea operată între EU15 şi noile state membre.

Conform tratatelor, în prezent resursele bugetului sunt formate din:

1. Resurse proprii tradiţionale (RPT) – acestea sunt formate în principal din taxe impuse

asupra importurilor de produse provenite dintr-un stat din afara UE. Ele contribuie cu

aproximativ 15 % la veniturile totale.

2. Resursa bazată pe taxa pe valoarea adăugată (TVA) reprezintă o rată fixă aplicată la

veniturile din TVA-ul armonizat ale fiecărui stat membru. Resursele bazate pe TVA

reprezintă 15 % din veniturile totale.

3. Resursa bazată pe venitul naţional brut (VNB) este o rată procentuală fixă (0,73 %)

aplicată la VNB-ul fiecărui stat membru. Deşi este o categorie neuniformă, aceasta a devenit

cea mai mare sursă de venituri, contribuind în prezent cu 69 % din veniturile totale.

91

Ţările membre au convenit o limită maximă a cheltuielilor cunoscută ca „plafonul resurselor

proprii”; această limită este în prezent stabilită la 1,24 % din venitul naţional brut al Uniunii

pentru plăţile făcute de la bugetul UE. Aceasta corespunde unei medii de aproximativ 293

EUR per cetăţean UE.

2. Sistemul actual al perspectivelor financiare şi structurarea recentă a bugetului

comunitar pe categorii de cheltuieli70

După Strategia de la Lisabona, având drept scop transformarea UE în cea mai

competitivă şi dinamică zonă a lumii, garantând un nivel ridicat de ocupare de protecţie

socială, corelat cu obiectivele de durabilitate ale Strategiei de la Goteborg, perspectivele

financiare s-au grupat pe teme prioritare în finanţarea prin bugetul UE, respectiv:

70

Documente oficiale UE (sinteze)

92

Din cele de mai sus se observă că pentru următorii şapte ani, statele membre UE au

decis să dedice o parte considerabilă a eforturilor lor comune şi a bugetului UE pentru o mai

mare creştere economică şi crearea de locuri de muncă. Dezvoltarea durabilă a devenit una

dintre principalele priorităţi ale Uniunii. Economia UE trebuie să fie mai competitivă,

iar regiunile mai puţin prospere trebuie să reducă decalajul faţă de celelalte.

O economie mai competitivă necesită investiţii mai mari în cercetare şi educaţie,

infrastructuri de transport şi energie extinse şi condiţii de lucru mai bune, toate în acelaşi

timp. Astfel, o simplă idee dezvoltată într-un laborator poate i preluată de o mică afacere din

UE şi promovată în întreaga Uniune, cu respectarea riguroasă a drepturilor consumatorilor. În

acest caz, finanţarea unei simple idei asigură locuri de muncă pentru cercetător,

întreprinzător, distribuitor şi protecţia consumatorului.

Obţinerea unei creşteri pe termen lung depinde şi de stimularea şi sporirea

potenţialului de creştere al UE. Această prioritate, numită „Coeziune”, intenţionează să ofere

asistenţă în special regiunilor mai puţin avantajate, în vederea transformării economiei

93

acestora pentru a face faţă competiţiei globale. Inovarea şi economia bazată pe cunoaştere

oferă oportunităţi nemaiîntâlnite pentru stimularea creşterii în aceste regiuni.

Eforturile Uniunii de a obţine coeziune se concentrează asupra dezvoltării

infrastructurilor şi a asistării regiunilor în formarea forţei de muncă şi a adoptării ultimelor

tehnologii de producţie. Bugetul UE sprijină, de asemenea, facilitarea cooperării economice

şi sociale transregionale şi internaţionale.

Acţiunile UE presupun adesea împărtăşirea de experienţă şi know-how, care se poate

dovedi mult mai utilă pentru regiunile mai puţin prospere.

În perioada 2007-2013, din fiecare euro cheltuit din bugetul anual al UE, 44 de cenţi vor fi

alocaţi pentru activităţile legate de competitivitate şi coeziune.

De asemenea, datorită diversităţii lor geografice ce şi climaterice, statele membre UE

produc o largă varietate de produse agricole pe care consumatorii europeni le pot achiziţiona

la preţuri decente. Eforturile UE în acest domeniu au două scopuri principale.

În primul rând, producţia trebuie să corespundă necesităţilor consumatorilor, inclusiv

înaltă siguranţă şi calitate a produselor agricole. În al doilea rând, din punct de vedere al

producţiei, comunitatea agricolă trebuie să posede capacitatea de a planii ca şi adapta

producţia în funcţie de necesităţile consumatorilor, respectând în acelaşi timp mediul

înconjurător.

În plus, gestionarea şi protecţia de succes a resurselor noastre naturale trebuie să

includă şi măsuri directe de protecţie a mediului, restructurarea şi diversii carea economiei

rurale şi promovarea pescuitului durabil. Pentru că bolile animalelor, deversările de petrol

şi poluarea aerului nu se opresc la frontierele naţionale. Astfel de ameninţări necesită acţiuni

largi pe mai multe fronturi şi în mai multe ţări.

În perioada 2007-13, bugetul UE va cheltui în fiecare an 43 cenţi din fiecare euro în

benefciul resurselor noastre naturale.

2. Bugetul UE în 2009

În cifre generale, bugetul pentru anul 2009 se ridică la 133,8 miliarde EUR în credite de

angajament. Aceasta corespunde unei creşteri de 2,5 % in comparaţie cu 2008 şi reprezintă 1,03 % din

VNB comunitar. O marjă de 3,2 miliarde EUR rămâne sub plafonul cheltuielilor din cadrul financiar.

În ceea ce priveşte creditele de plată, bugetul 2009 este stabilit la 116,1 miliarde EUR sau 0,89 % din

94

VNB. Aceasta reprezint o creştere de 0,3 % in comparaţie cu 2008 şi lasă o marjă de 7,8 milioane

EUR sub plafonul pentru credite de plată.

In climatul economic actual, obiectivele complementare de competitivitate şi coeziune pentru

creştere economică şi ocuparea forţei de muncă trebuie urmărite cu vigoare, iar cea mai mare parte

din buget - 45 % sau 60,2 miliarde EUR - este consacrat acestor obiective.

Competitivitatea este stimulată prin sprijinul sporit pentru programul-cadru de cercetare (+

10,9 %), programul-cadru pentru inovare şi cercetare (+ 22,2 %) şi învăţarea de-a lungul vieţii (+ 6,5

%). Cheltuielile pentru politica structurală şi de coeziune se vor ridica la 48,4 miliarde EUR.

O sumă de 56,1 miliarde EUR este direcţionată pentru conservarea şi gestionarea resurselor

naturale ale Uniunii, un accent sporit fiind pus pe abordarea preocupărilor privind mediul prin Life+

(+ 18,8 %) şi pe promovarea dezvoltării rurale durabile (+ 2,6 %). In plus faţă de promovarea

dezvoltării economice şi protejarea resurselor naturale, Uniunea Europeană caută, de asemenea, să

răspundă preocupărilor cetăţenilor in domeniul libertăţii, securităţii şi justiţiei. In bugetul 2009, sunt

disponibile în acest scop 863,9 milioane EUR, o sumă suplimentară de 651,0 milioane EUR fiind

alocată pentru programe in domeniul cetăţeniei, precum sprijinul pentru tineret şi cultură.

Uniunea Europeană va păstra un rol central ca actor global, bugetul pentru acţiuni externe

crescând cu 7,3 %, până la valoarea de 8,1 miliarde EUR. Sprijinul pentru procesul de pace în

Orientul Mijlociu şi promovarea stabilităţii în Kosovo rămân elemente-cheie ale politici externe a UE.

In cadrul negocierilor privind bugetul 2009, s-a asigurat o finanţare în favoarea unei

“ffacilităţi pentru alimente” in valoare de 1 miliard EUR, care vizează furnizarea unui răspuns rapid la

creşterea preţurilor alimentelor in ţările in curs de dezvoltare. “Facilitatea” bazeaza în mare măsură pe

organizaţii internaţionale şi regionale pentru punerea sa in aplicare, având ca obiectiv sprijinirea

agriculturii în ţările in curs de dezvoltare şi creşterea nivelului producţiei. Cea mai mare parte - 568 de

milioane EUR - este finanţată din bugetul 2009.

Costurile referitoare la administraţia tuturor instituţiilor UE se ridică la 7,7 miliarde EUR. In

ceea ce priveşte Comisia, bugetul 2009 prevede ultima tranşă a celor 250 de posturi noi ca urmare a

aderării Bulgariei şi României în 2007.

Tranşa finală de compensaţii bugetare în valoare de 209,1 milioane EUR este disponibilă în

2009 pentru a asigura menţinerea de către Bulgaria şi România a unui sold bugetar pozitiv în anii

imediat următori aderării lor la Uniunea Europeană.

3. Constrângerile extinderii către Europa Centrală şi de Est

Într-o Europă cu 27 de ţări membre, populaţia a crescut cu 28% din Europa celor 15

(UE-15), în timp ce PIB-ul a crescut cu doar cu 5% (11% la paritatea puterilor de

95

cumpărare).71

Disparităţile în termeni de PIB pe locuitor au trecut de la 1:5 pentru UE-15 la

1:7 pentru UE-27. Prin comparaţie faţă de extinderea spre sud, populaţia Greciei, Spaniei şi

Portugaliei reprezenta în 1980 22% din UE-9 şi 10% din PIB (14% la paritatea puterilor de

cumpărare). Comparând Polonia şi Spania, cele mai mari ţări din cele două grupe, Polonia

reprezintă 10% din populaţia UE-15 şi 2% din PIB, în timp ce Spania reprezenta 14 % din

populaţia UE-9 şi 8% din PIB.72

Prin urmare, este evident că ultima extindere a impus

importante transferuri bugetare în numele principiului coeziunii, transferuri care presupun, pe

de o parte, o creştere a participării ţărilor membre la bugetul comunitar şi, pe de altă parte, o

redistribuire între potenţialii beneficiari, redistribuire operată în defavoarea actualelor ţări net

beneficiare.

Conform unui studiu dat publicităţii de Dresdner Bank Economic Research în mai

200173

, costul extinderii cu primele 10 ţări (Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria,

Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia) era evaluat la 44 miliarde euro, dacă se

menţineau politicile comunitare din acel moment. Asta însemna o creştere a bugetului

Uniunii cu 50%, antrenând o creştere a contribuţiilor naţionale de la 1,27% din PNB (limita

actuală), la 1,4% din PNB (tabelul 2). Contribuţia netă a Germaniei trebuia dublata (21

miliarde euro), a Marii Britanii sa treaca de la 5,3 la 16,3 miliarde euro, a Franţei de la 1,1 la

8,2 miliarde şi a Italiei de la 1,8 la 8,5 miliarde euro. Cele mai importante transferuri către

noii membri urmau sa fie pentru agricultură şi pentru politicile structurale (tabelul 3).

Actualele economii central şi est europene se află într-un dificil proces de implementare a

mecanismelor economiei de piaţă şi de adaptare instituţională în vederea asigurării

funcţionalităţii pieţei. Procesul poate fi de durată şi poate genera efecte dezintegratoare în

interiorul Uniunii, mai ales ca extinderea a avut loc pe fondul unor decalaje structurale si de

competitive semnificative.

Tabelul 3. Bugetul comunitar, estimare în perspectiva extinderii (mii Euro)

71

La nivelul anului 1998. 72

European Commission, “The economic impact of enlargement”, Enlargement Papers, number 4, June 2001,

p. 2. 73

EurActiv.com Portal - Links Dossiers

96

Capitol de buget 2001 2002 2005 2008 2010

Agricultură 43790 46240 58060 60990 60890

-d.c. pentru ţările candidate 0 0 13700 16500 15960

Politica structurală 32390 32720 58020 67080 68030

- d.c. pentru ţările candidate 0 0 26820 37070 38570

Compensaţii 1000 1000 1000 1000 1000

Afaceri interne şi operaţiuni

externe

18550 19010 21550 23310 24900

Total 95730 98970 138630 152380 154820

% din PIB 1,09 1,09 1,36 1,37 1,32

Rezerve 0,18 0,18 0,04 0,03 0,08

Contribuţii naţionale -

% din PIB

1,27 1,27 1,40 1,40 1,40

Sursa: Dresdner Bank Economic Research

De asemenea, adoptarea Strategiei de la Lisabona (2000, revisuita in 2005) si a

Strategiei de la Goteborg a adus noi provocari privind competitivitatea, ocuparea si mediul,

ca prioritati tematice in finantarea din bugetul comunitar, inclusiv in noile state membre.

In figura de mai jos pot fi observate cheltutielile din bugetul UE, pe tari si pe teme,

conform Perspectivelor financiare actuale.

97

Tema pentru studiu individual

Analizati Raportul financiar al Bugetului UE pe anul 2008

(http://ec.europa.eu/budget/index_en.htm ). Analiza, structura veniturilor si cheltuielilor pe

tari si pe capitole. Realizati un material de sinteza de 5-6 pagini.

98

99

A. Sustainable development

1. Competitiveness for Growth and employment: the need to implement Lisbon

100

2. A greater Cohesion for growth and employment

three priorities (replacing the current objectives) as follows:

- Convergence

– Regional Competitiveness and Employment.

– European territorial cooperation in the form of cross-border and transnational

programmes.

101

3. Sustainable management and protection of natural resources: agriculture, fisheries

and environment

.• A substantial simplification for the market support measures and direct aid payments by

decoupling the direct payments to farmers from production.

• Further strengthening the rural development by transferring funds from market support to

rural development through reductions in direct aid payments to bigger farms (modulation)

thus linking the two pillars of the CAP that are complementary in enhancing the sustainable

development of farming and farming communities.

• A financial discipline mechanism in line with the decision of the European Council to set a

ceiling on expenditure on market support and direct aid between 2007 and 2013.

Contributing to the objectives of sustainable development and having been strengthened, the

future rural development policy after 2006 will be focusing on three main objectives:

– increasing the competitiveness of the agricultural sector through support for

restructuring (for instance investment aids for young farmers, information and

promotion measures);

– enhancing the environment and countryside through support for land management,

including co-financing of rural development actions related to Natura 2000 nature

protection sites (for instance agri-environment, forestry and Least Favoured Areas

measures);

– enhancing the quality of life in rural areas and promoting diversification of

economic

activities through measures targeting the farm sector and other rural actors (for

instance

qualitative reorientation of production, food quality, village restoration).

• Implementation of the EC Climate Change Programme, including a range of measures to

ensure that the Kyoto Protocol target for EC greenhouse gas emission reductions is

achieved;

• Implementation of the thematic strategies which address specific environmental priorities

e.g. soil; air quality; pesticides; the marine environment; the urban environment; sustainable

use and management of resources; and waste recycling;

• Implementation of the Environmental Technology Action Plan („ETAP‟) to harness the full

potential of environmental technologies, reducing pressures on natural resources, and

aiming to improve the quality of life of European citizens while stimulating competitiveness

and economic growth, further promoting the leading role the EU takes in

developing and applying environmental technologies.

• Development and implementation of the Natura 2000 network of sites to protect European

bio-diversity as well as implementation of the biodiversity action plan.

102

B. Giving full content to European citizenship

1. The area of freedom, security, and justice

(i) External borders/immigration

(ii) Justice/security

2. Access to basic goods and services

3. Making citizenship work: fostering European culture and diversity

C. The EU as a global partner

1. EU and its neighbourhood policy

2. The EU as sustainable development partner

3. The EU as a global player

4. The policy mix

103

104

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

1. Care sunt resursele bugetului comunitar conform Deciziei Consiliului din aprilie

1970?

2. Ce factori au determinat revizuirea sistemului resurselor bugetare?

3. Ce este a 4-a resursă şi ce rol are în sistemul resurselor bugetare?

4. Care sunt principalele tendinţe în evoluţia cheltuielilor bugetare?

5. Care au fost principalele cauze ale crizelor bugetare şi ce soluţii au fost

adoptate?

6. Cum funcţionează disciplina bugetară agricolă?

7. Ce este şi cum se aplică „contribuţia britanică”?

8. Care sunt principalele arii tematice in finanţarea comunitară, conform

Perspectivelor financiare 2007-2013_

TEMĂ:

Analizaţi prevederile bugetare din proiectul de constituţie şi analizaţi aspectele

financiare ale extinderii Uniunii

Bibliografie recomandată:

1. Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan, Integrarea şi politica fiscală euroepană,

Infomarket, Braşov, 2002;

2. internet: www.europa.eu.int , www.euractiv.com )

105

Modulul 4. Extinderea uniunii europene

Modulul cuprinde coordonatele extinderii Uniunii Europene către Europa Centrală

şi de Est (aspectele economice şi politice) şi analiza situaţiei României în procesul de

aderare. Situaţia României este prezentată sub forma unor fişe de sinteză, pentru lecturare

şi analiză.

Parcurgerea modulului va permite familiarizarea cu principalele provocări ale

ultimei extinderi a Uniunii Europene, cunoaşterea şi înţelegerea exigenţelor de îndeplinire a

criteriilor de aderare, precum şi mecanismele specifice procesului de preaderare.

Modulul necesită aproximativ 6 ore de studiu.

Extinderea Uniunii Europene spre ţările central şi est europene şi unificarea

monetară au reprezentat cele mai dure provocări din istoria procesului de integrare în

Europa, cu implicaţii majore asupra viitorului continentului european.

În termeni macro-economici, ţările centrale şi est europene – TECE, raportat la

mărimea celor 15 (UE-15), reprezintă echivalentul Greciei, Spaniei şi Portugaliei faţă de

UE-9 din anii 80. Dar, diversitatea economică, socială şi instituţională, disparităţile

economice şi dificultăţile tranziţiei, în contextul exigenţelor privind adoptarea monedei

unice, generează importante riscuri de dezintegrare în procesul de funcţionare a Uniunii

Europene

Aşa se explică faptul că UE a fost extrem de atentă şi rezervată în pregătirea

extinderii spre Est, atît prin adoptarea unor procese de reformă în plan intern (instituţii,

politici), cât şi prin adoptarea unei strategii complexe aplicată ţărilor vizate pentru

integrare.

Unitatea de studiu 1.

Unitatea necesită 3 ore de studiu.

Unitatea de studiu 1. Coordonatele extinderii UE spre Europa Centrală şi

de Est

La sfârşitul anilor '80, ţările Europei comunitare erau preocupate de relansarea

procesului de integrare, proces aflat în stagnare de aproape două decenii. Accelerarea

procedurilor de instituire efectivă a celor patru libertăţi şi adoptarea de noi principii de

integrare urmau să pregătească terenul pentru mult controversata unificare monetară.

