1

INTEGRARE ECONOMICĂ

Evoluția procesului de integrare

economică(cazul UE)

2012

2

I. PROCESUL DE INTEGRARE EUROPEANĂ

Ideea unei Europe unite a fost susţinută de-a lungul secolelor de împăraţi şi

intelectuali deopotrivă, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene au

instituţionalizat forme de cooperare internaţională, cu competenţe în domenii specifice, cum

ar fi: Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), Organizaţia Tratatului

Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei Occidentale (UEO).

Aceste organizaţii au pus bazele unei solidarităţi mai strânse între statele europene,

dar încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor şi ale cooperării

interguvernamentale.

Începutul procesului de integrare europeană - caracterizat prin trăsături originale şi

specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul

1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea

câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele

tradiţionale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de

suveranitate către o organizaţie cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Iniţiativa a

constat în integrarea producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei, în cadrul unei

organizaţii deschise participării şi altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe

unite, acesta a fost primul pas către o cooperare largită: o integrare sectorială ce ar fi putut

influenţa şi alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic

imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa şi eliminarea rivalităţilor existente între

Franţa şi Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului şi Saar-ului.

1.1 Tratatul de la Paris şi CECO

Comunităţile europene au avut drept scop stabilirea între membrii lor a unei apropieri

mai puternice decât cea care rezulta din organizaţiile de cooperare. Prima dintre comunităţi a

fost Comunitatea Europeana a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), care s-a născut dintr-o

iniţiativă franceză. Un rol important l-a avut Jean Monnet, datorită căruia s-au făcut

demersuri în scopul realizării unei noi unităţi europene. La 9 mai 1950, Robert Schuman,

3

ministrul francez de externe, lansa declaraţia, inspirată de Jean Monnet, prin care propunea

înfiinţarea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului, care să fie condusă după metodele

supranaţionale, metode ce implică o ruptură de schemele tradiţionale ale relaţiilor între state.

Panul Schuman, menit să evite o nouă conflagraţie mondială prin punerea ramurilor de bază

ale industriei de armament sub control internaţional, prin intermediul unui tratat inviolabil, a

fost acceptat de Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Tratatul a fost semnat

pe 18 aprilie 1951, la Paris, şi a intrat în vigoare la 23 iulie 1952, avându-l drept preşedinte pe

Jean Monnet, “arhitectul’’ arhitectul integrării europene. Fiind încheiat pe o perioadă de 50

de ani, acest tratat a încetat să mai producă efecte din data de 23 iulie 2002.

Tratatul conţine 4 titluri, şi anume:

1. superioritatea instituţiilor-aplicarea în cadrul relaţiilor internaţionale a principiilor de

egalitate, de arbitraj şi de conciliere în vigoare în interiorul aceloraşi democraţii;

2. independenţa insituţiilor comunitare-ce dispun de autoritate proprie;

3. colaborarea între instituţii-dialogul între cele 4 instituţii (Înalta Autoritate, Consiliul

de Miniştri, Adunarea Parlamentară, Curtea de Justiţie);

4. egalitate între state, Jean Monnet era convins că doar principiul egalităţii putea să

creeze o nouă mentalitate.

Pentru prima dată în istorie, prin semnarea acestui tratat, statele semnatare au renunţat la

unele competenţe şi au conferit instituţiilor comunitare o putere normativă proprie, acceptând

ca dreptul comunitar nou creat să facă parte integrantă din ordinea juridică internă a lor.

Crearea acestei organizaţii a însemnat constituirea unor organe supranaţionale investite cu

competenţă de a lua decizii în anumite domenii şi de a le impune statelor membre. Obiectivul

major urmărit era de a crea la dispoziţia statelor membre o vastă piaţă comună de cărbune şi

oţel în care să domnească regulile liberei circulaţii.

În viziunea tratatului, erau recunoscute ca incompatibile cu piaţa comună a cărbunelui şi

oţelului şi în consecinţă, în cadrul comunităţii au fost abolite următoarele:

- taxele la import şi export ori taxele având efect echivalent şi restricţiile cantitative privind

circulaţia produselor;

4

- măsurile şi practicile discriminatorii între producători, între producători şi între consumatori

în special în privinţa preţurilor şi condiţiilor de livrare ori a tarifelor şi condiţiilor de

transport, precum şi măsurile care împiedică libera alegere de către cumpărător a

furnizorului;

- subvenţiile şi ajutoarele acordate de către state sau taxele speciale impuse de state, de orice

formă ar fi;

- practicile restrictive care tind spre împărţirea şi exploatarea pieţei.

Această organizare economică, care ducea la unirea pieţelor naţionale într-o piaţă unică,

urmărea atât promovarea producţiei cât şi creşterea profiturilor în comparaţie cu situaţia

menţinerii unor pieţe supuse unor reguli şi practici restrictive.

Structura instituţională constă astfel, din patru instituţii centrale:

1. Înaltă Autoritate, cu nouă membri care urmau să-şi execute sarcinile într-un mod

independent de statele membre. Competenţele acestei autorităţi, conferite prin Tratat,

erau foarte cuprinzătoare, printre acestea numărându-se interzicerea acordării de

subvenţii sau, în anumite condiţii, controlul preţurilor. Deciziile Înaltei Autorităţi în

aceste domenii urmau a fi valabile şi obligatorii în toate statele membre.

2. Consiliul Miniştrilor, alcătuit din câte un reprezentant din fiecare ţară, era destinat

coordonării procesului de sancţionare între Înalta Autoritate şi guverne. În plus, acesta

urma să supravegheze în anumite cazuri - dar nu în toate - activităţile Înaltei

Autorităţi. De exemplu, era absolut necesar acordul Consiliului Miniştrilor în ceea ce

priveşte declararea unei crize manifeste, premisă a lucrului cu cote de producţie.

Modul de votare în cadrul Consiliului depindea de problema în cauză, existând mai

multe variante: unanimitate, majoritate calificată şi majoritate simplă.

3. Adunarea Comună, compusă din reprezentanţii parlamentelor naţionale avea funcţii

pur consultative.

5

4. Curtea de Justiţie, a cărui sarcină era să emită judecăţi pe baza Tratatului în cazul

conflictelor iscate între statele membre, între organele CECO, precum şi între statele

membre şi organisme.1

1.2 Tratatul de la Roma

Negocierile care au condus la Tratatul de la Roma au început la Messina, în Italia, în

anul 1955. Tratatul a fost semnat la Roma în martie 1957 și a intrat în vigoare în ianuarie

1958. Tratatul de la Roma a fost tratatul fondator al Comunităţii Economice Europene (CEE),

care mai târziu a devenit UE. De asemenea, cunoscut sub numele de Tratatul Comunității

Europene (TCE), toate tratatele ulterioare europene s-au construit pe baza acestui tratat și

dispozițiile sale formează încă majoritatea legislației UE. Tratatul axat preponderent pe

cooperarea economică, a stabilit de asemenea o viziune politică mai largă pentru o uniune tot

mai strânsă cu scopul de a elimina barierele care divizează Europa.

Semnat în 1957 de către șefii de guvern din Franța, Belgia, Luxemburg, Germania de

Vest, Olanda și Italia, tratatul a fost rezultatul de unsprezece ani de încercări de a reconstrui

continentul european după cel de-al Doilea Război Mondial. Comunitatea Europeană a

Cărbunelui și Oțelului (CECO) a pus bazele CEE prin deschiderea piețelor pentru aceste

produse între mai multe țări din Europa continentală. Tratatul de la Roma a adoptat multe

dintre structurile instituționale ale CECO. Acesta a încercat să combine ideile federaliste cu

cele interguvernamentale. Ideea constituirii unor State Unite ale Europei a fost prezentată de

Winston Churchill în 1946 și a fost continuată de Jean Monnet, în cursul anilor 1950. Cu

toate acestea, Tratatul de la Roma, care a pus bazele unui Consiliu Interguvernamental de

Miniștri, sa oprit departe de a îndeplini viziunea lui Monnet de a crea o Europă federală. Cu

toate acestea, modelul supranațional de integrare europeană pe care s-a bazat, a creat

fundamentul pentru dezvoltarea Uniunii Europene în anii 1990.

La nivel practic, Tratatul a stabilit patru instituții: o Comisie, un Consiuliu de

Miniştri, un Parlament European, și Curtea Europeană de Justiţie. Acestea urmau să fie

formate din funcționari, miniștri, judecători și parlamentari din statele membre. Ei au fost

însărcinați cu crearea unei cooperări mai strânse pe o serie de aspecte economice și

comerciale. Un alt tratat a fost semnat, în același timp cu Tratatul de instituire a Comunității

1 www.dadalos-europe.org, Analiza procesului de integrare, disponibil la http://www.dadalos-

europe.org/rom/grundkurs2/etappe_1.htm

6

Europene, care a încurajat cooperarea în utilizarea energiei atomice, sub o organizație numită

EURATOM, care ulterior a fost absorbită în structura Comunității Europene.

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EUROATOM), urmărea o

solidaritate sectorială, în domeniul utilizării în scopori paşnice a energiei nucleare,

solidaritate asemanătoare celei care funcţiona deja în cadrul Comunităţii Europene a

Cărbunelui şi Oţelului.

Tot la 25 martie 1957 a fost semnată şi Convenţia cu privire la Instituţiile comune ale

comunităţilor-Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie. Practic, fiecare tratat care a

instituit comunităţile europene a creat şi câte un mecanism instituţional propriu - o Înaltă

Autoritate, un Consiliu, o Adunare Parlamentară şi o Curte de Justiţie – ceea ce, evident,

complica activitatea statelor membre în cadrul comunităţilor, afectând în acelaşi timp şi ideea

de unitate. De aceea, chiar în momentul creării celor două comunităţi, s-a pus problema

unificării instituţiilor în scopul realizării unui mecanism instituţional unic pentru toate cele

trei comunităţi. Primul pas a fost făcut prin adoptarea Convenţiei cu privire la Instituţiile

Comune, realizarea mecanismului Instituţional unic fiind finalizată abia în anul 1965, prin

Tratatul de la Bruxelles de instituire a unei Comisii Unice şi a unui Consiliu Unic.

Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene stabilea ca scop , încă din

preambul, menţinerea şi întărirea păcii şi libertăţii, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de

viaţă a lucrătorilor, dezvoltarea armonioasă a regulilor.

Obiectivele pentru îndeplinirea acestui scop stabileau, în special, promovarea unei

dezvoltări armonioase şi echilibrate în toate statele membre, stabilitatea sporită a acestora şi

relaţii mai strânse pentru realizarea unei uniuni mai puternice între ele. Practic, se aveau în

vedere, mai ales:

- instituirea unei pieţe comune şi apropierea politicelor economice ale statelor membre;

- eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative în comerţul dintre statele membre;

- garantarea celor patru libertăţi ale Pieţei Unice: libertatea de ciculaţie a persoanelo;

libertatea de circulaţie a mărfurilor; libertatea de circulaţie a serviciilor; libertatea de

circulaţie a capitalurilor;

7

- o politică comercială comună faţă de ţările terţe;

- politici comune în domeniul agriculturii şi transporturilor;

- armonizarea legislaţiilor naţionale;

- crearea Fondului Social European şi a Băncii Europene de Investiţii2.

