REVOLUŢIA ROMÂNĂ DE LA 1848-1849

1. Contextul internaţional şi situaţia Ţărilor Române la 1848

Revoluţia de la 1848 din Ţările Române se înscrie în seria evenimentelor

revoluţionare de la jumătatea secolului al XIX-lea care au marcat o etapă

importantă în lupta popoarelor europene pentru libertate socială şi naţională.

Sub impresia evenimentelor revoluţionare europene, începând din luna

martie, spiritul revoluţionar se manifesta şi în Ţările Române, în provinciile

româneşti aflate sub stăpânire habsburgică, pe de o parte, în Principatele

„libere”, aflate sub suzeranitatea Porţii, pe de alta. Evident, evenimentele

revoluţionare care se vor declanşa succesiv în Ţările Române, începând cu

mişcarea din Moldova, de la sfârşitul lunii martie 1848, au profunde cauze

interne, revoluţia europeană, cum aprecia N. Bălcescu, fiind numai ,,ocazia, iar

nu cauza revoluţiei române”.

Revoluţia de la 1848 în Ţările Române, în ciuda conştiinţei solidarităţii de

interese, existentă la această dată, se va desfăşura separat, pe provincii: va

izbucni mai întâi în Moldova, în forma unei mişcări revoluţionare cu caracter

moderat, apoi, în Transilvania, în sfârşit, în Ţara Românească. Explicaţia trebuie

căutată în situaţia specifică a diferitelor provincii româneşti. Ţara Românească şi

Moldova se aflau sub suzeranitatea Porţii şi protectoratul Rusiei, acesta din urmă

fiind obstacolul principal în calea emancipării lor, inclusiv, în calea revoluţiei.

Transilvania, Banatul şi Bucovina, în modalităţi diferite, se aflau sub stăpânirea

Imperiului Habsburgic, şi în lupta lor pentru libertate socială şi naţională

românii din aceste provincii urmau să acţioneze în raport de această situaţie

specifică. În ceea ce priveşte Basarabia, încorporată de Imperiul rus, nici măcar

nu putea fi vorba de posibilitatea unei mişcări, cât de moderată.

Desfăşurarea separată, în linii generale, a revoluţiei în Ţările Române, nu

a exclus, în acelaşi timp, existenta acţiunilor de solidaritate, de colaborare şi

1

într-ajutorare între revoluţionarii români, de o parte şi de alta a Carpaţilor, pe

linia obiectivelor finale, în anumite momente, în raport de evoluţia completă a

situaţiilor, asemenea acţiuni putând să ia aspectul unor tentative de transformare

într-o ,,revoluţie unitară”. În ciuda unor desfăşurări separate a evenimentelor

revoluţionare, existau aspiraţii generale comune pe linie naţională şi a

libertăţilor epocii, care se exprima în diferite programe de la 1848 elaborate într-

o provincie sau alta .

2. Mişcarea revoluţionară din Moldova (martie 1848)

În preajma agitaţiilor premergătoare declanşării mişcării revoluţionare, la

16 martie 1848 devine publică nota cancelarului rus Nesselrode, adresată

consulului general rus din Principate, atrăgând atenţia asupra hotărârii cu care

Rusia era pregătită să intervină, prompt, împotriva tulburărilor revoluţionare.

Consulii ruşi erau solicitaţi să dea o mare publicitate acestei circulare, totodată,

să intervină pe lângă Domni, cerându-le să ia masuri de supraveghere şi

reprimare a oricăror ,,încercări revoluţionare”.

În această stare de tensiune era organizată Adunarea de la Iaşi, din 27

martie/8 aprilie 1848 ţinută în sala hotelului Petersburg, eveniment care

marchează începutul mişcării propriu-zise. Au participat la această adunare peste

1.000 de persoane reprezentând toate categoriile sociale, cu toţii condamnând

regimul abuziv al lui M. Sturdza.

Programul, la a cărui elaborare rolul principal l-a avut V. Alecsandri, sub

titlul de Petiţie-proclamaţiune, cuprindea 35 de articole şi avea un evident

caracter moderat.