În strategia integrării, conceptul cheie a devenit convergenţa: converganţa nominală,

pentru îndeplinirea criteriilor de participare la moneda unică; convergenţa reală, pentru

106

crearea unei zone monetare optime. Pe ansamblu, convergenţa politicilor şi resurselor spre

realizarea Uniunii Economice şi Monetare, în baza unei logici cumulative de aprofundare a

integrării economiilor membre, în vederea unificării politice. Relaţiile cu ţările Europei

Centrale şi de Est (ECE) se prefigurau ca relaţii de cooperare diferenţiată, conform

acordurilor bilaterale şi multilaterale încheiate.

Schimbarea regimurilor politice din centrul şi estul continentului precum şi opţiunea

fermă a fostelor ţări socialiste de orientare politică şi economică spre modelul occidental au

modificat strategia Uniunii Europene (UE) prin perspectiva extinderii. Considerată imediat,

atât în Vest cât şi în Est, ca prioritate politică, extinderea a fost imaginată ca un "proces rapid

şi global", posibil de finalizat până la începutul noului mileniu.74

Prin urmare, aprofundarea şi

extinderea au devenit coordonatele esenţiale ale strategiei de integrare pe continentul

european.

La baza strategiei de extindere au fost aşezate criteriile de aderare definite la

Copenhaga şi principiul egalităţii de tratament. Consiliul european de la Madrid (dec. 1995)

insista asupra necesităţii ca, atât deschiderea cât şi derularea negocierilor, să se decidă în

baza evaluărilor Comisiei asupra gradului de îndeplinire de către fiecare candidat în parte a

criteriilor de la Copenhaga. În decembrie 1997, Consiliul european lansa oficial procesul de

extindere. Acesta include în prezent 13 ţări: Bulgaria, Cipru, Republica Cehă, Estonia,

Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi Turcia. Consiliul

de la Luxemburg a decis în special că extinderea va trebui să includă:

- Conferinţa europeană, cadru multilateral incluzând cele 10 ţări ECE, Cipru şi

Malta; Conferinţa a fost lansată în 1998;

- Procesul de aderare, pentru cele 10 ţări ECE şi Cipru; procesul a fost lansat în

30 martie 1998;

- Negocierile de aderare, deschise la 31 martie 1998 cu şase ţări, conform

recomandărilor Comisiei, respectiv: Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Polonia şi

Slovenia.

Malta, care îngheţase candidatura în 1996, a relansat-o în 1998.

În decembrie 1999, Consiliul de la Helsinki a confirmat caracterul global al extinderii

şi a decis, ca în baza recomandărilor Comisie, să se deschidă negocieri formale de aderare cu

alte 6 ţări candidate, respectiv: Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România şi Slovacia.

Negocierile au fost deschise formal cu acest al doilea grup pe 15 februarie 2000.

Despre Turcia, Consiliul de la Helsinki a decis că este un candidat cu vocaţie de

posibil membru pe baza aceloraşi criterii de la Copenhaga.

Uniunea Europeană cunose deja câteva valuri reuşite de extindere. Tratatele de la Paris

(1951), instituind ComunitateEuropeană a Cărbunelui şi Oţelului şi Tratatele de la Roma

(1957), instituind Comunitatea Economică Europeană şi EURATOM au fost semnate de şasa

ţări fondatoare: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Olanda şi Luxemburg. Ulterior, au avut loc 4

extinderi care au ridicat la 15 numărul statelor membre:

74

Michel Foucher, "L'Europe centrale et les Unions européennes: la double différenciation", Revue d'études

comparatives Est-Ouest, nr. 4, 1996, p. 217.

107

- 1973 – Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit;

- 1981 – Grecia;

- 1986 – Portugalia şi Spania;

- 1995 – Austria, Finlanda şi Suedia.

Extindere către alte 12 tări era apreciată însă ca fără precedent, implicând riscuri ridicate din

punct de vedere economic, social şi politic, pornind de la anvergura şi diversitatea pe care o

presupunea.

1.1. Ţările asociate, de la cooperare la aderare

După căderea zidului Berlinului, în 1989, Comunitatea a dezvoltat rapid relaţii diplomatice cu

toate ţările ECE, a încheiat acorduri de comerţ şi de cooperare şi a creat programul Phare de

susţinere financiară a eforturilor de tranziţie. Phare a devenit între timp cel mai important

program de sprijin a TECE în eforturile de pre-aderare.

În anii 90, Comunitatea a început să încheie Acorduri de asociere, numite Acorduri Europene,

cu 10 ţări ale Europei Centrale, acorduri care au constituit baza juridică a relaţiilor bilaterale

între UE şi aceste ţări. Astfel de acorduri existau deja pentru Turcia (1963), Malta (1970) şi

Cipru (1972). În cazul TECE, finalitatea acordurilor a fost instituirea unei zone de liber

schimb între UE şi ţările asociate, în baza principiului asimetriei concesiilor (o liberalizare

mai rapidă de către UE decât de către ţările asociate). În cazul Ciprului, Maltei şi Turciei,

Acordurile au acoperit domenii similare, mai puţin dialogul politic, şi au avut drept obiectiv

instituirea unei uniuni vamale. Obiectivul a fost atins cu Turcia (în 1995), iar cu Cipru

uniunea vamală a devenit efectivă în 2002. Acordurile europene au facilitat dezvoltarea

comerţului între UE şi TECE, au promovat ajutorul financiar şi investiţiile.

Acordurile europene au recunoscut intenţia ţărilor asociate de a deveni membre ale Uniunii

Europene, obiectiv confirmat prin depunerea candidaturilor individuale ale acestor ţări.

Ţara Semnarea

Acordului

European

Intrarea în

vigoare a

Acordului

european

Introducerea

candidaturii la

UE

Începerea

negocierilor de

aderare

Ungaria Dec 1991 Febr. 1994 31 mart. 1994 31 martie 1998

Polonia Dec 1991 Febr. 1994 14 dec. 1995 31 martie 1998

Bulgaria Martie 1993 Febr. 1995 14 dec. 1995 15 febr. 2000

Rep. Cehă Oct. 1993 Febr. 1995 17 ian. 1996 31 martie 1998

România Febr. 1993 Febr. 1995 22 iunie 1995 15 febr. 2000

Rep. Slovacia Oct. 1993 Febr. 1995 27 iunie 1995 15 febr. 2000

Estonia Iunie 1995 Febr. 1998 24 nov. 1995 31 martie 1998

Letonia Iunie 1995 Febr. 1998 13 oct. 1995 15 febr. 2000

Lituania Iunie 1995 Febr. 1998 8 dec. 1995 15 febr. 2000

Slovenia Iunie 1996 Febr. 1998 10 iunie 1996 31 martie 1998

Turcia Sept. 1963 Dec. 1964 14 apr. 1987 Octombrie 2005

Malta Dec. 1970 Apr. 1971 16 iulie 1990 15 febr. 2000

Cipru Dec. 1972 Iunie 1973 3 iulie 1990 31 martie 1998

108

1.1.1. Criteriile de aderare

Condiţiile generală de bază pentru extindere au fost prevăzute prin Tratatul de la

Roma (art. 49 în Tratatul de la Amsterdam): “Orice stat european poate deveni membru al

Uniunii. El adresează cererea Consiliului, care se pronunţă cu unanimitate de voturi, după

consultarea Comisiei şi după avizul conform al Parlamentului european care se pronunţă cu

majoritatea absolută a membrilor care-l compun”.

În extinderea către Est, mMomentul cel mai important l-a constituit Consiliul de la

Copenhaga, prin decizia că “orice ţară asociată a Europei Centrale şi de Est, dacă doreşte,

poate deveni membră a Uniunii Europene”. Din acel moment problema principală a devenit

cea a momentului aderării şi a procedurilor de aderare. În acest scop, pentru a putea stabili o

strategie conformă cu interesele pe termen lung ale procesului de integrare europenă,

Consiliul a precizat: “Aderarea va avea loc pe măsură ce statele asociate vor indeplini

condiţiile economice şi politice cerute”. Condiţiile, definite atunci, sînt cunoscute sub

denumirea de “criteriile de la Copenhaga”:

a) instituţii stabile, garantând democraţia, primatul dreptului,

drepturile omului, respectul şi protecţia minorităţilor;

b) o economie de piaţa viabilă şi capacitatea de aface faţă presiunii

concurenţiale şi forţelor pieţei interne unice;

c) capacitatea de asumare a obligaţiilor aderării, în special subscrierea

la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare.

Aderarea presupunea, de asemenea, capacitatea ţărilor candidate de a crea condiţiile

integrării şi participării la politicile Uniunii, prin adaptarea structurilor administrative.

Consiliul european de la Madrid (dec. 1995) a subliniat că, deşi adoptarea legislaţiei

europene (aquis-ului comunitar) şi transpunerea ei în dreptul intern sînt extrem de importante

în procesul aderării, mult mai importantă era crearea şi dezvoltarea structurilor administratice

şi juridice necesare aplicării politicilor europene. Prin urmare, criteriilor de la Copenhaga, le-

a fost adăugat un al 4-lea criteriu:

d) capacitatea administrativă de aplicare a acquis-ului comunitar.

Acquis-ul comunitar cuprinde:

1) dispoziţiile Tratatului instituind Comunitatea Europeană (Roma, 25 martie 1957), ale

Tratatului privind Uniunea Europeană (Maastricht, 7 febr. 1992), ale Tratatului instituind

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Roma, 25 martie 1957), precum şi ale

tuturor acordurilor care le-au modificat în timp, inclusiv tratatele privind aderarea noilor

membri;

2) regulamentele, directivele şi deciziile emise de instituţiile europene, ca acte de putere

obligatorie, precum şi: declaraţiile, rezoluţiile, strategiile comune, concluziile, deciziile

cadru, etc.;

109

3) convenţiile multilaterale deschise numai statelor membre ale Uniunii Europene, precum şi

cele deschise unui număr mai mare de state, la care statele membre şi Comisia Europeană

sînt părţi, desemnate de către Comisie ca făcând parte din acquis;

4) jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.

Consiliul european de la Luxemburg (dec. 1997) a subliniat apoi că „Extinderea

Uniunii necesită în prealabil întărirea şi ameliorarea funcţionării instituţiilor conform

dispoziţiilor Tratatului de la Amsterdam”, iar Consiliul de la Helsinki (dec 1999) a confirmat

că aderarea la Uniune este subordonată respectării criteriilor de la Copenhaga, ţările

candidate trebuind să „împărtăşească valorile şi obiectivele Uniunii aşa cum sînt ele enunţate

în tratate”. Consiuliul de la Helsinki a insistat în special asupra necesităţii de respectare a

criteriilor politice şi a importanţei asigurării unui nivel ridicat de securitate nucleară.

Un rol important în pregătirea UE pentru noua extindere l-a avut Agenda 2000,

document strategic ce propunea un ansablu de priorităţi în reformele interne ale UE , precum

şi un cadru de aplicare a procedurilor de preaderare.

1. 1. 2. Agenda 2000 Avizele Comisiei europene

Consiliul european de la Madrid a cerut Comisiei să supună evaluării cererile de

aderare ale ţărilor candidate, cât mai curând posibil după Conferinţa interguvernamentală

(CIG) asupra reformei instituţiilor europene (iunie 1997) şi să pregătească o analiză detaliată

asupra consecinţelor extinderii pentru UE.

Documentul cadru pentru definirea acţiunilor în măsură să permită Uniunii

Europene atât procesul de accentuare, cât şi cel de extindere l-a reprezintat "Agenda 2000 -

pentru o Uniune mai puternică şi mai stabilă"(iulie1997). Agenda 2000 stabilea principalele

perspective de dezvoltare ale UE, perspectivele politicilor comune, concepţia despre

extinderea spre noi membri, cadrul financiar după anul 2000 şi propunea un ansamblu de

reforme instituţionale care să permită funcţionarea unui sistem eterogen de aproximativ 30 de

ţări.75

Politicile comunitare

Cu privire la politicile comune interne, Comisia a reţinut patru obiective: crearea

condiţiilor pentru o creştere durabilă, axarea creşterii pe cunoaştere, modernizarea

profundă a sistemului de ocupare a forţei de muncă şi promovarea unei societăţi solidare şi

sigure, respectând mediul şi interesul general. Pentru a atinge obiectivele menţionate, se

propunea în document creşterea finanţării şi concentrarea acesteia pe priorităţi cum ar fi

cercetarea şi dezvoltarea, formarea profesională, marile reţele de transport şi comunicaţie etc.

75

Commission européenne, "Agenda 2000 - pour une Union plus forte et plus large", Bulletin de l'Union

européenne, supl. 8/97.

110

Un rol important revinea ameliorării capacităţii comunitare de gestiune, coordonare şi

control.

Cele mai importante politici, cu impact esenţial asupra bugetului comunitar, au fost

consideratepolitica de coeziune şi politica agricolă (împreună, preiau aproximativ 80% din

bugetul Uniunii).

Politica UE de coeziune economică şi socială trebuie să conducă la reducerea

disparităţilor regionale, dezvoltarea regiunilor aflate în regres economic şi dezvoltarea

resurselor umane. Se urmărea practic o accentuare a gradului de concentrare a politicii

regionale prin diminuarea numărului de obiective la trei (obiectiv realizat, de altfel, prin

satbilirea cadrului finaciar 2000-2006). Se spera astfel într-un plus de eficacitate a măsurilor

structurale. Comisia preconiza, de asemenea, şi o mai mare concentrare geografică în aşa fel

încât, cu menţinerea efortului global de coeziune din anul 1999, să se asigure necesarul de

finanţare în perspectiva extinderii. Din bugetul comunitar, fondurile structurale au absorbit în

perioada 2000-2006 230 miliarde ECU (în preţuri 1997) pentru EU15 şi 45 miliarde ECU

pentru noii membri, din care 7 miliarde ECU sub forma subvenţiilor de preaderare. Creşterea

transferurilor spre noii veniţi urma să aibă loc progresiv, în funcţie de capacitatea lor de

absorbţie, dar fără să depăşească 4% din PIB naţional. Fondul de coeziune îşi păstra

destinaţia, respectiv susţinerea participării la EURO a ţărilor cu PNB sub 90% din media

comunitară.

În politica agricolă comună, Comisia estima necesitatea de a aprofunda direcţiile

reformei Mac Sharry şi de a încerca o mai mare apropiere a preţurilor europene de cele

mondiale, în asociere cu subvenţiile directe pe venit. Factorii determinanţi în aplicarea PAC

erau consideraţi: riscul de dezechilibrare a pieţelor, angajamentele multilaterale OMC,

constrângerile de mediu şi de calitate, perspectiva extinderii. Concret, se prevedea o reducere

a preţurilor instituţionale, în special pentru cereale, carne de vită şi lapte, reducere

compensată prin subvenţii inferioare însă pierderilor de venit. Disparităţile ce aveau să

rezulte prin extindere impuneau în scurt timp elaborarea unei politici de dezvoltare rurală,

desprinsă din politica agricolă comună, cu accent pe măsuri structurale şi de mediu.

Propuenrile s-au concretizat în reforma 2003, care a însemnat în esenţă creşterea adaptării

agriculturii la cerinţele pieţei, reducerea intervenţiilor pe piaţă, întărirea dimensiunii durabile

şi creşterea importanţei finanţărilor strcuturale într-un model integrat, pe sistemul fondurilor

structurale, prin pilonul dezvoltării rurale.

Opinia Comisiei privind extinderea Uniunii

Comisia europeană aprecia că extinderea UE urma să fie benefică nu doar din punct

de vedere politic ci şi economic.

Dar, accentuarea disparităţilor ce vor rezulta ca urmare a slabelor performanţe

economice ale ţărilor central şi est-europene, prezenta riscuri de dezintegrare europeană prin

disfuncţionalitate. În consecinţă, ţările ce doreau aderarea trebuiau să parcurgă o etapă de

tranziţie în care economiile să devină competitive şi acquis-ul comunitar să fie transpus în

111

dreptul intern.

În sprijinul ţărilor candidate, Comisia a preconizat o importantă susţinere financiară

pentru perioada 2000-2006, constând în programe PHARE, subvenţii pentru dezvoltarea

agriculturii şi subvenţii structurale, în special pentru transport şi mediu.

Comisia urma să raporteze anual Consiliului evoluţia înregistrată de fiecare ţară şi să

recomande lansarea procesului de aderare pe măsura îndeplinirii criteriilor solicitate.

Perspective financiare

Uniunea Europeană adoptase până în 1997 două perspective financiare (1989-1993 şi

1994-1999), din dorinţa unei mai eficiente gestionări a bugetului comunitar.

Cadrul financiar 2000-2006 a avut rolul de a asigura atât aprofundarea integrării cât şi

extinderea. Comisia estima prin Agenda 2000 că necesarul de finanţat putea fi acoperit prin

menţinerea plafonului resurselor proprii, care urma să fie atins în 1999 (1,27% din PNB

comunitar).

Implicaţiile financiare ale prevederilor cuprinse în Agenda 2000 se estimau la: 4

miliarde ECU suplimentar pe an pentru politica agricolă comună (cu o marjă de 4,7 miliarde

ECU sub linia directoare agricolă, necesară ajustărilor determinate de extindere); 275

miliarde ECU pentru politica de coeziune, din care 45 miliarde ECU vor fi acordate noilor

membri; 30 miliarde ECU asistenţă pentru preaderare.

În concluzie, cadrul european al extinderii UE, fixat prin Agenda 2000, poate fi

definit prin: creşterea rolului politicilor interne în procesul integrării, concentrarea

fondurilor regionale în scopul asigurării convergenţei reale între regiunile şi ţările membre,

continuarea reformei Mac Sharry în politica agricolă comună, disciplină bugetară, extindere

diferenţiată, cu parcurgerea asistată a unei etape de preaderare, pe măsură ce ţările candidate

îndeplineau condiţiile precizate la Copenhaga.

Agenda 2000 includea, de asemenea, avizele Comisiei asupra situaţiei ţărilor candidate,

prin raportare la criteriile de aderare. Analiza a fost realizată în baza unui chestionar de 160

de pagini completat de ţările asociate. Acesta a cuprins câteva mii de întrebări, acoperind 23

de sectoare de activitate. Comisia a luat în considerare autoevaluarea ţărilor candidate dar şi

rapoartele şi rezoluţiile Parlamentului european, rapoartele organizaţiilor internationale şi a

instituţiilor financiare internaţionale, ca şi progresele în baza Acordurile europene. Avizele au

avut rolul de evaluare a performanţelor fiecărui candidat, dar şi de a face o analiză a

potenţialului acestora de îndeplinire a criteriilor de aderare. Avizele au fost urmate în fiecare

an de câte un raport in care erau prezentate progresele fiecărei candidate în pregătirea pentru

aderare, o evaluare a eficienţei instrumentelor de pre-aderare şi priorităţile pe termen scurt şi

mediu. În baza acestor rapoarte, Consiliul urma să decidă asupra asupra modului de realizare

a procesului de negociere.

112

Unitatea de studiu 2.

