Pag 130-149

Mezopauza marcheză limita superioară a mezosferei, unde mersul temperaturii se schimbă din

nou.

d) Termosfera se extinde de la 80-90 km până la 800-1000 km altitudine.

Se observă creşterea rapidă a temperaturii, cu 3-8ºC ⁄km,astfel încât, la limita superioară a

termosferei, se ating valori de 2000-3000 ºC.

La limita superioară a termosferei se află termopauza , după care urmează spaţiul

interplanetar.

În funcţie de complexitatea compoziţiei chimice a atmosferei şi al proporţiei dintre

componenţi, atmosfera cuprinde trei straturi ׃ homosfera, eterosfera si exosfera.

Homosfera , extinsă între 0 şi 100 km ( troposfera,stratosfera şi mezosfera), se

caracterizează prin compoziţie chimică neschimbată,în sensul păstrării aceluiaşi raport între

componenţi. Predomină azotul şi oxigenul în stare moleculară.

Eterosfera se întâlneşte la înălţimi de peste 100 km, (termosfera). Predomină starea

atomică a elementelor. Are loc o intensă ionizare, în urma bombardării atomilor gazelor rarefiate

de către radiaţia ultravioletă. În exosferă se produc aurorele polare(100-400 km înălţime). Din

cauza ionizării intense, această parte a atmosferei se mai numeşte şi ionosferă. Radiofizicienii

disting aici multe substraturi, cu o concentraţie electronică diferită (D,E,F,G) , substraturi

importante pentru transmisiile radiofonice la distanţe mari.

Exosfera se extinde dincolo de 800 km înălţime, treptat făcându-se trecerea spre vidul

interplanetar.

La altitudini mai mari de 10-13000 km se întâlnesc numai liniile de forţă ale câmpului

magnetic terestru, care delimiteză magnetosfera (65000 km grosime în zona expusă spre Soare,

130000 km pe partea opusă acestuia).

Diferenţierile în plan orizontal sunt ilustrate de mase de aer diferite, cu rol în formarea

climei pe zone şi regiuni.

3. Compoziţia aerului

Este destul de simplă : un amestec de gaze (permanente, variabile în timp şi spaţiu)

particule în suspensie (lichide, solide) şi apă (vapori,nori încărcaţi electric).

Compoziţia gazoasă a aerului în troposferă (vecinătatea Pământului) este deosebit de

omogenă, de unde noţiunea de homosferă şi cuprinde: azot (N2) 78,084%, oxigen (O2)

20,940% ,argon (Ar 0,934% , dioxid de carbon (CO2 ) 0,0033% şi alte gaze cu participare foarte

redusă (neon, heliu, kripton , hidrogenul şi oxidul de azot ). Primele din gazele menţionate joacă

câte un rol esenţial în mediu.

În atmosferă se găsesc circa 1015 tone oxigen (S.V. Kalesnik,1959). Fiind un element

foarte activ el are un rol foarte important : în prezenţa lui are loc respiraţia, oxidarea, arderea etc.

Aproape tot oxigenzl din atmosferă aste rezultatul descompunerii apei în procesul de fotosinteză

în urma activităţii plantelor verzi.

Azotul ,aflat într-o cantitate de 4 x 1015 tone, serveşte drept mediu neutru şi "diluant" al

oxigenului. Dioxidul de carbon este mult mai variabil şi el provine din emanaţiile vulcanice , din

izvoarele minerale , din sol datorită respiraţiei organismelor , de la unele întreprinderi ale

industriei chimice , de aceea deasupra oraşelor conţinutul de CO2 poate creşte cu peste 0,04%.

Acest gaz are rol deosebit , deoarece el serveşte ca material de bază pentru producerea substaţelor

organice de către plante ( cele cu clorofilă). CO2 are un mare rol în acţiunea termoregulatoare a

suprafeţei pământului. Creşterea concentraţiei de CO2 ( de la 0,0368% în prezent la 0,4% în

mileniul următor ) ca urmare a activităţilor umane ( termoenergetice , de circulaţie ) va avea

drept efect încălzirea generală a climatului (0.3-0.7 ºC în ultimele decenii ) însoţită de modificări

în sistemele geografice ( deşertificare, salinizare, topirea gheţarilor etc.).

