UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

FACULTATEA DE RELAłII INTERNAłIONALE ŞI STUDII

EUROPENE

INTEGRAREA EUROPEANĂ ŞI

EUROATLANTICĂ A ROMÂNIEI

LECTOR UNIV. DR. TEODORA STANESCU-STANCIU

CONłINUT TEMATIC AL CURSULUI:

1. ConŃinutul tematic al disciplinei

• Ideea unei Europe unite – periplu istoric. Între cooperare sau integrare.

• România. PoziŃia geostrategică; strategii de integrare euroatlantică.

• Deschiderea spre Est. Deziderate/obiective ale statelor în curs de

integrare. Europenizarea.

• NATO- între formare şi transformare. Ultimele summit-uri. Provocări

şi reuşite.

• Politicile Uniunii Europene.

• Uniunea Europeană – proiectul politicii externe. NATO-UE.

• Uniunea Europeană – proiectul de securitate.

• Parcursul României spre NATO.

• Extinderea UE – provocare şi reuşită.

BIBLIOGRAFIE MINIMĂ OBLIGATORIE:

1. Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE de la naŃional la federal, Editura Tritonic,

Bucureşti, 2005.

2. Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE de la economic la politic, Editura Tritonic,

Bucureşti, 2005.

3. Teodora Stănescu-Stanciu, Integrarea europeană şi euroatlantică a României,

Editura FundaŃiei „România de Mâine”, Bucureşti, ed. a II-a, 2007.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:

- www.europa.eu.int

- www.nato.int

- *** România – UE. Cronologie. 1989-2005, Editura Militară, Bucureşti, 2006.

- *** România – NATO. Tratate fundamentale, Editura Militară, Bucureşti,

2006.

PRELEGEREA 1

IDEEA UNEI EUROPE UNITE – PERIPLU ISTORIC ÎNTRE COOPERARE SAU

INTEGRARE ANTICHITATE. EV MEDIU. EPOCA MODERNĂ

OBIECTIV: Stabilirea principalelor repere istorice ale conceptului de cooperare şi

DE unificare la nivel european.

ITEMI URMĂRIłI:

1. Tipologii ale modelului unităŃii în istorie.

2. Prezentare cronologică a ideilor de unire:

a) Antichitate – modelul lumii elenistice şi cel al imperiului roman;

b) Evul Mediu – Europa ca o Republică Creştină;

c) Epoca Modernă.

- Proiectul Sully;

- Secolul XIX - patru versiuni ale Europei unite.

Pentru mulŃi, ideile de comuniune europeană sau mondială1, atât de vehiculate

în ultimul timp şi în spaŃiul românesc, au reprezentat, adesea, doar simple modele

contemporane, cu origine relativ nouă; au reprezentat invenŃii ale secolului XX,

apărute pe fundalul nevoilor şi contradicŃiilor actuale. Analizând trecutul istoric,

putem descoperi existenŃa unor adevăraŃi “părinŃi europeni”, venind din timpuri mult

mai îndepărtate.

Specialiştii au subliniat atât prezenŃa unor tipologii de proiecte de uniune, cât,

mai ales, gradul de întrepădrundere ale acestora în istorie.

În perioada AntichităŃii, state precum Grecia şi Roma antică au realizat, fără a

fi deloc conştiente de europenismul lor, una dintre primele forme de unitate a lumii

din spaŃiul continentului nostru şi chiar depăşind hotarele cunoscutului perioadei, de

multe ori.

Odată cu răspânidrea creştinismului, s-a realizat şi o primă sinteză a

spiritualităŃii europene. În plus, acelaşi principiu a putut fi promovat şi după

producerea Marii Schisme (1054), cea care a oficializat ruptura dintre creştinătatea

orientală şi cea occidentală

În Evul Mediu, beneficiind de legitimitatea religioasă, foarte importantă în

epocă, instituŃia bisericii, simbolul creştinismului, a funcŃionat ca o primă structură

pan-europeană.

Timpul predilect însă pentru făurirea de adevărate scenarii de unificare

europeană a fost Epoca Modernă. De numele lui Maximilian de Bethune, duce de

1 a se utiliza şi informaŃiile din http://www.europeana.ro/comunitar/istoric/ISTORIC.HTM

Sully (1559 – 1641), se leagă, în mare măsură, nu numai renaşterea FranŃei în secolul

al XVII-lea, ci şi apariŃia unei alte idei de percepŃie efectivă a conceptului de Europa.

Într-o contabilizare sistematică, secolul al XVIII-lea a cunoscut cel puŃin patru

versiuni ale proiectului unei Europe unite:

1. prima s-a bazat pe emergenŃa unei viziuni creştine nostalgice asupra

continentului nostru, cu reprezentanŃi precum: Chateaubriand sau Novalis (în lucrarea

Europa sau creştinătatea, 1799);

2. principiul lansat de constituirea Sfintei AlianŃe, ce dorea reinstaurarea

vechii ordine interne, prin aplicarea strategiei moderne de interdependenŃă a statelor,

strategie posibilă graŃie sistemului inaugurat prin semnarea pactului la 26 sept. 1815

3. versiunea liberală ce punea accentul pe diversitatea civilizaŃiei europene,

dar şi pe pluralitatea regimurilor politice (liberalism versus monarhie), cu scopul

precis de a elimina alianŃa dintre capul încoronat şi biserică;

4. viziunea democraŃilor, care propunea o Europă întemeiată pe o federaŃie a

naŃiunilor libere şi nu pe echilibrul dintre forŃele democratice.

PRELEGEREA II

IDEEA UNEI EUROPE UNITE – PERIPLU ISTORIC ÎNTRE COOPERARE SAU

INTEGRARE. EPOCA CONTEMPORANĂ 1918-1972

OBIECTIV: Stabilirea principalelor repere istorice contemporane ale conceptului de

cooperare şi uniune la nivel european

ITEMI URMĂRIłI:

1. Perioada Interbelică şi cele patru proiecte de unificare europeană;

- Perspectiva românească asupra Europei şi a Europei unite.

2. „Marele Desen” pus în aplicare post cea de-a doua conflagraŃie

mondială;

În perioada interbelică au apărut mai multe versiuni de proiecte de unificare

europeană:

1. cea mai concretă şi mai creatoare – versiunea de unificare culturală,

de formare a unei Republici fără frontiere, a artelor şi a creaŃiei;

2. proiecte de emancipare naŃională, ca cel promovat de liderul

cehoslovac Th. Masaryk;

3. proiecte de hegemonie austro-ungară, ca în mult-dezbătutul proiect

de Mitteleuropa promovat de Fr. Naumann;

4. proiecte de unitate a Europei în faŃa presiunilor americane sau

ruseşti, cel mai adesea cu pronunŃată tentă economică.

În centrul lor, de multe ori, s-a impus opoziŃia între cele două concepŃii de

organizare a viitoarei Europe unite:

a) o simplă cooperare care să menajeze suveranităŃile statale existente;

b) o depăşire a suveranităŃilor printr-un proces de unificare, de „integrare”.