Unitatea de studiu 2. Procesul de negociere

Pe baza recomandărilor Comisiei europene, Consiliul european de la Luxemburg (dec. 1997)

a decis lansarea unui „proces global de extindere” către toate ţările care solicitau aderarea.

Procesul a presupus:

1. O Conferinţă europeană care a grupat toate ţările candidate, respectiv 10 ţări

din Europa centrală, Cipru, Malta şi Turcia. Conferinţa este un forum multilateral cu rolul de

a examina aspecte de interes general privind: politica externă şi de securitate comună, justiţia

şi afacerile interne, domeniile economice sau de cooperare regională. Conferinţa s-a reunit

pentru prima dată la Londra, în 12 martie 1998.

2. Aderarea, în baza unei strategii de pre-aderare, a negocierilor de aderare, a

examinării analitice a legislaţiei comunitare („screening”) şi a unei proceduri de

supraveghere.

3. Negocieri de aderare, stabilind condiţiile în care fiecare ţară urma să adere la

UE. Negocierile s-au concentrat asupra condiţiilor de adoptare şi aplicare a acquis-ului în

ţările candidate.

gocierile propriu-zise au luat forma unor serii de conferinţe bilaterale

interguvernamentale între statele membre UE şi ţările candidate. După examinarea detaliată a

capitolelor de acquis76

(„screening”), negocierile s-au deschis cu fiecare ţară candidată,

capitol cu capitol. Comisia a propus poziţii de negociere comune UE pentru fiecare capitol,

relativ la aspectele ce ţineau de competenţa comunitară (în baza principiului de

subsidiaritate). Propunerile de negociere au fost apoi aprobate de ţările membre cu

unanimitate de voturi. Negocierile s-au ţinut la nivel ministerial (reprezentanţii permanenţi

pentru ţările membre şi ambasadorii sau negociatorii şefi pentru ţările candidate). Rezultatele

negocierilor au fost preluate într-un proiect de aderare supus aprobării Consiliului şi

Parlamentului pentru aviz conform. După semnare, tratatele de aderare au urmat un proces de

ratificare în ţările membre şi în ţara candidată. După ratificarea de către toate ţările, ţara

candidată a devenit ţară membră.

Negocierile au fost deschise oficial la 31 martie 1998 cu 6 ţări: Republica Cehă,

Estonia, Ungaria, Polonia, Slovenia şi Cipru. La 15 februarie 2000, negocierile au fost

deschise formal cu alte 6 ţări candidate: România, Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta şi

Republica Slovacia. Decizia de a deschide simultan negocierile cu mai multe ţări nu a

76

1. Libera circulaţie a mărfurilor 2. Libera circulaţie a persoanelor 3. Libera prestare a serviciilor 4. Libera

circulaţie a capitalurilor 5. Dreptul societăţilor 6. Politica concurenţei 7. Agricultură 8. Pescuit 9. Politica

transporturilor 10. Fiscalitate 11. Uniune economică şi monetară 12. Statistică 13. Politică socilală şi ocupare

14. Energie 15. Politică industrială 16. Întreprinderi mici şi mijlocii 17. Ştiinţă şi cercetare 18. Educaţie şi

formare 19. Telecomunicaţii şi tehnologiile informaţiei 20. Cultură şi audio-vizual 21. Politică regională şi

coordonarea instrumentelor 22. Mediu 23. Consumatori şi protecţia sănătăţii 24. Cooperare în domeniile

justiţie şi afacerilor interne 25. Uniune vamală 26. Relaţii externe 27. Politică externă şi de securitate comună

28. Control financiar 29. Dispoziţii financiare şi bugetare 30. Instituţii 31. Diverse

113

implicat menţinerea aceluiaşi ritm al negocierilor. Acestea s-au purtat individual, cu fiecare

candidată în parte, ritmul fiind legat de gradul de pregătire al fiecărei candidate şi de

dificultatea problemelor ce se impuneau a fi soluţionate.

În procesul negocierilor, UE şi statele candidate au folosit ca instrumente: perioade de

tranziţie, derogări permanente, derogări temporare şi soluţii novatoare. Conform unui studiu

al Institutului European din România77

, modul în care au decurs negocierile evidenţiază

faptul că statele candidate s-au focalizat pe solicitarea unor perioade de tranziţie şi nu pe

derogări sau soluţii novatoare. Aceste perioade de tranziţie au fost solicitate din cauze de

ordin tehnic (crearea mecanismelor aplicării acquisului), economic (atenuarea impactului

poeţei unice), politice (interes naţional), social (diminuarea costurilor sociale).

Negocierile s-au purtat capitol cu capitol, 15 fiind considerate de relativă importanţă:

uşoară (ştiinţa şi cercetarea, educaţia şi formarea, IMM, politică industrială, statistică) şi cu

importanţă limitata (telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei, Politica externă şi de

securitate, Protecţia consumatorului şi sănătatea, control financiar, UEM, cultură şi audio-

vizual, coeziune economică şi socială, uniune vamală, relaţii economice externe, politica

comună a pescuitului). 8 capitole au fost considerate cu probleme sectoriale punctuale,

sectoare de a căror finalizare a depins în cea mai mare măsură finalizarea negocierilor (libera

circulaţie a bunurilor, libera circulaţie a serviciilor, dreptul societăţilor comerciale,

impozitarea, politica de concurenţă şi ajutoarele de stat, politica socială şi ocuparea forţei de

muncă, energie, transporturi).

Ultima rundă a negocierilor a cuprins domeniile cele mai sensibile: agricultură,

mediu, justiţie şi afaceri interne, libera circulaţie a persoanelor, libera circulaţie a capitalului,

finanţe şi buget, probleme instituţionale.

Negocierile au fost finalizate în 2002 pentru 10 din cele 12 ţări aflate în proces de

negociere, mai puţin pentru România şi Bulgaria care le-au finalizat în 2004.

Prima etapă a extinderii s-a realizat în mai 2004 pentru cele 10 ţări.

Redactarea tratatelor de aderare pentru România şi Bulgaria a început în iulie 2004,

fixând ca termen pentru aderare 1 ianuarie 2007, şi au inclus trei clauze de salvagardare:

economie, piaţă internă şi JAI antrenând riscul amânării aderării până în 2008.

Ulterior semnării Tratatului (aprilie 2005), cele două ţări au intrat într-un sistem de

monitorizare, iar în baza ultimului raport (26 septembrie 2006), a fost avansat ca dată certă a

aderării celor două ţări la UE data de 1 ianuarie 2007, dată la care aderarea a avut loc.

Alte două ţări au început negocierile - Croaţia şi Turcia, cu perspective pentru:

Albania, Bosnia şi Herzegovina, Republic of Macedonia, Serbia şi Montenegro, inclusiv

Kosovo.

1.1.4. Examenul analitic („screening”) al acquis-ului comunitar

În 1998, Comisia s-a angajat la un proces de examen analitic a acquis-ului atât cu

ţările aflate atunci în negociere, cât şi cu celelalte 6 din Europa Centrală. Rolul examinării a

fost acela de a sprijini ţările candidate în înţelegerea regulilor de funcţionare a Uniunii şi a

77

Oana Mocanu, Alina Voicu, “Analiză comparativă a stadiului negocierilor în vederea aderării la Uniunea

Europeană a statelor candidate din Europa Centrală şi de Est”, Bucureşti, 2001, p. 11.

114

măsurilor ce trebuiau adoptate pentru aplicarea acquis-ului, inclusiv pregătirea procesului de

negociere. În decembrie 1999, Consiliul de la Helsinki a introdus şi Turcia în procesul de

screening. Tot atunci s-a subliniat importanţa ca avansarea negocierilor să aibă loc nu doar în

măsura introducerii acquis-ului în legislaţiile naţionale, ci şi a creării condiţiilor necesare

aplicării acestuia în practică.

1.1.5. Procedura de supraveghere – Rapoartele de ţară

După publicarea avizelor Comisiei din 1997 asupra progreselor ţărilor candidate în

procesul aderării, Comisia a supus avizării Consiliului, anual, „Rapoarte” asupra progreselor

realizate de ţările candidate pe calea aderării. Rapoartele au servit drept puncte de plecare în

deciziile luate de Consiliu cu privire la mersul negocierilor şi strategiile extinderii.

În noiembrie 1998, Comisia a înaintat Consiliului un prim ansamblu de Rapoarte

pentru cele 10 ţări TECE, Cipru şi Turcia. După reactivarea cererii de către Malta de aderare

la UE (oct. 1998), Comisia a inclus şi această ţară în seria de rapoarte.

Rapoartele au inclus o analiză a evoluţiilor relaţiilor între Uniune şi acea ţară, analiza

gradului de îndeplinire a criteriilor politice, economice precum şi a evoluţiei adoptării acquis-

ului, prezentarea şi analiza priorităţilor parteneriatului pentru aderare precum şi a

programului naţional de adoptare a acquis-ului.

Un moment extrem de important pentru evoluţia procesului de extindere a fost cel al

Rapoartelor din 1999 (noiembrie). Atunci, Comisia a recomandat Consiliului ca:

”negocierile să fie angajate în 2000 cu toate ţarile care satisfac condiţiile politice stabilite

la Copenhaga şi care au dovedit că sînt gata să ia măsurile necesare pentru a satisface

condiţiile economice, respectiv: Bulgaria, Malta, Letonia, Lituania, România şi Slovacia”;

„deschiderea negocierilor cu Bulgaria să fie subordonată obligaţiei din partea acesteia de

a închide unităţile 1 şi 4 ale centralei nucleare de la Kozlodui şi confirmării unui progres

semnificativ în finalizarea procesului de reformă”;

„deschiderea negocierilor cu România să fie subordonată confirmării de către autorităţile

române a lansării unei actiuni eficace privind alocarea resurselor bugetare necesare

centrelor pentru copii şi luarea măsurilor necesare aplicării reformelor structurale ale

instiţiilor pentru copii, până la sfârşitul anului 1999; de asemenea deschiderea va fi

subordonată unei evaluări suplimentare a situaţiei economice, în special în domeniul

macro-economic ”;

„natura şi numărul capitolelor deschise negocierii cu fiecare candidat în parte vor stabilite

de UE în baza principiului diferenţierii, adică prin luarea în considerare a progreselor

fiecărei candidate în pregătirea pentru aderare, prin raportare la criteriile de la Cpenhaga”;

115

„capitolele închise provizoriu în cadrul negocierilor, vor fi revăzute pentru a se ţine cont

de acquis-ul nou adoptat. Închiderea provizorie va fi decisă ţinând cont exclusiv de

rezultatul negocierilor şi măsura în care ţările şi-au îndeplinit angajamentele de

progresare în pregătirea pentru aderare.”;

„Turcia va trebui considerată pe viitor drept o ţară candidată, chiar dacă nu se pune în

discuţie deschiderea negocierilor în acest stadiu.”

Consiliul european de la Helsinki (dec. 1999) a aprobat aceste recomandări,

deschizând negocierile şi pentru ceea ce s-a numit apoi „grupul Helsinki”. Momentul a

relevat o flexibilizare a criteriilor de aderare, extrem de greu de îndeplinit de către ţările

candidate pe termen scurt şi mediu. Consiliul a deschis astfel drumul spre o integrare mai

rapidă în UE şi a dat asigurările necesare statelor rămase în urmă pentru intensificarea

eforturilor de îndeplinire a criteriilor de aderare.

1.2. Strategia de pre-aderare

În 1994, Consiliul de la Essen a definit o strategie de pre-aderare pentru a pregăti

ţările Europei Centrale pentru aderarea la UE. Strategia era bazată pe 3 elemente principale:

Acordurile europene; Programul Phare; Dialogul structurat.

În urma propunerilor Comisiei europene prezentate în Agenda 2000, Consiliul de Luxemburg

a decis asupra unei strategii „întărite” pentru cele 10 ţări candidate ale Europei centrale şi o

strategie specifică pentru Cipru. Ulterior, au fost adoptate strategii şi pentru Turcia şi Malta.

Strategia de pre-aderare pentru TECE a inclus:

Acordurile europene;

Parteneriatele pentru aderare (PA) şi Programele Naţionale de Adoptare a

Acquis-ului (PNAA);

Ajutoarele de pre-aderare, în special programele Phare, Ispa, Sapard şi

cofinanţarea ci instituţiile internaţionale;

Participarea la programele şi Agenţiile Comunităţii.

Strategia de pre-aderare pentru Cipru şi Malta s-a bazat pe:

Acordurile de asociere;

Parteneriatele pentru aderare (PA) şi Programele Naţionale de Adoptare a

Acquis-ului (PNAA);

Un ajutor specific de pre-aderare;

Participarea la programele şi Agenţiile Comunităţii.

Strategia de pre-aderare pentru Turcia include:

o -Acordul de asociere şi Acordul de uniune vamală;

o dialogul politic întărit;

o Parteneriatul pentru aderare (PA) şi Programul Naţional de Adoptare a

Acquis-ului (PNAA);

o Un ajutor specific de pre-aderare;

Participarea la programele şi Agenţiile Comunităţii.

116

1.2.1. Acordurile Europene şi Acordurile de Asociere

Acordurile europene au inclus prevederi cu privire la schimburile comerciale, dialogul

politic, apropierea legislaţiilor, domeniile de cooperare (în special industria, mediul,

transporturile şi vămile). Ele au avut drept scop constituirea unei zone de liber-schimb între

UE şi ţările asociate TECE, într-un termen de 10 ani pentru Bulgaria, Rep. Cehă, Ungaria,

Polonia, România, Slovacia, de 6 ani pentru Lituania, Slovenia şi de 4 ani pentru Letonia.

Liberul schimb a fost instituit cu Estonia la 1 ian. 1995. Din momentul intrării în vigoare a

Acordului European (AE), nu au mai putut fi introduse noi taxe vamale sau restricţii

cantitative între Comunitate şi ţara asociată. Pentru alte domenii, acordurile prevedeau

perioade de tranziţie. În baza acordurilor, a avut loc un proces de aliniere progresivă a

legislaţiilor ţarilor asociate la reglementările comunitare, în special cu privire la libertatea de

mişcare a capitalurilor, regulile concurenţei, drepturile de proprietate intelectuală şi

industrială, pieţele publice.

În pofida caracterului asimetric al AE, care a ridicat restricţiile la exporturile TECE mai rapid

decât pentru exporturile UE, balanţa comercială globală a UE cu aceste ţări a rămas pozitivă.

Slaba competitivitate a produselor TECE, natura specializărilor (în general produse care

folosesc intensiv factorul muncă), dificultăţile tranziţiei şi reformelor structurale şi

instituţionale antrenate de îndeplinirea criteriilor de aderare nu au permis ţărilor asociate să

beneficieze de avantajele asimetriei concesiilor. Cu toate acestea, AE au stimulat cooperarea

şi schimburile comerciale reciproce, creând astfel un cadru favorabil integrării TECE în

Uniune.

În plus, AE au creat structurile de dialog necesare procesului de aderare. Începând cu 1994,

pentru fiecare ţară asociată a existat un ciclu de reuniuni anuale ale unui Consiliu de Asociere

(la nivel ministerial) şi un Comitet de asociere (la nivelurile superioare ale functiilor publice)

şi o Comisie mixtă Parlamentară (la nivel politic). Aceste structuri au jucat un rol esenţial în

strategia de pre-aderare, îndeosebi prin supravegherea progreselor ţărilor candidate în

adoptarea şi aplicarea acquis-ului ca şi în respectarea parteneriatului de aderare (procesul de

screening). De asemenea, AE au promovat cooperarea în diverse domenii, participarea ţărilor

asociate la programe comunitare, la dialogul politic structurat.

Acordurile de asociere (AS) cu Cipru, Malta şi Turcia datează din anii `60 şi începutul

anilor `70. Rolul AS a fost de a crea un cadru de dezvoltare a cooperării şi schimburilor

comerciale între UE şi aceste ţări în vederea constituirii progresive a unei uniuni vamale. În

cazul Turciei obiectivul a fost atins în 1995 iar cu Cipru uniunea a devenit efectivă la sfârşitul

lui 2002. Spre deosebire de Acordurile europene, AS nu au prezut dialogul politic. Acesta s-a

derulat cu Cipru şi Malta în baza unei decizii a Consiliului Afacerilor generale şi cu Turcia

are loc în baza unor rezoluţii specifice ale Consiliul de Asociere şi a Concluziilor Consiliului

de la Helsinki („Turcia trebuie considerată în continuare o ţară candidată, chiar dacă nu

îndeplineşte condiţiile de deschidere a negocierilor”). În decembrie 1997 Turcia a suspendat

117

unilateral dialogul politic cu UE şi l-a reluat în 1999. În prezent, după cum menţionam mai

sus, Turcia se află în proces de negociere.

1.2.2. Parteneriatele pentru aderare

Prin Agenda 2000, Comisia a scos în evidenţă necesitatea de a orienta sprijinul comunitar

pentru ţările candidate către domenii particulare, conform Rapoartelor de ţară.

Parteneriatele pentru aderare (PA) au răspuns acestei cerinţe şi s-au constituit într-o piesă

centrală a strategiei de pre-aderare întărită. Ele au fixat priorităţile pentru ţările candidate în

pregătirea pentru aderare şi au regrupat ansamblul diferitelor forme de ajutor al UE într-un

cadru unic. Consiliul european de la Luxemburg a acceptat Parteneriatul pentru aderare ca un

instrument cheie al strategiei de pre-aderare. Consiliul a adoptat apoi, în martie 1998, un

regulament fixând principiile, priorităţile şi condiţiile generale ale fiecărui parteneriat. Pe

această baza, Comisia a adoptat parteneriate detaliate pentru fiecare ţară. Acestea au expus

priorităţi clare pe termen scurt şi mediu şi stabileau instrumentele principale şi resursele

financiare disponibile, orientate pe obiective. Parteneriatele au devenit cadru unic de

programare a sprijinului financiar comunitar. Ele erau actualizate permanent, în funcţie de

concluziile Rapoartelor de ţară.

În baza Parteneriatelor, fiecare ţară a fost invitată să adopte un program naţional de adoptare

a acquis-ului (PNAA) care să definească modul concret în care fiecare ţară înţelege să

respecte parteneriatul pentru aderare şi să precizeze calendarul implementării măsurilor

necesare cu incidenţele umane şi financiare pe care le implică. Şi PNAA erau revizuite

periodic.

1.2.3. Sprijinul financiar comunitar pentru pre-aderare

Conform concluziilor Consiliului european de la Berlin, pentru 2000-2006, sprijinul de pre-

aderare pentru ţările din Europa Centrală urma să se ridice la 3120 milioane euro anual.