Sub raportul statutului politic internaţional al Moldovei, în art. 1, Petiţia

cerea „Sfânta păzire a Regulamentului, în litera lui, fără nici o răstălmăcire”.

Voind a da mişcării un caracter de legalitate şi evitarea intervenţiei ruseşti,

patrioţii moldoveni înglobau în formularea acestui articol toate acuzaţiile de

2

abuzuri aduse lui M. Sturdza, abuzuri puse sub semnul „încălcării”

şi ,,răstălmăcirii” actului fundamental.

Sub aceasta acoperire de natură tactică, importante revendicări din Petiţie

vizau înlocuirea regimului opresiv patronat de M. Sturdza cu un regim

reprezentativ mai larg, bazat pe importante restructurări în viaţa de stat.

O dată elaborată la 28 martie, Petiţia este semnată de peste 800 de

persoane. Apoi, o delegaţie de conducători ai mişcării, în ziua de 29 martie,

prezintă Petiţia Domnitorului, care, abil, se preface amator de tratative. În

realitate, în umbra tratativelor, el luase măsuri hotărâte de represiune. S-au făcut

peste 300 de arestări, unii dintre arestaţi fiind exilaţi la moşii sau mănăstiri, iar

13 dintre fruntaşii arestaţi, în zilele următoare, fiind porniţi spre Galaţi, pentru fi

trimişi în exil în Turcia (ulterior pe drumul dintre Galaţi şi Brăila, şase dintre ei

evadând de sub pază, pentru a ajunge în Transilvania şi de aici în Bucovina).

Evident, dacă mişcarea de la Iaşi nu era revoluţionară, în sensul în care

erau calificate evenimentele revoluţionare din Europa – şi cum aveau să fie

definite evenimentele din Ţara Românească şi Transilvania – însemnătatea

acestei mişcări nu rămâne mai puţin relevantă. Dacă o putem numi totuşi, o

mişcare revoluţionară de caracter moderat, este pentru că ea fusese

concepută de patrioţii moldoveni ca o etapă premergătoare altora, pe calea unei

adevărate revoluţii. Cert este că reprimarea brutală a mişcării şi arestarea unora

dintre lideri nu au dus la încetarea luptei. Cât timp, în interiorul Moldovei,

datorită regimului de teroare instaurat de autorităţi, activitatea patrioţilor

moldoveni era greu de desfăşurat, speranţele lor s-au îndreptat spre „revoluţiile”

conaţionalilor, ei urmărind cu viu interes sau participând efectiv la evenimentele

care se desfăşoară pe teritoriul Transilvaniei şi Bucovinei, pe de o parte, pe

teritoriul Ţării Româneşti, pe de alta.

O serie de fruntaşi moldoveni, scăpaţi de represiune, au mers în

Transilvania, unde au participat cu entuziasm la adunarea de la Blaj din zilele de

3-5 mai 1848, pentru ca apoi, sub impresia evenimentelor de aici, să redacteaze

3

la Braşov, la 12/24 mai 1848, un nou program, sub forma unui legământ,

intitulat Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei. Este un al doilea program

al patrioţilor moldoveni, de data aceasta unul radical. Fiind vorba de un

document care nu era destinat publicităţii, el exprima integral – sau aproape

integral – adevăratele năzuinţe ale patrioţilor moldoveni. În sinteză, cele şase

puncte cereau: desfiinţarea obligaţiilor de clacă ale ţărănimii şi împroprietărirea

lor cu pământ, fără despăgubire; desfiinţarea privilegiilor de orice fel şi deplina

egalitate la plata impozitelor sau la ocuparea funcţiilor publice; organizarea

instituţiilor ţării pe baza principiilor de libertate, egalitate şi frăţietate; în sfârşit,

Unirea Moldovei şi Ţării Româneşti, „într-un singur stat neatârnat românesc”.