Ozonul din atmosferă (circa 3 miliarde tone ) are rolul de filtru pentru radiaţia solară.

Afectarea acestui component datorită activităţilor antropice generatoare de clorofluorocarburi

( C.F.C.) , hidrofluorocarburi ( H.C.F.), metan va avea drept consecinţă schimbări climatice

nedorite , în special accentuarea procesului de încălzire.

Aerosolii sunt particule lichide şi solide aflate în stare de suspensie în aer, cu provenienţe

diferite ( fum, cenuşă vulcanică, praf, polen bacterii, cristale de săruri ). Aceştia modifică

propagarea radiaţiei solare, slăbesc vizibilitatea, constituie nuclee de condensare, contribuind la

poluarea aerului.

4. Parametrii fizici ai atmosferei

Radiaţia solară. Practic corpul radiativ principal este Soarele, din interiorul Pământului

sosind o cantitate de energie neînsemnată. Radiaţiei solare îi revine 99,9% din bilanţul energetic

al Terrei. Socotind în procente totalul de 100% ca energie solară ce ajunge pe Terra, vom asista la

o distribuţie a acesteia : 19% din aceasta este absorbită de către armosferă,34% este reflectată

înapoi în spaţiul cosmic, 47% ajunge la suprafaţa scoarţei terestre sub formă de radiaţie directă şi

difuză (D). Radiaţia solară se compune din : radiaţie electromagnetică ( termică) care, în funcţie

de lungimea de undă (λ) , se diferenţiază în : radiaţii x, radiaţii uv (ultraviolete ), radiaţii vizibile,

alcătuite din şapte culori, care prin amestec dau lumina albă, radiaţii R (infraroşii) , cu efect

caloric şi undele herţiene. La limita superioară a atmosferei, proporţiile sunt :48% radiaţii

vizibile,43% radiaţii infraroşii şi 70% (uv). Până la suprafaţa terestră proporţiile se modifică ,

deoarece atmosfera absoarbe şi difuzează radiaţii ;b ) radiaţia corpusculară : ioni,protoni,neutroni,

electroni, fără semnificaţie energetică.

Transformările fizice ( absorbţie, difuzie, reflexie, refracţie ) condiţionate de atmosferă

( grosime, compoziţie, dinamică etc. ) şi de caracteristicile suprafeţei terestre ( inclusiv albedoul :

A=(Rs/Q) x 100%, unde Rs= radiaţia reflectată ; Q= radiaţia globală adică S+D) , duc la un bilanţ

radiativ caloric la sol ( B=Q(1-A)-Ee fie pozitiv, caz în care aerul se încălzeşte , fie negativ ,

aerul se răceşte, unde : Q= radiaţia globală , A= albedoul , Ee = radiaţia efectivă, adică Et+ Ea

( Et- radiaţia terestră , Ea –radiaţia atmosferică ). Acţiunea diferitelor sectoare ale spectrului

radiaţiei solare asupra organismelor este fie favorabilă, fie dăunătoare.

Lumina exercită acţiune asupra diviziunii şi alungirii celulelor, proceselor de creştere şi

dezvoltare a plantelor, determină termenele de înflorire şi fructificare, influenţează procesele de

morfogeneză şi susţine procesul de fotosinteză. Lumina vizibilă are importanţă ecologică diferită

asupra organismelor fototrope şi heterotrofe. După cerinţele foto de lumină plantele au fost

grupate în :

1. heliofite- habitate deschise, bine iluminate;

2. sciofite- plante din etajele inferioare ale pădurilor umbroase, din peşteri;

3. heliofite facultative- pot suporta umbrirea, dar şi revenirea la lumină.

Plantele acestor trei grupe au un şir de particularităţi adaptabile generale.

Temperatura. Aceasta se realizează în general indirect, prin intermediul suprafeţei terestre şi

scade , deci, cu altitudinea. Valorile gradientului termic vertical (γ=δI/δh) este de 0,65ºC la 100

m sau 6ºC la 1000 m. Există frecvent şi inversiuni termice. Transferul de căldură se realizează

prin diferite forme de mişcare ( convecţie , de circulaţie ). De temperatura mediului ambiant

depinde temperatura organismelor, deci viteza reacţiilor chimice , ale metabolismului-

organismele trăiesc în condiţii termice de la 0ºC la 50 ºC , dar există şi excepţii. Speciile care

preferă frigul sunt din categoria criofilar , iar cele din regimul temperaturilor înalte , sunt

termofile.

