SINTEZA CURS - FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI filepregnanţă schema logică internă a psihologiei...

50
SINTEZA CURS - FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI Prof. univ.dr. MIHAI GOLU Titular disciplina: prof.univ.dr. NICOLAE RADU OBIECTIVE Fundamentele psihologiei este una dintre disciplinele care contri-buie, în mod esenţial, la dezvoltarea orizontului de cunoştinţe al studenţilor, la orientarea lor în spaţiul teoretic şi, deopotrivă, în cel al cercetării ştiinţifice. Sinteza pe care o prezentăm vizează următoarele obiective principale: să releve cu pregnanţă schema logică internă a psihologiei generale ca nucleu comun şi cadru de referinţă al tuturor celorlalte ramuri particulare ale cunoaşterii psihologice; să faciliteze însuşirea, în spirit modern, a principalelor noţiuni referitoare la natura şi esenţa psihicului, în general, a celui uman, în special, să ofere elementele de bază ale metodologiei cunoaşterii psihologice şi să capa-citeze studenţii cu schemele logico-operaţionale necesare efectuării independente a unei cercetări ştiinţifice în domeniu. SEMESTRUL I I. OBIECTUL PSIHOLOGIEI 1. Psihologia, ca ştiinţă independentă, s-a constituit relativ târziu, „certificatul ei de naştere” fiind semnat în 1879, prin înfiinţarea, la Leipzig, de către savantul german Wilhelm Wundt, a primului laborator bazat pe utilizarea metodei experimentale. Pentru prima dată, fenomenele vieţii psihice erau scoase din sfera simplelor descrieri şi speculaţii filosofice şi incluse în programul

Transcript of SINTEZA CURS - FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI filepregnanţă schema logică internă a psihologiei...

SINTEZA CURS -

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

Prof. univ.dr. MIHAI GOLU

Titular disciplina: prof.univ.dr. NICOLAE RADU

OBIECTIVE

Fundamentele psihologiei este una dintre disciplinele care

contri-buie, în mod esenţial, la dezvoltarea orizontului de cunoştinţe al studenţilor, la orientarea lor în spaţiul teoretic şi, deopotrivă, în cel al cercetării ştiinţifice. Sinteza pe care o prezentăm vizează următoarele obiective principale: să releve cu pregnanţă schema logică internă a psihologiei generale ca nucleu comun şi cadru de referinţă al tuturor celorlalte ramuri particulare ale cunoaşterii psihologice; să faciliteze însuşirea, în spirit modern, a principalelor noţiuni referitoare la natura şi esenţa psihicului, în general, a celui uman, în special, să ofere elementele de bază ale metodologiei cunoaşterii psihologice şi să capa-citeze studenţii cu schemele logico-operaţionale necesare efectuării independente a unei cercetări ştiinţifice în domeniu.

SEMESTRUL I

I. OBIECTUL PSIHOLOGIEI

1. Psihologia, ca ştiinţă independentă, s-a constituit relativ

târziu, „certificatul ei de naştere” fiind semnat în 1879, prin

înfiinţarea, la Leipzig, de către savantul german Wilhelm Wundt,

a primului laborator bazat pe utilizarea metodei experimentale.

Pentru prima dată, fenomenele vieţii psihice erau scoase din sfera

simplelor descrieri şi speculaţii filosofice şi incluse în programul

cercetării ştiinţifice sistematice, aplicându-li-se operaţiile

măsurării, cuantificării şi criteriile obiectivităţii şi cauzalităţii.

Foarte curând, însă, aveau să apară divergenţe în legătură

cu definirea şi circumscrierea obiectului noii ştiinţe. Deşi

denumirea părea să impună de la sine identitatea acestui obiect –

psihe = psihic, logos = vorbire, deci: psihologia = ştiinţa despre

psihic, s-a dovedit că, în realitate, modul de înţelegere a naturii

şi structurii interne a psihicului uman nu a fost câtuşi de puţin

unitar. Astfel, s-au configurat trei orientări diferite şi în mare

măsură opuse, şi anume:

a) orientarea care reducea psihicul uman la conştiinţă şi

care susţinea că obiectul psihologiei îl reprezintă studiul

conştiinţei (respectiv, al proceselor psihice conştiente);

