Fundamentele Psihologiei Generale

51
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI GENERALE (Note de curs- Sinteze ) Autor: prof. univ. dr. Ion RADU- TOMŞA Se adresează studenţilor din Universitatea Ecologică Bucureşti şi vizează însuşirea principalelor concepte, teorii, repere istorice şi deschideri în domeniul vast al psihologiei umane, ca ştiinţă centrală despre om şi umanitate, aflată încă sub semnul disputelor, contestaţiilor şi presiunilor. Aici sunt sintetizate notele de curs şi principalele idei incluse în bibliografia indicată prin programa analitică a disciplinei „ Fundamentele psihologiei 1 şi 2”. Este util în pregătirea examenelor la disciplina „ Fundamentele psihologiei ” şi a examenului de licenţă. Nu înlocuieşte studiul individual al bibliografiei şi efortul personal de interpretare, înţelegere şi sistematizare a vastului material bibliografic aferent psihologiei generale. La limită, sapienti sat ( lat.) sau pentru cel înţelept este de ajuns! UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ BUCUREŞTI 1 1

Transcript of Fundamentele Psihologiei Generale

Page 1: Fundamentele Psihologiei Generale

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI GENERALE(Note de curs- Sinteze )

Autor: prof. univ. dr. Ion RADU- TOMŞA

Se adresează studenţilor din Universitatea Ecologică Bucureşti şi vizează însuşirea principalelor concepte, teorii, repere istorice şi deschideri în domeniul vast al psihologiei umane, ca ştiinţă centrală despre om şi umanitate, aflată încă sub semnul disputelor, contestaţiilor şi presiunilor.

Aici sunt sintetizate notele de curs şi principalele idei incluse în bibliografia indicată prin programa analitică a disciplinei „ Fundamentele psihologiei 1 şi 2”.

Este util în pregătirea examenelor la disciplina „ Fundamentele psihologiei ” şi a examenului de licenţă.

Nu înlocuieşte studiul individual al bibliografiei şi efortul personal de interpretare, înţelegere şi sistematizare a vastului material bibliografic aferent psihologiei generale.

La limită, sapienti sat ( lat.) sau pentru cel înţelept este de ajuns!

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ BUCUREŞTI

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe Cognitive

-2004-

1

1

Page 2: Fundamentele Psihologiei Generale

Cursul 1: DOMENIUL DE REFERINŢĂ,OBIECTUL ŞI DEFINIŢIA PSIHOLOGIEI

Rigoarea epistemologică impune ca accesul la statutul de ştiinţă a unui corpus de cunoştinţe să fie condiţionat de:

- delimitarea unui domeniu de investigare specific, unic şi neintersectabil cu al altor ştiinţe;- stabilirea unui obiect de studiu, căruia să-i identifice aspectele esenţiale, relativ stabile şi repetabile;- utlizarea unei metodologii autentice, specifice domeniului şi obiectului de studiu abordat;- stabilirea unui set de concepte, formularea unor legi proprii şi a unor principii pe baza cărora să

realizeze descrieri, clasificări, explicaţii şi predicţii asupra evoluţiei fenomenelor investigate;- obiectivitatea discursului teoretic şi practic aspra fenomenelor investigate, ce trebuie să aibă un

minimum de concreteţe şi determinări sensibile, nemijlcit perceptibile şi observabile, pretabile operaţiei de măsurare/ cuantificare ce asigură posibilitatea reproducerii şi reluării cercetării de alţi autori.

La momentul actual, fiecare din aceste aspecte este subiect de dispută; respectiv, psihologia este contestată ca ştiinţă, fiind acuzată a fi tributară speculaţiei filosofice din care s-a desprins (abia la finele sec. al XIX-lea), medicinei prin necesitatea explicaţiilor anatomo-fiziologice necesare descrierilor funcţionale ale sistemului nervos (în calitatea sa de “suport” al fenomenelor psihice) ,practic, tuturor ştiinţelor despre om, de la biologie şi istorie, până la sociologie şi antropologie.

Aşa cum se va vedea pe parcursul studiului, amplul proces de restructurare a psihologiei din ultimele decenii, simultan cu al celorlalte ştiinţe, se află sub influenţa noilor metodologii derivate din teoria generală a sistemelor, cibernetică, teoria organizării şi, nu în ultimul rând, teoria şi practica IT. Abia din a doua jumătate a sec. XX ( anii ’50), după mai multe etape de ezitări şi clarificări epistemologice s-a circumscris domeniul şi s-a formulat obiectul de studiu al psihologiei.

Astfel, considerând întreaga existenţă, lumea în vastiatea şi diversitatea sa, ca fiind materie/câmp, energie şi informaţie, domeniul psihologiei vizează fenomenele de natură energetic- informaţională (denumite psihice), realitatea subiectivă şi expresiile sale interne şi externe ca fapte, procese, stări, structuri, operaţii etc. orientate spre realizarea adaptării specifice a unei entităţi biologice (animal sau om) la mediul său de existenţă.

Domeniului psihologiei umane îl reprezintă omul şi particularităţile sale ca individ aparţinător speciei homo sapiens, caracterizat de raţionalitate, inteligenţă şi voinţă (homo sapiens sapiens), producător şi utilizator de unelte (homo faber), membru al unei societăţii care îl integrează (homo socius) prin comunicare (homo comunicans), cultură şi valori pe care le produce/reproduce şi după care se orientează (homo valens), utilizând resursele potenţiale de creativitate.

Altfel spus, domeniul psihologiei omului include fenomenele subiective şi procesele psihice, aspectele psiho -comportamentale, activitatea specific umană de adaptare la mediul natural şi social de existenţă, precum şi sistemul personalităţii, cu determinarile sale biologice, psihologice, socio-culturale şi spirituale, cu trăsăturile, structurile şi particularităţile acesteia.

Ca stiinţă fundamentală despre om, psihologia are ca obiect cunoaşterea ştiinţifică, specializată a omului, a realitaţii sale subiective, interne, aspectele de natură energetic-informaţională (viaţa psihică), conduita şi comportamentul său ca fiinţă concretă (denumită personalitate) în mediul social, aflat in situaţii şi împrejurări de viaţă habituale (normale) sau critice (situaţii limită).

Circumscrierea şi definirea obiectului de studiu al psihologiei a suferit frecvente amendări şi reveniri, fiecare vizând stabilirea problematicii abordate într-o etapă istorică sau alta, cât şi statutul disciplinei în sistemul general al ştiinţelor.

Termenul, ca atare, de psihologie a fost introdus de învătatul german Rodolphe Goglenius în sec. XVI, utilizarea lui fiind sporadică până în secolul XVIII ; decoderea lui se făcea pur etimologic : psihe = psihic ; suflet ; duh-, la care se adaugă logos = discurs ; vorbire despre. Adică, psihologia este discursul sau vorbirea despre psihic (suflet).

Desprinderea de filosofie (1879), a fost foarte târzie (ultima din corpul ştiinţelor despre om) şi, paradoxal, deşi omul a făcut totdeauna apel la cunoştinţele (empirice) de psihologie, ştiinţa ca atare a avut o altă condiţie. Aftfel spus, “psihologia are o viaţă lungă şi o istorie scurtă” şi este încă tributară filosofiei, din care s-a desprins, medicinei pe care o completează cu aspectele de psihiatrie ( iartos= vindecare), biologiei pentru partea de « bios » din individul uman, practic, tuturor stiinţelor despre om şi umanitate.

La debutul ca ştiinţă imdependentă, obiectul său a fost considerat a fi studiul exclusiv al sferei conştiinţei, care era definită şi interpretată fie din punctul de vedere substanţialist, conştiinţa fiind considerată ca un conglomerat de funcţii şi procese particulare având o existenţă de sine stătătoare (orientare proprie asociaţionismului în variantele lui W. Wundt şi Ed. Titchner), fie în viziune epifenomenist spiritualistă- în care conştiinţa era descrisă ca o lume pur subiectivă, de natură spirituală, ermetică, fără nici o legătură cauzală cu lumea externă, fiind accesibilă numai pe calea introspecţiei.

O asemenea înţelegere a psihologiei era însă incompatibilă cu metodele obiective de cercetare, fapt ce a determinat, în prima parte a sec.XX, reluarea disputelor şi controverselor privind obiectul acesteia. Cel mai radical punct de vedere a fost cel exprimat de J.B. Watson, care a impus comportamentul ca fiind realitatea psihologică autentică, conştiinţa fiind declarată o simplă ficţiune, un epifenomen aspra cărei ştiinţa nu se poate pronunţa. Numai comportamentul (behavior), ca ansamblu de reacţii de răspuns al organismului la simulii externi, era acceptabil ca obiect al psihologiei, după schema cauzală univocă S – R, ce permitea integrarea psihologiei în ştiinţele obiective. Reacţiile comportamentale- motorii şi verbale- pot fi măsurate şi cuantificate (intensitate, latenţă, ritm, direcţie ş.a.), iar predictibilitatea era asigurată de legătura cauzală între stimul şi reacţie: un stimul (S) va derermina o reacţie (R)

2

2

Page 3: Fundamentele Psihologiei Generale

ce poare fi prevăzută ( va fi predictibilă); aşa cum şi observând o reacţie (R), putem cu uşurinţă să indicăm stimulul care a determinat-o. Fără a putea înlătura din psihologie conştiinţa, behaviorismul i-a îngustat mult sfera. Contribuţii ulterioare au „corectat” relativ behaviorismul –

formula S- R, a devenit: C = f ( Ci x Is), unde C (comportamentul ) este funcţie de Ci (condiţii interne) şi Is (intensitatea stimulării). Prin această corecţie s-a relativizat negarea conştiintei ca realitate ( Watson fundamentase o „ psihologie fără suflet”), s-a admis rolul stărilor interne ca variabile intermediare ( Ci), s-a recunoscut diferenţele calitative între psihicul uman şi cel animal, s-a încercat recuperarea rolului factorilor socio-culturali în determinismul psihicului uman. B.F Skinner, C. Hull, S. Stevens, J. Bruner, K. Pribram, C. Tolman ( în SUA), K. Lorenz ( în Germania) şi H. Pieron ( în Franţa) sunt apreciaţi ca reprezentanţi ai neo-behaviorismului.

Puncte de vedere care s-au impus în definirea obiectului psihologiei au venit şi din partea orientării psihanalitice (S. Freud, C. G. Jung , A. Adler, M. Ericsson s.a.) care au demonstarat că realitatea psihică nu se reduce la conştiinţă, ci ea include şi o importantă componentă inconşientă, care trebuie să devină obiect al psihologiei ( inconştientul fiind considerat componenta esenţială a vieţii psihice).Intreaga dinamică a personalităţii şi comportamentului, apreciază psihanaliza, depinde de inconştient, iar centrul de greutate al cercetării psihologice trebuie deplasat la acest nivel.

Fiecare din etapele prezentate mai sus ( asociaţionismul, behaviorismul, psihanaliza) a fost limitativă; psihologia nu dispunea de obiect de sudiu unitar delimitat şi definit; practic, fiecare şcoală îşi determina propriul său obiect, care, de cele mai multe ori, reprezenta exact opusul obiectului propus de altă şcoală.

A patra etapă (începută în anii 50) şi care continuă şi astăzi circumscrie obiectul psihologiei şi defineşte psihologia : ştiinţa care sudiază legile generale ale existenţei, devenirii, funcţionării şi structurării mecanismelor organizării psihocomportamentale, pe scară animală şi umană.

Particularizat la om, obiectul de studiu al psihologiei îl reprezintă organizarea psihică internă în unitate contradictorie a conştientului şi inconştientului (sistemul psihic uman-SPU), precum şi reacţia circulară dintre structurile psihice interne şi actele comportamentale externe. Sau, altfel spus, psihologia îşi propune cunoaşterea ştiinţifică, specializată a omului, a realitaţii sale subiective, interne, aspectele de natură energetic-informaţională (viaţa psihică), conduita şi comportamentul său ca fiinţă concretă (denumită personalitate) în mediul social, aflat in situaţii şi împrejurări de viaţă habituale (normale) sau critice (situaţii limită).

Cursul 2 : LOCUL PSIHOLOGIEI IN SISTEMUL ŞTIINŢELOR

Cu o istorie atât de scurtă ( circa un secol şi jumătate),psihologia a parcurs un drum paradoxal, de la totală negare ca ştiinţa până la statutul de ştiinţa centrală între ştiintele despre om. In 1929 Karl Buhler propunea modelul triunghiuar al psihologiei ştiinţifice, în care psihologia era ampasată la intersecţia ştiintelor umaniste, ştiinţelor sociale şi ştiinţelor naturale. Peste 50 de ani P.E. Meehl (1978) propune, sub influenţa IT, distincţia dintre psihologia „hard” şi psihologia „soft”, potrivit căreia influenţa stiinţelor naturii a orientat psihologia spre studiul riguros al comportamentului, ştiinţele sociale au accentuat importanţa mediului social, iar ştiinţele umaniste au direcţionat atenţia spre necesitatea sublinierii importanţei aspectelor subiective.

Alte contribuţii :

a) B.M. Kedrov (1961), prin subdividerea stiinţelor umaniste în ştiinţe sociale şi ştiinţe filosofice, situează psihologia mai aproape de filozofie, dar legată de ştiintele naturii şi ştiintele sociale;

b) Jean Piaget (1966), propune un model circular al ştiintelor, în care psihologia este clasificată în rândul ştiintelor antropologice, adică acele discipline „ care urmăresc să descopere legi atât în înţelesul de relaţii cantitative constante, cât şi în înţelesul de fapte generale sau relaţii ordinale, de analize structurale” (1972);

c) Mielu Slate ( Introducere în psihologie, 1994), preluând perspectiva circulară a ascensiunii spiralate, sugerată de V. Sarris (1984) şi Rosenzweig (1992), grupează ştiinţele aplicative în patru categorii: prima categorie include ştiinţele fundamentale ale omului (biologia, sociologia, filosofia ) interpretat ca fiinţă bio-psiho- socială; a doua şi a a treia grupă includ diverse ştiinţe referitoare la principalele tipuri de activităţi îndeplinite de om ( educative, economice, manageriale, cultural-artistice, sportive, militare tec.); a patra grupă include stiinţele ocupate cu integritatea fizică şi psihică a omului ( medicina, neurologia, psihiatria). La confluenţa cu fiecare dintre aceste ştiinţe psihologia generală şi-a definit propriile ei ramuri aplicative- cu menţiunea că: psihologia ocupă locul central în raport cu toate celelalte ştiinţe, iar, mai importantă decât distincţia categorică a ştiinţelor este cooperarea şi interdisciplinaritatea lor.

A rezultat astfel tablou general al psihologiei generale şi al psihologiilor aplicative, denumite şi de ramură.

Tabloul pote fi repezentat astfel:

Psihologia generală ( loc central)- influenţată de ştiinţele fundamentale despre om (biologie, sociologie, filosofie/axiologie), generează: zoopsihologie, psihofiziologie, psihologie biologică/ etnopsihologie, psihologie socială/ psihologia religiei, psihologia moralei, psihologia filosofică- sub influenţa ştiinţelor activităţilor umane ( ştiinte pedagogice, economice şi manageriale, ştiinţe

3

3

Page 4: Fundamentele Psihologiei Generale

juridice, ştiinţe cibernetice, informatice şi matematice, ştiinţe artistice, ştiinţe militare, sportive, politice), generează ca ştiinţe aplicative- psihologia educaţiei, psihopedagogia specială şi a consilierii psihologice/ psihologia muncii şi psihologia organizaţională, psihologia economică, psihologia comercială / juridică, martorului, comportamentului deviant/ cibernetică şi cognitivă, informatica psihologică statistica psihologică, artei, creativităţii, literaturii/ militară, sportivă , politică; din ştiinţele şănătăţii psihosomatice a omului sunt generate: psihoterapia, psihopatologia/ neuropsihologia/ psihofarmacologia, psihosomatica, psihologoa clinică şi medicală.

PSIHOLOGIE NOMOTETICĂ SAU PSIHOLOGIE IDIOGRAFICĂ?

ETIC SAU EMIC IN PSIHOLOGIE?

Disputa dintre nomotetic şi idiografic în psihologie rămâne o problemă discutată şi disputată.

Poziţia psihologiei nomotetice (nomotetikos = „promovarea legilor”) implică aserţiuni ca: 1. explicaţiile cauzale sunt şi în psihologie la fel de valide ca şi în alte ştiinţe, printr-un limbaj analitic bazat pe operaţionalizarea variabilelor şi conceptelor, pe modelele de tip strict cauză- efect; 2. se urmăreşte cuantificarea proceselor mentale şi comportamentale; 3. propoziţiile cauzale sunt formulate pe baza studiului subiecţilor aleşi la întâmplare; 4. foloseşte în largă măsură experimenul de laborator; 5. prin studiul cu metodele ideografice se pot face doar ilustrări, deoarece aceste date sunt nesistematice, bazate pe bunul simţ şi, mai ales sunt calitative; 6. legile descoperite sunt deductive şi probabiliste, oferă explicaţii funcţionale ale fenomenelor.

Psihologia idiografică ( idios = „propriu”, „specific”; a nu se confunda cu ideografic care derivă din idee ) se bazează pe metode şi aserţiuni opuse: 1. studiază extensiv şi profund, un timp îndelungat un singur caz şi observă şi evaluează „ curentele singulare” în toată complexitatea lor; 2. explorează specificaţiile individuale, pe de o parte, deoarece tocmai difrenţele individuale sunt considerate „ determinanţii”primari ai comportamentului; 3. favorizează în cercetare unele metode relativ nestructurate, deschise, proiective şi interpretative (analiza documentelor, a biografiilor, cercetarea naturalistă tec.), doar acestea permiţând subiectului să fie el însuşi, să fixeze înţesurile proprii sieşi, să conşteintizeze experienţele personale.

Controversa dintre nomotetic şi idiografic a fost preluată şi în antropologie. Astfel, Keneth Pike (1954), P. J.Pelto (1970), introduc distincţia dintre investigaţiilede tip etic şi cele de tip emic ( denumiri preluate din termenii fonetic şi fonemic, folosiţi în lingvistică pentru a diferenţia cercetările controlate de observator de cele care reflectă modelele conştiente sau inconştiente ale subiecţilor investigaţi) . Cercetările de tip etic sunt exterioare, comparative, transculturale, centrate pe surprinderea şi evidenţierea a ceea ce este comun, universal şi nu pe înţelegerea cofiguraţiilor specifice, unice din interiorul unei culturi. Studiile antropologice de tip emic, dimpotrivă, studiază înţelesurile culturale din interior, căutând să acopere categoriile cognitive şi sistemele de clasificare pe care membrii culturii respective le utilizează. Deci, investigaţiile etice generalizeză, cele emice particularizează; primele caută „ absoluturi”, celelalte surprind singularul şi particularul, extrag şi evidenţiază relativitatea. Eticul corespunde în psihologie nomoteticului, iar emicul ideograficului.

Contribuţii interesante în controversa dintre nomotetic şi ideografic au americanul Gordon W. Allport şi francezul J.P. Sartre (1963). Primul, referindu-se la psihologia personalităţii, spune: „ Psihologia persoanei nu este exclusiv nomotetică, nici exclusiv ideografică. Ea caută un echilibru între cele două extreme” … „ orice viaţă individuală are legi, căci ea dezvăluie propriul ei proces ordonat şi necesar de dezvoltare. Supunerea faţă de lege nu depinde de frecvenţa sau de uniformitate, ci de necesitatea internă „ ( Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1981, p. 566-567) . Francezul J.P.Sartre propune o metodă progresiv- regresivă prin care caută să înţeleagă un subiect sau o clasă de subiecţi în cadrul unui moment istoric dat. Deplasând-se „înainte” şi „înapoi”, prin studiul în timp şi spaţiu al subiectului sau clasei sunt dezvăluite diferenţele unice din viaţa persoanei, cât şi elementele umane şi similitudinile proprii celorlalţi (clasei). Metoda sartriană este concomitent analitică şi sintetică, nomotetică şi idiografică, etică şi emică.

Concluzie: Nu există o soluţie unică; disputa nomotetic- idiografic poate fi, probabil, soluţionată numai printr-un compromis între cele două extreme, luând în considerare şi scopul cercetării, specificul diferitelor ramuri ale psihologiei şi, poate, rafinarea metodelor de sondare a psihicului.

Cursul 3 : CONCEPTELE FUNDAMENTALE ALE PSIHOLOGIEI

Ca orice ştiinţă, psihologia trebuie să dispună de un sistem coerent de concepte, adică de instrumente teoretice şi idei generale prin care să reflecte în mod just şi coerent realitatea ( în cazul psihologiei, realitatea “subiectivă”) pe care şi-a propus să o descrie, să o explice şi interpreteze. Din această cerinţă, prezentăm şi definim conceptele de bază utilizate în psihologie.