Marea majoritate a organismelor sunt poikiloterme, acţiunea lor vitală şi temperatura

corpului depind de temperaturile externe. Homeotermia este specifică doar pentru păsări şi

mamifere. Adaptările de temperatură a plantelor şi animalelor conduce la diferenţieri remarcabile

între ele.

Absorbţia şi transferul de căldură din atmosfera joasă şi de la suprafaţa terestră creează

climate : calde, temperate, reci, care coincid cu diferite tipuri de medii.

Apa din atmosferă se întâlneşte în toate cele trei stări de agregare. Deşi mult mai puţină

decât apa din mări şi oceane şi substratul geologic, totuşi importanţa ei pentru mediul

înconjurător este covârşitoare. Umiditatea aerului se exprimă prin umiditatea relativă (gradul de

saturare a aerului în vapori de apă ) şi umiditatea absolută ( % ) (cantitatea reală de vapori aflaţi

la un moment dat în aer , g/m³ ). Procesul de condensare a vaporilor presupune două

condiţii :coborârea temperaturii aerului până la pragl critic, prezenţa în aer a nucleelor de

condensare. Condensarea vaporilor de apă la nivelul suprafeţei terestre generează : roua, bruma,

chiciura, poleiul.

Ultimele trei sunt considerate fenomene periculoase. Condensarea vaporilor de apă în

straturile inferioare ale atmosferei duce la formarea ceţii, iar condensarea în atmosfera liberă

generează norii. Nebulozitatea reprezintă gradul de acoperire a aerului cu nori.

Precipitaţiile, reprezintă totalitatea particulelor de apă lichidă sau solidă care cad din nori

şi ating suprafaţa terestră. Ele pot fi : lichide, solide ,mixte şi au efecte pozitive –hidratarea

mediului, şi negative (furtuni, averse, ploi acide). Pe glob există o mare diversitate de regiuni

pluviometrice (tipul ecuatorial, subecuatorial, tropical deşertic, mediteranean, temperat oceanic,

temperat continental, polar).

Pentru mediul încojurător este important şi faptul că apa se mişcă neîncetat, trecând dintr-

o stare în alta şi realizând circuitul apei în natură.

Grupele ecologice ale plantelor după raportul faţă de apă sunt : hidatofitele- plante

acvatice, hidrofitele –plante terestre-acvatice,scufundate parţial în apă, higrofitele-iubitoare de

umiditate, mezofitele- pot suporta o secetă scurtă, xerofitele- cresc în condiţiile deficitului de apă.

Animalele se aprovizionează cu apă prin băut , cu hrana mustoasă şi în urma proceselor

metabolice.

Adaptarea la apă pentru animale etalează un spectru extrem de larg.

Gradul de umezire a învelişului geografic se caracterizează prin bilanţul umidităţii ( precipitaţii =

evaporare + scurgere ). Folosind coeficientul de umezire H= R/E (N.N. Ivanov, 1954), adică

raportul dintre cantitatea de precipitaţii atmosferice căzute (R) şi valoarea evaporabilităţii (E)

reuşim să delimităm regiuni environmentale cu bilanţul umidităţii pozitiv sau negativ

( Kalesnik,pg. 121),(Fig.25) :

1. Regiuni umede, cu coeficientul anual k >1,50; pădurile tropicale şi subtropicale veşnic

verzi, pădurile umede din zona temperată, tundra umedă.

2. Regiuni cu umezire suficientă, în care coeficientul k variază între 1.49 şi 1,00 ; pădurile

tropicale care-şi pierd frunzele în perioada uscată a anului, pădurile de conifere şi foioase

de la latitudini medii; tundra cu umiditate medie;

3. Regiuni cu umezire moderată, în care coeficientul k variază între 0,99 şi 0,60; la tropice

–savane, llanos, păduri xerofile ( iubitoare de uscăciune) şi tufişuri; în zona subtropicală –

maquis , păduri cu frunze tari; la latitudini medii-silvostepă, o parte din preerii,pampas,

tundra slab umezită.

