GOLEŞTII SI REVOLUŢIA DIN 1848-1849

Fiii lui Iordache: Dumitru, Radu şi Alexandru-Negru şi ai lui Dinicu: Ştefan, Nicolae, Radu şi Alexandru-Albu, precum şi nepotul lor, Constantin Racoviţă – fiul Anei Racoviţă (fiica lui Dinicu) fac parte din generaţia care a pregătit şi condus masele în timpul revoluţiei de la 1848-1849, a unirii Moldovei cu Ţara Românească şi a obţinerii independenţei de stat a României. Cu studii în străinătate, căci părinţii lor au avut grijă să le ofere o educaţie aleasă, fiii cărturarilor Iordache şi Dinicu se vor implica în viaţa politică şi militară a Principatelor. Convingerile lor politice înaintate, concepţiile democratice asupra evoluţiei poporului român în contextul civilizaţiei europene, dragostea pentru libertatea poporului îi situează pe revoluţionarii Goleşti între personalităţile marcante ale istoriei românilor.

În anul 1837, din cercul revoluţionar al studenţilor moldo-munteni din Paris, care plănuia o răscoală a Ţărilor Române, făceau parte şi Alexandru G. Golescu-Negru, împreună cu verii săi Radu şi Alexandru C. Golescu-Albu. Radu C. Golescu adresează un memoriu lui Czartorsky., în numele tinerilor săi compatrioţi, în care pleda cauza unităţii româneşti. „Pentru a opri şi combate armatele austriece, scria Golescu, trebuie mai mult decât o Valahie; trebuie Transilvania, Moldova, Basarabia şi Bucovina, trebuie într-un cuvânt cinci provincii deodată, care toate au aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceleaşi obiceiuri, care odată au format un întreg şi care ar putea fi electrizate şi duse împotriva duşmanului, amintindu-le trecutul lor comun şi făcându-le să nădăjduiască un acelaşi viitor, o aceeaşi patrie mare”.

Ca urmare a acestei colaborări, Czartoryski a trimis pe Woronicz, unul dintre agenţii săi, să viziteze Ţările Române. Au loc mai multe întrevederi ale lui Radu C. Golescu cu Adam Czartoryski – seful emigraţiei polone, se hotărăşte plecare din ţară a lui Radu şi Alexandru-Albu, precum şi a lui Nicolae Creţulescu, pentru a-i propune lui Ion Câmpineanu să preia conducerea răscoalei celor trei Ţări Române.

Intenţia tinerei partide naţionale era crearea unui stat românesc unitar, democratic şi independent, în conformitate cu „Declaraţia de principii a partidei naţionale”.

Programul schiţat în adunările de la Paris, care ţinea seama de cerinţele mişcărilor revoluţionare, la care se adaugă şi chestiunea proprietăţii, este discutat şi adoptat la Paris de către Comitetul revoluţionar în care intrau şi Alexandru G. Golescu şi verii săi Ştefan, Nicolae, Radu şi Alexandru C. Golescu. Privitor la forma de guvernământ, programul, supranumit şi Constituţie sau Proclamaţia de la Izlaz cerea domn responsabil pe cinci ani, ales din toate stările societăţii.

La începutul lui iulie 1848 Al. G. Golescu este trimis în centru şi apusul Europei pentru a obţine sprijin pentru revoluţie pe plan politic, diplomatic şi militar. Ţine legătura cu guvernul în special prin vărul său Ştefan Golescu şi Nicolae Bălcescu, propunând măsuri energice împotriva reacţionarilor, pentru organizarea propagandei atât în Ţara Românească cât şi în Moldova.

Cu ocazia primei intervenţii turceşti împotriva revoluţiei prin Soliman paşa se cerea guvernului provizoriu modificarea a cinci puncte din constituţie, printre care domnul să fie ales pe viaţă, ceea ce anula în fapt ideea de republică, idee revoluţionară îndrăzneaţă susţinută de Goleşti.

Ştefan şi Nicolae Golescu reuşesc să convingă pe Soliman paşa să recunoască guvernul provizoriu sub numele de locotenenţă domnească. Evident, au trebuit să fie de acord cu modificarea a cinci puncte din constituţie, modificare ce trebuia discutată la Constantinopol de o delegaţie din care făcea parte şi Ştefan Golescu. Ca urmare a acestei recunoaşteri a guvernului revoluţionar, Nicolae Golescu va fi primit de către Soliman paşa cu 21 salve de artilerie.