Informaţia – categorie de maximă generalitate ce semnifică unul din cele trei aspecte ale existenţei (substanţă/câmp, energie, informaţie) şi desemnează un tip de relaţie (informaţională) ce face posibilă comunicarea între două sau mai multe entităti (sisteme),

4

4

Page 5: Fundamentele Psihologiei Generale

din care cel puţin unul este capabil de codificare/ decodare şi semnalizare a proprietătilor “celorlalte”; orice relaţie informaţională este mijlocită prin purtători materiali (semne şi semnale) şi modificări energetice (N.Wiener-1948), dar nu depinde cu necesitate de natura suportului substanţial-energetic, acelaşi mesaj putând fi transmis pe variate căi şi stocat prin diverse mijloace. Prin natura sa, psihicul este informaţie, ce implicit produce şi este produs de modificări substanţial-energetice în “suportul” său (sistemul nervos) şi, totodată, este un aspect şi o formă a vieţii de relaţie. Cele mai evidente relaţii sunt cele dintre psihic şi materia superior organizată (creier), a cărei funcţie este, cele dintre psihic şi organism , al cărui instrument de adaptare este; psihic şi realitatea fizică, ontică pe care o reflectă ca imagine subiectivă, ca trăire, vibraţie a întregului organism, ca efort de adaptare la o anumită situaţie, cât şi cea dintre psihic şi mediul sociocultural, din care, prin stimuli sociali, in cursul ontogenezei, omul preia norme comportamentale şi valori socioculturale.

(La momentul actual, ştiinţa este pe cale să demonstreze că psihicul uman are şi o determinare spiritual-cosmică, respectiv este element într-o infinită reţea a “minţii universale”şi a “complexului unic informaţional-energetic”!)

Psihic uman (p.u)- realitate subiectivă de natură informaţional –energetică; un sistem de maximă complexitate, dotat cu posibilităti perfecţionate de autoorganizare, autoreglaj şi autoprogramare prin însăşi funcţionarea sa, a cărei finalitate este informarea, comanda şi control interacţiunii dintre om şi mediul său de existenţă. Altfel spus, psihicul este instrument al adaptării specific umane; este determinat filogenetic (prin informaţia ereditară ce determină aspecte majore ale anatomiei şi fiziologiei sistemului neuro-umoral) şi ontogenetic (prin procesarea informaţiei în cursul experienţei vieţii şi permanenta înregistrare, prin învăţare, a noi programe de funcţionare).

Ca sistem de natură informaţională, p.u. este un sistem deschis (aparţinător lumii vii), hipercomplex (aspect evidenţiat cel puţin de complexitatea suportul său material-creierul uman, ce include câteva miliarde de unităţi anatomo-funcţionale/neuroni aflate într-o şi mai complexă reţea de conexiuni/sinapse) şi subiectiv-ideal (“:un model subiectiv al lumii obiective”). Fiind sistem viu, este şi energetic, pentru că implică modificări şi transformări bioenergetice (impulsuri nervoase), tensiuni şi modalităţi neuropsihice permanente.

Totodată, este caracterizat de:- ambilateralitate informaţională (relaţiile informaţionale specifice sunt întreţinute simultan cu exteriorul/lumea

obiectivă şi cu propriul organism sau persoană; se cunoaşte pe sine concomitent cu cunoaşterea realităţii obiective;- antiredundaţă- capacitate operatorie de a se autoproteja prin selecţia informaţiei şi eliminarea “informaţiei de

prisos”( vezi şi rolul SRAA);- prezenţa dispozitivelor antialeatorii, prin care elimină “haosul informaţional”şi “pune ordine”in câmpul informaţinal

care îl asaltează; principalul dispozitiv antialeatoriu este raţiunea- construcţie subiectivă, mentală, riguroasă (relativ) prin care se asigură adoptarea deciziei şi face ca omul să aibe acces la libertate şi auto- determinare;

- autoreglaj şi coordonare, realizate prin comenzi şi control, prin retro-aferentaţie (conexiune inversă dintre un subsistem executiv şi un altul dirigent prin care se asigură relativa identitate între cerinţa conţinută în comandă şi starea reală în care se află subsistemul executiv); calitate ce face ca S.P.U. să fie un sistem cibernetic.

Conştiinţă- expresie a activităţii ansamblului de funcţii, stări şi procese psihice senzoriale, intelective şi reglatorii în unitatea lor funcţională; o sinteză integratoare de fenomene psihice ce permit subiectui (individul uman) să fie capabil să aibe perecepţia imediată şi continuă a existenţei sale, a actelor sale comportamentale şi a consecinţelor lor în lumea exterioară. Prin c. datele şi informaţiile din simţuri şi memorie sunt organizate astfel încât ne autopercepem ca situare în spaţiu şi timp, să avem cunoştinţă de starea prezentă şi să ne raportăm la lumea percepută, direct şi imediat. C. este fără interioritate şi exterioritate, pentru că ea se raportează la lumea percepută şi nu există decât “acum şi aici’;este condiţionată decisiv de starea specifică de conşitenţă (vigilenţă şi atenţie), opusă celei de somn şi inconştientului. H. Bergson o asimila cu atenţia, S.Freud cu percepţia, C.G.Jung cu starea de veghe, iar neuropsihologii cu funcţia de vigilitate.

Etimologic, noţiunea –“con-ştiinţă”-evidenţiază faptul că actul conştient este expresia unei cunoaşteri (“ştiinţă”) sociale (“con”-cu alţii) şi este un raport / relaţie informaţională mijlocită de cunoştinţe şi experienţă anterioară de care subiectul dispune deja. Altfel, la baza c. stau memoria (Bergson) selectivă, starea de vigilenţă şi atenţie, iar sub raport energetic c. este susţinută de motive şi emoţii (V. Pavelcu). Sunt prezente intenţia şi voinţa care orienteaza câmpul c. spre scopuri ce impun efort voluntar în situaţii dificile, iar imaginaţia extinde câmpul de conştiinţă (rezultantă a suprapunerii peste câmpul perceptiv a unui câmp semantic caracterizat de semnificaţii acordate percepţiilor) ce asigură conştiinţei o tematică globală, dar şi una selectivă, cu anumite dominante şi focalizări.

Tot ce devine conştientizat dobândeşte un nume şi are o semnificaţie, proces în care se produc salturi sau efecte specifice proprii diferitelor stări de conştiinţă ( stare de “iluminare” prin aparitia unei corelaţi noi între fenomenele percepute şi semnificaţia lor; integrare verbală şi recorelare a imaginilor cu semnificaţia lor pentru subiect; înţelegere şi coordonare de semnificţii, altfel spus re-semnificarea lumii).

Având caracter procesual, c. există în diferite grade şi nivele de conştiinţă. J.Delay distinge şapte nivele de conştiinţă rezultat al activităţii creierului în diferite stări de frecvenţă. Cel mai înalt corespunde hiperrectivităţii creierului (vigilenţă excesivă asociată cu emoţii puternice), iar cel mai de jos starii de comă, în care excitaţiile senzoriale nu provoacă decât foarte slabe reacţii motrice.Intre aceste extreme se situează vigilenţa atentă, vigilenţa difuză, reveria sau “semi-adormirea”, somnul uşor şi somnul profund. Ceea ce numim de obicei “conştiinţă” se situează deasupra nivelului ce precede somnul.

5

5

Page 6: Fundamentele Psihologiei Generale

Structura- concept ce desemnează modul relaiv stabil de organizare a elementelor unui sistem; în psihologie,termenul se referă la configuraţiile perceptive (modelul schematic al imaginii), schemele intelectuale, organizarea emoţională, dispoziţia trăsăturilor de caracter etc.Practic, orice obiect sau fenomen este un sistem ce include o structură, adică un mod de dispunere a elementelor care îl compun.

Programul psihicului- un ansamblu de structuri invariante (constante) şi stocul de informaţii aferent de care acesta dispune; ca sistem cibernetic, psihicul funcţionează în multe din aspectele sale algoritmic, după un program înscris în memoria speciei (instinct, reflex neconditionat etc.), sau “învăţat”, dobândit (reflex condiţionat, deprindere etc.)

Stare psihică- caracteristicile de ansamblu ale vieţii psihice într-un moment al existenţei, cu sensul de regim energetic şi funcţional în care se află sistemul psihic ( concentrare- dispersie,încordare-relaxare,activism-oboseală, echilibru-dezechilibru etc.)

Cibernetica- ştiinţă care se ocupă de comanda şi controlul în sistemele informaţionale vii sau artificiale; din perspectiva c. putem explica cum informaţia se poate transforma în informaţie de comandă care se adresează unei instanţe de execuţie, cum este posibil autoreglajul sistemelor informaţionale, autooraganizarea şi autoprogramarea psihicului.

Proces psihic (p.p)-concept care denumeşte o succesiune de faze în funcţionarea psihicului; orice p.p. constituie un subsistem de activitate informaţională care este dotat cu autoreglaj.

P.p. se diferenţiază după:- conţinutul lor informaţional;- structurile funcţionale şi operatorii;- modul în care se organizeazăşi funcţionează.

Psihologia studiază procese psihice. Luând în considerare cele trei aspecte, se constată existenţa următoarelor procese: senzatii, percepţii, reprezentări, gândire, memorie, imaginaţie, emoţie, voinţă. La acestea se adaugă atenţia şi limbajul, care nu sunt p.p.pentru că nu furnizează informaţii specifice, ci facilitează desfăşurarea anumitor procese.

P.p. nu se desfăşoară niciodată izolat, ci în interacţiune, simultan, sistemic; în consecinţă, un p.p. include un ansamblu (sistem) de elemente de natură informaţional-energetică aflate în interacţiune ordonată (non-aleatorie), din care rezultă proprietăţi şi caracteristici ale ansamblului, diferite de proprietăţile elementelor componente. Numai din raţiuni didactice, p.p.pot fi divizate şi studiate “unul câte unul”,ca procese psihice cognitive şi procese psihice reglatorii.

P.p. cognitive sunt :- senzoriale (senzaţii, percepţii, reprezentări);- intelectuale (gândire,memorie, imaginaţie).

P.p. reglatorii includ emoţiile şi voinţa.Un p.p. este definit prin trei parametri:

- conţinutul informaţional;- funcţii şi structuri operaţionale specifice de realizare;- modalităţi subiective de existenţă şi evoluţie –

imaginea pentru percepţie; ideea pentru gândire; trăirea subiectivă pentru emoţie; orientarea spre scop şi efortul pentru voinţă.

Personalitatea- desemnează omul în totalitatea determinărilor sale bio-psiho-sociale şi spiritual-cosmice; din p.d.v. psihologic p. reprezintă ceea ce este stabil, sintetizat, cristalizat în sistemul psihic uman ( însuşiri psihice- temperament, caracter, aptitudini, Eu integrator).

Comportament- (după Tilquin)- ansamblul reacţiilor adaptative, obictiv- observabile, pe care un organism, prevăzut cu sistem nervos, le execută ca răspuns la stimulii din mediu (ambianţă), care sunt, deasemenea, obiectiv- observabili.Echivalent (engl.) al termenului behaviour. In sens larg, reactie globală a unui organism, prin care el răspunde la o situaţie trăită, în funcţie de stimulările mediului şi de tensiunile sale interne şi ale cărui mişcări succesive sunt orientate într-o direcţie semnificativă ( Lenhardt). H. Pieron, evidenţiază că (c). este modul de a fi al animalelor şi omului; manifestări obiective ale activitătilor lor globale, iar P. Janet introduce termenul de conduită, căruia îi acordă o semnificaţie mai complexă.

Conduita- semnifică activitatea sau acţiunea sub toate formele lor intern-subiective şi extern-motorii, aspect prin care P. Janet evidenţiază unitatea dintre psihic şi faptele de comportament. In definirea c. accentul se pune pe modul de a se conduce şi de a acţiona mintal şi motor al subiectului într-o situaţie dată. Spre deosebire de comportament, care include sfera reacţiilor obiective şi obsevabile, c. cuprinde şi fenomenele interne subiective, deci reuneşte organic faptele psihice cu cele de comportament. In această perspectivă, procesele psihice (senzoriale, intelective, emoţionale şi voliţionale) sunt conduite. C. se ierarhizează ca elementare, intermediare şi superioare ( primare, secundare şi terţiare). După P.Janet, c. constituie obiectul psihologiei.Astfel, se dising şi c. individuale şi c. sociale. Filosoful şi psihologul român M. Ralea relevă faptul că factura şi mediul socio-cultural determină c. individuale şi conştiinţa, chiar autoreglajul activităţii intelectuale este derivat din sistemul de autoreglaj social, c. intelectuale rezultă

6

6

Page 7: Fundamentele Psihologiei Generale

din interiorizarea unor c. motorii structurate social etc., iar comunicarea umană este, de exemplu, o conduită psihosocială ce vizează transmiterea căte ceilalţi a unei informaţii, prin utilizarea limbajului, mimicii, atitudinilor, gesturilor etc.

Activitate- desemnează, la om, modul în care care este organizat comportamentul şi sunt integrate faptele psihocomportamentale. A. include ierarhic mai multe acţiuni, care sunt învăţate în cursul vieţii, sunt determinate socio-cultural, au o complexitate variabilă, implică existenţa unui motiv, a unui scop şi a unei structuri operaţionale.

Motivul este un impuls, un imbold care declanşează, susţine energetic şi orientează acţiunea.

Scopul este anticiparea mintală a rezultatului acţiunii sau a efectelor acesteia ; unui scop i- se asociază, de regulă, mijloce şi procedee de acţiune şi un ‘’scenariu’’ de derulare a acţiunii ; apariţia mintală a scopului asociază şi un „ acceptor psihologic”( P.K.Anohin) al acţiunii după care se evaluează secvenţial şi final rezultatele şi efectele acţiunii.

Operaţia- este un mod de acţiune, un instrument de lucru ; ca expresie internă, psihologică, aceasta este un mod specific de prelucrare a informaţiilor (asociere-disociere, selecţie, reunire-separare, seriere, identificare de asemănări şi deosebiri etc.)

Cursul 4 :PRINCIPII, LEGI SI TEORII EXPLICATIVE IN PSIHOLOGIE

Complexitatea şi specificul non-material, imponderabil al psihicului fac ca identificarea unui set de principii metodologice generale să fie dificilă, să genereze dispute şi puncte de vedere diferite şi, nu de puţine ori, diametral opuse între autori aparţinători unor şcoli şi curente filosofice sau psihologice. Se apreciază că de acest aspect depinde unitatea internă a psihologiei ca ştiinţă de sine stătătoare. Nevoia unui cadru epistemologic coerent impune o opţiune cu privre la ce studiază psihologia, cum se constituie obiectul său de studiu , dacă poate şi cum poate să argumenteze statutul său între celelalte ştiinţe.

O sinteză indică cel puţin câteva abordări diferite, existente în psihologie, fără a fi totdeauna explicite: perspectiva biologica centrată pe studiul material, neuropsihologic al proceselor mintale şi expresiilor comportamentale; perspectiva comportamentistă (behavioristă) axată pe studiul comportamentului uman şi animal; perspectiva cognitivistă orientată pe cercetarea cu prioritate a proceselor mintale; perspectiva psihanalitică cu merite mari în psihologia referitoare la bazele biologice ale instinctelor şi instanţele funcţionale ale psihicului- inconştient, subconştient, conştient; perspecriva fenomenologică focalizată pe experienţa trăită de individ ; perspectiva trans-personală, o încercare de reunire a elementelor filosofice şi terapeutice orintale cu pozitivismul fizicii subatomice şi limbajul psihologiei occidentale pe care să fundamenteze antropomaximologia- teorie şi metodologie a comunicării, a „personaltăţii eficiente”şi modalitate de intervenţie optimizatoare a psihicului şi comportamentului uman.

PRINCIPIILE PSIHOLOGIEI CA STIINŢĂ

Numărul concret al principiilor este şi el discutabil, dar nevoia de ordine epistemică şi coerenţă logică converg la a accepta ca relativ evidente şi obligatorii pe următoarele:

Determinismul extern- în conformitate cu care psihicul este rezultatul unor influenţe externe, imediate şi interacţioniste, în care pe prim plan sunt influenţele externe ce interacţionează cu condiţiile interne, pe o scală evolutivă, atât filogenetică cât şi ontogenetică. La om determinismul vieţii psihice atinge cel mai înat grad de complexitate din lumea viului, fapt datorat atât mediului extern, cât şi condiţiilor interne; la componenta naturală iniţială se adaugă cea socio-culturală, practică şi axiologică. Condiţiile interne au şi ele o dublă derminare- odată complexitatea organizării structural- funcţionale a sistemului nervos central, în primul rănd a creierului uman, apoi experienţa foarte diversă a vieţii in cursul ontogenezei.Determinismul extern, odată acceptat, condiţionează întregul demers metodologic de abordare a psihicului ca obiect al psihologiei.

Relaţionarea neuro-psihică- conform căruia psihicul apare şi evoluează permanent ca funcţie a sistemului nervos; creierul este suportul material al psihicului, dar nu izvorul sau sursa sa; psihicul nu poate fi redus sau identificat cu acesta; orice proces psihic este cu totul altceva decât procesele nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia) care îl mijlocesc.

Reflectarea şi modelarea informaţională- afirmă şi explică ce reprezintă psihicul din punct de vedere ontic, ca realitate specifică şi ireductibilă. In conformitate cu acest principiu, psihicul este o modalitate de reflectare şi modelare informaţională a obiectelor şi felomenelor externe sieşi. Modelul intern, informaţional al lumii este deopotrivă izomorf şi homomorf, respectiv există o corespondenţă biunivocă intre elementele mulţimii externe şi cele ale lumii interne, dar şi selecţie, o comprimare a acestora.

Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate- postulează două teze principale ce scot pshicul uman din sfera speculaţiilor abstracte şi sterile: prima- forma primordială, iniţială de existenţă şi manifestre a psihicului este acţiunea în plan extern, dezvoltrea structurilor psihice se desfăşoară dinspre exterior spre interior; a doua- între conştiinţă (ca organizare subiectivă internă) şi activitate (ca manifestare obiectivă externă) există o relaţie de dependenţă şi condiţionare reciprocă permanent La debutul experienţei cunoaşterii, formarea unor structuri psihice noi este precedată de acţiunea externă cu obiecte, scheme sau imagini; actiunea precede conştiinţa şi, numai pe măsură ce schemele de bază ale conştiinţei se constituie, ele încep să preceadă, să pregătească şi să planifice acţiunea, care devine mediată,

7

7

Page 8: Fundamentele Psihologiei Generale

intenţionată, deliberată, anticipată ca rezultat şi efecte.Conştiinţa va subordona activitatea, impunându-i schemale sale logice de organizare/desfăşurare numai de atunci când va fi suficient de stabilă şi operantă în plan abstract; interacţiunea dintre interior (conştiinţă)-exterior(activitate) este circulară, complementară şi reciproc convertibilă în succesiunea secvenţelor temporare, a subiectivului şi a obiectivului.

Principiul genetic şi al istorismului- consacră ideea că pshicul nu este un „dat” pre-format, imuabil, ci un produs al evoluţiei filogenetice şi ontogenetice, el reprezintă rezultanta maximă a lumii viului de a se informa şi de a se adapta la mediul de existenţă (aspectul filogenetic); evoluţia stadială, de maturizare a sistemului nervos şi „istoria” personală a individului uman, prin experienţa cunoaşterii şi adaptării la mediul socio-cultural în care vieţuieşte marchează forma de evoluţie a vieţii psihice (aspectul ontogenetic).

Sistemicitatea- în conformitate cu care psihicul, în ansamblul său, precum şi diferitele sale elemante componente trebuie considerate sisteme; abordarea sa pe baza metodologiei sistemice, impune şi respectarea exigenţelor ce derivă din specificul său calitativ, natura sa informaţional-energetică.

LEGI SI EXPLICATII IN PSIHOLOGIE

Ca orice ştiinţă, psihologia pentru a aspira la acest statut şi a-şi dovedi raţiunea de a fi, trebuie să identifice un set de legi proprii fenomenelor pe care declară că le studiază (fenomenele psihice, activitatea psihică, subiectivitatea umană, organizarea psihică). Determinismul,ca teorie a conexiunii universale şi temei metodologic al explicaţiilor şi previziunilor cu care operează ştiinţele, cunoaştera umană în general, a fost şi încă mai este tributar (uneori) mecanicii fizicii clasice, în care definirea conceptului de lege a fost circumscrisă exclusiv relaţiei cauzale univoce. Dacă legea este interpretată ca legătură necesară, repetabilă, invariantă între „ceva” (condiţie, obiect, parte etc.) şi „altceva”cu care este în relaţie, atunci ea guvernează doar acolo unde nu există decât raporturi strict cauzale, univoce, de la cauză la efect (spre expl. legile mecanicii cereşti pe baza cărora astronomia poate face previziuni foarte exacte când va avea loc o eclipsă de soare etc.), dar când relaţiile dintre elementele avute în vedere sunt considerate ca integrative, deschise, pluri-şi multicazale sau sunt femomene de masă, explicaţia nu mai funcţionează. Aceasta nu înseamnă că acolo nu există legitate, ci că relaţiile sunt de altă natură: complexe, pluricauzale şi multiplu determinate.

Legile psihologiei sunt legi statistice, legi de probabilitare, spre deosebire de legile dinamice proprii altor stiinţe, cum este fizica mecanică, astrofizica etc. în care fenomenele studiate pot fi considerate de tip „organizare absolută”, prioritară fiind aspectele cantitative şi dominanţa dependenţei univoce, unicauzale.Legile psihologice pot fi şi ele generale ale psihicului (apariţiei, funcţionării şi organizării lui) şi particulare ale subsistemelor componente identificate la nivelul diferitelor procese etc.

Ce legi generale poate invoca psihologia ?- Legea dezvoltării stadiale ascendente a organizării psihice;- Legea comunicării şi schimbului energetico-informational cu lumea externă;- Legea organizării sistemice a vieţii psihice;- Legea interiorizării şi exteriorizării ce guvernează raporul activitate-conştiinţă;- Legea motivaţiei potrivit căreia deficitul/excesul de energie internă determină impulsul spre activitate.

