MINISTERUL EDUCAŢIEI, TINERETULUI ŞI SPORTULUI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris CZU 343.9 (043.2)

Gladchi Gheorghe

VICTIMOLOGIE CRIMINOLOGICĂ:

PROBLEME TEORETICE, METODOLOGICE ŞI APLICATIVE

Specialitatea: 12.00.08 Drept penal

(Drept penal; criminologie)

Autoreferat al tezei de doctor habilitat în drept

CHIŞINĂU – 2005

Teza a fost realizată la catedra Ştiinţe penitenciare, Drept penal şi Criminologie

a Academiei „Ştefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova

Referenţi oficiali: 1. Gheorghe Nistoreanu, doctor în drept, profesor universitar, Academia

de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti, România; 2. Alexandru Boroi, doctor în drept, profesor universitar, Academia de

Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti, România; 3. Tudorel Toader, doctor în drept, profesor universitar, Universitatea

„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, România.

Susţinerea va avea loc la 02 iunie 2005, orele 10.00 în şedinţa

Consiliului Ştiinţific Specializat DH 30.12.00.08−06 în cadrul Universităţii de Stat din Moldova cu sediul în or. Chişinău, MD 2009, str. A. Mateevici, 60.

Teza de doctor habilitat poate fi consultată în biblioteca Universităţii de Stat din Moldova, Biblioteca Naţională a Republicii Moldova şi pe pagina web: www.csa.acad.md (Consiliul Naţional pentru Acreditare şi Atestare). Autoreferatul ştiinţific a fost expediat la 29 aprilie 2005. Secretar ştiinţific al Consiliului Ştiinţific Specializat doctor în drept, conferenţiar universitar Igor Dolea Autorul doctor în drept, conferenţiar universitar Gheorghe Gladchi

CARACTERISTICA GENERALĂ A LUCRĂRII Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia. Criminalitatea în Republica Moldova se caracterizează printr-un nivel înalt, devenind tot mai periculoasă. Sporeşte, în special, numărul infracţiunilor violente şi contra patrimoniului şi nu prea există motivaţii serioase pentru a spera în evoluţia pozitivă a acestei dinamici. Astfel, comparativ cu anul 1987, cînd începe saltul criminalităţii în ţara noastră, pînă în prezent numărul total de infracţiuni înregistrate anual a sporit de circa 3 ori, inclusiv al omorurilor – de 2 ori, al jafurilor – de 2,4 ori, al furturilor – de 3 ori, iar al tîlhăriilor – de 5,6 ori. Anual, la 100 mii de locuitori se săvîrşesc 6-7 violuri, 10-12 omoruri, 12-15 vătămări intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii, 30 de tîlhării, 90 de jafuri şi circa 580 de furturi. Devine tot mai evidentă tendinţa infracţionalismului de a se manifesta prin cele mai periculoase forme ale sale – profesionalizarea, organizarea, recidiva. Aceste schimbări de ordin cantitativ şi calitativ, remarcate în evoluţia criminalităţii, se răsfrîng deosebit de negativ asupra eficacităţii descoperirii şi cercetării faptelor penale comise. În scopul realizării unei lupte eficiente împotriva criminalităţii şi ameliorării situaţiei victimologice complicate din ţară, sunt necesare studii aprofundate şi multilaterale ale cauzelor şi condiţiilor comiterii infracţiunilor şi perfectarea sistemului de prevenire şi combatere a acestora. Dar, înainte de a începe selectarea măsurilor eficiente de luptă împotriva criminalităţii, este necesar de a cunoaşte „mecanismul” delictelor, adică forţele motrice obiective şi subiective, care se află în baza apariţiei şi evoluării faptelor ilicite. În lipsa unor astfel de cunoştinţe, nu poate fi vorba despre o activitate serioasă, fundamentată ştiinţific de contracarare a infracţiunilor, de dezrădăcinare a manifestărilor antisociale. Mecanismul cauzelor şi condiţiilor criminalităţii în societatea noastră este studiat însă, în deosebi, prin prisma delincventului, structurii social-psihologice, diferitelor trăsături ale personalităţii şi comportamentului acestuia. Totodată, nu se ţine cont sau puţin se ţine cont de următoarea circumstanţă importantă în organizarea prevenirii şi combaterii criminalităţii: delincventul, chiar dacă este principal, nu este unicul personaj activ al „dramei” criminale. Infracţiunea, în majoritatea cazurilor, reprezintă prin sine un sistem, fiind un produs al interacţiunii delincventului cu mediul, şi anume cu o situaţie concretă de viaţă. În măsura în care la crearea şi dezvoltarea situaţiei participă şi alte persoane este important de a cunoaşte trăsăturile obiective şi subiective ale acestora. Un interes vădit îl reprezintă acele persoane care devin ţintă a atentatului criminal – victimele. Mecanismul faptei infracţionale poate fi relevat doar printr-o analiză multilaterală a tuturor elementelor sale atît din partea infractorului, cît şi din partea victimei.

Aşadar, pentru prevenirea şi combaterea eficientă a criminalităţii, este important a utiliza posibilităţi noi, determinate de cercetarea nu numai a personalităţii şi comportamentului infractorului, dar şi a victimei infracţiunii, inclusiv a calităţilor acesteia, a comportamentului victimei în situaţia preinfracţională, infracţională şi postinfracţională, precum şi a relaţiilor ei cu criminalul. Relevarea determinantelor victimogene şi elaborarea măsurilor de prevenire, orientate asupra victimelor infracţiunilor, reprezintă, în opinia noastră, acel potenţial de rezervă ce ar îmbunătăţi calitativ lupta împotriva criminalităţii. În acelaşi timp, lupta împotriva criminalităţii nu poate fi destul de eficientă fără a lua în consideraţie toate consecinţele sociale ale fenomenului infracţional, inclusiv toate victimele, indiferent dacă ele au contribuit sau n-au contribuit la comiterea faptelor prejudiciabile. În baza datelor generalizate despre victimele infracţiunilor poate fi relevată imaginea reală a criminalităţii şi consecinţele sociale ale acesteia, fapt ce va determina o reacţie socială adecvată împotriva

viciului dat. Anume această circumstanţă a iniţiat cercetările noastre, realizate în cadrul unei orientări ştiinţifice relativ noi din criminologie, denumite victimologie. Cunoaşterea factorilor ce determină săvîrşirea infracţiunilor este importantă nu numai pentru asigurarea eficienţei prevenirii acestora, ci şi pentru soluţionarea corectă a individualizării răspunderii şi pedepsei penale. Cercetarea complexă, multilaterală a personalităţii criminalului şi a victimei lui, a relaţiilor dintre aceştia, permite stabilirea circumstanţelor care au determinat comiterea infracţiunii, aprecierea obiectivă a rolului pe care l-a jucat fiecare dintre ei în actul infracţional şi, în baza acesteia, a trage concluzia justă despre răspunderea vinovatului. De aceea, sunt actuale şi foarte importante cercetările ştiinţifice profunde ale sistemului „infractor - victimă”, fundamentarea, dezvoltarea şi realizarea în practică a orientării victimologice în prevenirea şi combaterea infracţiunilor. Prevenirea şi combaterea infracţionalismului prin măsuri şi metode victimologice contribuie la realizarea prevederilor Constituţiei Republicii Moldova privind respectarea şi ocrotirea persoanei de către stat (art. 16, pct. 1), garantarea de către stat a dreptului fiecărui om la viaţă, integritate fizică şi psihică (art. 24, pct.1), ocrotirea de către stat a vieţii intime, familiale şi private (art. 28), dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia (art. 46), dreptul la asistenţă şi protecţie socială (art. 47), dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică (art. 53). Actualitatea temei de cercetare mai este determinată de necesitatea abordării problematicii privind protecţia şi ajutorarea victimelor infracţiunilor în contextul noilor tendinţe ale politicii penale internaţionale şi experienţei pozitive ce există în alte ţări. Investigarea acestor probleme este deosebit de importantă pentru ţara noastră unde pînă în prezent n-a fost adoptată o lege privind despăgubirea victimelor infracţiunilor, sistemul de justiţie se orientează, în exclusivitate, spre reacţia socială faţă de infracţiunile comise şi mai puţin ia în consideraţie necesităţile şi interesele părţii vătămate, iar legislaţia naţională penală şi procesual-penală acordă încă atenţie insuficientă interacţiunii dintre infractor şi victimă care stă la baza actului infracţional. Interesul faţă de victimă, ideile victimologice au o istorie îndelungată. Apariţia victimologiei ştiinţifice este legată însă de publicarea în anul 1941 a lucrării criminologului german Hans von Hentig „Observaţii asupra interacţiunii dintre infractor şi victimă”. La baza orientării victimologice în criminologie stau, de asemenea, lucrările ştiinţifice ale lui Benjamin Mendelsohn (1947, 1956), Fredrick Wertham (1949) şi Henri Ellenberger (1954). Din această perioadă, problema victimei a devenit, de fapt, una criminologică, adică orientată în domeniul cauzalităţii infracţiunii concrete şi criminalităţii în ansamblu. La dezvoltarea şi afirmarea victimologiei şi-au adus contribuţia Rudolf Gasser (1965), Ezzat Abdal Fattah (1967,1971), Marvin Wolfgang (1967, 1982), Willem H. Nagel (1963), Hans Joachim Schneider (1979, 1990), Emilio Viano (1975, 1995), Lev Frank (1972, 1977), David Rivman (1971, 1975, 2002), Vasimea Minskaia (1971, 1988), Viola Rîbaliskaia (1975, 1988), Veniamin Polubinskii (1977, 1979), Evghenii Ţentrov (1971, 1988), Vladimir Kudreavţev (1960, 1998), Nineli Kuzneţova (1967, 1969, 1994), Vladimir Konovalov (1982), Valerii Vandîşev (1978), Rodica Mihaela Stănoiu (1989, 1997), T.Bogdan (1983, 1988), Gheroghe Nistoreanu (1995), Iancu Tănăsescu (1997), Ioan Al.Iacobuţă (2002) etc. Pînă în prezent, în Republica Moldova au fost realizate puţine cercetări ştiinţifice în domeniul victimologiei. Astfel, au fost întreprinse cercetări ale victimizării criminale în familie (Grigore Moşac, Gheorghe Gladchi), a fost realizat primul studiu victimologic complex al infracţiunilor grave de violenţă contra persoanei în Republica Moldova de către autorul prezentei lucrări, sunt abordate unele probleme privind protecţia victimei, repararea

prejudiciului cauzat prin infracţiune şi organizarea ajutorului social al victimelor infracţiunilor (Leonid Cuşnir, Iurie Dimitrov, Evghenii Martîncik, Igor Dolea, Valeriu Ţurcan, Gheorghe Gladchi), sunt elucidate parţial anumite aspecte ce ţin de rolul victimei în mecanismul infracţiunii (Valeriu Bujor, Mihai Bîrgău, Gheorghe Baciu, Ion Moroşan), unele aspecte teoretice ale victimologiei sunt reflectate în manuale şi materiale didactice (Gheorghe Gladchi, Valeriu Bujor, Igor Ciobanu, Svetlana Rusnac). Cercetarea victimologiei criminologice sub toate aspectele sale este prima investigaţie de acest gen realizată în Republica Moldova. Suntem de părerea că acest studiu va fi un punct de reper pentru începutul unor investigaţii victimologice sistematice în ţara noastră, care vor condiţiona apariţia elaborărilor teoretice, metodologice şi metodice respective, vor contribui la formarea bazelor de date statistice şi empirice despre trăsăturile victimelor şi relaţiile lor cu infractorii, la elaborarea bazei juridice privind perfectarea întregului sistem de protecţie a victimelor infracţiunilor, la desăvîrşirea sistemului de prevenire şi combatere a criminalităţii. Obiectul cercetării îl constituie sistemul problemelor teoretice, metodologice şi aplicative ale victimologiei criminologice naţionale, care au devenit deosebit de actuale în condiţiile democratizării şi renovării sociale, edificării statului de drept: obiectul, noţiunea, izvoarele, sistemul, categoriile, principiile, metodele victimologiei criminologice; aspectele teoretice, metodologice, sistemice, juridice ale victimei infracţiunii, victimizării şi victimităţii, prevenirii victimologice a infracţiunilor şi protecţiei victimelor; importanţa acestor baze ştiinţifice pentru elaborarea şi realizarea în ştiinţă, practică şi activitatea didactică universitară a concepţiei teoretice privind protecţia victimelor şi prevenirea victimizării. Scopul şi sarcinile tezei. Scopul cercetării constă în determinarea bazelor teoretice, metodologice şi juridice ale victimologiei criminologice şi elaborarea concepţiei naţionale de prevenire a victimizării şi de protecţie a victimelor infracţiunilor, realizarea eficientă a acesteia la nivel ştiinţific, didactic şi aplicativ. Pentru a realiza acest scop au fost stabilite următoarele sarcini:

1) determinarea şi concretizarea noţiunii, obiectului, statutului ştiinţific, sistemului, principiilor, izvoarelor şi particularităţilor formării victimologiei criminologice naţionale;

2) elaborarea metodologiei cercetării victimologice; 3) analiza şi precizarea noţiunilor de victimă a infracţiunii, victimitate, victimizare

şi situaţie victimogenă; stabilirea criteriilor ştiinţifice ale clasificărilor şi tipologiilor victimelor şi situaţiilor victimogene;

4) investigarea conceptului de mecanism al comportamentului infracţional şi al rolului situaţiei în mecanismul infracţiunii;

5) generalizarea şi analiza cercetărilor victimologice ale mecanismului infracţiunii prin prisma personalităţii şi comportamentului victimei, raportului „infractor-victimă”, împotrivirii victimei atentatului criminal, tipurilor de situaţii victimogene caracteristice anumitor categorii de infracţiuni; stabilirea legităţilor şi particularităţilor victimologice ale mecanismului infracţiunii şi perfectarea metodicii de investigare;

6) realizarea unui studiu complex asupra aspectelor victimologice din legislaţia penală în vigoare şi stabilirea utilităţii semnelor ce caracterizează victima din normele penale la calificarea corectă a faptei comise şi individualizarea pedepsei, precum şi elaborarea propunerilor de lege ferenda; investigarea conceptului de „vinovăţie” a victimei şi aprecierea juridico-penală şi criminologică a acesteia;

7) relevarea particularităţilor victimizării şi estimarea „cifrei negre” a criminalităţii în Republica Moldova;

8) determinarea şi precizarea conceptului, sistemului, obiectului, subiecţilor, măsurilor, formelor şi particularităţilor de realizare a prevenirii victimologice; analiza asigurării organizaţionale, informaţionale şi tactico-metodologice a prevenirii victimologice a infracţiunilor;

9) stabilirea locului, importanţei şi conţinutului activităţii organelor afacerilor interne de prevenire victimologică a infracţiunilor; determinarea particularităţilor organizării şi realizării prevenirii victimologice a infracţiunilor în subdiviziunile de bază ale poliţiei; analiza rolului instruirii victimologice în procesul de formare a specialiştilor pentru sistemul M.A.I al Republicii Moldova;

10) identificarea avantajelor şi dezavantajelor aplicării justiţiei restaurative şi medierii pentru facilitarea concilierilor, acordarea de compensaţii victimelor şi resocializarea atît a infractorilor, cît şi a persoanelor vătămate;

11) cercetarea instituţiilor împăcării şi liberării de răspundere penală în legătură cu căinţa activă din Codul penal al Republicii Moldova, ca modalităţi de realizare a concepţiei justiţiei restaurative;

12) analiza dezvoltării legislaţiei în domeniul protecţiei victimelor şi elaborarea propunerilor privind sporirea eficacităţii instituţiilor de reparare a prejudiciului cauzat prin infracţiune.

Baza metodologică şi teoretico-ştiinţifică. Suportul metodologic al lucrării îl constituie tezele fundamentale ale filozofiei, teoriei generale a statului şi dreptului, criminologiei, victimologiei, dreptului penal, dreptului procesual-penal, criminalisticii, psihologiei, sociologiei, precum şi ale altor discipline socio-umane şi juridice care reflectă tema investigată. Caracterul complex şi interdisciplinar al studiului determină diversitatea metodelor, procedeelor şi tehnicilor utilizate: metode generale (sistematică, logică, istorică, comparativă, tipologică, modelarea); metode şi tehnici sociologice şi psihologice (observarea, interviul, cercetarea pe documente, sondajul sociologic, metoda biografică, monografică, metoda aprecierilor date de experţi, content-analiza); juridice (formal juridică, juridică comparată); statistice (gruparea şi centralizarea statistică, analiza statistică), matematice, cartografice şi procedee grafice (diagrame, grafice, scheme, fonul calitativ).

Drept bază teoretică a investigaţiei sunt lucrările savanţilor care au abordat problematica victimologică de pe poziţiile criminologiei, dreptului penal, dreptului procesual-penal, criminalisticii, sociologiei şi psihologiei: Hans von Hentig, Benjamin Mendelsohn, Fredrick Wertham, Henri Ellenberger, Ezzat Abdal Fattah, Willem H. Nagel, Hans Joachim Schneider, Lev Frank, David Rivman, Veniamin Polubinskii, Valerii Vandîşev, Vasimea Minskaia, Viola Rîbaliskaia, Nineli Kuzneţova, Vladimir Kudreavţev, M.Strogovici, Evghenii Ţentrov, Costică Bulai, Rodica Mihaela Stănoiu, Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu, Iancu Tănăsescu, Bruno Holist, Olexandr Djuja, Leonid Bagrii-Şahmatov etc.

În investigaţiile realizate a fost analizată legislaţia naţională – Constituţia Republicii Moldova, Codul penal al Republicii Moldova, Codul de procedură penală al Republicii Moldova, Codul civil al Republicii Moldova, Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie şi alte acte normative, precum şi Hotărîrile Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova. Au fost supuse unui studiu comparat legi ce reglementează statutul penal, procesual-penal şi protecţia victimei în alte ţări (România, Rusia, Ucraina, Polonia, Franţa, Olanda, Germania), acte normative internaţionale şi europene, relevante temei tezei date.

Metodica cercetării cuprinde utilizarea unui volum substanţial de material empiric, date factologice colectate de către autor de sine stătător sau din alte surse. În baza chestionarelor elaborate de autor, prin prisma aspectului victimologic au fost studiate 753 de dosare penale ce conţineau infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiuni privind viaţa sexuală, inclusiv 332 de dosare – infracţiuni de omor intenţionat, 240 de dosare – infracţiuni de vătămare intenţionată gravă, medie şi uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi 181 de dosare penale – infracţiuni de viol, soluţionate de instanţele de judecată din Republica Moldova în perioada 1989-2003. Dosarele penale au fost cercetate în arhivele Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, Curţii de Apel a Republicii Moldova, Judecătoriei municipale Bălţi, judecătoriilor sectoarelor Botanica, Buiucani, Centru, Ciocana, Rîşcani ale mun. Chişinău şi judecătoriilor raionale Briceni, Edineţ, Ocniţa, Donduşeni, Drochia, Floreşti, Călăraşi, Orhei, Nisporeni, Străşeni, Ialoveni, Hînceşti, Ştefan Vodă, Comrat. Totodată au fost realizate două studii sociologice: în aprilie-mai 2003 - un sondaj sociologic de victimizare, reprezentativ pentru ţară, fiind chestionate 966 de persoane în 82 de oraşe şi sate din toate raioanele Republicii Moldova şi în martie 2004 - un sondaj sociologic desfăşurat printre elevii claselor a VIII-XII-a din mun. Chişinău, fiind chestionaţi 692 de elevi din 12 instituţii şcolare. Cel de-al doilea studiu sociologic a relevat atît elevii victimizaţi, cît şi persoanele care au comis vreodată delicte şi ce fel de fapte ilegale au săvîrşit („self-report-surveys”). Au fost utilizate, de asemenea, materiale factologice, rezultate ale studiilor victimologice, date ale sondajelor sociologice privind problema cercetată etc., ce se conţin într-un şir de lucrări ştiinţifice din domeniul criminologiei, dreptului penal, dreptului procesual-penal, criminalisticii, sociologiei, psihologiei, medicinii legale, elaborate de savanţii ruşi, români, moldoveni, ucraineni şi occidentali, precum şi generalizări ale activităţii de prevenire desfăşurată de diferite subdiviziuni ale M.A.I. al Republicii Moldova; date ale statisticii penale oficiale despre starea criminalităţii în ţară pentru perioada 1980 – 2004; statistici demografice, economice, sociale; surse enciclopedice, publicistice.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute: este prima cercetare complexă a problemelor teoretice, metodologice şi aplicative ale victimologiei criminologice naţionale, în baza căreia sunt relevate legităţi, formulate concluzii, propuneri şi recomandări ce asigură elaborarea reuşită şi realizarea eficientă a concepţiei teoretice de prevenire a victimizării şi de protecţie a victimelor infracţiunilor. Aşadar, sunt create posibilităţi noi pentru aplicarea şi folosirea reală a datelor ştiinţifice în scopul activizării, desăvîrşirii şi modernizării luptei împotriva criminalităţii în condiţiile perioadei de tranziţie.