4. Regiuni cu umezire slabă , în care coeficientul k variază între 0,59 şi 0,30: savane uscate

şi tufişuri xerofile tropicale, în zona subtropicală-maquis, stepe şi păşuni uscate, în zona

temperată- stepe, preerii, pampasuri.

5. Regiuni cu umezire redusă, în care coeficientul k variază între 0,29 şi 0,13; aici intră

semideşerturile şi regiunile de răspândire a tufişurilor xerofile cu ghimpi.

6. Regiuni uscate sau deşerturi; coeficientul anual k este cuprins între 0,12 şi 0,00.

În felul acesta, primele două tipuri fac parte din regiunile de pe glob unde aportul de umezeală

depăşeşte consumul; celelalte tipuri cuprind însă regiunile în care consumul depăşeşte aportul. Aceste

subdiviziuni servesc prin urmare , ca o corecţie necesară (şi detaliere în primă aproximaţie ) la tabloul

sumar privind bilanţul umidităţii pe glob.

M.J. Budîko a stabilit legătura dintre bilanţul termic şi bilanţul apei la suprafaţa terestră sub

forma aşa-numitului indice de ariditate R/Lr, în care R este bilanţul radiativ anual 1 L-căldura latentă de

evaporare , iar r-suma precipitaţiilor. Izolinia trasată prin toate punctele unde indicele este de 0.35

corespunde limitei sudice a tundrei; între limitele de 0,35 şi 1,1 se află pădurile, între 1,1 şi 2,3 se află

zona de stepă , iar între 2,3 şi 3,4- semideşerturile. Regiunile cu indicele peste 3.4 aparţin deşerturilor.

Un rol important revine totodată şi mărimii absolute R, aşa cum se poate vedea din Fig.25.

Astfel, în funcţie de R, între aceleaşi limite ale indicelui de ariditate, de pildă între 0,35 şi 1,1 , avem

diferite variante ale landşafturilor de pădure- de la pădurile de conifere din zona temperată până la

pădurea tropicală umedă. Un neajuns al indicelui stabilit de M. I. Budîko constă în faptul că el determină

evaporabilitatea numai în funcţie de bilanţul radiativ, în timp ce într-un cadru geografic concret

evaporabilitatea mai depinde şi de alţi factori climatici. (în special de circulaţia atmosferică).

De aceea, este recomandabil să se utilizeze coeficientul stabilit de N.N. Ivanov, care oglindeşte

condiţiile geografice ale proceselor de evaporare mult mai obiectiv şi mai complet.

Concluzii. Cercetând repartiţia geografică a umidităţii absolute şi relative , a nebulozităţii şi a

precipitaţiilor atmosferice, observăm că :

1. umiditatea absolută atinge valori maxime în zona caldă a globului , iar de la această

regiune descreşte în direcţia regiunilor polare;

2. în funcţie de umiditatea relativă se pot delimita zonele subpolare şi ecuatoriale , cu

umiditate ridicată şi zonele subtropicale , cu umiditate scăzută;

3. repartiţia nebulozităţii este de asemenea zonală, deoarece în cadrul rezultantei medii

anuale se disting: zona noroasă de deasupra ecuatorului (nebulozitate 55-60% ) două zone

cu nebulozitatea ridicată (65-70%) la latitudini medii şi mari;

4. precipitaţiile atmosferice sunt repartizate zonal; se disting : o zonă ecuatorială, două zone

uscate la latitudini mici, două zone umede la latitudinile medii şi două zone uscate la

latitudini mari.

Această amplasare zonală nu numai că scoate în relief legătura dintre umiditate , nebulozitate şi

precipitaţii, dar dezvăluie şi variaţia fiecăruia dintre aceste fenomene în spaţiu (Kalesnik, 1959).

Presiunea atmosferică, dinamica maselor de aer şi zonele de climă

Forţa de apăsare a aerului atmosferic pe unitatea de suprafaţă poartă numele de presiune, care se

măsoară în mm col Hg, sub (milibar) sau hPs (hectopascal).