Legi particulare în psihologie:- L.senzaţiilor (l.intensităţii, l.contrastului, l.adaptării, l. exerciţiului);- L.percepţiei (l.integralitătii şi structuralităţii, l.semnificaţiei, l.selectivităţii, l.constanţei, l.configuraţiei);- L.memoriei (legea seriei, l.urmelor, l.inducţiei etc.)- L.gândirii (l.generalizării, l.integrării conceptuale ierarhice,l.convergenţei-divergenţei);- L.învăţării (l.exerciţiului, l. exemplificării-concretizării, l.întăririi, l. eşalonării optime a repetiţiilor etc.)

Specificul legilor în psihologie derivă din natura plurideterminată şi supradeterminată a psihicului, respectiv un fenomen psihic oarecare poate fi produs de fiecare dintre alte fenomene, prezenţa lor făcând ca el să fie supradeterminat; în fiecare moment al existenţei; psihicul este determinat sincronic şi diacronic de totalitatea din care rezultă şi pe care o reflectă, iar legile existenţei sale sunt nu numai probabilistice, ci şi statistice. Cauzalitatea în psihologie trebuie acceptată ca fiind şi teleologică sau finalistă, dată de conştiinţa de sine a omului, aspecte evidente în cazul motivaţiei şi atenţiei care implică un scop şi/sau efort voluntar. Francezul M.Pradines argumentează existenţa a trei tipuri de legi: 1.legi de funcţionre a fenomenelor psihice; 2. legi de compoziţie, de organizare sau structură; 3. legi de dezvoltare( psihogenetice)aşa cum sunt şi multe alte puncte de vedere.

La rigoare, legile psihologiei nu sunt pur psihologice, ci sunt mixte,constatare derivată din acceptarea psihicului ca aspect al vieţii de relaţie, ca „interfaţă”informaţional-energetică între „ceva”şi „altceva”;astfel, identificăm: legi psihoneurologice, psihofizicaliste, legi psihofiziologice, legi psihocomportamentale etc. Practic, ca orice realitate, şi realitatea subiectivă, psihică este supusă legităţii, dificultatea este numai a cunoaşterii ştiinţifice de a le formula satisfăcător şi riguros.

Problematica legilor în psihologie rămâne deschisă şi actuală;complexitatea extraordinară a domeniului investigat face ca orice pretenţie de elucidare exhaustivă să fie, practic, puţin posibilă, dar încercarea este absolut necesară pentru a construi modele descriptive, explicative şi interpretative.

8

8

Page 9: Fundamentele Psihologiei Generale

Cursul 5: LEGE, EXPLICAŢIE SI PREDICŢIE IN PSIHOLOGIE

O condiţie fundamentală a acceptării existenţei unei ştiinţe este aceea de a fi capabilă să explice fenomenele studiate şi să facă predicţii cu privire la cursul viitor al naturii investigate. Altfel spus, psihologia este „somată”să realizeze descrieri, explicări şi previziuni satisfăcătoare în natura umană.

Descrierea unui fenomen psihic implică răspunsul la întrebarea „ce este?” şi „cum” se desfăşoară fenomenul psihic respectiv. Acest demers nu este deloc simplu în psihologie dată fiind natura realităţii psihice; fenomenele psihice, în esenţa lor, nu sunt accesibile observaţiei directe, măsurării şi numărării. Stabilirea descriptorilor, a criteriilor în funcţie de care se va face clasificarea, ierarhizarea sau ordonarea implică serioase probleme depinzând decisiv de modul în care se acceptă a fi natura psihicului. A descrie un fenomen înseamnă a reproduce cu mijloace verbale sau alfel de simboluri o realitate tinzând spre o prezentare cât mai concretă , detaliată şi sugestivă. Spre deosebire de definiţie sau caracterizare, descrierea este extensivă, detaliată şi capabilă de paricularizări prin care să se comunice inteligibil „ce şi cum” este fenomenul descris.Aceasta implică o ordonare şi sistematizare a cunoştinţelor, precum şi stabilirea unor criterii de relevare-grupare a însuşirilor (descriptori), demers ce se soldează cu un model descriptiv (vezi descrierea senzaţiei, percepţiei, gândirii etc.).

Un tip special de d. întâlnit în psihologie este d. fenomenologică (E. Husserl), bazată pe metoda fenomenologică şi teoria „ conştiinţei intenţionale”(conştiinţă îndreptată /orientată spre ceva).Dacă intenţia ştiinţei este să ajungă la „fenomen” (aici cu sensul de esenţă dată apriori , independent de subiectul cunoscător şi obiectul cunoaşterii) metoda recomandă: a) „reducţia fenomenologică” sau „punerea în paranteze”a lumii sensibile şi a tuturor cunoştinţelor ştiinţifice şi filosofice (epoche); asfel lumea încetează de a mai fi obiect de cunoaştere; b) „intuirea esenţelor”, prin care, independent de procesul cunoaşterii logice, se sesizează nemijlocit „esenţa pură.Metoda fenomenologică în psihologie constă în prezentarea intuitivă a ceea ce este ireductibil şi esenţial referitor la un fenomen psihic ce conţine în orice formă intenţionalitatea, orientarea spre ceva.D. fenomenologică renunţă la demonstraţie în favoarea prezentării intuitive şi la sistematizare în favoarea explicitării structurilor intenţionale implicite ale experienţei directe.In concepţia fenomenologică,adevărul este totul, întregul; el nu poate fi schimbat sau conceptualizat, poate fi doar intuit, perceput, simţit.

Explicaţia în psihologie, ca şi în alte ştiinţe, presupune o descriere concretă a ceea ce este de explicat (explicandum), la care se adaugă relevarea modului de determinare a unui fenomen sau categorii de fenomene, pentru identificarea determinării producerii fenomenului explicat. Psihologia utilizează diverse tipuri de explicaţii şi modele explicative- cauzale,structurale, genetice, teleologice, probabilistice etc.,prin care se răspunde la întrebarea „ de ce?”şi se vizează surprinderea dinamicii şi interacţiunii fenomenelor psihice şi a comportamentelor. O explicaţie oferă un plus de înţelegere, se originează într-o teorie prin care sunt specificate cauzele şi condiţiile apariţiei fenomenului, cât şi factorii de care se leagă, inclusiv de posibila intervenţie a hazardului prin „intersecţia a două serii cauzale independente” („efectul Cournot”, Bourdon-1948).

Predicţia (pre-înainte; dicere-spunere (lat.) sau previziunea este una din condiţiile esenţiale ale unei ştiinţe. A prevedea înseamna a anticipa intelectiv modul cum va evolua un fenomen, ceea ce implică cunoaşterea legilor care îl regizează şi ceea ce îl condiţionează. Tăria unei teorii şi a unei ştiinţe stă în asigurarea posibilităţii unor previziuni corecte, validate de practică. P. se întemeiază pe un proces logic discursiv şi constă în formularea unor propoziţii ordonate într-o descriere ce anticipează un eveniment sau succesiune de evenimente, procese, schimbări înainte de producerea lor efectivă; este o funcţie principală a teoriilor ştiinţifice, alături de explicaţie, sistematizare etc.In domeniul ştiinţelor socioumane, inclusiv al psihologiei p. implică un grad de incertitudine şi, mai mult, adusă la cunoştinţa publicului poate modifica chiar cursul evenimentelor prin „efectul Oedip” ( tendinţă de modificare a cursului evenimentelor prin p. şi conformare la „ceea ce s-a prezis”!).

Inţelegerea ( lat. intellectio) este mai mult decât explicaţie ( pe care o presupune), ea este o modalitate de a opera cu vechile cunoştinţe în vederea dobândirii unor cunoştinţe cu înţelesuri noi. Are grade diferite- de la nivelul înţelegerii implicite, prin care se poate realiza o descriere globală, nesistematică, superficială, apoi nivelul descrierii şi explicaţiei autentice, până la interpretări formulatoare de legi sau teorii noi.

Interpretarea constă în activitatea intelectivă de stabilire a unor semnificaţi şi sensuri; o decodificare conceptuală sistematică; cea de-a patra fază a procesului perceptiv prin care ceea ce se percepe (perceputul) este integrat verbal şi semnificat categorial.

Prin i. şi re-interpretare a unor cunoştinţe se poate ajunge la re-semnificare unui domeniu şi formularea unei noi teorii, inclusiv în psihologie. I. este şi un instrument psihoterapeutic, ca în cazul psihanalizei, prin care psihoterapeutul determină subiectul bolnav să conştientizeze propriile tendinţe inconştiente, să le pună în legătură cu starea sa prezentă şi cu efectele sale asupra conduitei, sau în psihoterapia fenomenologică, în care actul terapeutic constă şi în re-semnificarea lumii.

Teoria psihologică- reprezintă o construcţie conceptuală ce sintetizează, generalizează şi sistematizează cunoaşterea psihologică în vederea formulării unor principii explicative, orientării cercetării şi organizării datelor empirice, asfel încât să fie posibile identificări, descrieri, explicaţii, interpretări şi/sau predicţii asupra fenomenelor psihice. Prin teorii, o ştiinţă işi legitimează statutul şi îsi îndeplineşte funţiile de cunoaştere. Tipologia t.p. este generată de mai mulţi factori / criterii.

- După specificul demersului parcurs în constituire-inductiv sau deductiv- pot fi catalogate: t. inductive-intuitive (pleacă de la fapte şi constatări empirice şi tind să se subordoneze logicii inductive); t.deductiv-

9

9

Page 10: Fundamentele Psihologiei Generale

formale (pleacă de la premise şi convenţii abstracte şi se proiectează asupra faptelor pe care tind să le integreze şi asimileze printr-o logică formală, deductivă);

- După gradul de generalitate exprimat prin conţinut şi sfera de aplicabilitate: t.de maximă generalitate(ale psihicului, ale personalităţi, ale comportamentului etc.), t.de medie generalitate (ale cogniţiei, ale motivaţiei,ale afectivităţi etc.) şi teorii particulare unui proces (expl.teoriile senzaţiei, percepţiei, gândirii etc.);

- După modul de înţelegere şi definire a naturii obiectului investigat(psihicul uman) : t.biologiste şi culturologice; t.nativiste şi t. genetice; t.psihofiziologice şi t.psihoneurologice etc.

O teorie, fie ea şi psihologică, trebuie să fie capabilă să asigure: condensarea şi sistematizarea informaţiilor, explicarea prin principii şi legi şi prevederea viitorului curs al fenomenului la care se referă. Ca expresie a cunoaşterii ştiinţifice, ea are funcţii referenţiale (se referă la fenomene şi procese psihice), descriptive ( face posibile descriei adecvate, realiste ale fenomenelor psihice), explicative (fundamentează o explicaţie coerentă, logică şi relativ completă) şi predictive ( pe baza ei, cu grade diferite de precizie/incertitudine se pot face predictii, anticipări ale evoluţiei fenomenului teoretizat).

Sub influenţa filosofiei cunoaşterii ştiinţifice (epistemologiei), îndeosebi a realismului critic (K. Popper), în evaluarea lor critică se distinge şi între: teorii ale realului psihologic şi teorii despre teorii sau metateorii. După acest criteriu legat de specificul activităţii explicative a cercetătorului se dising (Ernest Nagel, 1961):

- T. analogice (vezi, spre ex.analogia şi relaţia de similitudine dintre „inteligenţa naturală” şi „inteligenţa artificială”);

- T. descriptive ce nu depăşesc limitele datelor empirice concrete (ex.teoria calitătilor senzoriale circumscrisă proprietăţilor perceptibile ale stimulilor modali specifici etc.);

- T. instrumentaliste (unde se utilizează concepte formal-abstracte şi relativ fictive, dar care aici au funcţia de „unelte” de lucru, de operatori ideali în procesul raţionalizării (ex. „subiect ideal”etc.);

- T. realiste, bazate pe generalizări de rang superior, conceptele lor exprimand determinaţii esenţiale şi necesare ale fenomenului, relevate nu atât senzorial-concret cât logic-formal( ex. teoria recunoaşterii formelor, teoria generală a rezolvării problemelor etc.).

O metateorie are ca obiect de referinţă sistemul de teorii aparţinător unui domeniu sau altul cunoaşterii. In cazul psihologiei, metateoria vizează să stabilească şi să explice modul de elaborare şi natura teoriilor despre realitatea psihică , să realizeze o analiză critică asupra condiţiilor de acceptanţă ale acestora, adică dacă întrunesc următoarele condiţii:

- au consistenţă şi coerenţă logică internă (prezintă sau nu contradicţii între afirmaţii, între condiţii, premise şi concluzii, între date şi generalizăi etc.);

- îndeplinesc funcţia de adevăr pretinsă ( adică există compatibilitate înte ceea ce afirmă teoria şi realitatea însăşi; secvenţial şi pe ansmblu afirmaţiile sale sunt verificabile;gradul de confirmabilitate a predicţiilor este satisfăcător);

- gradul de formalizare sau nivelul de maturitate al teoriei este suficient ( aici este vulnerabilitatea maximă a teoriilor psihologice, spre deosebire de teoriile fizicii; fiind exprimate în limbaj natural şi nu unul matematic-formalizat, gradul lor de maturitate aste redus semnificativ.

La momentul actual, psihologia suferă cel mai mult în plan teoretic din cauza relativităţii preciziei conceptuale;polisemantismul termenilor este o piedică serioasă în calea unificării conceptuale şi comunicării veritabile în domeniu.

Cursul 6 : METODE SI METODOLOGII IN PSIHOLOGIE

In conformitate cu rigorile cercetării ştiinţifice, obiective şi necesare demersului teoretic şi practic, teoria cunoaşterii ştiinţifice (epistemologia) impune delimitările conceptuale necesar a fi realizate între metodă, metodologie, tehnică de lucru şi procedeu. Astfel:

Metoda (gr.metodos- cale, itinerar, urmărire) reprezintă chiar calea, itinerariul, structura de ordine sau programul după care se reglează demersul teoretic- intelectiv şi/sau practic-instrumental adoptat în vederea atngerii unui scop;

Metodologia (gr.metodos & logos- discurs, ştiinţă, cunoaştere) cercetării denumeşte ştiinţa despre metode derivată din teoria ştiinţifică a metodelor de cercetare şi concepţia generală („filosofia”) despre obiectul investigat. Sub acest aspect, fiecare din curentele sau şcolile psihologiei prezintă şi o m. ce apare ca origine a doctrinei lor;

Procedeu sau tehnică de cercetare- un mijloc, un mod de operare în cadrul unei metode (modus operandi).Complexitatea, natura ideală, subiectivă a obiectului de cercetare al psihologiei se repercutează şi asupra metodelor pe care

aceasta le utilizează. Spre desebire de ştiinţele naturii, dedumite „exacte”, al caror obiect este material, concret, bine delimitat, iar cecetătorul este „în afara lui”, în domeniul ştiinţelor socioumane, în care se înscrie şi psihologia, gradul de obiectivitate este mai redus, faptul psihosocial studiat îl include pe cecetător, de la starea sa de moment şi experienţa personală, până la nevoile, aşteptările şi idealurile sale. Ab initio,primul este pe tărâmul concret al materialităţii şi obictivităţii, în timp ce al doilea (cecetătorul faptelor psihologice) trebuie să demonstreze că este în zona obiectivităţii etc. Astfel, cunoaştere psihologică are ca specific următoarele caracteristici:

10

10

Page 11: Fundamentele Psihologiei Generale

- nu se realizează direct, ci indirect, mediat prin manifestările exterioare ale subiectului, care sunt considerate indicatori ai stărilor de moment, interne, subiective;

- depinde atât de capacitatea şi posibilitatea de exteriorizare a subiectului cercetat, cât şi de capacitatea de evaluare şi de interpretare a cercetătorului

- există situaţii, cum ar fi imaginea despre sine, cunoaşterea de sine, conştiinţa de sine, în care obiectul de cercetat se identifică cu subiectul care cercetează.

Există mai multe criterii după care se pot clasifica metodele psihologiei.

După scopul vizat, metodele pot fi împărţite în mai multe categorii:

metode de recoltare a informaţiilor şi metode de prelucrare şi interpretare;

metode de investigare intensivă şi extensivă;

metode de diagnoză şi metode de prognoză;

metode de cecetare şi metode aplicative.

Metodologiile sunt, de asemenea, clasificate după mai multe criterii (ex. metodologii obiective, despre comportament şi metodologii interpretative;metodologii mixte,obiectiv-subiective etc.

Cursul 7 : METODELE PSIHOLOGIEI

Caracterul obiectiv şi mijlocit al cercetării psihologice se corelează cu adoptarea unei concepţii ştiinţifice despre psihic şi natura umană. Ca ştiinţă experimentală, psihologia a trecut pe plan secund introspecţia şi s-a orintat spre adaptarea la specificul său a metodelor proprii ştiinţelor naturii. Intre biologie, neurofiziologie, medicină, sociologie, etnologie, antropologie, pedagogie şi psihologie există un permanent schimb de metode. In acelaşi timp s-a consolidat sistemul disciplinelor care se raportează la mixajul dat de „psiho”, ce indică dependenţele şi relaţiile psihicului cu expresiile sale mai concrete: psihofiziologia, psihoneurologia, psihofizica, psiholingvistica, psihopedagogia, psihosociologia, psihocibernetica etc.

Metodele psihologiei, pentru a asigura caracterul obiectiv al cercetării, pleacă de la următoarele consideraţii:

1. faptele de comportament sunt indicatori ai stărilor şi relaţiilor interne, subiective;2. natura stimulilor şi evaluarea lor sunt obiecte ale reflectării;3. este necesară confruntarea datelor „subiective”(dependente evident de cercetător) cu cele obiective;4. subordonarea aspectelor funcţionale celor genetice (datele genetice considerate ca prioritar implicate in funcţionarea

psihicului şi determinarea stărilor sale);5. abordarea precumpănitor sistemică-personologică a faptelor elementare şi aprecierea dialectică a relaţiei conştiinţa-

activitate;6. considerarea psihicului ca instrument al adaptării specific umane;7. fiinţa umană este demnă de respect; tehnicile şi procedeele de cercetare vor fi non-invazive, iar demnitatea subiecţilor va

fi întotdeauna respectată;8. nici o metodă nu este infaililă; cunoaşterea psihologică este relativă, ca orice alt tip de cunoaştere, iar pentru

obiectivitatea cercetări este indicată utilizarea mai multor metode corelate;9. prezenţa cercetătorului poate modifica datele şi informaţiile colectate;10. diagnoza şi prognoza pot dermina modificarea fenomenelor investigate;11. psihologia este ştiinţa cu cele mai numeroase, diversificate şi plastice metode de cercetare, diagnoză şi aplicare.

1. METODA OBSERVAŢIEI

Observaţia (lat. ob- înainte, servare- a se păstra, situa, ţine) constă în urmărirea atentă, intenţionată şi înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări ale individului, ca şi a contextului situaţional în care acestea se produc, în scopul identificării unor aspecte esentiale ale vieţii psihice; implică percepţia şi înţelegerea, iar ca demers practic, poate fi auxiliată (armată) de mijloace tehnice ( microscop, lunetă, calculator, film, magnetofon etc.) care amplifică posibilităţile de percepţie şi asigură fixarea informaţiilor.

Conţinutul observaţiei:- simptomatica stabilă -trăsăturile bio-constituţionale ale individului şi trăsăturile fiziognomice;- simptomatologia labilă- comportamentele şi conduitele flexibile, mobile ale individului (conduita

verbală, motorie, mnezică, varietatea expresiilor:gesturile, mimica, mersul, particularităţile limbajului etc.

- atitudinile şi comportamentul social- modalităţile în care interacţionează cu ceilaţi in diferite contexte sociale; aspecte care relevă unele din caracteristicile personalităţii celui observat.

11

11

Page 12: Fundamentele Psihologiei Generale

Obsevaţia este o metodă comună mai multor ştiinţe şi rămâne un instrument ştiinţific valid al psihologiei; nu reclamă o aparatură sfisticată şi este prima în ordine cronologică pe care cunoaşterea psihologică le-a utilizat. După ce psihologia s-a constituit ca ştiinţă, s-a impus necesitatea distingerii între observaţia spontană sau cotidiană şi cea ştiinţifică;prima aparţine cunoaşterii comune, nu se planifică, se declanşează situaţional şi nu vizează obiective precise, anticipate.

Observaţia ştiinţifică se desfăşoară pe bază de plan de carcetare, în care se menţionează obiectivul sau scopul, condiţiile de loc şi de timp, durata generală a acţiunii, modul de înregistrare-fixarea a manifestărilor (imediat sau post hoc, cu ce aparatură etc.), cât şi modalităţile de prelucrare-interpretare.De regulă, cercetătorul se instuieşte anterior de cel ce eventual conduce un program de cercetare, ocazie cu care se stabileşte şi o modaltatea unitară de acţiune. Pentru eficienţa şi autenticitatea informaţiilor colectate, observaţia mai trebuie să îndeplinească şi alte condiţii, cum ar fi: discreaţia, desfăşurarea sistematică, veridicitatea (dată de înregistrarea cu exactitatea faptelor observate), sistematizarea datelor sesizate şi reţinute care să permită un minim de cuantificare şi prelucre statistico-matematică, să se poată repeta pentru a permite relevarea aspectelor semnificative, esnţiale, relativ invariabile.