În baza cercetării ştiinţifice realizate, a fost elaborată, în general, concepţia teoretică despre prevenirea victimizării şi protecţia victimelor infracţiunilor, fiind formulate un şir de idei originale şi concluzii care reflectă noutatea ştiinţifică a lucrării:

- sunt analizate, desăvîrşite şi precizate definiţia, obiectul de studiu, statutul ştiinţific şi sistemul victimologiei ştiinţifice;

- a fost îmbogăţit sistemul viziunilor ştiinţifice asupra izvoarelor, apariţiei şi evoluţiei victimologiei; s-au stabilit particularităţile dezvoltării victimologiei în lume, inclusiv ale şcolii ruse şi importanţa acestora pentru cercetările ştiinţifice ale victimei infracţiunii, realizate în Republica Moldova; este analizată starea cercetărilor victimologice în ţara noastră, fiind definite noţiunea şi obiectul victimologiei criminologice naţionale, stabilite priorităţile şi perspectivele acesteia;

- a fost elaborată, pentru prima dată, metodologia şi metodica cercetării victimologice, fiind definite, examinate şi puse în circulaţie conceptele de metodologie a

victimologiei criminologice, metodică a cercetării victimologice şi de structură a cercetării teoretico-aplicative în victimologie;

- este desăvîrşit în continuare şi concretizat sistemul viziunilor ştiinţifice asupra conceptului de victimă a infracţiunii în sens victimologic, a noţiunilor de victimitate, victimizare, situaţie victimogenă, precum şi asupra bazelor metodologice ale clasificării şi tipologiei victimelor şi situaţiilor victimogene;

- a fost dezvoltat sistemul viziunilor teoretice asupra noţiunii, structurii, conţinutului şi tipurilor mecanismului comportamentului infracţional;

- în baza analizei şi generalizării studiilor victimologice proprii ale infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiunilor privind viaţa sexuală, au fost stabilite legităţi şi particularităţi ale mecanismului infracţiunii prin prisma personalităţii şi comportamentului victimei, relaţiilor dintre infractor şi victimă, împotrivirii victimei atentatului criminal şi a situaţiilor victimogene. Au fost elaborate tipologii ale situaţiilor victimogene, inclusiv pentru anumite categorii de infracţiuni;

- fiind realizat un studiu complex al semnelor ce caracterizează victima infracţiunii din normele Codului penal al Republicii Moldova, a fost determinată importanţa acestora pentru stabilirea gradului de pericol social atît al infractorului, cît şi a infracţiunii comise de acesta, pentru clarificarea conţinutului psihologic real al infracţiunii, calificarea corectă a faptei comise şi individualizarea pedepsei;

- a fost examinată „vinovăţia” victimei ca problemă a victimologiei criminologice, fiind precizată definiţia conceptului de „vinovăţie” a victimei, stabilite deosebirile dintre conceptul victimologic de vinovăţie şi noţiunea de vinovăţie în dreptul penal, determinate formele de manifestare a „vinovăţiei” victimei şi importanţa acestora în clarificarea mecanismului infracţiunii şi la individualizarea răspunderii şi pedepsei penale a făptuitorului;

- a fost investigată, pentru prima dată, situaţia victimologică (nivelul, structura, tendinţele), relevate zonele ce se deosebesc după nivelul victimizării şi determinată „cifra neagră” a criminalităţii în Republica Moldova, fiind elaborată şi aprobată metodica cercetării respective;

- este dezvoltat în continuare sistemul cunoştinţelor teoretice despre locul, rolul, structura, conţinutul, obiectul, subiecţii, metodele, formele de realizare, sistemul, asigurarea organizaţională, informaţională şi tactico-metodologică a prevenirii victimologice a infracţiunilor;

- pentru prima dată a fost elaborată concepţia teoretică de prevenire victimologică a infracţiunilor de către organele afacerilor interne, fiind determinate scopul, obiectul, metodele, trăsăturile specifice, sistemul, nivelurile de realizare a acesteia; particularităţile, conţinutul şi obiectivele activităţii de prevenire victimologică a infracţiunilor de către subdiviziunile de bază ale poliţiei; măsurile privind organizarea şi asigurarea informaţională a tipului dat de prevenire a infracţiunilor în cadrul M.A.I.;

- a fost realizat un studiu comparat, complex al bazelor teoretice, juridice şi aplicative ale domeniului de protecţie şi ajutorare a victimelor infracţiunilor, fiind stabilite strategiile de dezvoltare a domeniului dat în ţara noastră, elaborat proiectul Legii Republicii Moldova privind protecţia victimelor infracţiunilor şi prevenirea victimizării, precum şi fiind formulate un şir de alte propuneri de lege ferenda privind compensarea de către stat a prejudiciului cauzat victimei în urma infracţiunii, restituirea de către vinovat a daunei pricinuite, inclusiv prin împăcare şi repararea benevolă de către făptuitor a prejudiciului cauzat persoanei vătămate, privind medierea etc.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Importanţa teoretică a lucrării rezidă în cercetarea complexă a bazelor teoretice, metodologice şi juridice ale victimologiei criminologice şi elaborarea concepţiei de prevenire a victimizării şi de protecţie a victimelor infracţiunilor; definirea noţiunii de victimologie criminologică, analiza şi concretizarea elementelor componente ale obiectului şi sistemului acestei discipline, precizarea statutului ştiinţific al victimologiei;. clasificarea şi analiza izvoarelor victimologiei, realizarea unui studiu sistematizat al procesului de dezvoltare a gîndirii victimologice într-o ramură ştiinţifică importantă a criminologiei, determinarea problemelor şi perspectivelor victimologiei criminologice naţionale; elaborarea, pentru prima dată, a metodologiei cercetării victimologice, fiind elucidate structura studiului teoretico-aplicativ în victimologie, programul, metodele şi tehnicile de cercetare, organizarea şi legătura investigaţiei cu activitatea practică; examinarea şi concretizarea noţiunilor de victimă a infracţiunii, victimitate, victimizare, situaţie victimogenă, „vinovăţie” a victimei; relevarea, pentru prima dată, a unor legităţi şi particularităţi ale victimizării, stabilirea zonelor ce diferă după nivelul victimizării şi estimarea „cifrei negre” a criminalităţii în Republica Moldova; cercetarea rolului victimei în mecanismul infracţiunii, fiind generalizate şi analizate rezultatele unor studii concrete realizate de autor, ce poate deschide noi perspective asupra etiologiei unor astfel de infracţiuni cum sunt infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiunile privind viaţa sexuală; elaborarea unor clasificări şi tipologii ale victimelor, situaţiilor victimogene caracteristice anumitor genuri de infracţiuni; examinarea bazelor teoretice ale prevenirii victimologice a infracţiunilor, dezvoltarea şi precizarea conceptului, sistemului, obiectului, subiecţilor, măsurilor, formelor, nivelurilor, proprietăţilor şi etapelor de realizare a acesteia; elaborarea concepţiei teoretice de prevenire victimologică a infracţiunilor de către organele afacerilor interne; investigarea concepţiei justiţiei restaurative, particularităţilor procedurii şi perspectivelor medierii, instituţiilor împăcării şi liberării de răspundere penală în legătură cu căinţa activă din Codul penal al Republicii Moldova ca modalităţi de realizare a concepţiei justiţiei restaurative; analiza legislaţiei în domeniul protecţiei victimelor şi instituţiilor de reparare a prejudiciului cauzat prin infracţiune; cercetarea logicii interne şi premiselor obiective ale dezvoltării victimologiei ca disciplină universitară de sine stătătoare ce are o importanţă principială pentru pregătirea profesională a funcţionarilor organelor de drept.

Valoarea practică a lucrării constă în consolidarea bazei teoretice a elaborării şi adoptării documentelor de directivă în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii, care constituie, în ansamblu, o parte indispensabilă a politicii penale; asigurarea condiţiilor necesare pentru realizarea cu succes în continuare a studiilor ştiinţifice teoretico-aplicative privind problematica victimei infracţiunii; formularea concluziilor, propunerilor şi recomandărilor de lege ferenda, ce iau în vedere importanţa trăsăturilor victimei infracţiunii, în special a personalităţii şi comportamentului acesteia la calificarea faptei, stabilirea rolului real şi gradului de vinovăţie a făptuitorului şi individualizarea pedepsei; elaborarea unor politici de prevenire şi combatere a infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiunilor privind viaţa sexuală, fundamentate pe datele victimologiei; crearea premiselor teoretice pentru optimizarea organizării şi sporirea eficienţei activităţii organelor afacerilor interne de prevenire victimologică a infracţiunilor; elaborarea indicatorilor victimologici ai statisticii penale; determinarea victimizării latente, „cifrei negre” şi imaginii reale a criminalităţii din ţară; formularea concluziilor şi propunerilor privind perfectarea legislaţiei naţionale în domeniul protecţiei victimei şi reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune, precum şi desăvîrşirea instituţiilor împăcării şi liberării de răspundere penală în legătură cu căinţa activă din Codul

penal al Republicii Moldova; crearea condiţiilor necesare pentru instruirea victimologică a colaboratorilor organelor de drept atît în sistemul de învăţămînt mediu de specialitate şi universitar, cît şi în cadrul pregătirii profesionale; propagarea dreptului şi educaţia juridică a populaţiei, precum şi în ridicarea culturii juridice a funcţionarilor organelor afacerilor interne.

Aprobarea rezultatelor lucrării s-a realizat sub diferite forme, şi anume: prin predarea cursului de victimologie criminală, elaborat de autor, masteranzilor şi a compartimentului respectiv din cadrul cursului de criminologie, studenţilor de la Facultatea de drept a Academiei „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al Republicii Moldova, precum şi studenţilor de la Departamentul Drept, ULIM (1994-1998) şi Facultatea de drept a USM (1998-2002); prin elaborarea programelor analitice ale cursurilor de victimologie criminală, criminologie, drept penal şi implementarea acestora în procesul de instruire la facultăţile de drept ale instituţiilor menţionate; prin publicarea manualului „Criminologie generală”, capitolul IX al căruia este dedicat problemelor victimei infracţiunii, a unui şir de lucrări metodico-didactice (programe ale cursurilor speciale, materiale metodice etc); prin publicarea a trei elaborări metodice pentru activitatea practică a organelor afacerilor interne asupra aspectelor ce ţin de victima infracţiunii şi victimizare; prin propunerile făcute la proiectele Codului penal al Republicii Moldova, Codului de procedură penală al Republicii Moldova, Legii Republicii Moldova cu privire la poliţie, Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la aplicarea în practica judiciară a principiului individualizării pedepsei penale”, nr.16 din 31.05.2004, proiectul Strategiei naţionale de prevenire şi combatere a corupţiei. În baza cercetării realizate, autorul a elaborat şi prezentat pentru implementare compartimente ale Programului de stat de combatere a criminalităţii şi corupţiei pentru anii 2003-2005, ale Planului de acţiuni întru eficientizarea interacţiunii şi colaborării organelor de drept şi de control în combaterea criminalităţii şi corupţiei, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.898 din 3 august 2004, precum şi proiectul Legii Republicii Moldova privind protecţia victimelor infracţiunilor şi prevenirea victimizării.

Rezultatele şi concluziile cuprinse în lucrare au fost expuse în peste douăzeci şi cinci de referate şi comunicări ştiinţifice prezentate de către autor la conferinţe ştiinţifico-practice internaţionale şi naţionale, seminare teoretice, „mese rotunde” etc., inclusiv în cadrul forurilor ştiinţifice internaţionale „Probleme regionale în contextul procesului de globalizare” (Chişinău, 2002); „Perfecţionarea continuă a cadrelor din organele afacerilor interne şi optimizarea procesului de instruire profesională” (Chişinău, 2002); „Funcţionarea instituţiilor democratice în statul de drept” (Bălţi, 2003); „Aspecte juridice ale societăţii civile: realităţi şi perspective” (Chişinău, 2003); „Совершенствование деятельности органов внутренних дел по профилактике безнадзорности и предупреждению правонарушений несовершеннолетних” (Oreol, Rusia, 2003); „Criminalitatea în Republica Moldova: starea actuală, tendinţele, măsurile de prevenire şi de combatere” (Chişinău, 2003); „Наука в системе образования МВД государств-участников СНГ: проблематика, перспективы, внедрение в практику” (Ialta, Ucraina, 26-28 aprilie 2003); „Violenţa în societatea de tranziţie” (Chişinău, 2003); „Edificarea statului de drept” (Chişinău, 2003); Conferinţa a XI-a internaţională a conducătorilor instituţiilor de învăţământ superior de poliţie (miliţie) din ţările Europei Centrale şi de Est „Activitatea poliţiei în condiţiile integrării europene” (Chişinău, 2003); 22-me Conference de recherches criminologique, Comité Europeen pour les problemes criminels „Opinions, attitudes et reprezentations à l’égard de la criminalité et de son contrôle” (Strasbourg, 24-26 novembre, 2003); „Probleme de prevenire şi combatere a delincvenţei juvenile, traficului de fiinţe umane şi migraţiunii ilegale” (Chişinău, 2004); „Criminalistica la

începutul mileniului trei: constatări, tendinţe, perspective” (Chişinău, 2004) ; „European Police Model” (Sofia, Bulgaria, 30.09-01.10.2004).

Principalele teze teoretice, concluzii şi recomandări ale cercetării şi-au găsit reflectare în 76 de publicaţii, volumul total al cărora constituie peste 100 coli de tipar, inclusiv 3 monografii – 2000, 2003 şi 2004, manualul de Criminologie generală, 72 de articole, referate şi comunicări ştiinţifice. De fapt, toate lucrările au fost discutate în măsura elaborării acestora la şedinţele catedrelor de drept penal şi criminologie ULIM (1994-1998), USM (1998-2002) şi Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al Republicii Moldova (2002-prezent), fiind expediate pentru recenzare în alte instituţii universitare, instituţii de cercetări ştiinţifice şi în organele de drept de diferit nivel.

Structura şi volumul lucrării au fost determinate de obiectul, scopul, sarcinile, concepţia acesteia şi ansamblul metodelor şi tehnicilor de cercetare ştiinţifico-practică utilizate. Teza are următoarea structură: introducere, cinci capitole divizate în douăzeci şi cinci de paragrafe, încheiere, volumul total al cărora este de 252 de pagini, referinţe, bibliografie, anexe, adnotare şi cuvintele-cheie în limbile română, engleză şi rusă. Bibliografia include 695 de izvoare. Anexele cuprind proiectul Legii Republicii Moldova privind protecţia victimelor infracţiunilor şi prevenirea victimizării, 4 chestionare, 12 diagrame, 3 hărţi, 9 tabele şi 4 scheme. Toate elementele structurii sunt indisolubil legate între ele şi corespund coerenţei logice a conţinutului lucrării.

CONŢINUTUL LUCRĂRII

În Introducere este argumentată actualitatea temei investigate, sunt formulate scopul şi sarcinile lucrării, determinate baza metodologică şi teoretico-ştiinţifică, noutatea ştiinţifică a tezei, semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a cercetărilor, sunt descrise modalităţile de aprobare a rezultatelor lucrării.

Capitolul I. Probleme de metodologie şi de istorie ale victimologiei ştiinţifice este consacrat cercetării obiectului, statutului, sistemului şi noţiunii victimologiei; izvoarelor şi particularităţilor formării ştiinţei victimologice; problemelor dezvoltării şi perspectivelor victimologiei naţionale; metodologiei cercetării victimologice.

În paragraful întîi Obiectul de studiu şi statutul victimologiei în sistemul ştiinţelor moderne este realizată o analiză multilaterală a opiniilor din literatura de specialitate asupra unor astfel de probleme discutabile pînă în prezent cum sunt obiectul, statutul ştiinţific şi sistemul victimologiei ştiinţifice. Viziunile respective au fost divizate de către autor în trei grupuri principale: 1) vic-timologia este o ramură a criminologiei; 2) victimologia este o ştiinţă interdisciplinară despre victima infracţunii, auxiliară dreptului penal, dreptului procesual-penal, criminalisticii, existînd şi funcţionînd paralel cu criminologia; 3) victimologia este o teorie generală, o ştiinţă despre victimă, obiectul de studiu al căreia este victima de orice natură, atît criminală, cît şi noncriminală. În opinia autorului, victimologia este o ramură importantă a criminologiei, dar aceasta nu înseamnă că alte viziuni privind statutul victimologiei nu au dreptul la existenţă. Acest punct de vedere este argumentat astfel: a) cercetarea ştiinţifică a victimei infracţiunii s-a conturat deja ca ramură a sistemului criminologiei; b) apariţia victimologiei ştiinţifice a fost determinată de necesitatea clarificării rolului personalităţii şi comportamentului victimei infracţiunii în geneza atentatului antisocial, explicaţiei mai complete şi precise a cauzelor şi condiţiilor infracţiunii, precum şi căutării noilor posibilităţi de prevenire a criminalităţii; c) victima este un element indispensabil al

mecanismului infracţiunii; d) dacă criminologia examinează mecanismul infracţiunii, cauzele şi condiţiile acesteia „sub aspectul infractorului”, atunci victimologia cercetează aceleaşi subiecte, dar „sub aspectul victimei”. Potrivit autorului, victimologia criminologică va rămîne în componenţa criminologiei chiar şi în cazul în care vor progresa cercetările asupra victimelor de origine necriminală. De asemenea, este investigată noţiunea de obiect al victimologiei. Competitorul susţine că obiectul victimologiei este o parte componentă a obiectului de studiu al criminologiei. Victimologia cercetează toate victimele infracţiunilor şi procesul de transformare a acestora în victime (victimizarea), fiind preocupată, în mod special, de anumite persoane care se caracterizează prin capacitatea individuală de a deveni victime ori prin incapacitatea de a evita atentatul infracţional sau a se opune acestuia când obiectiv este posibil (victimitatea). Autorul afirmă că, actualmente, în virtutea proceselor de diferenţiere şi integrare, cercetarea ştiinţifică a victimei infracţiunii se transformă într-un subsistem al sistemului criminologiei. Sistemul victimologiei este format din Partea generală şi Partea specială, ambele fiind indisolubil legate între ele. Partea generală constă într-un ansamblu de idei, concepţii, explicaţii şi reguli care vizează problemele generale şi fundamentale ale victimologiei: premisele victimologiei moderne, victimologia şi domeniul ei de cercetare, victimizarea şi victimitatea, victimologia mecanismului infracţiunii, reacţia socială faţă de victimizare, metodologia cercetării victimologice, prognozarea victimologică etc. Partea specială a sistemului victimologiei criminologice cuprinde caracteristica victimologică şi măsurile de prevenire şi de combatere a tipurilor infracţionale: victimologia criminalităţii violente, victimologia terorismului, victimologia violenţei în familie, victimologia traficului de fiinţe umane, victimologia corupţiei, victimologia criminalităţii economice etc. În paragraful al doilea Definiţia victimologiei: opinii şi controverse, definiţiile victimologiei din literatura de specialitate au fost divizate în două grupuri mari: 1) definiţiile victimologiei ca ramură a criminologiei şi 2) definiţiile victimologiei ca ştiinţă autonomă despre toate victimele, atît de geneză infracţională, cît şi noninfracţională. Fiind analizate definiţiile din primul grup, se constată că acestea, de regulă, poartă un caracter tradiţional criminologic şi tind să răspundă la întrebările: care este rolul victimei la producerea faptei penale sau care sunt cauzele şi condiţiile victimizării în general. Definiţiile date nu reflectă cel de-al doilea obiectiv important al studiului criminologic (victimologic) – reacţia socială faţă de criminalitate. Potrivit autorului, victimologia criminologică este ştiinţa nu numai despre determinantele victimizării, rolul victimei în geneza infracţiunii, dar şi despre prevenirea victimizării, protecţia juridică, tratamentul şi reintegrarea socială a victimelor infracţiunilor. Aceeaşi lacună a fost stabilită şi la analiza definiţiilor victimologiei în sens larg. Chiar dacă unele definiţii din acest grup cuprind şi reacţia socială faţă de victimle infracţiunilor, nu iau în consideraţie măsurile de reducere a victimizării noninfracţionale, protecţia şi ajutorarea victimelor de geneză necriminală. Autorul propune definiţia proprie a victimologiei criminologice care cuprinde componentele principale ale obiectului şi priorităţile de cercetare ale acesteia. În paragraful al treilea Originea ideilor victimologice sunt descrise şi apreciate izvoarele juridice, religioase, operele literare şi cercetările societăţilor de asigurare asupra personalităţii victimelor infracţiunilor şi accidentelor care au determinat, în ansamblu, apariţia victimologiei ştiinţifice.