Una dintre personalităŃile cele mai cunoscute care susŃin în această perioadă

proiecte de asemenea integrare a fost şi contele Richard Coudenhove-Kalergi. El A

publicat, la Viena, manifestul Paneuropa, conform căruia, încă din start: „Problema

Europei se reduce la două cuvinte: unificare sau prăbuşire”.

Dar, ideea de unificare a fost prezentă şi în discursurile sau strategiile şi altor

oameni politici, provenind atât din spaŃiul francez, cât şi din cel german sau al

Europei nordice.

Perioada postbelică

Încetul cu încetul, trecând apoi prin experienŃa traumatizantă a celui de-al

doilea război mondial, noi dimensiuni ale cooperării europene şi nu numai s-a încercat

să fie aplicate şi în practică.

2. De la Comunitatea Europeană la Uniunea Europeană

Cronologic, analiştii au departajat cel puŃin patru paşi majori (etape) în

crearea acestei noi Europe, cu adevărat unite:

a. perioada preliminarilor (1950-1958);

b. perioada ComunităŃii celor Şase (1959-1972);

c. perioada lărgirii şi a primirii de noi membri (1973-1986);

d. perioada Uniunii Europene (post 1987).

a) Perioada preliminariilor (1950-1958)

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi OŃelului

La sfârşitul războiului, Germania a reprezentat o poziŃie cheie din dublă

perspectivă – ameninŃare, chiar şi ca Ńară înfrântă, din prisma francezilor; posibil,

bastion împotriva comunismului – dinspre partea americană. Pornind de la această

idee generală, planul Monnet2-Schuman a stabilit că siderurgia germană – graŃie

preocupărilor S.U.A. – se reface în forŃă, în timp ce industria franceză părea să

2 personalitatea acestui adevărat « părinte » al ComunităŃilor europene, trasată şi la http://www.jean-monnet.net/main1.html

rămână în urmă; în acel context, altă soluŃie decât înfiinŃarea unei ComunităŃi

economice a cărbunelui şi oŃelului nu părea mai indicată. Cancelarul german K.

Adenauer a primit cu entuziasm propunerea. A apărut astfel, la 18 aprilie 1951, prima

Europă a Celor Şase. Se introducea, astfel, noŃiunea de supranaŃionalitate.

Comunitatea Europeană a Apărării

Planul Pleven al C.E.A. (24 oct. 1950), de înfiinŃare a unei armate supra-

naŃionale, a fost semnat la 27 mai 1952, de către FranŃa, Germania, Italia şi Ńările

Benelux-ului. Însă, în FranŃa, proiectul a stârnit o violentă dezbatere. Astfel că, la 30

august 1954, Adunarea NaŃională franceză a refuzat să-l ratifice. Se traversa astfel una

dintre primele crize de proporŃii în sânul statelor membre ale ComunităŃii europene.

Comunitatea economică europeană

La mai puŃin de un an de la abandonarea proiectului de apărare, construcŃia

europeană a fost relansată prin intermediul discuŃiilor purtate cu prilejul conferinŃei de

la Messina (1-3 iunie 1955). La 25 martie 1957, se semnau, la Roma, cele două tratate

care puneau bazele noii cooperări, ele intrând în vigoare anul următor, la 1 ianuarie

1958: Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom) şi Comunitatea

Economică Europeană.

Se definea, astfel, cel de-al doilea model comunitar, mult mai bine structurat

decât primul, încarnat de C.E.C.O.

b) Perioada clasică a ComunităŃii celor Şase (1959-1972)

Perspectiva economică

Anii 1960 au fost caracterizaŃi de o creştere economică puternică. Începând cu

1962, a fost iniŃiată şi o politică agricolă comună (P.A.C.).

Perspectiva politică

Considerentul politic a reprezentat un subiect foarte discutat şi disputat.

Proiectul lansat cu acel prilej a purtat numele iniŃiatorului – planul Fouchet

(noiembrie 1961).

PRELEGEREA III

IDEEA UNEI EUROPE UNITE – PERIPLU ISTORIC ÎNTRE COOPERARE

SAU INTEGRARE. EPOCA CONTEMPORANĂ POST 1972

OBIECTIV: Trasarea principalelor repere cronologice din istoria ComunităŃii

Europene post 1972. Acte, direcŃii, personaje.

ITEMI PRINCIPALI:

- Europa între destindere şi schimbări economice internaŃionale (1972-1987)

- Segmentul anilor ’80-‘90

- Drumul spre U.E.

Caracteristici generale Momentul de maximă deschidere: 1973. Întâlnirea de la

Helsinki şi ConferinŃa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E.).

Acelaşi an a devenit marcant pentru una dintre cele mai semnificative lărgiri

ale ComunităŃilor europene – deschiderea către Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca.

Consiliul European a fost creat în decembrie 1974, cu ocazia summit-ului de

la Paris a celor Nouă, printr-un simplu paragraf.

Sistemul Monetar European s-a născut dintr-o rezoluŃie, datată 15 martie

1979.

Introducerea votului universal pentru alegerea membrilor Parlamentului

european a venit să încununeze eforturile mai multor ani de dezbateri, 1975-1979.

Acordul definitiv asupra alegerii Parlamentului prin sufragiu universal a fost semnat

la 20 septembrie 1976.

Segmentul anilor’ 80-‘90

Perioada a reprezentat şi momentul lărgirilor spre Europa mediteraneană.

Primul pas a fost făcut odată cu acceptul acordat Greciei, la 1 ianuarie 1981. Astfel,

apărea cel de-al 10-lea stat membru al ComunităŃii. La cinci ani după, respectiv la 1

ianuarie 1986, a venit rândul Spaniei şi Portugaliei.

Momentul considerat cheie al acestei perioade, şi nu numai, a fost semnarea

Actului unic, parafat la Luxembourg, de către cele 12 state membre, în urma

discuŃiilor ce au avut loc între 17-28 februarie 1986 şi care a intrat în vigoare la 1 iulie

1987.

Drumul spre Uniunea Europeană

Cu precădere începând cu deceniul al optulea, o serie de rapoarte a vizat, cel

puŃin teoretic, transformarea comunităŃii: de exemplu, în 1972, se poate aminti aşa-

numitul raport Vedel sau, în 1974, raportul Tindemans.

Proiectul de instiuŃionalizare a Uniunii Europene, document ambiŃios, bazat pe

raportul Spinelli, adoptat de Parlamentul european la 14 februarie 1984 şi crearea, de

către Consiliul european de la Fontainbleu (25-26 iunie 1984) a unui comitet ad-hoc

pentru problemele instituŃionale au reprezentat, în fond, adevărata trecere spre

punerea în practică a proiectului iniŃial.