Avatajele acestei metode sunt naturaleţea şi autenticitatea fenomenelor investigate, economicitatea şi simplitatea efectuării.

Dezavantajele decurg din insuficienta rigoare în izolarea variabilelor, mascarea relaţiilor dinre cauză şi efect, limitarea posibilităţilor de a comunica cu subiectul investigat, aşteptarea îndelungată (uneori) a producerii fenomenelor vizate.

Formele observaţiei- pot fi clasificate după diverse criterii:- orientarea observaţiei: observaţie externă (orientată spre exterior spre ceilalţi) şi autoobservaţie

(orientată spre propria persoană);- prezenţa sau absenţa observatorului: directă, indirectă, cu observator ignorat (uitat), cu observator

ascuns;- implicarea sau neimplicarea cercetătorului: pasivă, participativă;- durata observaţiei: continuă (diacronică), discontină;- obiective urmărite: integrală (vizând mai multe aspecte de conduită),selectivă.Calităţile observaţiei depind de mai mulţi factori, majoritatea incluzând calităţile de observator ale cercetătorului, experienţa sa anterioară:- particularităţile psihoindividuale ale observatorului (calităţile atenţiei, în principal);- tipul de percepţie al cercetătorului:• tipul descriptiv (minuţios, exact, sec);• tipul evaluativ (tinde să facă estimări, interpretări);• tipul erudit (tinde spre enciclopedism şi generalizări)• tipul imaginativ-poetic (tinde să inlocuiască şi să deformeze realitatea prin imaginaţie)Condiţiile unei observaţii ştiinţifice:- claritatea şi precizia scopului;- selecţia corectă a formelor utilizate, a condiţiilor şi mijloacelor necesare;- rigoarea planului (stabilirea ipotezelor, durata şi locul desfăşurării);- evitarea omisiunilor sau distorsiunilor, prin notarea imediată;- numărul optim de observaţii în condiţii cât mai diverse;- discreţia cercetătorului ( subiectul să nu conştientizeze că este observat).

2. METODA AUTOOBSERVAŢIEIAbsolutizată la debutul psihologiei ca ştiinţă şi declarată ca singura autentică de către psihologia subiectivist-spiritualistă ,

introspecţia a fost respinsă ca metodă de cunoaştere ştiinţifică (A.Comte), cu argumentul că subiectul cunoscător nu poate fi simultan obiect şi observator. Spre deosebire de introspecţia clasică, autoobservaţia devine o modalitate de cunoaştere mijlocită, prin care se vizează descrierea şi relevarea manifestărilor comportamentale şi a trăirilor afective proprii diferitalor situaţii.

In cercetarea curentă se foloseşte ca metodă auxiliară, asociată cu o alta considerată de bază sau principală. Definită ca privire în interior, efectuată cu „ochii minţii” asupra trăirilor şi stărilor interne ale conştiinţei, această metodă tinde să fie reconsiderată de psihologia actuală ( vezi „psihologia practic㔺i autoterapiile propuse pentru „eficientizarea”personalităţii!)

3.METODA EXPERIMENTULUI

Experimentul constă în provocarea unui fapt psihic, în condiţii bine determinate cu scopul de a verifica o ipoteză. Alături de observaţie, este o metodă centală in psihologie. Deosebirile dinte observaţie şi experiment sunt date, în principal, de posibilitatea cercetătorului de:

- a provoca fenomenul prin intervenţie activă;- izolarea variabilelor independente de variabile dependente;- modificarea condiţiilor de manifestare a fenomenelor pentru a sesiza mai bine relaţiil dintre variabile;- repetarea experimentului pentru stabilirea legităţilor de manifestare;- compararea rezultatelor obţinute de grupul experimental cu cele ale grupului martor sau de control.

12

12

Page 13: Fundamentele Psihologiei Generale

Variabila este orice fapt obiectiv sau subiectiv care poate fi modificat fie cantitativ, fie calitativ. Există următoarele tipuri de variabile:

- indpendente, la care variaţia este influenţată direct de experimentator pentu a înregistra consecinţe;- dependente, la care variaţia este în funcţie de variabila independentă.

La grupul experimental variabila independentă este prezentă, iar la cel de control este absentă.

Tipuri de experiment posibile:a) e. de laborator, se realizeaz în condiţii artificiale, subiectul este scos din ambianţa cotidiană şi introdus într-un loc special

amenajat (laborator pentru experimentare, iar sarcinile cu care se confruntă sunt de asemenea artificiale). Avantajul pentru cercetare constă în precizia şi controlul riguros a situaţiei experimentale de către cercetător.

b) e. natural se realizează în condiţii naturale, fireşti; sarcina este naturală, deoarece subiectul se manifestă „in vivo”; este mai imprecis decât primul, dar mai autentic, mai realist.

Pentru limitarea distorsiunii rezultatelor şi evitarea greşelilor să se aibă în vedere:

- motivaţia subiecţilor incluşi în grupele experimentale;- asigurarea reprezantativităţii eşantionului de subiecţi; - stabilirea unor grupe experimentale echivalente.

4. METODA CONVORBIRII

Convorbirea (sau interviul ) este o discuţie premeditată dintre un specialist (psiholog) şi subiectul investigat şi presupune:

- Relaţia directă dintre cercetător şi subiect;- Schimbarea locului şi rolului partenerilor;- Sinceritatea subiectului, evitarea răspunsurilor incomplete şi a tendinţei de disimulare;- Se bazează pe capacitatea de introspecţie a subiectului şi pe capacitatea de empatie a psihologului;- Necesită o motivaţie corespunzătoare a subiecţilor;- Crearea unei atmosfere de compatibilitate dintre partener şi psiholog.

Deosebiri dintre convorbire şi observaţie sau experiment: convorbirea vizează aspectele interioare ce derermină comportamentul (intenţii, opinii, atitudini, interese, convingeri, spiraţii etc.), iar observaţia şi experimenul reacţiile exterioare.

Formele convorbirii:

a) C. standardizată, dirijată, structurată se bazează pe formularea aceloraşi întrebări, în aceeaşi formă şi aceaşi ordine pentru toţi subiecţii;

b) C. semistandardizată sau semistructurată, în care se poate schimba forma intrebărilor, succesiunea sau se pot pune intrebări suplimentare;

c) C. liberă sau spontană nu presupune folosirea unor întrebării anterior standardizare, ci se adaptează situaţiei hic et nunc;d) C. psihanalitică (S.Freud) se bazează pe metoda specifică psihanalizei denumită asociacia liberă de idei şi este folosită

pentru analiza şi interpretarea viselor sau a diferitelor probleme ale pacientului;e) C. non-directivă ( propusă de C. Rogers) implică crearea condiţiilor psihologice ce facilitează relatările spontane ale

subiectului, fără ca acesta să fie permanent interogat.

Condiţiile unei c. metodice:

preocuparea psihologului spre esenţial, autentic, real psihologic;

adecvarea continuă la relatările subiectului;

atmosferă permisivă, destinsă, favorabilă comunicării autentice.

4.METODA ANCHETEI

Ancheta psihologică constă în inventarierea sistematică a unor informaţii despre viaţa psihică a unui individ sau grup social şi interpretarea acestora în vederea desprinderii unor semnificaţii relevante ştiinţific.

Tipuri de anchetă psihologică:d) Ancheta bazată pe chestionar implică mai multe etape:

- stabilirea obiectului (scopului);- documentarea;- formularea ipotezei;- determinarea populaţiei;- eşantionarea;

13

13

Page 14: Fundamentele Psihologiei Generale

- alegerea tehnicilor de redactare a chestionarului;- pretestarea;- definitivarea chestiomarului;- alegerea metodelor de administrare a chestionarului; - analiza rezultatelor; - redactarea raportului de anchetă.

După conţinutul întrebărilor incluse în chestionar pot fi:

- factuale sau de identificare (vârstă, sex, studii etc.);

- de opinie, atitudini, cunoştinţe etc.

După tipul de întrebări utilizate:

- cu răspunsuri închise ( da, nu);- cu răspunsuri deschise ( la iniţiativa subiectului/ respondenului);- cu răspunsuri în evantai ( mai multe răspunsuri din care subiectul alege);

Greşeli posibile la formularea întrebărilor: limbaj greoi, artificializat, prea generale, tendenţioase, care sugerează răspunsul etc.

e) Ancheta pe bază de interviu implică derularea unui dialog pe o temă dată, fiecare participant păstrâdu-şi locul de emiţător sau receptor.

Tipuri de interviu:- individuale;- de grup;- clinice (centrate pe persoană);- focalizate (centrate pe tema investigată).

Ancheta, de orice fel, are avatajul că permire investigarea unui număr mare de subiecţi, într-un timp scurt, cu obţinerea unui material bogat, relativ uşor de prelucrat.

5.METODA BIOGRAFICĂ

Vizează coletarea informaţiilor esenţiale despre evenimentele principale din viaţa unui subiect, relaţiile dintre aceste evenimente trăite de individ şi stabilirea semnifica-ţiilor lor, în vederea cunoaşterii „istoriei personale” a subiectului.

Este prin excelenţă evenimenţială, nu se confundă cu „autobiografia”, se centrează pe evemimente scop, pe evenimente mijloc, pe evenimente „macaz” ( care în opinia subiectului „i-au schimbat viaţa”). Poate fi şi o formă de (auto)terapie, subiectul conştientizând „leimotivul vieţii personale” ( vezi „mitul personal”- I. R-Tomşa). Contestată de unii autori, metoda are avantajul naturaleţii şi autenticitătii, reconstituiind trecutul, poate explica atitudini şi comportamente din prezent şi din viitor.

Nu este exclus ca uneori metoda să fie inadecvată pentru subiecţi nemotivaţi sau bolnavi ( clinica psihiatrică oferă suficiente exemple de biografii „inventate” de pacienţi paranoici).

6.METODA ANALIZEI PRODUSELOR ACTIVITĂŢII

Sunt vizate potenţele, forţele psihice, însuşirile şi capcităţile subiectlui aşa cum ele sunt „materializate” în produsele oricărui tip de activitate, de la desene, simple adnotări sau compuneri, până la creaţii literare sau ştiintifice. Prin această metodă se obţin numeroase informaţii despre dinamica şi nivelul de dezvoltare psihică, atitudinea faţă de sine, faţă de muncă şi utilitatea sa socială.

Fiind „desprins” de subiect, produsul investigat poate fi obiectul analizei psihologice şi a unor personalităţii dispărute.

7. METODELE PSIHOMETRCE

Aici sunt incluse toate demersurile metodice destinate măsurării capacităţilor psihice individuale în vederea evalării prezenţei/absenţei lor şi mai ales a gradului de dezvoltare a acestora la un subiect. Cea mai cunoscută şi răspândită metodă este cea a testelor psihologice.

Testul psihologic este o probă relativ scurtă ce permite cercetătorului strângerea unor informaţii obiective despre subiect, pe baza cărora să poată diagnostica nivelul capacităţilor măsurate şi formula un prognostic asupra evoluţiei sale ulterioare.

Termenul de test a fost introdus în psihologie de J.Mc Keen Cattell (1860-1944); testele au fost mai înâi utilizate în determinarea dezvoltării intelectuale a copiilor de către Binet (1857-1911), apoi s-au extins la cele mai diverse funcţii şi domenii de activitate.

14

14

Page 15: Fundamentele Psihologiei Generale

Obictivitatea testelor impune să se îndeplinească următoarele condiţii:

- validitatea (adică să măsoare exact ce îşi propune);- fidelitatea ( să permită obţinerea unor performanţe relativ stabile şi la o nouă aplicare);- standardizarea ( să pună toţi subiecţii în aceleaşi condiţii).- etalonarea (adică stabilirea unui etalon, a unei unităţi de măsură a rezultatelor obţinute)

Fac obiectul standardizării:

- conţinutul probei;- modul de conduită al cercetătorului;- durata probei.

Criterii şi clasificări ale testelor:

după durată:- cu timp strict limitat;- autotempou ( la iniţiativa subiectului);

după modul de aplicare:- individuale;- colective.

după materialul folosit

- verbale;- nonverbale;

după scopul urmărit şi conţinutul măsurat:

- teste de performanţă; ( cu subdiviziuni-t. de cunoştinţe; t.de nivel intelectual; t. de aptitudini);- teste de comportament

Dintre acestea cele mai complexe sunt testele de personalitate sub formă de chestionar sau inventar de personalitate.

Chestionarele de personalitate pot fi bifactoriale sau multifactoriale. J.H.Eysenck a stabilit printr-un chestionar cu 57 de itemi tipurile de personalitate extravertite şi introvertite;Woodworth şi Metheus, pe baza a 76 de întrebări, au determinat 8 tendinţe psihonevrotice ale personalităţii (hiperemotivitate, impulsivitate, instabilitate tec), R. Cattell, cu un chestionar de 187 de întrebări, a stabilit 16 factori de personalitate ( chestionarul denumit PF 16) etc.

Aplicarea lor necesită lurea unor măsuri speciale: solicitarea subiectului să se refere la însusirile dominante; cerinţa de a fi sincer în răspunsurile date; asigurarea confidenţialităţii etc.In afara chestionarelor sau inventarelor se pot utiliza teste prin care se solicită completarea unor propoziţii (fraze) sau o descriere (vezi testul celor 20 de propoziţii ce încep cu formuarea „ Eu sunt…”- propus de H.M. Kuhn şi T.S.Mc Portland-1954).

O categorie specială de teste de personalitate sunt testele proiective,cele mai cunoscute sunt Testul Rorschach sau testul petelor de cerneală, TAT sau Testul Aperceptiv Tematic-H.A.Murray-1938, Testul Arborelui, Testul culorilor- Lucher, Testul de frustraţie Rosenzweig etc.); au ca specific proiecţia trăsăturilor de personalitate prin alegerea unei culori,descrierea unor stimuli vagi, nestructuraţi, continuarea unei povestiri. Modul său de a fi, de a gândi, dorinţele şi tendinţele ascunse ale subiectului transpar în

„producţiile”sale. Acest gen de teste sunt mai dificil de interpretat, cer suficientă experienţă, dar rămân cele mai semnificative şi eficiente în sondarea personalităţii, chiar dacă, uneori, s-a făcut abuz de ele (în psihopatologie).

Multe din limitele testelor de personalitate derivă şi din posibilitatea diverselor distorsiuni apărute la aplicarea lor pentru alte populaţii decât cele pentru care au fost create, ignorarea difernţelor socioculturale, confuziile şi ambiguitătile pe care unele le conţin.

Pentru ca eficienţa lor să crească este necesară respectarea următoarelor condiţii:

- utilizarea testelor în baterie ( nu singular);- corelarea rezultatelor cu informaţiile obţinute prin alte metode; coroborarea rezultatelor cu produsele

activităţii practice; - crearea unor teste noi în concordanţă cu specificul sociocultural al populaţiei ce urmează a fi

investigată.

8.METODA SIMULĂRII ŞI MODELĂRII

Derivă din progresul general al ştiinţelor, în special din dezvoltare ciberneticii şi inteligenţei artificiale. Prin modelare se vizează crearea unor „copii”operaţional- paradigmatice sau obiectuale ale unor funcţii şi procese psihice care să includă principii, reguli şi criterii de ordin logico-matematic şi statistic ce limitează distorsiunile şi ambiguitatea sau reproduc analogic (homomorfic) diferite componente psihice şi simulează derularea lor. Modelarea simulativă a inceput cu procesele perceptive, cele rezolutive ale gândirii, trecându-se recent la simularea unor procese complexe afectiv-motivaţionale şi chiar ale dinamicii generale a personalităţii!

15

15

Page 16: Fundamentele Psihologiei Generale

Cursul 8 : STRATEGII DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE

Strategia defineşte planul general de atingerea a unui scop; în psihologie, stategia de cercetare vizează principiile generale şi direcţia generală de acţiune.

Cele mai răspandite s. de cercetare psihologică sunt:-cercetarea genetică- cercetare ce implică studierea genezei şi evoluţia fenomenelor psihice şi/sau

comporamentelor în dublu plan: istorico-filogenetic şi individual-ontogentic; se practică cu deosebire în psihologia copilului;

-cercetarea comparată – se centrează pe surprinderea şi evideţierea deosebirilor calitative existente între diferte etape evolutive ale psihicului, prin comparare psihicului uman cu cel animal, compararea psihicului copilului cu cel al adultului, a manifestarilor psihoculturale şi psihocomportamentele ale diferitelor culturi etc

-cercetarea psihopatologică – constă în studiul tulburărilor sau devierilor funcţiilor psihice şi comportamentale, cu scopul identificării sau completării legilor, aspectelor, particularităţilor de organizare şi funcţionare normală sau patologică a psihicului (cele mai cunoscute sunt cele ce s-au făcut iniţial în Franţa- celebrul psihiatru Charcot la Salpetriere şi Bernheim la Nancy);

-cercetarea longitudinală- presupune studiul aceluiaşi individ de-a lungul mai multor etape sau stadii ale vieţii; sau se revine la el după mai muţi ani ( Mc. Graw şi John Derwey, de exemplu au studiat sistematic comportamentul a 60 de gemeni timp de doi ani);

-cercetarea transversală- inplică studiul mai multor indivizi aflaţi la nivele diferite de dezvoltare psihică; aceste sunt sincronice, în aceeaşi categorie intrând şi acele studii ce se fac asupra aceloiaşi obiectiv, cu aceleaşi metode, dar pe o populaţie diferită (Louis Zurker, de exemplu, a repetat tehnica celor 20 de propoziţii după un interval de 13 ani, dar pe o altă populaţie şi a obţinut schimbarea spectaculloasă a „dominantelor” personalităţii etc.).

Maurice Reuchlin (1986) şi alţi cercetători consideră primele trei strategii de cerrcetate ca fiind metode, la care se adaugă metoda statistico-matematică.

Aceste strategii şi metode de cercetare prin studiul fenomenelor pe timp indelungat, îmbinând aspectele cantitative cu cele calitative, corelând diagnoza psihică cu observarea evoluţiilor se apropie de validarea cunoaşterii psihologice.

ANALIZA REZULTATELOR ŞI VALIDAREA CONCLUZIILOR

Cursul 9 :PSIHICUL UMAN – DOMENIU DE CERCERARE AL PSIHOLOGIEI

1.CARACTERIZARE GENERALĂ

Psihicul uman este o realitate subiectivă de natură informaţional-energetică, ce poate fi conceput ca un sistem de maximă complexitate, dotat cu posibilităti perfecţionate de autoorganizare, autoreglaj şi autoprogramare prin însăşi funcţionarea sa. Raţiunea sa de fiinţare (finalitatea) este informarea, comanda şi control interacţiunii dintre om şi mediul său de existenţă. Altfel spus, psihicul este instrument al adaptării specific umane; cu determinări filogenetice (prin informaţia ereditară ce determină aspecte majore ale anatomiei şi fiziologiei sistemului neuro-umoral) şi ontogenetice (prin procesarea informaţiei în cursul experienţei vieţii şi permanenta înregistrare, prin învăţare, a noi programe de funcţionare).

Ca sistem de natură informaţională- este un sistem deschis (aparţinător lumii vii), hipercomlex (aspect evidenţiat cel puţin de compexitatea suportul său material-creierul uman, ce include câteva miliarde de unităţi anatomo-funcţionale/neuroni aflate într-o şi mai complexă reţea de conexiuni/sinapse) şi subiectiv-ideal (“un model subiectiv al lumii obiective”). Fiind sistem viu, este şi energetic, pentru că implică modificări şi transformări bioenergetice (impulsuri nervoase), tensiuni şi modalităţi neuropsihice permanente.

Totodată, este caracterizat de ambilateralitatea informaţională -relaţiile informaţionale specifice sunt întreţinute simultan cu exteriorul/lumea obiectivă şi cu propriul organism sau persoană; se cunoaşte pe sine concomitent cu cunoaşterea realităţii obiective. Dispune de dispozitive de antiredundaţă- capacitate operatorie de a se autoproteja prin selecţia informaţiei şi eliminarea “informaţiei de prisos”- şi de prezenţa dispozitivelor antialeatorii, prin care elimină “haosul informaţional”şi “pune ordine”in câmpul informaţinal care îl asaltează. Principalul dispozitiv antialeatoriu este raţiunea- construcţie subiectivă, mentală, riguroasă (relativ) prin care se asigură adoptarea deciziei şi face ca omul să aibe acces la libertate şi autodeterminare. Psihologia comparativă afirmă că raţiunea este principala caracteristica a omului ( homo sapiens) . Având capacitate de autoreglaj şi coordonare, realizate prin comenzi si control, prin retroaferentaţie (conexiune inversă dintre un subsistem executiv şi un altul dirigent prin care se asigură relativa identitate între cerinţa

16

16

Page 17: Fundamentele Psihologiei Generale

conţinută în comandă şi starea reală în care se află subsistemul executiv), putem spune ca S.P.U.( sistemul psihic uman) are toate caracteristicile unui sistem cibernetic.