La nivel filosofic, Tratatul de la Roma a pus bazele pentru o uniune tot mai strânsă

prin: instituirea unor organismele europene guvernamentale, libertatea de circulaţie a

mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor, precum și conceptul de coeziune – prin care statele

membre trebuiau să acorde sprijin economic reciproc pentru a ajuta toate țările să crească

într-un ritm similar.3

1.3 Actul Unic European

Actul Unic European (AUE) a fost prima încercare majoră făcută de statele membre

pentru a modifica măsurile luate în Tratatul de la Roma (1957). Deși Comunitatea Europeană

era în funcțiune de aproape treizeci de ani, nu şi-a atins obiectivul de a institui o autentică

piață comună. Obiectivul principal al AUE a fost de a stabili un termen limită pentru crearea

unei complete pieţe unice, termenul dat fiind până în anul 1992. A creat, de asemenea, o

integrare mai profundă, a consolidat Parlamentul UE și a stabilit baza pentru o politică

externă europeană.

Semnat la Luxemburg, Actul Unic European a avut menirea de a amenda tratatele

institutive ale Comunităţilor Europene, de a da un nou imbold construcţiei europene aflate

într-un impas. “Euroscepticismul” instalat în statele membre fusese alimentat de stagnarea

economic a comunităţii în comparaţie cu SUA şi Japonia.

Sunt vizate aspecte cum ar fi desăvârşirea pieţei unice politica de cercetare şi

dezvoltare, sistemul monetar european (SME), extinderea votului majoritar în cadrul

Consiliului C.E., întărirea rolului Parlamentului European4.

2 Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană, Editura C.H.Beck, Bucureşti 2008, pp.77-78 3 Civitas EU Facts, Treaty of Rome, disponibil la http://www.civitas.org.uk/eufacts/treaties.html

4 Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană, Ediţia 3, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, pp.15-16

8

De la mijlocul anilor 1980 Comunitatea Europeană a crescut la doisprezece membri:

Franța, Germania de Vest, Italia, Țările de Jos, Belgia, Luxemburg, Marea Britanie, Irlanda,

Danemarca, Grecia, Spania și Portugalia. Deși a produs un număr mare de directive și

regulamente, aceasta a avut probleme în implementarea acestora, deoarece nevoia de consens

a făcut dificilă trecerea la următorul nivel al proiectului pieței unice.

În 1985, comisarul britanic, Arthur Cockfield, a elaborat un raport care făcea 300 de

recomandări cu privire la modul în care piața unică ar putea fi adusă în ființă. Aceste

recomandări au condus la semnarea Actului Unic European în februarie 1986, care a intrat în

vigoare în iulie 1987.

AUE a implementat practicile restrictive unor domenii ale întreprinderilor private și

ale sectorului public, în scopul de a atinge obiectivul unei piețe unice pe deplin până în 1992.

Ea a căutat să îmbunătățească democrația prin acordarea Parlamentului dreptul de a vota

alăturarea noilor state membre, şi de a discuta noi legi. AUE a făcut ca legile care urmează să

fie adoptate de către Consiliul de Miniștri să fie adoptate mai uşor. În cele din urmă, el a pus

bazele tentativei de creare unei Comunităţi europene externe, politici de justiție și afaceri

interne, care urmau să apară în Tratatul de la Maastricht din anul 19925.

Principalul autor al Pieţei Interne a fost franczul Jacques Delors, devenit încă din 1985

preşedinte al Comisiei Europene. Obiectivul propus – un spaţiu unic, comun, fără frontiere

pentru 320 milioane de persoane, despovărat de multiple obstacole pentru schimburi şi

cooperare între “cei 12” – a avut nu numai sprijinul clasei politice vest-europene, dar şi al

cercurilor economice, financiare şi sociale.

Piaţa internă este definită ca un „spaţiu fără frontiere interne, în cadrul căruia sunt

asigurate libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor.”

Crearea „Peţei Interne” reprezintă poate cel mai mare proiect de integrare economică

adoptat vreodată. Prin urmare, Actul Unic European a reprezentat un moment crucial în

istoria integrării europene, dar nu numai. Piaţa Unică, definită prin Actul Unic European,

presupune:

Libera circulaţie a capitalului, a persoanelor, a serviciilor şi a bunurilor;

5 Civitas EU Facts, Single European Act, disponibil la http://www.civitas.org.uk/eufacts/treaties.html

9

Înlăturarea controlului la frontiere;

Majoritate calificată în Consiliul Ministerial;

Politica comercială comună;

Recunoaşterea recprocă a standardelor şi procedurilor de certificare.

1. Libera circulaţie a bunurilor, înseamnă eliminarea controlului la frontierele inter-

comunitare. Desfiinţarea controalelor la frontiere a progresat foarte rapid începând din

1991, când nu mai există control vamal la frontierele interne ale Uniunii.

Pentru transportul rutier al mărfurilor, nici un document administrativ nu este cerut în

afara datelor statistice necesare pentru stabilirea cifrelor de comerţ exterior. Totuşi

pentru anumite categorii de bunuri, controalele vamale au fost înlocuite de controalele

interne, aplicabile atât produselor importate cât şi cele autohtone, iar cooperarea între

statele membre a fost întărită pentru a evita evaziunea fiscală.

Pentru importurile provenite din ţările terţe, fiecare ţară a desemnat puncte de intrare

comunitare, unde sunt percepute taxe vamale şi alte prelevări, şi unde sunt efectuate

controalele vamale.

Armonizarea impozitelor percepute asupra bunurilor (taxa acciză, TVA), reprezintă

un aspect important pentru buna funcţionare a pieţei unice.

Deschiderea frontierelor ar fi putut, în cazul existenţei unor puternice divergenţe între

nivelurile de TVA sau de accize practicate de statele membre, să provoace o

concurenţă neloială sau o deplasare a fluxurilor comerciale către ţările cu fiscalitate

redusă. Piaţa unică nu va conduce la punerea în practică a unei fiscalităţi uniforme, şi

niciun stat membru nu va renunţa la suveranitatea fiscală.

Cetăţenilor, în calitatea lor de cumpărători, Piaţa Internă a Uniunii Europene le oferă

posibilitatea de a se aproviziona cu bunurile necesare consumului propriu în oricare

din statele membre ale Uniunii, fără a plăti taxe de import sau a trebui să

îndeplinească formalităţi de frontieră.

2. Libera circulaţie a persoanelor. Migraţia persoanelor şi a forţei de muncă dintr-un

stat în altul poate fi determinată de diferenţa de salariu real, de şomajul existent în ţara

de origine sau de un nivel al salariului situat sub cel minim necesar în ţara de origine.

10

Teoretic o apropiere a nivelurilor salariilor reale între ţările membre ca urmare a

consolidării pieţei interne, determină o reducere a mobilităţii forţei de muncă.

Recunoaşterea reciprocă a diplomelor de calificare a cărei absenţă limita libera

circulaţie a salariaţilor, a progresat pentru numeroase profesiuni, fiind încă incompletă

în anumite privinţe.

Controalele vamale aplicate persoanelor la frontierele interne ale comunităţii au fost

înlăturate la 1 ianuarie 1993. În 1994 a intrat în vigoare Acordul SCHENGEN, care a

instituit aşa numita Zonă Schengen, în interiorul căreia controlul vamal a fost

desfiinţat.

“Carta Socială” sau “Carta Comunităţii privind drepturile sociale fundamentale ale

muncitorilor”, este o declaraţie solemnă adoptată de şefii de stat şi de guverne din 11

ţări membre ale Comunităţii Europene la Condiliul European de la Strasbourg din

decembrie 1989. Marea Britanie s-a asociat mai târziu, odată cu venirea la putere a

Partidului Laburist (social-democrat).

Ea proclamă drepturi fundamentale în următoarele domenii:

Libertatea de deplasare a forţei de muncă;

Locuri de muncă salarizare;

Condiţii de viaţă şi muncă;

Protecţie social;

Libertatea de asociere şi de negociere colectivă;

Pregătirea profesională;

Tratament egal femeilor şi bărbaţilor;

Informarea, consultarea şi participarea lucrătorilor;

Protejarea sănătăţii şi siguranţa la locul de muncă;

Protejarea copiilor şi adolescenţilor;

Drepturile persoanelor în vârstă;

Drepturile persoanelor cu infirmităţi.

3. Libera circulaţie a serviciilor. Primele măsuri în acest domeniu, au vizat

recunoaşterea reciprocă a calificărilor pentru un număr mare de profesiuni.

11

În sectorul bancar reglementarea comunitară se bazează pe pricipiul autorizării unice,

controlul fiind exercitat în mod excusiv de statul membru în care banca îşi are sediul.

Recunoaşterea reciprocă a autorizaţiilor acordate de statele membre, înseamnă că o

bancă agreată într-o ţară, poate furniza în mod direct servicii clientele din celelalte ţări

ale Uniunii Europene, prin înfiinţarea de sucursale transfrontaliere.

Deşi sectorul serviciilor este cel ce ocupă cea mai mare parte a forţei de muncă din

Uniunea Europeană (60%), preogresele în liberalizarea acestui sector sunt mai mici

decât cele înregistrate în cazul circulaţiei bunurilor. În domeniul serviciilor financiare,

de exemplu, numai serviciile bancare erau pe deplin liberalizate la 1 ianuarie 1993.

Serviciile de asigurări au intrat pe deplin în Piaţa internă la 1 iulie 1994, iar cele

privind invesiţiile, la 1 ianuarie 1996.

În domeniul telecomunicaţiilor, Comisia Europeană a recomandat liberalizarea totală

a serviciilor telefonice în Uniune începând cu 1998. Una din priorităţi a constituir-o

modernizarea regulilor de acces la internet şi crearea unei pieţe unice pentru toare

serviciile de telecomunicaţii. Accesul la internet era limitat de faptul că cea mai mare

parte a utilizatorilor depindea de o singură companie de telefonie, ce deţinea

monopolul.

În 2002 legislaţia Uniunii Europene în acst domeniu a fost simplificată, astfel încât o

piaţă a telecomunicaţiilor cu adevărat liberalizată va determina scăderea preţurilor şi

îmbunătăţirea serviciilor datorită concurenţei. Tot în 2002 pentru promovarea

utilizării internetului a fost creat cadrul juridic pentru comerţ electronic.

4. Libera circulaţie a capitalului, implică abolirea controlului asupra tranzacţiilor de

capital. Ea trebuie să meargă mână în mână cu armonizarea taxelor naţionale pe

capital, pentru a asigura o concurenţă corectă între ţările cu fiscalitate redusă şi cele

cu fiscalitate ridicată.

Liberalizarea mişcării de capital a fost prima din cele patru libertăţi realizate. O

directivă de desfiinţare a controlului pe capital a fost adoptată în 1998. Ea a fost

urmată de alte directive pentru liberalizarea serviciilor bancare şi financiare. Un

12

element esenţial, încă nefinalizat datorită divergenţei de opinii între statele membre,

se referă la modul de impozitare a economiilor6.

Avantajele Pieţei Interne Unice pentru întreprinderile sau firmele comunitare (la nivel

microeconomic) erau:

Reducerea termenelor şi a costurilor de livrare ca urmare a absenţei formalităţilor

administrative la frontierele dintre statele membre;

Principiul recunoaşterii reciproce, înseamnă că, chiar dacă nu există o armonizare a

specificaţiilor tehnice sau alte reguli, firmele nu mai au nevoie decât de o singură

autorizare a propriului lor stat pentru a furniza un produs sau servicii oriunde in

Uniune;

Noi pieţe s-au deschis pentru întreprinderile mici şi mijlocii, care înainte nu ar fi putut

exporta datorită costurilor şi a altor formalităţi administrative;

Deschiderea pieţelor publice permite firmelor să participe la contracte de furnizare de

bunuri şi servicii pentru autorităţile publice ale altor state membre;

Întreprinderile vor profita şi de alte avantaje datorită liberalizării serviciilor

financiare, ceea ce va permite firmelor de orice dimensiune să se finanţeze cu costuri

mai mici;

Datorită lărgirii pieţei de desfacere întreprinderile vor beneficia de reducerea

costurilor de producţie ca urmare a fabricării de produse în serie.