Analiza izvoarelor de drept a stabilit că aspectul victimologic al legislaţiei a început să se cristalizeze din cele mai vechi timpuri, o dată cu problema infracţiunii şi infractorului, manifestîndu-se prin răzbunarea de sînge, autoapărarea şi repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. În perioada prestatală, victimei i se atribuia şi un rol important în stabilirea făptuitorului crimei. Pentru perioada descompunerii comunei primitive este caracteristică compoziţia. Cele mai străvechi izvoare juridice scrise (codul lui Hammurabi, „Legile Manu”) conţin norme care luau în consideraţie comportamentul victimei. Persoana şi comportamentul victimei era luat în consideraţie şi de normele dreptului roman la stabilirea vinovăţiei atentatorului. Problematica victimei, în special sub aspectul prevenirii infracţiunilor şi al necesităţii reparării prejudiciului cauzat prin fapta penală, a fost abordată în lucrările marilor gînditori antici (Democrit, Platon). Sunt analizate şi aspectele victimologice din lucrările reprezentanţilor şcolii clasice şi pozitiviste: Cesare Beccaria, Jeremy Bentham, A.Feuerbach, Rafaele Garofalo. S-a stabilit că reprezentanţii acestor şcoli abordau insuficient problemele victimologice, examinînd „infractorul” şi „victima” ca noţiuni mecanice, statice. În opinia competitorului, în prima jumătate a secolului al XX-lea, curentul interacţionist de abordare a cauzalităţii criminalităţii a pus baza desfăşurării cercetărilor victimologice, în special a rolului victimei în procesul criminalizării persoanei (Edwin Sutherland, Georg Kleinfeller etc.). Surse deosebit de importante care au alimentat ideile victimologiei contemporane sunt izvoarele religioase ce descriu diferitele tipuri de victime şi operele literare unde victima era studiată prin mijloace artistice ca problemă social-psihologică. Autorul analizează, de asemenea, operele populare, zicătorile şi proverbele moldoveneşti ca izvor al victimologiei criminologice naţionale. Potrivit competitorului, drept izvor al victimologiei ştiinţifice pot fi considerate şi necesităţile specifice ale societăţilor de asigurare care au stimulat cercetarea intensă a personalităţii victimelor infracţiunilor şi accidentelor. În paragraful al patrulea Apariţia şi evoluţia victimologiei ştiinţifice sunt cercetate particularităţile dezvoltării şi priorităţile de cercetare ale victimologiei ştiinţifice, inclusiv ale şcolii ruse din domeniul dat, care au determinat studiile victimologice în Republica Moldova. Au fost stabilite cinci perioade în dezvoltarea victimologiei ştiinţifice în funcţie de priorităţile studiilor realizate în acest domeniu: 1) etapa de constituire a victimologiei, anii 1940-1950, studiile erau orientate, în exclusivitate, asupra contribuţiei victimei la comiterea actului şi asupra raportului dintre infractor şi victimă; 2) etapa determinării bazelor teoretico-metodologice ale victimologiei şi stabilirii priorităţilor acesteia, începutul anilor ’60 – mijlocul anilor ’70, erau abordate, de regulă, probleme conceptuale ale victimologiei, aspecte victimologice ale anumitor tipuri infracţionale, protecţia victimelor şi repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune; 3) etapa studiilor comparate ale victimizării, măsurilor de prevenire victimologică şi statutului juridic al victimei în dreptul penal şi procesual-penal, mijlocul anilor ’70 – începutul anilor ’80; 4) etapa victimologiei orientate spre protecţia şi ajutorarea victimelor infracţiunilor, desăvîrşirea activităţii de prevenire a victimizării şi sporirea eficacităţii instituţiilor de reparare a prejudiciului cauzat prin infracţiune, începutul anilor ’80 – anii ’90 ai sec. al XX-lea; 5) etapa noilor orizonturi pentru victimologie, începutul anilor 2000: victimele torturilor, justiţia restaurativă, violenţa faţă de femei şi copii, victimele corupţiei, copiii-victime, victimele terorismului, victimele transnaţionale, victimele abuzului de putere, traficul de femei şi de copii.

În paragraful al cincilea Dezvoltarea victimologiei în Republica Moldova: probleme şi perspective sunt analizate şi generalizate studiile ştiinţifice şi operele ştiinţifico-didactice

realizate în domeniul dat de către cercetătorii autohtoni. Se menţionează că studiile victimologice iau amploare în ţara noastră abia în deceniul nouă al secolului al XX-lea, fiind relevate direcţiile principale ale acestora şi apreciat gradul de cercetare a anumitor probleme victimologice. În opinia competitorului, victimologia naţională la etapa actuală este o victimologie criminologică, studiile fiind orientate, în exclusivitate, asupra victimelor infracţiunilor. Sunt determinate problemele de cercetare şi perspectivele victimologiei naţionale.

Paragraful al şaselea Metodologia, programul şi metodele cercetării victimologice cuprinde elaborarea metodologiei şi metodicii cercetării victimologice. Este definită metodologia victimologiei criminologce ca orientare particulară a metodologiei generale a cunoaşterii şi elucidată importanţa acesteia pentru elaborarea teoriei victimologice, organizarea şi reglarea activităţii de cercetare. Este propusă şi descrisă structura cercetării teoretico-aplicative în victimologie: concepţia (modelul) cercetării (prin prisma expresiilor, noţiunilor şi a problemelor victimologiei criminologice); premisele metodologice (principii ştiinţifice generale, principii speciale); metode şi tehnici de cercetare; programul cercetării; organizarea investigaţiei victimologice şi legătura acesteia cu activitatea practică.

Paragraful dat conţine caracteristica sistemului de metode şi tehnici aplicate în victimologie şi identificarea avantajelor acestora în cercetare. Sunt analizate metodele şi tehnicile sociologice (sondajul, interviul, metoda documentară, observarea, experimentul, content-analiza, aprecierea experţilor); psihologice (chestionarul, interviul, observarea, testul, în special testele proiective, experimentul, metodele sociometrice, scala de atitudini); modelarea şi metoda tipologică. Este elaborat programul cercetării victimologice care include două compartimente: metodologic şi procedural. Sunt determinate, de asemenea, particularităţile organizării cercetării victimologice şi ale legăturii studiului ştiinţific cu activitatea practică.

Capitolul II. Probleme teoretice privind victima infracţiunii cuprinde patru paragrafe în care sunt examinate şi definite conceptul de victimă a infracţiunii, noţiunile de victimitate, victimizare şi situaţie victimogenă, bazele metodologice ale clasificării şi tipologiei victimelor şi situaţiilor victimogene.

În paragraful întîi Conceptul de victimă a infracţiunii este examinat conceptul dat pornind de la originea etimologică a cuvîntului „victimă”, fiind luat în consderaţie conţinutul social al noţiunii, adică rolul şi locul victimei în sistemul relaţiilor sociale. Drept bază a conceptului criminologic de victimă a infracţiunii sunt luate definiţiile legale de victimă şi parte vătămată, prevăzute de articolele 58 şi 59 ale Codului de procedură penală al Republicii Moldova şi definiţia de victimă, stipulată în articolul 1 al Declaraţiei ONU despre principiile fundamentale ale justiţiei privind victimele crimelor şi abuzului de putere din 29 noiembrie 1985.

Fiind examinate definiţiile legale de victimă şi parte vătămată se fac propuneri de lege ferenda. În opinia autorului, în calitate de parte vătămată poate fi nu numai persoana fizică, dar şi cea juridică. Este realizată o analiză comparativă a definiţiilor procesuale de parte vătămată şi victimă, pe de o parte şi conceptul criminologic sau victimologic de victimă a infracţiunii, pe de altă parte. Au fost stabilite deosebirile dintre noţiunea victimologică şi definiţiile procesual-penale. Astfel, noţiunea procesual-penală de parte vătămată reprezintă (în mod obligatoriu) unitatea criteriilor obiectiv (persoana fizică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material) şi subiectiv (recunoscută în această calitate conform legii), iar

conceptul de victimă a infracţiunii în criminologie se bazează numai pe criteriul obiectiv – cauzarea prejudiciului prin infracţiune. Aceste noţiuni diferă şi după funcţie. Autorul susţine că în literatura de specialitate se conturează două viziuni cu privire la definirea conceptului de victimă prin prisma victimologiei ştiinţifice. Unii cercetători consideră că victima, în sens victimologic, poate fi atît persoana fizică, cît şi cea juridică, iar alţii – doar persoana fizică. Analizînd definiţiile cuprinse de cele două viziuni, autorul scoate în evidenţă trăsăturile caracteristice conceptului victimologic de victimă a infracţiunii. În lucrare se optează pentru un concept victimologic lărgit de victimă a infracţiunii. Potrivit victimologiei criminologice, infracţiuni fără victime nu există, după cum nu există infracţiuni şi fără infractori din punct de vedere al dreptului penal. Prin urmare, trebuie să recunoaştem că, în anumite cazuri, victimă a infracţiunilor pot fi societatea, grupurile sociale (din cauza apartenenţei la o anumită rasă, a convingerilor religioase etc.), instituţiile de stat şi obşteşti, organizaţiile, întreprinderile (care au statut de persoană juridică, precum şi lipsite de capacitate juridică). În opinia competitorului, noţiunea lărgită de victimă satisface mai complet necesităţile studiului victimologic şi nu intră în contradicţie cu viziunea răspîndită în literatura de specialitate, precum că, din punctul de vedere al victimologiei criminologice, poate fi considerată victimă doar persoana fizică căreia prin infracţiune i s-a cauzat un prejudiciu moral, fizic sau material.

În paragraful al doilea Abordări ştiinţifice privind clasificarea şi tipologia victimelor este realizată o analiză sistematică a variatelor criterii de bază (trăsături, indicatori, caracteristici) utilizate de cercetători pentru clasificarea şi tipizarea victimelor infracţiunilor. Sunt examinate clasificări ale victimelor în funcţie de caracterul infracţiunii, în baza semnelor şi elementelor componenţei de infracţiune, după forma şi intensitatea prejudiciului cauzat, caracterul şi conţinutul raportului dintre infractor şi victimă, rolul persoanei vătămate în geneza infracţiunii, după particularităţile demografice, moral-psihologice şi sociale ale persoanelor vătămate etc.

Sunt analizate clasificarea şi tipizarea ca metode ale cercetării ştiinţifice, principiile şi interacţiunea acestora. În continuare, autorul descrie tipologiile victimelor infracţiunilor propuse de Hans von Hentig, Stephen Schafer, David Rivman etc., precum şi tipologiile elaborate în baza cercetărilor proprii. În opinia competitorului este necesară crearea unui sistem unic al clasificărilor şi tipologiilor victimelor. Din punctul de vedere al eficienţei aplicării practice a rezultatelor cercetărilor victimologice şi avînd în vedere că clasificările şi tipologiile reuşite sunt în măsură să genereze noţiuni noi care ulterior pot îmbrăca haina unor teorii victimologice de perspectivă, se impune imperios necesitatea unui efort sporit al specialiştilor în scopul elaborării şi reglementării unui sistem unic al actualelor clasificări şi tipologii ale victimelor infracţiunilor. Un astfel de sistem ar putea cuprinde, în viziunea autorului, următoarele criterii de bază pentru clasificarea şi tipologia victimelor infracţiunilor: 1) trăsături ale personalităţii victimei; 2) comportamentul victimei; 3) relaţiile victimă – infractor; 4) situaţia victimogenă; 5) starea victimei în timpul infracţiunii; 6) capacitatea victimei de a aprecia adecvat situaţia; 7) gradul de „vinovăţie” al victimei; 8) caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii; 9) forma şi intensitatea prejudiciului.

În paragraful al treilea Victimitate şi victimizare: delimitări conceptuale sunt investigate noţiunile-cheie ale victimologiei criminologice – victimitatea şi victimizarea, definirea cărora este discutabilă pînă în prezent. Mai mult decît atît, unii cercetători operează numai cu noţiunea de victimizare, iar alţii doar cu cea de victimitate. Fiind analizate opiniile din literatura de specialitate, autorul stabileşte trăsăturile carateristice conceptelor de

victimitate şi victimizare. Sunt precizate, de asemenea, noţiunile de potenţial de receptivitate, vulnerabilitate victimală, grad de vulnerabilitate, grad de predispoziţie. Termenii „vulnerabilitate victimală” şi „persoană victimală” au aceeaşi semnificaţie ştiinţifică ca şi termenul de „victimitate”; nu trebuie confundate noţiunile de victimitate şi de „potenţial de receptivitate victimală” care înseamnă gradul de vulnerabilitate victimală a unui individ. În opinia autorului, victimitatea poate fi reală şi potenţială. Victimizarea include în sine şi noţiunea de victimitate realizată. Cercetătorul examinează mai multe tipuri de victimitate: victimitate determinată de rolul social şi victimitate psiho-personală; victimitate individuală, specifică, de grup şi de masă. Sunt analizate, de asemenea, nivelul (coeficientul) şi structura victimizării. În paragraful al patrulea Definirea conceptului şi clasificarea situaţiilor victimogene sunt examinate definiţiile situaţiei victimogene (victimologice) din literatura ştiinţifică şi scoase în evidenţă trăsăturile caracteristice acestora. Autorul propune o definiţie proprie a situaţiei victimogene, înţeleasă ca ansamblu al circumstanţelor obiective şi subiective care determină sau pot determina victimizarea persoanei. Este important faptul că circumstanţele, condiţiile apar frecvent într-o anumită legătură cu personalitatea şi comportamentul victimei. Sunt analizate, de asemenea, conţinutul obiectiv şi subiectiv, structura şi diferitele clasificări ale situaţiilor victimogene. În baza studiilor teoretice şi analizei practicii judiciare din republică au fost precizate criteriile de bază ale clasificării şi tipologiei situaţiilor victimogene: caracterul comportamentului victimei; trăsăturile personalităţii victimei care în situaţia creată sporesc victimitatea acesteia; perceperea de către persoana vătămată a situaţiei în care s-a pomenit; atitudinea victimei faţă de comportamentul său şi consecinţele acestuia; atitudinea persoanei vătămate faţă de acţiunile făptuitorului. Au fost stabilite 4 tipuri de situaţii în care se comit infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei. Capitolul III. Probleme victimologice ale mecanismului comportamentului infracţional cuprinde şapte paragrafe consacrate examinării noţiunii de mecanism al comportamentului infracţional; rolului situaţiei în mecanismul infracţiunii; tipurilor de situaţii caracteristice anumitor categorii de infracţiuni; personalităţii şi comportamentului victimei în mecanismul infracţiunii; „vinovăţiei” victimei; raportului dintre infractor şi victimă; împotrivirii victimei atentatului criminal; particularităţilor victimizării şi determinării „cifrei negre” a criminalităţii în Republica Moldova. Concluziile, recomandările şi propunerile sunt făcute în baza analizei legislaţiei penale naţionale, generalizării practicii judiciare şi studiilor empirice concrete realizate de autor asupra situaţiei victimologice din Republica Moldova. În paragraful întîi Mecanimsul comportamentului infracţional sunt examinate şi precizate noţiunea, structura şi tipurile acestuia. Se menţionează că mecanimsul comportamentului infracţional este procesul de naştere şi dezvoltare a infracţiunii şi reprezintă prin sine un rezultat al interacţiunii personalităţii infractorului cu condiţiile mediului social. Procesul respectiv este un lanţ complicat şi desfăşurat de cauze şi efecte, ce îmbină elemente obiective şi subiective care determină subiectul de a alege şi realiza comportamentul infraţional din toate variantele posibile de comportament. În realitate există o multitudine de mecanisme ale comportamentului infracţional. Fiecare mecanism este tot atît de individual ca şi personalitatea infractorului. Mecanismul infracţiunii poate funcţiona în mod desfăşurat sau concis. Cel mai complet şi amplu el se manifestă la infracţiunile premeditate. Mecanismul unor astfel de infracţiuni cuprinde trei etape principale: 1) naşterea motivului; 2) planificarea acţiunilor criminale; 3) săvîrşirea infracţiunii şi survenirea consecinţelor prejudiciabile. Se afirmă că fiecare etapă este o formaţiune complicată care include diverse procese şi stări

psihice, impactul mediului exterior, luarea deciziilor de către individ şi legăturile inverse. În lucrare sunt analizate minuţios fazele respective ale mecanismului infracţiunii. Competitorul este de acord cu cercetătorii care disting patru tipuri de mecanisme ale comportamentului infracţional: 1) mecanismele comportamentului infracţional determinate de necorespunderea necesităţilor şi intereselor subiectului posibilităţilor acestuia; 2) mecanismele determinate de deformarea necesităţilor şi intereselor personalităţii; 3) mecanismele determinate de denaturarea reprezentărilor morale şi juridice, sistemului de valori şi obiectivelor sociale ale personalităţii; 4) mecanismele determinate de deficienţele procesului de luare a deciziei şi realizare a acesteia. Răspîndirea acestor tipuri de mecanisme în societate este condiţionată atît de tipul concret de personalitate, cît şi de factorii sociali, economici, cultural-psihologici, modul de viaţă a anumitor categorii de cetăţeni. Potrivit autorului, victima trebuie concepută ca element de sine stătător al mecanismului infracţiunii, adică transformarea în infractor şi transformarea în victimă urmează a fi studiate ca procese ale interacţiunii sociale. În paragraful al doilea Rolul situaţiei în mecanismul comportamentului infracţional sunt examinate noţiunea de situaţie concretă de viaţă, trăsăturile caracteristice, conţinutul obiectiv şi importanţa subiectivă a acesteia; raportul dintre situaţia concretă de viaţă şi particularităţile personalităţii făptuitorului; noţiunile de situaţie în care nemijlocit se comite infracţiunea, de situaţie criminogenă şi noncriminogenă. Potrivit autorului, situaţia poate fi doar condiţie în săvîrşirea infracţiunii, provocînd, favorizînd, fiind neutră sau împiedicînd atentatorul. În realitate există o diversitate mare de raporturi care apar între orientările personalităţii infractorului şi situaţiile care precedă actul criminal, extremităţile acestor interdependenţe fiind: 1) impactul puternic din partea situaţiei, cînd orientările antisociale ale făptuitorului sunt minimale, 2) orientările negative pronunţate ale infractorului şi lipsa oricărui impact din partea situaţiei. Studiul rolului situaţiei prin mecanismul infracţiunii este, în opinia competitorului, un suport ştiinţific în elaborarea măsurilor de prevenire a infracţiunilor.

În baza comportamentului preinfracţional al victimei, sunt relevate patru tipuri principale de situaţii victimogene caracteristice omorurilor, cinci tipuri de situaţii în care frecvent sunt cauzate victimelor vătămări corporale şi trei tipuri principale de situaţii în care se comit infracţiuni de viol. În cadrul acestor tipuri, cercetătorul distinge mai multe subtipuri de situaţii.

Aceste tipologii de situaţii victimogene au fost elaborate de autor, fiind studiate 753 de dosare penale ce conţineau infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiuni privind viaţa sexuală, inclusiv 332 de dosare – infracţiuni de omor, 240 de dosare – infracţiuni de vătămare intenţionată gravă, medie şi uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi 181 de dosare penale – infracţiuni de viol.