b) orientarea care susţinea că elementul esenţial şi

determinant al vieţii psihice a omului este inconştientul, acesta

trebuind, chipurile, să reprezinte principalul domeniu de

preocupare al psihologiei (psihologia abisală sau psihanaliza

elaborată de S. Freud);

c) orientarea care susţinea că adevărata şi autentica

realitate psihologică o constituie reacţiile externe de răspuns

(secretorii şi motorii) la acţiunea diverşilor stimuli din mediu şi,

ca atare, obiectul psihologiei trebuie să fie studiul

comportamentului (behaviorismul, creat de savantul american J.

B. Watson, 1912/1913).

2. În prezent, au fost depăşite limitările şi absolutizările pe

care se bazau orientările menţionate . Astfel, se admite că sfera

noţiunii de „psihic uman” este mai largă decât sfera noţiunii de

„conştiinţă”, ea incluzând într-o relaţionare de tip sistemic trei

componente: inconştientul, subconştientul şi conştientul, toate

împreună formând domeniul de studiu al psihologiei.

Pe de altă parte, planul subiectiv (psihic) intern şi planul

obiectiv (comportamental) extern nu se mai rup artificial unul de

celălalt şi nu se mai opun ca entităţi antagonice ireductibile;

dimpotrivă, se recunoaşte şi se afirmă unitatea indisociabilă a lor

sub egida principiului unităţii „conştiinţă-activitate”.

Finalmente, psihologia se defineşte ca ştiinţa care

studiază, cu ajutorul unor metode obiective specifice,

organizarea psihocompo-rtamentală sub aspectul

determinismului, mecanismelor şi legilor devenirii şi

funcţionării ei, în plan animal şi uman, în unitatea

contradictorie a individualului, particularului şi generalului,

univer-salului. Această definiţie stabileşte, în mod real, sfera de

cuprindere a domeniului şi justifică diferenţierile şi delimitările

existente în interiorul lui: a) psihologia animală şi b) psihologia

umană.

Psihologia umană are, la rândul ei, o latură generală, care

ne oferă tabloul global al organizării psihocomportamentale a

omului normal (mediu), făcând abstracţie de vârstă, sex, context

socio-cultural, ocupaţie (profesie) etc., şi o latură particular-

diferenţială, care se centrează pe studiul şi explicarea

ipostazelor concrete în care se poate afla organizarea

psihocomportamentală funcţie de: vârstă, sex, mediu socio-

cultural, activitate profesională, nivel de dezvoltare, natura

deviaţiilor şi tulburărilor patologice: psihologia genetică şi a

dezvoltării, psihologia vârstelor, psihologia şcolară, psihologia

muncii, psihologia militară, psihologia creaţiei, psihologia artei,

psihologia sportului, psihologia comercială şi economică,

psihologia socială, psihologia medicală, psihopatologia etc.

II. SPECIFICUL CUNOAŞTERII PSIHOLOGICE.

METODELE PSIHOLOGIEI

1. Specificul cunoaşterii psihologice. Modelul tradiţional

al cunoaşterii ştiinţifice constituit sub autoritatea mecanicii şi

fizicii clasice formula cerinţa ca orice domeniu, luat ca obiect de

studiu, să posede proprietăţi nemijlocit observabile şi

perceptibile, care să poată fi măsurate şi cuantificate.

Psihicul ca atare este lipsit de asemenea proprietăţi, el nu

are nici lungime, nici grosime, nici volum, nici greutate, nici

miros, nici gust. Singura dimensiune care se recunoştea

proceselor şi trăirilor psihice era durata; dar, numai pe baza ei,

nu era posibilă construirea unui sistem complet de coordonate şi

măsurători, care să fie tratabil matematic.

Acesta era principalul argument invocat de marele filosof

german, Immanuel Kant, pentru a respinge, în mod categoric,

posibi-litatea desprinderii psihologiei de filosofie şi constituirea ei

într-o ştiinţă independentă.