Avantajele Pieţei Interne Unice la nivel macroeconomic:

Dezvoltarea capacităţii întreprinderilor europene de a înfrunta concurenţa de pe piaţa

mondială;

Uniunea Europeană a devenit mai atractivă pentru investitorii străini;

Reducerea inflaţiei şi creşterea veniturilor comunitare;

Crearea de noi locuri de muncă;

Creşterea schimburilor comunitare mai ales pentru produsele manufacturate.

Avantajele Pieței Interne Unice pentru cetățenii Uniunii:

Varietate mai mare de bunuri și servicii de calitate ridicată;

6 Giorghi Prisăcaru, Istoria şi evoluţia integrării europene, Editura Universitară, Bucureşti, 2009, pp. 51-53

13

Prețurile serviciilor de telecomunicații sunt mai mici;

Numeroși cetățeni europeni au trecut frontierele pentru a lucra în Uniunea Europeană;

Un număr semnificativ de persoane au terminat o parte din studii într-un alt stat

membru prin intermediul programului ERASMUS;

Multe persoane își fac cumpărăturile într-o altă țară membră, beneficiind din plin de

drepturile consumatorilor.7

1.4 Tratatul de la Maastricht și Uniunea Economică și Monetară

De la cele trei comunitati europene (a carbunelui,otelului si a energiei atomice)si pana la

Europa unita de astazi, statele continentului au parcurs un drum lung,si uneori,

anevoios.Este,asadar,cu atat mai mare satisfactia acum,cand Europa este in pragul infaptuirii

ultimilor pasi pentru integrarea politica.Chiar daca adoptarea si punerea in practica a

constitutiei unice europene nu este incununata deocamdata de succes,statele membre ale

Uniunii Europene sunt in etapa de reformare institutionala a cadrului nornativ,pentru

definirea uniunii in plan politic.8

Reuniunea la nivel înalt a Uniunii Europene, din 10 decembrie 1991, care a avut loc la

Maastricht (Olanda), a decis cea mai importantă reformă din istoria Uniunii. La această

reuniune, şefii de stat şi de guvern ai tărilor membre ale UE au căzut de acord asupra

proiectului de tratat cu privire la Uniunea Economică şi Monetară şi introducerea monedei

unice – EURO .Aceasta reprezintand un pas înainte pentru UE în procesul de integrare

economică, început în 1957, odată cu crearea Uniunii.

Etapele UEM

Pe baza Raportului Delors, Consiliul European a hotărât, în luna iunie 1989, ca prima etapă a

realizării uniunii economice şi monetare să înceapă la 1 iulie 1990. În principiu, la acea dată

au fost eliminate toate restricţiile privind libera circulaţie a capitalurilor între statele membre

Comitetul guvernelor

7 Ghiorghi Prisăcaru, Istoria și evoluția integrării europene, Editura Universitară, București 2009, p. 54 8 Mihaela Tofan,Integrarea Romaniei in structurile Uniunii Monetare Europene ed.C.H.Beck

Bucuresti 2008 pag.86

14

S-au acordat o serie de atribuţii suplimentare Comitetului guvernatorilor băncilor centrale din

statele membre ale Comunităţii Economice Europene, care a jucat un rol tot mai important în

cooperarea monetară de la înfiinţarea sa în luna mai 1964. Acestea au fost prevăzute într-o

decizie a Consiliului din 12 martie 1990. Printre noile atribuţii se numărau desfăşurarea de

consultări pe tema politicilor monetare aplicate în statele membre şi promovarea coordonării

acestor politici, în scopul asigurării stabilităţii preţurilor.

Având în vedere intervalul disponibil relativ scurt şi complexitatea atribuţiilor, Comitetul

guvernatorilor a demarat şi pregătirile pentru cea de-a treia etapă a Uniunii Economice şi

Monetare (UEM). Primul pas l-a constituit identificarea tuturor aspectelor care necesitau o

analiză într-o fază incipientă, stabilirea unui program de lucru până la sfârşitul anului 1993,

precum şi delimitarea corespunzătoare a mandatelor acordate subcomitetelor existente şi

grupurilor de lucru înfiinţate în acest scop.

Pregatiri juridice

Pentru realizarea etapelor a doua şi a treia, Tratatul de instituire a Comunităţii Economice

Europene (Tratatul de la Roma) necesita o revizuire, astfel încât să poată fi creată structura

instituţională necesară. În acest scop, în anul 1991 a fost convocată o conferinţă

interguvernamentală dedicată UEM, care s-a desfăşurat în paralel cu o conferinţă

interguvernamentală axată pe uniunea politică.

A doua etapă a UEM

Infiintarea IME

Înfiinţarea Institutului Monetar European (IME) la 1 ianuarie 1994 a marcat atât debutul celei

de-a doua etape a UEM, cât şi dizolvarea Comitetului guvernatorilor. Existenţa temporară a

IME a reflectat, de asemenea, gradul de integrare monetară din cadrul Comunităţii. IME nu a

avut atribuţii de implementare a politicii monetare în Uniunea Europeană – aceasta rămânând

în sarcina autorităţilor naţionale – şi nici nu a fost abilitat să intervină pe piaţa valutară.

Cele două atribuţii principale ale IME au fost:

consolidarea cooperării între băncile centrale şi a coordonării politicilor

monetare şi

15

desfăşurarea activităţilor pregătitoare necesare pentru instituirea Sistemului European

al Băncilor Centrale (SEBC), în vederea implementării politicii monetare unice şi a

introducerii monedei unice în a treia etapă.

În acest sens, IME a reprezentat un cadru propice pentru consultări şi schimburi de opinii şi

informaţii cu privire la diverse aspecte de politică monetară, asigurând totodată cadrul

normativ, organizatoric şi logistic necesar SEBC pentru îndeplinirea atribuţiilor sale în a treia

etapă.

Despre activităţile pregătitoare desfăşurate de IME

În luna decembrie 1995, Consiliul European a convenit asupra denumirii „euro” pentru

unitatea monetară europeană care urma să fie introdusă la începutul celei de-a treia etape,

confirmând totodată că această etapă a UEM urma să debuteze la data de 1 ianuarie 1999. A

fost anunţat, în prealabil, un calendar al evenimentelor legate de trecerea la euro. Acest

scenariu se baza în principal pe propunerile detaliate elaborate de IME.

A treia etapă a UEM

Fixarea irevocabila a cursului de schimb

Cea de-a treia şi ultima etapă a UEM a debutat la 1 ianuarie 1999 cu fixarea irevocabilă a

cursurilor de schimb pentru monedele celor 11 state membre participante iniţial la Uniunea

Monetară şi cu implementarea de către BCE a unei politici monetare unice.

Numărul statelor membre participante a ajuns la 12 la data de 1 ianuarie 2001, când Grecia a

intrat în a treia etapă a UEM. Slovenia a devenit al 13-lea stat membru al zonei euro la

1 ianuarie 2007, fiind urmată un an mai târziu de Cipru şi Malta, de Slovacia la data de

1 ianuarie 2009 şi de Estonia la data de 1 ianuarie 2011. În momentul aderării fiecărui stat la

zona euro, banca centrală a acestuia a devenit, în mod automat, parte a Eurosistemului.

Instituirea unei monede unice angajează costuri de ajustare considerabile, dificil de suportat

de către populatii. Critici severe sunt aduse concepţiei de unificare a Tratatului de la

Maastricht şi se recomandă prudenţă susţinătorilor acesteia. Pe de altăparte, speranţe mari

sunt puse în desăvârşirea procesului de realizare a uniunii monetare europene,apreciind

avantajele mai presus de riscurile asumate.

16

Din Uniunea economică şi monetară, ca formă de integrare, fac parte toate cele 27 de state

membre ale Uniunii Europene, cu deosebirea că unele dintre ele (Austria , Belgia, Finlanda,

Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, şi Spania) au

adoptat moneda Euro, două state (Marea Britanie şi Danemarca) beneficiază de clauza opt-

out, care le permite să aleagă dacă să facă sau nu parte din zona euro, iar celelalte state

membre, care au statutul de „stat membru cu derogare de la adoptarea euro” vor trebui să

adere la euro într-o perioadă nedeterminată9

Uniunea economica monatara

In expreia cea mai sintetică Uniunea Economică si Monetaraă se reduce la infiintarea și

utilizarea de catre membrii săi a unei monede unice,care să inlociuască monedele naționale.

Atingerea acestui obiectiv final trebuie sustinută de un ansamblu mai vast de măsuri cum ar

fi:

promovarea unei politici monetare unice,prin intermediul unei singure autoritați

monetare,dotate cu un grad substanțial de independenta;

urmarirea de către tările participante a unor linii directoare comune de politică

economică,pe baza recomandarilor Constituției Uniunii Europene.

gestionarea ,în fiecare tară membră a finanțelor publice de o manieră compatibilă cu

asigurarea stabilitații macroeconomice.

Realizarea Uniunii Economice și Monetare nu a fost un scop în sine,ci doar mijlocul de

generare a unor efecte benefice in plan politic și nu numai.Prin trecerea la o monedă unică,a

disparut definitiv incertitudinea legetă de cursul de schimb între statele membre.Caracterul

irevocabil al monedei unice oferă agenților economici o siguranța incomparbilă cu orice

altă formă de colaborare.

Trecerea la o moneda unică a determinat economisirea unor importante sume platite cu titlu

de comisioane bancare pentru schimbul valutar.

O moneda comună inlaturaă segmentarea națională a piețelor de capital,incurajand

dezvoltarea unei singure piete de capital,de vaste dimensiuni.

9 Uniunea economca si monetara

http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_21.pdf

17

2 Elemente definitorii ale UEM

Conform prevederilor exprese ala Tratatului UE,principalele elemente care definesc

Uniunea Economica si Monetara la nivel european sunt autoritatea monetara unică,moneda

comună si finanțele publice sănătoase.

Autoritate monetara unică

Obiectivul principal al autoritatii monetare unice este asigurarea stabilitații prețurilor.In acest

scop,trebuie garantată si asigurată deplina independentă a autoritatii monetare fată de

guvernele statelor membre ala Uniunii Europene.

Tratatul UE a propus din start organe de conducere ale autoritatii monetare unice pentru

care sa fie creat cadrul reglementativ necesar furnizarii independenței fată de orice institutie

natională sau guvern.

Politica privitoare la cursul de schimb este determinata de Consiliul Uniunii Europene ,dar

avand consultarea Bancii Centrale Europene . Atributiile Consiliului in acest domeniu se

referă ,in principal, la incheierea de acorduri privind eventualele sisteme ce leaga moneda

comuna de monedele terte.

Rolul de reglementare si supraveghere a sistemului bancar eate instituit de catre Consiliul

Uniunii Europene ,prin decizii unanime,pe baza propunerilor formulate de Comisia

Europeana.Conform tratatului ,băncile naționale continuă să păstreze prerogative importante

în materi de reglementare și aplicare a normelor de drept prudențial.

Moneda comuna

Crearea monedei EURO a fost rezultatul unui proces exclusiv interguvernamental.Devreme

la scara istoriei ,dreptul de a bate monedă a fost monopol al suveranului.Moneda ni se

prezintă ca un produs al voinței statului,care se exprimă,de obicei,prin lege.Moneda

constituie un tip de produs esentialmente statal.Astfel,aria sa de circulatie este teritoriul unui

stat ,în interiorul granitelor statului emitent ,moneda beneficiază de putere liberatorie,iar in

strainatate este o marfă ca oricare alta.Pe scurt,moneda nu este altceva decât unul dintre

elementele esentiale care descriu suveranitatea unui stat.