Problematica liberei circulaŃii, a abolirii controalelor între statele membre ale

ComunităŃilor a stat la originea semnării acordurilor de la Schengen. Prima

convenŃie Schengen (14 iunie 1985) s-a limitat la reducerea controalele (paşaport şi

permis de conducere europene, care nu erau, de fapt, decât documente naŃionale

armonizate). ConvenŃia suplimentară (19 iunie 1990) a mers mult mai departe, prin

intermediul celor nu mai puŃin de 142 de articole.

După mai multe reportări, dispozitivul Schengen a intrat, efectiv, în vigoare la

26 martie 1995.

La Maastricht, în februarie 1992 avea să se parafeze următorul moment

semnificativ în istoria construcŃiei europene. Uniunea Europeană astfel constituită nu

înlocuia însă vechile ComunităŃi Europene, ci le reunea sub acelaşi numitor comun,

reprezentat de o nouă “politică şi formă de colaborare”. Împreună cu celelalte

elemente, ComunităŃile Europene au alcătuit, de la semnarea tratatului de la

Maastricht încoace, cei trei piloni ai Uniunii Europene:

• ComunităŃile Europene

• Colaborarea în politica externă şi de securitate (PESC),

• Cooperarea poliŃienească şi judiciară în materie penală (CPJMP).

Cinci ani mai târziu, s-a semnat Tratatul de la Amsterdam (1997), care a intrat

în vigoare în 1999. El a continuat calea deschisă de tratativele de la Maastricht, dar a

şi continuat în această direcŃie. Tratatul a extins drepturile Parlamentului European, în

sensul coparticipării acestuia la procesul decizional. Iar, iniŃial, trebuia să asigure

capacitatea de acŃiune a UE şi după extinderea spre estul continentului.

Sistemul a fost reformat, efectiv, odată cu tratatul de la Nisa.

În perioada 7-11 decembrie 2000 au avut loc, la Nisa, lucrările Consiliului

European, având ca obiectiv central – adaptarea instituŃiilor UE în vederea lărgirii cu

12 noi state membre.

PRELEGEREA IV

România şi strategiile de integrare euro-atlantică

OBIECTIV: Definirea conceptului de strategie, a poziŃiei geostrategice a României, în

contextul actual.

ITEMI ŞI PROBLEMATICI URMĂRITE:

- Geostrategia secolului XXI;

- Impactul poziŃiei geostrategice a României;

Impactul poziŃiei geostrategice a României

Analiştii consideră, aproape de comun acord, că noua structură a sistemului

mondial care caracterizează începutul de secol XXI, aşa-numita perioadă a politicii

post-internaŃionale, se regăseşte în mai amplul proces de dizolvare a statelui-naŃiune,

vechea formă reprezentativă pentru epocile trecute, proces care s-a declanşat la

începutul deceniului cinci al secolului trecut.

Istoria secolului XX a demonstrat, şi nu o singură dată, că istmul ponto-baltic

poate reprezenta cheia Europei Centrale.

Impactul poziŃiei geostrategice a României

În lucrările de specialitate, din punct de vedere geopolitic, România a fost

pozŃionată în aşa-numita „zonă gri” de securitate, respectiv într-o zonă de

„interferenŃă şi incertitudine geopolitică”. Efectiv, din punct de vedere strict

geografic, România este o Ńară care aparŃine Estului Europei, ea fiind considerată o

„Ńară de frontieră” între Occident şi Orient, iar noul context geopolitic a plasat-o,

începând cu perioada post 1989, la extremitatea estică a spaŃiului european

democratic.

Printre atu-urile României se pot enumera şi:

- piaŃa internă, care numără în jur de 22 milioane de consumatori, a

doua ca mărime în zonă, după Polonia;

- apropierea de pieŃele vest-europene;

- forŃa de muncă educată şi ieftină;

- capacitatea industrială;

- importante resurse naturale;

- poziŃia de punct nodal între Asia şi Europa.

PRELEGEREA V

A. Statele Europei central-estice şi eforturile lor de integrare.

B. Europenizarea

OBIECTIVE: Prezentarea schematică a eforturilor statelor din această zonă în

procesul integrării europene.

ITEMI URMĂRIłI:

- contextul post 1989;

- organizaŃii;

- conferinŃe europene.

Mişcările de democratizare din Europa Centrală şi de Est au avut la bază,

adesea, sloganul „reîntoarcerii” în Europa. S-a impus, astfel, rapid soluŃia accederii la

statutul de membru cu drepturi depline al organizaŃiilor occidentale de integrare, ca

O.E.C.D., Consiliul Europei, N.A.T.O. şi Uniunea Europeană.

Prima organizaŃie care s-a deschis spre statele din centrul Europei şi zona fostă

comunistă a fost Consiliul Europei.

Rolul de conducător în procesul amplu şi, din start, considerat dificil al

integrării a fost preluat de cele trei state în care tranziŃia se dovedise mai uşor de

dirijat, respectiv Polonia, Ungaria şi încă, pe atunci, Cehoslovacia. În februarie 1991,

ele au căzut de acord asupra unei acŃiuni concertate şi a unei colaborări pe drumul

spre integrarea europeană. Numele organismului astfel apărut a devenit cel al

localităŃii-gazdă, unde s-au Ńinut întâlnirile – Vişegrad, Ungaria. Din cooperarea

economică a grupului de la Vişegrad a luat fiinŃă C.E.F.T.A., organizaŃia de liber

schimb central european. Modelul acestui grup de state a fost urmat ulterior şi de către

statele nou apărute – Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania, ca şi de Bulgaria şi

România.

În iunie 1992, în concluziile întâlnirii europene la vârf de la Lisabona, relaŃiile

cu statele în curs de tranziŃie la democraŃie din Europa Centrală au apărut pentru

prima dată încadrate la rubrica „extindere”.

O jumătate de an mai târziu, Comisia ComunităŃii Europene a recomandat

explicit viitorului Consiliu European de la Edinburgh „să accepte drept scop comun

aderarea statelor Europei Centrale şi de Est la Uniune, atunci când acestea vor fi

capabile să îndeplinească condiŃiile cerute.”

În iunie 1993, Consiliul European de la Copenhaga a decis ca „statele asociate

din ECE care îşi doresc acest lucru pot deveni membri ai UE”. S-au stabilit criteriile

care trebuiau îndeplinite de statele candidate.

Începea cea mai amplă etapă a procesului de aderare. În luna decembrie 1994,

Consiliul european de la Essen (Germania) a stabilit şi o strategie de pre-aderare.

Între 15-16 decembrie 1995, în cadrul summit-ului UE de la Madrid, s-a

subliniat că extinderea spre Europa Centrală şi de Est, fără periclitarea acquis-ului

comunitar, a devenit o necesitate şi o ocazie istorică pentru Europa, fiind confirmat

principiul oportunităŃilor egale în procesul de aderare a Ńărilor asociate.