Presiunea atmosferică prezintă variaţii pe verticală şi pe orizontală, din cauza repartiţiei inegale a

căldurii, respectiv a densităţii aerului. Presiunea scade cu altitudinea, pentru straturile inferioare ale

atmosferei se consideră că la fiecare 100 m de înălţime presiunea scade cu 13 mb (10mm). Acesta este

gradientul vertical [GV=Δp/Δh(hPa/100m)]. Repartiţia presiunii atmosferice pe orizontală la nivelul

suprafeţei terestre, redată cu ajutorul izobarelor, pune în evidenţă diferenţe însemnate , existând regiuni

cu presiune ridicată (anticicloni) şi regiuni cu presiune scăzută (cicloni). Aceste structuri nu sunt stabile,

dar pot fi permanente şi temporare. Pe Terra există regiuni cu presiuni ridicate, şi respectiv, scăzute.

Pentru egalizare are loc deplasarea maselor de aer, ceea ce duce la circulaţia atomosferică prin vânturi.

Ele sunt caracterizate prin viteză, structură, durată, putere energetică, forţă, atribute care au efecte în

mediul înconjurător. Repartiţia presiunii la nivelul globului determină circulaţia generală a atmosferei ,

cu vânturi corespondente: alizee, musoni, vânturi de vest, vânturi polare estice. Relieful şi distribuţia

uscatului şi a apei generează vânturi locale (brizele, vânturile catabatice sau descendente-

foehnul,mistralul).

Deplasarea maselor de aer , formarea fronturilor şi dezlănţuirea proceselor meteorologice ce le

însoţesc sunt impregnate în starea naturală a mediului înconjurător. (Fig.26)

Acumularea şi consumul de energie radiantă constituie cauza primară a formării şi diferenţierii

climei pe glob. Desigur, forma Pământului , relieful acestuia, diferenţierea ocean-uscat introduc variabile

spaţiale. Pe glob există şapte zone climatice distincte : ecuatorială, a musonilor tropicali (sau

ecuatoriali) , tropicală, a latitudinilor medii, subpolară, polară. "Stilul" climatic al fiecărei zone se

reflectă în mediile geografice de viaţă ale Terrei.

4.a.4 Participarea componentei hidrice la alcătuirea environmentului

1. Importanţa apei în structura environmentală :

Apa a apărut în environment odată cu trecerea de la stadiul de proto-planetă la cel

de geo-planetă, fiind una din componentele primare ale mediului de pe Terra;

Provenienţa apei din hidrosferă este pusă pe seama proceselor de degazeificare a

mantalei ( atmosfera primară ) şi a disocierii constituenţilor rocilor (în care acesta

apărea sub formă de compuşi chimici);

Odată cu apariţia ei, apa a format învelişul hidrosferic, în care se găseşte sub cele

3 forme de organizare a materiei – lichidă, solidă şi gazoasă -,dând astfel o

calitate nouă şi unică, în acelaşi timp, mediului geografic;

Învelişul cu cea mai mare extindere, hidrosfera are ca limită inferioară suprafaţa

mantalei, în timp ce limita superioară e mai greu de trasat, fiind situată în

atmosferă (90% din umezeala atmosferei e specifică porţiunii situate între 0 şi 5

km altitudine);

Se constituie într-un subsistem deschis al environmentului, cu schimburi complexe

de tip material, energetic, informaţional şi relaţional, schimburi cu rol de bază în

funcţionarea mediului;

Componenta hidrică participă la structura mediului atât prin funcţiile sale , cât şi

prin constituirea unor tipuri de medii specifice – mediile hidrice;

Apa – component şi agent de structurare a mediului înconjurător prin volum,

agent de relaţionare a componentelor de mediu ( ex. Soluţia solului,circuitul apei

în natură), răspândire ( 81% în emisfera sudică şi 61% în emisfera nordică ),

extindere la nivelul suprafeţei terestre (70,8% din suprafaţa Terrei, adică 361

milioane km²);

Apa este componenta cea mai dinamică din setul componentelor fizice. Circuitul

apei în natură este esenţial în funcţionalitatea, dinamica şi existenţa mediului

înconjurător. (Fig.28)