18

In același timp ,politica monetară a unui stat produce și efecte transfrontaliere;de

exemplu,o scadere a cursului unei monede va ridica nivelui importurilor din statul

respectiv,iar scaderea cursului monedei proprii favorizeaza exporturile.Astfel daca teoria

statică a monedei este unanim acceptată,nici efectele transfrontaliere ale politicii monetare

nu pot fi neglijate,iar avantajele unei monede unice fac sa dispara elementele care țin de

suveranitatea statului de emisiune a unei monede.

In urma deciziilor luate în Consiliul European de la Madrid din decembrie

1995,moneda unică a Uniunii Economice și Monetare este Euro.

Introducerea Euro reclamă o serie de pregătiri legate de solutționarea unor probleme

logistice si de creștere a gradului de utilizare din momentul definirii sale ca moneda de sine

statatoare ,substitut perfect al monedelor naționale pe teritoriul tărilor participante la

Uniunea Economica si Monetară.

Finantele publice sanatoase

Particeiparea la Uniunea Monetara presupune,in mod automat,renuntarea la posibilitatea de a

monetiza deficitele bugetare,adica imposiblitatea finantarilor lor prin emisiune monetara de

catre banca centrala nationala,ceea ce creeaza,in mod cert inflatie.Cu aceasta

exceptie,celelelte instrumente monetare raman in intregime nationale.

O uniune monetara reclama insa o coordonare stransa intre politicile fiscale nationale si o

restrangere a deficitelor si a datoriei sectorului puplic.Reducerea deficitelor bugetare si a

datoriei publice sunt cerinte imperative,in vederea fundamentarii unei uniuni monetare.

3. Criterii de convergenta.

Crearea Uniunii Economice si Monetare a generat un mediu economic fara precedent in

istorie,caracterizat prin piete externe de capital absolut liber,in care se vehiculeaza aceeasi

moneda,dar cu respectare regulilor impuse de o autoritate publica.Functionarea economiilor

nationale intr-un asemenea context presupune atingerea unui grad ridicat de convergenta

intre ecomomiile statelor membre.Orice stat membru al Uniunii Europene care indeplineste

criteriile de convergenta poate adera la zona Euro si nu exista o limita prestabilita in cceea ce

priveste numarul de tari care poat fii integrate in aceasta zona.

Inainte de a in Uniunea Ecomomica si Monetara,economiile nationale trebuie sa fie pregatite

spre a face fata tuturor exigentelor sale. Aceasta pregatire urmeaza sa fie apreciata in functie

19

de o serie de criterii care urmaresc sa evite posibilitatea destabilizarii Uniunii Economice si

Monetare.

3.Criteriile de convergenta pentru moneda unica sunt fie criterii monetare,fie criterii

bugetare.

31.Criterii monetare de convergenta

Citeriile monetare de convergenta se refera la rata inflatei ,dobanda pe termen lung si rata

de schimb.Cele trei criterii de convergenta de natura monetara se sprijina,in primul rand,pe

inflatie,ceea ce denota scopul principal al armonizarii politicilor monetare,in scopul

mentinerii stabilitatii preturilor.

Rata inflatiei nu trebuie sa depaseasca cu mai mult cu 1,5% media celor trei tari care au

inregistrat cele mai scazute rate ale inflatiei.Acest criteriu implica un grad inalt de

convergenta a politicilor monetare.Este important ca ratele de inflatie sa convearga in

interiorul unei uniunii,caci tarile care au inflatie mai ridicata decat altele sufera o pierdere a

competitivitatii care nu poate fi corectata printr-o devalorizare.

Rata dobanzii pe termen lung nu poate depasi cu mai mult de 2 % media celor trei tari cu

inflatia cea mai scazuta.Acest criteriu contine doua puncte esentiale:rata dobanzii care este

determinata pe piata de cererea si oferta si rata de inflatie anticipata.Convergenta dobanzilor

pe termen lung inseamna convergenta ratelor de inflatie anticipata.Aceasta din urma reflecta

,la randul sau, faptul ca politicile monetare ale diferitelor tari au atins un nivel omogen de

credibilitate.

Al treile criteriu de convergenta vizeaza rata de scimb,care trebue sa ramana in interiorul

limitelor de fuctuatie ale SME fara tensiune grava si fara devalorizare in timpul celor doi ani

care preced evaluarea criteriilor,in vederea trecerii la moneda unica.

Respectarea acestui criteriu are in vedere stabilitatea schimburilor in timpul tranzitiei spre

moneda unica,distanta dintre ratele de schimb reducandu-se atat de mult,incat nu se incearca

recuperarea competitivitatii prin devalorizare.Cum o data cu moneda unica va fi interzisa

devalorizarea,rata de schimb trebuie supusa,in prealabil,unor restrictii.

3.2 Criterii bugetare de convergenta

20

Criterii bugetare de convergenta se refera la deficite si datorie publica,dar si la dreptul

seniorial.

Pentru adoptarea monedi unice ,deficitele publice nu pot depasi 35% din PIB,iar

datoria publica trebuie sa se situeze sub pragul de 60 % din PIB.Aceste criterii sunt in

legatura cu criteriile monetare.Deficitul public este alactuit din deficitul primar(inaintea pltii

cuantumului datoriei) si din serviciul datoriei(rambursarea datoriei publice).10

Condiţia de bază pentru crearea şi funcţionarea unei forme integrative de tipul uniunii

economice şi monetare o constituie existenţa unei pieţe comune a bunurilor şi serviciilor, deşi

în cazul Uniunii Europene, Uniunea economică şi monetară este mai degrabă asociată cu

piaţa internă unică. Stadiul de Uniune economică şi monetară, care presupune, aşa cum am

arătat anterior, eliminarea cursului de schimb şi aplicarea unei politici monetare comune

conduce la diminuarea unor costuri şi riscuri care, anterior, au putut să accentueze sau, după

caz, să împiedice interpenetrarea pieţelor de capital, să genereze distorsiuni în funcţionarea

pieţei agricole comune sau să nu permită politicii industriale o dezvoltare unitară care să

conducă spre o piaţă comună în domeniu.11

1.5Tratatul de la Amsterdam

In martie 1996, s-a deschis la Torino (Italia) o Conferinta interguvernamentala in

scopul revizuirii Tratatului privind Uniunea Europeana. Tratatul ulterior de la Ámsterdam de

modificare a Tratatului UE, a Tratatelor de instituire a Comunitatilor Europene si a anumitor

acte conexe a fost semnat la 2 octombrie.

Odata cu intrarea sa in vigoare la 1 mai 1999, procedura de codecizie a fost simplificata, iar

domeniul sau de aplicare a fost extins. Parlamentul avea acum dreptul de a aproba

Presedintele Comisiei.

1.6Tratatul de la Nisa

10 Mihaela Tofan,Integrarea Romaniei in structurile Uniunii Monetare Europene ed.C.H.Beck

Bucuresti pag. 93-96 11

Euro Mediterranean, Micromonografii- Politici Europene,Networks –Belgia, 2005.

http://www.ier.ro/documente/formare/Uniunea_economica_si_monetara

21

Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului UE, a Tratatelor de instituire a

Comunitatilor Europene si a anumitor acte conexe a fost semnat la 26 februarie 2001, in

prezenta Presedintelui Parlamentului European, Nicole Fontaine. Tratatul a intrat in vigoare

la 1 februarie 2003. Obiectivul Tratatului de la Nisa era acela de a modifica structura

institutionala a Uniunii Europene pentru a face fata provocarilor noii extinderi. Odata cu

Tratatul de la Nisa, puterile legislativa si de supraveghere ale Parlamentului au fost sporite,

iar votul cu majoritate calificata in cadrul Consiliului a fost extins la mai multe domenii.

Tratatul de la Nisa a fost respins de Irlanda în 2001 prin referendum, dar adoptat în 2002,

dupa un al doilea referendum. Conferinta interguvernamentala responsabila de elaborarea

unui Tratat european de reforma s-a deschis la Lisabona la 23 iulie 2007. Textul tratatului a

fost aprobat la o reuniune a șefilor de stat si de guvern la Lisabona la 18-19 octombrie 2007.

Tratatul de la Lisabona a fost semnat la 13 decembrie 2007, in urma proclamarii Cartei

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene in Parlament, de catre presedintii Parlamentului

European, Comisiei si Consiliului.

Conform Tratatului de la Lisabona, Parlamentul are dreptul de a desemna presedintele

Comisiei, pe baza unei propuneri a Consiliului European care ia in considerare rezultatele

alegerilor parlamentare europene. Procedura de codecizie este extinsa la noi domenii si va fi

cunoscuta drept „procedura legislativa ordinara”.

1.7 Tratatul de la Lisabona si Uniunea Politica

La 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, încheind astfel mai

mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale.

Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE (fără a

le înlocui) şi pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru

a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor.

O Europă mai democratică şi mai transparentă, în care Parlamentul European şi

parlamentele naţionale se bucură de un rol consolidat, în care cetăţenii au mai multe şanse de

a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel european şi naţional şi de către

cine.

Un rol consolidat pentru Parlamentul European: ales direct de către cetăţenii Uniunii

Europene, acesta are noi atribuţii majore privind legislaţia, bugetul Uniunii Europene şi

22

acordurile internaţionale. Prin faptul că se recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul

elaborării politicilor europene, Parlamentul European se află pe o poziţie de egalitate cu

Consiliul (care reprezintă statele membre) în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a

legislaţiei Uniunii Europene.

O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele naţionale pot participa

într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în special datorită unui nou

mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine

rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarităţii). Alături de rolul consolidat al

Parlamentului European, implicarea parlamentelor naţionale conduce la consolidarea

caracterului democratic şi la creşterea legitimităţii acţiunilor Uniunii.

O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor, un milion de

cetăţeni din diferite state membre pot cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.

Cine şi ce face: relaţia dintre statele membre şi Uniunea Europeană este mai clară,

odată cu repartizarea competenţelor.

Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru prima dată,

posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.

O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu instituţii

eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acţioneze mai

bine în domenii de prioritate majoră.

Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu este extins la

noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfăşoare mai rapid şi mai

eficient. Începând din 2014, calcularea majorităţii calificate se va baza pe sistemul dublei

majorităţi, a statelor membre şi a populaţiei, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii.

Dubla majoritate se obţine atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele

membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii.

Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la Lisabona creează

funcţia de preşedinte al Consiliului European (ales pentru un mandat de doi ani şi jumătate),

introduce o legătură directă între alegerea preşedintelui Comisiei şi rezultatele alegerilor

europene, prevede noi dispoziţii referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European şi

include reguli clare privind cooperarea consolidată şi dispoziţiile financiare.

23

O viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea UE

de a acţiona în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi şi pentru cetăţenii

săi - precum libertatea, securitatea şi justiţia (combaterea terorismului sau lupta împotriva

criminalităţii). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă şi la alte domenii, printre care

politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes general,

cercetare, spaţiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism şi

cooperare administrativă.

O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care promovează

valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european,

prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni.

Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi consolidează valorile şi

obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept punct de

referinţă pentru cetăţenii europeni şi să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi

din întreaga lume.

Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona

menţine drepturile existente şi introduce altele noi. În mod special, garantează libertăţile şi

principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale şi conferă dispoziţiilor acesteia forţă

juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice şi sociale.

Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona menţine şi consolidează

cele „patru libertăţi”, precum şi libertatea politică, economică şi socială a cetăţenilor

europeni.

Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea şi

statele membre acţionează împreună în spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru

este ţinta unui atac terorist sau victima unei catastrofe naturale sau provocate de om. De

asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei.

Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea beneficiază de o capacitate extinsă de

acţiune în materie de libertate, securitate şi justiţie, ceea ce aduce avantaje directe în ceea ce

priveşte capacitatea sa de a lupta împotriva criminalităţii şi terorismului. Noile prevederi în

materie de protecţie civilă, ajutor umanitar şi sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de

a întări capacitatea Uniunii de a răspunde la ameninţările la adresa securităţii cetăţenilor

europeni.

24

Europa ca actor pe scena internaţională – instrumentele de politică externă de care dispune

Europa sunt regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici.

Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relaţiile cu partenerii săi din

întreaga lume. De asemenea, utilizează forţa dobândită de Europa în domeniul economic,

umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interese12

Argumente pro si contra formarii uniunii economice si monetare in spatiul european

Statutul de zonă monetară optimă presupune:

un grad ridicat de deschidere a economiilor pentru comerţul intracomunitar

un grad ridicat de mobilitate transfrontalieră a capitalului şi forţei de

muncă,

flexibilitate înaltă a preţurilor şi salariilor,

transferuri fiscale în condiţiile în care veniturile din impozite sunt

redistribuite spre zone aflate în recesiune.

Argumentele în favoarea unei uniuni economice şi monetare în spaţiul Uniunii Europene au

fost:

creşterea vitezei de transfer a fluxurilor monetare şi eliminarea costurilor de

conversie;

reducerea riscurilor legate de schimburi comerciale şi investiţii prin eliminarea

fluctuaţiilor ratei de schimb;

transparenţa preţurilor;

disciplina monetară, în sensul că guvernele nu vor mai putea utiliza valutele ca

instrumente de politică economică;

scăderea inflaţiei, datorită disciplinei impuse economiilor care formază zona Euro;

fuziunea pieţelor financiare, care poate conduce la economii la scară;

creşterea eficienţei şi obţinerea unor ritmuri de creştere economică înalte;întărirea

poziţiei Uniunii Europene în cadrul sistemului monetar internaţional;

facilitează atingerea ţelului creării uniunii politice;

12 Europa in secolul al XXI-lea http://europa.eu/lisbon_treaty/take/index_ro.htm

25

Argumente împotriva formării unei uniuni monetare în spaţiul Uniunii Europene au fost:

pierderea controlului şi a puterii de decizie cu privire la problemele

monetare

pierderea de flexibilitate, în sensul că guvernele naţionale nu vor putea să

ia decizii de politică monetară care să permită protejarea economiilor lor

de şocurile externe, în detrimentul altor ţări.

diferenţe relativ mari în ciclurile de afaceri şi standarde de viaţă între

statele membre.

1.8 Asociația Europeană a Liberului Schimb

Ţările membre ale Organizaţiei Europene de Cooperare Economică a negociat în anul

1958 încheerea unui acord de realizare a unei zone de liber schimb între ele, dar aceste

încercări au eşuat. Trecuse doar un an de la crearea Comunităţii Economice Europene prin

Tratatul de la Roma şi prima grija a ţărilor rămase în afara acestei comunităţi era să nu fie

excluse de la procesul de integrare economică a Europei Occidentale.

Este motivul pentru care, la 4 ianuarie 1960, la Stockholm, este adoptată Convenţia de

creare a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S), semnată de către 7 state: Marea

Britanie, Suedia, Norvegia, Danemarca, Elveţia, Austria şi Portugalia, acestea reprezentând o

piaţă de peste 90 milioane de locuitori. Sediul organizaţiei s-a stabilit la Geneva.

Finlanda se va asocia la această organizaţie în anul 1961 şi va dobândi statutul de

membru cu drepturi depline în anul 1986, pentru ca, în anul 1970, Islanda să devină membră

a AELS, iar în 1991 Liechtenstein.

Pentru că unele state membre ale AELS au devenit membre ale comunităţilor

europene şi au părăsit organizaţia mai au calitate de membru doar Elveţia, Islanda

Liechtenstein şi Norvegia.

Asociaţia Europeană a Liberului Schimb a încheiat mai multe acorduri de liber schimb

cu terţe state, din care o parte sunt încă în vigoare (Chile, Coreea de Sud, Croaţia, Israel,

Iordania, Liban, Macedonia, Maroc, Mexic, Autoritatea Palestiniană, România, Singapore,

26

Tunisia, Turcia), iar altele au devenit caduce (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia,

Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria) ca urmare a extinderii Uniunii

Europene la 1 mai 2004 şi 1 ianuarie 2007.

Asociaţia Europeană a Liberului Schimb negociază în prezent pentru încheierea unor

noi acorduri de liber schimb (cu Africa de Sud Canada, Egipt, Tailanda) şi a semnat şi unele

declaraţii de cooperare comune (cu Albania, Algeria, Columbia, Consiliul de Cooperare al

Golfului, Egipt, Indonezia, Mercosur - Piaţa comună a Sudului, în 1991: Brazilia Argentina,

Uruguay, Paraguay, Venezuela - Peru, Serbia, Muntenegru, Ucraina).

Statele Membre AELS, convinse că un spaţiu economic comun în Europa este

profitabil şi de viitor pentru ele, în anul 1994, împreună cu Uniunea Europeană (prin

Comunitatea Europeană) au creat Spaţiul Economic European (SEE).

Elveţia este singura ţară membră a AELS care nu a aderat la acest spaţiu. Deşi Elveţia

semnase Acordul SEE, populaţia şi cantoanele au refuzat adeziunea prin referendum, la 6

decembrie 1992 (50,3% din voturile populaţiei şi 16 cantoane din 23). Ulterior, Elveţia a

încercat să reglementeze raporturile sale cu Uniunea Europeană prin acorduri bilaterale .

Sub aspect instituţional, la nivelul AELS există Comitetul Mixt al SEE, alcătuit din

înalţi funcţionari responsabili cu funcţionarea SEE, controlul jurisdicţional fiind realizat de

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi de Curtea de Justiţie a AELS.13

Crearea Comunităţilor europene nu a fost agreată de Marea Britanie, care le-a găsit

dirijiste, greoaie şi restrictive şi a preferat formula zonei liberului schimb. O zonă de liber

schimb nu presupune decât suprimarea barierelor vamale, ci şi o politică economică comună.

În acest context, în anul 1959, Marea Britanie a pus bazele Asociaţiei de Comerţ Liber

(Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) a celor 7 naţiuni. Astfel, s-a semnat la Stockholm

în 1959 Convenţia pentru AELS de către cele 7 state.

Asociaţia urmărea ca între statele semnatare să se organizeze liberul schimb de

produse industriale, suprimarea progresivă a principalelor bariere vamale precum şi a

restricţiilor cantitative - context care a dus la definirea organizaţiei ca fiind un amplu câmp de

13 Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană, Editura C.H.Beck, Bucureşti 2008, pp.47-48

27

concurenţă internaţională. Totodată, s-a prevăzut ca în relaţiile comerciale cu terţii, ţările

membre să desfăşoare o politică comercială independentă.

Organele principale ale AELS sunt: Consiliul de Miniştri, alcătuit din reprezentanţii

statelor membre care adoptă decizii şi recomandări şi asigură îndeplinirea obligaţiilor

privitoare la suprimarea barierelor vamale, şi Secretariatul AELS, cu vocaţie administrativă.

Comunităţile europene şi AELS au dezvoltat între ele legături economice. De

exemplu, s-au încheiat acorduri de comerţ cu fiecare dintre statele membre ale AELS care

sunt în măsură să comercializeze anumite produse agricole în condiţii favorabile.

În anul 1984 AELS şi CE au hotărât să creeze o zonă economică unică şi să-şi extindă

cooperarea în domeniul economic, monetar şi al politicii industriale, al cercetării şi

tehnologiei, al mediului înconjurător, al pescuitului, al industriei siderurgice şi al

transportului. Pe tema creării unei Zone Economice Europene (ZEE), AELS şi CE au semnat

în mai 1992 un acord asupra ZEE. În anul 1994 s-a semnat un nou tratat CE - AELS, dând

naştere Spaţiului economic european (SEE).

Între timp mai multe state s-au retras din AELS şi au aderat la Comunităţile europene

(în prezent Uniunea Europeana) astfel încat, membrii actuali ai Asociației Europene a

Liberului Schimb sunt doar: Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția.

28

Uniunea Vamală, după cum este definită în Dreptul Internațional, reprezintă expresia

integrării a două sau mai multe economii naționale într-un spațiu economic unic, prin

eliminarea imediată sau treptată a obstacolelor tarifare și comerciale din circulația mărfurilor

între statele respective, precum și prin stabilirea unui tarif vamal extern comun față de terțe

țări.

În ceea ce privește Uniunea Vamală a Uniunii Europene, această noțiune este strâns

legată de aceea a Pieței comune sau a Pieței Interne14

.

Acordul privind aceste patru principia între cele şase state fondatoare (Belgiam

Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos), au condus la finalizarea uniunii

vamale, la 1 iulie 1968, un an şi jumătate mai devreme decât era planificat în Tratatul de la

Roma din 1957.

După 1 iulie 1968 elaborarea legislației vamale comunitare a fost împinsă în față

pentru a se asigura că ori de câte ori bunurile sunt importate în UE, sunt aplicate aceleași

reguli. Un cadru juridic a fost stabilit care să acopere aceste puncte importante ca:

asigurarea că tariful comun se aplică în același mod de-a lungul frontierelor externe

ale UE;

introducerea unei abordări comune cu privire la procedurile de antrepozit;

acilitarea circulației mărfurilor în "tranzit vamal";

înlocuirea marii varietăţi de documente vamale, cu un document administrativ unic.

Toate normele privind punctele menționate mai sus au fost în cele din urmă a adus

împreună într-un singur act legislativ, Codul Vamal Comunitar, care a fost adoptat în 199215

.

14 Ion Ignat, UniuneaEuropeană. De la PiațaComună la moneda unică, Edit.Economică, București,2002

15 European Commission, About the customs union, disponibil la

http://ec.europa.eu/taxation_customs/40customs/customs_general_info/about/index_en.htm

29

II.Înfiinţarea Uniunii Europene

2.1 Extinderea Uniunii Europene

Extinderea Uniunii Europene a jucat un rol important in dezvoltarea sa istorică. De la

cele şase state iniţial implicate în procesul de integrare, s-a ajuns în prezent la 27 şi se

prefigurează chiar o extindere a Uniunii. La o analiză mai atentă, se poate constata că, departe

de a încetini ritmul de adâncire a integrării, extinderea continuă a Uniunii Europene a

favorizat acest proces, extinderea şi adâncirea integrării fiind, prin urmare, complementară,

nu contradictorie.

Deşi toate statele candidate au pornit la drum cu şanse egale, aderarea lor în structurile

comunitare se va face gradual, deoarece nu pot fi ignorate diferenţele sensibile de progres

economic spre o economie de piaţă variabilă înregistrate de acestea.16

Procesul de extindere a început în anul 1951 când şase ţări – Belgia, Germania,

Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos – au întemeiat Comunitatea Europeană a

Cărbunelui şi Oţelului, ulterior, în 1957, punând bazele Comunități Economice Europene şi

Comunității Europene a Energiei Atomice.(vezi anexe)

Au urmat cinci valuri de extindere succesive:

în 1973 – Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit;

în 1981 – Grecia;

în 1986 – Spania şi Portugalia;

în 1995 – Austria, Finlanda şi Suedia.