Cu prilejul Consiliului european de la Amsterdam (16-17 iunie 1997) s-a

marcat încheierea CIG de revizuire a Tratatului de la Maastricht. La 16 iulie 1997,

Comisia Europeană a prezentat documentul intitulat Agenda – 2000 – pentru o

Europă mai puternică şi mai extinsă. Agenda 2000 a reprezentat o strategie menită a

consolida creşterea capacităŃii concurenŃiale şi de asigurare a locurilor de muncă,

pentru modernizarea politicilor fundamentale şi pentru extinderea graniŃelor Uniunii.

În cadrul Tratatului de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat

în vigoare la 1 mai 1999, a fost prevăzută posibilitatea tuturor Ńărilor europene de a

depune o cerere de aderare la Uniunea Europeană, cu condiŃia să îndeplinească un

număr de cinci criterii esenŃiale, mult mai riguros formulate decât cele stabilite

anterior la Copenhaga

Consiliul European a decis la Luxembourg, în decembrie 1997, începerea

procesului de extindere a UE, stabilind şi procedura de derulare a negocierilor dintre

UE şi statele candidate.

În mod cronologic, negocierile de aderare au început la 31 martie 1998 şi au

avut drept Ńintă cele şase Ńări candidate – Cehia, Cipru, Estonia Polonia, Slovenia şi

Ungaria. Cu ocazia lucrărilor Consiliului European de la Viena (11-12 decembrie

1998), luând în consideraŃie progresele făcute pentru începerea negocierilor de aderare

de către Bulgaria, România, Lituania, Letonia şi Slovacia, s-a decis că „examinarea

analitică a capacităŃii tuturor acestor state candidate de a începe negocierile se va face

pe baze bilaterale şi nu multilaterale ca până acum.”

Un an mai târziu, în martie 1999, Consiliul European de la Berlin (24-25

martie) recomanda Comisiei Europene elaborarea unor propuneri privind o strategie

specială de preaderare pentru Malta şi Cipru.

Între 3-4 iunie 1999, în cadrul lucrărilor Consiliului European de la Köln, s-a

apreciat că negocierile cu primul grup de şase state candidate „se află pe calea cea

bună şi au câştigat în dinamism”. Tot cu acest prilej s-a decis ca la summit-ul de la

Helsinki, din iarna acelui an, să examineze şi progresele înregistrate de statele aflate

în curs de monitorizare (inclusiv România), apreciindu-se dacă se pot începe

negocierile şi cu acestea. modalităŃile prin care se vor analiza progresele făcute de

statele candidate care începuseră negocierile de aderare cu ocazia Consiliului

European de la Helsinki

La 13 octombrie 1999, Comisia Europeană a recomandat statelor membre să

deschidă negocierile cu România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria şi Malta

(denumit şi grupul Helsinki), propunere acceptată cu ocazia reuniunii de la Helsinki,

din 10-11 decembrie 1999.

La reuniunea şefilor de state şi de guverne ai U.E. de la Biarritz, din 13-14

octombrie 2000, un principiu profund disputat a fost acela al „integrării sporite".

Consiliul European de la Nisa, din 7-11 decembrie 2000, a stabilit, în ceea ce priveşte

aderarea, un program pentru o perioadă de 18 luni, în plus, a propus ca până la

sfârşitul anului 2002, să se finalizeze negocierile de aderare cu statele care au

îndeplinit criteriile de la Copenhaga. În martie 2001 a fost semnat şi un Parteneriat de

aderare cu Turcia, urmând ca acest stat să beneficieze, la rândul său, de asitenŃa

financiară a UE.

Consiliul european de la Göteborg, din 16-17 iunie 2001 a avut ca obiectiv

discutarea mai multor chestiuni importante privind viitorul Europei. Consiliul

European de la Laeken, din 14-15 decembrie 2001, a decis înfinŃarea unei ConvenŃii

privind viitorul Europei, ca organ consultativ, format din 62 de membri, având ca

misiune principală evaluarea elementelor-cheie în dezvoltarea viitoare a Uniunii.

Consiliul european de la Sevilla, din 21-22 iunie 2002, a reafirmat încheierea

negocierilor de aderare cu cele zece state până la sfârşitul anului 2002, preconizându-

se chiar un calendar de semnare a tratatelor pentru 2003 şi chiar participarea noilor

state membre la alegerile parlamentare din 2004; iar, legat de Bulgaria şi România au

fost recunoscute progrese considerabile realizate în ultima perioadă. Totodată, cu

acest prilej, s-a recomandat adoptarea unei noi foi de parcurs, ca şi revizuirea

strategiei de pre-aderare pentru acele state care continuă negocierile, precum şi

acordarea unui ajutor financiar de pre-aderare.

La 9 aprilie 2003, Parlamentul European îşi exprima acordul asupra aderării

acestor state la UE.

B. Europenizarea

Europenizarea. Europenizarea politică. Ritmuri de aderare

OBIECTIVE: Prezentarea conceptului de europenizare, cu accent pe conotaŃia politică

şi reacŃia românească. Trasarea unei scheme de aderare, din perspectiva ritmurilor

definitorii pentru fiecare stat est-central european.

ITEMI URMĂRIłI:

- concepte;

- România şi europenizarea.

- ritmuri de aderare.

Conceptul de Europenizare

Până la începutul anilor ’90, „europenizarea“ avea un sens istoric precis:

desemna procesul de expansiune a culturii europene, care a reuşit să se impună şi în

alte continente (mai ales în America şi Australia) datorită revoluŃiei industriale,

descoperirilor geografice şi imperiilor coloniale.

„Europenizarea“ a căpătat un sens politic şi instituŃional în contextul Uniunii

Europene, îndeosebi după ce Tratatul de la Maastricht (1992) a relansat proiectul

uniunii politice şi a codificat cetăŃenia europeană. Spre deosebire de integrare, care a

părut multora ca o subminare a suveranităŃii naŃionale, „europenizarea“ face referinŃă

la procesele de adaptare şi transformare internă ca reacŃie la dinamismul

supranaŃional.

România şi europenizarea. Privire istorică

În opinia multora dintre analişti, şi-au făcut resimŃotă prezenŃa cel puŃin două

paliere temporale ale procesului de europenizare, din perspectivă românească,

respectiv până în 1997-1998 şi, după acest palier temporal.

PRELEGEREA VI

ADERAREA LA UE – OBIECTIV STRATEGIC AL POLITICII ROMÂNEŞTI

POST 1989

OBIECTIV: Prezentarea integrării europene a României ca prioritate de stat.

ITEMI URMĂRIłI:

- strategii de aderare UE – NATO;

- documente de asociere;

Pentru România, integrarea europeană a reprezentat o prioritate. Strategia

integrării în NATO nu a fost, al rândul ei, o strategie separată de cea a integrării în

Uniunea Europeană, ci una care a făcut parte din marea strategie a reconstrucŃiei

spaŃiului economic, politic, social şi de securitate al Ńării, în cadrul noilor concepte de

integrare europeană şi euro-atlantică. Integrarea în NATO a reprezentat, totodată, un

suport al integrării europene, dată fiind importanŃa celor două entităŃi pentru

construcŃia securităŃii politice, economice şi militare a continentului şi a lumii. Chiar

dacă, dintr-un motiv sau altul, intrarea efectivă a României în Uniunea Europeană se

realizează în al doilea val (cum s-a întâmplat şi în cazul NATO), procesul este absolut

necesar şi el urmează un parcurs din care nu trebuie exclusă nici o etapă.