Atmosfera şi oceanele îndeplinesc rolul major de rezervoare ale apei la scară globală , iar Soarele

este sursa majoră de energie , generând energia necesară evaporaţiei şi circulaţiei.

a) Ca urmare a receptării energiei solare suprafeţele oceanice, lacustre şi

apele râurilor se încălzesc şi are loc evaporarea apei;vaporii generaţi în

atmosferă alcătuiesc norii.

b) Evaporaţia apei din oceane duce la separarea moleculelor de apă, din cea

sărată oceanică şi la crearea unei cantităţi mari de apă proaspătă ce

constituie o resursă pentru uscat.

c) Când vaporii de apă din nori se răcesc are loc condensarea lor şi

formarea precipitaţiilor care cad fie pe oceane fie pe uscat.

d) Când precipitaţiile cad la suprafaţa terestră, o parte din aceste precipitaţii

se evaporă şi se întorc în atmosferă.

e) Dacă suprafaţa este încălzită o parte din aceste precipitaţii se evaporă şi

se întorc în atmosferă.

f) O parte din apa care ajunge la suprafaţa terenului este absorbită sau se

infiltrează în substrat.

g) Apa infiltrată se acumulează formând apa freatică sau chiar ape de

adâncime.

h) Când precipitaţiile depăşesc rata infiltraţiei , excesul de apă se

concentrează formând scurgerea de suprafaţă.

i) Când apele subterane găsesc căi deschise , ele vor forma izvoare.

Apa lor, înpreună cu apele râurilor se reîntorc în oceane, încheind circuitul hidrologic.

2. Resursele mediului hidric planetar : volum- 1,386 miliarde km³; stare lichidă –

98,233% ; stare solidă – 1,766%; stare gazoasă – 0,001% ; apă sărată – 97,5%; apă

dulce – 2,5%. (Fig. 29)

3. Forme de stocaj hidric : atmosfera (nori); organisme vii ( plante, animale, om); bazinele

oceanice şi marine; bazinele lacustre; apele curgătoare; bazinele antropice; calote glaciare

continentale şi montane.

4. Proprietăţile apei marine şi importanţa lor în mediul înconjurător:

a. Proprietăţile fizice : densitatea apei ; tensiunea superficială; presiunea

hidrostatică; compresibilitatea; vâscozitatea.

b. Proprietăţi chimice : chimismul ( compoziţia chimică , O-85,8%; H-10,67%;

Cl-2%; Na-1,07%); gazele dizolvate (O, N, CO2) , materia organică ;

salinitatea (concentraţia medie de săruri a Oceanului Planetar este de 35,16

g/l, cu predominarea clorurilor de Na şi Mg în proporţie de 88,6%), caliatea

maselor de apă etc.

c. Proprietăţile optice : transparenţa; culoarea; pătrunderea luminii în apa

marină ( delimitarea de trei zone : zona fotică 0-120 m; zona oligofotică

dominată doar de fracţiuni luminoase foarte penetrante; zona afotică ( lipsa

organismelor fotosintetizante). Influenţe asupra componentei biotice şi

antropice.

d. Temperatura (stratificarea termică a apelor oceanice, dinamica verticală şi

spaţială cu influenţe asupra componentei atmosferice, biotice şi antropice ex.

EL Nino, Curentul Golfului, iceberguri etc). Influenţe environmentale

regionale şi globale.

e. Altele: radioactivitatea (naturală, antropică – deşeuri, explozii nucleare).

5. Proprietăţile apelor dulci continentale şi importanţa lor în mediul înconjurător:

a. Proprietăţi organoleptice: legate de gust şi miros ex.

Diferenţieri în calitatea apei funcţie de conţinutul de minerale, gaze dizolvate şi

poluanţi. Influenţe asupra tuturor componentelor environmentale;

b. Proprietăţile fizice: temperatura, culoarea, turbiditatea,

transparenţa , radioactivitatea etc. Au influenţe asupra componentelor vii

( vegetale, animale, umane);

c. Proprietăţile chimice: chimismul (predomină carbonaţii cu

60,1% şi apoi sulfaţii cu 9,9%), pH-ul , agresivitatea , substanţele chimice

potenţial toxice şi indezirabile ( fluor, arsen, metale grele) , gazele dizolvate etc.