În 2004 a urmat o extindere istorică, e adevărată reunificare a Europei, când zece

state au întregit Uniunea Europeană: Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia,

16 Dacian Cosmin Dragoş,Uniunea Europeană, Ediţia 3,Editura C.H.Beck, Bucureşti 2007, p.25

30

Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia şi Slovacia. 1 ianuarie 2007 este

momentul în care România, alături de Bulgaria, devin cele mai noi state membre ale

Uniunii.

Procesul de extindere implică toate instituțiile majore ale UE: Comisia Europeană,

Consiliul și Parlamentul European. Deciziile privind cadrul de extindere depind de

unanimitatea în Consiliu și de acordul Parlamentului European, acordat cu majoritatea

absolută a voturilor.

Criterii de aderare

Orice stat european poate, teoretic, să aplice pentru aderarea la UE. Punctul de start îl

reprezintă depunerea cererii de aderare care va fi transmisă Consiliului European. Comisia

Europeană va transmite o opinie oficială privind ţara solicitantă, iar Consiliul va decide dacă

acceptă sau nu candidatura. Odată ce Consiliul decide în unanimitate asupra unui mandat de

negociere, pot fi oficial deschise negocierile între ţara candidată şi toate statele membre.

Acest lucru nu se întâmplă, însă, în mod automat, țara solicitantă trebuind să îndeplinească o

serie de criterii înainte ca negocierile să demareze.

Aşa-zisele „criterii de la Copenhaga” au fost stabilite în decembrie 1993 de Consiliul

European de la Copenhaga, acestea impunând unui stat candidat să aibă:

Instituții care să garanteze democrația, statul de drept, drepturile omului, respectarea

și protecția minorităților;

O economie de piață funcțională,

Capacitatea de a-și asuma obligațiile de stat membru și de a adera la obiectivele

uniunii politice, economice și monetare.

În 1995, Consiliul European de la Madrid a adus clarificări suplimentare – o ţară

candidată trebuie, totodată, să fie capabilă să pună în practică regulile şi procedurile

comunitare. Aderarea presupune, de asemenea, ca ţara candidată să dispună de condiţiile

necesare pentru integrarea sa, prin adaptarea structurilor sale administrative.17

17 Comisia Europeană, Procesul de Extindere al Uniunii Europene,raport disponibil la

http://www.europeana.ro/index.php/2011/04/07/procesul-de-extindere-a-uniunii-europene/

31

Procesul extinderii a dat oferit deja o serie de beneficii economice şi poate să le ofere

în continuare. Printre acestea se numără :

Mai mare prosperitate pentru vechile şi noile state membre, ca o consecinţă a lărgirii

pieţei

Creşterea rapidă a relaţiilor comerciale şi de investiţii, în ultimii ani, între UE şi viitoarele

state membre a determinat câştiguri economice substanţiale. Aderarea, o dată cu abolirea

controalelor la frontieră pentru mărfuri, va însemna prezenţa neîngrădită pe piaţă a noilor

state membre. Se preconizează de asemenea o serie de beneficii şi ca urmare a liberalizării

serviciilor, capitalului şi forţei de muncă. Aceste beneficii sunt de aceeaşi natură cu cele

constatate în momentul introducerii

pieţei unice, fără frontiere, în 1993.

Perspective economice mai bune pentru actualele state membre

Factorii care ar influenţa acest lucru includ:

- condiţii egale de concurenţă pe piaţa lărgită,

- accesul la o forţă de muncă bine calificată,

-o cerere mai mare ca rezultat al procesului de creştere în noile state membre.

Şansa noilor state membre de a ajunge la nivelul de prosperitate din Europa

Occidentală

Factorii care ar influenţa acest lucru includ:

-un volum mai mare de investiţii, pe lângă fluxul de capital din ultimii ani, care să conducă la

creşterea în continuare a productivităţii, calificărilor şi transferului de tehnologie,

- un cadru juridic şi economic stabil oferit de apartenenţa la UE,

- acordarea de asistenţă din fonduri comunitare.

Noii membri înregistrează rate de creştere mai mari decât UE. Menţinerea acestei situaţii va

avea următoarele consecinţe :

-o reducere a decalajelor economice şi sociale,

- venituri şi standarde sociale mai ridicate,

-scăderea tentaţiei de a migra în alte ţări ale UE .

Aderarea noilor membri dă şansa Uniunii Europene de a-şi reforma politicile

economice şi sociale în domenii unde se simte deja nevoia unor astfel de reforme. Extinderea

nu este o ameninţare, ci un imbold pentru reînnoire.

32

UE poate să înveţe de la noii membri şi din experienţa acestora în realizarea

reformelor economice

şi sociale. Unii dintre aceştia au operat schimbările necesare mai rapid decât actualii membri

ai UE.

Extinderea şi schimbările pot să aducă beneficii pe termen lung, dar trebuie ţinut cont

şi de faptul că apariţia acestora poate fi precedată de o serie de costuri şi că vor exista atât

câştigători, cât şi învinşi. Provocarea este legată de modul în care se gestionează schimbarea.

În multe domenii de importanţă pentru cetăţeni, extinderea contribuie deja la o mai

bună colaborare cu viitoarele state membre. Prin extinderea UE, noi nu importăm probleme

din aceste ţări, ci extindem capacitatea noastră de a furniza soluţii.

Eficacitate sporită în combaterea criminalităţii pe plan internaţional

Viitoarele state membre şi-au intensificat colaborarea, prin intermediul forţelor de poliţie şi

aparatului judecătoresc, în aplicarea legii. Traficul internaţional de droguri şi fiinţe umane

devine mai uşor de controlat pe măsură ce ţările din Europa Centrală şi de Est adoptă

standarde comune, monitorizate de alţi membri UE. Protecţia frontierelor acestor state cu

terţe ţări se îmbunătăţeşte.

Un control mai eficient al imigrării

Viitorii membri colaborează pentru a reglementa fluxul de imigranţi şi solicitanţi de azil din

alte ţări.

Protecţia mediului înconjurător

Pe măsură ce viitorii membri se conformează legislaţiei comunitare privind poluarea aerului

şi a apei, mediul înconjurător din aceste state devine tot mai sigur pentru cetăţenii lor şi

pentru cetăţenii din ţările învecinate. Politica UE îi va ajuta astfel să îşi conserve bogatul

patrimoniu de specii şi habitaturi naturale.

Standarde superioare de securitate nucleară

Uniunea Europeană îşi extinde bogata cultură a securităţii în ţările Europei Centrale şi de Est

şi aduce instalaţiile nucleare din aceste state la standarde superioare de securitate.

Standarde alimentare

Standardele UE pentru protecţia consumatorului vor fi menţinute: standardele în actualele

state membre nu vor fi relaxate ca urmare a procesului de extindere, iar cele din noile state

membre vor asigura o protecţie sporită.

În toate aceste domenii însă, atât UE cât şi autorităţile naţionale trebuie să facă mai

mult pentru a da asigurările necesare cetăţenilor.

33

Politica de vecinătate

Pe măsură ce UE se extinde, este necesară o politică de vecinătate care să propage

prosperitatea şi buna guvernare în ţările învecinate, pentru a crea un cerc de stabilitate şi de

securitate în jurul nostru. Noile forme de parteneriat pot să ajute UE să propage stabilitatea,

prosperitatea şi buna guvernare în ţările nemembre. Pentru unele din acestea, perspectiva

aderării la UE poate să fie un stimulent puternic pentru progres şi reformă.

Rolul Europei în afacerile internaţionale

Cele 10 noi ţări cu 75 de milioane de cetăţeni care se adaugă celor 15 state membre cu

375 de milioane de locuitori pot să întărească capacitatea UE de a influenţa cursul

evenimentelor în lume. Acest lucru va ajuta Europa să facă faţă provocării pe care o

reprezintă globalizarea. După cum o arată însă evenimentele recente, Uniunea Europeană

poate să influenţeze ceea ce se întâmplă în lume doar dacă este capabilă să adopte o linie

politică clară şi să vorbească pe o singură voce.

În sfera relaţiilor economice internaţionale, UE este deja un actor principal, dar nu îşi

foloseşte la maximum influenţa de care se bucură; extinderea va constitui un prilej pentru a o

utiliza mai bine.

În sfera afacerilor externe, securităţii şi apărării, UE a făcut un progres limitat, dar nu

şi-a dezvoltat mijloacele sau voinţa de a acţiona în mod efectiv. În prezent, în privinţa unei

probleme cheie de politică externă - problema Iraq-ului - UE ca atare este total absentă.

Uniunea Europeană nu mai poate să continue îmbinarea puterii economice cu slăbiciunea

politică.

Nu trebuie să ratăm această ocazie a extinderii la 25 de membri pentru a câştiga mai

mult autoritate, coerenţă şi influenţă pe scena internaţională. UE şi statele sale membre ar

trebui să tragă fără întârziere învăţămintele care se impun din experienţa cu Iraq-ul: folosirea

şi perfecţionarea mecanismelor din cadrul Uniunii Europene pentru a ajunge la o înţelegere şi

poziţie comună în ceea ce priveşte unele probleme cheie.18

18

EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE, REALIZĂRI ŞI PROVOCĂRI Raport prezentat de Wim Kok

Comisiei Europene disponibil la

http://ec.europa.eu/enlargement/archives/pdf/enlargement_process/past_enlargements/communication_strategy/

kok_introduction_ro.pdf

34

De ce se extinde UE?

Extinderea UE este rezultatul hotărârii de a împărţi cu alte state beneficiile obţinute de

Europa Occidentală prin crearea unei zone stabile, unde războiul a devenit imposibil. UE are

responsabilitatea de a ajuta ţările vecine să se dezvolte din punct de vedere economic şi

democratic, în paralel cu promovarea stabilităţii şi securităţii.

Acest ideal îşi are rădăcinile în experienţa acumulată datorită tulburărilor manifestate

pe continentul european în anii interbelici, a distrugerilor cauzate de ultimul război şi a

optimismului care a început să se manifeste în perioada de după război. Pacea şi stabilitatea

constituie premisele unei economii prospere, reciproca fiind în egală măsură valabilă.

Raţionamentul părinţilor fondatori ai UE s-a bazat pe logica faptului că integrarea

economiilor din Europa Occidentală ar preveni războiul şi ar crea pace, stabilitate şi

prosperitate pentru toţi cetăţenii, pretutindeni în Europa.

Această viziune este în continuare importantă, după cum a demonstrat-o şi

dezintegrarea violentă a fostei Iugoslavii.

Extinderea prin primirea de noi state membre va defini cadrul politic şi economic al

UE pentru mai bine de o generaţie de acum încolo.

De ce doresc ţările să adere

De-a lungul istoriei lor, ţările din Europa Centrală şi de Est au suferit din cauza

expansionismului statelor vecine mai mari, din Est şi Vest. Cererea lor de a adera la UE a

reflectat teama de a se găsi în situaţia de a fi libere, dar fără nici un fel de legături care să le

ancoreze într-o Europă care se schimbă rapid. Pentru a beneficia de o securitate sporită,

aceste state îşi doreau să adere atât la UE, cât şi la NATO.