Nu era prevăzută şi unirea cu Transilvania, întrucât moldovenii au trebuit

să ţină seama de poziţia pe care ardelenii o adoptau, faţă de monarhia

habsburgică, aflată în curs de liberalizare.

3. Revoluţia din Ţara Românească (iunie-septembrie 1848)

În ciuda notei cu ameninţări a cancelarului rus Nessolrode, din 16/28

martie, adresată consulului rus de la Bucureşti, Kotzebue, agitaţiile revoluţionare

se fac simţite şi în Ţara Românească.

Revoluţionarii munteni încercau să-l convingă pe Gh. Bibescu de

necesitatea reformelor şi al implicării în efectuarea lor, pentru a conferi

legalitate acţiunii şi pentru a împiedica Puterea protectoare să intervină militar.

Din păcate, Gh. Bibescu nu se va dovedi la înălţimea imperativelor

momentului, sub presiunea autorităţilor ruse el urmând să adopte o atitudine

şovăielnică şi duplicitară, dacă nu de-a dreptul contrarevoluţionară.

După întoarcerea de la Paris a patrioţilor munteni, s-a stabilit şi planul

declanşării revoluţiei, ea urmând să izbucnească în patru puncte: la Telega, în

Prahova; la Ocnele Mari, în Vâlcea; la Izlaz, în Romanaţi; în sfârşit la Bucureşti.

4

În condiţiile măsurilor luate de Bibescu, insurecţia era declanşată la 9

iunie 1848, la Islaz, printr-o adunare populară marcată de lansarea Proclamaţiei,

ce fusese redactată şi tipărită între timp de I. H. Rădulescu.

Adunarea se încheia cu prestarea jurământului celor prezenţi pe

„Constituţie” (simbolizată de Proclamaţie ) şi pe Evanghelie, precum şi cu

proclamarea primului Guvern revoluţionar provizoriu în care intrau cei prezenţi,

Heliade, Şt. Golescu, Chr. Tell, dar şi generalul Gh. Magheru, cârmuitorul

judeţului Romanaţi, între timp atras cu certitudine de partea revoluţiei.

Proclamaţia de la Islaz, cu cele 22 de articole ale sale, cuprinde un

program elaborat anterior de revoluţionarii munteni. În privinţa obiectivelor

externe ale revoluţiei, cum indica art. 1, se reclama autonomie cât mai largă în

raport cu Puterea suzerană şi înlăturarea protectoratului rus, devenit principalul

obstacol în calea dezvoltării naţionalităţii române. Nu se formulează, deci,

dezideratul independenţei politice a Ţării Româneşti, ci se reclama numai

„independenţa sa administrativă şi legislativă”, pe temeiul vechilor capitulaţii,

precum şi „neamestec al nici unei puteri din afară în cele din lăuntru”. Moderaţia

acestei revendicări se înscria pe linia dorinţei revoluţionarilor de a evita o

confruntare cu Puterea suzerană şi chiar atragerea acesteia într-o alianţă

împotriva principalului pericol care venea la această dată din partea Rusiei.

La Bucureşti, sub impresia ştirilor despre evenimentele de la Islaz,

totodată, sub presiunea insistentă a generalului rus Duhamel, Gh. Bibescu a

ordonat arestarea fruntaşilor revoluţionari şi a încercat să ia masuri de ordin

militar pentru prevenirea declanşării revoluţiei la Bucureşti. Cu toate acestea, în

dimineaţa zilei de 11 iunie, puterea era preluată paşnic de revoluţionari,

Domnitorul fiind convins să semneze Proclamaţia ce juca rolul de Constituţie.

Din păcate, Gh. Bibescu, de frica intervenţiei ruse va abdica, părăsind ţara la 13

iunie 1848. A doua zi, s-a impus o nouă remaniere a Guvernului provizoriu, de

data aceasta, conducerea lui, ca preşedinte, fiind oferită de revoluţionari

5

mitropolitului Neofit, dorind să sublinieze astfel solidaritatea Bisericii cu cauza

revoluţiei şi legalitatea regimului.