În paragraful al treilea Personalitatea şi comportamentul victimei în mecanismul infracţiunii: aspecte criminologice şi de drept penal este cercetat rolul trăsăturilor personalităţii şi comportamentului victimei în mecanismul infracţiunii, precum şi efectele criminologice şi juridico-penale ale acestora. Din punctul de vedere al criminologiei, personalitatea şi comportamentul victimei au un rol de sine stătător în mecanismul cauzelor şi condiţiilor infracţiunii şi nu pot fi confundate sau identificate cu alte elemente ale situaţiei. Particularităţile personalităţii şi caracterul comportamentului victimei pot contribui la comiterea infracţiunii, influenţînd asupra apariţiei şi realizării intenţiei subiectului infracţiunii, determinîndu-i orientarea şi caracterul acţiunilor acestuia sau atrăgîndu-l într-o situaţie favorabilă pentru comiterea faptei prejudiciabile. Sunt supuse unei analize criminologice

trăsăturile fizice, psihice şi sociale ale personalităţii, în deosebi, trăsăturile psiho-morale negative şi rolul social, datorită cărora indivizii pot fi predispuşi a deveni, în anumite condiţii, victime ale infracţiunilor. Este examinat, de asemenea, rolul comportamentului victimei în mecanismul infracţiunii care poate împiedica săvîrşirea infracţiunii, poate fi neutru, adică nu favorizează şi nu împiedică comiterea crimei, poate uşura săvîrşirea infracţiunii, avînd un caracter neatent, neprevăzător, riscant sau uşuratic şi poate provoca crima, fiind un pretext, adică generînd motivul şi scopul comiterii ei. Potrivit competitorului, importanţa criminologică a studiului personalităţii şi comportamentului victimei în mecanismul infracţiunii constă în cunoaşterea aprofundată a cauzelor şi condiţiilor săvîrşirii infracţiunilor şi elaborarea măsurilor de prevenire victimologică a acestora.

Analiza semnelor ce caracterizează victima din legea penală permite de a determina locul acesteia în componenţa de infracţiune. Victima nu este un element de sine stătător al componenţei de infracţiune, semnele acesteia fiind incluse de către legislator în componenţa de infracţiune pentru a caracteriza alte elemente: obiectul şi latura obiectivă a infracţiunii. Este necesar a ţine cont că semnele victimei au importanţă juridico-penală numai atunci cînd au fost reflectate (sau puteau fi reflectate) în conştiinţa şi voinţa vinovatului, adică cînd acestea au fost cuprinse (sau puteau fi cuprinse) de intenţia sau imprudenţa acestuia. Legislaţia penală în vigoare conţine norme în structura cărora sunt incluse semne ce caracterizează persoana vătămată şi comportamentul acesteia: în peste 50 de articole sunt stipulate trăsăturile fizice sau sociale ale persoanei vătămate, în 19 articole se indică asupra comportamentului licit sau ilicit, imoral al victimei, în 11 articole este stipulată starea victimei în momentul comiterii infracţiunii şi în 20 de articole se conţin semnele ce caracterizează relaţiile victimei cu subiectul infracţiunii. Trăsăturile victimei se conţin în componenţele de infracţiuni nu în toate cazurile cînd prin infracţiunea respectivă sunt cauzate prejudicii persoanei, dar numai atunci cînd trebuie micşorat cercul persoanelor vătămate, limitîndu-l prin anumite condiţii (analogic componenţelor cu subiect special al infracţiunii). În toate celelalte cazuri, despre victimă putem judeca după caracterul prejudiciului pricinuit de infracţiunea respectivă. Trăsăturile ce caracterizează victima din legea penală sunt clasificate în: 1) trăsături caracteristice personalităţii victimei (fizice, sociale); 2) trăsături ce vizează starea victimei; 3) trăsături ce caracterizează comportamentul victimei (legal, ilegal, imoral, „acordul” victimei şi persoana vătămată îşi cauzează singură dauna); 4) trăsături ce caracterizează relaţiile reciproce dintre victimă şi vinovat; 5)trăsături ce caracterizează dauna pricinuită victimei (fizică, materială, morală). Potrivit autorului, trăsăturile personalităţii victimei, introduse în componenţele de infracţiuni, sunt indisolubil legate de obiectul asupra căruia e îndreptat atentatul respectiv, deoarece atentatul asupra persoanei vătămate înzestrată cu astfel de calităţi înseamnă cauzarea daunei relaţiilor sociale corespunzătoare apărate de dreptul penal. De aceea, trăsăturile victimei caracterizează esenţial caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunilor respective. Semnele ce caracterizează comportamentul victimei aparţin, de regulă, laturii obiective a infracţiunii, deoarece sunt un element al situaţiei în care se comite infracţiunea. Uneori, comportamentul persoanei vătămate, fiind element al situaţiei, poate caracteriza, totodată şi latura subiectivă a infracţiunii, conţinutul şi direcţia intenţiei, motivul şi scopul.

Estimarea juridico-penală a comportamentului persoanei vătămate şi influenţa ei acestuia asupra răspunderii penale a făptuitorului este determinată, în primul rînd, de rolul comportamentului respectiv în săvîrşirea infracţiunii şi, în al doilea rînd, de caracteristica socială, morală şi juridică a acestuia. Comportamentul victimei poate fi pozitiv, neutru, imoral,

ilegal sau infracţional. În primul caz, răspunderea penală a subiectului se intensifică, de regulă, iar în ultimele trei cazuri este atenuată pînă la refuzul total de a recunoaşte pricinuirea daunei „persoanei vătămate”. Comportamentul negativ al victimei are importanţă juridico-penală atunci cînd a provocat infracţiunea, adică a servit drept pretext, determinînd motivele şi scopul infracţiunii şi dacă se stabileşte raportul cauzal dintre acest comportament şi acţiunile infractorului. Comportamentul provocator al victimei poate fi atît ilegal, cît şi imoral. În cazurile în care comportamentul victimei poartă caracter infracţional, este abordată problema răspunderii penale a însăşi „persoanei vătămate”.

În paragraful al patrulea „Vinovăţia” victimei şi răspunderea penală este examinat şi definit conceptul victimologic de vinovăţie a victimei. Sunt stabilite deosebirile dintre noţiunea de vinovăţie în dreptul penal şi conceptul de „vinovăţie” a victimei utilizat în cadrul cercetărilor victimologice. Autorul argumentează că „vinovăţia” victimei este o categorie social-psihologică care nu corespunde cu conţinutul şi volumul vinovăţiei în drept. „Vinovăţia” victimei este, în mare parte, o vinovăţie morală. Spre deosebire de vinovăţia în dreptul penal, care reprezintă atitudinea psihică a subiectului infracţiunii faţă de fapta sa şi consecinţele acesteia, „vinovăţia” victimei este o categorie obiectivă, fiind aprecierea negativă a comportamentului persoanei dată de către societate; „vinovăţia” victimei, ca unul din pretextele comiterii faptei ilicite, nu poate să aparţină laturii subiective a componenţei de infracţiune, ci îşi ocupă locul printre semnele laturii obiective a acesteia ca şi orice alte circumstanţe ce contribuie la săvîrşirea actului. Sunt descifrate categoriile de predispoziţie victimală vinovată şi nevinovată. În opinia competitorului, „vinovăţia” victimei se poate manifesta prin comportamentul provocator al acesteia, prin nerespectarea de către persoana vătămată a măsurilor de precauţie necesare în anumite condiţii (comportamentul uşuratic, neatent, imprudent, neprevăzător ce creează condiţii favorabile pentru comiterea infracţiunii) şi prin starea de neputinţă vinovată a victimei (creată conştient sau inconştient de însăşi persoana vătămată, de regulă, consumînd băuturi alcoolice, droguri sau alte mijloace). O atenţie deosebită se acordă importanţei „vinovăţiei” victimei la diferenţierea răspunderii şi individualizarea pedepsei penale a făptuitorului. Acţiunile ilicite sau imorale ale victimei, care au provocat infracţiunea, mărturisesc despre reducerea gradului de pericol social al faptei şi infractorului pînă la înlăturarea caracterului penal al comportamentului victimizatorului (legitima apărare, reţinerea infractorului, unele cazuri de extremă necesitate). În asemenea cazuri, „vinovăţia” victimei absoarbe parcă o parte din vinovăţia subiectului infracţiunii, devenind o circumstanţă care atenuează răspunderea penală a făptuitorului.

În paragraful al cincilea Raportul „infractor - victimă” sunt investigate un şir de aspecte metodologice şi empirice ale raportului dintre infractor şi victimă. Este dezvăluită importanţa analizei şi cunoaşterii relaţiilor date pentru activitatea practică de prevenire şi combatere a criminalităţii. Sunt examinate aspectele obiectiv şi subiectiv ale raportului „infractor - victimă”. Potrivit autorului, relaţiile dintre infractor şi victimă trebuie studiate atît în etapele preinfracţională şi de săvîrşire a infracţiunii, cît şi în etapa postinfracţională. Raportul dat trebuie cercetat nu numai ca relaţie, dar şi ca un oarecare eveniment perceput într-un anumit spaţiu şi interval de timp. Este examinată şi problema „inversării rolurilor”. Autorul analizează multiple clasificări ale relaţiilor dintre infractor şi victimă din literatura de specilitate şi sistematizează criteriile acestora. În baza studiilor proprii sunt stabilite particularităţile relaţiilor dintre infractor şi victimă la comiterea infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiunilor privind viaţa sexuală.

În paragraful al şaselea Împotrivirea victimei atentatului criminal este elucidată importanţa şi specificul tratării victimologice a problemei date. În baza unui bogat material empiric este analizată împotrivirea victimelor în timpul comiterii infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei, infracţiunilor sexuale, huliganismului, escrocheriei etc. Sunt determinate şapte tipuri de opunere a rezistenţei de către victime în procesul violului. Autorul argumentează ineficienţa împotrivirii victimelor în timpul infracţiunilor de omor, vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi de viol; abordează problema privind elaborarea şi aplicarea măsurilor de asigurare a securităţii personale a cetăţenilor împotriva atentatelor criminale. În paragraful al şaptelea Particularităţi ale victimizării şi „cifra neagră” a criminalităţii în Republica Moldova este cercetată situaţia victimologică şi „cifra neagră” a criminalităţii în ţara noastră în baza a două studii sociologice realizate de autor: în aprilie-mai 2003, un sondaj de victimizare reprezentativ pentru toată populaţia ţării ce a atins vîrsta răspunderii penale (966 de persoane chestionate în 82 de localităţi) şi în martie 2004, un sondaj printre elevii claselor a VIII - XII-a din municipiul Chişinău. Potrivit primului sondaj, coeficientul victimizării populaţiei ţării este de cel puţin 17 la sută şi cel mult de 27-28 la sută. Populaţia republicii este victimizată mai frecvent de furturi, jafuri, tîlhării, vătămări corporale, infracţiuni legate de mită şi acte huliganice. Este analizată structura şi tendinţele victimizării după vîrsta, sexul, studiile, statutul social, etnia şi tipul localităţii victimelor. În ţara noastră mai frecvent sunt victimizaţi bărbaţii (52,8%). Dacă în mediul rural victime devin mai mult bărbaţii decît femeile, apoi în oraşe, dimpotrivă, mai frecvent sunt victimizate femeile decît bărbaţii. Coeficientul victimizării populaţiei urbane (18,3%) este mai înalt decît coeficientul victimizării populaţiei rurale (15,9%). Cele mai victimizate grupe de vîrste sunt de 16-29 de ani (19%) şi persoanele de vîrstă înaintată (17,4%). Dacă la sate cei mai victimizaţi sunt bătrînii şi cetăţenii de vîrstă medie (30-45 de ani), apoi în urbe – respectiv persoanele cu vîrste cuprinse între 16-29 de ani şi 46-59 de ani. În funcţie de sporirea nivelului de studii şi gradului de calificare a persoanelor, are loc, de regulă, reducerea posibilităţilor de victimizare a acestora. Astfel, printr-o vulnerabilitate victimală sporită se caracterizează persoanele cu studii primare (20%) şi medii incomplete (19,8%). În dependenţă de statutul social, cei mai victimizaţi sunt şomerii (36,4%), studenţii (21,9%) şi gospodinele casnice (fiecare a cincea). Printr-o vulnerabilitate victimală redusă se caracterizează pensionarii, funcţionarii de stat şi intelectualii. Sunt relevate, de asemenea, patru zone ce diferă după nivelul victimizării. Prin realizarea sondajului sociologic „self-report-surveys” printre elevii claselor a VIII-XII-a din mun. Chişinău, s-a stabilit: 1) o parte considerabilă din elevii chestionaţi destul de frecvent comit abateri care pot fi calificate drept ilegale (fiecare al patrulea). Majoritatea elevilor săvîrşesc, de regulă, delicte uşoare. Practic, fiecare respondent, începînd cu primii ani de şcoală, a încălcat diferite indicaţii şi reguli; 2) o parte substanţială din respondenţi au comis fapte penale: fiecare al cincilea – maltratări intenţionate sau alte acte de violenţă; 17 la sută – furturi; 12 la sută – acte de huliganism; 8,5 la sută – escrocherii; 4,2 la sută – pungăşii; 2,6 la sută – jafuri; 1,3 la sută – violuri; 3,5 la sută – consumă droguri, iar 1,3 la sută – participă la desfacerea ilegală a substanţelor narcotice. Putem deduce că o parte enormă din numărul infracţiunilor comise în realitate de minori nu sunt relevate de organele de urmărire penală şi constituie „cifra neagră” a criminalităţii; 3) peste 50 la sută din respondenţi au afirmat că în mediul în care se află au fost comise fapte ilegale şi cea mai mare parte din infracţiuni s-au săvîrşit de mai multe ori. Deci majoritatea elevilor chestionaţi au fost singuri făptuitori ai infracţiunilor, au devenit victime sau au fost martori ai actelor criminale; 4) este înalt şi

nivelul de victimizare a minorilor. Fiecare al treilea elev chestionat a devenit victimă a infracţiunii. Gradul de victimizare a minorilor (30,3%) este mult mai sporit decît gradul de victimizare a populaţiei adulte (18,1%) din mun.Chişinău. Frecvent, minorii devin victime ale furtului, escrocheriei, şantajului, huliganismului, jafurilor, actelor de violenţă, tîlhăriilor şi infracţiunilor sexuale. Pentru prima dată a fost determinată „cifra neagră” a criminalităţii din republică care constituie 2/3 din criminalitatea reală, precum şi criminalitatea latentă naturală şi artificială. Capitolul IV. Probleme de prevenire victimologică a infracţiunilor cuprinde patru paragrafe consacrate bazelor teoretice şi metodologice ale prevenirii victimologice a infracţiunilor, asigurării organizaţionale, informaţionale şi tactice a acestui tip de activitate şi concepţiei prevenirii victimologice a infracţiunilor de către organele afacerilor interne. În paragraful întîi Prevenirea victimologică a infracţiunilor: concept şi particularităţi sunt examinate, dezvoltate în continuare şi concretizate conceptul, structura, sistemul, obiectul, metodele şi formele de realizare a prevenirii victimologice a infracţiunilor. Cercetarea sistematică şi aprofundată a problemei victimei permite a descoperi noi posibilităţi ale sistemului de prevenire a infracţiunilor şi a valorifica rezerve necunoscute şi nefolosite pînă în prezent, fiind modificată atît activitatea profilactică orientată tradiţional numai asupra infractorului, cît şi aprecierea persoanei vătămate considerată drept un element pasiv al infracţiunii. În opinia autorului, prevenirea victimologică a infracţiunilor este un subsistem al sistemului prvenirii criminologice şi se realizează la aceleaşi niveluri ca şi cea din urmă; dacă direcţia tradiţională a prevenirii este orientată spre infractor, atunci direcţia victimologică – spre victimă; prevenirea victimologică este valorificarea potenţialului de rezervă în lupta împotriva criminalităţii. Obiect al prevenirii victimologice este victimitatea (reală şi potenţală) şi victimizarea care, în realitate, se manifestă prin situaţii victimogene obiective, situaţii victimogene ce apar prin interacţiunea circumstanţelor obiective şi subiective; victime înregistrate şi latente; grupuri de risc şi persoane concrete, care se caracterizează prin vulnerabilitate victimală sporită faţă de anumite infracţiuni. Subiecţi ai prevenirii victimologice sunt organele statului, organizaţii obşteşti şi private, persoane cu funcţii de răspundere şi cetăţenii de rînd. Cercetătorul consideră că pentru realizarea nemijlocită a prevenirii victimologice trebuie create organe specializate, subdiviziuni, grupe, organizaţii nonguvernamentale ce ar asigura desfăşurarea unei activităţi profesionale în ceea ce priveşte evitarea de către cetăţeni a riscului victimal şi victimizării, inclusiv a recidivei.

Potrivit competitorului, specificul prevenirii victimologice este determinat de obiectul propriu (victimele reale şi potenţiale); dominarea măsurilor care nu sunt nemijlocit reglementate juridic; utilizarea largă a ajutorului din partea populaţiei; instruirea colaboratorilor din serviciul profilactic în domeniul victimologiei; baza informaţională care include evidenţa victimelor infracţiunilor etc. Autorul distinge trei modalităţi ale prevenirii victimologice a infracţiunilor: generală, individuală şi urgentă sau operativă. Sunt determinate elementele principale ale sistemului prevenirii victimologice a infracţiunilor: subiecţii prevenirii date; interacţiunea dintre aceştia, precum şi interacţiunea cu subiecţii altor sisteme; măsurile prevenirii generale, individuale şi operative realizate; implementarea programelor profilactice complexe; asigurarea social-economică, juridică şi materială a activităţii de prevenire.

Paragraful al doilea Asigurarea organizaţională, informaţională şi tactico-metodologică a prevenirii victimologice cuprinde o analiză detaliată a acestor particularităţi

caracteristice prevenirii victimologice a infracţiunilor. În opinia autorului, organizarea în modul cuvenit şi asigurarea informaţională a prevenirii victimologice necesită soluţionarea unor astfel de probleme cum sunt: 1) pregătirea specialiştilor în domeniul prevenirii victimologice; 2) selectarea profesională pentru angajarea în serviciul organelor afacerilor interne, ţinîndu-se cont de trăsăturile psihologice ale candidaţilor, capacitatea acestora de a se orienta adecvat în diferite circumstanţe; 3) organizarea, în cadrul comisariatelor de poliţie, a unui serviciu psihopedagogic unic; 4) organizarea evidenţei profilactice a persoanelor care au devenit victime sau real pot fi victimizate; 5) crearea documentelor informaţionale speciale pentru obiectele şi spaţiile cele mai periculoase din punct de vedere victimologic; 6) organizarea şi realizarea sistematică a interacţiunii dintre serviciile şi direcţiile organelor afacerilor interne şi dintre alte organe de stat şi organizaţii non-guvernamentale.

Se menţionează că prevenirea victimologică se realizează în funcţie de necesitatea anumitor completări în activitatea informaţional-analitică, a asigurării acumulării de informaţie victimologică operativă, precum şi căutării de surse suplimentare informative. Astfel, problema informaţională apare sub două aspecte: a) cercetarea fenomenelor de masă şi asigurarea serviciului profilactic cu cunoştinţe referitoare la diferite aspecte ale victimizării; b) relevarea obiectelor concrete ale prevenirii victimologice în activitatea practică a subdiviziunilor organelor afacerilor interne. Potrivit competitorului, o activitate eficientă de prevenire a infracţiunilor trebuie să se bazeze pe informaţia multilaterală cu caracter criminologic, care este concretizată în fiecare caz aparte pentru a întreprinde măsuri cu caracter profilactic asupra persoanelor concrete.

Obţinerea unor asemenea date este posibilă doar cu condiţia organizării adecvate a cercetărilor victimologice. Direcţiile prioritare ale unei asemenea organizări pot fi: 1) cercetarea trăsăturilor personale ale victimei infracţiunii; 2) studiul comportamentului victimelor în situaţiile tipice anumitor categorii de infracţiuni; 3) analiza relaţiilor infractor - victimă în măsura în care ele determină dinamica şi caracterul evenimentelor criminale, inclusiv alegerea de către infractor a victimei şi a modalităţii de săvîrşire a infracţiunii; 4) cercetarea nemijlocită a situaţiilor în care se realizează trăsăturile personale atît ale victimelor, cît şi ale infractorilor. În continuare sunt analizate şi descrise aceste direcţii prioritare ale cercetărilor criminologice, rezultatele cărora asigură informaţional activitatea practică de prevenire victimologică a infracţiunilor.