Comisia a propus însă suplimentări ale fondurilor, în vederea accelerării procesului de

extindere. Fondurile au fost alocate prin intermediul a trei instrumente financiare:

- Phare, cu rolul de finanţare a măsurilor pentru întărirea instituţiilor

(democratizare, sistem de gestiune, formare profesională) şi investiţii în programe

neacoperite de celelalte două fonduri, în special pentru programe integrate de dezvoltare

regională; Fondul a fost plasat sub responsabilitatea Directiei Generale pentru Extindere şi a

dispus de un buget anual de 1560 milioane euro;

118

- ISPA, cu rol de finanţare a infrastructurilor majore în domeniul transportului şi

mediului; a dispus de un buget anual de 1040 milioane euro şi a fost plasat sub

responsabilitatea Direcţiei Generale pentru politică regională;

- SAPARD, cu rol de finanţare a dezvoltării agricole şi rurale; un buget anual de

520 miloane euro şi ţinea de Direcţia Generală pentru Agricultură.

Cipru şi Malta au beneficiat începând cu 2000 de un buget de 95 milioane euro pentru 2000-

2004, folosit pentru procesul de armonizare în domeniile prioritare fixate prin parteneriatul

pentru aderare. Croaţia a beneficiat pentru 2005 de 105 millioane euros şi pentru 2006 de

140 milioane. Ajutorul destinat Turciei a fost de 300 de milioane în 2005 şi de 500 milioane

în 2006.

În procesul de sprijin pentru pre-aderare, un rol important a revenit, începând din 1998,

sistemului de „înfrăţire” („jumelages”). Acesta a contribuit în special la constituirea unor

administraţii moderne şi eficace, dispunând de structuri, resurse umane şi competenţe de

gestiune necesare aplicării acquis-ului comunitar. Sistemul a constat în colaborarea între

administraţii şi organizaţii semi-publice din ţările candidate şi din ţările membre pentru

elaborarea şi aplicarea unui proiect privind transpunerea şi aplicarea unei părţi specifice din

acquis-ul comunitar. Caracteristica principală a sistemului a constituit-o producţia de

rezultate specifice concrete, în domenii prioritare fixate prin Parteneriatul pentru aderare.

Banca Europeană pentru Investiţii, în colaborare cu Instituţiile Financiare

Internaţionale, a contribuit, de asemenea, la susţinerea procesului de pre-aderare. Finanţările

au fost orientate pentru investiţii prioritare în ţările candidate, în special în proiecte care au

facilitat adoptarea acquis-ului comunitar şi integrarea cu UE. Fondurileau fost concentrează

pe: protecţia mediului, dezvoltarea reţelelor de transport, telecomunicaţii, energie,

competitivitatea industriei şi dezvoltarea regională.

Ţările candidate au beneficiat şi de sistemul de participare la programele şi

agenţiile Comunităţii.

Programele comunitare au avut rolul de a promova cooperarea între statele membre

în domenii politice specifice (sănătate publică, mediu, cercetare, energie) şi de favoriza

schimburile de studenţi şi tineri (programele Socrates, Leonardo, Jeunesse pour l‟Europe).

Programele au sprijinit acomodarea ţărilor candidate cu politicile şi instrumentele

comunitare.

De asemenea, ţările candidate au participat la agenţiile comunitare, îndeosebi

Agenţia europeană pentru mediu şi Observatorul european al drogurilor şi toxicomaniei.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

1. Ce Consilii europene au avut un rol esenţial în strategia de extindere a UE?

119

2. Ce ţări au fost incluse în strategia de extindere şi care au fost reperele

relaţiilor acestora cu UE?

3. Care au fost principalele momente ale procesului de pre-aderare?

4. Care au fost criteriile de aderare şi ce rol au avut acestea?

5. Ce include acquis-ul comunitar?

6. Ce este Agenda 2000 şi care a fost rolul acesteia în strategia extinderii?

7. Ce este procesul de negociere şi care sunt capitolele de negociere?

8. Ce rol a avut examenul analitic şi procesul de supraveghere în strategia de

pre-aderare?

9. Ce elemente au format sistemul de sprijin financiar pentru pre-aderare?

Unitatea de studiu 3

Unitatea necesită 2 ore de studiu.

Unitatea de studiu 3. Strategiile extinderii – coordonate economice

În urma Consiliilor de la Copenhaga (iunie 1993) şi de la Essen (dec. 1994), a fost confirmată

opţiunea UE de extindere spre est în baza unei strategii de pre-aderare. Strategia s-a articulat

treptat în jurul acordurilor de asociere, a dialogului structurat cu instituţiile comunitare, a

sprijinului financiar european, a Cărţii albe şi a Parteneriatelor de aderare. Se spera atunci

într-o extindere rapida si globală..

Au apărut însă imediat dificultăţi în aplicarea strategiei, legate de disparităţile situaţiilor

politice şi economice ale ţărilor candidate. Unele s-au considerat favorite şi au adoptat o

strategie de tip "fiecare pentru ea însăşi", în detrimentul cooperării regionale. Celelalte, aflate

în faţa unor criterii ce pareau să dorească anterior integrării crearea unor state "perfecte", s-au

văzut în perspectiva de ţări marginalizate în procesul integrării europene şi ţinute la nesfârşit

la poarta Europei comunitare sau chiar aflate în pericolul de revenire la regimul comunist.

Eterogenitatea situaţiilor şi disparităţile existente, pe de o parte, între ţările asociate şi, pe de

altă parte, între acestea şi ţările membre, au dus treptat la o nuanţare a strategiei şi la o

apreciere diferenţiată, specifică. Consiliul european de la Helsinki (dec.1999) a decis, spre

exemplu, începerea negocierilor cu ţările care îndeplineau cel puţin criteriile politice.

Ulterior, negocierile au început cu toate ţările ECE, sub rezerva îndeplinirii unor condiţii

politice apreciate ca esenţiale. Din rapoartele Comisiei rezulta în mod constant că, deşi, în

principiu, criteriile politice erau îndeplinite, rămâneau o serie largă de probleme de rezolvat.

Cu toate acestea, negocierile continuau şi chiar se stimula accelerarea lor, adeseori doar în

plan formal. În plus, deşi au existat diferenţe semnificative între Polonia, Republica Cehă,

Slovenia, Slovacia, Letonia, Lituania, Estonia sau Ungaria în ce priveşte îndeplinirea

120

criteriilor de aderare, în aproape toate strategiile de extindere se prevedea că vor intra

împreună în primul val de integrare, până în 2004.

Între timp, Uniunea Europeană s-a pregătit. Poate surprinzător, nu atât din punct de vedere

economic, cât din punct de vedere democratic şi instituţional. Extinderea către Est a antrenat

schimbări calitative în sistemul comunitar din toate punctele de vedere - politic, instituţional,

economic, social. Dar, îngrijorarea Europei comunitare s-a plasat mai ales în planul

perspectivelor democratice şi al eficienţei decizionale. Extinderea riscă să schimbe radical

natura Uniunii şi, astfel, imaginea Europei de mâine. De la o simplă zonă de liber schimb, ca

minim al integrării, până la o federaţie de state, ca maxim de integrare, au fost imaginate fel

şi fel de scenarii. Toate însă duc la concluzia că perspectivele erau condiţionate de:

a) evoluţia decalajului între puterea economică şi cea politică a Europei

comunitare.

b) măsura în care Uniunea va fi capabilă să-şi fixeze limitele şi să construiască o

unitate în diversitate.

c) adoptarea unui ritm adecvat de unificare monetară şi creşterea gradului de

armonizare-coordonare a politicilor naţionale.

d) modul în care integrarea noilor veniţi va fi realizată cu luarea în considerare

a capacităţii de absorbţie a Uniunii şi a posibilităţilor efective ale noilor ţări membre de

participare la diversele trepte ale integrării.

Comunitatea nu se afla la prima extindere. Cât însă, din experienţa acumulată putea servi în

gestionarea noii extinderi? Ce riscuri prezintau diferitele strategii posibile? Care avea să fie

impactul extinderii asupra configuraţiei politice a Europei? Care sunt pînă la urmă limitele

Europei comunitare?

În interior, Uniunea se reconfigura păstrând logica comunitară, sperând în eficientizarea

sistemului instituţional. Pentru a face faţă extinderii democratice, au fost antrenate dezbateri

publice care să apropie opinia publică de proiectul european. Tratatul de la Nice a încercat să

asigure democratizarea instituţiilor şi eficienţa decizională. În diverse medii academice şi

politice au fost elaborate şi s-au propus strategii, de pe poziţiile apărării unor viziuni specifice

asupra perspectivelor Europei.

Dar, dincolo de diversitatea concepţiilor, au fost identificate două strategii majore: extindere

după modelul celor anterioare, cu integrarea deplină a noilor membri, şi extindere parţială, la

nivelul pilierelor 2 şi 3 ale integrării (Politica externă şi de securitate comună şi Justiţie şi

afaceri interne), cu obţinerea calităţii de "membru parţial". Ce argumente pot fi aduse şi ce

perspective ofereau Europei cele două strategii?

a) Extindere după schema clasică

121

Ca proces de integrare între economii diferite ca nivel de dezvoltare, capacitate competitivă şi

structuri ale specializărilor, Uniunea Europeană era caracterizată de importante disparităţi

teritoriale. Acestea riscau să se transforme în factor de dezintegrare prin disfuncţionalitate, în

condiţiile avansării pe calea aprofundării integrării şi a extinderii rapide spre est. Conform

teoriilor integrării, un proces de integrare poate fi durabil şi eficace dacă se realizează între

economii comparabile ca nivel de dezvoltare, cu structuri productive similare. Nu este însă

cazul pentru ţările membre UE. Disparităţile iniţiale s-au amplificat prin liberalizarea pieţelor

şi extinderile succesive, antrenând disfuncţionalităţi şi conflicte în procesul de accentuare a

gradului de integrare. Aşa se explică de ce, atunci când s-au căutat soluţii pentru depăşirea

crizei anilor '80, cele mai importante măsuri în planul politicilor comunitare au vizat

realizarea coeziunii economice şi sociale în spaţiul comunitar. Progresele înregistrate sunt

remarcabile (o creştere a PIB-ului celor 3 mai puţin dezvoltate economii de la 68% din media

comunitară în 1988 la 79% în 1999), dar disparităţile se dublau în contextul extinderii (tabel

1).

Tabel 1. Disparităţile regionale în Uniunea Europeană

Regiuni UE 15 UE 27

1988 1998 1998

10%+ 155,3 160,9 176,9

10%– 55,1 61,0 31,1

Rata 2,8 2,6 5,7

25%+ 134,1 137,1 152,0

25%– 66,6 68,3 44,3

Rata 2,0 2,0 3,4

Specificaţii: 10%+, 25+ reprezintă regiunile cu PIB-ul pe locuitor cel mai ridicat,

reprezentând 10%, respectiv 25% din populaţia Uniunii; 10%–, 25– reprezintă

regiunile cu PIB-ul pe locuitor cel mai scăzut, reprezentând 10%, respectiv 25% din

populaţia Uniunii.

Sursa: Unité de l'Europe, solidarité des peuples, diversité des territoires, Commission

européenne, ianuarie, 2001.

Concomitent, liberalizarea schimburilor în procesul globalizării amplificaa şi ea riscurile de

dezechilibre în spaţiul european.

Noile economii central şi est europene se aflau într-un dificil proces de implementare a

mecanismelor economiei de piaţă şi de adaptare instituţională în vederea asigurării funcţionalităţii

pieţei. Procesul putea fi de durată şi putea genera efecte dezintegratoare în interiorul Uniunii, mai

ales că extinderea propusă avea loc anterior realizării unui minim de convergenţă structurală între

EU15 şi noile ţări membre. Instabilitatea macroeconomică, slaba capacitate a instituţiilor de a se

adapta pe de o parte noului sistem economic şi, pe de altă parte, cerinţelor participării la uniunea

economică şi monetară, slaba competitivitate a economiilor ţărilor candidate erau factori

destabilizatori care puteau pune în pericol proiectul comunitar.

122

Schema clasică, folosită de Comunitate pentru extinderile anterioare, presupunea o aderare

diferenţiată, evolutivă, strict corelată cu posibilităţile ţărilor candidate de participare la diferitele

etape ale integrării şi cu capacitatea de absorbţie pe plan intern. Concret, se induceau ritmuri

diferite de integrare fiecărei candidate, în funcţie de performanţele economice şi de dorinţa de

participare la politicile Uniunii. Tratatul de la Maastricht a creat bazele acestei integrări

diferenţiate, prin introducerea perioadelor de tranziţie şi a derogărilor.

Metoda conducea spre o Europă cu "geometrie variabilă", în care fiecare ţară participa la acele

politici pentru care este pregătită şi/sau pe care le consideră ca fiind conforme cu propriile

interese. O astfel de strategie avea avantajul flexibilităţii şi diminua riscurile de dezintegrare prin

disfuncţionalite (legate de piaţă). Dar, exista riscul major ca regulile de bază ale "jocului

comunitar" să se schimbe. Derogările tranzitorii se puteau prelungi, producând distorsiuni în

funcţionarea pieţei interne şi antrenând costuri ridicate de ajustare sau se puteau transforma în

regulă a procesului de integrare, diminuând natura comunitară a Uniunii. Din punct de vedere

instituţional, nivelul comunitar de decizie slăbea, pilierul comunitar diminuându-şi forţa. Dacă

însă, principiul geometriei variabile ar fi fost aplicat ca soluţie tranzitorie şi în condiţiile unui ritm

de extindere corelat cu evoluţiile interne ale Uniunii şi cu performanţele ţărilor candidate, metoda

putea asigura o evoluţie a procesului de integrare europeană spre uniune politică. În această

perspectivă, Deutsche BanK Research propunea în 2001 următoarele variante de extindere78:

"large convoy", cel mai devreme în 2005, cu extinderea spre cele 8 ţări care ar putea răspunde pe

termen mediu criteriilor de aderare; "small convoy", începând cu 2004, cu formarea unor grupuri

mai mici şi extinderea în mai multe etape, în ordinea îndeplinirii criteriilor de aderare; "regatta" ,

începând cu 2003, după o schemă probabilă conform tabelului 2.

Tabelul 2. Probabilitatea aderării, în strategia "regatei"

2003 2004 2005 2006 2007

Republica Cehă 40 85 95 100

Estonia 30 75 95 100

Ungaria 20 40 85

95

100

Letonia 50 95 100

Lituania 50 95 100

Polonia 10 75 95 100

Slovacia 10 75 95 100

Slovenia 20 40 85 95 100

Bulgaria după 2008

România după 2008

Sursa: Deutsche Bank Research

b) Extindere parţială

Strategia "membrului parţial" a fost propusă de pe poziţia concepţiei confederale asupra

perspectivelor integrării europene. Diversitatea economică, politică, socială, culturală a ţărilor

Europei, limitele prea largi pe care le poate impune Uniunea unei posibile Europe federale, forţa

78

www. Euractiv.com

123

identităţilor şi intereselor naţionale nu favorizează constituirea unei federaţii de state pe

continentul european. În plus, în vederea menţinerii păcii şi securităţii la scară continentală, se

aprecia că era suficientă participarea ţărilor la pilierele 2 şi 3 ale Uniunii, respectiv Politica

externă şi de securitate comună şi Afacerile interne şi justiţia, cele două conferinţe inter-

guvernamentale care formează structura Uniunii, alături de pilonul comunitar. Rezultatul ar fi fost

o Europă a cercurilor concentrice, în care cele mai multe ţări candidate urmau să participe la zona

de liber schimb şi la activităţile celor două conferinţe. Ele ar fi avut calitatea de membru al

Uniunii, ar fi putut beneficia de avantajele politice şi de cele ale pieţei unice, fără costuri

economice şi sociale ridicate şi fără transferuri din bugetul comunitar care să pună în pericol

obiectivele pe termen lung. Treptat, noile ţări parţial membre aveau posibilitatea de a adera la

piaţa comună sau la uniunea monetară, în funcţie de interesele economice şi politice. Europa s-ar

fi construit în jurul unui nucleu dur format din ţări care aplicau toate regulile tratatului, urmat de

ţări care ar beneficia de derogări temporare şi care ar intra în nucleul dur pe măsura evoluţiilor lor

în plan economic. Un număr de ţări ar fi putut aplica doar parţial tratatul, din considerente

economice sau politice.

Uniunea Europeană a optat mai curând pentru o cale de mijloc între "large convoy", şi

"small convoy", prin decizia luată în 2002 de extindere către 10 din cele 12 ţări aflate în proces de

negociere, urmată de extinderea efectivă în 2004 şi apoi de finalizarea procesului abia în 2007 cu

aderarea României şi Bulgariei. Principiul aplicat a fost cel experimentat de UE, cu un minim de

bariere la intrare şi adoptarea ulterioară a geometriei variabile, mizând pe un proces mai rapid de

integrare ca ţări membre, decât bătând şi aşteptând la porţile „Europei”.

TEME:

1. Elaboraţi un studiu asupra extinderii UE către TECE, care să includă: implicaţiile

bugetare ale extinderii; implicaţiile extinderii asupra politicii agricole comune şi

asupra politicii structurale; coordonatele reformei instituţionale în perspectiva

extinderii.

2. Alegeţi unul din capitolele de negociere a României cu UE. Extrageţi din Tratatul de

aderare principalele prevederi si comentaţi, prin raportare la aceleaşi prevederi relativ

la o altă ţară inclusă în sistemul extinderii. 3. Analizaţi impactul aderării celor 12 ţări noi membre în 2004/2007 asupra

principalelor variabile macroeconomice (se poate folosi EUROSTAT). 4. Identificaţi din materialele studiate, costurile şi beneficiile aderării RO la UE. Care

este opinia dv. Personală? 5. Analizaţi fişa bibliografica 3. Raspundeti urmatorelor intrebari:

Ce este integrarea paneuropeana;

Care este rolul UE in integrarea la scara regionala in Europa?

Ce rol poate juca liberalizarea comertului in procesul de integrare paneuropeana;

Cum poate fi evaluat impactul economic al extinderii UE catre Est?