Au influenţe environmentale locale, regionale sau globale.

d. Proprietăţile biologice si bacteriologice : biologice :

conţinutul în substanţele anorganice şi organice, capacitatea de descompunere a

substanţelor organice şi toxicitatea; bacteriologice : bacterii coliforme,

patogene, saprofite. Influenţe asupra vieţii în general, şi a vieţii umane, în

special.

6. Constângeri environmentale impuse de componenta hidrică:

a. La nivelul componentelor naturale : medii cu surplus

(excedent) de apă; medii cu deficit de apă; medii echilibrate sub raport hidric;

b. La nivelul componentelor vii (non-umane) : adaptări ale

organismelor vegetale şi animale la condiţiile de apă ( ex. Salinitate: eurihaline

şi stenohaline); riscuri şi hazarduri ecologice ( inundaţii).

c. La nivelul componentelor antropice: lipsa apei potabile,

restricţionarea (raţionalizarea) consumului de apă; fluctuaţii ale resurselor de

apă; riscuri şi hazarduri environmentale ( inundaţii, tsunami etc).

7. Trăsăturile mediului hidric:

- structură şi funcţionalitate bine conturate;

- organizarea specifică (trei stări de agregare) şi formarea circuitului apei ( dulci şi sărate)

în mediul înconjurător;

- caracter de integralitate;

- echilibru dinamic;

- autoreglarea;

- are un caracter finit ( ca şi mediul atmosferic);

- dinamică spaţială şi temporală fluctuantă.

8. Componenta hidrică şi funcţiile sale în environment.

a) Funcţia de mediu.

Apa are rol vital pentru viaţă (funcţia de suport a vieţii); a avut şi are un rol important în

apariţia şi menţinerea vieţii pe Terra; a constituit mediul primar de apariţie a vieţii pe

Pământ, în acelaşi timp fiind un element cu o pondere şi un rol apreciabil în susţinerea

existenţei şi activităţii societăţii umane; are funcţia de mediu de viaţă, de alimentare şi de

dezvoltare a florei şi faunei;

Componenta hidrică îmbracă forme specifice , generând tipuri de medii aparte –mediile hidrice-

, cu proprietăţi fizice , chimice, biologice şi dinamice , cu o diversitate remarcabilă sub aspect

cantitativ, calitativ şi al extinderii spaţiale;

Mediile hidrice pot fi clasificate în funcţie de aspectele calitative ale apei (mediul apelor dulci

şi mediul apelor sărate) sau raportat la caracteristicile suprafeţei de stocare (medii hidrice ale

Oceanului Planetar – 97% din totalul resurselor de apă ale Terrei – şi medii hidrice

continentale ).

b) Funcţia de vehiculare a materiei şi energiei în environment.

Având o dinamică proprie, concretizată în circuitul apei , componenta hidrică vehiculează

materia şi energia în environment atât în plan orizontal cât şi vertical, contribuind la dinamica

environmentală globală. Ca în orice sistem environmental, dinamica hidrosferei presupune

mecanisme de autoreglare prin feed-back , în care intrările şi ieşirile din sistem sunt analizate şi

selectate de către reglatori interni şi externi. Această dinamică impusă de factori endogeni şi

exogeni poate fi abordată secvenţial (dinamica mediului oceanic, dinamica mediului hidric

continental , dinamica naturală sau artificială etc) sau global ( dinamica globală a Oceanului

Planetar). Apa este un agent dinamic şi de relaţionare a componentelor de mediu.

c) Funcţia de hidratare. E importantă prin faptul că apa în componenţa tuturor celorlalte

componente ale mediului, în proporţii diferite ( apa din atmosferă cumulează 0,001 % din

totalul resurselor de apă, apa subterană 1,7% , apa biologică 0,0001% , apa din sol 0,001),

având rol funcţional şi morfologic ( ex. Rol de solvent şi de reactiv eficace).

d) Funcţia de transport. Are atât o latură naturală, prin deplasarea unor volume imense de

apă între principalele rezervoare, antrenând importante debite solide, cât şi una artificială,

prin utilizarea antropică ca şi cale de transport ( trasnport maritim, fluviatil , lacustru).