În scopul utilizării eficiente a măsurilor profilactice orientate asupra victimelor potenţiale şi evidenţei detaliate a tuturor circumstanţelor victimogene, este necesar a elabora anumite procedee tactice şi scheme metodologice moderne de prevenire a infracţiunilor. Realizarea în ansamblu a acestor sarcini constituie, în opinia competitorului, asigurarea tactico-metodologică a prevenirii victimologice. În lucrare sunt determinate metodele principale care pot fi utilizate în elaborarea schemelor tactice. Autorul insistă că fiecare din aceste metode poate fi realizată şi sub aspect victimologic. Aspectul victimologic al prevenirii infracţiunilor constă în acţiuni de înlăturare a situaţiilor în stare să producă prejudicii.

În paragraful dat se acordă o atenţie cuvenită elaborării schemelor tactice şi metodicilor de prevenire victimologică a infracţiunilor. În opinia competitorului, elaborarea metodicilor este utilă, în special, la prevenirea anumitor genuri de infracţiuni, deoarece atunci cînd trebuie prevenită o infracţiune concretă este deosebit de importantă evidenţa tuturor datelor, inclusiv a celor care par, la prima vedere, nu atît de necesare, luarea în calcul a tuturor circumstanţelor cu caracter victimologic. Aceste metodici trebuie să conţină recomandări de a

utiliza metodele formale şi neformale de lucru, care, în măsura necesităţii, să fie orientate atît spre potenţialul infractor, cît şi spre posibila victimă.

În paragraful al treilea Prevenirea victimologică generală şi individuală sunt analizate particularităţile, în special, metodele principale ale acestor două forme de realizare a prevenirii victimologice a infracţiunilor. Prevenirea victimologică generală cuprinde relevarea factorilor victimogeni; elaborarea şi utilizarea măsurilor orientate spre minimalizarea, neutralizarea şi înlăturarea factorilor respectivi. Prevenirea victimologică individuală include identificarea persoanelor care se caracterizează printr-o vulnerabilitate victimală sporită şi promovarea unor măsuri de protecţie sau autoprotecţie a acestora; resocializarea şi reintegrarea socială a victimelor infracţiunilor în scopul reducerii victimizării lor repetate. Potrivit autorului, măsurile generale de prevenire trebuie să includă acţiuni de înlăturare a circumstanţelor ce implică victimizarea persoanelor pe calea excluderii sau împiedicării comportamentului periculos al potenţialelor victime. De regulă, asemenea măsuri sunt îndreptate spre circumstanţele generale şi de amploare. În continuare sunt menţionate obiectivele principale ale prevenirii victimologice generale şi măsurile, metodele şi procedeile de realizare a acestora.

Cercetătorul susţine că realizarea eficientă a măsurilor de prevenire individuală este determinată de faptul cît de complet şi de oportun sunt descoperite victimele potenţiale şi situaţiile victimogene concrete. Pentru elaborarea unui sistem de acţiuni profilactice asupra unui individ este necesar de a cunoaşte personalitatea acestuia. Asemenea cunoştinţe sunt acumulate fiind relevate trăsăturile pozitive şi negative ale persoanei şi estimată victimitatea generală şi particulară a acesteia, adică cum se pot manifesta negativ calităţile personale în situaţiile victimogene. Atunci cînd lipsesc datele necesare despre personalitatea victimei, aceasta este apreciată după comportamentul ei..

În scopul desfăşurării eficiente a acţiunilor profilactice individuale, este necesară, în opinia competitorului, elaborarea unui plan de prevenire individuală a victimizării care ar putea cuprinde următoarele etape: 1) determinarea unei anumite persoane drept obiect al prevenirii individuale după comportamentul acesteia şi stabilirea tipului de victime la care aparţine individul dat; 2) realizarea măsurilor primare, orientate spre neutralizarea influenţei negative externe şi a manifestărilor negative în comportamentul persoanei; 3) studierea individului la nivel psihologic şi stabilirea tipului psiho-social la care aparţine acesta; 4) elaborarea unei viziuni complete despre personalitatea celui supus prevenirii şi realizarea măsurilor profilactice, ţinînd cont de trăsăturile individuale ale persoanei. În continuare sunt analizate etapele planului de prevenire individuală a victimizării şi sunt elaborate scheme tactice de prevenire victimologică în raport cu victimele agresive, victimele active, victimele cu iniţiativă, victimele pasive şi victimele necritice. Paragraful al patrulea Activitatea organelor afacerilor interne de prevenire victimologică a infracţiunilor este consacrat elaborării concepţiei prvenirii victimologice a infracţiunilor de către organele de poliţie. Scopul acestei concepţii este de a orienta practica de prevenire a criminalităţii din subdiviziunile MAI asupra rezervelor neutilizate, legate de factorul „victima infracţiunii”. Prevenirea victimologică a infracţiunilor este considerată de autor drept un subsistem al sistemului de prevenire a criminalităţii realizat de organele afacerilor interne. Activităţile de prevenire ale poliţiei trebuie să fie orientate atît asupra persoanelor care pregătesc infracţiunea sau comit infracţiuni, asupra indivizilor cu comportament ilegal stabil, inclusiv asupra acelora care sunt traşi la răspundere penală, cît şi asupra persoanelor care sunt victime potenţiale ale infracţiunilor datorită comportamentului ori

modului lor de viaţă. Deci orientarea victimologică nu înlocuieşte prevenirea tradiţională, ci doar o completează pe aceasta. Sunt determinate şi analizate scopul, obiectul, metodele generale şi individuale, sistemul şi trăsăturile specifice ale prevenirii victimologice desfăşurate de poliţie. De asemenea, sunt examinate particularităţile, conţinutul şi obiectivele activităţilor în domeniul dat, practicate de poliţia ordine publică, subdiviziunile de urmărire penală şi investigaţii operative. Este examinată şi pusă în circulaţie noţiunea de prevenire victimologică a infracţiunilor prin mijloace ale investigaţiilor operative, care studiază doar laturile fenomenului victimităţii (persoanele victimale), scoase la iveală şi fixate pe cale investigativ-operativă în scopul unei influenţe profilactice ulterioare. Sunt formulate propuneri de lege ferenda privind modificarea Legii Republicii Moldova cu privire la poliţie, în sensul introducerii în atribuţiile organelor de interne a activităţilor ce ţin de prevenirea victimologică a infracţiunilor. Totodată, sunt propuse un şir de măsuri privind organizarea şi asigurarea informaţională a activităţii organelor afacerilor interne de prevenire victimologică a infracţiunilor. Capitolul V. Probleme privind protecţia, reintegrarea socială şi repararea prejudiciului cauzat victimelor în urma infracţiunilor cuprinde patru paragrafe.

În paragraful întîi Aspecte generale privind protecţia şi ajutorarea victimelor infracţiunilor se menţionează că protecţia, reintegrarea socială şi repararea prejudiciului cauzat victimelor infracţiunilor include accesul victimelor la justiţie şi la un tratament corect, repararea prejudiciului material produs prin atentatele contra patrimoniului şi acţiunile violente, compensarea daunei morale (atît prin achitări materiale, cît şi prin alte forme de reparare a daunei), reabilitarea moral-psihologică a persoanei vătămate, precum şi apărarea fizică a acesteia împotriva victimizării repetate. Despăgubirea victimelor infracţiunilor este o problemă internaţională, soluţionarea căreia, în fiecare ţară concretă, caracterizează, de fapt, nivelul dezvoltării unui sau altui sistem de drept. Repararea prejudiciului are un rol important în restabilirea echităţii sociale, constituind baza sistemului judiciar. Comunitatea Internaţională acordă o deosebită atenţie problemelor ce vizează prevenirea victimizării, repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, statutul persoanei vătămate în sistemul dreptului penal şi procesual-penal, reabilitarea morală şi reintegrarea socială a victimelor infracţiunilor. În consecinţă, au fost adoptate un şir de acte normative ce reflectă aceste prevederi. În continuare sunt analizate dispoziţiile Declaraţiei privind principiile justiţiei faţă de victimele crimelor şi abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 29 noiembrie 1985, prevederile Convenţiei Europene pentru despăgubirea victimelor infracţiunilor violente (Strasbourg, 24 noiembrie 1983), recomandările Comitetului European al ONU privind problemele combaterii criminalităţii „Despre statutul victimei infracţiunii în sistemul dreptului penal şi procesual-penal” , legislaţia şi practica altor state cu privire la protecţia şi despăgubirea victimelor infracţiunilor. Competitorul subliniază că, de regulă, în Republica Moldova se aplică o singură modalitate de reparare a prejudiciului cauzat victimei în urma infracţiunii: prin restituire, adică prin încasarea de la persoana vinovată, inclusiv şi prin repararea benevolă a pagubei de către aceasta. Statul nostru acordă compensări doar familiilor unor categorii de funcţionari, în cazul morţii acestora, iar mutilările pricinuite de infractor, ce au determinat incapacitatea temporară sau permanentă de muncă a victimei, servesc drept temei şi pentru achitarea unor sume băneşti de compensare a incapacităţii temporare de muncă sau pentru stabilirea pensiei (Legea cu privire la poliţie, art.35; Legea cu privire la statutul judecătorului, art.33; Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.21; Legea privind Serviciul de Informaţii şi Securitate, art.16 etc.). În prezent, statul nu participă la

compensarea materială şi nematerială a prejudiciului cauzat victimelor în urma infracţiunilor. Autorul afirmă că, deşi asigurarea persoanelor împotriva infracţiunilor corespunde legislaţiei în vigoare, societăţile de asigurare nu oferă astfel de servicii, avînd legal asemenea posibilitate. Potrivit competitorului, îmbunătăţirea statutului juridic al victimei (părţii vătămate) şi consolidarea poziţiei acesteia în cadrul procesului penal poate fi realizată analizînd şi perfectînd în continuare legislaţia procesual-penală naţională prin prisma următoarelor aspecte: a acorda victimelor dreptul să asiste şi să fie ascultate la toate etapele procesului penal; drepturile constituţionale trebuie aplicate în acelaşi mod atît faţă de învinuit, cît şi faţă de victimă (de exemplu, dreptul la viaţa intimă, familială şi privată sau dreptul la inviolabilitatea domiciliului); ar fi binevenit faptul ca victima să dispună de dreptul veto asupra începerii urmăririi penale şi de dreptul de a ataca decizia de încetare a procesului; a atrage victima în procesul de luare a deciziei şi în procedura de stabilire a pedepsei, victima/partea vătămată trebuie să fie recunoscută de Codul de procedură penală drept parte independentă în proces, dar nu parte a acuzării, deoarece, în unele cazuri, interesele victimei şi statului pot fi contrare. Conform Codului de procedură penală al Republicii Moldova, judecarea acţiunii civile în procesul penal, indiferent de valoarea acţiunii, se efectuează de către instanţa de competenţa căreia este cauza penală (art.225 alin.1). Numai în cazul în care, pentru a stabili suma despăgubirilor cuvenite părţii civile, apare necesitatea de a amîna judecarea cauzei pentru a se administra probe suplimentare, instanţa poate să admită în principiu acţiunea civilă, urmînd ca asupra cuantumului despăgubirilor să se pronunţe instanţa în ordinea procedurii civile (art.225 alin.3). În opinia cercetătorului, această excepţie, în mare parte, s-a transformat în regulă. Persoana care nu a înaintat acţiunea civilă în cadrul procesului penal, precum şi persoana a cărei acţiune civilă a rămas nesoluţionată, au dreptul de a înainta o asemenea acţiune în ordinea procedurii civile (art.221 aln.5). Toate acestea duc la înrăutăţirea situaţiei persoanei vătămate însărcinînd-o cu griji suplimentare de a depăşi tot felul de bariere, inclusiv birocratice. Chiar dacă dispune de o hotărîre pozitivă a instanţei, persoana vătămată, de regulă, nu este real despăgubită din diferite cauze, inclusiv a neglijenţei serviciului executorilor judecătoreşti.

Autorul propune de a organiza în Republica Moldova un sistem care ar completa lacunele, neajunsurile actualului nivel de despăgubire a victimelor infracţiunilor, bazat pe elaborarea şi implementarea mecanismelor compensării de către stat a prejudiciului cauzat victimelor prin infracţiune, pe crearea de fonduri obşteşti, pe împăcarea victimei cu infractorul şi restituirea benevolă a pagubei cauzate de către vinovat în schimbul atenuării vinovăţiei, liberării de răspundere, iar uneori şi de pedeapsa penală. Trebuie create, de asemenea, centre speciale care ar acorda victimelor infracţiunilor violente nu numai susţinere materială, dar şi asistenţă şi protecţie psihologică. În paragraful al doilea Justiţia restaurativă şi medierea: probleme şi perspective se subliniază că actualul sistem de justiţie al Republicii Moldova se orientează, în exclusivitate, spre reacţia socială faţă de infracţiunile comise şi mai puţin ia în consideraţie necesităţile şi interesele părţii vătămate, precum şi respectarea drepturilor delincventului. În viziunea autorului, legislaţia penală şi procesual-penală naţională acordă atenţie insuficientă interacţiunii dintre infractor şi victimă care stă la baza actului infracţional. În cadrul justiţiei represive, infracţiunea contra persoanei este „o infracţiune contra statului”, adică în faptul infracţiunii este privită relaţia dintre infractor şi sancţiunea penală, dar nicidecum relaţia dintre infractor şi victimă, infractor şi societate. Obţinerea înţelegerii sociale şi normalizarea relaţiilor prin luarea contactelor personale dintre infractor şi victimă practic sunt imposibile. Deci justiţia penală trebuie să tindă spre o armonie socială dintre infractor şi victimă, elaborînd şi

susţinînd, astfel, acele norme şi valori sociale care contribuie la împăcare. Competitorul consideră că trecerea de la justiţia represivă la justiţia restaurativă va permite îmbunătăţirea statutului victimei în sistemul de drept penal şi procesual-penal, nefiind afectate drepturile procesuale ale învinuitului. Concepţia justiţiei restaurative constă în readucerea la starea iniţială a delincventului şi victimei, adică restaurarea relaţiilor dintre părţi, existente pînă la conflict. În consecinţă se schimbă şi scopul justiţiei penale: nu pedepsirea persoanei, dar împăcarea, repararea prejudiciului şi restabilirea relaţiilor sociale, existente pînă la comiterea infracţiunii. Principiul de bază al justiţiei restaurative este de a împuternici părţile (infractorul şi victima) în scopul soluţionării conflictului. Justiţia restaurativă este o alternativă metodelor tradiţionale ale procesului penal, fiind orientată spre antrenarea comunităţii şi societăţii în ansamblu în procesul de restaurare. Autorul analizează practica acumulată de alte state în domeniul medieriii şi stabileşte că medierea este o procedură special organizată de realizare a concepţiei justiţiei restaurative; medierea diferă principial de procedura penală oficială, fiind opusă celei mai moderne forme a acesteia – contradictorialităţii; medierea este o alternativă procesului penal, o procedură neformală în cadrul căreia părţile, în cazurile prevăzute de lege, pot conveni asupra împăcării cu concursul unei persoane imparţiale; medierea este voluntară; medierea, deşi, este neformală, totuşi parcurge cîteva etape: 1) declararea începerii procesului de mediere, 2) declaraţiile părţilor, 3) discuţia comună, 4) discuţiile private, 5)negocierile comune, 6) încheierea; în procesul medierii pot fi atrase, în măsura în care permite legislaţia, asociaţiile obşteşti şi/sau organizaţiile nonguvernamentale, de asemenea, se permite colaborarea cu organele de drept; procedura medierii se realizează în baza următoarelor principii: 1) principiul liberului consimţămînt, 2) principiul confidenţialităţii, 3) accesul liber şi egal, 4) admisibilitatea medierii, 5) independenţa sistemului de mediere, 6) cooperarea părţilor în conflict cu asistenţa mediatorului; locul medierii în cadrul procesului penal diferă în funcţie de ţară; la mediere se poate recurge în toate fazele procesului penal; efectele medierii pot fi diferite, în unele ţări medierea reuşită duce la încetarea procesului, în alte ţări împăcarea serveşte drept circumstanţă atenuantă etc.; programele de mediere, de regulă, sunt finanţate din bugetul statului şi realizate de organizaţii obşteşti, care îşi asumă responsabilitatea dată. În opinia competitorului, este important ca medierea să fie admisă la toate fazele procesului penal, chiar şi pînă la pornirea acestuia; participarea mediatorului este obligatorie, statutul acestuia fiind reglementat de legislaţia în vigoare; atribuţiile mediatorului nu pot fi exercitate de organul de urmărire penală, procuror sau avocat; avocatul poate participa la încheierea acordului de împăcare şi la consultarea persoanelor care se împacă; medierea ar trebui să suspende procesul oficial, iar dacă părţile nu s-au împăcat sau n-au executat obligaţiile prevăzute de acord, procedura trebuie reluată – aceasta fiind, actualmente, unica soluţie în cadrul căreia se respectă drepturile persoanei şi principiul prezumţiei nevinovăţiei, cu toate că unele probe nu vor mai putea fi dobîndite; dacă organul competent constată că părţile s-au împăcat şi prevederile acordului au fost îndeplinite, atunci el încetează procesul.

Deşi n-au fost elaborate definitiv principiile de bază şi standardele de care ar putea să se conducă statele, asigurînd aplicarea echitabilă şi eficientă a medierii şi a altor proceduri de împăcare şi restaurare socială, totuşi autorul apreciază înalt posibilităţile potenţiale ale sistemului justiţiei restaurative şi consideră necesară desfăşurarea acestuia în ţara noastră paralel cu procesele tradiţionale ale justiţiei penale.

Paragraful al treilea „Măsuri de conciliere” în lupta cu criminalitatea prevăzute de Codul penal al Republicii Moldova cuprinde o analiză detaliată a instituţiilor împăcării şi liberării de răspundere penală în legătură cu căinţa activă din legea penală în vigoare ca modalităţi de realizare a concepţiei justiţiei restaurative. În viziunea competitorului, introducerea în Codul penal a acestor două instituţii poate influenţa serios, în viitorul apropiat, asupra dezvoltării politicii penale. Temeiurile date privind liberarea de răspundere penală înlocuiesc forma clasică a reacţiei statului faţă de comportamentul infracţional (pedeapsa), fiind denumite, în literatura juridică, „măsuri de compromis în lupta împotriva criminalităţii” sau „măsuri alternative”. Aceste norme vor contribui şi la realizarea funcţiei de prevenire a legii penale, fiindcă vor stimula comportamentul pozitiv al persoanei vinovate. Potrivit autorului, articolele 57 şi 109 ale Codului penal al Republicii Moldova în vigoare, cu unele rezerve, pot fi atribuite instituţiei „mediere”, prevăzută în legislaţia ţărilor occidentale. Liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă poate fi comparată cu „medierea complexă”, iar înlăturarea răspunderii penale în legătură cu împăcarea corespunde în întregime concepţiei „medierii simple”. În continuare sunt analizate instituţiile „medierii simple” şi „medierii complexe” din legislaţia ţărilor occidentale. Sunt stabilite asemănările şi deosebirile dintre instituţiile date din legislaţia occidentală şi noile temeiuri privind liberarea de răspundere penală sau înlăturarea acesteia din Codul penal al Republicii Moldova.

Competitorul consideră că legea penală atribuie neargumentat normele date la instituţii diferite. Căinţa activă este considerată drept temei al liberării de răspundere penală, iar împăcarea - o cauză care înlătură răspunderea penală. În opinia autorului, articolul 109 CP al Republicii Moldova nu precizează cine se împacă, nestipulînd condiţia de bază a împăcării şi, prin urmare, a înlăturării răspunderii penale – repararea prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune. Autorul propune introducerea acestor precizări în norma dată, considerînd, de asemenea, că în perspectivă, o dată cu aprobarea reuşită a acestei instituţii în practica judiciară din ţara noastră, împăcarea va putea fi aplicată şi asupra infracţiunilor mai grave.