Ameninţând cu intervenţia armată, o nouă circulară din 19/31 iulie

1848, semnată de cancelarul rus Nesselrode, se referea la planul

revoluţionarilor munteni de reconstrucţie a Regatului daco-român, „un nou

stat, separat şi independent, la formarea cărui îi invită pe fraţii lor din

Moldova, din Bucovina, din Transilvania şi din Basarabia”. Nota avertiza

asupra „consecinţelor serioase” pe care le-ar avea realizarea acestui plan

pentru Imperiul Otoman; nu numai că Principatele dunărene ar ieşi de sub

suzeranitatea otomană, dar exemplul lor ar fi urmat şi de alte popoare,

ajungându-se la destrămarea acestui imperiu. Turcia, spre dezamăgirea

patrioţilor români, va recepta aceste avertismente.

De la început fruntaşii munteni şi-au stabilit ca obiectiv imediat al

acţiunii lor recunoaşterea de către Poartă a Guvernului provizoriu instalat la

Bucureşti. În ciuda acestor eforturi, politica de alianţă cu Poarta, dusă de

guvernul revoluţionar de la Bucureşti, avea să eşueze. Nesusţinută de alte Mari

Puteri europene, de Anglia în primul rând, treptat, Turcia avea să cedeze în

faţa presiunilor Rusiei, înşelând speranţele revoluţionarilor munteni. Pentru

„liniştirea” guvernului rus, Turcia recurge la o intervenţie cvasi-formală în

Ţara Românească.

La sfârşitul lunii iulie este trimis aici comisarul Suleiman-Paşa, însoţit

de o armată de 20.000 de oameni, aflată sub comanda lui Omer-Paşa; cei doi

demnitari turci, cu armata lor, după trecerea Dunării s-au oprit însă la Giurgiu.

De aici, printr-un trimis al său la Bucureşti, comisarul turc a intrat în tratative

cu membrii Guvernului, la capătul cărora, pe baza unui compromis, s-a ajuns

la o înţelegere, definitivată o dată cu intrarea lui Suleiman-Paşa în Capitală

(fără armată).

La baza înţelegerii se afla un compromis: fruntaşii munteni acceptau

autodizolvarea Guvernului provizoriu şi înlocuirea lui cu o Locotenenţă

6

domnească, constituită însă tot din rândul lor (I. Heliade, N. Golescu, Chr.

Tell). S-a căzut de acord şi cu constituirea unei delegaţii, din care făcea parte

însuşi Bălcescu (alături de Şt. Golescu, D. Brătianu ş.a.) care este trimisă la

Constantinopol pentru obţinerea recunoaşterii din partea Sultanului.

Aşteptata sancţionare de către Sultan a „Constituţiei” nu va veni însă niciodată.

Nu numai că delegaţia trimisă la Costantinopol nu a fost primită de

Sultan, dar, mai mult, la cererea Rusiei, nemulţumită de rezultatele

misiunii lui Suleiman-Paşa la Bucureşti, acesta a ordonat o a doua intervenţie

militară, sub conducerea lui Fuad-Paşa, care avea să fie, spre deosebire de

prima, o intervenţie militară brutală.

La 6 septembrie 1848, pe când noua armată turcească ajunsese la

Giurgiu, de aici aşteptând ordinul pentru a intra în Bucureşti, în Capitală se

desfăşoară o mare adunare populară de protest împotriva intervenţiei militare

şi de solidaritate cu principiile revoluţiei; în cadrul unei ceremonii funebre,

erau arse în piaţă publică cele două simboluri ale regimului regulamentar,

Regulamentul Organic şi Arhondologia, subliniindu-se astfel dorinţa de a nu

se întoarcere la vechea stare de lucruri. De data aceasta, însă, un asemenea

eveniment nu va influenţa pe trimisul Porţii.