Integrarea nu reprezintă numai o problemă a fiecărei Ńări care doreşte acest

lucru, ci şi problema Uniunii.

DOCUMENTE ALE ASOCIERII DINTRE ROMÂNIA ŞI UNIUNEA

EUROPEANĂ

Documentele asocierii dintre România şi UE reprezintă documentele oficiale

adoptate în comun, sau separat, pe parcursul procesului de aderare a României la

Uniunea Europeană sau cu privire la procesul extinderii.

1. Documente comune ale României şi Uniunii Europene

Acordul European

2. Documente-cheie ale Uniunii Europene

Foile de Parcurs pentru România

Pe baza analizei desprinse din Rapoartele Periodice pe anul 2002, Comisia

europeană a propus aşa-numitele foi de parcurs atât pentru Romania, cât şi pentru

Bulgaria.

Parteneriatele pentru Aderare România – Uniunea Europeană

La sesiunea din Luxemburg din 1997, Consiliul European a decis introducerea

“Parteneriatelor pentru Aderare” ca element cheie a unei strategii de pre-aderare

întărite, menit a mobiliza toate formele de asistenŃă către Ńările candidate într-un

singur cadru.

Agenda 2000 a reprezentat strategia de aderare elaborată de către Comisia

europeană, menită a consolida creşterea capacităŃii concurenŃiale şi de asigurare a

locurilor de muncă, pentru modernizarea politicilor fundamentale şi pentru extinderea

graniŃelor Uniunii, prin întinderea spre Est, până în Ucraina, Belarus şi Moldova.

Cartea Albă a făcut parte din strategia de pre-aderare adoptată de către

Consiliul european de la Essen, din decembrie 1994, pentru Ńările asociate din Europa

Centrală şi de Est.

Documente programatice ale Romaniei

Planul National de Dezvoltare

Planul National de Dezvoltare (PND) reprezintă documentul programatic elaborat cu

scopul de a atinge obiectivele de coeziune economică şi socială, respectiv de

dezvoltare regională.

PRELEGEREA VII

A. PROIECTE POLITICE: NATO.

B. TRANSFORMAREA NATO

OBIECTIVE: Trasarea principalelor repere istorice ale NATO.

ITEMI URMĂRIłI:

• CondiŃiile apariŃiei NATO;

• Tratatul Atlanticului de Nord;

• Restructurarea NATO.

Cadru general. CondiŃiile apariŃiei NATO

Anii 1948-1949 se prezenta pe fundalul unui cadru general dominat de teamă.

Şi, în primul rând, teama de o nouă conflagraŃie mondială, dar şi de a nu putea

supravieŃui unei noi crize.

Tratat

Semnat la 4 aprilie 1949, Washington, din12 Ńări. Structurile politice, militare,

de cooperare financiară, economică sau ştiinŃifică s-au creionat în perioada anilor

1950-1952.

NATO – evoluŃii şi cronologie

Intervalul cuprins între anii 1958-1963 a fost dominat de accentuarea

diferenŃelor existente între Vest şi Est, fiind scurtcircuitat de o serie de crize (Criza

Berlinului, 1958-1959; Criza cubaneză, 1962), dar şi de proiecte de sistematizare

(precum înfiinŃarea, în 1963, a Comitetului NATO pentru Planificarea Apărării

(Defence Planning Committee). Tocmai ca replică la Criza Berlinului, a fost creată

ForŃa Mobilă (Mobil Force) bazându-se pe participarea a şase state NATO.

Responsabilitea de a gândi transformarea NATO a revenit „Raportului asupra

sarcinilor viitoare ale AlianŃei”, numit şi Raportul Harmel, elaborat şi aprobat în 1967.

Odată cu anii 1970, problemele realizării unei securităŃi europene au devenit

din ce în ce mai dezbătute. Consiliul Ministerial NATO de la Roma, din martie 1970,

a propus începerea de negocieri directe cu toate părŃile interesate, inclusiv statele

membre ale Tratatului de la Varşovia, dar şi statele neutre sau cele nealiniate.

B. TRANSFORMAREA NATO

Obiective: Trasarea principalelor repere ale evoluŃiei NATO post 1989.

Concepte cheie: COCONA, EAPC, PfP, Dialogul Mediteraneean, concept strategic

Privind în restrospectivă, dezvoltarea securităŃii în Europa, după evenimentele

care au marcat anii 1989-1990, a reprezentat un proces de-a dreptul spectaculos.

Pasul unu: reuniunea de la Bruxelles, din 21 decembrie 1991. ParticipanŃi:

toate cele 16 state membre, la care s-au adăugat Bulgaria, Estonia, Ungaria, Letonia,

Lituania, Polonia, Rep. Federativă Cehă şi Slovacă, România şi Rusia.

Documentul de referinŃă – DeclaraŃia Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică

privind dialogul, parteneriatul şi cooperarea: COCONA (NACC)

Pasul doi: Parteneriatul pentru Pace (PfP), Bruxelles, reuniune la vârf,

ianuarie 1994. Parteneriatul pentru Pace a devenit, după cum o stipulează

documentele militare, principalul mecanism de punere în practică a legăturilor pe

probleme de securitate, legături stabilite între AlianŃă şi partenerii ei, dar şi de creştere

a inter-operabilităŃii între aceştia.

La summit-ul de la Washington, din aprilie 1999, a fost aprobat

Parteneriatul pentru Pace operational.

RelaŃiile NATO cu reprezentanŃii noii lumi post 1989

Rusia Un parteneriat special a fost stabilit între NATO şi Rusia, prin

intermediul căruia s-a convenit să se dea substanŃă angajamentului comun de a

construi o Europă a păcii, stabilă şi indivizibilă.

Ucraina a ocupat un loc aparte în mediul de securitate euroatlantic,

reprezentând un partener important în promovarea stabilităŃii şi a valorilor comune ale

democraŃiei.

Zona Mediteraneană a fost considerată de către NATO o zonă de interes

special, pe principiul conform căruia, securitatea în Europa este strâns legată de

securitatea şi stabilitatea din Mediterana.

Deschiderea spre Est

AlianŃa Atlanticului de Nord a rămas în tot acest timp deschisă acceptării de

noi membrii, după cum este stipulat în art.10 al Tratatului de la Washington.

Reuniunea „la vârf” a statelor membre NATO de la Washington (23-25 aprilie 1999)

– cu ocazia aniversării a 50 de ani de funcŃionare a AlianŃei – a definit noua poziŃie a

organizaŃiei.