124

ROMANIA SI UNIUNEA EUROPEANA - FISE de sinteza:

1. Fisa 1. „Drum catre Europa”, brosura elaborata de Consiliul Judetean

Iasi, in colaborare cu Centrul de Studii Europene, aprilie 2005, Editura

Universitatii „Al. I. Cuza” Iasi

CALENDARUL ADERĂRII ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ 1993 - 1 februarie - România semnează Acordul European (Acordul european instituie o asociere între

Romania, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi Statele Membre ale acestora, pe de altă parte);

- Mai - se începe aplicarea prevederilor comerciale din Acordul European, prin intermediul unui Acord Interimar;

1995

- 1 februarie - intră în vigoare Acordul European; - Iunie - România depune cererea de aderare la Uniunea Europeană;

1997

- Iulie - Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii de aderare a României la Uniunea Europeană;

1998

- Martie - Uniunea Europeană lansează, în mod oficial, procesul de extindere; - Noiembrie - Comisia Europeana publică primele Raporturi de Ţară privind procesul de aderare

al României (şi al tuturor celorlalte ţări candidate) la Uniunea Europeană;

1999

- Iunie - România adoptă Planul Naţional de Aderare la Uniunea Europeană; - Noiembrie - Comisia Europeana publică cel de-al doilea Raport de Ţară privind progresele

României în procesul de aderare la Uniunea Europeană; Decembrie - la Helsinki, Consiliul European decide începerea negocierilor cu şase ţări candidate, printre care şi România;

2000

- Februarie - în cadrul reuniunii Consiliului UE pentru Afaceri Generale, dedicată lansării Conferinţei Interguvernamentale, are loc deschiderea oficială a negocierilor de aderare a Romaniei;

- Martie - România adoptă Strategia Economică pe Termen Mediu (SETM) şi o prezintă în cadrul reuniunii Consiliului de Asociere România - Uniunea Europeană;

- În primul semestru al anului (în timpul Preşedintiei Portugheze a UE) se deschid spre negociere 5 capitole: Întreprinderi mici şi mijlocii (Cap 16), Ştiinţă şi cercetare (Cap 17), Educaţie şi formare profesională (Cap 18), Relaţii externe (Cap 26) şi Politica externă şi de securitate comună (Cap 27), care sunt şi închise provizoriu;

125

- Mai - Guvernul României adoptă Programul Naţional de Aderare la Uniunea Europeană (actualizat), precum şi Planul de Acţiune şi Cadrul Macroeconomic, complementare SETM;

- 24 octombrie - în timpul Preşedinţiei Franceze a UE, au fost deschise 2 capitole de negociere - Statistica (Cap 12) şi Cultura si audiovizual (Cap 20); 8 noiembrie - se publică al treilea Raport de Ţară asupra progreselor înregistrate de România în pregătirea pentru aderare;

- 14 noiembrie - sunt deschise încă 2 noi capitole de negociere: Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei (cap. 19) şi Politica în domeniul concurenţei (cap. 6). Până la sfârşitul anului este închis un singur capitol - Statistica;

- Decembrie - Consiliul European de la Nisa adoptă poziţia comună a Uniunii Europene privind reformele instituţionale necesare extinderii. Consiliul evidenţiază că, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa şi cu reforma instituţională aferentă, Uniunea Europeană va putea primi ca noi state membre acelea dintre ţările candidate care vor fi pregătite la sfârşitul anului 2002;

2001

- Ianuarie - iunie: în timpul Preşedinţiei suedeze a UE) sunt deschise spre negociere 5 noi capitole: Dreptul societăţilor comerciale (Cap 5); Pescuitul (Cap 8); Uniunea vamală (Cap 25); Libera circulaţie a capitalului (Cap 4) şi Politica în domeniul transporturilor (Cap 25). Un singur capitol este închis pe durata acestei preşedinţii: Pescuitul;

- 13 noiembrie - al patrulea Raport de Ţară este publicat; - noiembrie - Comisia prezintă o ediţie revizuită a Parteneriatului pentru Aderare cu România; - 14-15 decembrie - Consiliul European de la Laeken nominalizează, pentru prima dată, ţările

candidate susceptibile să încheie negocierile de aderare până la sfârşitul anului 2002. Zece dintre ţările candidate sunt nominalizate, cu excepţia României şi Bulgariei;

- iunie - decembrie (în timpul Preşedinţiei Belgiene a UE) - alte trei capitole sunt deschise: Cap 10 - Impozitare, Cap 13 - Politici sociale şi de ocupare a forţei de muncă şi Cap 23 - Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii. Două capitole sunt închise: Cap 5 - Dreptul societăţilor comerciale şi Cap 23 - Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii;

- Decembrie - numărul capitolelor de negociere închise de către Romania ajunge la 9;

2002

- ianuarie - mai (în timpul Presedintiei Spaniole a UE) - sunt dechise 9 capitole: Cap 1 - Libera circulaţie a mărfurilor, Cap 2 - Libera circulaţie a persoanelor, Cap 11 - Uniunea Economică şi Monetară, Cap 14 - Energie, Cap 21 - Politica regională şi de coordonare a instrumentelor structurale, Cap 22 - Protecţia mediului, Cap 24 - Justiţie şi afaceri interne, Cap 28 - Control financiar şi Cap 30 - Instituţii. Trei capitole sunt închise: Cap 13 - Politica socială şi de ocupare a forţei de muncă, Cap 11 - Uniunea Economică şi Monetară şi Cap 30 - Instituţii;

- 9 octombrie – Comisia Europeană publică al cincilea Raport de Ţară; - 13 noiembrie - Comisia adoptă câte o "Foaie de parcurs" pentru România şi Bulgaria; - 20 noiembrie - Parlamentul European ia în considerare data de 1 ianuarie 2007 ca dată ţintă pentru

aderarea României la Uniunea Europeană; - 12 - 13 decembrie - Consiliul European de la Copenhaga decide asupra aderării a 10 noi state

membre şi adoptă foile de parcurs pentru România şi Bulgaria; - iunie - decembrie (în timpul Preşedinţiei Daneze a UE) - sunt deschise ultimele 4 capitole de

negociere: Cap 15 - Politica industrială, Cap 7 - Agricultura, Cap 3 - Libera circulaţie a serviciilor şi Cap 29 - Prevederi financiar-bugetare. Tot în cursul acestei preşedintii sunt închise 4 capitole: Cap 15 - Politica industrială, Cap 19 - Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei, Cap 20 - Cultură şi audiovizual şi Cap 25 - Uniunea vamală;

126

2003 - 26 martie - Comisia Europeană prezintă ediţia revizuită a Parteneriatului de Aderare cu România;

- ianuarie - mai (în timpul Preşedintiei Elene a UE) - sunt închise trei capitole: Cap 1 - Libera circulaţie a mărfurilor, Cap 4 - Libera circulaţie a capitalurilor şi Cap 10 - Impozitarea;

- 5 noiembrie - este dat publicităţii Raportul de Ţară privind progresele României în procesul de aderare;

- iunie - decembrie (în timpul Preşedinţiei Italiene a UE) - sunt închise înca trei capitole: Cap 2 - Libera circulaţie a persoanelor, Cap 9 - Politica în domeniul transporturilor şi Cap 28 - Control financiar;

- decembrie - din cele 30 de capitole, 22 sunt închise provizoriu.

2004

- ianuarie-iunie - (în timpul Preşedinţiei Irlandeze a UE) alte trei capitole de negociere au fost închise: Cap 7 - Agricultura, Cap 14 - Energie şi Cap 29 - Prevederi financiare şi bugetare.

- 30 iunie - la finalul Preşedinţiei Irlandeze a UE, 25 din 30 de capitole de negociere au fost închise. - 17 decembrie - la Consiliul European de la Bruxelles, România a primit confirmarea politicã a

încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeanã. României i se recomandã sã continue reformele şi sã implementeze angajamentele referitoare la acquis-ul comunitar, în special în domeniile: Justiţie şi afaceri interne, Concurenţã şi Mediu. Uniunea Europeanã va continua monitorizarea pregãtirilor de aderare şi considerã cã România va fi capabilã sã-şi asume obligaţiile de membru de la 1 ianuarie 2007. De asemenea, Consiliul European recomandã semnarea Tratatului de aderare comun pentru România si Bulgaria în aprilie 2005, dupã primirea avizului Parlamentului European, şi aderarea efectivã la 1 ianuarie 2007.

2005

- 5 ianuarie 2005 – introducerea clauzei adiţionale de salvgardare pentru România şi Bulgaria (clauza de amânare)

- februarie 2005 – finalizarea textului Tratatului de Aderare

22 februarie 2005 – Comisia Europeană face public avizul său favorabil asupra aderării la Uniunea Europeană a Bulgariei şi României.

3 aprilie 2005 - Comisia pentru politica externă a Parlamentului European a votat în favoarea aderării României şi Bulgariei la Uniunea Europeană

13 aprilie 2005 - Parlamentul European a dat unda verde (avizul conform) aderării României şi Bulgariei la Uniunea Europeană. Cu 497 voturi pentru, 93 împotrivă şi 71 de abţineri, rezoluţia referitoare la aderarea României la Uniunea Europeană în 2007 a fost adoptată. În ceea ce priveşte aderarea Bulgariei au fost 522 voturi pentru, 70 împotrivă şi 69 abţineri.

20 aprilie 2005 - statele membre aprobă în COREPER proiectul Deciziei Consiliului UE privind Tratatul de aderare a României şi Bulgariei;

25 aprilie 2005 - aprobarea de cãtre Consiliul UE a textului Tratatului de aderare, urmatã de semnarea acestuia.

- 17 decembrie - la Consiliul European de la Bruxelles, România a primit confirmarea politicã a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeanã. României i se recomandã sã continue reformele şi sã implementeze angajamentele referitoare la acquis-ul comunitar, în special în domeniile: Justiţie şi afaceri interne, Concurenţã şi Mediu. Uniunea Europeanã va continua monitorizarea pregãtirilor de aderare şi considerã cã România va fi capabilã sã-şi asume obligaţiile de membru de la 1 ianuarie 2007. De asemenea, Consiliul European recomandã semnarea

127

Tratatului de aderare comun pentru România si Bulgaria în aprilie 2005, dupã primirea avizului Parlamentului European, şi aderarea efectivã la 1 ianuarie 2007.

2005

- 5 ianuarie 2005 – introducerea clauzei adiţionale de salvgardare pentru România şi Bulgaria (clauza de amânare)

- februarie 2005 – finalizarea textului Tratatului de Aderare

22 februarie 2005 – Comisia Europeană face public avizul său favorabil asupra aderării la Uniunea Europeană a Bulgariei şi României.

3 aprilie 2005 - Comisia pentru politica externă a Parlamentului European a votat în favoarea aderării României şi Bulgariei la Uniunea Europeană

13 aprilie 2005 - Parlamentul European a dat unda verde (avizul conform) aderării României şi Bulgariei la Uniunea Europeană. Cu 497 voturi pentru, 93 împotrivă şi 71 de abţineri, rezoluţia referitoare la aderarea României la Uniunea Europeană în 2007 a fost adoptată. În ceea ce priveşte aderarea Bulgariei au fost 522 voturi pentru, 70 împotrivă şi 69 abţineri.

20 aprilie 2005 - statele membre aprobă în COREPER proiectul Deciziei Consiliului UE privind Tratatul de aderare a României şi Bulgariei;

25 aprilie 2005 - aprobarea de cãtre Consiliul UE a textului Tratatului de aderare, urmatã de semnarea

acestuia.

TRATATUL DE ADERARE - CONŢINUT

- Tratatul în sine, între statele membre ale Uniunii Europene şi Bulgaria şi România.

- Protocolul în privinta condiţiilor şi aranjamentelor pentru admiterea Republicii Bulgaria

şi României în Uniunea Europeană.

Acest protocol conţine, la rândul său:

Principii - definiţii şi prevederi privind caracterul obligatoriu pentru România şi Bulgaria

al tratatelor fundamentale şi al actelor adoptate de instituţiile comunitare şi de Banca

Centralã Europeanã anterior aderãrii acestora la UE;

Ajustări constituţionale - participarea României şi Bulgariei la instituţiile Uniunii

Europene;

Prevederi permanente - obligaţia adoptãrii reglementărilor emise de instituţiile Uniunii

Europene în diferite domenii, precum şi referirea la mecanismul şi condiţiile în care se va

realiza aceastã adaptare;

Prevederi temporare – se referă la măsurile tranzitorii, prevederile instituţionale şi

prevederile financiare, precum şi la clauzele de salvgardare;

Prevederi legate de implementarea protocolului.

- Anexele, al căror volum este mai mare decat cel al Tratatului si al Protocolului in sine,

sunt în numar de nouă.

Anexa I - Lista convenţiilor şi protocoalelor la care Bulgaria şi România devin părţi la

data aderării;

128

Anexa II - Lista dispoziţiilor acquis-ului Schengen, astfel cum este acesta integrat în

cadrul Uniunii Europene, care urmează să fie obligatorii şi aplicabile pe teritoriul

noilor state membre de la data aderării;

Anexa III – V Lista menţionată la articolul 19 din actul de

aderare: adaptări şi condiţii suplimentare ale actelor doptate de instituţiile europene,

devenite necesare ca efect al aderării României şi Bulgariei;

Anexa VI – VII - Lista menţionată la articolul 23 din Actul de aderare: măsuri tranzitorii

Bulgaria, respectiv România

Anexa VIII - Dezvoltarea rurală (menţionată la articolul 34 din Actul de aderare)

Anexa IX - Angajamente speciale asumate şi cerinţe acceptate de România la încheierea

negocierilor de aderare din data de 14 decembrie 2004 (menţionate la articolul 39 din

Actul de aderare);

Pachetul de documente este completat de Actul Final, declaraţii şi schimbul de

scrisori între cele două noi membre şi Uniunea Europeană.

PUNCTE DE IMPORTANŢĂ RIDICATĂ ÎN TRATAT

Tratatul de aderare stabileşte numărul de europarlamentari la 35 pentru România şi 18

pentru Bulgaria. Aceştia vor avea mandat în perioada dintre aderare si 2009, anul

începerii unui nou mandat al Parlamentului European.

Înainte de 31 decembrie 2007, Bulgaria şi România vor trebui să facă alegeri pentru

Parlamentul European, prin vot direct universal.

Pâna la data organizării alegerilor pentru Parlamentul European în cele două ţări, de la

data aderării, românii şi bulgarii vor fi reprezentaţi în PE de 35 de parlamentari din

parlamentul naţional, desemnaţi în conformitate cu procedurile fiecărui stat.

De la data aderării, Bulgaria şi România vor plăti următoarele sume, corespunzătoare

cotei proprii de capital, definită de Statutul Băncii Europene de Investiţii şi de Constituţie.

- Bulgaria: 14 800 000 Euro

- România: 42 300 000 Euro

Aceste contribuţii vor fi plătite în opt tranşe egale la următoarele date: 31/05/2007,

31/05/2008, 31/05/2009, 30/11/2009, 31/05/2010, 30/11/2010, 31/05/2011 si 30/11/2011.

Bulgaria şi România vor contribui şi la sumele care vor completa rezervele, constând în

balanţa dintre profit şi pierderi, stabilită la sfârşitul lunii care precede aderarea, prin sume

corespunzătoare următoarelor procente din rezerve şi stocuri:

- Bulgaria: 0,181%

- Romania: 0,517%

Plăţile prevăzute mai sus vor fi făcute în cash (euro), cu excepţia unei derogări

acceptate în unanimitate de Board-ul Guvernatorilor.

Bulgaria şi România vor plăti următoarele sume către Fondul de Cercetare pentru

Cărbune şi Oţel:

- Bulgaria: 11,95 milioane Euro

- România: 29,88 milioane Euro

Aceste sume vor fi plătite în patru tranşe astfel:

129

2009: 15%

2010: 20%

2011: 30%

2012: 35%.

Licitaţiile, implementarea contractării şi plăţile pentru asistenţa de aderare a

programelor Phare şi Phare CBC şi pentru asitenţa Facilităţii de Tranziţie vor fi realizate

prin implementarea de agenţii în Bulgaria şi România începand cu data aderării.

PAŞII ULTERIORI ÎN PROCESUL DE ADERARE

2005 - 2006, ratificarea Tratului de către:

- Parlamentul European;

- Parlamentul României şi Parlamentul Bulgariei;

Parlamentele statelor membre;

continuarea reformelor şi a aplicării acquis-ului comunitar, conform

rezultatului negocierilor;

adoptarea măsurilor prevăzute în clauza de amânare:

A. Semnarea Tratatului de Aderare a reprezentat o recunoaştere a faptului cã

România a înregistrat progrese şi că era pregãtitã sã îşi respecte angajamentele

care rãmâneau pânã la 1 ianuarie 2007. Cu toate acestea, era important ca în

cele 20 de luni rămase până la momentul aderării, România să-şi îndeplinească

angajamentele asumate, asa cum au fost ele stabilite în calendar. Uniunea

Europeană a subliniat că orice deficienţe în ce priveşte îndeplinirea de către

România a angajamentelor sale, şi în particular a oricăruia dintre următoarele

condiţii specifice, pot sta la baza activării clauzei de salvgardare secundare,

introduse la 5 inuarie 2005.

Condiţii impuse la Capitolul „Justiţie şi Afaceri Interne”

(1) Implementarea fără alte întârzieri a Planului de Acţiune Schengen, amendat cu acquis-ul

comunitar, cu respectarea termenelor limită;

(2) Asigurarea unui înalt nivel al controlului şi supravegherii la viitoarele graniţe externe ale

Uniunii Europene, accelerarea considerabilă a eforturilor de modernizare a echipamentului şi

infrastructurii la graniţa verde, graniţa albastră şi punctele de trecere a frontierei,

îmbunătăţirea în continuare a capacităţii de analiză a riscului operaţional.

(3) Dezvoltarea şi implementarea unui Plan de acţiune actualizat şi integrat şi a unei

Strategii de reformă a Sistemului Judiciar

130

(4) Accelerarea considerabilă a luptei împotriva corupţiei şi în particular a corupţiei la nivel

înalt prin asigurarea aplicării stricte a legislaţiei anticorupţie şi a independenţei efective

a Parchetului Naţional Anticorupţie (PNA) precum şi prin realizarea începând cu

noiembrie 2005 a unui raport anual de activitate convingător al PNA în domeniul luptei

împotriva corupţiei la nivel înalt.

(5) Realizarea unui audit independent al rezultatelor şi impactului generate până acum

de Strategia Naţională Anticorupţie.

(6) Asigurarea până în martie 2005 a unui cadru legal clar pentru îndeplinirea sarcinilor

jandarmeriei şi poliţiei precum şi a cooperării dintre acestea inclusiv în ce priveşte

implementarea legislaţiei, dezvoltarea şi implementarea unui plan clar de recrutare de

personal până la mijlocul anului 2005 pentru ambele instituţii.

(7) Dezvoltarea şi implementarea unei strategii coerente multianuale anti-criminalitate

inclusiv acţiuni concrete pentru a reduce rolul României ca ţară de origine, tranzit şi

destinaţie a victimelor traficului de persoane şi pentru a întocmi anual din martie 2005

statistici credibile privind controlul acestui fenomen.

Condiţii Capitolul „Concurenţă”

(1) România va asigura, prin Consiliul Concurenţei un control real al potenţialelor ajutoare

de stat, inclusiv în ceea ce priveşte reeşalonarea obligaţiilor din domeniul fiscal, social şi

energetic.

(2) România îşi va întări fără întârziere mecanismele de monitorizare a ajutoarelor de stat.

(3) Adoptarea şi respectarea planului revizuit de restructurare privind industria

siderurgică (inclusiv Programul Naţional de Restructurare şi Planurile de Afaceri

Individuale) în conformitate cu cerinţele stabilite în Protocolul 2 din Acordul European

pentru sectorul siderurgic.