O caracteristică evidenţiată de ultimele cercetări este “polaritatea”sa. Cele mai semnificative polarităţi sunt: caracterul concomitent obiectiv şi subiectiv; este obiectiv din punct de vedere ontologic, ca fiinţare existentă

independent de voinţa şi reprezentare noastră şi subiectiv ca existenţă efectivă; psihicul este deopotrivă material şi ideal; este material prin suportul său, sistemul nervos central- şi ideal prin natura

lui, fiind saturat de un conţinut imagistic şi ideatic, idei dobândite în procesul cunoaşterii şi experimentării vieţii; este deopotrivă proces, cât şi produs; există şi funcţionează ca succesiune de stări ( proces), dar în fiecare moment este

şi produs, rezultantă a funcţionării; cele două aspecte trec unele în altele, ceea ce la un moment dat este un produs se instituie ca premisă sau verigă într-o succesiune viitoare;

psihicul are atât o stare lentă (ascunsă, interiorizată), cât şi una manifestă (exteriorizată); cele două nu sunt totdeauna convergente, starea latentă, virtuală nu coincide cu starea manifestă, ceea ce crează mari dificultăţi în interpretarea comportamentului, a relaţiilor dintre trăirile psihice şi corelatele lor comportamentale etc.

funcţionează normal, firesc, dar şi surprinzător, patologic; practic graniţa dintre normalitate şi patologic este dificil de trasat; pe un fond normal putem întâlni manifestări bizare, ciudate, fără ca persoana să fie psihopată; la fel pe un fond patologic întâlnim suficiente momente de normalitate şi luciditate, fără ca subiectul să poată fi catalogat ca normal; cercetătorii propun să se renunţe la delimitarea unei graniţe fixe, rigide dintre normal şi patologic, în locul acesteia vorbind de un continuum, de o trecere treptată, graduală de la unele la altele;

psihicul este atât determinat (produs şi influenţat de factori şi condiţii din afara şi interiorul său), cât şi determinant, cu iniţiative modificatoare de factori şi condiţii;la nivelul său determinări polimorfe trec în autodeterminări, cu diverse forme de libertate, creaţie şi autotransformare.

La toate aceste aspecte de bipolaritate se adaugă relaţia spirit-corp şi psihic- creier, astfel spus, poate detemina o anumită stare psihică modificări în plan somatic, corporal? Cu certitudine, da. Cele mai evidente argumente sunt din domeniul psihosomaticii, psihoneuroimunologiei, al “matematicii inimii”, al terapiei stresului etc

2.PSIHICUL FORMĂ A VIEŢII DE RELAŢIELegea universală a vieţii este legea adaptării; fiinţele vii există doar atât timp cât pot să întreţină un permanent schimb de

informaţii, energie şi substanţă cu mediul de existenţă. Pentru aceasta ele dezvoltă funcţii de semnalizare, de mediere a reacţiilor şi comportamentelor vitale pentru supravieţuire. Semnalizarea poate fi de diferite niveluri ( iritabilitate, excitabilitate, sensibilitate, reflectivitate etc.) şi face parte din sfera viaţii de relaţie.

Incă din antichitate, Heraclit din Efes, spre exemplu, distingea între diferite niveluri ale organizării psihicului şi legătura lui cu lumea externă, cu legea universală (logos). Alemon se pare că a fost primul care a afirmat legătura dintre psihic şi creier şi senzaţia de organele de simţ. Aristotel (“De anima”) exprimă ideea despre psihic ca mod specific de interacţiune dintre un organism viu şi mediul ambiant etc, care este reluată curent pe parcursul evoluţiei cunoaştrii ştiinţifice.

Psihicul este expresie a relaţiei cu ambianţa, cu “ceva”de care depinde şi pe care, uneori, îl poate transforma. Suspendarea relaţiei cu ambianţa, pertubă viaţa psihică şi face imposibilă normalitatea psihică specific umană. Un experiment crucial în acest sens este cel efectuat de Hebb, Heron şi Scott, în anul 1954, prin care s-a dovedit că întreruperea contac- tului cu lumea exterioară a obiectelor conduce la tulburări emoţionale, scăderea evidentă a performanţelor intelectuale, inclusiv pierderea conştiinţei propriului corp etc.

Psihicul este expresie a relaţiei cu socialul, cu “ceilalalţi” oameni, în absenţa socializării el nu devine specific uman; suspendarea relaţiilor cu mediul social conservă structurile biologice ale omului, chiar le dezvoltă, dar atributele sociale nu apar sau se diminuează. “ Copii- lup” (de care literatura de specialitate abundă) nu pot achiziţiona limbajul şi nu pot deveni “oameni”cu caracteristicile normalităţii psihice etc.

S- a dovedit, de asemenea, cu certitudine relaţia strânsă dintre psihic şi structurile materiale, cuantice şi energetice ale creierului şi întregului sistem neuroumoral. Distrugerea sau înlăturarea diferitelor zone ale creierului, stimularea directă a creierului cu curent electric, modifică structurile anatomo-funcţionale şi totodată funcţiile psihice şi comportamentul. Mai mult, modificările în fiziologia organismului, inclusiv a creierului („chimismul cerebral”) modifică şi alterează tabloul activităţii psihice.

Cursul 10 :MODELE EXPLICATIV- INTERPRETATIVE PRIVIND RELATIA PSIHIC- CREIERDisputa nu este atât pentru dovedirea argumentată a relaţiei dinre psihic şi creier cât în explicarea şi interpretarea naturii acestei

legături.Astfel,s-au conturat în istoria psiholo- giei relativ recente patru modele explicativ-interpretative ale relaţiei psihic-creier.1.Modele dualiste –disting net între cele două entităţi, acestea fiind de sine stătătoare (teză ce se originează în filosofia lui

Platon, reluată ulterior în dualismul cartezian) :a) Dualismul paralelist-conform căruia procesele neurale şi cele psihice se defăşoară în paralel, legătura între ele fiind doar

accidentală şi exterioară, în limitele opoziţiei spirit- corp şi suflet-materie.Conştiinţa şi creierul se deosebesc prin natura lor, prima este de natură spirituală, chiar divină, al doilea este de natură materială, care prin funcţionarea sa pune doar în valoare un dat spiritual. Argumente

17

17

Page 18: Fundamentele Psihologiei Generale

invocate- nu totdeauna ablaţiile şi extirpările ale unor părţi din materia cerebrală conduc la dispariţia funcţiilor psihice, stările mentale sunt în mare parte „independente” de stărlile fiziologice ale sistemului nervos ( reprezentanţii acestor teorii sunt în cea mai mare parte neurofiziologi; Ch. Sherrinngton (1857-1972); Karl Lashley (1880-1958);W. Penfild şi J. Fodor, mai recent etc.); b) Dualismul interacţionist, teorie susţinută de J. C. Eccles, laureat al premiului Nobel pentru madicină (1963), conform căruia psihicul şi creierul nu numai că sunt entităţi independete, dar sunt şi în lumi diferite şi universuri diferite, aflate in interdependenţă. Spiritul şi puterea gândirii pot influenţa fiziologicul şi materia (vezi fenomenele de psihokinezie), iar „spiritul conştient de sine” asigură „unitatea experienţei conştiente”;

c)Dualismul epifenomenist (Huxley), consideră psihicul ca un „epifenomen” faţă de procesele cerebrale, pe care doar le însoţeşte ca un „dublet gratuit”;

b)Dualismul apriorist, conform caruia, „lumea minţii”este o interfaţă între o lume materială a obiectelor şi substanţei şi o „lume a ideilor”; psihicul este „noosferă”, un dat apriori, iar creierul un „suport” al principiilor şi constructelor spirituale preexistente (K. R. Popper-1972)2. Modelele moniste- se originează în mateialismul mecanicist vulgar („gândirea este o secreţie a creierului aşa cum bila este

secreţia ficatului!”), în conformitate cu care psihicul nu se deosebeşte radical de substratul său neural şi, în consecinţă poate fi redus la el. Variantele de monism sunt:a) Monismul emergentist, elaborat de filosoful ştiinţei Mario Bunge (1978), concepe psihicul ca pe o „ emergenţă”, o expresie

finală a organizării şi funcţionării biologice, un pisc al piramidei funcţionale.; stările psihice sunt un subgrup al stărilor creierului cu care coincid;

b) Monismul psihoneural, adoptat de J. P. Changeux (1983), afirmă şi susţine identitarea fenomenelor psihice cu cele neurale, ca şi materialitatea „obiectelor mentale”(imagini, idei, concepte) ; argumentele experimentale confirmă faptul că „ mentalul şi fiziologicul sunt două descripţii ale uneia şi aceleaşi realităţi subiacente” (J. E. Borgen-1986);

c) Monismul neutral,propus de K. H. Pribram (1986) şi influeţat de psihologia cognitivă, afirmă că ceea ce au în comun operaţiile mentale şi procesele cerebrale este strucura informatică de bază,ambele componente fundamentale care „pentru univers nu sunt nici materiale, nici mentale, ci sunt neutre” (vezi ideea de monism neutral).

3. Modelele interacţionist-emergentiste sunt o soluţie de compromis intre dualism şi monismul emergentist. Un astfel de model îl promovează R.W. Sparry, laureat al premiului Nobel pentru medicină (1982), prin cercetările care au demonstrat specializarea emisferelor cerebrale (emisfera stângă este sediul „ raţionalităţii”, iar cea dreaptă al „intuiţiei”). Ideea centrală a acestei teorii este cea de ierarhie organizaţională, al cărei vârf este conştiinţa ca „proprietate dinamică emergentă a excitaţiei cerebrale”. Aşa cum proprietăţile moleculelor cerebrale sunt incluse în dinamica superioară a organizării celulare, proprietăţile celulelor cerebrale sunt emergente din cele ale circuitelor în care sunt înserate ş.a.m.d., iar „conştiinţa este în mod riguros o proprietate a circuitelor cerebrale specifice menită să producă efecte particulare conştiente în diferitele regiuni cerebrale”.

4.Modelul interacţionist- sistemic tinde să depăşeasca limtările unilaterale şi contradictorii anteriore, presupune şi concluzionează, în principal, cele afirmate în secvenţa.”definiţia şi caracterizarea generală a psihicului uman”, la care putem adăuga următoarele idei explicatv-interpretateve, ce tind să fie validate de cunoaşterea ştiinţifică:

- există o singură realitate, ea nu este nici materie-substanţă, nici energie, nici informaţie, ci câmp;- modul de a fi al câmpului este mişcarea, ritmul, vibraţia;- există câmpuri magnetice, câmpuri coulombice şi câmpuri leptonice;- leptonii sunt entităţile cele mai subtile, iar „psihonii” sunt unitaţile de existenţa şi funcţionale pe care le vehiculează

gândirea-spirit.In această perspectivă, abordăm în continuare principiile organizării şi funcţionării psihicului ca sistem de natură informaţional- energetică, cât şi indicatorii calităţi organizării psihice.

4.a) Principiile organizării şi funcţionării sistemului psihic umanPrincipiul acţiunii- exprimă şi afirmă mecanismul genezei şi evoluţiei structurilor psihice. Astfel, forma iniţială de manifestare a

psihismului o reprezintă acţiunea în plan extern a individului, lucrul cu obiectele, care „amorsează” sensibilitatea, ulterior gândirea, raţiunea şi intelectul. Înainte de a exista ca interioritate ca structuri mentale, funcţiile şi procesele psihice subzistă în forma operaţiilor concret practice. Organizarea psihică este şi un continuu proces de interiorizare a operaţiilor asupra obiectelor reale prin medierea imaginilor lor mentale şi prin sistemul de semne şi semnale reprezentat de limbaj. Chiar şi instanţele psihice supreme- conştiinţa şi Eul personal- sunt şi rezultatul acţiunii şi interacţiunii sociale; motivaţia şi afectivitatea apar ca expresii ale reglării acţiunii, iar intenţionalitatea şi voinţa nici nu au sens în afara acţiunii.

Principul integrării şi ierarhizării- sugerat chiar de definirea psihicului ca sistem integral, afirmă şi explică modul de ordonare şi coordonare a multitudinii de elemente componente, precum şi nivelurile de prelucrare şi interpretare a informaţiei despre stările mediului intern şi extern al organismului. Integrarea este proprie atât unui nivel de organizare, cât şi ansamblului general de elemente

18

18

Page 19: Fundamentele Psihologiei Generale

psihice; ea nu se poate explica decât asociată cu ideea de ierarhizare structural- funcţională. Atât integrarea, cât şi ierarhizarea sunt întemeiate pe legături informaţionale de comandă şi control, care asigură atât stabilitatea cât şi dinamismul psihicului. Organizarea ierarhică face posibilă autoreglarea şi echilibrul propriu fiecărei structuri psihice şi a întregului ansamblu, pentru că ea implică şi pricipiul convergenţei (spre „centru”) şi divergenţei ( spre „margini”). Informaţia reglatoare emisă de centru ( spre exemplu, zona de proiecţie de pe neocortex) se ramifică şi se detaliază la nivelul structurilor locale, iar cea aferentă care circulă invers- de la periferie spre centru- este selectată, „filtrată”la nivel local în aşa fel încât acesta să fie „ocupat” numai cu ceea ce este de maxim interes pentru sistem în ansamlu ( aşa putem explica aspectul de „antiredundanţă”al SPU). Diversitatea şi complexitatea psihicului impun şi prezentă unor funcţii şi structuri comutatoare prin care se schimbă priorităţile, sensurile şi tipurile de informaţie psihică. [Atenţia, spre exemplu, necesită focalizarea informaţiei şi anumite priorităţii de prelucrare a informaţiei, la fel şi fenomenul afectivităţii sau motivaţiei etc.]. Numarul mare de receptori, de centri de comandă, dar şi de efectori (executori) şi nivele impune cu necesitate asigurarea permanentă a coordonării, organizării şi re-organizării, a adecvării şi priorităţii unor anumite „scheme” de funcţionare, cât şi evitarea „bruiajului”reciproc, concurenţei disfuncţionale şi inteferenţei. Instantă supremă a SPU se apreciază a fi ceea psihologia numeşte conştiinţă de sine- o structură operaţională cu funcţie integrativ- comutativă în realizarea corelaţiei dinamice a acţiunii umane, adică a motivului şi scopului acţiunii cu mijlocele de realizare a ei şi cu „acceptorul psihologic”.

Principiul compensaţiei- explică posibilitatea suplinirii unor absenţei structurale sau defecte funcţionale prin preluarea de către alte structuri a unor funcţii deficitare. Compensaţia este una dintre legile fundamentale ale coechilibrării organismelor vii cu mediul ambiant. Ea se realizează sub următoarele forme de bază: regenerarea organică, vicariere şi restructurare funcţională. Toate celulele ţesuturilor vii se regenerează până la o anumită limită (inclusiv cele nervoase, aşa cum s-a demonstrat recent); un organ lezat sau involuat poate fi suplinit de organul pereche ( ca în cazul rinichilor, plămânilor sau ochilor) rămas integru şi activ funcţional şi- în cazul psihicului- o funcţie psihică afectată se compensează, relativ, prin restructurarea schemelor funcţionale ale psihicului în ansamblul său.

Principiul identităţii- exprimă faptul că, în ciuda dinamismului său, psihicul îşi conservă o anumită identitate, rămâne relativ constant structural şi funcţional. Orice influenţa care tinde să modifice una din condiţiile de bază ale echilibrului psihicului va fi receptată astfel încăt efectul său să fie minimalizat şi integrat în starea prezentă.

Principul teleologiei- afirmă finalitatea psihicului, aceea de a asigura atingerea unui „scop final, total”,acela de a face posibilă vieţuirea şi supravieţuirea ca individ şi ca specie a organismelor înzestrate cu sistem nervos şi implicit cu psihic. În cazul specific al omului, finalitatea SPU este adaptarea specific umană. Psihicul uman este instrument al adaptării omului la mediul natural/ social, la lume şi la sine.

Principiul economiei- exprimă tendinţa generală de a economisi energia psihică prin obţinerea unui echilibru cu un minimum de pierdere energetică. Automatismele psihice şi/ sau comportamentale formate prin „repetiţii” ( vezi deprinderile, obişnuinţele şi atitudinile) sunt efectul acestui principiu.

Principiul „verigii slabe”- afirmă că şi sistemul psihic, ca orice alt sistem, are puncte vulnerabile în care legăturile dintre elemente sunt mai puţin consolidate. O organizare nouă are, de regulă, ca punct de plecare o dezorganizare, o destrămare a structurilor mai puţin consolidate, cele mai vechi sau mai intens solicitate sunt mai rezistente la schimbare. Principul are mare valoare practică în influenţarea psihologică benignă sau malignă, în educaţie sau psihoterapie.

4.b) Indicatori ai calităţii organizării sistemului psihicCapacitatea funcţională şi implicit calitatea psihicului uman sunt relevate de câţiva indicatori ai performanţelor adaptative şi ai valorii instrumental- pragmatice ai acesuia. Cei mai importanţi sunt: capacitatea de recepţie a informaţiilor despre mediul intern şi extern; capacitatea de selecţie a informaţiei necesară adaptării (luarea deciziei); rezistenţa şi stabilitatea la perturbaţii; capacitatea de refacere funcţională; polivalenţa operaţională.

Capacitatea de recepţie a informaţiilor este un indicator al calităţii psihicului tocmai prin natura sa informaţională şi finaliatea sa practică. Prin psihic sunt admise, extrase, selectate, interpretate şi utilizate informaţiile necesare adaptării specific umane. Existenţa unui evantai de alternative implică o diversitate de situaţii de necesitate la care o bună adaptare implică alegearea, compararea şi promovarea celei mai bune conduite ca răspuns la solicitarile prezente la un moment dat.

Rezistenţa şi stabilitatea la perturbaţii este un indicator al eficienţei superioare a psihicului datorită capacităţii sale de a suporta variaţii foarte mari ale influenţelor externe, fie şi imprevizibile. In teoria informaţiei se operează cu termenul de „zgomot”, adică acel efect perturbator al unui sistem informaţional, faţă de care în fiabilitatea sa trebuie să se protejeze. Capacitatea sa funcţională la nivel de performanţă va fi dată şi de cât reuşeşte să funcţioneze fără erori semnificative la „zgomote” mai puternice şi timp cât mai îndelungat.

Capacitatea de refacere funcţională exprimă potenţa informaţională şi fiziologică a reţelelor neurocorticale de a-şi reface energia necesară funcţionării optime după efort.

Polivalenţa operaţională este indicatorul care exprimă posibilitatea de utilizare a aceleaşi structuri în efectuarea mai multor categorii de sarcini. Cu cât o structură are un grad mai mare de disponibilitate funcţională cu atât acoperă o diversitate de posibile sarcini. Polivalenţa operaţională este impilcată în caracteristica SPU denumită creativitate.

19

19

Page 20: Fundamentele Psihologiei Generale

Cursul 11 :ORGANIZAREA STRUCTURAL- DINAMICĂ ŞI IERARHICĂ A PSIHICULUI

O scurtă incursiune istorică în această problematică poate include (cel puţin) următoarele repere.Asociaţionismul curent de gândire filosofico- psihologică concepe viaţa psihică a individului ca o asociere sau concomitenţă „ plană”a unor capacităţi, procese sau funcţii cum sunt memoria, atenţia, afectivitatea, inteligenţa, voinţa, gândirea s.a.m.d. Astfel, Thomas Hobbes (1588-1679) , John Locke (1632- 1704), David Hume (1711-1776) sau David Hartley (1705-1757) au permis elaborarea şi impunerea concepţiei asociaţioniste asupra psihicului.Ulterior, James Mill (1773-1836) a extins principiile asociaţiilor la domeniul acţiunii. Principiile afirmate de asociaţionism sunt contiguitatea, asemănarea şi contrastul - valabile pentru fenomenele psihice simple (memorie, deprinderi), nu şi pentru cele complexe care rămâneau neexplicate. Considerate sub raport cantitativ, nu şi calitativ, viaţa psihică propusă spre studiu era una plană sau orizontală.

Ideea organizării verticale a psihicului o întâlnim la Leibniz (1646- 1716), prin conceptul de „percepţii obscure”, cu care numea senzaţiile, percepţiile sau mişcările ce se „întunecă” în virtutea obişnuinţei sau a lipsei de atenţie a spiritului. John Stuart Mill (1803- !873), este cel care, prin „ideea compusă”, descrie proprietăţi diferite de acelea ale ideiilor simple [ aşa cum sarea de bucătărie (NaCl) dispune de proprietăţi diferite faţă de cele ale elementelor chimice ce o compun ( sodiu şi clor)]. Metoda, de fapt metafora ilustrativă a lui Stuart Mill, conduce la elaborarea unei „chimii mentale” şi sugerează importanţa relaţionării elementelor între ele. După Stuart Mill, ar exista cel puţin două nivele de organizare a psihicului: unul elementar, conţinând elemente ireductibile unele la altele; altul structural, cu elemente interrelaţionate, cu noi proprietăţi, distincte faţă de cele ale elementelor componente.

Organizarea nivelară a psihicului este şi mai evidentă la Pierre Janet, cel care desprinde existenţa nivelului conştient de nivelul inconştient al psihicului ( 1894). Atunci când puterea coordonatoare a conştiinţei slăbeşte ( în caz de boală psihică), între elementele supuse acesteia se produce o de- compoziţie intelectuală sau slăbire a sintezei psihice ( ca în cazul isteriilor, ideilor de sinucidere, de omucidere, fobiilor etc). După Janet, deducem că există o sinteză activă a tuturor elementelor psihice realizată la individul uman de conştiinţă, cu rol integrator, care, dacă slăbeşte (boală psihică), poate fi invadată de idei fixe (fobii) sau automatisme ce acaparează conduita s.a.m.d. Acele elemente ale vieţii psihice devin autonome („sisteme emancipate”), exercitând influeţe obscure şi confuze. Astfel, lumea inconşientului a fost evidenţiată la început de psihiatrie, de patologia psihică; Janet considera conştientul şi inconştientul două moduri de organizare ale vieţii psihice, coexistente unul cu altul.