Problema extinderii NATO a început a ocupa poziŃii principale în dezbateri

din 1994-1995. Primul pas s-a făcut la reuniunea de la Bruxelles, din ianuarie 1994,

unde s-a formulat clar voinŃa politică de lărgire a AlianŃei. În decembrie 1994,

miniştrii de Externe NATO au solicitat elaborarea unui studiu asupra extinderii, în

care întrebările nodale au devenit „De ce”, „Cum” şi „Când”.

Studiul pentru lărgirea NATO a fost finalizat în septembrie 1995.

În ceea ce priveşte principiile efective ale extinderii, ele se bazau pe art. 10 al

Tratatului de la Washington.

Reuniunea miniştrilor de Externe ai NATO din decembrie 1995 a schiŃat şi un

calendar de lucru cu aceste state interesate de primirea în cadrul AlianŃei.

În cursul anului 1996 s-au purtat discuŃii cu 12 state aspirante, iar la 10

decembrie 1996 a fost inaugurat procesul formulării de recomandări vizând statele ce

urmează a fi invitate să demareze negocierile de aderare.

Ca o consecinŃă, la reuniunea din iulie de la Madrid, NATO a invitat Cehia,

Ungaria şi Polonia să adere la AlianŃă. Negocierile propriu-zise s-au derulat în acest

an, perfectându-se Protocoalele la Tratatul de la Washington. În 1998, s-au ratificat

Protocoalele de aderare de către toŃi membrii NATO, la 12 martie 1999, Cehia,

Ungaria şi Polonia au devenit în mod oficial membre ale NATO.

Dar, reuniunea de la Washington, din aprilie 1999, a lansat şi o strategie şi o

metodologie coerente pentru admiterea de noi membri în NATO, mai exact, a creionat

„NATO secolului XXI”, bazat pe „doctrina porŃilor deschise”.

SUMMIT-UL NATO DE LA PRAGA

Summit-ul NATO de la Praga (21 - 22 noiembrie 2002) poate reprezenta, cu

siguranŃă, un moment cu o semnificaŃie deosebită în istoria AlianŃei. Praga a constituit

un început de drum. Praga a însemnat transformarea efectivă a AlianŃei. Tema

summit-ului - „Noi capacităŃi, noi membri, noi relaŃii“ – a exprimat clar faptul că, la

Praga, au fost analizate toate aspectele adaptării NATO la evoluŃia mediului global de

securitate, ce implică, pe de o parte, atât misiuni noi pentru AlianŃă, cât şi redefinirea

capacităŃilor pe care statele membre le pot oferi pentru realizarea acestor misiuni.

Între 28-29 iunie 2004 a avut loc un nou summit NATO, de astă dată la

Istanbul. Întâlnirea a reprezentat, în fond, participarea României, pentru prima dată la

un Summit NATO, ca membru cu drepturi depline, fapt ce a demonstrat ca Ńara

noastră a fost, începând de atunci, parte a procesului transatlantic de luare a deciziilor

în domeniul securităŃii.

Între 28 – 29 noiembrie 2006 a avut loc un nou summit NATO, întâlnirea

derulându-se într-o altă parte interesantă a lumii, la Riga, în Letonia.

Între 2-4 aprilie 2008, România a găzduit cel mai recent summit NATO,

întâlnirea cu cea mai mare participare si cea mai complexă agendă din istoria

organizaŃiei nord-atlantice.

PRELEGEREA VIII

Politicile UE sub perspectiva extinderii. Integrare economică europeană

Obiectiv: Prezentarea succintă a politicilor UE în contextul extinderii. Definire de

concepte. Baze de lucru.

Cuvine cheie: politicile UE; politică de solidaritate; politici regionale; politica de

coeziune; politica structurală; integrare economică.

Principala preocupare şi problemă a fost ridicată, odată cu lărgirea UE, de

sistemul de finanŃare al organizaŃiei. După cum ştiŃi, sistemul de finanŃare al UE se

caracterizează prin autonomie, bugetul UE (la început anual, apoi multianual) fiind

aprobat de către Consiliul şi Parlamentul European prin codecizie. Acest sistem se

bazează atât pe norme ce aparŃin dreptului primar sau derivat al UE, cât şi pe

dispoziŃii sectoriale (de genul Regulamentele FSE sau FEDER, etc.).

Tocmai datorită complexităŃii efortului depus, au apărut două mari tendinŃe în

rândul statelor membre, respectiv cea a cărei port-drapel se poate considera Germania,

privind reducerea contribuŃiei Ńărilor bogate şi, respectiv, cea a Spaniei (aşa-numitele

“Ńări de coeziune”, Ńări mai puŃin importane din punct de vedere economic), care cere

o reducere a contribuŃiilor celor mai slabi.

În aceeaşi idee a lărgirii UE, o problemă importantă a ridicat-o şi Politica

Agricolă Comună.

La rândul ei, Politica Regională sau de coeziune economică şi socială

reprezenta, în contextul lărgirii UE, un alt capitol important şi extrem de dezbătut, mai

ales că diferenŃele existente între statele vechi şi cele nou membre erau semnificative.

Politicile sociale europene reprezintă atât politicile sociale promovate de către

Uniunea Europeană, cât şi pe cele promovate de statele membre. Scopul acestor

politici europene este definit de tratatul de la Maastricht ca fiind realizarea unui „nivel

ridicat de ocupare a forŃei de muncă şi de protecŃie socială, creşterea nivelului şi

calităŃii vieŃii, coeziunea economică şi socială şi solidaritatea între statele membre”.

La rândul său, art. 100a al Actului Unic European a propus asigurarea unui nivel de

viaŃă ridicat, pentru toŃi membrii comunităŃii.

Politicile sociale la nivelul UE constau în legislaŃia europeană a muncii, în

lupta împotriva discriminărilor etnice, religioase sau sexuale, în dispoziŃii cu privire la

sănătate, cultură şi educaŃie şi în redistribuŃia prin intermediul fondurilor structurale

europene. UE, în calitatea sa de organism suprastatal, nu oferă ajutor material,

financiar sau servicii gratuite cetăŃenilor săi, ci, prin intermediul diverselor fonduri,

sprijină regiuni sau Ńări mai puŃin dezvoltate. Politicile sociale europene se supun, în

primul rând, imperativelor pieŃei unice. Ele au rolul să absoarbă dezechilibrele

economice şi sociale, existente prin crearea marii pieŃe europene.

Conceptul de "politică regională" defineşte ansamblul de politici menite să

reducă diferenŃele economice şi sociale existente între regiunile statelor membre, în

scopul asigurării unei dezvoltări armonioase a întregului spaŃiu comunitar.3

Politica de coeziune cuprinde toate acŃiunile care vizează dezvoltarea

economică armonioasă, prin reducerea disparităŃilor prezente în dezvoltarea diferitelor

3 Prezentarea pe larg a conceptelor, ca şi a fondurilor structurale în “Politici Europene”, Politica de dezvoltare regională, Institutul European din România, Bucureşti, 2003.

regiuni, prin promovarea egalităŃii şanselor şi a dezvoltării durabile.