Aderarea la UE reprezintă punctul culminant al visului acestor ţări de a se reîntoarce

în Europa după divizarea artificială creată de Cortina de Fier. Aderarea lor la Uniune

simbolizează revenirea în familia europeană, dă un caracter stabil tinerelor democraţii din

aceste ţări şi creează climatul necesar pentru realizarea unor economii de piaţă echilibrate din

punct de vedere social. Aderarea aduce cu sine beneficii economice şi sociale care stau la

baza dezvoltării democratice, oferind acces la piaţa unică şi la asistenţă financiară

35

suplimentară. Ea oferă mai multe oportunităţi de investiţii directe şi refacere economică, un

mediu de afaceri stabil şi politici sociale progresiste.19

2.2 Cadrul instituţional şi procesul de decizie

Principalele instituţii ale Uniunii Europene, cunoscute ca instituţii centrale şi

implicate în procesul de decizie, sunt reprezentate de Parlamentul European, Consiliul

Uniunii Europene şi Comisia Europeană.

Rol consultativ în procesul de decizie au Comitetul Economic şi Social, Comitetul

Regiunilor. Consiliul European are rol de stimulator al discuţiilor şi inţiativelor comunitare.

Alte instituţii cu rol important în funcţionarea UE sunt: Curtea Europeană de Justiţie

(împreună cu Tribunalul Primei Instanţe), Curtea de Conturi şi Ombudsmanul European. Nu

în ultimul rând, avem instituţia financiară reprezentată de Banca Europeană de Investiţii –

care sprijină implementarea politicilor UE (alături de Fondurile Structurale şi de programele

comunitare) – şi Banca Central Europeană – creată în scopul sprijinirii uniunii economice şi

monetare.

Aceste instituţii, create pe parcursul a mai mult de 40 de ani, reflectă evoluţia în timp

a structurii unionale europene şi trec acum printr-un proces de reformă generat de extinderea

Uniunii cu zece state în 2004(cea mai mare extindere din istoria sa) şi cu alte două în 2007

(deocamdată, procesul neoprindu-se aici).

2.3 Parlamentul European

Parlamentul European este una dintre instituţiile Uniunii Europene, aşa-numita

cameră a reprezentanţilor cetăţenilor din UE, în timp ce Consiliul Uniunii Europene este

organismul reprezentativ al statelor din UE.

Parlamentul European este singura instituţie supranaţională ai cărei membri sunt aleşi

în mod democratic, prin vot universal direct. Parlamentul reprezintă cetăţenii statelor

membre. Ales o dată la cinci ani, Parlamentul European este implicat în adoptarea a

numeroase legi (directive, regulamente etc.) care influenţează viaţa fiecărui cetăţean.

Parlamentul European are trei sedii: la Strasbourg, Bruxelles şi Luxemburg. Sediul central al

Parlamentului European se află la Strasbourg. Acolo se ţin cele 12 şedinţe anuale în plen, a

19 Comisia Europeană, Procesul de Extindere al Uniunii Europene,raport disponibil la

http://www.europeana.ro/index.php/2011/04/07/procesul-de-extindere-a-uniunii-europene/

36

câte patru zile fiecare. Comisiile şi fracţiunile se mai pot, de asemenea, întruni la Bruxelles.

La Luxemburg se află sediul Secretariatului General. Primul sediu al parlamentului a

fost ales simbolic la Strasbourg, imediat după constituirea acestuia. Oraşul constituie un

simbol al reconcilierii franco-germane după Al Doilea Război Mondial. Dar fiindcă nu

existau birouri, activităţile s-au mutat întâi la Luxemburg. După constituirea CEE, în 1958,

oraşul Bruxelles a fost ales sediul Comisiei Europene. De aceea comisiile parlamentare se

întrunesc, acum, la Bruxelles. În Tratatul de la Maastricht s-a stabilit definitiv că sediul

Parlamentului European este la Strasbourg; această clauză a fost consolidată în Tratatul de la

Amsterdam, nelipsind nici din Tratatul de la Nisa. Aceste aspecte se regăsesc şi în Tratatul de

la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, încheind astfel mai mulţi ani de negocieri

pe tema aspectelor instituţionale.

Totodată, Tratatul de la Lisabona conferă un rol consolidat pentru Parlamentul

European. Ales direct de către cetăţenii Uniunii Europene, Parlamentul European are noi

atribuţii majore privind legislaţia, bugetul Uniunii Europene şi acordurile internaţionale. Prin

faptul că se recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor

europene, Parlamentul European se află pe o poziţie de egalitate cu Consiliul, reprezentantul

statelor membre, în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii

Europene.

Componenţa

Parlamentul European este organul reprezentativ al celor aproape 500 de milioane de

cetateni ai Uniunii Europene si are, in prezent, 736 de membri, alesi in cele 27 de state

membre ale Uniunii Europene.

Alocarea locurilor in Parlament are la baza o reprezentare degresiva si proportionala a

statelor membre. Astfel, statele mici trimit mai multi deputati in PE decat ar trebui daca s-ar

lua in considerare strict populatiile statelor respective. Configuratia actuala a Parlamentului

European a fost stabilita prin Tratatul de la Nisa, care contine prevederi referitoare la

echilibrul puterii si procesul decizional in cadrul Uniunii, in contextul unei structuri cu 27 de

State Membre.(vezi anexa 2)20

.

20 România Ministerul Afacerilor Europene, Despre Parlamentul European disponibil la:

http://www.dae.gov.ro/306/despre-parlamentul-european

37

Tratatul de la Nisa a adus următoarele modificări privind funcţionarea Parlamentului

European:

-fixarea numărului de locuri la 732;

-extinderea procedurii de co-decizie;

-extinderea rolului de co-legislator, prin acordarea dreptului de a înainta acţiuni Curţii de

Justiţie (cu aceleaşi condiţii ca şi celelalte instituţii)

Reforma instituţională propusă de Constituţia europeană are în vedere:

-stabilirea unui prag de minim 4 euro-parlamentari pentru fiecare SM;

-creşterea (până aproape de dublare) rolului PE în procesul de decizie.

Rolul

Rolul Parlamentului în cadrul Uniunii Europene are în vedere:

examinarea şi adoptarea legislaţiei comunitare, alături de Consiliul UE (Consiliul de

Miniştri), prin procedura de co-decizie;

aprobarea (şi monitorizarea) bugetului UE;

exercitarea funcţiei de control asupra altor instituţii UE, cu posibilitatea de a înfiinţa

comisii de anchetă;

aprobarea acordurilor internaţionale majore, cum ar fi acordurile privind aderarea de

noi SM şi acordurile comerciale sau de asociere între UE şi alte ţări.21

2.4 Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri)

Consiliul adoptă, cel mai frecvent împreună cu Parlamentul European, acte care au o

consecință directă asupra vieții cetățenilor, dar și un impact considerabil pe plan internațional.

Consiliul este instituția Uniunii în cadrul căreia se reunesc reprezentanții guvernelor

statelor membre, mai precis miniștrii din fiecare stat membru care sunt competenți într-un

anumit domeniu. Compoziția sesiunilor Consiliului, precum și frecvența acestora variază în

funcție de subiectele abordate. De exemplu, miniștrii afacerilor externe se reunesc

aproximativ o dată pe lună în cadrul Consiliului Afaceri Externe. În mod similar, miniștrii

21 *** UNIUNEA EUROPEANĂ: ISTORIC, INSTITUŢII, PROCESE DECIZIONALE disponibil la

http://www.ier.ro/documente/formare/EU.pdf

38

economiei și ai finanțelor se reunesc o dată pe lună cu ocazia Consiliului care abordează

afacerile economice și financiare, denumit Consiliul Ecofin.

Există zece formațiuni ale Consiliului, care acoperă ansamblul politicilor Uniunii.

Consiliul Afaceri Generale, alcătuit în general din miniștrii afacerilor externe sau din

miniștrii afacerilor europene, asigură coerența lucrărilor diferitelor formațiuni ale Consiliului

și pregătește reuniunile Consiliului European.

Componenţa

Din punct de vedere organizatoric, Consiliul are în componenţa sa mai multe consilii

specifice, grupate pe sectoare de activitate. De asemenea, Consiliul mai are un secretariat

permanent („Secretariatul General al Consiliului UE”), care pregăteşte şi asigură buna

desfăşurare a lucrărilor acestuia la toate nivelurile (şi al cărui Secretar General are un mandat

de cinci ani), precum şi un „Comitet al Reprezentanţilor Permanenţi. În urma Tratatului de la

Amsterdam, Secretarul General are şi rolul de “Înalt Reprezentant al Politicii Comune de

Securitate şi Apărare”.

Preşedinţia Consiliului este deţinută, prin rotaţie, de fiecare stat membru (schimbarea

acesteia având loc o dată la şase luni). Ordinea rotaţiei preşedinţiei a fost stabilită până în

anul 2006, după cum urmează:

-2003 : Grecia şi Italia

-2004: Irlanda şi Olanda

-2005: Luxemburg şi Marea Britanie

-2006: Austria şi Finlanda.

Dacă principalul avantaj (şi motiv) al unei preşedinţiei prin rotaţie este întărirea

imaginii şi accentuarea importanţei rolului Uniunii în statele membre, dezavantajul creat de

acest sistem este reprezentat de discontinuitatea programelor şi iniţiativelor Consiliului – cu

atât mai evidentă după aderarea celor zece noi state membre în 2004, când fiecărei ţări îi va

veni rândul la Preşedinţie o dată la 12 ani.

Rolul

Rolul Consiliul European constă în faptul că are principala responsabilitate pentru pilonii

2 şi 3 ai UE, adică pentru cooperarea interguvernamentală în domeniile politicii externe şi de

securitate comune şi al justiţiei şi afacerilor interne. Alături de acestea, Consiliul împarte

39

responsabilitatea cu Parlamentul în cadrul primului pilon (dimensiunea comunitară),

acoperind astfel domeniile pieţei unice şi majoritatea politicilor comune, şi asigurând libera

circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului. Procedura de vot în cadrul

Consiliului este cea a unanimităţii, alături de procedura majorităţii calificate.

Tratatul de la Nisa a modificat modul de funcţionare a Consiliului prin extinderea

procedurii de vot a majorităţii calificate la alte domenii de decizie (cum ar fi cel al

politicii comerciale comune).

Reforma instituţională propusă de Constituţia europeană are în vedere:

-înlocuirea preşedinţiei prin rotaţie cu alegerea unui preşedinte pe o perioadă de cinci ani

(eventual prin două mandate de 2,5 ani);

-preşedenţia consiliilor specifice (cu excepţia celui pentru afaceri externe) va fi acordată

SM, prin rotaţie, pe o perioadă de un an.

-numirea Ministrului european al Afacerilor Externe.22

2.5Curtea Europeană de Justiţie

Înfiinţată în 1952, Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) are rolul de a asigura

uniformitatea interpretării şi aplicării dreptului comunitar şi are competenţa de a soluţiona

litigii care implică statele membre, instituţii comunitare, companii sau persoane fizice din

spaţiul UE.

Componenţa

La momentul actual, Curtea de Justiţie are sediul la Luxemburg şi este compusă din

15 judecători (corespunzător numărului statelor) şi 8 avocaţi generali, cu un mandat de şase

ani. Conform prevederilor Tratatului de la Nisa (intrat în vigoare în februarie 2003) şi odată

cu adăugarea de noi state membre , numărul judecătorilor se va ridica la 25. Judecătorii aleg

Preşedintele Curţii, cu un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit.

22 Comisia Europeană, Procesul de Extindere al Uniunii Europene,raport disponibil la

http://www.europeana.ro/index.php/2011/04/07/procesul-de-extindere-a-uniunii-europene/

40

Începând cu 1989, Curtea de Justiţie este asistată în activitatea sa de către Tribunalul

Primei Instanţe, la rândul său compus din 15 judecători şi având rolul de a soluţiona disputele

dintre Comisia Europeană şi persoanele fizice sau juridice, precum şi pe cele dintre instituţiile

comunitare sau dintre acestea şi funcţionarii lor.