Potrivit noilor temeiuri ale liberării de răspundere penală, fiecare participant al triadei clasice „victimă – persoana vinovată - statul” urmăreşte realizarea scopului său. Persoana vătămată îşi compensează mult mai repede prejudiciul cauzat, făptuitorul evită răspunderea penală şi povara procesului penal, statul economiseşte timpul şi mijloacele necesare pentru cercetare, examinare judiciară, executarea sentinţei etc. De aceea, cu cît mai tîrziu este luată decizia cu privire la liberarea de răspundere penală, cu atît mai puţine şanse rămîn fiecăruia în realizarea scopurilor.

Paragraful al patrulea Repararea prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune este consacrat evoluţiei, modalităţilor, particularităţilor şi căilor de eficientizare a acestei instituţii. Problema dată este abordată sub aspect naţional şi internaţional. În cadrul studiului este analizată legislaţia penală, procesual-penală, civilă şi alte acte normative ale Republicii Moldova, precum şi legislaţia, experienţa acumulată în acest domeniu a altor state.

În paragraf se subliniază că în prezent este unanim recunoscut faptul că înfăptuirea justiţiei penale trebuie să fie echitabilă nu numai faţă de infractor, dar şi faţă de victimele infracţiunii. Un argument lucid al acestei tendinţe este adoptarea de către Adunarea Generală a ONU a Declaraţiei cu privire la principiile fundamentale ale justiţiei pentru victimele crimelor şi abuzului de putere. Declaraţia acordă o atenţie sporită sistemului de măsuri şi mijloace pentru apărarea victimelor, stabileşte accesul victimei la justiţie, procedura de judecare a cauzei, comportamentul echitabil faţă de victimă, prevede restituirea şi compensarea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Pentru asigurarea echităţii şi acordarea ajutorului

victimelor infracţiunilor, Declaraţia prevede două blocuri de propuneri şi recomandări la nivel naţional şi internaţional.

Deoarece sistemele de drept a ţărilor sunt diverse, este necesar a elabora unele propuneri de implementare a acestor prvederi. În opinia autorului, propunerile trebuie să se refere la problemele ce apar la crearea programelor de ajutor victimelor, în special, la: 1) procedura (etapele) elaborării programelor de ajutor victimelor la nivel naţional (planificarea, estimarea mijloacelor băneşti şi posibilităţilor, modalităţile de implementare a programului, tipurile de asistenţă acordată victimelor etc.); 2) standardele serviciilor acordate (elaborarea programelor pentru diverse tipuri de servicii acordate pe plan local şi naţional, serviciile avocaţilor, susţinerea în procesul penal şi civil, ajutorul acordat în cazul unei crize de ordin psihic/psihologic etc.); 3) caracteristicile traumelor apărute în procesul victimizării (natura şi consecinţele traumelor fizice, psihologice, financiare, esenţa şi consecinţele victimizării repetate în timpul colaborării cu organele justiţiei penale şi în societate); 4) participarea victimei la înfăptuirea justiţiei (comportamentul respectiv faţă de victimă, apărarea onoarei şi demnităţii, implicarea acesteia în procesul stabilirii pedepsei, participarea victimei la rezolvarea conflictului pe cale neformală (alternativă) – medierea, împăcarea etc.); 5) restituirea şi compensarea daunei pricinuite (compensarea de către stat, restituirea de către infractor şi/sau comunitate, sursele de finanţare etc.). Totodată, se menţionează că lipsesc prevederi atît în plan naţional, cît şi internaţional referitor la funcţionarii care, în virtutea atribuţiilor lor, conlucrează cu victimele infracţiunilor.

În prezent, sistemul justiţiei penale trebuie să asigure echilibrul intereselor legale a trei părţi – societatea (comunitatea), infractorul şi victima. Cercetătorul analizează detaliat statutul procesual al părţii vătămate prin prisma corelaţiei intereselor şi drepturilor acesteia cu ale infractorului şi comunităţii. Atenţia principală este acordată dreptului părţii vătămate la restituirea pagubei. În opinia competitorului, problematica recuperării daunelor în procesul penal trebuie să fie bazată pe principiul “împrumutului normelor dreptului civil şi procesual-civil” de către procesul penal. Codul de procedură penală prevede că “normele procedurii civile se aplică dacă ele nu contravin principiilor procesului penal şi dacă normele procesului penal nu prevăd asemenea reglementări” (art 220 alin. 2 C.P.P.), de asemenea, este prevăzut că “hotărîrea privind acţiunea civilă se adoptă în conformitate cu normele dreptului civil şi ale altor domenii de drept ” (art. 220 alin. 3 C.P.P. al Republicii Moldova).

Sunt analizate, de asemenea, prevederile Codului penal al Republicii Moldova privind restituirea de către vinovat a daunei cauzate prin infracţiune, ce se conţin în capitolele VI Liberarea de răspundere penală, VIII Individualizarea pedepselor, IX Liberarea de pedeapsa penală şi XI Cauzele care înlătură răspunderea penală şi consecinţele condamnării. În opinia autorului, persoanele recunoscute vinovate nu pot fi liberate de răspundere penală sau pedeapsă penală, dacă nu vor repara integral prejudicial cauzat. Analizînd legislaţia naţională, cercetătorul menţionează că în prezent în Republica Moldova sunt reglementate următoarele modalităţi de compensare a prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune: 1) acţiune civilă în cadrul procedurii civile, adică separat de procesul penal; 2) acţiune civilă în cadrul procesului penal; 3) plata sumei de bani în urma asigurării; 4) repararea benevolă a pagubei prin alte modalităţi (de exemplu: în cadrul medierii, împăcării părţilor etc.). În lucrare, accentul principal se pune pe restituirea daunei de către făptuitor şi, în special, pe despăgubirea benevolă a victimei de către acesta. În cazul cînd nu este posibilă restituirea daunei de către vinovat, se propune ca prejudiciul produs victimei să fie reparat de către stat, prin compensare. Cînd compensarea nu poate fi percepută în volumul deplin, statul trebuie să întreprindă măsuri

pentru acordarea compensării financiare: a) victimelor cărora în urma infracţiunilor grave le-au fost pricinuite vătămări corporale însemnate sau simţitor s-a înrăutăţit starea sănătăţii sau psihică a acestora; b) familiilor şi celor care erau întreţinuţi de persoanele care au decedat sau au devenit fizic sau psihic incapabile în urma victimizării.

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

I. În domeniul teoriei şi metodologiei ştiinţei victimologie criminologică:

1. Propunem a defini victimologia criminologică drept o ştiinţă socio-juridică despre legităţile şi particularităţile proceselor, etiologiei, consecinţelor şi prevenirii victimizării şi victimităţii, precum şi despre protecţia juridică, tratamentul şi reintegrarea socială a victimelor infracţiunilor. Victimologia criminologică este o ramură ştiinţifică a criminologiei naţionale.

2. Obiectul victimologiei criminologice este parte componentă a obiectului criminologiei şi include: victimizarea şi victimitatea; personalitatea şi comportamentul victimei; raportul dintre infractor şi victimă; situaţiile victimogene (preinfracţionale şi infracţionale); comportamentul postinfracţional al victimei; sistemul măsurilor cu caracter profilactic, în care sunt luate în consideraţie şi sunt utilizate posibilităţile de protejare atît a victimelor potenţiale, cît şi a victimelor reale; căile, posibilităţile, metodele de reparare a prejudiciului produs prin infracţiune şi de resocializare a victimei.

3. Victimologia criminologică este un subsistem al sistemului criminologiei. 4. Formulăm următoarele probleme principale de cercetare ale victimologiei

criminologice naţionale: 1) legităţile şi particularităţile victimizării şi victimităţii în ţară; 2) rolul victimei în mecanismul infracţiunii; 3) prevenirea victimologică; 4) victimologia tipurilor infracţionale şi victimizarea anumitor categorii de persoane; 5) protecţia şi ajutorarea victimelor infracţiunilor.

5. Sunt definite şi puse în circulaţie noţiunile de metodologie a victimologiei criminologice şi metodică a cercetării victimologice. Metodologia victimologiei criminologice este teoria ştiinţifică despre metoda cunoaşterii personalităţii şi comportamentului victimei infracţiunii, victimizării şi victimităţii; este sistemul de principii istorico-filozofice şi socio-filozofice care explică căile şi argumentează modalităţile de amplificare, creare şi aplicare a cunoştinţelor victimologice. Prin metodica cercetării victimologice înţelegem sistemul de metode şi tehnici care asigură colectarea, prelucrarea şi analiza informaţiei despre victimizare şi victimitate, personalitatea şi comportamentul victimelor infracţiunilor, raportul infractor - victimă, situaţiile victimogene, măsurile de prevenire a victimizării, de protecţie şi resocializare a victimelor, de elaborare a propunerilor privind desăvîrşirea practicii de luptă cu criminalitatea, a tratamentului şi resocializării victimelor, de verificare şi apreciere a eficacităţii realizării propunerilor formulate anterior.

6. În baza analizei diverselor definiţii de victimă a infracţiunii, deducem următoarele trăsături caracteristice conceptului victimologic respectiv: 1) victimă a infracţiunii poate fi atît persoana fizică, cît şi cea juridică; 2) victimă poate fi persoana căreia, direct sau indirect, i s-a cauzat o daună prin infracţiune; 3) victimele pot fi relevate sau latente; 4) victimele pot fi materiale sau nemateriale, abstracte, adică societatea, orînduirea socială, grupurile sociale, instituţiile de stat şi obşteşti etc.; 5) victimă este persoana căreia i-a fost pricinuit sau a fost pusă în pericol de a i se cauza un prejudiciu prin infracţiune.

7. Nu societatea, nu o anumită organizaţie suportă o daună nemijlocit prin infracţiune, dar persoanele care le constituie. Prin dauna produsă nemijlocit indivizilor,

prejudiciul este suportat mijlocit şi de legăturile, relaţiile în care se află aceştia unii faţă de alţii, adică de societate ca ansamblu de indivizi organizaţi într-un anumit mod. Putem afirma că victima infracţiunii poate fi nemijlocită (persoana fizică) şi mijlocită (diferitele formaţiuni sociale). Deoarece victimologia criminologică cercetează victimele nemijlocite, trăsăturile acestora, precum şi rolul lor în geneza infracţiunii, precizăm că drept obiectiv al studiului victimologic sunt victimele infracţiunilor ca persoane fizice concrete sau totalităţile de indivizi care au ori nu au statut de persoană juridică.

8. Conceptul criminologic de victimă a infracţiunii are un conţinut mai larg decît noţiunea procesual-penală de victimă: 1) definiţiile criminologice de victimă cuprind nu numai persoanele fizice şi juridice, dar şi alte formaţiuni sociale care nu au statut de persoană juridică; 2) în sens victimologic, victime sunt persoanele care au suferit direct sau indirect în urma infracţiunilor, iar prin noţiunea procesual-penală de victimă sunt recunoscute în calitatea dată persoanele cărora direct le-a fost cauzată prin infracţiune o daună morală, fizică sau materială; 3) în sens procesual-penal, persoana devine victimă din momentul în care organul de urmărire penală este informat despre cauzarea prejudiciului prin infracţiune (persoana s-a adresat cu cerere). Prin urmare, victimele latente nu sunt victime în sens procesual-penal, în schimb, au calitatea dată din punctul de vedere al victimologiei criminologice.

9. Noţiunea de parte vătămată (art.59 Cod de procedură penală al Republicii Moldova) trebuie să cuprindă, în opinia noastră, nu numai persoana fizică, dar şi persoana juridică.

10. În baza studiilor empirice proprii au fost sintetizate două tipuri de victime ale omorului (bărbatul-victimă şi femeia-victimă), elaborată o tipologie a victimelor infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei (6 tipuri) şi o tipologie a victimelor omorului la comandă (7 tipuri).

11. Victimitate este predispoziţia, „capacitatea sporită” a unor indivizi de a deveni victime ale infracţiunilor; predispoziţia, „capacitatea sporită” a persoanei de a deveni victimă a infracţiunii este determinată de ansamblul trăsăturilor personale, ce interacţionează cu factorii exteriori într-o anumită situaţie; pot fi persoane victimale şi nonvictimale; victimitatea nu are un caracter fatal; victimitatea poate fi realizată prin infracţiune sau poate rămîne drept un potenţial, adică nerealizată; victimitatea este şi rezultatul procesului de transformare a persoanelor victimale în victime ale infracţiunilor (aspectul statistic).

12. Victimizare este procesul transformării unei oarecare persoane (indiferent este victimală sau nonvictimală) în victimă a infracţiunii; victimizarea este rezultatul procesului de transformare a persoanelor în victime; victimizarea include în sine şi noţiunea de victimitate realizată; victimizarea este subsistem al sistemului criminalităţii şi se caracterizează prin nivel (coeficient) şi structură.

13. Este definită şi pusă în circulaţie noţiunea de situaţie victimogenă, înţeleasă ca ansamblu al circumstanţelor obiective şi subiective care determină sau pot determina victimizarea persoanei. Este important faptul că circumstanţele, condiţiile apar frecvent într-o anumită legătură cu personalitatea şi comportamentul victimei.

II. În domeniul victimologiei mecanismului infracţiunii: 1. Subliniind importanţa majoră a personalităţii victimei la crearea situaţiei

victimogene, nu admitem existenţa unor „victime înnăscute”, dar susţinem că, pe parcursul vieţii, unele persoane pot căpăta anumite trăsături fizice, psihice şi sociale (de exemplu, deficienţe fizice sau alte anomalii, incapacitatea sau gradul insuficient de pregătire pentru autoapărare, farmecul exteriorului, particularităţile psihologice, starea materială şi financiară,

rolul social al victimelor), datorită cărora ele pot fi predispuse a deveni, în anumite condiţii, victime ale infracţiunilor.

2. Comportamentul victimei în mecanismul infracţiunii poate avea un rol diferit: poate împiedica săvîrşirea infracţiunii, poate fi neutral, adică nu favorizează şi nu împiedică comiterea crimei, poate uşura săvîrşirea infracţiunii, avînd un caracter neatent, neprevăzător, riscant sau uşuratic şi poate provoca crima, fiind un pretext, adică generînd motivul şi scopul comiterii ei.

3. Importanţa criminologică a circumstanţelor care caracterizează personalitatea şi comportamentul victimei constă în: 1) relevarea cauzelor şi condiţiilor comiterii unei anumite infracţiuni; 2) elaborarea măsurilor de prevenire a criminalităţii; 3) desfăşurarea unor activităţi profilactice eficiente, cu scop bine determinat.

4. Importanţa juridico-penală a circumstanţelor ce caracterizează personalitatea şi comportamentul victimei constă în: 1) determinarea gradului de pericol social atît al infractorului, cît şi al infracţiunii comise de acesta; 2) clarificarea conţinutului psihologic real al infracţiunii (conţinutul intenţiei sau imprudenţei, orientarea intenţiei şi orientarea acţiunilor din imprudenţă, motivul şi scopul infracţiunii etc.) şi, prin urmare, stabilirea prezenţei sau lipsei temeiului juridic al răspunderii penale, adică a componenţei de infracţiune; 3) calificarea corectă a faptei comise; 4) stabilirea rolului real şi gradului de vinovăţie al infractorului la comiterea infracţiunii; 5) individualizarea pedepsei ţinîndu-se cont de personalitatea şi caracterul comportamentului victimei, deoarece semnele ce caracterizează victima, stipulate în legea penală, influenţează nu numai asupra calificării faptei, dar pot fi luate în consideraţie ca circumstanţe atenuante (art.76, pct. „f” şi „i” Cod penal al Republicii Moldova) sau circumstanţe agravante (art.77, pct. „d”, „e”, „f”, ”h” Cod penal al Republicii Moldova).

5. Deoarece infracţiunea poate fi comisă nu numai nemijlocit asupra persoanei, dar şi împotriva apropiaţilor acesteia în legătură cu îndeplinirea de către ea a îndatoririlor de serviciu sau obşteşti, propunem ca în pct. ”f” din art.77 Cod penal al Republicii Moldova, după cuvintele „săvîrşirea infracţiunii faţă de o persoană”, a introduce cuvintele „ori apropiaţii ei”. A introduce completarea respectivă şi în articolele din Partea specială care prevăd în calitate de circumstanţă calificativă agravantă – în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligaţiilor de serviciu sau obşteşti (art.145 (2) pct. „d”, art.145 (3) pct. „e”, art.151 (2) pct. „c”, art.152 (2) pct. „d” etc.).

6. În victimologia criminologică, „vinovăţia” victimei este o noţiune etico-morală şi juridico-criminologică, care este în legătură strînsă cu răspunderea socială a persoanei vătămate pentru comportamentul său imoral sau ilicit. „Vinovăţia” victimei reprezintă atitudinea negativă a acesteia faţă de valorile sociale, care se exprimă prin comiterea de către persoana vătămată a faptelor ilicite sau imorale, ce pot duce la încălcarea funcţionării normale a valorilor date, contribuind, în aşa mod, la săvîrşirea atentatului criminal asupra sferei de interese a victimei; „vinovăţia” victimei este, în mare parte, o vinovăţie morală; despre vinovăţie, în victimologie poate fi vorba doar în acele cazuri, cînd comportamentul victimei infracţunii s-a caracterizat prin astfel de elemente care au contribuit la apariţia intenţiei criminale şi realizarea acesteia.

7. Acţiunile ilicite sau imorale ale victimei, care au provocat infracţiunea, mărturisesc despre reducerea gradului de pericol social al faptei şi infractorului pînă la înlăturarea caracterului penal al comportamentului victimizatorului (legitima apărare, reţinerea infractorului, unele cazuri de extremă necesitate). În asemenea cazuri, „vinovăţia” victimei absoarbe parcă o parte din vinovăţia subiectului infracţiunii, devenind o circumstanţă care

atenuează răspunderea penală a făptuitorului. Conform regulii stabilite de legea penală, numai „vinovăţia” victimei care a provocat infracţiunea diminuează vinovăţia infractorului, alte forme de „vinovăţie” a victimei nu sunt considerate drept circumstanţe atenuante.

8. Cercetarea victimologică a „vinovăţiei” victimei reprezintă cheia de soluţionare a problemei cauzalităţii criminalităţii şi clarificării mecanismului comportamentului infracţional individual, este importantă, de asemenea, la individualizarea răspunderii şi pedepsei penale a făptuitorului, precum şi la elaborarea şi realizarea măsurilor de prevenire victimologică. Totodată, problema „vinovăţiei” victimei nu trebuie supraapreciată în cadrul teoriei şi practicii luptei împotriva criminalităţii. Supraestimarea acestei probleme poate duce la denaturarea perspectivei investigaţiilor victimologice şi aplicării lor incorecte în practică.

9. Indiferent de impactul produs asupra săvîrşirii faptei infracţionale, situaţia poate fi numai condiţie, iar drept cauză a infracţiunii sunt orientările antisociale ale personalităţii infractorului; situaţia poate provoca, favoriza, împiedica sau poate fi neutrală faţă de atentator.

10. În funcţie de rolul comportamentului victimei în mecanismul infracţiunii au fost relevate 4 tipuri principale de situaţii victimogene caracteristice omorurilor, 5 tipuri – infracţiunilor de vătămare intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi 3 tipuri de situaţii – infracţiunilor de viol. În cadrul acestor tipuri au fost distinse mai multe subtipuri de situaţii victimogene.

11. În Republica Moldova, criminalitatea latentă naturală constituie aproximativ 40-50 la sută, iar criminalitatea latentă artificială – respectiv 18-20 la sută din numărul total al infracţiunilor comise de facto anual. „Cifra neagră” a criminalităţii constituie, în opinia noastră, circa 2/3 din criminalitatea reală. Raportul dintre infracţiunile înregistrate şi latente este de 1 : 2, adică din trei infracţiuni comise în realitate, se înregistrează numai una. Mai puţin latente sunt infracţiunile de furt şi vătămare intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Printr-un grad înalt de latenţă se caracterizează violul, traficul de fiinţe umane, huliganismul, escrocheria, tîlhăria şi, în deosebi, mita şi înşelarea clienţilor.

12. Pe teritoriul republicii pot fi relevate 4 zone ce se deosebesc după nivelul victimizării: 1) zona cu nivelul de victimizare redus (sub 15%) – fostele judeţe Edineţ, Chişinău, Lăpuşna şi UTA Găgăuzia; 2) zona cu nivelul de victimizare mediu (15-17%) – fostele judeţe Soroca, Bălţi (fără mun. Bălţi), Tighina, Cahul; 3)zona cu nivelul de victimizare înalt (17-20%) - mun.Chişinău; 4) zona cu nivelul victimizării deosebit de înalt (peste 20%) – fostele judeţe Ungheni, Orhei, Taraclia şi mun.Bălţi.