În aceste condiţii, ca unică modalitate de obţinere a datelor

necesare descrierii conţinuturilor şi stărilor psihice interne (ale

conştiinţei) era considerată metoda introspecţiei (privirea cu

propriul ochi interior spre ceea ce se petrece în momentul dat pe

scena conştiinţei şi relatarea verbală a celor constatate).

Psihologia bazată pe utilizarea exclusivă a acestei metode a

primit denumirea de introspecţionistă şi ea s-a afirmat puternic

în ultimele două decenii ale secolului XIX şi în primele trei

decenii ale secolului XX (Th. Lipps, N. Ach, O. Kűlpe, E.

Titchener).

Pentru a satisface cerinţa observabilităţii nemijlocite,

behavioris-mul a aruncat peste bord lumea subiectivă internă a

conştiinţei, reţinând ca obiect al cunoaşterii psihologice reacţiile

de răspuns ale subiectului la stimulii obiectivi din afară. Dar, aşa

cum se va remarca ulterior, procedând astfel, behaviorismul a

constituit o „psihologie fără suflet”, o psihologie nu a „omului

subiect”, ci a „omului robot”. Ieşirea din acest impas

metodologic este posibilă numai în măsura în care se admite că

o cunoaştere ştiinţifică poate să aibă nu numai un caracter

nemijlocit, ci şi unul mijlocit, observarea obiectului realizându-

se indirect prin intermediul unor efecte şi fenomene prin care el

se manifestă şi se exprimă.

Cunoaşterea psihologică devine, prin excelenţă, o

cunoaştere mijlocită: datele şi informaţia obiectivă despre

natura, conţinutul şi dinamica proceselor psihice particulare se

obţin pe baza observării, înregistrării şi analizei răspunsurilor şi

conduitelor subiectului în situaţii obiective concrete.

2. Metodele psihologiei. Cunoaşterea psihologică se

realizează prin utilizarea unui larg repertoriu de metode şi

procedee. După poziţia pe care o au faţă de fenomenul studiat,

metodele psihologiei se împart în două grupe: pasive şi active.

Pasive sunt considerate acele metode care se adresează

fenome-nelor a căror declanşare se produce spontan, în situaţia

concretă în care se află subiectul în momentul dat. În rândul lor

includem: metoda observaţiei şi metoda biografică.

Active sunt metodele prin care cercetătorul acţionează

direct asupra subiectului şi provoacă manifestarea procesului

psihic, a trăsăturii de personalitate sau a comportamentului

propus pentru a fi studiat. Din această categorie fac parte:

experimentul de laborator, experimentul natural, ancheta,

chestionarul, analiza produselor activităţii, testele sau probele

psihometrice. Metoda centrală în cercetarea psihologică trebuie

considerată experimentul de laborator. El depăşeşte toate

celelalte metode în precizie, obiectivitate şi grad de

controlabilitate a variabilelor. Metoda experimentală permite

cercetătorului: să intervină activ şi să provoace fenomenul

studiat; să izoleze, să dozeze şi să controleze variabilele –

independente, dependente şi intermediare; să modifice şi să

varieze condiţiile de manifestare a fenomenului; să compare

rezultatele grupului experi-mental cu cele ale grupului de control

care nu a fost supus regimului experimental; să repete acelaşi

model experimental de mai multe ori, pe acelaşi subiect sau grup

de subiecţi; să releve condiţionarea reciprocă dintre variabile.

Ca limite ale experimentului de laborator se menţionează:

caracterul relativ artificial al situaţiei în care este plasat

subiectul, izolarea acestuia de contextul natural al existenţei şi

activităţii sale; nu poate fi folosit în mod universal, existând

anumite fenomene psihocomportamentale care nu pot fi

provocate sau nu se permite, din punct de vedere etic, să se

provoace experimental.