Tratatul de la Nisa a adus o reformă majoră în cadrul CEJ, cele mai importante

aspecte ale acesteia fiind:

-flexibilitate crescută în privinţa adoptării statutului CEJ, care poate fi acum amendat de

Consiliu – pe bază de unanimitate şi la cererea Curţii însăşi sau a Comisiei;

-aprobarea regulilor de procedură ale Curţii de către Consiliu se face acum prin majoritate

calificată;

-prin decizia unanimă a Consiliului şi în urma ratificării parlamentelor naţionale,soluţionarea

disputelor referitoare la drepturile de proprietate industrială intră subjurisdicţiea CEJ;

-o mai bună împărţire a atribuţiilor între CEJ şi Tribunalul Primei Instanţe, rezultând

degrevarea CEJ.

2.6 Curtea Europeană de Conturi

Înfiinţată în 1977, Curtea Europeană de Conturi (CEC) a dobândit statutul de institiţie

a UE numai în 1993 (prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam) şi reprezinta

“conştiinţa financiară” a Uniunii. Rolul său este de a controla aspectele financiare ale UE,

mai exact legalitatea operaţiunilor bugetului comunitar şi corespondenţa acestuia cu

programul anual de gestionare a sa. Curtea desfăşoară acest tip de control anual şi elaborează

un raport pe care îl înaintează Parlamentului European (şi care serveşte la descărcarea

bugetară a Comisiei).

Curtea de Conturi este independentă în raport cu celelalte instituţii comunitare şi are

deplină libertate în privinţa organizării şi planificării activităţii sale de audit şi de raportare.

Curtea este constituită din 15 membri (independenţi şi cu experienţă în auditul finanţelor

publice), provenind din cele 15 state membre, cu un mandat de şase ani; la rândul lor,

membrii Curţii îşi aleg un Preşedinte, cu un mandat de trei ani. Membrii Curţii sunt asistaţi în

activitatea lor de 550 de profesionişti în domeniu, dintre care 250 sunt auditori.

Curtea de Conturi nu poate acorda sancţiuni în cazul descoperirii de nereguli, ci doar

informează organismele comunitare competente.

41

Tratatul de la Nisa specifică în detaliu componenţa CEC, care trebuie să aibă un

reprezentant al fiecărui stat membru. De asemenea, CEC se poate organiza în

“camere”, în vederea adoptării anumitor categorii de rapoarte şi opinii.23

2.7 Banca Europeană de Investiţii

24Banca Europeană de Investiţii (BEI) este o instituţie financiară independentă, dotată cu

personalitate juridică proprie, cu sediul la Luxembourg, şi are ca membri statele membre ale

Uniunii Europene, care au subscris şi capitalul social al băncii. Conducerea Băncii este

asigurată de:

Consiliul Guvernatorilor, format din Miniştrii de finanţe ai statelor membre, cu

întâlniri anuale;

Consiliul de Administraţie alcătuit din 24 de membri propuşi de statele membre şi

unul propus de Comisia Europeană, ce lucrează cu jumatate de normă;

Comitetul de conducere cu normă întragă, din care face parte Preşedintele Băncii şi

cei şapte vicepreşedinţi numiţi de Consiliul Guvernatorilor pentru un mandat

reînnoibil de 6 ani.

Banca Europeană de Investiţii nu trebuie confundată cu Banca Europeană pentru

Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D). Aceasta din urmă a fost creată în 1991 şi cu

contribuţia B.E.I (3%), în scopul acordării de împrumuturi statelor din Europa Centrală şi de

Est, în vederea realizării tranziţiei spre o economie de piaţă funcţională. La înfiinţarea

B.E.R.D au participat peste 40 de ţări, însă mai mult de jumătate din capitalul social l-a

constituit contribuţia Uniunii Europene.

23

Comisia Europeană, Procesul de Extindere al Uniunii Europene,raport disponibil la

http://www.europeana.ro/index.php/2011/04/07/procesul-de-extindere-a-uniunii-europene/ 24 Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană, Ediţia 3, Editura C.H.Beck, Bucureşti 2007, pp. 80-81

42

CONCLUZII

În concluzie putem spune că integrarea economică este un proces complex care

presupune crearea unei pieţe comune. El constă în dezvoltarea interdependenţelor economice

dintre statele componente şi este determinat de un ansamblu de factori, între care revoluţia

ştiinţifică şi tehnica joacă un rol de prim ordin.

Impactul economic si politic al aderarii este semnificativ. Uniunea Europeana a

devenit cea mai importanta putere economica, in termeni de produs intern brut, ca urmare a

largirii spre Est. Este insa de asteptat nu numai ca beneficiile complete ale integrarii sa difere

calitativ de la o tara la alta sau de la o regiune la alta, dar si in timp si intensitate. Cele mai

multe dintre studiile academice sugereaza efectul pozitiv pe care urmeaza sa il aiba largirea

spre est asupra cresterii economice mai ales prin adancirea competitiei si cresterea activitatii

pe pietele financiare.

Impactul direct al extinderii spre est asupra vechilor state membre ale Uniunii

Europene a fost marginal. Procesul de largire a UE a dus la cresterea presiunii competitive

asupra mai vechilor state membre si se pare ca acest fenomen va fi resimtit si in viitor. Asa

cum mediul de afaceri arata, acest lucru este exact ceea ce era necesar pentru a impulsiona

economiile cu ritm anevoios de crestere din Zona Euro. Performantele economice solide ale

noilor membri au adaugat poate un oarecare grad de dinamism economiei europene, dar din

moment ce noile 10 state membre conteaza in masura a numai 5% din PIB-ul Uniunii

Europene (sau 10%, daca este sa masuram la paritatea puterii de cumparare), acestea sunt

prea mici pentru a actiona din postura de motor al economiei europene.

43

BIBLIOGRAFIE

1. Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană, Editura C.H.Beck, Bucureşti 2008, pp.77-78

2. Civitas EU Facts, Treaty of Rome, disponibil la

http://www.civitas.org.uk/eufacts/treaties.html

3. Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană, Ediţia 3, Editura C.H.Beck, Bucureşti,

2007, pp.15-16

4. Civitas EU Facts, Single European Act, disponibil la

http://www.civitas.org.uk/eufacts/treaties.html

5. Giorghi Prisăcaru, Istoria şi evoluţia integrării europene, Editura Universitară,

Bucureşti, 2009, pp. 51-54

6. Mihaela Tofan,Integrarea Romaniei in structurile Uniunii Monetare Europene

ed.C.H.Beck Bucuresti 2008 pag.86

7. Uniunea economca si monetara

http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_21.pdf

8. Mihaela Tofan,Integrarea Romaniei in structurile Uniunii Monetare Europene

ed.C.H.Beck Bucuresti pag. 93-96

9. Euro Mediterranean, Micromonografii- Politici Europene,Networks –Belgia, 2005.

http://www.ier.ro/documente/formare/Uniunea_economica_si_monetara

10. Europa in secolul al XXI-lea http://europa.eu/lisbon_treaty/take/index_ro.htm

11. Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană, Editura C.H.Beck, Bucureşti 2008, pp.47-48

12. Ion Ignat, UniuneaEuropeană. De la PiațaComună la moneda unică, Edit.Economică,

București,2002

13. European Commission, About the customs union, disponibil la

http://ec.europa.eu/taxation_customs/40customs/customs_general_info/about/index_e

n.htm

14. Dacian Cosmin Dragoş,Uniunea Europeană, Ediţia 3,Editura C.H.Beck, Bucureşti

2007, p.25

44

15. Comisia Europeană, Procesul de Extindere al Uniunii Europene,raport disponibil la

http://www.europeana.ro/index.php/2011/04/07/procesul-de-extindere-a-uniunii-

europene/

16. EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE, REALIZĂRI ŞI PROVOCĂRI Raport

prezentat de Wim Kok Comisiei Europene disponibil la

http://ec.europa.eu/enlargement/archives/pdf/enlargement_process/past_enlargements/

communication_strategy/kok_introduction_ro.pdf

17. Comisia Europeană, Procesul de Extindere al Uniunii Europene,raport disponibil la

http://www.europeana.ro/index.php/2011/04/07/procesul-de-extindere-a-uniunii-

europene/

18. România Ministerul Afacerilor Europene, Despre Parlamentul European disponibil la:

http://www.dae.gov.ro/306/despre-parlamentul-european

19. *** UNIUNEA EUROPEANĂ: ISTORIC, INSTITUŢII, PROCESE DECIZIONALE

disponibil la http://www.ier.ro/documente/formare/EU.pdf

20. Comisia Europeană, Procesul de Extindere al Uniunii Europene,raport disponibil la

http://www.europeana.ro/index.php/2011/04/07/procesul-de-extindere-a-uniunii-

europene/

21. Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană, Ediţia 3, Editura C.H.Beck, Bucureşti

2007, pp. 80-81

45

ANEXE

Principalele date în procesul de extindere- Anexa1

1989

Căderea Zidului Berlinului Iniţierea sprijinului financiar al

Comunităţii Europene destinat ţărilor din Europa Centrală şi de Est pentru

reforma şi refacerea economiilor lor;

1990 Cipru şi Malta solicită să devină membri ai UE

1990-1996 Încheierea Acordurilor de Asociere (Acorduri Europene) cu state din

Europa Centrală şi de Est;

1993 Consiliul European de la Copenhaga aprobă extinderea UE pentru a include

ţări din Europa Centrală şi de Est şi defineşte criteriile pe care trebuie să le

îndeplinească pentru aderare

1993 Comisia Europeană publică Opiniile sale privind Cipru şi Malta;

1994 Consiliul European de la Essen aprobă strategia de pre-aderare;

1994-1996 Zece state din Europa Centrală şi de Est solicită să devină state membre

UE.

1997 Comisia Europeană publică Opiniile sale privind ţările din Europa

Centrală şi de Est şi propune o strategie a procesului de extindere în

“Agenda 2000”

1998 Încep negocierile de aderare cu Ungaria, Polonia, Estonia, Slovenia, Cehia

şi Cipru.

Malta îşi reactivează cererea de a deveni membru al UE

46

Sursa:http://ec.europa.eu/enlargement/archives/pdf/enlargement_process/past_enlargem

ents/communication_strategy/kok_introduction_ro.pdf

1999 Consiliul European de la Berlin aprobă “Agenda 2000” şi o perspectivă

financiară

pentru extinderea UE

Turcia este acceptată în procesul de extindere a UE pe baza criteriilor de la

Copenhaga

2000 Încep negocierile cu Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria, România şi

Malta

2002 Consiliul European de la Copenhaga marchează sfârşitul negocierilor de

aderare cu

Cipru, Malta, Slovacia, Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Estonia, Letonia

şi

Lituania

47

Numărul de Euro Parlamentari Ce revine fiecărui stat membru-Anexa 2

Sursa:http://www.dae.gov.ro/315/componen-a

NUMĂRUL DE EUROPARLAMENTARI care revine,

în prezent, fiecărui stat membru

Stat membru Locuri Stat membru Locuri

Germania 99 Austria 17

Franţa 72 Bulgaria 17

Italia 72 Finlanda 13

Regatul Unit 72 Danemarca 13

Spania 50 Slovacia 13

Polonia 50 Irlanda 12

România 33 Lituania 12

Olanda 25 Letonia 8

Belgia 22 Slovenia 7

Republica Cehă 22 Cipru 6

Grecia 22 Estonia 6

Ungaria 22 Luxemburg 6

Portugalia 22 Malta 5

Suedia 18

48