Pasul decisiv în domeniu l-a făcut Siegmund Freud, cel care va considera că organizarea vieţii psihice implică o infrastructură aflată în conflict cu instanţele superioare de control. Se fundamenta astfel psihanaliza, o teorie şi o psihiatrie deosebit de fecundă. Freud porneşte de la ideea că viaţa psihică a individului are la bază dualitatea pulsiunilor sexuale care tind, pe de o parte, la conservarea spaţiului şi a pulsiunilor Eului iar, pe de altă parte, la conservarea individului. In consecinţă, autorul contestă absolutizarea datului conştient şi propune împărţirea „ topografică” a psihicului şi, implicit, o organizare pe verticală a vieţii psihice ( M. Zlate, 1996, p.215- 218). Conştiinţa nu este decât suprafaţa „aparatului psihic”; acesta include ca nivele supraetajate: inconştientul, preconştientul şi conştientul . Primul- inconştientul- este rezervorul trăirilor şi actelor refulate, al instinctelor sexuale; al doilea- preconştientul- este un fel de filtru cu funcţie de cenzură, ce permite accesul selectiv în conştiinţă doar a acelor impulsuri „acceptabile” pentru ea; cel de al treilea- conştientul-este un „ strat superficial”, de fapt, extensia unor adâncuri în care predominant este inconştientul.

Inconştietul guvernează gândurile, acţiunile, imaginile, reprezentările. Conştiinţa este suprafaţa, pe când inconştientul este baza, esenţa aparatului psihic. Tendinţele refulate în cursul dezvoltării sexuale infantile se satisfac în vis sau în simptome nevrotice. După 1920, S. Freud, îşi revizuieşte opiniile cu privire la pulsiunile vieţii ( sexualitate, libidou, Eros) pe care le opune pulsiunilor morţii (Thanatos). Pulsiunile morţii, chiar mai puternice decât cele ale vieţii, tind, prin reducerea pulsiunilor, spre restabilirea unei stări anterioare biologice şi spre repetiţie. Ele sunt prezente în mecanismele de apărare, în diferitele forme de proiecţie (paranoia), în fuziunile cu pulsiunile libidinale (sadism, masochism) sau în orientrea lor contra Eului (melancolia). Tot acum, Freud îşi revizuieşte şi concepţia cu privire la structura şi dinamica aparatului psihic, acesta din urmă fiind interpretat în lumina mecanismelor de apărare ale Eului şi a operaţiilor de refulare. Acum, fondatorul psihanalizei revede ideea de conflict de bază pe care, dacă în prima teorie îl situa între preconştient- conştient, acum îl situează între Sine şi Eu, iar refularea o consideră o operaţie tot inconştientă. Noua structură a aparatului psihic este formată din Sine, Eu şi Supraeu, în care locul central revine Eului. Sinele (partea profundă care guvernează viaţa umană, sediul pulsiunilor înnăscute şi al dorinţelor refulate) se difereţiază în contact cu sursele corporale ale trebuinţelor şi emoţiilor, Eul se dezvoltă şi se diferenţiază în contact cu realitatea externă; el fiind concomitent inconştient, preconştient şi conştient. In triada Sine, Eu, Supraeu- ultimul, Supraeul, include conştiinţa morală şi se instituie pe parcursul vieţii prin interiorizarea forţelor represive ale familiei şi societăţii. De obicei acesta din urmă este expresia identificării copilului cu părinţii idealizaţi.

Altfel spus, Eul este determinat de experienţa actuală, prezentă a individului uman (practic, el se situează într-un permanent „prezent”), iar Sinele şi Supraeul sunt influenţate de trecut- Sinele este ereditatea, iar Supraeul este „ socialul” interiorizat.

S. Freud a fost primul care a elaborat o concepţie structurată asupra raporturilor dinamice dintre instanţele psihice, pe care a demonstrat-o pe baza cercetărilor psihanalitice. „ Psihologia adâncurilor” relevată prin teoria psihanalitică include trei contribuţii majore:

topic- descriptiv, realizează o prezentare a funcţionării psihicului; dinamic- calitativ, explică dinamismul vieţii intrapsihice;

20

20

Page 21: Fundamentele Psihologiei Generale

economic- cantitativ, explică circuitul şi modul de „investire” a energiei psihice.Astfel, total ignorat până la Freud, inconştientul devine adevăratul obiect al psihologiei, iar Eul este propus ca integrator esenţial al sistemului personalităţii.

Contribuţii în domeniu teoriei Eului şi organizării structural- dinamice a psihicului au şi Afred Adler, C. G. Jung, discipoli dizidenţi ai lui S. Freud, ca şi Ludwig Klages (1872- 1956) cu teoria „straturilor” vieţii psihice; E Rothacker (1938) cu teoria „stadiilor persoanei vitale”, H. Thome (1951) care propune termenul de „arie” a personalităţii ( aria propulsivă; aria impulsivă şi aria prospectivă) etc.

Toate acestea au impus ideea de organizare ierarhică, nivelară a psihicului, idee care revine în actualitate şi este adâncită în prezent de reprezentanţii psihologiei trans-personale.Aceştia încercă să realizeze şi o ierarhie în cadrul fiecărui nivel.

Astfel, Ken Wilber (1984) consideră că alături de o philosofia perennis (filosofie eternă) există şi o psihologia perennis (psihologie perenă), ce constă în concepţia universală asupra conştiinţei umane. Fidel doctrinei filosofiei eterne, universale asupra naturii umane şi realităţii, propune- luând în considerare şi aporturile psihologiei egoului, psihologiei jungiene, psihologiei umaniste şi interpersonală- şi stabileşte un „spectru al conştiinţei” format din cinci nivele. Fiecare nivel traversează mai multe gradaţii şi îi este caracteristic un sentiment diferit de identitate personală, de la identitatea supremă a conştiinţei universale la sentimentul particular de identitate asociat conştiinţei eului.

Nivelele spectrului conştiinţei sunt:1. nivelul Spiritului, identic cu realitatea absolută şi ultimă a universului, cu conştiinţa cosmică,

universică- este nivelul suprem de identitate al omului;2. nivelul transpersonal, supraindividual, se asociază cu sentimentul identificării cu un „arhetip” (vezi

C.G.Jung); omul la acest nivel al conştiinţei, nu este conştient de identitatea sa cu universul, dar nici nu se confundă cu organismul individual;

3. nivelul existenţial, la care omul se identifică cu organismul său perceput total, aşa cum există el „acum şi aici”; demarcaţia sine/ altul şi organism/ mediu este clar trasată; la acest nivel încep să se dezvolte prosesele gândirii raţionale şi voinţa personală sub influenţele factorilor biosociali şi culturali interiorizaţi ( norme sociale, limbă, etică, );

4. nivelul egou-lui , unde omul se identifică cu organismul său total, cu psihofiziologia sa – aşa cum o are ca reprezentare mentală; deci, cu eul şi cu imaginea de sine;

5. nivelul „umbrei”, cel la care omul se identifică cu „umbre” vagi ale imaginii sale de sine, cu o parte a egoului, care este persoana sa.

Fiecare nivel se caracterizează prin modele specifice de cunoaştere, prin tipuri distincte de dualisme (ca organism- mediu, sine- nonsine, subiect- obiect), prin clase diferite de procese inconştiente asociate lor ca şi prin modalităţi terapeutice proprii. De asemenea, fiecare nivel în parte dispune de o organizare structural- dinamică şi funcţională proprie, deoarece este format dintr-o structură profundă şi o alta de suprafaţă. In structura profundă rezidă toate principiile limitative şi potenţialităţile nivelui respectiv, inclusiv o structură de suprafaţă ca manifestare particulară a sa. Modificările ce se produc în structurile de suprafaţă sunt numite de Wilbner translaţie, iar cele profunde transformare.

La fel ca nivelul conştient al vieţii psihice şi cel inconştient este diferenţiat şi neomogen, şi anume:1. inconştientul fundamental (o potenţialitate ce poate oricând să devină conştientă);2. inconştientul arhaic ( nu provine din experienţa personală ci este o moştenire filogenetică identică cu un arhetip comun cu

al altor oameni);3. inconştientul submergent ( include structuri, cândva conştiente, dar actual refulate, evacuate de conştiinţa cu care nu au fost

compatibile);4. inconştientul „pecete” (structurile nerefulate dar care oricând pot fi refulate);5. inconştientul emergent (structurile profunde existente de la origine şi nereieşite încă la suprafaţa inconştientului

fundamental).Se observă cu uşurinţă influeţele psihanalitice ale lui S. Freud ( organizarea structural- dinamică, nivelară a inconştientui, inconştientul submergent pare a fi preconştientul freudian, iar inconştientul „ pecete” este Superegoul aceluiaşi) şi C.G. Jung ( teoria arhetipurilor).

Exploatând ideea de aparat psihic introdusă de psihanaliză, Wolman (1986) introduce termenul de protoconştient ca nivel intermediar între conştient şi inconştient, ce caracterizează acele fenomene psihice care nu sunt în întregime nici conştiente, nici inconştiente ( visele lucide, meditaţia, deprivarea senzorială, telepatia, clarviziunea, precogniţia, fobiile, somnambuluismul, emoţiile excesive de excitare sau panică). Ideea pe care am dorit să o ilustrăm este aceea că , deşi cu limite şi inconsecvenţe multiple, teria oranizării interne a psihicului, a dinamismului său conduce la o viziune calitativ nouă ce deschide perspectiva abordării sistemice a psihicului uman, cu trei instanţe: a) conştientul; b) subconştientul; c) inconştientul.

Cursul 12 : CONŞTIENTUL ŞI INCONŞTIENTUL

21

21

Page 22: Fundamentele Psihologiei Generale

a. ConştientulConştiinţa şi nivelul corepondent ei conştientul a fost când redusă la o simplă funcţie psihică numită „vigilenţă”, când extinsă şi asimilată cu Eul şi personalitatea, cu esenţa umană şi voinţa, când supralicitată, ca la introspecţionişi pentru care toată viaţa psihică este conştientă, când eliminată din psihologie ca la behaviorişti etc.

Dificultatea definirii conştiinţei provine din faptul că este pură subiectivitate, se manifestă în experieţele personale şi, de regulă, nu este accesibilă altora.O mai bună cale ar fi să răspundem la întrebarea: „ce înseamnă a fi conştient?”. Cele mai frecvente răspunsuri date de psihologie au fost următoarele:

a. a fi conştient înseamnă a gândi, a stabili relaţii între diferite experienţe (Spencer-1875; W.James –1906; Walon-1924 etc.);b. a dispune de capacitatea de a face sinteze ( Wund concepea conştiinţa ca pe o „sinteză creatoare”, de exemplu);c. a te putea autosupraveghea şi controla (P. Janet);d. a te adapta flexibil la multiple solicitări ( Claparede-1920); e. a fi conştient înseamnă a înţelege ( V. Pavelcu- 1982);f. a fi conştient înseamnă a fi capabil de interogări/întrebări ( n.n. I. Radu-Tomşa).

Raspunsurile la această întrebare pentru psihologie evidenţiază pe lângă funcţiile conştiinţei ( relaţia, sinteza, autocontrolul , adaptarea) şi posibile modalităţi de abordare, din care se desprinde cea a psihologiei funcţionale- deschisă spre analiza operaţională ( în perspectivă nomotetikă) şi cea a fenomenologiei care acordă conştiinţei intenţionalitate, aspiraţie, dezvoltare complexă, iar omului un mod unic de-a- în- lume şi de a trăi particularitatea experienţei proprii, fiecare dintre oameni dispunând de un „ model personal al lumii’’ ( perspectiva idiografică) .

Etimologia cuvântului ( con-scienţia; con-science; so-znanie) este cea mai propice în a arăta că ea (conştiinţa) este o reflectare a lumii şi a sinelui propriu cu ştiinţă,adică lumea reflectată de conştiinţă este descifrată, înţeleasă şi interpretată; prin conştiinţă omul îşi dă seama de „ceva”,pe care îl reproduce în interioritatea sa ca imagini, noţiuni, impresii.Această particularitate a sa evidenţiază funcţia informaţional- cognitivă a conştiinţei. Prin conştiinţă omul îsi formulează scopurile, scenariile de acţiune şi criteriile de eficienţa; acesta fiind funcţia finalistă, teleologică a conştiinţei. Conştiiţa face posibilă anticiparea realităţii şi predicţia evoluţiei acesteia ( funcţia anticipativ- predictivă), prin ea îşi planifică existenţa ( funcţia reglatoare a conştiinţei) şi schimbă lumea, o adaptează necesităţilor sale, adaugă realităţii noi elemente conforme cu scopurile şi voinţa sa ( funcţia creativ- proiectivă a conştiinţei ).

După precizarea conţinutului şi funcţiilor conştiinţei o putem defini ca fiind o formă superioară de organizare psihică a omului, prin care se reflectă şi se realizează integrarea activ- subiectivă a tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care permite raportarea continuă a individului la mediu şi,imlicit, adaptarea specific umană.

Există multe modele explicative în istoria psihologiei, din care în contemporanietate cele mai bine structurate şi valoroase sunt două: unul de inspiraţie cognitivistă, altul aprţine psihologiei umaniste.

Modelul cognitivist – are ca premisă informaţia psihică şi procesarea sa, în care conştiinţa este responsabilă de două procese cognitive fundamentale: înregistrarea şi selecţia stimulilor din mediul extern şi cel intern, astfel încât: datele mnezice, percepţiile şi reprezentările să fie menţinute în „ prim planul” vieţii psihice; să fie activată capacitatea reflexivă; să fie posibil controlul propriului corp şi al mediului prin activităţi cognitive şi comportamentale; să fie posibilă reprezentarea posibilităţilor viitoare ale faptelor proprii şi evenimentelor exterioare care nu sunt prezente ( Kihlstrom, 1984).

Modelul psihoumanist al conştiinţei pleacă de la premisa că modelul topografic al lui Freud este imprecis, cel psihanalist renovat (Id, Ego, Superego) este insuficient, ca şi cele trei perspective de abordare a conştiinţei- behaviorism, psihanaliză, umanism- suferă de reducţionism. In consecinţă, definesc conştiinţa ca fiind „ numele dat experienţei unice a organismului pe care o personalizăm. Cu alta cuvinte, conştiinţa este experienţa unui set de operaţii ale eului a cărei acţiune personalizată este aplicată” ( Mansell, Kahan, 1986, p. 205). Experienţa conştiinţei se produce prin interacţiunea a trei tipuri de variabile:a) Experienţa primară ( un substrat de bază al vieţii format prin stimularea organismului de obiectele fizice sau de diferite persoane);b) Experienţa cunoaşterii ( strâns legată de prima, rezultată din activarea şi funcţionarea unor mecanisme psihice ca atenţia selectivă şi

memoria actualizată etc.);c) Experienţa personală ( privată, unică, tot ceea ce reprezintă „ prim planul” experienţei).

Experienţa personală este esenţială pentru conştiinţă şi se compune, la rândul ei, din două forme de experienţa a Eului- un tip denumit „ Me”, un altul denumit „I” (ambele în limba română se traduc „ Eu”). Experienţa de tip „ Me” este cea care aparţine stric individului- „experienţa mea personală”, care dacă lipseşte sau se deteriorează duce la depersonalizarea individului. Ea este legată mai mult de sistemul corpului ( cenestezia- perceperea propriului corp; alterată de o boală psihică devine „cenestopatie”). Tipul de experienţe „ I” se referă şi rezultă din procesarea informaţiilor de către individ, depinde de nivelul atins în dezvoltarea conştiinţei şi de conţinutul cunoaşterii. Modurile conştiinţei- de la cele normale, la cele de conştiinţă modificată şi cele patologice- rezultă din asocierea diferitelor operaţii ale Eului cu operaţiile auto-memoriei. De altfel, sistemul „operaţilor Ego-ului”este influenţat de „sistemul corp”, [care prin diferite formaţiuni neurale din creier- amygdala, sistemul limbic şi cotexul cerebral- mijlocesc în calitate de „hardwere” diferite tipuri de „interpretări”- interpretarea supravieţuirii ( amygdala), interpretarea emoţională ( sistemul limbic), interpretarea ideaţională (cortexul cerebral)]- şi de sistemul auto-memoriei. Acesta din urmă include: „memoria conectării active’’- din care se detaşează

22

22

Page 23: Fundamentele Psihologiei Generale

Superego-ul şi Ego-ul ideal; „memoria istorică’’ dispusă pe „experienţa memoriei”- toate aceste expresii mnezice edifică „ constructul self”….

Modelul explicativ al conştiinţei în varianta psihoumanistă este cel mai productiv, el fiind preluat şi de alţi autori.

b. SubconştientulCei mai mulţi autori concep acest nivel al organizării psihice ca pe o virtualitate psihică- adică un „rezervor” al conştiinţei, locul unde se condesează şi se conservă amintirile, automatismele, deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau perceptive şi toate acele acte psihice ce au trecut prin filtrul conştiinţei, au fost şi s-au realizat conştient, apoi au intrat în latenţă, pentru a fi oricând posibil a fi activate de conştiinţă. Th. Robot l-a numit „conştiinţa stinsă”, P. Janet şi Pierce il acceptau ca pe „conştiintă inferioară”, situată la limita conştiinţei cu care coexistă etc.

S. Freud, după ce într-o primă fază a cercetărilor sale l-a acceptat şi utilizat pentru a desemna şi descrie inconştientul, ulterior l-a respins cu argumentul că subconştientul sugerează existenţa unei „conştiinte subterane” care, oricât de atenuată, este în continuare calitativ compatibilă cu fenomenul conştient. Deci, între conştient şi subconştient n-ar exista o diferenţă calitativă şi, în cosecinţă, poate fi exclus din structura psihicului. Ideea a fost corijată de Henri Wallon (1879-1962), care a subliniat caracterul dinamic al subconştientului, datorat multiplelor sale cauze şi diferenţierii individuale, ceea ce conturează pregnant ideea existenţei lui ca nivel de sine stătător, distinct de conştient cât şi de inconştient.

Care sunt principalele trăsături ale subconştientului? La acestă întrebare a răspunsinspirat Paul Popescu- Neveanu ( 1976) numindu-l servo-mecanism al conştiinţei caracterizat de proximitatea faţă de conştiinţă şi compatibilitatea cu ea, ca rezervă de informaţii şi de operaţii din care se constituie, uneori, faptele de conştiinţă, cu toate că acestea îşi au izvorul în afara ei, în realitatea materială şi socială. Subconştientul nu este în centrul atenţiei, dar poate avea efecte asupra conştiinţei. Mai mult, nu este doar un rezervor al acesteia, are capacitatea proprie de prelucrare a informaţiilor stocate, pe care le poate restructura. In consecinţă, automatismele, deprinderile, amintirile accesate de conştient de aici nu vor fi absolut identice cu „ intrările” în subconştient.

c. Inconştientul Inainte de investigaţiile şi cercetările directe asupra inconştientului, au fost multiple referiri la acest aspect al vieţii psihice în oprele marilor filosofi germani din epoca post- kantiană (Fichte, Hegel, Schopenhauer), pentru care „filosofia inconştientului” era o constantă. Era considerat aici fie de natură iraţională, necaracteristică „ normalului”, fie era conceptualizat ca o adevărată forţa ce guvernează intreaga viaţă a individului.

Asfel, pentru Schopenhauer (1818, Lumea ca voinţă şi reprezentare) inconştientul se identifica cu voinţa, cu forţa iraţională şi activă, omul însuşi fiind „ o voinţă fără conştiinţa”- „ Voinţa este profesorul, iar intelectul servitorul”. Carl Gustav Carus( 1831, Prelegeri de psihologie) considera că „ viată psihică îşi are cheia în regiunea inconştientului”, iar pentru E. von Hartman (1869, Filosofia inconştientului) viaţa organică cât şi cea spirituală (psihică) sunt dominate de inconştient.

In această perioadă au fost intense cercetări clinice experimentale la Şcoala de la Salpetriere condusă de Charcot şi cea de la Nancy ( Bernheim) asupra isteriei, hipnotismului, somnanbuluismului şi disocierii personalităţii – care au conturat mai bine premisele unei psihologii a inconştientului. Acesta era acceptat de clinicieni ca reversul conştiinţei, ca slăbiciune a Eului, ca o deficienţa psihică sau automatism psihic. Clinic şi filosofic drumul spre psihanaliză şi psihologia inconştientului era deschis.

Pasul decisiv l-a făcut S. Freud, cel care vorbeşte de trei tipuri de inconştient ( Sinele, Eul, SupraEul), marcate de conflicte şi tensiuni, unele refulate sau pe cale de a fi refulate. Acesta a descoperit un inconştient dinamic, conflictual, tensionat, corelat cu procesul refulării,pe care l-a adjectivat ca pe o „calitate psihică”, accea de a fi chiar inconştiente- amintirile, mecanismele de refulare, tot ce porneşte de la Supraeu. Practic, Freud distinge trei tipuri de inconştient (Sinele sau inconştientul propriu zis; o parte a Eului; Supereul- unde primul este inconştientul refulat, celelate două, inconştientul nerefulat). După primele încercări de utilizare a psihanalizei ca metodă terapeutică, considerată validă, în anul 1910 se constituie Asociaţia psihanalitică internaţională al cărui preşedinte a fost ales C.G. Jung, avănd alături pe primii freudieni (Alfred Adler, OttoRank, Theodor Reik ş.a.). Acum se conturează şi primele dizidenţe din freudism şi începe o perioadă post-freudiană.