(4) România va continua să aloce Consiliului Concurentei mijloace financiare adecvate şi

resurse umane calificate.

Fişa 2. Tratatul de aderare a României şi Bulgariei, sinteză Ministerul

Integrării, http://mie.ro/index.php?p=117, consultat în 13 noiembrie 2006

131

Prezentare generalã

Semnat la 25 aprilie 2005 la Luxembourg, Tratatul de aderare prevede aderarea României si a

Bulgariei la Uniunea Europeanã. Acesta reflectã conditiile aderãrii României (si Bulgariei) la

Uniunea Europeanã si reprezintã rezultatul integral al procesului de negociere a celor 31 de

capitole.

Prin Tratatul de aderare, tratatele constitutive ale Uniunii devin parte integrantã a legislatiei

României.

În conditiile aderãrii la Uniunea Europeanã, principiul suprematiei dreptului comunitar

asupra dreptului intern se va aplica si în România.

Tratatul de aderare este direct aplicabil tuturor cetãtenilor României, creând atât drepturi, cât

si obligatii pentru acestia.

Spre deosebire de cele zece state membre care au aderat la 1 mai 2004, România si Bulgaria

vor adera prin Tratatul de aderare si la Tratatul de instituire a Constitutiei pentru Europa, dacã

acesta va fi ratificat de toate statele membre pânã la data aderãrii efective a României si a

Bulgariei. În acest context, Tratatul de aderare a României si a Bulgariei contine adaptãrile

necesare aduse Tratatului de instituire a Constitutiei pentru Europa.

S-au redactat în paralel un Act de aderare si un Protocol de aderare.

Actul de aderare cuprinde modificãrile aduse prin aderarea României si a Bulgariei la

Uniunea Europeanã tratatelor constitutive în vigoare în prezent: Tratatul privind Uniunea

Europeanã, Tratatul de instituire a Comunitãtii Europene si Tratatul de instituire a

Comunitãtii Europene a Energiei Atomice (EURATOM).

Protocolul de aderare adapteazã Tratatul Constitutional pentru a face posibilã aderarea

României si a Bulgariei la acest document. Actul si Protocolul au, în principiu, continut

identic (diferã doar referirea la textele din Constitutia Europeanã, respectiv Tratatul instituind

Comunitatea Europeanã si Tratatul privind Uniunea Europeanã).

Actul si Protocolul vor intra în vigoare alternativ, în functie intrarea în vigoare a Tratatului

de instituire a Constitutiei pentru Europa. În cazul în care Tratatul de instituire a Constitutiei

pentru Europa va intra în vigoare înaintea aderãrii României si Bulgariei (1 ianuarie 2007),

Protocolul de aderare va intra direct în vigoare. Dacã, însã, Tratatul Constitutional va intra în

vigoare dupã aderarea României si Bulgariei, la momentul aderãrii acestora, va intra în

vigoare Actul de aderare, iar odatã cu intrarea în vigoare a Tratatului Constitutional, Actul de

aderare va fi abrogat si Protocolul va începe sã producã efecte juridice.

Structura si continutul Tratatului de aderare

Tratatul de aderare a României si a Bulgariei la Uniunea Europeanã cuprinde:

Pãrtile generale: Tratatul propriu-zis, Actul de aderare / Protocolul de aderare;

Anexele: mãsurile convenite în cadrul negocierilor – mãsuri permanente si mãsuri

temporare

Declaratiile.

Spre deosebire de Tratatul celor zece noi state membre, Tratatul României si Bulgariei nu

contine în anexã adaptãrile tehnice aduse acquis-ului comunitar, având în vedere perioada

132

mare între momentul semnãrii Tratatului si momentul aderãrii efective. Adaptãrile tehnice au

fost redactate în paralel cu Tratatul si au fost convenite la nivel politic în 11 februarie 2005 si

vor fi adoptate prin acte ale institutiilor comunitare, respectiv Consiliul si Comisia.

Tratatul de aderare propriu-zis (care cuprinde sase articole) consacrã aderarea României si

a Bulgariei la Uniunea Europeanã, precum si faptul cã prin aderare cele douã state devin parte

la Tratatul de instituire a Constitutiei pentru Europa, în conditiile reglementate prin

Protocolul anexat la acest Tratat. Tratatul contine o clauzã privind intrarea în vigoare

alternativã a Actului de aderare si a Protocolului de aderare.

De asemenea, se precizeazã data la care Tratatul de aderare va intra în vigoare, precum si

faptul cã acesta va fi ratificat de pãrtile contractante conform procedurilor interne.

Instrumentele de ratificare vor fi depuse pânã la 31 decembrie 2006.

Conform clauzei finale, dacã unul dintre cele douã state care aderã nu depune instrumentul de

ratificare pânã la aceastã datã, Tratatul va intra în vigoare pentru celãlalt stat, Consiliul

urmând sã adopte ajustãrile necesare Protocolului de aderare sau, dupã caz, Actului de

aderare.

Actul de aderare / Protocolul de aderare contine:

Partea I – Principiile

Partea a II-a – Prevederi generale: elemente privind ajustarea Tratatelor /

Constitutiei

Partea a III-a – Prevederile permanente (în principal adaptarea acquis-ului)

Partea a IV-a – Prevederile temporare (perioadele de tranzitie)

Partea a V-a – Prevederi legate de implementarea Actului

Partea I (Principiile) contine definitii si prevederi privind caracterul obligatoriu pentru

România si Bulgaria al tratatelor fundamentale si al actelor adoptate de institutiile comunitare

si de Banca Centralã Europeanã anterior aderãrii acestor state la UE.

Aplicarea dispozitiilor tratatelor originare si ale actelor institutiilor sunt supuse derogãrilor

convenite în cursul negocierilor de aderare cu fiecare stat candidat. Este statuatã obligatia

celor douã noi state membre de a adera la conventiile si acordurile încheiate de Uniune cu

terte state, conventiile încheiate între statele membre, precum si însusirea acquis-ului

Schengen. Lista conventiilor încheiate între statele membre este anexatã Actului/Protocolului.

România si Bulgaria au obligatia de a modifica, pânã la data aderãrii, tratatele încheiate cu

state terte, care sunt incompatibile cu dreptul comunitar. În caz contrar, aceste tratate vor fi

denuntate.

Se prevede faptul cã Uniunea va adapta restrictiile cantitative la otel si produse din otel în

relatia cu statele terte, în functie de importurile României si Bulgariei. De asemenea,

restrictiile cantitative aplicate de Uniune importurilor de produse textile si de îmbrãcãminte

vor fi adaptate pentru a tine cont de aderarea României si a Bulgariei la Uniune. În ceea ce

priveste acordurile bilaterale privind pescuitul încheiate de România si Bulgaria înainte de

aderare, acestea vor fi administrate ulterior de Uniune.

România si Bulgaria vor participa în cadrul Uniunii Economice si Monetare, de la data

aderãrii, fiind considerate state cu derogare de la adoptarea monedei unice conform

articolului 122 al Tratatului de instituire a Comunitãtii Economice Europene.

133

Partea a II-a contine prevederile institutionale, respectiv participarea României si Bulgariei

la institutiile Uniunii Europene.

România va avea 35 de locuri în Parlamentul European, pentru perioada 2007 – 2009. Dupã

aceastã datã, numãrul locurilor în Parlamentul European va fi stabilit prin Decizie a

Consiliului European.

România va avea 14 voturi în Consiliul Uniunii.

România are dreptul la un judecãtor la Curtea de Justitie a Uniunii Europene si unul la

Tribunalul de Primã Instantã. Mandatul este de sase ani. La fiecare trei ani, se vor schimba,

alternativ, treisprezece sau paisprezece judecãtori.

România va avea 15 membri în Comitetul Economic si Social si 15 membri în Comitetul

Regiunilor.

România are dreptul de a numi membri în Comitetul Director al Bãncii Europene de

Investitii, precum si în Comitetul Stiintific si Tehnic prevãzut de Tratatul EURATOM.

Se stipuleazã cã limba românã si limba bulgarã devin limbi oficiale ale Uniunii.

Partea a III-a (Prevederile permanente) contine acceptarea mãsurilor negociate

permanente (prevãzute într-o anexã), precum si referirea la mecanismul efectuãrii adaptãrilor

tehnice ale acquis-ului adoptat pânã la 1 octombrie 2004 (”cut-off date”).

Partea a IV-a (Prevederile temporare) se referã la mãsurile tranzitorii convenite în cadrul

negocierilor (continute în anexã), prevederile institutionale si prevederile financiare cu

caracter temporar.

Potrivit prevederilor institutionale cu caracter temporar, România va avea 35 de locuri în

Parlamentul European în perioada cuprinsã între data aderãrii efective la Uniune si data la

care se vor desfãsura noi alegeri pentru Parlamentul European (2009). România are obligatia

de a desfãsura alegeri pentru Parlamentul European „nu mai târziu de 31 decembrie 2007”.

Aceasta înseamnã cã România poate organiza aceste alegeri oricând înainte de 31 decembrie

2007, inclusiv în intervalul dintre semnarea Tratatului de aderare, care va avea loc la 25

aprilie 2005 si data aderãrii.

În ipoteza în care Constitutia Europeanã va intra în vigoare în 2007, pânã în 2009 se va

mentine sistemul de vot „Nisa”, România având 14 voturi în Consiliu, precum si numãrul de

15 locuri în Comitetul Economic si Social si 15 în Comitetul Regiunilor.

Conform prevederilor financiare cu caracter temporar, România va contribui la capitalul

subscris Bãncii Europene de Investitii cu 42,3 milioane Euro. Contributia României la Fondul

de Cercetare pentru Cãrbune si Otel este de 29,88 milioane Euro.

De asemenea, în perioada de tranzitie, România va beneficia de Facilitatea Schengen având

ca scop finantarea actiunilor desfãsurate la frontiera externã în vederea implementãrii acquis-

ului Schengen, precum si de Facilitatea pentru fluxuri monetare (Cash-flow Facility) în

vederea îmbunãtãtirii acestora. Alocãrile pentru România vor fi de:

297,2 milioane Euro în 2007

131,8 milioane Euro în 2008

130,8 milioane Euro în 2009.

134

Se stipuleazã gestionarea de cãtre agentiile de implementare a fondurilor din cadrul asistentei

de pre-aderare, acordatã prin programul PHARE, programul PHARE – CBC (Cross-border

cooperation), programul ISPA, programul SAPARD si Facilitatea pentru perioada de

tranzitie.

Sumele anuale pentru alocãrile privind actiunile structurale pentru România în perioada

2007-2009 vor fi de:

1 399 milioane Euro în 2007

1 972 milioane Euro în 2008

2 603 milioane Euro în 2009.

Partea a IV-a cuprinde si clauzele de salvgardare.

Ca si în cazul celor zece noi state membre, Tratatul contine trei clauze generale de

salvgardare:

clauza de salvgardare generalã (economicã)

Dacã, pânã la sfârsitul a trei ani de la aderare, vor apãrea dificultãti grave si persistente într-

un anumit sector economic sau care ar putea deteriora situatia economicã într-un anumit

domeniu, România sau Bulgaria pot solicita Comisiei autorizatia de a lua mãsuri de protectie

pentru a ameliora situatia creatã si a ajusta respectivul sector economic al Pietei Comune. În

aceleasi circumstante, orice stat membru actual poate solicita autorizatia de a lua mãsuri

protectioniste cu privire la unul sau ambele noi state membre.

clauza de salvgardare privind Piata Internã

Dacã în primii trei ani de la aderare, România si Bulgaria nu îsi îndeplinesc angajamentele

asumate în cadrul negocierilor periclitând astfel functionarea Pietei Interne, Comisia

Europeanã, din proprie initiativã sau la solicitarea unui stat membru, poate sã ia mãsurile

necesare pentru remedierea acestei situatii. Aceastã clauzã poate fi invocatã si înainte de data

aderãrii celor douã state.

clauza de salvgardare justitie si afaceri interne

Dacã în România si Bulgaria existã întârzieri cu privire la transpunerea sau implementarea

prevederilor comunitare referitoare la recunoasterea mutualã în domeniul civil si penal,

Comisia, din proprie initiativã sau la solicitarea unui stat membru, poate, pânã la sfârsitul a

trei ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, sã ia mãsurile necesare si sã specifice conditiile

de aplicare a acestora. Aceste mãsuri trebuie sã fie justificate si mentinute nu mai mult decât

este strict necesar pentru remedierea situatiei.

Fata de Tratatul celor zece noi state candidate, în cazul României si al Bulgariei se poate

aplica o clauzã de amânare a aderãrii. Consiliul, prin vot în unanimitate, la recomandarea

Comisiei, poate lua decizia de a amâna data aderãrii cu un an, pânã la 1 ianuarie 2008, dacã

în urma monitorizãrii Comisiei se constatã cã stadiul pregãtirii si implementãrii acquis-ului

de cãtre cele douã state demonstreazã pregãtirea insuficientã a acestora pentru a deveni

membre ale Uniunii.

135

În plus, în ceea ce priveste România, Consiliul poate decide, prin vot cu majoritate calificatã,

amânarea aderãrii cu un an, pânã la 1 ianuarie 2008, dacã se constatã o pregãtire

insuficientã în domeniul justitiei si afacerilor interne si în domeniul concurentei (existã 11

obligatii mentionate într-o anexã).

Partea a V-a (Prevederi referitoare la adaptãrile institutionale) cuprinde dispozitii privind

adaptãrile institutionale care sunt necesare în urma aderãrii României si Bulgariei,

modalitãtile de aplicare a actelor institutiilor comunitare fatã de Bulgaria si România si

prevederile finale.

Anexele, care sunt identice pentru cele douã documente, Actul de aderare, respectiv,

Protocolul de aderare, cuprind listele de acorduri si conventii la care România si Bulgaria

trebuie sã devinã parte de la data aderãrii, listele documentelor comunitare care trebuie

adaptate în vederea luãrii în considerare a participãrii României si Bulgariei, precum si

mãsurile convenite în urma negocierii celor 31 de capitole.

Declaratiile anexate Tratatului de aderare au caracter politic si nu produc efecte juridice.

Astfel, se regãsesc urmãtoarele documente: Declaratia comunã a statelor membre (UE 25)

privind libera circulatie a persoanelor; Declaratia comunã a UE 25 si a Comisiei Europene

privind pregãtirile pentru aderare ale Bulgariei si ale României; Declaratia comunã a

Germaniei si Austriei privind libera circulatie a persoanelor; Declaratia Bulgariei privind

alfabetul chirilic.

Elemente de noutate

Tratatul de aderare introduce în dreptul intern român un nou concept, cel de „resortisant”. În

întelesul Tratatului de aderare, al Tratatului de instituire a unei Constitutii pentru Europa, al

Tratatului de instituire a Comunitãtii Europene a Energiei Atomice si al Tratatului privind

Uniunea Europeanã, precum si al actelor normative cu caracter obligatoriu adoptate în

temeiul acestor tratate, „resortisant al unui stat” reprezintã persoana fizicã care are aceastã

calitate în conformitate cu legislatia internã a acelui stat si persoanã juridicã care are

nationalitatea acelui stat în conformitate cu legislatia sa internã. În acelasi context,

„resortisant român” înseamnã persoana fizicã care are calitatea de cetãtean român si

persoanã juridicã care are sediul în România si este înregistratã potrivit legislatiei române.

Ratificarea Tratatului de aderare

Tratatul de aderare va intra în vigoare dupã ce va fi ratificat, conform procedurilor nationale,

de toate statele membre.

Pânã în prezent, Tratatul de aderare a României si a Bulgariei a fost ratificat de: Slovacia,

Slovenia, Ungaria, Cipru, Grecia, Estonia, Republica Cehã, Spania si Italia.

Lista perioadelor de tranzitie cuprinse în Tratatul de aderare a României la Uniunea

Europeanã

Anexa VII la Act/Protocol cuprinde mãsurile tranzitorii convenite în cadrul negocierilor.

Capitolul 2 – Libera circulatie a persoanelor

perioadã de tranzitie de 2+3+2 ani privind libera circulatie a lucrãtorilor

136

Pânã la sfârsitul unei perioade de doi ani dupã data aderãrii, actualele state membre vor aplica

mãsuri de drept intern, sau mãsuri rezultate din acorduri bilaterale, care reglementeazã

accesul cetãtenilor români pe piata fortei de muncã din fiecare din aceste state. Actualele

state membre pot continua sã aplice aceste mãsuri pânã la expirarea unei perioade de cinci ani

dupã data aderãrii. La sfârsitul perioadei de cinci, un stat membru care mentine mãsuri de

drept intern sau mãsuri care rezultã din acorduri bilaterale poate continua, în cazul în care pe

piata fortei de muncã din respectivul stat membru se produc sau existã riscul sã se producã

perturbãri grave, precum si dupã ce notificã Comisia, sã aplice aceste mãsuri pânã la sfârsitul

unei perioade de sapte ani dupã data aderãrii.

Capitolul 3 – Libera circulatie a serviciilor

o perioadã de tranzitie de cinci ani pentru transpunerea Directivei nr. 97/9/CE,

privind schemele de compensare a investitorilor

Prin derogare de la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 97/9/CE, cuantumul minim al

compensãrii (20 000 Euro) nu se aplicã în România pânã la 31 decembrie 2011. România

asigurã cã sistemul sãu de compensare pentru investitori prevede o despãgubire în valoare de

minim4500 EUR de la 1 ianuarie 2007 si pânã la 31decembrie2007, de minim 7000 EUR de

la 1ianuarie2008 si pânã la 31decembrie2008, de minim9000 EUR de la 1ianuarie2009 si

pânã la 31decembrie2009, de minim 11000 EUR de la 1ianuarie 2010 si pânã la

31decembrie2010 si de minim 15000 EUR de la 1ianuarie2011 si pânã la 31decembrie2011.

Capitolul 4 – Libera circulatie a capitalurilor

o perioadã de tranzitie de 7 ani pentru achizitionarea de teren agricol, pãduri si

teren forestier de cãtre cetãtenii UE si Spatiul Economic European (SEE);

România poate mentine în vigoare, timp de sapte ani de la data aderãrii, existente la

momentul semnãrii prezentului Protocol, restrictiile stabilite de legislatia sa privind

dobândirea proprietãtii asupra terenurilor agricole, pãdurilor si terenurilor forestiere de cãtre

cetãtenii statelor membre sau ai statelor care sunt parte la Acordul privind Spatiul Economic

European (ASEE), precum si de cãtre societãti comerciale constituite în conformitate cu

legislatia altui stat membru sau a unui stat parte a ASEE si care nu sunt nici stabilite, nici

înregistrate în România. În nici un caz, un cetãtean/resortisant al unui stat membru nu poate fi

tratat mai putin favorabil în ceea ce priveste dobândirea de teren agricol, pãduri sau teren

forestier decât la data semnãrii Tratatului de aderare sau nu poate fi tratat în mod mai

restrictiv decât un cetãtean al unei tãri terte.