3. Strategii în cercetarea psihologică. Fiind subordonată

unor obiective şi finalităţi cu semnificaţie generală, cercetarea

psihologică dobândeşte un caracter continuu şi sistematic. Ea nu

se reduce la simple explorări secvenţiale, independente unele de

altele, ci se realizează ca un demers integrat, întemeiat pe anumite

principii şi consideraţii metodologice generale. Un asemenea

demers îl numim strategie de cercetare. Complexitatea şi

diversitatea fenomenelor psihocomporta-mentale au dus la

structurarea mai multor tipuri de strategii, şi anume:

a) strategii transversale, care constau în studiul nivelului de

dezvoltare şi funcţionare a organizării psihocomportamentale la

indivizi de aceeaşi vârstă;

b) strategii longitudinale, care rezidă în studiul organizării

psihocomportamentale a unui individ sau grup de indivizi pe

parcursul mai multor etape de vârstă, de exemplu: la vârsta de 3

ani, la vârsta de 5 ani, la vârsta de 7 ani, la vârsta de 11 ani etc;

folosind asemenea strategii, se pot identifica şi stabili

particularităţile curbei evoluţiei psihice, amplitudinea diferenţelor

dintre etapele de vârstă;

c) strategii genetice, prin care se urmăreşte cunoaşterea

mecanis-melor, legităţilor şi factorilor formării şi dezvoltării

proceselor psihice şi comportamentelor – în plan istoric,

filogenetic şi în plan individual, ontogenetic;

d) strategii diferenţiale, prin care se evidenţiază şi se

evaluează deosebirile de ordin calitativ în organizarea

psihocomportamentală între: om şi animal, copil şi adult, bărbat

şi femeie, normal şi patologic, între persoane de aceeaşi vârstă şi

acelaşi sex etc; studiul deosebirilor interindividuale şi

intergrupale este la fel de important pentru cunoaşterea

psihicului în toată complexitatea sa ca şi studiul asemănărilor şi

aspectelor comune;

e) strategii clinice, care au ca scop studiul şi explicarea

abaterilor şi tulburărilor patologice în sfera psihicului şi

comportamentului, cauzate de focare organice sau de dereglări

funcţionale ale creierului.

III. PRINCIPIILE METODOLOGICE ALE PSIHOLOGIEI

Cunoaşterea psihologică se cere a fi orientată şi coordonată

de un set de principii metodologice generale care să asigure

coordonatele de referinţă ale analizei şi interpretării fenomenelor

concrete. Esenţiale sunt următoarele principii:

a) principiul determinismului (extern);

b) principiul relaţionării neuro-psihice;

c) principiul reflectării şi modelării informaţionale;

d) principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-

activitate;

e) principiul genetic şi al istorismului;

f) principiul sistemicităţii.

a) Principiul determinismului (extern) impune

obligativitatea analizei şi explicării psihicului pe baza unor

condiţii şi cauze reale obiective. Aceste condiţii şi cauze rezidă

în acţiunea asupra organelor de simţ ale animalului sau omului a

stimulilor de diferite modalităţi şi grade de complexitate.

Astfel, conchidem că procesele şi actele

psihocomportamentale ale omului se înscriu în sfera unui

determinism complex multivariat, pe care-l numim statistic.

Cât priveşte natura substanţial-calitativă a factorilor

determina-tivi externi, pentru psihicul şi comportamentul uman

rolul principal revine factorilor socio-culturali, principiul

determinismului luând forma specifică a principiului

condiţionării social-istorice şi istorico-culturale. Aceasta

înseamnă că de psihic uman propriu-zis se poate vorbi numai la

individul socializat, care se naşte, trăieşte şi îşi desfăşoară

activitatea într-un anumit mediu social.

b) Principiul relaţionării neuropsihice impune necesitatea

ca psihicul în întregul său, inclusiv forma lui superioară de

manifestare – conştiinţa umană –, să fie considerat şi definit ca

funcţie a sistemului nervos, a creierului. Mecanismul producerii

oricărui proces psihic, de la cel mai simplu, până la cel mai

complex, este de natură reflexă, fiind mediat de procese

fiziologice nervoase (excitaţie, inhibiţie, modulări ale amplitudinii

şi frecvenţei influxului nervos etc.). Creierul însă nu generează

percepţii, idei, trăiri emoţionale, atitudini etc. în virtutea simplei

structuri celulare interne a lui, ci numai pe baza recepţionării,

prelucrării şi interpretării stimulilor din afara sa. Din principiul

relaţionării neuro-psihice derivă mai departe principiul unităţii

dialectice a psihologicului şi fiziologicului.