Politica de coeziune se realizează prin intermediul Fondului de Coeziune.

Politica structurala se referă la setul de măsuri şi acŃiuni destinate regiunilor

a căror economie a devenit necompetitivă, afectând populaŃia zonei. Exista patru

tipuri de Fonduri Structurale, fiecare acoperind un domeniu specific: Fondul European

pentru Dezvoltare Regională (FEDER), Fondul Social European (FSE), Instrumentul

Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului (IFOP), SecŃiunea "Orientare" a

Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA-SecŃiunea Orientare).

PRELEGEREA IX

Uniunea Europeană – proiectul de securitate.

Obiectiv: Definirea şi prezentarea proiectului de securitate al ComunităŃii Europene.

Concepte cheie: securitate; PESA; Buna vecinătate.

Ideea de securitate internaŃională

Prin anii 1963, Alistair Buchanan dădea una dintre cele mai interesante

definiŃii ale securităŃii internaŃionale, pe care o vedea ca pe o “condiŃie în care

inhibiŃiile şi factorii nestimultativi care pot conduce la război sunt mai numeroase

decât cei favorizanŃi.”

Un moment important în definirea actualului context internaŃional a fost

marcat de apariŃia lucrării autorului american Barry Buzan, în 1983 (reeditată în

1991), intitulată Peoples, States and Fear, ideea centrală a fiind regândirea

problematicii securităŃii mondiale.

Securitatea în Europa

Începuturile sunt legate de perioada 1950-1952, când a fost elaborat un proiect

de înfiinŃare a unei ComunităŃi Europene de Apărare.

De la sfârşitul războiului rece, europenii se confruntă cu trei mari tipuri de

provocări:

- nevoia de extindere a UE şi de consolidare a spaŃiului european comun (economic,

politic, social, cultural şi militar), pe cei trei mari piloni (economic, politic, de

securitate şi apărare);

- solicitarea făcută europenilor de americani de a se implica mai mult în probleme de

securitate şi apărare, în sensul sporirii cheltuielilor militare şi dotării forŃelor armate

cu o

capacitate sporită de proiecŃie strategică;

- edificarea unui concept de securitate şi apărare specific european.

Momente importante în desenul securităŃii europene

Primul pas a fost făcut prin creionarea la Maastricht a aşa-numitei

PESC.

Tratatul de la Amsterdam a adus schimbări cu privire la următoarele

probleme:

- crearea unei celuli de planificare politică şi analiză;

- înfiinŃarea poziŃiei de Înalt Reprezentant al PESC;

- votarea, în sistemul majorităŃii calificate, pentru implementarea

măsurilor şi extinderea cooperării în domeniul managementului de

criză între UE şi UEO.

Conceptul de bună vecinătate

În martie 2003, urmând o cerere a statelor membre iniŃiată la summit-ul de la

Copenhaga, Comisia Europeană a lansat planul denumit Politica Europeană a

VecinătăŃilor (European Neighbourhood Policy), plan cu privire la raporturile

politico-economice cu statele ce vor avea frontieră cu UE din 2004.

Prin lansarea Politicii Europene a VecinătăŃilor (PEV) se urmărea consolidarea

zonei de stabilitate şi securitate pe flancurile Europei extinse, evitarea creării unei noi

“cortine de fier” între statele integrate şi cele rămase în afara acestui process, dar şi

configurarea unei adeziuni comune la principiile şi valorile europene tradiŃionale.

PRELEGEREA X

Extinderea UE – momentul mai 2004

Obiective: Trasarea principalelor repere ale strategiei Uniunii Europene cu privire la

Europa central-estică în contextul procesului de extindere.

Concepte cheie: Strategie de integrare; Strategia de integrare a forŃelor, Geostrategie;

extindere.

NotiŃe curs

STRATEGIA UE CU PRIVIRE LA EUROPA CENTRAL-ESTICĂ. ROMÂNIA

Marea majoritate a specialiştilor consideră că prăbuşirea blocului comunist din Europa

central-estică nu a găsit Comunitatea Europeană total pregătită în vederea unei extinderi şi în

aceste zone ale continentului. De ex., dacă luăm în calcul numai resursele acordate

programului PHARE pentru perioada 1991-1993, ele se ridicau doar la o modestă sumă puŃin

sub 3 miliarde• ECU, sumă alocată pentru toate statele ex-comuniste.

Strategia europeană de integrare nu reprezintă un document-standard, gata de a fi

aplicat; strategia europeană de integrare este alcătuită dintr-un adevărat complex de concepŃii

şi acŃiuni menite a pune în operă decizia politică stabilită prin tratatele asupra Uniunii

Europene.

Strategia europeană de integrare se manifestă, deci, pe toate planurile şi sub toate

aspectele. Ca orice strategie dinamică şi complexă, ea prezintă trei mari dimensiuni:

- de integrare a forŃelor;

- de generare a mijloacelor;

- de operaŃionalitate europeană.

În perioada 1993-1997 au fost trasate principalele coordonate ale politicii faŃă de

statele est-central europene, respectiv şi faŃă de România, politică jalonată de trei principii

majore:

- principiul condiŃionalităŃii (enunŃat prin criteriile de la Copenhaga);

- principiul diferenŃierii (sesizat încă din stadiul negocierilor de asociere);

- principiul compartimentalizării (strategia „în valuri”).

• Prin decizia de extindere a Uniunii Europene luată la Helsinki, Europa a inaugurat,

astfel, un nou model de dezvoltare bazat nu pe potenŃialul unei Ńări, ci pe cel al unei

întregi regiuni geografice. A trecut de la un proces preponderent economic, la unul

preponderent geopolitic, dictat de realităŃile momentului (cu predilecŃie, escaladarea

războiului din spaŃiul iugoslav).

• spre comparaŃie, în aceeaşi perioadă, numai landurile germane primiseră o sumă aproximativ asemănătoare pentru dezvoltare din Fondul de Coeziune...

Conceptul extinderii

Extinderea europeană nu este un rezultat al ofensivei frontierei europene. Ea este un

proces care rezultă din nevoia de unitate a continentului. Între caracteristicile importante ale

acestui proces se situează şi următoarele:

- Uniunea Europeană este o construcŃie dinamică, perfectibilă şi consensuală;

- Uniunea Europeană are un caracter necesar, cu determinări complexe, pe toate

palierele, de la nivelul statelor politice la nivelul procesului de globalizare;

- Integrarea europeană se realizează prin creşterea performanŃelor şi a standardelor,

astfel încât să se prevină crearea premiselor unei noi diviziuni europene;

- Extinderea Uniunii Europene nu înseamnă doar primirea de noi state, ci

reconstrucŃia continuă a spaŃiului european, creşterea gradului de securitate

economică, politică, socială şi militară, crearea de noi dimensiuni ale entităŃii

civilizaŃionale europene.

PRELEGEREA XI

România în NATO

Obiectiv: prezentarea traictului România-NATO.

Concepte cheie: program individual de Parteneriat; Planul NaŃional de Aderare.