Contribuţiile dizidenţilor au fost fertile pentru psihanaliză şi freudism. Astfel, pentru Adler, psihismul inconştient este determinat de voinţa de putere şi sentimentul de inferioritate, acestea fiind mecanismele compensatorii fie ale unor deficienţe psihice percepute ca dezagreabile, fie ale inferiorităţii reale sau presupuse ale Eului. Incoştientul adlerian este marcat de conflictul dintre o tendinţa negativă ( sentimentul de inferioritate) şi o alta pozitivă (tendinţa de a fi superior), aceasta din urmă fiind orientată spre compensare ( fenomen cu acelaşi rol ca la Freud).

Influenţat de Adler, Jung reia analiza inconştientului individual şi consideră libidoul ca fiind constituit, pe de oparte, din ansamblul instinctelor dominante, inclusiv instinctul de putere iar, pe de altă parte, ca fiind orientat în două direcţii opuse: centripet şi centrifug, spre lume şi spre sine. Acest aspect conduce la ideea de personalitate introvertită şi extravertită. Tot Jung introduce conceptul de inconştient colectiv şi pe cel de arhetip. Inconştientul colectiv este interpretat ca o zonă profundă non-individuală, supraindividuală a psihicului ce conţine imagini ancestrale care dormitează în zonele profunde ale inconştientului ca ahetipuri- cele care dau posibilitatea individului de a avea acces la „sufletul istoriei colective”, la Dumnezeu sau la Diavol. Dacă la S.

23

23

Page 24: Fundamentele Psihologiei Generale

Freud, în orice inconştient există „complexe” (vezi complexul Oedip), la C.G. Jung inconştientul colectiv este preexistent individului, se naşte cu el etc.

Dincolo de diversiratea opiniilor şi teoriilor despre inconştient rămăne de abordat natura inconştientului.Este el pur afectiv aşa cum au crezut cei mai mulţi autori? Dacă nu este afectivitate pură înseamnă că include şi elemente de natură cognitivă, ceea ce naşte o nouă întrebare: inconştientul este constituit din imagini sau din cuvinte?

Soluţia: aşa cum conştiinţa nu este exclusiv raţională, nici inconştientul nu poate fi pur afectiv, el trebuie interpretat ca fiind preponderent afectiv. Acest fapt a fost sezizat de Jung care credea că arhetipurile, imaginile condensate şi colective, deşi instinctive, sunt deopotrivă sentiment şi idee. Apoi, dacă inconştientul este aşa cum l-a conceput Freud- autonom, total iraţional, deci, format numai din imagini, din percepţii interne sau fantasme ce scapă oricărei formulări conştiente, cum se poate „dialoga” cu el? Soluţia a dat-o H. Ey (1983, p.352). Inconştientul este structurat ca un limbaj şi, deci,…”se e poate comunica cu el, însă cu condiţia de a-l auzi”. El „vorbeşte” în om şi, pentru a-l auzi „ este necesar să sesizăm Inconştientul ca o respingere, ca o negare, ca o condamnare a unui trecut care nu poate fi depăşit şi ca o încarcerare în fantasmele unui mod de a vorbi pentru a nu spune nimic” (ibidem, p.353). Fiind opac, criptat, interzis dezvăluirii directe, tocmai descifrarea lui prin metoda asociaţiilor verbale libere (teoretiztă şi utilizată de psihanaliză) este calea de „eliberare” şi de însănătoşire psihică. Verbalizarea imaginilor ( prin interacţiunea imagine- cuvânt), a fantasmelor abisale, refulate reprezintă tocmai cheia psihanalizei ca terapie. „Iluminat” de conştiinţă, inconştientul se „eliberează”, conflictele se estompează până la dispariţie, psihicul se „fluidizează”.

Psihologia contemporană defineşte inconştientul ca fiind o entitate psihică ce include tendinţele ascunse, conflictele emoţionale generate de resoturile intime ale personalităţii.

El nu este amorf, lipsit de organizare, dar este structurat după altă ordine decât cea a conştiinţei, adică ordinea bazală proprie subiectivităţii. Dispune de o schemă dinamică deschisă permanent spre lume, unde, cu prioritate, în debutul vieţii persoanei (copilărie, adolescenţă) se structurează elemente cu rezonanţă biologică, culturală, socială. Aşadar, experienţa psihosomatică inconştientă, rezultată din funcţionarea sistemului neurovegetativ sau autonom (respiraţie, circulaţie, digestie etc.), automatismele psihologice rezultate din experienţa cunoaşterii („inconştientul subliminal”) şi funcţionarea normală a câmpului conştiinţei, practic, toate formele primitive ale existenţei persoanei sunt sisteme de forţe care constituie inconştientul.

Departe de a avea un rol negativ el ( Inconştientul ):a) este sursa de energizare şi dinamism a întregii vieţi psihice ( nu este niciodată „ scos din priză”, spre deosebire de conştiinţă!!);b) facilitează şi condiţionează procesul creator prin combinări şi recombinări spontane);c) asigură unitatea Eului ca depozitar al programelor informaţionale şi a tensiunilor motivaţionale bazale;d) dă continuitate vieţii psihice în toate ipostazele sale existenţiale normale sau patologice;e) în stările modificate de conştiinţă, se pare că se poate cupla la sursa universală, unică de energie şi informaţie ( vezi cercetătile de psihologie trans- personală, teoria rezonanţei morfice, filosofiile şi terapiile „ neconvenţionale” etc.).

Cursul 13:RELAŢIA DINTRE CONŞTIENT ŞI INCONŞTIENTIn mod curent între inconştient şi conştient există relaţii dinamice vitale ce asigură integritatea vieţii psihice; cele două instanţe sunt momente funcţionale inseparabile ale psihicului uman.Conţinuturile psihice conştiente se pot stoca în inconştient, care însoţaşte permanent conştiinţa şi o tensionează în funcţie de împrejurări. Altfel spus: ”Inconştientul face parte din fiinţa noastră, este corpul ei „ ( H. Ey, Ibidem, p. 357). Inconştientul activează, modifică şi orientează descărcările energetico- informaţionale ale conştientului, iar conştientul restricţionează, „ cenzurează” şi stabilizează inconştientul.

Coordonate şi/sau alternate cele două instanţe ale psihicului sunt în relaţii dinamice:i:a) circulare, de trecere a uneia în alta, fără ca una din ele să „ goleasă” total pe cealaltă; respectiv, nu intregul conţinut al

inconştientului a fost vreodată conştient, aşa cum numai unele conţinuturi ale conştientului provin din inconştient;b) de subordonare integrativă, ceea ce presupune subordonarea şi dominarea uneia de către cealaltă- cu dominarea inconştientului

de către conştient ( acesta stăpâneşte, contracarează, conduce pornirile inconştientului, mai ales cele în contradicţie cu valorile morale acceptate, interiorizate de către subiect) sau invers, dominarea conştientului de către inconştient ( spre exemplu: stările de afect extrem, de transă creatoare sau mistică, în stările de „inspiraţie”, în unele stări patologice când inconştientul devine principalul reglator al conduitei, ca în cazul psihozelor):

c) de echilibrare, de uşor balans, fără predominamţa uneia asupra celeilalte ( stările de reverie, de spontanietate, contemplaţie).La om, în dinamica conştientului şi inconştientul principalul reper rămăne conştiinţa, doar prin ea se reflecta adecvat realitatea, iar conduita poate rămâne în limitele acceptabile ale conştiinţei morale.

In funcţie de concepţia relaţiilor dintre conştient şi inconştient se formulează şi se explică diferite forme de psihoterapii, astfel:a) cura psihanalitică- fundamentată de Freud, are la bază concepţia privind un inconştient dinamic, în care inconştientul are

rolul dominant în raport cu conştiinţa;b) psihoterapia fenomenologică existenţială- are la origine fenomenologia, un curent filosofic fundamentat de E. Husserl

(19oo) şi existenţialismul (J.P. Sarte, M. Merleu- Ponty), o filosofie şi o psihologie a sensului vieţii, a angoasei şi semnificaţiilor sale, a personalităţii „condamnată să aleagă”, inclusiv prin re-semnificarea lumii;

24

24

Page 25: Fundamentele Psihologiei Generale

c) psihanaliza umanistă ( E. Fromm, Horney, Rank, Fairbain, Winncot),pentru care nevrozele sunt date de angoasa alegerii, de exerciţiul voinţei restricţionate;

d) psihologia umanistă promovată de C. Rogers, A.H. Maslow, Bugental ş.a., unde accentul cade pe valorile proprii omului autentic- libertate, creativitate, conştiinţa de sine, potenţial uman.

Cursul 14: PROVOCĂRI ŞI PERSPECTIVE NOI DE ABORDARE A PSIHICULUI - TEORIA INFORMAŢIEI, COGNITIVISMUL,SINERGETISMUL -

a. Teoria informaţieiPerspectiva modernă asupra psihicului este şi rezultatul aplicării în domeniul psihologiei a teoriei generale a sistemelor, a

ciberneticii, a organizării dinamice şi a teoriei şi tehnologiei informaţiei. Cea mai importantă mutaţie este aceea că s-a introdus ideea de determinaţia informaţională a psihicului, considerat ca sistem sinergetic, având ca finalitate informarea, comanda şi controlul interacţiunii dintre individ ( omul, în cazul psihicului uman) şi mediul de existenţă natural şi social. Altfel spus, psihicul uman este instrumentul adaptării individului uman la mediul existenţial, aşa cum el este perceput, interpretat şi acceptat.

In consecinţă:- psihicul nu poate fi redus la fenomenele substanţial-energetice ale creierului, dar nu poate fi/ exista în afara lui;- aşa cum informaţia este lipsită de proprietăţi sensibile şi nu poate fi direct percepută, ci indirect prin efectele sale, pe

care le produce în dinamica şi comportamentul sistemului, nici psihicul nu se evidenţiază direct ci, mediat, prin actele comportamentale;

- informaţia include procese de reglare- organizare proprii diferitelor tipuri de sistem, ceea ce în sistemul psihic se „traduce” prin componenta reglatorie, de mediere a raporturilor individului cu lumea externă şi cu sine;

- informaţia nu există decât în procesul comunicării, în afara lui nu există decât ca poteţă; în consecinţă, nici psihicul nu este un dat imanent, el se formează în şi prin interacţiunea (comunicare) individului cu lumea.

b.CognitivismulIn anii ’70 ai secolului trecut s-a conturat în psihologie o nouă orientare, cognitivismul, care se dorea a fi o nouă viziune integratoare asupra psihicului, propunea o nouă terapie şi o nouă teorie asupra personalităţii. Psihologia cognitivă era originată în studiile lui N. Chomsky asupra gramaticilor generative şi transformaţionale, cele consacrate inteligenţei artificiale şi, nu în ultimul rând, studiile lui J. Piaget asupra inteligenţei artificiale.

Ulterior, P. Fraisse, considera că neo-behaviristul Tolman ar fi adevăratul inţiator al psihologiei cognitive prin aceea că el a introdus variabilele intremediare între S(stimul)şi R( reacţie). Alţi autori consideră că unul dintre precursorii cognitivismului este W. James (1890) care a introdus distincţia dintre memoria primară ( referitoare la prezentul psihologic) şi memoria secundară ( trecutul psihologic), distincţie reluată peste ani de cognitiviştii ce diferenţiau între memoria de scurtă durată şi cea de lungă durată (Eysenck, Keane), la care se adaugă încercările logicianului M. Turing care, cu maşina de calcul inventată de el, a putut simula în 1953 jocul de şah , ulterior soluţionarea euristică a problemelor pe computer.

Reperul central al noii orientări în psihologie este lucrarea lui Ulrich Neisser, Cognitive Psychologie ( 1967), în care se sintetiza încercările anterioare de aplicare a teoriei informaţiei în psihologie ( Miller şi Cherry), se propunea ideea de „tratare a informaţiilor” printr-un bioprocesor ( creierul), având ca finalitate gândirea şi rezolvarea problemelor.

Ideile fundamentale ale cognitivismului sunt următoarele:1. organismul uman, în general, şi sistemul cognitiv, în special, sunt sisteme de prelucrare a informaţiilor;2. ca orice sistem de prelucrare a informaţiilor este, în esenţă, un sistem de prelucrare a semnelor şi semnalelor;3. arhitectura proprie sistemului cognitiv poate fi stabilită prin analogie cu arhitectonica funcţională a computerului

( „metafora computer”) sau prin analogie cu funcţionarea creierului ( „metafora creier”);4. sistemul cognitiv se compune din trei elemente- reprezentări cognitive, structuri sau scheme cognitive, operaţii sau

prelucrări cognitive- interrelaţionate între ele;5. performanţele intelectuale ale omului şi problemele sale pot fi modelate artificial şi încredinţate maşinilor pentru a le

soluţiona ( prin „sistemul expert”);6. psihologia cognitivă se intersectează cu inteligenţa artificială în construcţia sistemelor expert care includ: baza de

cunoştinţe, maşina de interfeţe, modul de învăţare, interfaţa).Metaforele: „ computer” , „sistemul expert”, „inteligenţă artificială” sugerează foarte bine „împrumuturile” reciproce dintre psihologie şi ştiinţe computaţionale- psihologia cognitivă preia conceptele de „procesare a informaţiilor”, „potenţial informaţional”, „set de informaţie”, „virus informaţional” din teoria informaţiei şi tehnologia computerelor, care preluaseră din psihologie conceptul de inteligenţă.

25

25

Page 26: Fundamentele Psihologiei Generale

Psihologia cognitivă rămâne un moment important în evoluţia ştiinţelor despre om, are un obiect de studiu ( procesele cognitive, ca „ sisteme dinamice de prelucrare a informaţiilor”), o metodă „ tehnică” preluată din tehnologia computerelor, chiar o psihoterapie validă ( psihoterapia cognitivă).

Mai mult, după ce „ ea ( psihologia cognitivă, n.n. R-T, I.) a explicat tot ce a putut fi explicat pe baza teoriilor anterioare, dar, în plus, explică şi ceea ce acestea nu au putut explica”( Mircea Miclea, 1994, Psihologie cognitivă, Cluj- Napoca, Casa de Editură Gloria, p.7), deschide calea spre integrarea în psihologie şi a altor cuceriri ale ştiinţelor, în general, ale ştiinţelor despre om, în special. Aşa cum remarca şi laureatul Premiului Nobel pentru medicină (1981), Roger W. Spearry, neurobiolog, care a demonstrat specializarea emisferelor cerebrale:„ Revoluţia cognitivă rămâne o certitudine reală, solidă şi reprezintă ceva cu totul special în psihologie…Psihologia cognitivă a înlocuit „euforia reducţionistă” a mijlocului anilor ’60 cu viziunea şi explicaţia ei holistă, …cosmosul anterior searbăd susţinut de ştiinţă, strict fizicalist, gol de orice valoare şi de spirit, este acum infuzat de calităţi cognitive şi subiective, valori şi macrofenomene emergente îmbogăţite în toate modurile” ( Spearry, R.W., The Future of Psychology, American Psychologist, vol. 50, nr. 7, 1995).

d. Sistemismul sinergeticPremisele abordării sistemice a psihicului este de dată relativ recentă, dar originile ei sunt mult în trecut (filosofie, biologie, fiziologie, neurologie, lingvistică, cibernetică ş.a.). Incă în sec.XVI, matematicianul şi filosoful R. Descates (1596- 1650), în Tratatul despre om avansa ideea de om ca „ maşină vie”, idee ce a fost preluată peste un secol de materialismul francez, de medicul şi filosoful La Metrie (1709- 1751), cel care, în lucrarea Omul maşină, consideră funcţiile proprii fiziologiei organismului uman ca un agregat similar organelor unei maşini.

Punctul de vedere cel mai apropiat de ideaa de sistem cibernetic a fost exprimat în fiziologie şi neurologie. Avem în vedere, în principal, pe genialul precursor al ciberneticii rusul P. K. Anohin, cel care încă în 1935 s-a preocupat de studiul aferentaţiei prin care a prefigurat unele din principiile ciberneticii.

Anohin clasifică aferentaţia în trei grupe:a. aferentaţia situaţională sau circumstanţială ( influenţa externă a tuturor agenţilor care, în condiţiile date, au o relativă

constanţă pentru om sau animal);b. aferentaţia declanşatoare ( impulsul, stimulul care produce o excitaţie în sistemul nervos central şi conduce la manifestare

exterioară a organismului);c. aferentaţia inversă ( care informeaza asupra rezultatelor acţiunii efectorii, dând organismului posibilitatea informării asupra

gradului de reuşită al acţiunii efectorii).Intersul major a fost în rândul fiziologilor, al ciberneticienilor şi psihologilor. Pentru psihologie, se consacră conceptul de “acceptor psihologic al acţiunii”, se reformulează teoria activităţii reflex- condiţionate a lui I. P. Pavlov şi se reafirmă principiul nervismului, după care neuronul cerebral este “suportul” material al proceselor psihice. Studiind activitatea reflex- condiţionată a creierului a formulat “teoria sistemului funcţional” în care verigile de bază care intervin în funcţionarea actelor reflexe sunt centri nervoşi din etajul cortical şi cel subcortical după algoritmul următor:

1.sinteza aferentă; 2. luarea deciziei; 3. programul aferent al acţiunii; 4. anticiparea parametrilor viitorului rezultat de către acceptorul acţiunii; 5. obţinerea rezultatului; 6. aferentaţia inversă despre parametrii rezultatului; 7. comparaţia parametrilor rezultatului realmente obţiunut cu cei prognosticaţi de acceptorul acţiunii.

Cel ce sancţionează definitiv informaţia despre acţiunea efectorie este “acceptorul psihologic”, care, dacă rezultatele nu sunt cele aşteptate, relansează un nou lanţ de acţiuni ( comportamente), într-o nouă sinteză aferentă ce poate include noi elemente de informare, de memorie, de motivaţie etc.

Apariţia ciberneticii ca “ştiinţa controlului şi comunicării la animal şi la om”, cum a definit-o Norbert Wiener (1894- 1964), a avut un impact deosebit aspra filosofiei şi ştiintelor secolului XX. Cibernetica propune noţiunile de reglare şi deviaţie, cele de control şi de programare, precum şi alte concepte operaţionale prin care se explică şi se înţelege funcţionarea celor mai diverse maşini şi “ mecanisme”, inclusiv cele biologice şi sociale. Cea mai revoluţionară este noţiunea de “feed- back” ( conexiune inversă) cu diversele sale varietăţi - ( feed- back-ul negativ care anulează orice deviaţie de la normă; feed- back-ul pozitiv care, dinpotrivă, creşte deviaţia) - ce generalizează raporturile implicate în autoreglarea organismelor vii sau nevii (automate), permite formalizarea pe baza matematicilor superioare şi modelarea funcţiilor şi activităţilor organismelor. In psihologie ecoul a fost, deasemenea, deosebit – modifică aparatul său conceptual, metodele de investigaţie şi mai ales viziunea despre psihic, până la fundamentrea unei cibernetici psihologice şi a psihociberneticii (M. Maltz).

Aproape simultan a fost şi impactul teoriei generale a sistemelor, care a impus noi corelaţii şi puncte de vedere, inclusiv metoda sistemică de abordare a psihicului şi sistemismul ca metodologie de cercetare.

Viziunea sistemică asupra psihicului include şi contribuţii din chiar interiorul psihologiei. Cele mai importante par a fi cea a psihologiei gestaltiste (configuraţionistă) şi cea a structuralismului psihologic (J.Piaget ).

Gestaltismul, ca reacţie împotriva asociaţionismului incapabil să explice unitatea şi dinamismul vieţii psihice, consacră prioritatea “formei”, a totalităţii asupra părţilor, a integralităţii asupra conţinutului. “Formele totale” nu erau sinteze ale unor elemente mai

26

26

Page 27: Fundamentele Psihologiei Generale

simple ci datumuri, adică fapte primare de esenţa inconştientă şi de natură fiziologică sau psihologică. M. Wertheimer (1880- 1943), W. Kohler (1887- 1967) sau K. Koffka (1886- 1941) impun gestaltismul nu numai în psihologie ci şi în antropologie, sociologie şi chiar medicină. Legea pregnanţei sau a bunei forme reuneşte într-o explicaţie coerentă două categorii de factori unii aparţinând subiectului ( atitudini, interese, priorităţi etc.) alţii mediului, faptul facilitator al instalării unui echilibru fiind “ câmpul de forţe “ creat la interacţiunea lor.

Structuralismul psihologic impune ideea de structură, de ordine şi de “tot organizat”. Roger Mucchieli ( 1966, Introducere în psihologia structurală) şi mai ales Jean Piaget ( 1968, Structuralismul) contribuie la ideea de structură ca totalitate şi set de transformări, iar Raymond Bourdon la definirea structurii în funcţie de context.