e) Funcţia de depozitare a deşeurilor. Este o funcţie nouă în environmentul terestru ,

funcţie creată de om, care introduce uneori , la scară locală, regională sau chiar globală,

puternice dezechilibre environmentale şi peisagistice . În acest context, apa are rol de

evacuare, asimilare sau stocare a diferitelor substanţe sau deşeuri ( ex. deşeurile

radioactive).

f) Funcţia de resursă naturală. Este determinată de utilizarea apei de către toate celelalte

componente ale mediului, vii şi ne-vii, în evoluţia şi dinamica lor. E de remarcat

utilizarea antropică a apei, atât ca substanţă vitală, cât şi ca suport esenţial în activitatea

productivă.

g) Alte funcţii: rol determinant în distribuţia climei terestre; rol de agent modelator la

nivelul componentelor fizice (relief, substrat geologic) prin eroziune, transport şi

acumulare etc.

Concluzie. Componentă de bază a mediului înconjurător , apa contribuie la funcţionarea şi

structurarea acestuia într-o diversitate de moduri. Din considerente de facilitare şi logică a

expunerii, abordarea relaţiei dintre componenta hidrică şi cea antropică vor fi tratate în

contextul subcapitolului „ Impactul uman asupra hidrosferei”.

Tipologia mediilor hidrice. Participarea componentei hidrice la structurarea mediului

înconjurător este materializată în existenţa unor medii specifice: mediile hidrice. Tipurile de

medii delimitate pe criteriul participării apei la structurarea mediului înconjurător sunt

următoarele:

1. mediul marin şi oceanic (97%) : mediul litoral/costier , mediul pelagic, mediul

abisal (bentonic), mediul deschis al oceanului.

2. mediul apelor continentale (3%)

a. mediul apelor dulci de suprafaţă (1%) : mediul lacustru, mediul hidric

pedologic, mediul fluvial, mediul hidric al organismelor vii.

b. Mediul gheţarilor de calotă şi al gheţarilor montani ( mediul glaciar-79% )

c. Mediul apelor subterane (20%)

La rândul lor, aceste medii se subdivizează pe criteriul proprietăţilor fizico-chimice şi de stocare

a apei: astfel , mediul lacustru va cuprinde: medii lacustre cu ape sărate, cu ape salmastre şi ape

dulci, iar mediul glaciar se diferenţiază pe cel al gheţarilor de calotă şi cel al gheţarilor montani.

b. Componentele biotice/secundare (derivate).

În cadrul acestui set intră vegetaţia, fauna şi solul, componente care se caracterizează prin câteva

trăsături de bază:

- prezintă nivele înalte de organizare/structurare ale materiei;

- au apărut mai târziu pe Terra , acesta fiind motivul pentru care sunt considerate

secundare;

- au o dinamică proprie foarte accentuată;

- definitivează medii de viaţă aparte;

- au forme de manifestare diferite.

Ele cuprind totalitatea vegetaţiei şi faunei , respectiv toate vieţuitoarele care populează

învelişul geografic, şi care vin în contact cu societatea (direct sau indirect) omenească. În primul

rând , aceste componente compun diferite tipuri de medii pentru semenii lor biotici. De exemplu,

vegtaţia formează asociaţii specifice numite biochore ( ex. de pădure, de savană, de deşert ,de

pajişti etc). Acestea constituie medii de existenţă pentru alte elemente ( componente) biotice sau

abiotice.

Participarea componentei biotice la structurarea mediului înconjurător.

Componenta vie (biotică) a apărut ca un răspuns la nevoia de diversificare a materiei. Materia

abiotică s-a restructurat, s-a reorganizat determinând apariţia acesteia. Viaţa nu a apărut, nu s-a

instalat într-un spaţiu fizic dinainte pregătit, ci a conlucrat împreună cu celelalte componente ale

mediului înconjurător , creând spaţiul şi suportul devenirii sale ( dezvoltare coevolutivă).

Diversificarea s-a produs sub două aspecte:

a. apariţia componentei vii ca structură nouă în mediul înconjurător prin procesul de

biochemogeneză;