Agricultorilor care desfãsoarã activitãti independente, care sunt cetãteni/resortisanti ai unui

alt stat membru si care doresc sã se stabileascã si sã aibã resedinta în România nu li se aplicã

dispozitiile paragrafului precedent sau orice alte proceduri, decât cele care se aplicã

cetãtenilor români.

o perioadã de tranzitie de 5 pentru dreptul de achizitie asupra terenului pentru

resedinta secundarã.

România poate mentine în vigoare, timp de cinci ani de la data aderãrii, restrictiile stabilite de

legislatia sa, existente la momentul semnãrii prezentului Protocol, cu privire la dobândirea

proprietãtii asupra terenurilor pentru resedinte secundare de cãtre cetãtenii/resortisantii

statelor membre sau ai statelor care sunt parte la Acordul privind Spatiul Economic European

137

(ASEE), nerezidenti în România, precum si de cãtre societãtile comerciale constituite în

conformitate cu legislatia altui stat membru sau a unui stat membru al ASEE si care nu sunt

stabilite, si nici nu au o sucursalã sau reprezentantã pe teritoriul României.

Cetãtenilor/resortisantilor statelor membre si cetãtenilor/resortisantilor statelor care sunt parte

la Acordul privind Spatiul Economic European cu drept legal de rezidentã în România nu li

se aplicã dispozitiile paragrafului precedent sau orice alte norme sau proceduri, altele decât

cele care se aplicã cetãtenilor români.

Capitolul 6 – Politica în domeniul concurentei

o perioadã de tranzitie pentru aplicarea impozitului pe profit (conform

Ordonantei de Urgentã a Guvernului nr. 24/1998) pentru întreprinderile cãrora li s-a dat

certificatul de investitor permanent într-o zonã defavorizatã înainte de 1 iulie 2003:

Pentru 3 zone defavorizate (Brad, Valea Jiului, Bãlan) pânã la 31 decembrie

2008;

Pentru 22 de zone defavorizate (Comãnesti, Bucovina, Altân Tepe, Filipesti,

Ceptura, Albeni, Schela, Motru Rovinari, Rusca Montanã, Bocsa, Moldova Nouã-Anina,

Baraolt, Apuseni, Stei-Nucet, Borod Suncuius-Dobresti-Vadu Crisului, Popesti-Derna-Alesd,

Ip, Hida-Surduc- Jibou-Bãlan, Sãrmãsag-Chiejd-Bobota, Baia Mare, Borsa Viseu, Rodna)

pânã la 31 decembrie 2009;

Pentru 3 zone defavorizate (Cugir, Zimnicea, Copsa Micã) pânã la 31

decembrie 2010

o perioadã de tranzitie pânã la 31 decembrie 2011 pentru aplicarea unor scutiri

de la plata redeventei pentru zonele libere, pentru firmele care au semnat contracte

comerciale cu Administratiile Zonelor Libere înainte de 1 iulie 2002;

o perioadã de tranzitie pentru restructurarea sistemului siderurgic pânã la 31

decembrie 2008.

Capitolul 7 – Agricultura

perioadã de tranzitie de 8 ani pânã la 31 decembrie 2014 pentru defrisarea

suprafetelor de 30 000 ha ocupate cu hibrizi interzisi si replantarea acestora cu soiuri din

specia Vitis vinifera, cu recunoasterea dreptului de replantare;

o perioadã de tranzitie de 3 ani pânã la 31 decembrie 2009 pentru

modernizarea si retehnologizarea unitãtilor de tãiere si alinierea la cerintele europene a

unitãtilor de procesare a cãrnii (26 unitãti);

o perioadã de tranzitie de 3 ani pânã la 31 decembrie 2009 pentru

modernizarea si retehnologizarea unitãtilor de procesare a cãrnii de pasãre (2 unitãti);

o perioadã de tranzitie de 3 ani pânã la 31 decembrie 2009, pentru

modernizarea si retehnologizarea unitãtilor de procesare a laptelui (28 unitãti), precum si

pentru organizarea centrelor de colectare si a celor de standardizare lapte;

o perioadã de tranzitie de 3 ani pânã la 31 decembrie 2009, pentru

conformarea la cerintele comunitare a fermelor de animale de lapte si la calitatea laptelui crud

obtinut;

o perioadã 3 ani pânã la 31 decembrie 2009 – pentru utilizarea produselor de

protectie a plantelor omologate în prezent în România si care contin urmãtoarele substante

active incluse in Anexa I a Directivei 91/414/CEE: sulf, acetoclor, dimetoat si, respectiv, 2

ani pânã la 31 decembrie 2008 pentru substanta activa 2,4 D, cupru (sub forma de sulfat,

oxiclorura sau hidroxid).

138

Capitolul 9 – Politica în domeniul transporturilor

perioadã de tranzitie de 2+3 ani pentru Regulamentul EEC 3118/93 privind

cabotajul rutier (la cererea statelor membre ale Uniunii)

Pânã la sfârsitul celui de-al treilea an de la data aderãrii, transportatorii stabiliti în România

sunt exclusi de la prestarea serviciilor de transport rutier national de marfã în celelalte state

membre, iar transportatorii stabiliti în celelalte state membre sunt exclusi de la prestarea

serviciilor de transport rutier national de marfã în România. Înainte de sfârsitul celui de-al

treilea an de la data aderãrii, statele membre informeazã Comisia în cazul în care vor prelungi

aceastã perioadã pentru cel mult doi ani sau în care, de la acea datã, vor aplica în întregime

articolul 1 din regulament. În lipsa unei asemenea notificãri se aplicã articolul 1 din

regulament. Numai transportatorii stabiliti în acele state membre în care se aplicã articolul 1

din regulament pot presta servicii de transporturi rutiere de marfã în celelalte state membre în

care se aplicã, de asemenea, articolul 1.

o perioadã de tranzitie de 7 ani pânã la 31 decembrie 2013 pentru aplicarea

integralã a prevederilor referitoare la greutãtile maxime ale Directivei 96/53, care stabileste

dimensiunile maxime admise în traficul national si international si greutãtile maxime admise

în traficul international. Perioada de tranzitie este acordatã pentru depãsirea greutãtii maxime

pe axa motoare (nu si pentru depãsirea greutãtii totale) si se aplicã pentru reteaua de drumuri

secundare nereabilitatã. Sunt prevãzute urmãtoarele suprataxe pentru vehiculele cu suspensie

mecanicã:

între 10 si 10,5 tone: 0.11 euro/km

între 10,5 si 11 tone: 0.30 euro/km

între 11 si 11,5 tone: 0.44 euro/km

Pentru vehiculele cu suspensie pneumaticã taxele vor fi cu cel putin 25% mai reduse. Pentru

reteaua de tranzit principalã nu a fost acordatã perioadã de tranzitie întrucât cea mai mare

parte a retelei respective va fi reabilitatã pânã la data aderãrii.

perioadã de tranzitie de 4 ani pânã la 31 decembrie 2010 în care nu se aplicã în

România vehiculelor angajate exclusiv în operatiunile de transport intern nivelurile tarifelor

minime prevãzute de anexa I la Directiva 1999/62/CE.

Capitolul 10 – Impozitarea

o derogare de la aplicarea art. 24(2) din Directiva 77/388/EEC privind regimul

special aplicabil micilor întreprinzãtori în ceea ce priveste aplicarea pragului de impozitare de

35 000 Euro cifrã de afaceri anualã pentru plãtitorii de TVA.

o derogare de la Directiva 77/388/EEC , potrivit art. 28 alin. 3 (b) si Anexei F

pct. 17, pentru aplicarea scutirii cu drept de deducere a transportului international de

persoane.

o perioadã de tranzitie de 3 ani pânã la 31 decembrie 2009 privind aplicarea

accizei minime totale aplicate la pretul de vânzare cu amãnuntul (care include toate taxele) al

tigaretelor din categoria de pret cea mai vândutã, cu conditia ca în aceastã perioadã România

sã-si ajusteze treptat cotele accizelor la acciza minimã totalã prevãzutã de Directiva

92/79/CEE privind apropierea taxelor pentru tigarete

o derogare pentru acordarea unui regim special pentru accizarea bãuturilor

alcoolice distilate din fructe, obtinute de fermieri si destinate autoconsumului, echivalent a 50

139

litri bãuturi spirtoase /gospodãrie/an, cu concentratie de 40% în volum, prin aplicarea unei

cote de 50% din acciza standard aplicatã în România.

urmãtoarele perioade de tranzitie pentru aplicarea Directivei 2003/96/CE:

pânã la 1 ianuarie 2011, sã alinieze nivelul national de impozitare a benzinei

fãrã plumb utilizatã drept carburant la nivelul minim de359 EUR pentru 1000 l. Începând de

la 1 ianuarie 2008, cota efectivã de impozitare aplicatã benzinei fãrã plumb utilizatã drept

carburant nu poate fi mai micã de323 EUR pentru 1000 l;

pânã la 1 ianuarie 2013, sã alinieze nivelul national de impozitare a motorinei

utilizatã drept carburant la nivelul minim de330 EUR pentru 1000 l. Cota efectivã de

impozitare aplicatã motorinei utilizatã drept carburant nu poate fi mai micã de 274 EUR

pentru 1000 l începând de la 1 ianuarie 2008 si de302 EUR pentru 1000 l începând de la 1

ianuarie 2011;

pânã la 1 ianuarie 2010, sã alinieze nivelul national de impozitare a gazului

natural utilizat pentru încãlzire în scopuri necomerciale la nivelul minim de impozitare

stabilit la anexa I tabelul C;

pânã la 1 ianuarie 2010, sã alinieze nivelul national de impozitare a pãcurei

grele utilizate în termoficare la nivelul minim de impozitare stabilit la anexa I tabelul C;

pânã la 1 ianuarie 2009, sã adapteze nivelul national de impozitare a pãcurei

grele utilizatã în alt scop decât în termoficare, la nivelul minim de impozitare stabilit la anexa

I tabelul C.

De la 1 ianuarie 2007, cota efectivã de impozitare aplicatã produselor din pãcurã nu poate fi

mai micã de13 EUR pentru 1000 kg.

pânã la 1 ianuarie 2010 pentru alinierea nivelului national de impozitare a

energiei electrice la nivelele minime de impozitare stabilite la anexa I tabelul C. De la 1

ianuarie 2007, cotele efective de impozitare aplicate energiei electrice nu pot fi mai mici de

50% din cota minimã în materie la nivel comunitar.

o perioadã de tranzitie de 4 ani pânã la 31 decembrie 2010 pentru aplicarea

Directivei 2003/49/CE. Pe durata acestei perioade de tranzitie, cota impozitului pe plãtile de

dobândã sau redevente efectuate cãtre o societate asociatã din alt stat membru sau cãtre un

sediu permanent situat în alt stat membru al unei societãti asociate dintr-un stat membru nu

trebuie sã depãseascã 10%.

Capitolul 14 – Energia

o perioadã de tranzitie de 5 ani pânã la 31 decembrie 2011 pentru constituirea

stocului minim, datã la care România va atinge un nivel de stocare de 67,5 zile.

o derogare de 25% din nivelul stocului minim de petrol si/sau produse

petroliere, întrucât România este tarã producãtoare de petrol si, în prezent, consumul este

acoperit în proportie de cca. 50% din productia internã. Astfel, România va asigura un stoc

minim corespunzãtor consumului pe 67,5 zile, fatã de 90 de zile, cât prevede acquis-ul.

Capitolul 22 – Protectia mediului înconjurãtor

Directiva 94/63/EC privind controlul emisiilor de compusi organici volatili (COV)

rezultati din depozitarea benzinei si distributia sa de la terminale la statiile de

distributie a benzinei

perioadã de tranzitie de 1 an, pânã la 31 decembrie 2007, pentru:

115 instalatii de depozitare la 12 terminale, care tranziteazã o cantitate de benzina cuprinsa

intre 25 000 –50 000t/an;

140

138 instalatii de depozitare la 13 terminale, care tranziteazã o cantitate de benzina mai mica

de 25 000 t/an;

36 instalatii de încãrcare si descãrcare a containerelor mobile la 12 terminale, care

tranziteazã o cantitate de benzina cuprinsa intre 25 000 – 150 000t/an;

82 instalatii de încãrcare si descãrcare a containerelor mobile la 18 terminale, care

tranziteazã o cantitate de benzina mai mica de 25 000 t/an;

31 containere mobile (cisterne auto);

116 instalatii de încãrcare în instalatii de depozitare la statiile de distributie a benzinei, care

tranziteazã o cantitate de benzina mai mare de 1 000 mc/an;

49 instalatii de încãrcare in instalatii de depozitare la statiile de distributie a benzinei, care

tranziteazã o cantitate de benzina cuprinsa intre 500-1 000 mc/an;

23 instalatii de încãrcare in instalatii de depozitare la statiile de distributie a benzinei, care

tranziteazã o cantitate de benzina mai mica de 500 mc/an;

perioadã de tranzitie de 2 ani, pânã la 31 decembrie 2008, pentru:

4 instalatii de depozitare la 1 terminal, care tranziteazã o cantitate de benzina între 25 000 –

50 000 t/an.

57 instalatii de depozitare la 10 terminale, care tranziteazã o cantitate de benzinã mai micã

de 25 000 t/an;

14 instalatii de încãrcare si descãrcare a containerelor mobile la 11 terminale, care

tranziteazã o cantitate de benzinã mai micã de 25 000 t/an;

101 containere mobile (cisterne auto)

19 instalatii de încãrcare în instalatii de depozitare la statiile de distributie a benzinei, care

tranziteazã o cantitate de benzinã mai mare de 1 000 mc/an;

11 instalatii de încãrcare în instalatii de depozitare la statiile de distributie a benzinei, care

tranziteazã o cantitate de benzinã cuprinsã între 500-1000 mc/an;

14 instalatii de încãrcare în instalatii de depozitare la statiile de distributie a benzinei, care

tranziteazã o cantitate de benzinã mai micã de 500 mc/an

perioadã de tranzitie de 3 ani, pânã la 31 decembrie 2009, pentru:

526 instalatii de depozitare la 63 de terminale, care tranziteazã o cantitate de benzinã mai

micã de 25 000 t/an

114 instalatii de încãrcare si descãrcare a containerelor mobile la 58 de terminale, care

tranziteazã o cantitate de benzinã mai micã de 25 000 t/an;

432 containere mobile (cisterne auto);

106 instalatii de încãrcare în instalatii de depozitare la statiile de distributie a benzinei, care

tranziteazã o cantitate de benzinã mai mare de 1 000 mc/an;

85 instalatii de încãrcare în instalatii de depozitare la statiile de distributie a benzinei, care

tranziteazã o cantitate de benzinã cuprinsã între 500-1 000 mc/an;

188 instalatii de încãrcare in instalatii de depozitare la statiile de distributie a benzinei, care

tranziteazã o cantitate de benzinã mai micã de 500 mc/an

Directiva Parlamentului si Consiliului 94/62/CE privind ambalajele si deseurile de

ambalaje, modificatã prin Directiva Parlamentului si Consiliului 2004/12/CE

o perioadã de tranzitie de 5 ani, pânã la 31 decembrie 2011, pentru atingerea

obiectivului global de valorificare de 50% si a obiectivului de reciclare de 15 % pentru

plastic, prevãzute in Directiva Parlamentului si Consiliului 94/62/CE;

o perioadã de tranzitie de 5 ani, pânã la 31.12.2013, considerând anul 2008 ca

an de referinta, pentru atingerea obiectivului global de valorificare de 60%, pentru atingerea

141

obiectivului global de reciclare de 55%, pentru atingerea obiectivului de reciclare de 60%

pentru sticla si de 22,5% pentru plastic;

o perioada de tranzitie de 3 ani, pânã la 31.12.2011, pentru atingerea

obiectivului de reciclare de 15% pentru lemn.

Directiva Consiliului nr. 2000/76/CE privind incinerarea deseurilor

o perioadã de tranzitie de 1 an, pânã la 31 decembrie 2007, pentru închiderea a

52 instalatii existente pentru incinerarea fractiei de deseuri periculoase rezultatã din activitãti

medicale;

o perioadã de tranzitie de 2 ani, pânã la 31.12.2008, pentru închiderea a 58

instalatii existente pentru incinerarea fractiei de deseuri periculoase rezultatã din activitãti

medicale.

Directiva Consiliului 99/31/CE privind depozitarea deseurilor

perioade de tranzitie pânã la 16. iulie 2017, calculate dupã expirarea perioadei

de tranzitie acordatã statelor membre, începând cu luna iulie 2009, pentru aplicarea art. 14 (c)

si pct. 2, 3, 4 si 6 ale anexei 1, pentru 101 depozite urbane de deseuri clasã “b”:

26 depozite pânã la 16 iulie 2010

5 depozite pânã la 16 iulie 2011

21 depozite pânã la 16 iulie 2012

3 depozite pânã la 16 iulie 2013

4 depozite pânã la 16 iulie 2014

7 depozite pânã la 16 iulie 2015

9 depozite pânã la 16 iulie 2016

26 depozite pânã la 16 iulie 2017

o perioadã de tranzitie de la 1 ianuarie 2007 la 31 decembrie 2009, pentru

depozitarea temporarã a deseurilor industriale periculoase;

perioade de tranzitie, pânã la 31 decembrie 2013, pentru interzicerea

depozitarii deseurilor lichide, interzicerea depozitarii deseurilor cu anumite proprietãti

(corozive si oxidante) si privind prevenirea infiltrãrii de apã în depozitul de deseuri (numai

apa de suprafata), dupã cum urmeazã:

pânã la 31.12.2013, pentru 23 de depozite din industria energeticã, chimicã si

metalurgie

pânã la 31.12.2011, pentru 2 depozite din industria minierã

pânã la 31.12.2010, pentru 4 depozite din industria minierã

Directiva Consiliului nr. 2002/96/CE privind deseurile de echipamente electrice si

electronice (DEEE)

o perioadã de tranzitie de 2 ani, pânã la 31 decembrie 2008, pentru atingerea

tintei de colectare de 4 kg DEEE/locuitor/an;

o perioadã de tranzitie de 2 ani, pânã la 31 decembrie 2008, pentru atingerea

tintelor de reciclare si valorificare.