Pe de altă parte, liderii munteni nu s-au putut pune de acord asupra

rezistenţei armate, în condiţiile unei mari inegalităţi de forţe, Turcia punându-

se întrutotul de acord cu Rusia în vederea unei duble intervenţii; astfel, mult

sperata alianţă a revoluţionarilor munteni cu Poarta se dovedea o iluzie,

rămânând de domeniul utopiei. În această situaţie, şi generalul Gh. Magheru,

care organizase tabăra militară de la Râureni, acceptă, de asemenea, că o

rezistenţă armată ar fi sortită sigur eşecului.

La 13 septembrie, intrarea trupelor turceşti în Bucureşti era

întâmpinată la Cotroceni de o mare adunare populară protestatară. Pe dealul

Spirii, compania de pompieri, în frunte cu căpitanul Pavel Zăgănescu, a

7

deschis focul asupra coloanei turceşti care înainta în zonă, ajungându-se la

numeroşi morţi şi răniţi.

La 2 zile după intrarea în Bucureşti a trupelor conduse de Fuad-Paşa,

îşi fac intrarea în Ţara Românească şi trupele ruse, conduse de generalul

Lüders, odată cu înfrângerea revoluţiei muntene urmând a fi restabilit

protectoratul rus şi împreună cu el vechiul regim regulamentar.

4. Revoluţia românilor din Transilvania (1848-1849)

Declanşarea revoluţiei în Ungaria, având ca principal obiectiv

câştigarea independenţei naţionale, a încorporat aproape concomitent şi

ridicarea maghiarilor din Transilvania; întrucât maghiarii ca naţionalitate nu

erau împărţiţi în plan politic sub mai multe stăpâniri străine, cum era cazul

românilor, atât cei din Ungaria, cât şi cei din Transilvania au declanşat o

luptă comună, vizând înlăturarea uneia şi aceleaşi dominaţii străine, cea

habsburgică. Astfel e vorba de o revoluţie a maghiarilor din Ungaria şi

Transilvania, aproape în paralel cu aceasta desfăşurându-se o revoluţie a

românilor din Transilvania.

Deşi constituiau populaţia majoritară a Transilvaniei, cu deosebire din

secolul al XVII-lea ardelenii se aflau în afara cadrului „constituţional” al

Transilvaniei, fiind socotiţi „toleraţi”, lipsiţi de drepturi politice, neavând

statutul de „naţiune”, de care se bucurau celelalte etnii conlocuitoare (ungurii,

saşii şi secuii). În marea lor majoritate ţărani, românii din Transilvania erau

expuşi nu numai asupririi sociale a nobilimii – în imensa ei majoritate,

maghiară – dar şi expuşi unei asupriri naţionale promovată cu ardoare de

aceeaşi nobilime maghiară.

Iată de ce românii găseau în declanşarea revoluţiei europene de la

1848 prilejul afirmării propriilor revendicări; şi mai acută pentru ei decât

asuprirea habsburgică era asuprirea naţională de către nobilimea maghiară.

8

Aşa cum naţionalismul maghiar împingea spre înlăturarea stăpânirii

habsburgice şi câştigarea independenţei Ungariei, tot astfel, naţionalismul

românilor îi împingea în primul rând pe terenul luptei pentru recunoaşterea

lor ca naţiune de sine stătătoare.

O luptă comună româno-maghiară împotriva stăpânirii habsburgice nu

s-ar fi putut desfăşura decât pe terenul recunoaşterii fiinţei etnice a

românilor din Transilvania şi a drepturilor lor; or, de la început, conducătorii

revoluţiei maghiare în frunte cu Kossuth au orientat revoluţia maghiară într-o

direcţie cu totul opusă românilor, alături de înlăturarea dominaţiei

habsburgice ea fixându-şi ca ţel „uniunea” forţată a Transilvaniei cu Ungaria.

Pe parcursul desfăşurării evenimentelor, acţiunile şi revendicările

românilor din Transilvania propriu-zisă se întâlnesc cu cele ale românilor din

Banat şi Bucovina, în cadrul general al evoluţiei situaţiei din Imperiu.