După prăbuşirea sistemului comunist, în 1990, NATO a fost recunoscută oficial de

toate statele ex-comuniste din Europa, România fiind ultimul care a stabilit legături

diplomatice cu NATO, în octombrie 1990.

În noiembrie 1991, România a fost unul dintre membrii fondatori ai CCNA.

România a solicitat formal aderarea la NATO la 18 septembrie 1993.

Un an mai târziu, la 26 ianuarie 1994, România a devenit primul stat care a răspuns

invitaŃiei lansate de NATO de a participa la Parteneriatul pentru Pace, program destinat

cooperării euro-atlantice în materie de securitate, cu rol major în procesul de includere a noi

membri în NATO. Un program individual de Parteneriat, cu o valabilitate de doi ani, s-a

negociat cu NATO şi s-a perfectat în septembrie 1994. Între 1994-2001, România s-a angajat

în numai puŃin de 2.900 activităŃi ale PfP, incluzând: controlul democratic asupra forŃelor

armate; reorganizarea forŃelor armate în raport cu criteriile PfP şi NATO; operaŃionalizarea

unor unităŃi militare sub conducerea NATO; reorganizarea învăŃământului militar;

introducerea sistemului de planificare la standardele NATO, etc.

Din 1995, armata română a fost inclusă în procesul Planning and Revision of the

Partnership for Peace (PARP), proces vizând planificarea, evaluarea, antrenamentul,

interoperabilitatea şi transferul de cunoştinŃe şi proceduri NATO.

Sincronizarea cu politica promovată de AlianŃa nord-atlantică a reprezentat şi direcŃia

internă românească, vizibilă în principalele luări de poziŃie, precum DeclaraŃia de la Snagov

(1994), Apelul Parlamentului către statele NATO (1996) sau Carta Albă România-NATO

(elaborată de guvern în 1997), DeclaraŃia pentru aderarea României la NATO (2001).

România nu a fost admisă în primul val al extinderii NATO, dar a beneficiat de

încheierea unui parteneriat strategic cu SUA, program lansat cu ocazia vizitei preşedintelui

american Bill Clinton la Bucureşti, la 11 iulie 1997.

În aprilie 1999 a fost lansat Planul NaŃional de Aderare (PNA), destinat susŃinerii

pregătirii statelor doritoare să devină membre NATO. Prin intermediul acestui mecanism,

NATO şi statele candidate au cooperat în vederea orientării, susŃinerii şi evaluării eforturilor

făcute în direcŃia pregătirii aderării la AlianŃă.

La 22 martie 2001, s-a constituit Comisia NaŃională pentru Integrarea României în

NATO, iar la 21 iunie 2001, guvernul a aprobat Strategia de promovare a candidaturii de

aderare a României la NATO.

La 1 august 2002, România a semnat, la nivel de subsecretari de stat, un acord

bilateral româno-american privind acordarea imunităŃii soldaŃilor americani aflaŃi pe teritoriul

românesc. ReacŃia UE a apărut imediat – 9 august, declaraŃia lui G. Verheugen, prin care se

sublinia că „este o problemă care provoacă îngrijorare profundă şi va fi reflectată în Raportul

privind progresele pentru aderarea României.”

La Summit-ul NATO de la Praga (21 - 22 noiembrie 2002), pe baza evaluării

progreselor înregistrate de statele candidate, şefii de stat şi de guvern ai Ńărilor membre ale

NATO au decis invitarea României, alături de alte şase state, să înceapă convorbirile de

aderare la AlianŃa Nord - Atlantică.

PRELGEREA XII

Extinderea UE – provocare şi reuşită.

Obiectiv: creionarea unor scenarii de redefinire politică a UE.

Concepte cheie: arhitectură politică a viitorului; scenariu de redefinire politică;

O nouă hartă se redesenează, chiar şi acum, sub ochii noştri. Idei şi organisme

ce par rupte din necesităŃile cotidiene îşi redescoperă strămoşi, într-un fel de mult

uitaŃi. Îşi redescoperă cauze şi scopuri comune, alianŃe de mult îngropate de praful

istoriei. O altă Europă renaşte.

Dar apar, după cum era şi firesc, noi scenarii privind viitorul, mai apropiat sau

mai îndepărtat, al acestei noi Europe, ca etnitate unită.

Analistul român A. Severin propunea, în acest sens, o trecere în revistă a

principalelor tendinŃe existente în rândul specialiştilor interpretativi, oferind cel puŃin

7 variante sau scenarii viabile:

1. tipul de „Uniune Europeană” folosit în discursurile euro-moderaŃilor şi ale

euro-realiştilor, marşând foarte mult pe ideea unei continuităŃii cu formele anterior

testate;

2. tipul de „Comunitate europeană” – ca o reîntoarcere la vechiul nume,

atrăgătoare mai ales pentru Ńările nordice, pentru care termenul de „uniune” are prea

multe conotaŃii cu privire la timpurile trecute, când lipsa independenŃei era principala

problemă internă;

3. tipul de „State unite ale Europei” – ca o referinŃă mai mult sau mai puŃin

voluntară la modelul american, dar despre a cărui aplicare se consideră că naŃiunile

europene nu ar fi pregătite încă;

4. tipul de „ConfederaŃie europeană” sau „ConfederaŃie paneuropeană” – ca

proiect lansat de liderul francez Fr. Mitterand, în ideea de a prezerva suveranitatea

naŃională a statelor membre;

5. „Uniunea Statelor Europene” sau „Europa Statelor Unite” – concepte ce

denotă o destul de vizbilă ambiguitate cu privire la viitorul efectiv al acestei noi

structuri unite, create pentru a descrie cadrul în care unele entităŃi statele distincte să-

şi unească resursele interne pentru a atinge unele Ńeluri comune – soluŃie propusă, la

un moment dat, de premierul francez J. Chirac;

6. „FederaŃia europeană” – un concept ce oferă o perspectivă asemănătoare

celei de „Statele Unite ale Europei”, amintind de un supra-stat unitar, foarte adesea

prezent în discursurile liderilor germani;

7. „FederaŃia Europeană a Statelor NaŃiune” sau „FederaŃia statelor-naŃiune” –

formulă lansată în 2004, într-un fel din dorinŃa de a împăca tabăra euro-scepticilor cu

cea a euro-entuziaştilor.

Mergând mai departe, în posibila decriptare a viitorului Europei, analistul

Antoni Kuklinski4 consideră că există cel puŃin patru dileme majore ale momentului

cu privire la principiile ce vor guverna în viitoarea structură europeană, şi anume:

a) egalitate versus eficienŃă;

b) libertate individuală versus ordine colectivă;

c) valori materiale versus valori spirituale;

d) gândire pe termen scurt versus gândire pe termen lung.

4 surse şi alte comentarii sau prezentarea unor alte scenarii şi în T. Stănescu-Stanciu, Integrarea europeană şi euroatlantică a României, Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, ultimul capitol.