Regulamentul (CEE) nr. 259/93 privind supravegherea si controlul transportului de

deseuri în, dinspre si înspre Comunitatea Europeanã

142

pânã la 31.12.2015, toate transporturile cãtre România de deseuri destinate

valorificãrii, listate în Anexa II a Regulamentului (CEE) 259/93, vor fi notificate autoritãtilor

competente si procesate în concordantã cu Articolele 6, 7, si 8 ale Regulamentului;

prin derogare de la art. 7(4) al Regulamentului (CEE) 259/93, autoritãtile

competente române pot obiecta asupra transporturilor de deseuri pentru valorificare, listate în

anexele II, III si IV ale Regulamentului si asupra transporturilor de deseuri pentru

valorificare, nelistate în aceste anexe, destinate unei instalatii care beneficiazã de o derogare

temporarã de la anumite prevederi ale Directivei 96/61/CE privind prevenirea si controlul

integrat al poluãrii (IPPC), ale Directivei 2001/80/CE privind limitarea emisiilor anumitor

poluanti in aer proveniti de la instalatiile mari de ardere si Directivei 2000/76/CE privind

incinerarea deseurilor, pe perioada in care se aplica derogarea temporara instalatiei de

destinatie.;

prin derogare de la articolul 7(4) al Regulamentului (CEE) nr. 259/93, pana la

31.12.2011, autoritãtile competente române pot ridica obiectii la transporturile cãtre România

pentru valorificare a anumitor deseuri listate în anexa III ca si a deseurilor listate în anexa IV

si a deseurilor nelistate în anexele II, III si IV ale regulamentului. 3.1. România poate extinde

perioada de tranzitie solicitata pânã nu mai târziu de 31 decembrie 2015, în conformitate cu

procedura definitã în art. 18 al Directivei Consiliului 75/442/CEE, modificatã de Directiva

91/156/CEE.

Directiva Consiliului 91/271/CEE privind epurarea apelor uzate urbane

o perioadã de tranzitie pânã la 31 decembrie 2015, pentru 263 de aglomerãri

cu mai mult de 10 000 l.e., reprezentând 61,9% din încãrcãtura biodegradabila totalã;

o perioadã de tranzitie pânã la 31 decembrie 2018, pentru 2346 aglomerãri cu

mai putin de 10 000 l.e., reprezentând 38,1% din încãrcãtura biodegradabila totalã

Directiva Consiliului 98/83/CE privind calitatea apei destinate consumului uman

o perioadã de tranzitie pânã la 31 decembrie 2010:

pentru oxidabilitate, amoniu, nitrati, turbiditate, aluminiu, fier, metale grele,

pesticide, mangan pentru localitãtile cu populatie peste 100.000 locuitori;

pentru oxidabilitate si turbiditate pentru localitãtile cu populatie cuprinsã între

10 000 si100 000 locuitori;

pentru oxidabilitate si mangan pentru localitãtile sub 10.000 locuitori;

o perioadã de tranzitie pânã la 31 decembrie 2015:

pentru amoniu, nitrati, aluminiu, fier, metale grele, pesticide si mangan pentru

localitãtile cu populatie cuprinsa intre 10 000 si 100 000 locuitori;

pentru amoniu, nitrati, turbiditate, aluminiu, fier, metale grele si pesticide

pentru localitãtile sub 10 000 locuitori.

Directiva Consiliului nr. 76/464/CEE privind poluarea cauzatã de anumite substante

periculoase deversate în mediul acvatic al Comunitãtii (si cele 7 Directive „fiice”)

o perioadã de tranzitie de 3 ani, pânã la 31 decembrie 2009, pentru

5 substante periculoase: hexaclorbenzen, hexaclorbutadiena, 1, 2 – diclor-etan,

tricloretilena, triclorbenzen si 21 unitãti industriale apartinând industriei chimice (anorganicã,

organicã, a cauciucului, petrochimicã, celulozã si hârtie);

douã substante periculoase: cadmiu si mercur si 27 unitãti industriale;

o substantã periculoasã: lindan si 3 unitãti industriale.

143

Directiva Consiliului 96/61/CE privind prevenirea si controlul integrat al poluãrii

perioade de tranzitie pentru:

3 instalatii existente pânã la 31.12. 2008

16 instalatii existente pânã la 31.12.2009,

30 instalatii existente pânã la 31.12.2010,

27 instalatii existente pânã la 31.12.2011,

23 instalatii existente pânã la 31.12. 2012,

13 instalatii existente pânã la 31.12. 2013,

69 instalatii existente pânã la 31.12. 2014

14 instalatii existente pânã la 31.12. 2015.

Directiva Consiliului 88/609/CEE privind limitarea emisiilor anumitor poluanti în

atmosferã de la instalatiile mari de ardere (amendatã prin Directiva Consiliului

2001/80/CE)

o perioadã de tranzitie pânã la 31 decembrie 2013 pentru implementarea

prevederilor referitoare la valorile limitã de emisie de SO2 pentru 34 instalatii existente,

o perioadã de tranzitie pânã la 31.12.2013 pentru implementarea prevederilor

referitoare la valorile limitã de emisie de NOx pentru 64 instalatii existente,

o perioadã de tranzitie pânã la 31.12.2013 pentru implementarea prevederilor

referitoare la valorile limitã de emisie la pulberi pentru 22 instalatii existente

perioadã de tranzitie de la 31.12. 2016 pânã la 31.12.2017 pentru valoarea

limita de emisie a oxizilor de azot pentru 6 instalatii mari de ardere.

Anexa IX a Tratatului de aderare

Cuprinde angajamente specifice asumate si cerinte acceptate de cãtre România la închiderea

negocierilor de aderare din 14 decembrie 2004.

Capitolul 6 – Politica în domeniul concurentei

1. Asigurarea unui control efectiv de cãtre Consiliul Concurentei al oricãrui potential ajutor

de stat, inclusiv al ajutoarelor fiscale, sociale si al esalonãrilor la plata energiei.

2. Consolidarea fãrã întârziere a implementãrii legislatiei în domeniul ajutorului de stat.

Asigurarea unei implementãri satisfãcãtoare a legislatiei atât în domeniul antitrust cât si al

ajutorului de stat.

3. Adoptarea, pânã la mijlocul lunii decembrie 2004, a variantei revizuite a Strategiei de

restructurare a industriei siderurgice si a Planurilor individuale de viabilitate în conformitate

cu obligatiile prevãzute în Protocolul 2 al Acordului European. În acest context, România si-a

asumat urmãtoarele angajamente:

a. Sã nu mai acorde sau plãteascã, în perioada 1 ianuarie 2005 – 31 decembrie 2008, ajutoare

de stat companiilor prevãzute în Strategia de restructurare a industriei siderurgice.

b. Sã respecte nivelul ajutorului de stat agreat în contextul Protocolului 2 al Acordului

European pentru companiile prevãzute în Strategia de restructurare a industriei siderurgice.

c. Sã respecte reducerile de capacitãti pentru produse finite, de 2,05 milioane tone, prevãzute

pentru întreaga perioadã de restructurare (1993-2008).

144

4. Continuarea dezvoltãrii capacitãtii administrative a Consiliului Concurentei prin alocarea

de resurse financiare adecvate si suficiente, precum si prin calificarea corespunzãtoare a

personalului.

Capitolul 24 - Justitie si Afaceri Interne

5. Implementare, fãrã nici o întârziere a Planului de Actiune Schengen amendat, conform

acquis-ului si conform termenelor.

6. Accelerarea în mod considerabil a eforturilor în ceea ce priveste modernizarea

echipamentului si infrastructurii la frontiera verde, albastrã si în punctele de trecere a

frontierei, precum si continuarea întãririi capacitãtii de analizã a riscului, pentru a asigura un

înalt nivel al controlului si supravegherii viitoarelor frontiere externe ale UE. Aceasta trebuie

sã fie reflectatã într-un singur plan multi-anual de investitii, realizat pânã în martie 2005 si

care sã permitã Comisiei sã evalueze anual progresele pânã la data aderãrii României la

spatiul Schengen. În plus, România trebuie sã accelereze considerabil planurile de recrutare a

celor 4,438 de agenti si ofiteri de politie de frontierã si, în special, sã asigure cã nivelul

ocupãrii posturilor la frontierele cu Ucraina, Moldova, litoralul Mãrii Negre va fi realizat cât

mai aproape de 100%, pânã la data aderãrii. De asemenea, România trebuie sã implementeze

toate mãsurile necesare pentru a combate efectiv imigratia ilegalã, inclusiv prin întãrirea

cooperãrii cu tãrile terte.

7. Dezvoltarea unei Strategii si a unui Plan de Actiune privind reforma sistemului judiciar

actualizatã si integratã, incluzând cele mai importante mãsuri pentru implementarea Legii

privind organizarea judiciarã, Legii privind statutul magistratilor si Legii privind Consiliul

Superior al Magistraturii, care au intrat în vigoare la 30 septembrie 2004. Ambele documente

actualizate trebuie sã fie transmise UE pânã în martie 2005; resursele financiare si umane

adecvate pentru implementarea Planului de Actiune trebuie sã fie asigurate si implementate

fãrã nici o întârziere, conform calendarului stabilit. România trebuie sã demonstreze, pânã în

martie 2005, operationabilitatea integralã a noului sistem pentru distributia aleatorie a

cazurilor.

8. Accelerarea considerabilã a luptei împotriva coruptiei si, în special, împotriva coruptiei la

nivel înalt, prin asigurarea aplicãrii riguroase a legislatiei anti-coruptie în vigoare si

independenta efectivã a Parchetului National Anticoruptie (PNA) si prin transmiterea anualã,

începând cu noiembrie 2005, a unui Raport convingãtor privind activitatea Parchetului

National Anticoruptie în lupta împotriva coruptiei la nivel înalt. PNA trebuie sã primeascã

resursele financiare, umane si de formare, precum si echipamentul necesar pentru a-si putea

îndeplini functiile pentru a fost creat.

9. Realizarea unei auditãri independente privind rezultatele si impactul generat de prezenta

Strategie Nationalã Anticoruptie; reflectarea concluziilor si recomandãrilor acestei auditãri în

noua strategie multianualã, care trebuie sã fie un document cuprinzãtor, în vigoare pânã în

martie 2005, însotit de un Plan de actiune cu tinte clar definite, cu rezultate care trebuie

obtinute, precum si cu prevederi bugetare adecvate; implementarea Strategiei si a Planului de

Actiuni trebuie supravegheate de o autoritate clar determinatã si independentã; Strategia

trebuie sã includã angajamentul de revizuire a procedurii penale, pânã la sfârsitul lui 2005,

pentru a se asigura cã toate cazurile de coruptie sunt solutionate în manierã rapidã si

transparentã, pentru a garanta sanctiunile adecvate care au un efect de descurajare. De

asemenea, trebuie sã continã mãsuri care sã reducã considerabil numãrul autoritãtilor care au

atributii de prevenire sau investigare a coruptiei, pânã la sfârsitul lui 2005, astfel încât sã fie

evitate suprapunerile în ceea ce priveste responsabilitãtile.

10. Asigurarea unui cadru legal clar privind sarcinile si cooperarea dintre jandarmerie si

politie, inclusiv implementarea legislatiei, pânã în martie 2005, dezvoltarea si implementarea

145

unui plan de recrutare clar, pânã la jumãtatea anului 2005, pentru ambele institutii, cu scopul

de a face progrese considerabile, pânã la data aderãrii, în ocuparea celor 7.000 de posturi

vacante în politie si 18.000 de posturi vacante în jandarmerie.

11. Dezvoltarea si implementarea unei strategii multi-anuale coerente de combatere a

criminalitãtii, care sã includã actiuni concrete care sã modifice statutul României de tarã de

origine, tranzit si destinatie a victimelor traficului si transmiterea anualã, începând din martie

2005, a unor statistici credibile privind modul în care criminalitatea este combãtutã.

146

Fisa de sinteza 3. Romania- stat membru al UE, conferinta sustinuta cu o

ocazia aderarii

11/13/2009

1

România – stat membru al Uniunii EuropeneProvocări, oportunităţi, perspective

prof.univ.dr. Gabriela Carmen PascariuTeam Europe, România

Structura prezentării

Uniunea Europeană ca sistem de guvernare multinivel România în instituţiile europeneRomânia în instituţiile europeneOportunităţi şi limite; între beneficii,costuri şi responsabilităţiPerspective europene – pentru un rol activ al României în sistemul UE

I. Uniunea Europeană ca sistem de guvernare multinivel

Organizaţie internaţională cu caracter supranaţional

“mai puţin decât o federaţie, dar mai mult decât o p ţ ţ ,confederaţie…un proces sui generis lucrat prin acţiunea statelor, fără a fi stăpânit în întregime de acestea: o figură în mişcare, care contribuie de o manieră nesigură – voluntară şi constrânsă, întreprinzătoare şi reversibilă – spre emergenţa unui nivel superior de reglementare” (G. Courty, G. Devin, Construcţia europeană, p. 56 )

I. Uniunea Europeană ca sistem de guvernare multinivelFuncţionare în baza transferului de competenţe dinspre state către instituţiile comune, prin aplicarea principiului subsidiarităţiisubsidiarităţiiTriunghiul instituţional: Comisie, Parlament, ConsiliuConsiliul european – instituţia politică principalăAlte instituţii

11/13/2009

2

I. Uniunea Europeană ca sistem de guvernare multinivel

Dualism structural (metoda federală şi metoda interguvernamentală)

- federalism: instituţii supranaţionale, subsidiaritate, vot cu majoritate calificată, diminuarea rolului decizional al statelor membre

- confederalism: principiul cooperării interguvernamentale, menţinerea suveranităţii naţionale

- principalul actor politic: statul naţional

I. Uniunea Europeană ca sistem de guvernare multinivel - 3 piloni

CEE PESC JAI

• Piaţă comună• Politici comune• Uniune Economicăşi Monetară• Cetăţenie Europeană•Legislaţie comună •Loialitate faţă de Comunitate

• cooperare Interguvernamentală în toate domeniile

• cooperare Interguvernamentală( azil, imigrare, graniţe, cooperare judiciară, Poliţie – Europol

I. Uniunea Europeană ca sistem de guvernare multinivelMetoda comunitară de integrare

Primordialitate acordata economicului (PI)Progresivitatea integrării (logica de integrare

cumulativa creştere funcţională”)cumulativa, „creştere funcţională )Armonizare/coordinare si politici comune (acquis

comunitar, instituţii comune, buget comun)Negociere şi echilibru intre cooperare si

supranaţional Negociere şi echilibru între aprofundare şi

extindere (geometria variabilă)

II. România în instituţiile europene (Bazele juridice - Tratatul de la Nisa, 1 febr. 2003)

Reprezentarea la nivelul instituţiilor

Consiliu: 14 voturi;Parlament: 35 locuri;Parlament: 35 locuri;Câte 1 judecător la CEJ şi Tribunalul de Primă Instanţă1 membru în Curtea de Conturi;Câte 15 reprezentanţi în CES şi CR;Participare la SEBC

11/13/2009

3

II. România în instituţiile europene

Interesul naţional versus interesul comunAplicarea principiului lealităţii (Uniune, state)Respectarea acquis-ului (risc de amendareRespectarea acquis ului (risc de amendare, sancţiuni, blocaje, clauzele de salvgardare sectoriale)Domenii reduse cu drept de vetoMajoritate calificată extinsă (5,49% din cele 255 de voturi necesare din totalul de 345; dubla condiţionare);Locul 7 (Germania, FR, UK, Italia, Spania, Polonia);Preşedinţia Consiliului (iulie – dec 2019)

III. Beneficii, costuri şi responsabilităţi: Europa oportunităţilor generale

• Spaţiu de libertate, securitate, toleranţă, respectarea drepturilor fundamentale, cetăţenie europeană;

• Spaţiu de justiţie şi protecţia socială, egalitate, lid it t i di i isolidaritate, coeziune, non-discriminare

• Un model al dezvoltării durabile bazat pe o economie socială de piaţă (economic, social, mediu);

• Respectarea diversităţii culturale şi valorizarea prin integrare a patrimoniului său cultural

• Forţă superioară de negociere şi posibilitatea de a-şi urmări mai bine interesele la nivel internaţional (“câştig de suveranitate mai puternică”)

III. Beneficii, costuri şi responsabilităţi: Europa oportunităţilor specifice

Dinamică economică (prin specializare, economii de scară, libertăţi de circulaţie);Mobilitatea factorilor (oportunităţi pentru piaţa muncii, ISD, circulaţia persoanelor);Sprijin financiar pentru mediul rural şi dezvoltarea regională (30-32 miliarde Euro): venituri suplimentare, convergenţă, ameliorarea competitivităţii;cooperare, transfer ştiinţific şi tehnologic

III. Beneficii, costuri şi responsabilităţi: Europa costurilor!!!

Contribuţiile la bugetul comunitar, alte contribuţii;Costurile aplicării legislaţiei comunitare (!!! perioade de tranziţie, derogări temporare);Costurile economice şi sociale ale restructurării generate deCosturile economice şi sociale ale restructurării generate de participarea la piaţa internă (ex: riscul de faliment, costurile de adaptare la standardele de mediu, protecţia consumatorilor, eco-condiţionalitate);Costurile psiho-sociale de adaptare;Diminuarea puterii de decizie a instituţiilor centrale (pierdere de suveranitate/autonomie, şocuri asimetrice )

11/13/2009

4

III. Beneficii, costuri şi responsabilităţi: Europa limitelor

Decalaj între puterea economică şi cea politică (lipsa unei identităţi politice, criza Tratatului Constituţional, lipsa unei veritabile identităţi europene )Sl b ţă liti il (difi ltăţi îSlaba coerenţă a politicilor europene (dificultăţi în aplicarea subsidiarităţii)Decalaje economice, sociale şi teritorialeHandicap de competitivitateEchilibru instabil între flexibilitate şi coerenţă(contradicţia între aprofundare şi extindere; fixarea limitelor externe)Deficitul de imagine (internă, externă - euroscepticismul)

IV. Perspective europene – pentru un rol activ al României în sistemul UE

UE – o sumă de “viitori posibili”Federalism descentralizat – Federaţie de state naţiuni (depăşirea actualelor limite)ţ ( p ş )Confederaţie (cercuri concentrice –“euroscleroză”Menţinerea metodei comunitare (!!! geometria variabilă, aplicarea subsidiarităţii, echilibrul instituţional)

IV. Perspective europene – pentru un rol activ al României în sistemul UE

România şi viitorul UEDefinirea unei viziuni strategice (asupra UE ca sistem şi asupra României, prin abordare sistemică şi armonizarea propriilor opţiuni cu cele europene) !!! pragmatism – orizont strategic: termenul mediu Asumarea unui rol activ în procesul decizional (practici posibile: “se rallier à la majorité”, “wait and see”, “clever representative”, “reactive position”, “pro-active position” – J. Scheelle, IER – 17 oct 2006)Participare responsabilă la procesul integrării (PI, UEM, comunicare, politici europene – ex. PEV)

Vă mulţumesc!

Coordonate:Gabriela Carmen PascariuUniversitatea “Al I Cuza” IaşiUniversitatea “Al. I. Cuza” IaşiCentrul de Studii EuropeneTel./Fax 0232.201318e-mail: gcpas@uaic.ro