Ceva mai recent în psihologie a intervenit o nouă abordare neclasică a organizării numită sinergetică ( gr. sin , “împreună cu”; ergon- “acţiune”, efect cooperativ). Herman Haken (1971) numeşte ştiinţa pe care o fundamentează (sinergetica)-“ştiinţa autoorgani-zării sau autostructurării sistemelor, independent de natura lor ( fizică, chimică, biologică, socială)”. Prin sinergetică se explică nu numai organizarea ci şi autoorganizarea, nu numai structura sistemului ci şi funcţionarea lui prin mecnisme interne de intracţiune sinergetică. Interacţiunea sinergetică este deosebit de fertilă în psihologie; prin conceptul de cooperare sincronă, interpretat ca funcţionarea împreună şi deodată a elementelor ( unele prin altele, nu unele după altele) şi cel de cooperarea interacţiunilor ( nu doar a elementelor care interacţionează) se poate explica şi interpreta mai exact “ procesualitatea”deosebit de complexă a fenomenelor psihice. [ PSIHICUL CA SISTEM- vezi cursul “ Psihicul uman- caracterizare generală]

Cursul 15 : PARAPSIHOLOGIA SAU MANIFESTĂRILE ŞI POTENŢELE EXTRAORDINARE ALE PSIHICULUI UMANFenomene cum ar fi telepatia, clarviziunea, precogniţia, retrocogniţia, psihokinesia sunt denumite şi explicate cu diferiţi termeni şi diferite modele interpretative. Cei mai mulţi cercetători le denumesc fenomene parapsihologice, “ fenomene exotice”, “ fenomene PSI’ sau psihotronice.Termenul de parapsihologie a fost introdus şi explicat de Dessoir (1889) pentru a defini disciplina care urma să cerceteze aspectele ce nu se încadrau în contextul normal al vieţii psihice a individului. Etimologic definit, termenul desemnează ceea ce se situează “ lângă”, “dincolo de” [ para ( gr.) ] contextul normal al vieţii psihice.

Total ignorate de unii, supralicitate de alţii sau declarate fenomene pseudoştiinţifice, exagerări şi concepţii naïve sau spiritiste, acest domeniu constituie o provocare pentru psihologia actuală care, pe de o parte, nu poate nega realitatea lor, pe de alta nu o poate explica într-un mod satisfăcător.

Reţinem ca repere teoretice majore contribuţiile în domeniu ale lui Thouless şi Wiesner, care prin termenul de “ fenomen PSI”denumesc capacitatea psihicului uman de a realiza indo- şi exosomatic procese de percepţie extrasenzorială, cât şi meritul lui J.B. Rhine (1895- 1980), cel care, într-una din cărţile sale [ “Parapsihologia: ştiinţa de frontieră a psihicului”- cu cinci ediţii publicate în sute de mii de exemplare], clasifică fenomenele parapsihologice în două mari categorii: cele ale percepţiei extrasenzoriale şi cele psihokinetice.

Percepţia extrasenzorială cuprinde fenomene ca: telepatia, clarviziunea, precogniţia, retocogniţia.Psihokinesia – se referă la fenomene legate de “kinesia”, adică mişcarea unor obiecte cu “puterea minţii”, materializări, dematerializări, apariţii etc.

Telepatia ( tele- departe; pathe- simţire) denumeşte “ simţirea la distanţa”, o formă de comunicare între doi sau mai mulţi indivizi, un transfer de informaţii între ei, în afara canalelor senzoriale cunoscute. Studiul ei implică răspunsul la întrebări de genul : ce se transmite şi recepţionează ( gânduri, idei, noţiuni, simboluri, emoţii); capacităţile personale ale subiecţilor receptori ( capacitate de sugestie, susceptibilitate emoţională,afectivitate simpatetică); caracteristicile elementelor recepţionate ( simbolica, distorsiunea, fragmentaritatea); influenţa mediului şi a distanţei ( mediul de propagare, ecranarea mesajului, decalajul temporal etc.).Calarviziunea ( fr. claire- clar ; voyance- viziune) desemneză viziunea corectă, clară pe care o are un subiect, capacitatea sa de a achiziţiona informaţie direct de la sursa exterioară, fară ca acesta să fie un alt subiect. Cele mai des descrise sunt imaginea unor locuri şi evenimente îndepărtate în spaţiu [dar actuale în timp], apoi cpriptoscopia ( descifrarea conţinutului unui mesaj închis intr-o cutie).Precogniţia ( lat.prae- înainte; cognoscere- a cunoaşte) denumeşte capacitatea de a cunoaşte, de a achiziţiona informaţii anticipate despre evenimentele viitoare; nu se confundă cu deducţia sau speculaţia logică. Se manifestă spontan, presupune un decalaj temporal între momentul declanşării evenimentului şi cel al achiziţiei informaţiei despre el; practic se inversează determinismul cauzal ( se cunoaşte efectul înaintea cauzei) şi se manifestă atât telepatic, cât şi prin clarviziune. Aici se înscrie şi fenomenul de “ deja vu”, adică “deja văzut”, în care o personă, aflată prima oară întru- un loc oarecare, are impresia că a mai fost acolo, toate obiectele şi persoanele fiindu-i cunoscute. Precogniţii pot fi cu privire la orice eveniment, dar, se pare că evenimentele nefericite sunt mai frecvent obiectul lor. O mare încărcătură emoţională condiţionează precogniţiile ce pot să apară atât în stare de veghe, cât şi în somn, sub forma viselor.Retrocogniţia ( lat. retro- înapoi; cognoscere- a cunoaşte), adică cunoaşterea înapoi în timp;informaţii direct din trecut asupra unor evenimente din trecutul imediat sau îndepărtat.Alte manifestări “paranormale” descrise de literatură sunt:

27

27

Page 28: Fundamentele Psihologiei Generale

Radiestezia ( detectarea a ”ceva” anume, ca apă, metale, petrol etc,) cu ajutorul unei baghete, anse sau pendul;Paradiagnoza ( capacitatea unor subiecţi total lipsiţi de pregătire medicală de a diagnostica o afecţiune, cauza sa, tratamentul fără a consulta pacientul şi fără a deţine date despre starea lui);Psihometria, adică stimularea capacităţilor subiectului şi evocarea unor evenimente care nu se derulează în prezent [furturi, dispariţii etc.].

Debutul cercetării sistematice a fenomenelor parapsihologice este amplasat în anul 1882, când la Londra a luat fiinţă Societatea de cercetări psihice ( SPR), care deschide o filială în SUA în anul 1885 (ASPR), urmat de înfiinţarea Institutului Internaţional de Cercetări Metapsihice ( 1918, Paris) şi Laboratorul de studiu al fenomenelor parapsiholo-gice, înfiinţat în 1934 în cadrul Universitătii Duke ( Carolina de Nord) de care îşi leagă numele şi activitatea lui Rhine. La momentul actual, numărul cercetătorilor este destul de mare, iar răspândirea lor se constată în multe ţări.

Consacrarea existenţei lor o aduce cercetarea statistico- matematică, din care rezultă concluzii interesante pentru ştiintele despre om.

Asfel, s-a relevat faptul că:- stările de conştiinţă alterată, cu un grad redus de control, induse prin hipnoză sau prin substanţe psihoactivatoare

facilitează fenomenele de percepţie extrasenzorială;- subiecţii spontani, extravertiţi, adaptabili social sunt mai compatibili cu fenomenele parapsihologice;- deşi, nu există o teorie unificatoare validă ştiinţific în domeniul socio-uman, provocările vin din partea unor ştiinţe ale

naturii, în principal ale fizicii cuantice, holografiei, teoria câpurilor, cea a naturii luminii şi teoria rezonanţei morfice.[ Pentru detalii vezi: “Omul şi natura umană la limita paradigmelor stiinţei contemporane” şi “ Rezonanţa morfică un concept, o realitate şi un principiu integrator”- autor: Ion Radu- Tomşa , Ed. AISM, 2003].

Cursul 16: STĂRILE MODIFICATE ALE CONŞTIINŢEIAccesul la acest domeniu este mai facil dacă ne reamintim ce este conştiinţa, ce este conştienţa ( fenomen psihofiziologic) şi nivelul conştient de ierarhizare structural-funcţională a psihicului uman. Astfel, se ştie că nivelul conştient şi conştiinţa implică treceri de la o stare la alta, fapt care face ca şi rolul lor să fie în fiecare moment altul.In consecinţă, cercetătorii s-au orientat spre studiul, cu precădere a celor care sunt numite “ stări de conştiinţă modificată” (SCM).

Pentru mulţi, explicaţia subzistă în a considera conştiinţa ca un gen de energie psihică ce acţionează sub şi prin structuri specifice pe care le activează. Procesul derulării conştiinţei activează structurile psihice, pe care le modelează într-un număr crescut, dar limitat,de moduri de funcţionare ( Charles Tart, 1984, p 159). În cursul ontogenezei, individul născut într-un mediu socio- cultural va selecţiona şi dezvolta un număr restrâns de asemenea potenţialităţi, unele fiind ignorate sau altele respinse. Rezultă de aici şi rolul factorilor socio- cultuali, care împreună cu alţi factori aleatori constituie elementele structurale de la care se vor construi stările de conştiinţă. Cultura şi valorile internalizate în ontogeneză “cenzurează” şi particularizează edificiul stărilor de conştiinţă, pe care le putem desemna ca fiind configuraţia elementelor componente ale conştiinţei, aşa cum se prezintă ele la un moment dat şi pentru o perioadă detrminată de timp ( M. Zlate, 1996, p.250). Acestea au o dublă determinare: una ereditară, filogenetică şi o alta ontogenetică, dată prin “experienţa vieţii” într-un mediu socio- cultural.

Roland Fischer (1977) delimitează şase stări de conştiinţă, Anne Chassaing (1977) reduce numărul lor la patru ( veghe, vise, somn, extaz), iar psihologul român M. Zlate (1996) le include în două mari categorii: unel obişnuite, ordinare, numite şi normale şi altele neobişnuite, ne-ordinare, numite şi alterate. Astfel, include în termenul de “stare de conştiinţă modificată” (SCM) stările ne-ordinare ale conştiinţei ( Somn, Vis, Hipnoză) şi în termenul de “stare de conştiinţă alterată” (SCA) acele stări de tulburare calitativă a conştiinţei care ies din sfera normalului şi intră în cea a patologicului ( obtuzia, torpoarea, obnubilarea, stuporul etc.). Interesantă este şi opinia lui L. E. Unestahl (1987), care influenţat (probabil) de descoperirea lui R. W. Sperry (1981) privind specializarea emisferelor cerebrale, afirmă opinia după care conştiinţa dispune de două modalităţi de funcţionare: modul dominant ( D ) de funcţiune bazat pe logică şi raţiune cu activarea dominantă a emisferei cerebrale stângă; modul alternativ ( A) de funcţiune bazat pe insight sau “intuiţie”cu activarea prioritară a emisferei drepte.

MODELUL STARILOR NORMALE SI AL CELOR ALTERNATIVE DE CONŞTIINŢĂ

28

28

Page 29: Fundamentele Psihologiei Generale

MODUL “D”( dominant) MODUL “A” (alternativ)Raţiune- LogicăGândire analiticăTestarea realităţiiPlanificareStrategiiEvaluareAnaliza detaliilorInstrucţiuni verbaleControl voluntarAnticiparea viitoruluiLinearitatea temporarăProcese serialeÎncercări Eforturi

Intuiţie- iluminareSinteză AutomatismSugestibilitateSpontanietate ( creativitate)Evaluarea liberă a informaţiilorFeed- back pozitivApreciere globalăVizualizareImagini kinesteziceControl prin programarea scopurilorTrăire în prezentÎnţelegere non-verbalăMetaforeLimbaj corporalModelareAsociaţii

La fel de răspândită este şi ideea trecerii de la o stare la alta a conştiinţei, de la un mod de funcţionare la altul prin parcurgerea [pe verticală] a unui “ continum vertical al existenţei umane” ( Dement, 1967) cu două extreme [ veghea şi somnul] şi multe verigi intermediare care ar echivala cu trecerea de la veghe la somn sau invers, de la somn la veghe.

In opinia noastră ( I., R-T), plasarea la un moment dat a organismului pe acest “ continuum vertical” se face în funcţie de cantitatea stimulărilor primite de la cortex, de angajarea sistemului reticular activator ascendent (SRAA) şi stările de frecvenţă ale funcţionării creierului: beta [ 13 la 30 de cicli pe secundă – starea de veghe]; alfa [ 8 la 12 cicli / sec.- relaxare, reverie hipnagogică, tranziţie spre starea de somn superficial]; teta şi delta [ 2 la 8 cicli / sec.- stare de somn moderat, profun sau foarte profund], cu trecerea la limită în starea de comă.

STĂRILE DE CONŞTIINŢĂ MODIFICATĂ -Inducere, efecte şi utilitate-

Primul pas în inducerea SCM presupune două operaţii: modificarea stării prezente, “alterarea” integralităţii sale; acţiune psihologică şi fiziologică pentru integrarea într-un nou sistem. Revenirea la “normalitate” implică utilizarea unor forţe structurante [ psihice şi fiziologice] ca: repetiţia stimulilor; monotonia; reţinerea mişcărilor; oprirea unor stimuli; concentrarea mentală; pasivitatea; detaşarea; substanţe psihoactivatoare.

Principalele efecte ale funcţionalităţii conştiinţei alterate sunt (A.M. Ludwig, 1966):1. alterarea gândirii ( mixtări între cauze şi efecte; variaţii în concentrarea atenţiei; în memorie; raţionament); 2. alterarea percepţiei timpului; 3. abandonarea controlului; 4. explozia expresiilor emoţionale ( acestea sunt mai vii, mai directe, mai puternice); 5. schimbarea percepţiei corpului ( cenesteziei); 6. percepţie distorsionată ( vizuală, auditivă, tacilă, gustativă şi olfactivă); 7. alterarea semnificării ( individul simte şi crede că atinge adevărata semnificaţie a vieţii); 8. verbalizare dificilă ( starea este greu de exprimat); 9. întinerirea ( se simt renăscuţi, întineriţi); 10. hipersugestibilitatea ( pierd contactul cu realitatea imediată, se anulează simţul critic). După Colin Martindale (1981), în sinteză, SAC au următoarele caracteristici:

1. produc modificări în procesele gândirii ( în structurarea şi analiza informaţiilor se rămâne, de obicei, la nivelul concret al obiectelor şi imaginilor);

2. se schimbă frecvent experienţa Eului ( Eul şi realitatea externă se îmbină, se amestecă);3. scad capaciţile de control şi autocontrol (capacitatea de retenţie diminuiază; creşte gradul de sugestibilitate);4. antrenează un clivaj între realitatea externă şi percepţii ( subiectul vede şi aude ceea ce nu există în realitate);5. conţinutul conştiinţei devine mai viu ( culorile devin mai luminoase, sunetele mai acute, emoţiile sunt trăite mai intens).In concluzie, efectele SAC sunt şi pozitive şi negative; cele pozitive, deloc neglijabile, conduc pe unii autori la ideea că unele SAC pot deveni, prin educare şi modelare, instrumente de adaptare la solicitările vieţii cotidiene.Există, de altfel, modalităţii culturale, etnologice de a accesa aceste stări:

- boşimanii intră în transă cu ajutorul dansului; - malaezienii folosesc sistematic visele pentru a-şi educa relaţiile interpersonale;- comunităţiile arhaice româneşti folosesc efectul mătrăgunei sau dansului (“căluş”) etc.

29

29

Page 30: Fundamentele Psihologiei Generale

TIPURI DE CONŞTIINŢĂ MODIFICATĂ

a. Somnul – este o stare şi o funcţie vitală cu implicaţii fiziologice, un fenomen fundamental pozitiv de revitalizare a organismului. Este şi o condiţie de bază a vieţii, ce asigură relaxarea şi încărcarea energetică; deprivarea de somn epuizează rezervale funcţionale ale organismului,modifică dramatic tabloul psiho-comportamental (iritabilitate, confuzie, dezorientare etc.) şi alterează ţesuturile neurale după un timp[acceptat convenţional ca fiind de 72 de ore].

Stare de somn este opusă celei de veghe, fiind constată şi la animale, inclusiv cea de hibernare, cu modificarea mecanismelor de termoreglare, anularea coordonării reflexe controlate, reducerea consumului energetic etc.

Există mai multe teorii privind inducerea stării de somn cu variantele sale: “somnul pasiv” şi “somnul activ”. Somnul pasiv se instalează ca urmare a suprimării / reducerii informaţiilor senzoriale, iar somnul activ se produce prin răspândirea în cortex a unui proces inhibitor activ, ce se difuzează din aproape în aproape. Proaducerea somnului activ poate fi obţinută prin stimularea receptorilor senzoriali cu stimuli capabili să inducă inhibiţia ( monotoni, repetitivi, de intensitate scăzută).

În afara mecanismului inhibiţiei active, propus de Pavlov, în explicarea somnului activ au fost formulate şi alte teorii: ar exista un centru al somnului ( centrul tropotrop) localizat în hipotalamus care se activează în timpul somnului [ Hess,

1954]; somnul se datorează “oboselii sinaptice” care invadează structurile funcţionale responsabile cu menţinerea stării de

veghe [ Bremer, 1961]; somnul se datorează inactivităţii cortexului cerebral, este rezultatul reducerii impulsurilor eferente care vin în special de

la musculatura scheletică [ Kleitman]; somnul îşi are originea în faptul că în anumite momente funcţionale din fiziologia creierului , se produce retracţia

dendritelor, se întrerupe contactul între neuroni şi funcţie centrilor corticali este suspendată [teoria neuronală]; somnul este produs de reducerea debitului sanguin cerebral [ teoria ischemiei cerebrale]; responsabile de apariţia somnului ar fi o serie de substanţe chimice ( acumu-larea de acid în sânge, scăderea cantităţii

de bromhormon în glanda hipofiză şi de serotonină în glanda pineală) [ teoriile chimice]. Toate aceste teorii sunt, într-o formă sau alta, de sorginte fiziologică; cercetările moderne iau în consideraţie şi aspectele psihologice pentru a explica: *adormitrea sau scufundarea în somn;

întreţinerea somnului, trezirea din somn; împiedicarea somnului.

Noile cercetări s-au orientat pe reluarea studiului activismului cerebral în timpul somnului, pe activitatea bioelectrică a creierului posibil a fi înregistrată prin electroencefalo-grame.Astfel, cele patru ritmuri ale scoarţei cerebrale ( alfa- relaxare senzorială şi mintală; beta – specifică starilor de excitaţie şi de veghe; teta şi delta –expresii ale stării de somn sau a unor stări patologice cerebrale) reprezintă indicatorii activismului cerebral.

Se diferenţiază nu numai sarea de somn de cea de veghe, ci şi diferite stadii (faze) ale somnului. Acestea sunt: stadiul A: declinul stării de veghe, trecerea de la veghe la somnolenţă; stadiul B: fază de somn uşor, cu unde din banda teta a cărei frecveţă scade la trecerea spre somnul profund; stadiul C: somn de profunzime medie caracterizat de apariţia în salve de scurtă durată a fusurilor de unde cu o

frecvenţă de 13 c / sec. şi de prezenţa complexului K ( un accident electric ca răspuns la un stimul senzoiral); stadiile D şi E : faze de somn profund caracterizate de unde ce devin tot mai lente până la 1- 2 c / sec.

Aceste cinci stadii ale somnului ( descrise încă din 1937 de Loomis & colab.) caracterizează somnul lent [ 60-70 % din timpul total de somn], dar există şi somnul rapid [18-22 % din durata somnului] cu o apariţie episodică, o activitate electrică a cortexului desincronizată, care diferă puţin de cea de veghe şi, mai ales,prin manifestări comporta-mentale specifice. Somnul rapid apare cu o periodicitate de 90-120 minute şi are o durată de 5-10 minute; este expresia activităţii onirice a psihicului; rolul său este de a reînnoii (“refrişa” ) creierul. Somnul lent [cu durată mai mare] are rol reparator, odihnitor, restaurator asupra întregului organism şi doar parţial pentru creier, care se restaurează prin somnul rapid, timp în care şi memoria de lungă durată prelucrează informaţiile primite în starea de veghe [ cu deosebire a informaţiilor “fierbinţi”, cu încărcătură afectivă].

b. VisulVisul reprezintă un fenomen absolut natural, dincolo de orice mister, superstiţie sau fantezie. Ca stare modificată de conştiinţă el este mai complicat decât somnul, deşi, apare pe fondul lui. Ce determină? Cum se produce? Ce funcţii are? Poate fi controlat conştient?- sunt tot atâtea întrebări pentru cercetători. Considerat “a treia stare a conştiinţei”, visul are drept scop nu tulburarea ci menţinerea somnului.

Astfel, după Freud, visul ,“ departe de a fi un factor de tulburare a somnului”, îndeplineşte funcţii foarte utile:1. funcţia hedonică ( este un joc ce permite realizarea dorinţelor);

30

30

Page 31: Fundamentele Psihologiei Generale

2. funcţia de protecţie a Eului [protejează Eul conştient de presiunea pulsiunilor refulate]; 3. funcţia comunicativă [ asigură comunicarea dintre conştient şi inconştient]; 4. funcţia sintetizatoare [ reuneşte memoria infantilă cu experienţa de viaţă şi moştenirea ancestrală].

La rându-I, C. G. Jung… c. Hipnoza d. Somnambuluismul

POSIBILE CĂI DE ACCES LA STĂRILE MODIFICATE ALE CONŞTIINŢEIa. Meditaţia …b. Rugăciunea…c. Dansul extatic…d. Psalmodierea…e. Bio- feed- back-ul …f. Substanţele psihoactive

31

31