13. În baza analizei complexe a nivelului criminalităţii, nivelului criminalităţii grave şi coeficientului victimizării populaţiei au fost relevate 3 zone criminogene – victimogene pe teritoriul Republicii Moldova: 1) zona cu nivel redus, situată în partea de nord a republicii (fostele judeţe Edineţ, Soroca şi Bălţi, fără mun.Bălţi); 2) zona cu nivel mediu, situată în centrul ţării – fostele judeţe Lăpuşna, Chişinău şi Tighina; 3) zona cu nivel înalt şi deosebit de înalt – fostele judeţe Cahul şi Taraclia, mun.Chişinău şi Bălţi.

14. Prin realizarea sondajului sociologic printre elevii claselor a VIII-XII-a din mun. Chişinău, s-a stabilit gradul înalt de victimizare şi criminalizare latentă a elevilor, precum şi săvîrşirea frecventă a faptelor ilegale în anturajul acestora. Astfel, fiecare al treilea elev chestionat a devenit victimă a infracţiunii, fiecare al patrulea – comite frecvent abateri ilegale, iar cincizeci la sută – au afirmat că în mediul în care se află au fost comise fapte ilegale. Aceste rezultate denotă despre „cifra neagră” enormă a criminalităţii din municipiu şi necesitatea unirii eforturilor organelor de drept, administraţiei publice locale, pedagogilor,

părinţilor şi societăţii civile întru realizarea măsurilor cu caracter educativ şi profilactic în rîndul minorilor.

III. În domeniul prevenirii victimologice a infracţiunilor: 1. Prevenirea victimologică poate fi generală, individuală şi urgentă sau

operativă: 1) prevenirea victimologică generală cuprinde realizarea măsurilor cu caracter general în scopul înlăturării sau neutralizării cauzelor şi condiţiilor victimizării; măsuri speciale de reducere şi neutralizare a nivelului de victimizare a populaţiei şi educaţia juridică a acesteia sub aspect victimologic; 2) prevenirea victimologică individuală constă în identificarea persoanelor care, datorită particularităţilor lor, au un grad sporit de victimizare şi organizarea în privinţa acestor persoane a educaţiei, instruirii şi asigurării securităţii necesare; 3) prevenirea victimologică urgentă (operativă) cuprinde prevenirea infracţiunilor premeditate, inclusiv în etapa pregătirii acestora, fiind utilizat potenţialul de apărare al victimei, precum şi posibilităţile tactice care apar în procesul organizării activităţii profilactice orientate asupra victimei.

2. Au fost stabilite un şir de trăsături specifice prevenirii victimologice a infracţiunilor realizate de către organele de interne: a) orientarea asupra victimelor reale şi potenţiale ale infracţiunilor, precum şi asupra neutralizării situaţiilor victimogene; b) prevenirea victimologică se desfăşoară, de regulă, prin metode de convingere; c) prevenirea victimologică trebuie realizată cu stimă profundă faţă de persoană şi respectînd normele etice; astfel de intervenţii profilactice sunt posibile doar cu acordul benevol al potenţialelor victime sau la rugămintea acestora; d) asigurarea informaţională a acestei preveniri se bazează atît pe sursele de date utilizate de prevenirea criminologică tradiţională, cît şi pe aplicarea schemelor speciale de descoperire a victimelor şi situaţilor victimogene; e) prevenirea victimologică poate fi realizată, de asemenea, prin implementarea posibilităţilor ajutorului acordat de către populaţie; f) sistemul de măsuri cu caracter victimologic cuprinde mijloace juridico-penale, de drept administrativ, procesual-penale, metode ale investigaţiilor operative, precum şi un şir de alte măsuri de prevenire a victimizării; g) prevenirea victimologică se caracterizează prin particularităţi organizaţionale, determinate de instruirea specială a colaboratorilor de poliţie, crearea unor evidenţe speciale ale obiectelor ce se caracterizează prin vulnerabilitate victimologică, organizarea subdiviziunilor psiho-pedagogice în cadrul organelor de interne.

3. Propunem ca la pct.9 din art.12 Atribuţiile poliţiei al Legii Republicii Moldova cu privire la poliţie, propoziţiile „să înfăptuiască o muncă de profilaxie în mediul persoanelor criminogene; să participe la educarea juridică a populaţiei” să fie înlocuite cu propoziţiile „să-şi orienteze activitatea de prevenire atît asupra infractorilor sau potenţialilor infractori, cît şi asupra victimelor, posibilelor victime ale infracţiunilor, utilizînd măsuri de apărare ale acestora împotriva atentatelor criminale; să participe la educaţia juridică a cetăţenilor, să acorde consultaţii populaţiei asupra problemelor de protecţie împotriva atentatelor criminale, să elaboreze recomandări cu privire la comportamentul optimal în situaţii extremale, să informeze cetăţenii despre „situaţiile-capcane” victimogene”. 4. Activitatea practică a organelor de interne în domeniul prevenirii victimologice a infracţiunilor necesită soluţionarea următoarelor probleme: a) instruirea poliţiştilor în domeniul prevenirii victimologice. Pentru realizarea acestei sarcini este necesar: 1) stabilirea direcţiilor prioritare de instruire în domeniul victimologiei a cadrelor din sistemul organelor afacerilor interne; 2) organizarea şi desfăşurarea seminarelor în vederea instruirii victimologice diferenţiate a poliţiştilor în funcţie de genul de activitate al acestora, în special, a şefilor de post, ofiţerilor de urmărire penală şi

lucrătorilor operativi; 3) introducerea în planurile de învăţămînt ale Colegiului, Facultăţii de drept şi Centrului de instruire din cadrul Academiei „Ştefan cel Mare” a victimologiei în calitate de disciplină obligatorie, precum şi alte cursuri de specializare în problema dată; b) selectarea profesională pentru angajarea în serviciu în organele de interne, ţinîndu-se cont de calităţile psihologice ale candidaţilor, capacitatea acestora de a se orienta corect în situaţii periculoase, exercitîndu-şi obligaţiile de serviciu, fiindcă un poliţist dezechilibrat, distrat sau neatent, este o victimă potenţială a infractorului; c) crearea în cadrul subdiviziunilor de ordine publică a comisariatelor de poliţie a unor secţii psihopedagogice şi de instruire, unde ar fi angajaţi ofiţeri operativi şi inspectori de sector experimentaţi, specialişti în domeniul tehnicii de pază, psihologi şi pedagogi care vor consulta cetăţenii atît în sfera mijloacelor tehnice de pază a patrimoniului, cît şi privitor la modalităţile de comportament în diferite situaţii victimogene; d) funcţionarii organelor de interne trebuie să fie „accesibili” populaţiei. În acest context, este important ca orice poliţist să fie capabil să acorde ajutor de diferită natură solicitanţilor; e) implementarea programelor poliţieneşti speciale de prevenire a criminalităţii, potrivit cărora, funcţionarii organelor afacerilor interne vor prelua metodele lucrătorilor sociali – patronajul asupra victimelor infracţiunilor, copiilor, acordarea ajutorului social şi a consultaţiilor; f) organizarea unei evidenţe profilactice a persoanelor care au fost sau real pot deveni victime ale infracţiunilor, dacă este evidentă vulnerabilitatea sporită a acestora. Sistemul evidenţei profilactice a persoanelor care funcţionează în prezent nu ia în consideraţie trăsăturile victimologice ale acestora şi, prin urmare, nu poate servi drept sursă obiectivă de informaţie. Totodată, cetăţenii care respectă legile, dar se caracterizează printr-o victimitate potenţială sporită rămîn, în genere, în afara cîmpului vizual al organelor de interne; g) organizarea evidenţei cererilor ce parvin la organele de poliţie din partea cetăţenilor în aşa mod ca să se excludă atitudinea sceptică a populaţiei faţă de perspectivele soluţionării problemelor vizate în adresările respective; h) dezvoltarea statisticii victimologice care, practic, lipseşte actualmente în organele afacerilor interne. În lucrare a fost elaborat sistemul necesar de indicatori statistici ce vizează trăsăturile personalităţii victimei infracţiunii, comportamentul acesteia, relaţiile dintre infractor şi victimă, caracterul şi gradul prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune. Este importantă, de asemenea, elaborarea unor acte informative speciale (fişe, dosare) pentru cele mai victimogene obiecte şi sectoare teritoriale; i) organizarea şi realizarea sistematică a interacţiunii tuturor subdiviziunilor organelor de interne, precum şi conlucrarea acestora cu alte organe de stat şi organizaţii neguvernamentale în domeniul prevenirii victimologice.

IV. În domeniul protecţiei, reintegrării sociale şi reparării prejudiciului

cauzat victimelor în urma infracţiunilor: 1. În baza analizei practicii de protecţie şi ajutorare a victimelor existente în statele

lumii, propunem următoarele soluţii ale acestor probleme pentru Republica Moldova: 1) îmbunătăţirea statutului juridic al victimei în sistemul justiţiei penale, trecerea de la justiţia represivă la justiţia restaurativă şi implementarea mecanismelor informale pentru rezolvarea conflictelor; 2) repararea prejudiciului cauzat victimei în urma infracţiunii, prin compensările statului; 3) repararea prejudiciului cauzat victimei prin încasarea de la delincvent; 4) repararea

prejudiciului cauzat victimei prin achitarea primei de asigurare, în cazurile cînd această persoană anterior a fost asigurată împotriva infracţiunilor; 5) repararea prejudiciului cauzat victimei din contul donaţiilor benevole ale cetăţenilor, realizate din sentimentul solidarităţii faţă de persoanele vătămate (fonduri, organizaţii obşteşti); 6) reabilitarea fizică şi moral-psihologică, reintegrarea socială a victimelor, care cuprinde tratamentul rănilor, patologiilor, depresiunilor de nervi, depăşirea complexului de vinovăţie, acordarea ajutorului psihologic, social, juridic, formarea opiniei publice în favoarea victimei, crearea unui confort moral la nivelul micromediului social al victimei; 7) realizarea programelor şi măsurilor de apărare fizică a victimelor împotriva atentatelor în perioada postinfracţională.

2. Considerăm că în procesul elaborării legislaţiei victimologice în ţara noastră este necesar: a) adoptarea concepţiei de stat privind acordarea de ajutor victimelor infracţiunilor care ar stabili principiile creării sistemului statal şi nestatal de ajutorare a victimelor infracţiunilor, precum şi particularităţile structurii, resurselor şi asigurării materiale a sistemului statal de ajutorare; b) elaborarea, în baza prevederilor Declaraţiei ONU despre principiile de bază privind justiţia pentru victimele crimelor şi abuzului de putere, Convenţiei Europene pentru despăgubirea victimelor infracţiunilor violente şi a altor acte normative internaţionale, a Declaraţiei cu privire la drepturile persoanelor vătămate în urma infracţiunilor care ar stipula principiile generale ale statutului juridic al victimelor infracţiunilor în sistemul de drept naţional, servind, prin urmare, ca îndrumar pentru elaborarea legislaţiei victimologice speciale.

3. Este necesar a introduce în Codul penal al Republicii Moldova drept principiu de bază al acestuia – restituirea prejudiciului cauzat persoanei vătămate prin infracţiune.

4. Propunem a organiza în Republica Moldova un sistem de despăgubire a victimelor infracţiunilor, bazat pe elaborarea şi implementarea mecanismelor compensării de către stat a prejudiciului cauzat victimelor prin infracţiune, pe crearea de fonduri obşteşti, pe împăcarea victimei cu infractorul şi restituirea benevolă a pagubei cauzate de către vinovat în schimbul atenuării vinovăţiei, liberării de răspundere, iar uneori şi de pedeapsa penală.

5. Concepţia justiţiei restaurative constă în readucerea la starea iniţială a delincventului şi victimei, adică restaurarea relaţiilor dintre părţi, existente pînă la conflict. Acest tip de justiţie asigură restabilirea armoniei sociale prin împăcarea delincventului cu victima atît în cadrul sistemului justiţiei penale, cît şi în afara acestuia prin compensare şi mediere. Aplicarea reuşită a măsurilor justiţiei restaurative va resocializa atît victima, cît şi infractorul şi va contribui, astfel, la reducerea victimizării şi recidivei infracţiunilor în republică. Implementarea ideilor justiţiei restaurative va permite, de asemenea, utilizarea mai eficientă a sistemului judiciar penal, care îşi va concentra eforturile şi mijloacele modeste asupra infracţiunilor mai serioase, contribuind, în aşa fel, la scăderea numărului de condamnaţi în instituţiile penitenciare, suprapopularea acestora micşorînd-o pînă la limitele normale, reducînd, totodată, şi cheltuielile pentru întreţinerea acestor instituţii.

6. Pentru a elabora un program de mediere în Republica Moldova, sunt necesare acte normative care ar reglementa procesul dat. Legea despre mediere trebuie să reglementeze, în opinia noastră, următoarele momente conceptuale privind procedura respectivă: 1) participarea obligatorie a unei terţe persoane imparţiale sau aceasta trebuie lăsată la discreţia părţilor; 2) influenţa medierii asupra procesului de urmărire penală şi judecare a cauzei; 3) executarea şi supravegherea executării acordului de împăcare. Este necesar, totodată, ca legiuitorul să stabilească drepturile şi obligaţiile mediatorului, cazurile de recuzare şi incompatibilitate şi procedura de desemnare a mediatorului; obligaţiile părţilor în procesul de mediere;

documentele ce trebuie prezentate mediatorului şi de către cine; cazurile de încetare şi suspendare a procesului de mediere; clauzele obligatorii unui acord de împăcare, recunoaşterea consecinţelor acestuia etc.

7. Optăm pentru menţinerea echilibrului dintre metodele tradiţionale şi alternative de soluţionare a conflictelor de drept penal în aşa mod, încît interesele victimei să nu acopere interesele ordinii de drept şi să nu ducă la slăbirea justiţiei penale şi la creşterea toleranţei faţă de criminalitate în general. Precizăm că sistemul menţinerii ordinii sociale nu se poate baza exclusiv pe principiile justiţiei restaurative.

8. Legea penală trebuie să prevadă atît liberarea de răspunderea penală în legătură cu căinţa activă, cît şi împăcarea în calitate de forme ale instituţiei liberării de răspundere penală, avînd dreptul a libera persoana vinovată de răspundere penală în temeiurile menţionate nu numai instanţa de judecată, după cum este stipulat în art. 53 CP, ci şi procurorul, din oficiu sau la propunerea organului de urmărire penală. Astfel, dacă procesul penal a fost pornit, atunci, în baza căinţei active sau împăcării, el poate fi încetat în faza urmăririi penale sau a examinării cauzei în instanţă.

9. Este necesar ca Codul de procedură penală să ofere dreptul organelor competente nu numai a înceta procesul penal, dar şi a nu porni urmărirea penală, dacă există temeiurile prevăzute de art.57 şi 109 Cod penal. Potrivit noilor temeiuri ale liberării de răspundere penală, fiecare participant al triadei clasice „victima – persoana vinovată - statul” urmăreşte realizarea scopului său. Victima îşi compensează mult mai repede prejudiciul cauzat, făptuitorul evită răspunderea penală şi povara procesului penal, statul economiseşte timpul şi mijloacele necesare pentru cercetare, examinare judiciară, executarea sentinţei etc. De aceea, cu cît mai tîrziu este luată decizia cu privire la liberarea de răspundere penală, cu atît mai puţine şanse rămîn fiecăruia în realizarea scopurilor.

10. Considerăm raţional a completa Codul d procedură penală al Republicii Moldova cu o normă care ar obliga judecătorul, procurorul, ofiţerul de urmărire penală să invite victima şi persoana care a comis fapta infracţională pentru a li se explica drepturile la împăcare, iar ultimului – separat, condiţiile unei astfel de împăcări (atenuarea daunei). Este posibil chiar a li se stabili un anumit termen, la expirarea căruia, părţile iarăşi sunt chemate pentru a verifica dacă a fost obţinută împăcarea sau nu. Dacă răspunsul este pozitiv, atunci procesul penal va fi încetat, iar dacă negativ – procedura continuă în mod obişnuit.

11. Este important ca legislaţia victimologică naţională, la compartimentul compensarea de către stat a prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune, să cuprindă principiile şi condiţiile compensării date prevăzute în Convenţia Europeană pentru despăgubirea victimelor infracţiunilor violente şi în legile altor state despre compensarea prejudiciului produs victimelor prin infracţiune: victimele infracţiunilor contra vieţii sau sănătăţii ori familiile persoanelor decedate în urma infracţiunilor respective pot primi compensaţii băneşti de la stat; compensarea de către stat trebuie aplicată numai în cazurile cînd repararea daunei este imposibilă din alte surse; nu este admisă o compensare dublă; infracţiunea trebuie să fie violentă, premeditată, să cauzeze vătămări corporale serioase ori o daună sănătăţii; violenţa poate fi fizică sau psihică, otrăvirea, violul şi incendierea sunt forme ale violenţei premeditate; victime ale infracţiunilor sunt considerate şi persoanele care au suferit în timpul curmării faptelor penale, acordării de ajutor poliţiei sau victimei; condiţie obligatorie a compensaţiei este contribuţia persoanei vătămate la cercetarea şi examinarea judiciară a cauzei penale, comunicarea oportună a acesteia despre infracţiunea comisă, precum şi comportamentul ei pozitiv; opunerea victimei poliţiei şi judecăţii, precum şi „vinovăţia”

acesteia exprimată prin provocarea infracţiunii sunt considerate drept temei de a i se refuza compensarea; acţiunile legii nu se extind asupra victimelor care se află în relaţie de rudenie cu infractorul.

12. În baza cercetărilor de drept comparat, analizei legislaţiei naţionale în vigoare şi studiilor victimologice realizate, propunem proiectul Legii Republicii Moldova privind protecţia victimelor infracţiunilor şi prevenirea victimizării.

Tematica tezei este reflectată în următoarele publicaţii: I. Monografii, manuale:

1. GLADCHI, Gh. Determinantele victimologice şi mecanismul infracţiunilor de mare violenţă. Chişinău: Centrul de Drept, 2000. 239 p.

2. BÎRGĂU, M., GLADCHI, Gh., DODON, U., PLOTEAN, N. Opinia publică despre situaţia criminogenă şi activitatea poliţiei în Republica Moldova. Sondaj sociologic. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M., 2003. 104 p.

3. GLADCHI, Gh. Victimologia şi prevenirea infracţiunilor. Monografie. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M., 2004. 312 p.

4. GLADCHI, Gh. Criminologie generală. Manual pentru facultăţile de drept. Chişinău: Museum, 2001. 312 p.

II. Articole ştiinţifice: 5. GLADCHI, Gh. Cine sunt victimele violului şi care este comportarea lor

preinfracţională. În Legea şi viaţa, nr.4, 2000, p.19-25. 6. GLADCHI, Gh. Situaţiile tipice mecanismului cauzării vătămării intenţionate

grave a integrităţii corporale. În Legea şi viaţa, nr.6, 2000, p.34-38. 7. GLADCHI, Gh. Particularităţi privind studiul criminologic al infracţiunilor de

vătămare gravă intenţionată a integrităţii croporale şi vinovăţia victimei. În Legea şi viaţa, nr.7, 2000, p.24-27.

8. GLADCHI, Gh. Particularităţile sistemului „Infractor – situaţie victimogenă” în procesul săvîrşirii infracţiunii de viol. În Probleme actuale privind infracţionalitatea. Anuar ştiinţific. Ed. I-a. Chişinău: Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, 2000, p.117-144.

9. GLADCHI, Gh. Victimizarea şi victimitatea în timpul omorului săvîrşit cu intenţie în circumstanţe agravante. În Analele ştiinţifice ale Academiei de Poliţie „Ştefan cel Mare”. Ed. I-a. Chişinău, 2000, p.57-70.

10. GLADCHI, Gh. Prevenirea infracţiunilor de violenţă sexuală. În Revista naţională de drept, nr.1, 2001, p.4-8.

11. GLADCHI, Gh. Originea criminologiei. În Revista naţională de drept, nr.3, 2001, p.10-13.

12. GLADCHI, Gh. Unele aspecte privind analiza criminologică şi prevenirea furturilor în Republica Moldova. În Analele ştiinţifice ale USM „Proprietatea şi rglementarea ei juridică”. Serie Nouă, nr.4, Chişinău, 2000, p.155-167.