În Petiţia naţională adoptată în Adunarea de la Blaj din 3-5 mai 1848, în

primul articol dintre cele 16, se prevedea că naţiunea română pretinde

„independenţa sa naţională” – independenţa nu de Imperiul habsburgic, ci de

revoluţia maghiară – şi recunoaşterea statutului de naţiune română cu dreptul de

a avea reprezentanţi în Dieta ţării, „în proporţiune cu numărul său”, dreptul de

a-şi avea dregătorii săi în administraţie, justiţie şi armată „în aceeaşi

proporţiune”, dreptul de a folosi limba proprie „în toate trebile care se ating de

dânsa” (în legislaţie şi administraţie). Se adăugau la acestea, cum menţionează

acelaşi articol, alte două cereri ale românilor: de a avea anual o Adunare

naţională generală şi folosirea, de acum înainte, a denumirii de români.

Curtea de la Viena, sfidând cererea Adunării de la Blaj, a sancţionat

hotărârea de ,,uniune” a Transilvaniei cu Ungaria, votată în Dieta de la Cluj din

mai 1848. De la această dată, situaţia devine deosebit de tensionată, perspectiva

unei înţelegeri între revoluţionarii români şi maghiari fiind pe deplin

compromisă.

9

Cea de a treia Adunare de la Blaj, desfăşurată între 3/15-19/28

septembrie 1848, unde participă aproape 60.000 de oameni de această dată

înarmaţi, reprezintă momentul radicalizării revoluţiei din Transilvania.

S-a adoptat un nou protest împotriva „uniunii” cu Ungaria; – au fost

condamnate „măsurile teroriste” ale autorităţilor de stat maghiare, execuţiile

militare, abuzurile de tot felul ale acestora; – s-a constatat ilegalitatea unui

minister maghiar, înfiinţat în urma „uniunii”, şi s-a proclamat insubordonarea

faţă de autorităţile de stat maghiare, recunoscându-se în schimb numai

suzeranitatea Împăratului şi autoritatea ministerului de la Viena; – s-a proclamat,

totodată, ca având putere în Transilvania numai „Constituţiunea împărătească

austriacă”; – s-a cerut, pentru „siguranţa publică, în satele şi ţinuturile române”,

înfiinţarea Gărzii naţionale române, cu aprobarea împăratului şi totodată

înarmarea ei de către Comandamentul austriac; – în sfârşit, s-a cerut ca, până la

alegerea unui Guvern definitiv în Transilvania, să fie numit de Împărat un

Guvern provizoriu compus din reprezentanţi ai românilor, ungurilor şi saşilor, în

raport cu numărul lor.

La 27 septembrie/9 octombrie, într-o proclamaţie a generalului Puchner,

comandant al trupelor imperiale din Transilvania, aceasta avea să dea asigurări

categorice românilor că se vor bucura de aceleaşi drepturi ca şi celelalte naţiuni.

Pe de altă parte, în octombrie, conducătorul revoluţiei ungare, Kossuth, într-un

apel adresat românilor, profera grave ameninţări la adresa acestora, cerându-le

revenirea la supunerea faţă de „patria” ungară, altfel, cei nesupuşi urmând „să se

şteargă de pe faţa pământului”.

După desfăşurarea celei de-a treia Adunări de la Blaj, fruntaşii revoluţionarilor

români au trecut la organizarea politică şi militară a Transilvaniei ca „ţară românească”,

operaţiune făcută fără consimţământul comandantului militar austriac. Transilvania este

împărţită în 15 prefecturi, fiecare cu câte o legiune. La început s-au constituit 4

prefecturi, apoi şi celelalte, în fruntea lor, ca prefecţi, fiind Avram Iancu, Axente Sever,

10

I. Buteanu ş.a. Sub supravegherea prefecţilor s-a trecut la desfiinţarea gărzilor naţionale

maghiare şi înlocuirea lor cu administraţia românească.