Concesiile făcute de revoluţionarii munteni, cu sacrificarea ideii de republică n-au putut împiedica a doua intervenţie turcească. Când trupoele turceşti au intrat în judeţul Brăila , Dimitrie Golescu protestează „ca şef al districtului…şi în numele acestei porţi a poporului român”. Când turcii la 13 septembrie ajung în Bucureşti, cer colonelului Radu Golescu să predea cazarma din Dealul Spirii şi armele. Cu m colonelul refuză, „căci datoria unui soldat este să moară cu arma în mână” se ajunge la baia de sânge din Bucureşti, printre primii răniţi fiind şi Radu G. Golescu.

Admiţând lupta pentru apărarea fiinţei naţionale pe care o duceau transilvănenii, sub conducerea prefecţilor şi tribunilor din Munţii Apuseni, Alexandru-Albu, în numele emigraţiei din Ţara Românească recomanda ca primă etapă pentru constituirea statului român unitar şi independent, unificarea tuturor provinciilor româneşti de sub stăpânirea austriacă. Constantin Racoviţă, nepotul de soră al celor patru fraţi Goleşti, a luptat tot timpul cu arma în mână, alături de tribunii şi prefecţii din munţi, participând şi la toate tratativele româno-maghiare. Pentru vitejia de care a dat dovadă a fost lăudat chiar de Avram Iancu.

La sfârşitul luni ianuarie, Alexandru G. Golescu –Albu, în calitate de reprezentant al emigraţiei române, în strâns contact cu Nicolae Bălcescu, care din Serbia îl informa despre situaţia internaţională, se afla în Munţii Apuseni şi avea convorbiri cu fruntaşii revoluţiei din munţi, după ce în prealabil discutase cu unii membrii ai Comitetului naţional din Sibiu. Prefecţii Iancu, Buteanu, Axente, Petru, Dobra, Vlăduţ, Vasile, Moldovan şi alţi mulţi tribuni şi cărturari ardeleni ascultau cu rigurozitate cuvântul cald al celui mai tânăr dintre fraţii Goleşti. Aceştia au examinat împreună problema românismului şi apoi s-au ocupat amănunţit de situaţia românilor transilvăneni. Convingerea lui Albu era că trebuia lămurită opinia publică a Apusului despre importanţa ce ar rezulta din consolidarea naţionalităţii române pentru echilibrul politic al Europei. Unificarea teritorială înfăptuită în cadrul monarhiei austriece reprezenta o primă etapă către constituirea „românismului”. Eroii din munţi au discutat, de asemenea problema de existenţă a neamului şi perspectivele ei viitoare.

Amănunte despre discuţiile lui Alexandru C. Golescu cu revoluţionarii din munţi apar în scrisorile din 21 şi 22 ianuarie 1849 ale prefectului Ioan Buteanu către administratorul Hunedoarei D. Moldovan: „Tocma astăzi sosii de la Zlatna, unde am fost ca să mă întâlnesc cu Golescu şi Ionescu… cum m-am înţeles cu Ionescu şi Golescu ar trebui pentru apărarea cauzei noastre a trimite un german bun la

Francfurt că Europa liberală nu ne cunoaşte. Ar trebui acum să ne facem guardii mobile, tunuri şi de nu alte să ne apărăm pe la munţi…”.

După cum reiese din scrisoarea din 18 ianuarie 1849 către Avram Iancu, Alexandru C. Golescu cerea ca românii din „Ardeal, Banat, Oradea, Bucovina” să aibă „câte un deputat cu mandat la Francfurt şi la Viena, dar şi la Paris şi Berlin spre a culege rodul ce trebuie să iase din lucrările făcute cu sângele a mii de Români şi cu averea a sute de sate pustiite” căci „în zadar va semăna cineva dacă nu ne vom gândi şi la secerat!” deoarece „precât este de însemnătate mare a avea arma în mână şi a onora cu triumfuri pe bunii noştri apărători pe atât este şi…a stoarce foloasele bravurii pe cale diplomatică1”.