13. GLADCHI, Gh. Probleme metodologice privind obiectul criminologiei. În Analele ştiinţifice ale USM. Ştiinţe socio-umanistice. Vol.I. Chişinău, 2001, p.222-226.

14. GLADCHI, Gh. Cercetarea cauzelor şi condiţiilor infracţiunii – direcţie prioritară a criminologiei. În Revista naţională de drept, nr.8, 2001, p.9-13.

15. GLADCHI, Gh. Mecanismul comportamentului infracţional individual: concepte, structuri, particularităţi. În Revista naţională de drept, nr.9, 2001, p.36-40.

16. GLADCHI, Gh. Situaţiile săvîrşirii infracţiunilor de omor (Studiu criminologic). În „Studii criminologice şi juridice privind criminalitatea”. Anuar ştiinţific. Ed. a II-a. Chişinău: Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, 2001, p.87-109.

17. GLADCHI, Gh. Rolul situaţiei în mecanismul comportamentului infracţional. În Revista naţională de drept, nr.10, 2001, p.32-34.

18. GLADCHI, Gh. Victimologia criminologică: o nouă orientare ştiinţifică. În Revista naţională de drept, nr.11, 2001, p.48-51.

19. GLADCHI, Gh. Victimizare şi victimitate (analiza şi definirea conceptelor). În Revista naţională de drept, nr.12, 2001, p.19-21.

20. GLADCHI, Gh. Probleme privind cauzalitatea în criminologie. În Revista naţională de drept, nr.1, 2002, p.26-30.

21. GLADCHI, Gh. Necesitatea cunoaşterii „cifrei negre” a criminalităţii în societatea noastră. În Revista naţională de drept, nr.2, 2002, p.36-39.

22. GLADCHI, Gh. Reacţia socială împotriva criminalităţii – delimitări concenptuale. În Analele ştiinţifice ale USM. Ştiinţe socio-umanistice. Vol.I. Chişinău: CE USM, 2002, p.187-192.

23. GLADCHI, Gh. Tipuri de situaţii criminogene (victimogene) după comportamentul victimei. În Analele ştiinţifice ale USM „Probleme actuale ale jurisprudenţei”. Serie Nouă, nr.5. Chişinău: CE USM, 2001, p.284-289.

24. GLADCHI, Gh. Caracteristica criminologică şi clasificarea infracţiunilor. În Analele ştiinţifice ale USM „Probleme actuale ale jurisprudenţei”. Serie Nouă, nr.5. Chişinău: CE USM, 2001, p.290-294.

25. GLADCHI, Gh. Probleme metodologice privind obiectul şi domeniul de cercetare al victimologiei. În Probleme actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii. Anuar ştiinţific. Ed. a III-a. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M., 2002, p.16-30.

26. GLADCHI, Gh., OPINCĂ, E. Originile victimologiei. În Legea şi viaţa, nr.2, 2003, p.30-40.

27. GLADCHI, Gh. Definiţia victimologiei (opinii şi controverse). În Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M., Chişinău, 2003, p.27-31.

28. GLADCHI, Gh., SPOIALĂ, A. Medierea: concept şi particularităţi de realizare. În Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M., Ed. a IV-a, Chişinău, 2003, p.47-57.

29. GLADCHI, Gh. Justiţia de restabilire şi medierea: probleme şi perspepctive. În Avocatul poporului, nr.11-12, 2003, p.20-22.

30. GLADCHI, Gh. Apariţia şi evoluţia victimologiei criminologice ştiinţifice. În Legea şi viaţa, nr.6, 2003, p.11-21.

31. GLADCHI, Gh. Problemle dezvoltării victimologiei în Repbulica Moldova. În Legea şi viaţa, nr.2, 2004, p.4-8.

32. GLADCHI, Gh. Metodologia, programul şi metodele cercetării victimologice. În Probleme actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii. Anuar ştiinţific. Ed. a IV-a. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M., 2003, p.33-58.

33. GLADCHI, Gh., DODON, U. Situaţia criminogenă şi victimizarea populaţiei în Republica Moldova (Sondaj sociologic). În Probleme actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii. Anuar ştiinţific. Ed. a IV-a. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M., 2003, p.59-66.

34. GLADCHI, Gh., SPOIALĂ, A. Repararea prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune. În Legea şi viaţa, nr.3, 2004, p.16-22.

35. GLADCHI, Gh. Conceptul de victimă a infracţiunii – subiect al controverselor teoretice. În Legea şi viaţa, nr.4, 2004, p.12-22.

36. GLADCHI, Gh. Personalitatea şi comportamentul victimei în mecanismul infracţiunii: aspecte criminologice şi de drept penal. În Legea şi viaţa, nr.6, 2004, p.4-10; nr.7, 2004, p.11-15.

37. GLADCHI, Gh. Particularităţi ale victimizării şi „cifra neagră” a criminalităţii în Republica Moldova. În Probleme actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii. Anuar ştiinţific. Ed. a V-a. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M., 2004, p.44-55.

38. GLADCHI, Gh. Asigurarea organizaţională, informaţională şi tactico-metodologică a prevenirii victimologice. În Probleme actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii. Anuar ştiinţific. Ed. a V-a. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M., 2004, p.135-142.

39. GLADCHI, Gh. „Vinovăţia” victimei şi răspunderea penală. În Avocatul poporului, nr.8-9, 2003, p.7-12.

40. GLADCHI, Gh. Cu privire la unele noţiuni-cheie ale victimologiei criminologice. În Legea şi viaţa, nr.9, 2004, p.11-19.

41. GLADCHI, Gh. Noi temeiuri ale liberării de răspundere penală: necesitate şi probleme de aplicare. În Analele ştiinţifice ale USM şi Academiei de Drept din Moldova „Probleme actuale teoretice şi practice privind noua legislaţie a Republicii Modlova”, nr.7, Chişinău, 2004, p.258-263.

42. GLADCHI, Gh. Unele aspecte victimologice ale criminalităţii. În Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M. Ştiinţe socio-umanistice. Ed. a V-a. Chişinău, 2004, p.46-50.

43. GLADCHI, Gh., PLĂCINTĂ, N., SPOIALĂ, A . Criminalitatea în perioada de tranziţie (Studiu statistico-criminologic). În Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.. Ştiinţe socio-umanistice. Ed. a V-a. Chişinău, 2004, p.51-59.

44. GLADCHI, Gh., DODON, U. Criminalzarea şi victimizarea minorilor (Studiu socio-juridic). În Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.. Ştiinţe socio-umanistice. Ed. a V-a. Chişinău, 2004, p.146-152.

45. GLADCHI, Gh. Abordări ştiinţifice privind clasificarea şi tipologia victimelor. În Analele ştiinţifice ale ULIM. Seria Drept. Vol.V. Chişinău, 2004, p.27-36.

III. Rapoarte şi comunicări la conferinţe ştiinţifice: 46. GLADCHI, Gh. Problema mecanismului comportamentului infracţional. În

materialele Conferinţei corpului didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM pe anii 1998-1999” , 27.IX-02.X.2000. Ştiinţe socio-umanistice. Chişinău, 2000, p.17-18.

47. GLADCHI, Gh. Clasificarea criminologică a victimelor infracţiunilor de omor şi vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale. În materialele Conferinţei corpului didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM pe anii 1998-1999” , 27.IX-02.X.2000. Ştiinţe socio-umanistice. Chişinău, 2000, p.19-20.

48. GLADCHI, Gh. Orientarea geoecologică în criminologie. În materialele Simpozionului Internaţional „Probleme regionale în contextul procesului de globalizare”, 9-10.X.2002. Chişinău: Ed. ASEM, 2002, p.400-402.

49. GLADCHI, Gh. Definiţia criminologiei (opinii şi controverse). În materialele Conferinţei ştiinţifice „Starea actuală şi perspectivele ştiinţei criminologice în Republica Moldova”, 06.VII.2002. Chişinău, 2002, p.39-42.

50. GLADCHI, Gh. Problema infracţiunii în criminologie. În materialele Conferinţei ştiinţifice „Starea actuală şi perspectivele ştiinţei criminologice în Republica Moldova”, 06.VII.2002. Chişinău, 2002, p.89-94.

51. GLADCHI, Gh. Protecţia victimei infracţiunii prin prisma justiţiei de restabilire. În materialele Conferinţei teoretico-ştiinţifice internaţionale „Funcţionarea instituţiilor democratice în statul de drept”, 25-26 ianuarie 2003, Bălţi. Chişinău: F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2003, p.740-744.

52. GLADCHI, Gh. Probleme actuale privind protecţia juridică şi ajutorul social acordat victimelor infracţiunilor. În materialele Conferinţei teoretico-ştiinţifice internaţionale „Aspecte juridice ale societăţii civile: realităţi şi perspective”, 26-27 februarie 2003, Chişinău: F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2003, p.299-303.

53. GLADCHI, Gh. Organele de ocrotire a normelor de drept în calitate de subiecţi ai prevenirii victimologice. În materialele Conferinţei ştiinţifico-practice, 09-XII.2002, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M., Chişinău, 2003, p.74-78.

54. ГЛАДКИЙ, Г. Деятельность Центра временного содержания для несовершеннолетних города Кишинэу по профилактике правонарушений среди детей и подростков: проблемы и перспективы. В материалах международной научно-практичской конференции «Совершенствование деятельности органов внутренних дел по профилактике безнадзорности и предупреждению правонарушений несовершеннолетних», 27 февраля 2003 года. В журнале Орловского Юридического Института МВД России «Наука и практика», № 2 (13), 2003, с.21-24.

55. GLADCHI, Gh., OPINCĂ, E. Necesitatea de cunoştinţe în domeniul victimologiei în procesul de formare a specialiştilor pentru organele afacerilor interne. În materialele Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale „Perfecţionarea continuă a cadrelor din organele afacerilor interne şi optimizarea procesului de instruire profesională”.MAI, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M., 20-21.XII.2002. Chişinău: Ştiinţa, 2003, p.84-86.

56. GLADCHI, Gh. „Măsuri de conciliere” în lupta cu criminalitatea prevăzute de noul Cod penal al Republicii Moldova. În materialele Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale „Criminalitatea în Republica Moldova: starea actuală, tendinţele, măsurile de prevenire şi de combatere”, 18-19.IV.2003, M.A.I. al R.M., Academia „Ştefan cel Mare”, Academia de Ştiinţe a Moldovei, SIS al Republicii Moldova, Ministerul Justiţiei al R.M., Chişinău, 2003, p.67-71.

57. GLADCHI, Gh., OPINCĂ, E. Victimologia şi prevenirea infracţiunilor. În materialele Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale „Criminalitatea în Republica Moldova: starea actuală, tendinţele, măsurile de prevenire şi de combatere”, 18-19.IV.2003, M.A.I. al R.M., Academia „Ştefan cel Mare”, Academia de Ştiinţe a Moldovei, SIS al Republicii Moldova, Ministerul Justiţiei al R.M., Chişinău, 2003, p.140-145.

58. GLADCHI, Gh. Rolul justiţiei de restabilire în soluţionarea conflictelor penale însoţite de violenţă. În materialele Conferinţei ştiinţifice internaţionale „Violenţa în societatea de tranziţie”, 16-17 mai 2003. Chişinău, 2003, p.80-84.

59. GLADCHI, Gh. Perspectivele justiţiei de restabilire în Republica Moldova. În materialele Conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice „Edificarea statului de drept”. Chişinău, 2003, p.267-275.

60. GLADCHI, Gh. Victimizarea în familie – determinantă a trafcului de fiinţe umane şi a criminalităţii juvenile. În materialele Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale „Probleme de prevenire şi combatere a delincvenţei juvenile, traficului de fiinţe umane şi migraţiunii ilegale”, 23-24 aprilie 2004, M.A.I. al R.M., Academia „Ştefan cel Mare”. Chişinău, 2004, p.76-80.

61. GLADCHI, Gh. Poliţia şi prevenirea victimologică în condiţiile integrării europene. În materialele Conferinţei a XI-a internaţionale a conducătorilor instituţiilor de învăţămînt superior de poliţie (miliţie) din ţările Europei Centrale şi de Est. Chişinău, 2003, p.89-98.

RESUMS

Gladchi Gheorghe, Criminological victimology: theoretical, methodological and applied problems. Dissertation for doctor in law degree, specialty: 12.00.08. Penal law (with specification: penal law; criminology; penal procedural law; criminalistics; legal expertise; correctional law; theory of investigative-operative activity). Academy “Ştefan cel Mare” of Ministry of Internal Affaires, 2004, the manuscript.

In dissertation are investigated in integrity the theoretical, methodological and legal bases of national criminological victimology and are worked out the concepts on victimization’s prevention and protection of crimes’ victims. Is defined notion of criminological victimology; analyzed and come true objects’ and systems’ elements of this discipline; specified the scientific status and determined the interaction between object and system of criminological victimology and objects and systems of penal law, penal procedural law, criminalistics, sociology, psychology and others. Are classified and analyzed the sources of victimology; is made a systemized research of development’s process of victimological thinking as an important scientific branch of criminology; are determined the problems and expectation of national criminological victimology. For the first time was worked out the methodology of victimological research, being cleared up the structure of theoretical-applied study in victimology, the program, methods and techniques of research, organization and liaison of investigations with practical activities. Are investigated and came true the notion of crime’s victim, ability to begin a victim, victimization, victimogene situation and victim’s “guilty”. For the first time was emphasized the regularities and specific features, established zones which differs by level of victimization, estimated “the black number” of delinquency in Republic of Moldova. Is researched the victim’s role in the mechanism of crime, being generalized and analyzed the results of concrete investigations made by author. Are worked out classifications and typologies of victims, victimogene situation, inclusive typical of some kinds of crime. Was investigated theoretical basis of victimological prevention of crime and specified the concept, system, objects, subjects, measures, forms, levels, features and the stages of achievement of this kind of prevention. Is worked up, for the first time, theoretical concept of victimological prevention by internal affaires’ bodies. Was investigated the concept of restorative justice, being determined the advantages of its implementation in our country; are established the typical features of procedure and expectation of mediation; was analyzed the institutions of reconciliation and release from criminal responsibility in cases of active repentance of the perpetrator form Penal code of Republic Moldova as a modalities of

achievement of restorative justice’s concept; is investigated the national and international legislations and the practical activity of other states in field of victim’s protection, rehabilitation and compensation.

The work contains concrete recommendation on application of knowledge in practical activity of law bodies, advices to people on avoiding the danger situations, lex ferenda proposals. Was worked up the Law of Republic Moldova on protection of victims and prevention of victimization.

АННОТАЦИЯ

Гладкий Г.Н., Криминологическая виктимология: теоретические, методологические и практические проблемы.

Диссертация на соискание ученой степени доктора хабилитат юридических наук по специальности 12.00.08. уголовное право (со спецификацией: уголовное право; криминология; уголовно-процессуальное право; криминалистика; судебная экспертиза; исполнительное право; теория оперативно-розыскной деятельности). Академия МВД Республики Молдова имени Штефана чел Маре 2004, Рукопись.

В диссертационной работе комплексно исследованы теоретические, методологические и правовые основы национальной криминологической виктимологии и разработана концепция предупреждения виктимизации и защиты жертв преступлений. Дается определение понятия криминологической виктимологии; анализируются и уточняются составные элементы предмета и системы этой науки; рассматривается место и взаимосвязи предмета и системы криминологической виктимологии с предметами и системами уголовного права, уголовно-процессуального права; криминалистики, социологии, психологии и др. Классифицированы и анализированы источники виктимологии; проведено систематическое исследование процесса развития и превращения виктимологической мысли в важную научную отрасль криминологии; определены проблемы и перспективы развития отечественной криминологической виктимологии. Впервые была разработана методология и методика виктимологического исследования, были раскрыты особенности структуры теоретико-прикладного исследования в виктимологии, программы, методов, способов и приемов исследования, организации и связи исследования с практической деятельностью. Диссертационное исследование раскрывает природу, сущность и эволюцию таких понятий, как жертва преступления, виктимность, виктимизация, виктимогенная ситуация, «вина» потерпевшего. Впервые были выявлены закономерности и особенности виктимизации, установлены территориальные зоны которые отличаются по уровню виктимизации и определены размеры латентной преступности в Республики Молдова. На основе обобщения и анализа результатов конкретных исследований автора изучена роль жертвы в механизме преступления. Разработаны классификации и типологии жертв, виктимогенных ситуаций, в том числе характерных для определенных видов преступлений. Были рассмотрены теоретические основы виктимологического предупреждения преступлений и конкретизированы понятие, система, объект, субьекты, меры, формы, уровни, особенности и этапы осуществления этого вида предупреждения. Впервые была разработана теоретическая концепция виктимологического предупреждения преступлений органами внутренних дел. Исследована концепция

реституционного правосудия и определена выгодность ее реализации в нашей стране; установлены особенности порядка, процедуры и перспективы медиации; проанализированы институты примирения и освобождения от уголовной ответственности в связи с деятельным раскаянием, предусмотренные уголовным кодексом Республики Молдовы как способы осуществления концепции реституционного правосудия; изучено национальное и международное законодательство, опыт других государств в обасти защиты, рессоциализации и возмещения вреда причиненого жертвам.

Диссертационная работа содержит рекомендации о применении виктимологических знаний в практической работе правоохранительных органов, советы адресованные гражданам по предотвращению опасных ситуаций, предложения по изменению и дополнению уголовного, уголовно-процессуального законодательства и закона о полиции. Автором разработан проект Закона Республики Молдова о защите жертв и предупреждении виктимизации.

Cuvintele-cheie ale tezei Victimologie, victimologie criminologică, metodologia victimologiei

criminologice, metodica cercetării victimologice, victimă, persoană vătămată, parte vătămată, clasificare, tipologie, victimitate, victimizare, nivelul (coeficientul) victimizării, structura victimizării, vulnerabilitate victimală, persoană victimală, grad de vulnerabilitate victimală, situaţie victimogenă, situaţie victimologică, situaţie concretă de viaţă, mecanismul comportamentului infracţional individual, „vinovăţia” victimei, „cifra neagră” a criminalităţii, prevenire criminologică, prevenire victimologică, protecţia victimei, resocializarea victimei, repararea prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune, restituire, compensare, justiţie restaurativă, mediere, împăcare.

The keywords of dissertation

VICTIMOLOGY, CRIMINOLOGICAL VICTIMOLOGY, METHODOLOGY

OF CRIMINOLOGICAL VICTIMOLOGY; THE TECHNIQUE OF VICTIMOLOGICAL RESEARCH; THE CRIME VICTIM; THE INJURED; THE CLASSIFICATION; THE TYPOLOGY; THE ABLENESS TO BEGIN A VICTIM; THE VICTIMIZATION; THE STRUCTURE OF VICTIMIZATION; THE VICTIM’S VULNERABILITY; THE LEVEL OF ABLENESS TO BEGIN A VICTIM; THE VICTIM PERSON; THE VICTIMOLOGICAL SITUATION; THE VICTIMAL SITUATION; THE CONCRETE SITUATION OF LIVE; THE MECHANISM OF INDIVIDUAL CRIMINAL BEHAVIOR; THE VICTIM’S “GUILTY”; LATENT DELINQUENCY; THE CRIMINOLOGICAL PREVENTION; THE VICTIMOLOGICAL PREVENTION; THE PROTECTION OF VICTIMS; THE REHABILITATION OF VICTIMS; COMPENSATION OF HARM CAUSED TO VICTIMS; THE RESTITUTION; THE COMPENSATION; THE RESTORATIVE JUSTICE; THE MEDIATION; THE RECONCILIATION.

Ключевые слова диссертационной работы

Виктимология, криминологическая виктимология, методология криминологической виктимологии, методика виктимологического исследования, жертва преступления, пострадавший, классификация, типология, виктимность, виктимизация, виктимальная уязвимость, виктимное лицо, степень виктимности, виктимогенная ситуация, виктимологическая ситуация, конкретная жизненная ситуация, механизм индивидуального преступного поведения, «винa» жертвы, латентная преступность, криминологическое предупреждение, виктимологическое предупреждение, защита жертвы, ресоциализация жертвы, возмещение вреда причиненного жертвам, реституция, компенсация, реституционное правосудие, медиация, примирение.