În Memoriul naţiunii române din Marele Principat al Ardealului, din

Banat, din părţile vecine ale Ungariei şi din Bucovina, adresat împăratului

Francisc Iosif la 13/25 februarie 1849, se cerea „unirea tuturor românilor din

statul austriac într-o singură naţiune de sine stătătoare supt sceptrul Austriei ca

parte întregitoare a Monarhiei”. După analiza acestui Memoriu, Guvernul

imperial a propus respingerea sa, considerând propunerile făcute drept

periculoase pentru existenţa Imperiului Habsburgic.

Intervalul ianuarie-martie1849 s-a constituit, pentru fruntaşii revoluţionari

ardeleni, într-un important interval de clarificări programatice. Noua constituţie

austriacă din martie 1849 nu va lua însă în consideraţie cererile cuprinse în

Memoriu; dar ea restabilea autonomia Transilvaniei, „uniunea” cu Ungaria

rămânând anulată, totodată, prevedea o serie de drepturi pentru naţionalităţi,

inclusiv pentru români (acces la funcţii administrative, organizarea autonomă

bisericească, dreptul la şcoli ş.a.)

Pe de altă parte, acesta este intervalul de timp în care are loc o răsturnare a

situaţiei militare din Transilvania; în urma ofensivei armatei maghiare, conduse

de generalul polonez Bem, cea mai mare parte a Transilvaniei este recucerită,

sub controlul românesc rămânând doar zona Munţilor Apuseni, încercările

trupelor maghiare de a o cuceri fiind respinse, rolul hotărâtor în această eroică

rezistenţă revenind lui Avram Iancu.

Pe teritoriul recucerit de trupele maghiare s-a declanşat o represiune

sângeroasă împotriva românilor, mii de nevinovaţi căzând victimă tribunalelor

„de sânge”; încercarea generalului Bem, care, în două rânduri, prin manifestele

sale promitea amnistie românilor participanţi la revoluţie, a rămas fără rezultate,

excesele autorităţilor militare maghiare continuând să facă numeroase victime,

mai ales în rândul preoţilor.

11

Cu toată ofensiva victorioasă a trupelor maghiare, rezistenţa lui Iancu în

Munţii Apuseni şi înfrângerea succesivă a trupelor trimise în munţi, precum şi

temeri legate de proiectata invazie a trupelor ruse, au dus la o tentativă de

înţelegere între Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare şi Avram Iancu, dar

ea a eşuat. Tentativa unei înţelegeri româno-maghiare, umbrită de la început de

regimul represiv sângeros de pe teritoriul ocupat de trupele maghiare, era

oarecum facilitată de atitudinea Împăratului de respingere repetată a cererilor

formulate de români, pornind de la Memoriul din februarie 1849.

În iunie-iulie 1849, N. Bălcescu, revenit în Transilvania, a crezut că va

putea să-i aducă pe Kossuth şi Avram Iancu la o înţelegere; N. Bălcescu, o dată

iniţiind aceste tratative, nu era bine informat asupra evoluţiei evenimentelor din

Transilvania şi a stării de spirit din rândul cele două tabere. Pe de altă parte, s-a

văzut chiar în cursul acestor tratative că L. Kossuth nu înţelegea nicidecum să

renunţe la ideea statului indivizibil maghiar, cuprinzând şi Transilvania, făcând

numai concesii nesemnificative.

În faţa inevitabilei intervenţii a trupelor ruse, L. Kossuth, ca rezultat al

acestor tratative nu a avut decât de câştigat, pentru moment, Avram Iancu

dându-şi consimţământul – pe care avea să şi-l respecte – de a păstra, în

condiţiile dublei intervenţii austro-ruse, o deplină neutralitate. Dar, cum se ştie,

în urma acestei intervenţii, trupele maghiare erau învinse şi capitulau, la Şiria, la

1/13 august 1849.

O dată cu intervenţia trupelor străine şi restabilirea regimului habsburgic

în Transilvania, cele mai multe din promisiunile Împăratului nu vor fi respectate,

un singur obiectiv, în plan naţional rămânând atins, pentru moment: anularea

„uniunii” cu Ungaria.

12