Alexandru C. Golescu arată că reprezentanţii emigraţiei române s-au hotărât să se îndrepte spre Constantinopol „sperând a vă ajuta şi servi cu arme şi muniţii”, de la turci, pe care, credeau ei, îi vor antrena într-un conflict cu Imperiul Ţarist. Pentru aceasta aveau nevoie de bani, dar emigranţii n-au avut nici pentru tipărirea „memoarelor pentru cabinetele Europei”, nici pentru călătorii. De aceea cere lui Avram Iancu să creeze o colecţie secretă de bani sau de prin împrumut sau ipotecă prin garanţia averii celor 22 de expatriaţi munteni.2 Din raportul căpitanului Iovanovici aflăm că împrumutul nu s-a putut realiza şi că prefecţii şi tribunii au contribuit fiecare cu câte 10-20 galbeni.

Dacă Al. C. Golescu a participat numai la tratativele cu fruntaşii revoluţiei, care începuseră să transforme Ardealul într-o ţară cu administraţie românească, ce a durat în munţi până în toamna lui ’49, nepotul său de soră, Constantin Racoviţă a activat în cadrul acestei „republici ţărăneşti” până în ultimele ei zile. A fost trimis ca parlamentar la Brad ca să însoţească pe delegatul lui Kossuth în tabăra română când a intrat prima oară în Abrud, Hotvani l-a prins şi l-a legat de un tun. A scăpat din captivitate în împrejurări necunoscute şi a luptat alături de moţi până la sfârşitul revoluţiei. Constantin Racoviţă a luat parte şi la tratativele dintre Bălcescu şi Iancu şi a plecat apoi din munţi în toamna anului 1849, odată cu Bălcescu.

După înfrângerea revoluţiei de la 1848-1849, conducătorii exilaţi, printre care şi Goleşti, militau pentru unirea Moldovei cu Ţara Românească, ca prim pas, atât pentru înfăptuirea unităţii statale a tuturor românilor, cât şi pentru obţinerea independenţei. Revoluţionarii s-au ferit totuşi să afişeze pregnant ideea independenţei, cum făceau cu cea a unirii. Cu toate aceste în anumite acte şi scrisori întâlnim exprimată şi această idee a lor. În anul 1850, referindu-se la revoluţia de la 1848-1849, Ştefan Golescu o caracteriza ca „o revoluţie a libertăţii şi independenţei”.

Revistele „România viitoare”, „Junimea română” şi „Republica Română” editate de grupul de revoluţionari din care făceau parte şi Goleştii militau, atât pentru unitate, cât şi pentru independenţă.

Colaborarea Goleştilor cu Nicolae Bălcescu începe să devină mai strânsă începând din 1850, iar după moartea acestuia (1852) se vor apropia de C. A. Rosetti şi

1 Vasile Novac, „Ideea de Republică la Goleşti” în ” Museum. Studii şi comunicări de istorie şi etnografie”- Muzeul Goleşti, Goleşti, Argeş, 1974, p.130.2 Ibidem.

I. C. Brătianu, formând gruparea liberal radicală ce va juca un rol important în formarea României moderne.

Alexandru C. Golescu-Albu relata că , invitând la cină un tânăr „care a fost şi el la Paris şi chiar şi-a făcut acolo educaţia”, acesta „vorbind în acea seară de impozit ne-a spus că era drept ca aristocratul să nu-l plătească, deoarece cum altfel ar putea el fi deosebit de un ţăran”! „Plin de indignare – scria mai departe Golescu – străbăteam salonul în toate direcţiile şi-mi loveam capul cu mâinile, căci dacă acestea erau spusele unui tânăr care-şi făcuse educaţia la Paris, cum trebuiau să fie cele ale tinerilor care nu părăsiseră niciodată ţara”!3

La 17 septembrie 1852, Ştefan Golescu, care mai credea în obţinerea unităţii şi independenţei naţionale pe cale revoluţionară, îşi exprima speranţa că toate popoarele unite vor cânta „veşnica pomenire deasupra groapei eterne în care vom afunda spiritele reacţiei împieliţate şi cu dânsa pe preaputernicul nostru protector Nicolae, având în dreapta lui pe Guillaume al Prusiei, la stânga pe Iosif al Austriei şi la picioare pe prea strălucitul şarlatan Napoleon al Republicii Franceze ”4.

3 Dan Berindei, „Românii şi Europa în perioada premodernă şi modernă”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p.139.4 Vasile Novac, „Lupta Goleştilor pentru independenţă” în ” Museum. Studii şi comunicări de istorie şi etnografie”- Complexul Muzeal Goleşti, Goleşti, Argeş, 1980, p.41.