Potrivit acestuia, nici un proces psihic nu se poate realiza

fără un anumit ansamblu de transformări şi fenomene

neurofiziologice specifice. Din punct de vedere genetic şi

cronologic, fiziologicul precede şi condiţionează psihologicul;

psihologicul posedă însă caracteristici şi determinaţii calitative

proprii, devenind ireductibil la fiziologic (atributele de subiectiv

şi ideal sunt aplicabile numai proceselor psihice, nu şi celor

fiziologice, care aparţin fenomenelor substanţial-energetice

obiective). Pe măsură ce structura psihică a individului se

maturizează şi se consolidează, ea capătă o relativă autonomie

faţă de baza fiziologică iniţială, exercitând o influenţă activă

asupra stării generale a organismului – influenţa psihosomatică,

care face posibile sugestia, autosugestia şi psihoterapia.

c) Principiul reflectării şi modelării informaţionale stă la

baza înţelegerii naturii existenţiale sau a statutului ontologic al

psihicului. El ne răspunde, aşadar, la întrebarea: „În ce formă

sau modalitate există psihicul?”. Şi răspunsul va fi: psihicul

există ca o formă particulară de reflectare, respectiv, reflectare

de speţă subiectivă şi ideală (nonsubstanţială) şi ca informaţie.

Percepţiile, reprezentările, noţiunile care alcătuiesc scheletul

intelectului, al conştiinţei sunt în sine modele informaţionale

interne ale lucrurilor, fenomenelor şi situaţiilor obiective

externe. Faptul că psihicul este de natură reflectoriu-

informaţională îl argumentăm prin aceea că el a apărut din

necesităţi de adaptare la un anumit mediu existenţial mai

complex, caracteristic regnului animal, şi îndeplineşte

pretutindeni şi în orice moment un rol reglator, optimizator,

organizator. Ca şi informaţia, psihicul exprimă şi ne dă măsura

gradului de organizare la nivelul sistemelor animale şi umane.

d) Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate ne

obligă să recunoaştem interdependenţa legică dintre planul

comporta-mental extern şi planul subiectiv intern. Forma

primordială de manifestare a psihicului, în ontogeneză, o

constituie acţiunea directă a copilului cu obiectele şi lucrurile

din jurul său. Prin interiorizare treptată, stadială, schemele de

organizare şi desfăşurare a acţiunilor externe – de

descompunere, de comparare (măsurare), de grupare, de

asamblare etc. – devin matrici ale structurării operaţiilor

mentale, care dobândesc autonomie completă, putându-se

desfăşura fără apelarea la suport obiectual sau imagistic, de-abia

în jurul vârstei de 14 ani.

Pe măsură ce se formează şi se consolidează, structurile

interne ale conştiinţei devin premisă şi factor reglator al acţiunii

externe, condiţionând calitatea şi eficienţa ei. Se închide astfel

circuitul acţiune – conştiinţă – acţiune.

e) Principiul genetic şi al istorismului ne arată că psihicul

nu trebuie considerat ca un dat sau ceva predeterminat şi

imuabil, ci ca ceva devenit şi evolutiv. Atât psihicul în

ansamblul său, cât şi diferitele procese care-l compun au o

geneză – în plan filogenetic, istoric şi în plan individual,

ontogenetic. Identificarea şi descrierea stadiilor şi formelor pe

care le îmbracă în fiecare stadiu trebuie să constituie unul din

obiectivele esenţiale ale cercetării psihologice. Traiectoria

dinamicii psihicului în plan individual tinde să se suprapună

traiectoriei dinamicii organismului, punând în evidenţă trei mari

segmente:

– segmentul ascendent antientropic, în interiorul căruia au

loc procesele de dezvoltare, consolidare, maturizare;

– segmentul optimum-ului funcţional, în cadrul căruia toate

componentele sistemului se menţin la valori ridicate;

– segmentul descendent entropic, în cadrul căruia se

acumulează efectele entropice, de regresie şi dezorganizare.

f) Principiul sistemicităţii reclamă necesitatea de a aborda

psihicul prin prisma exigenţelor metodologiei cibernetico-

sistemice. Astfel, el nu trebuie privit ca un simplu conglomerat

sau ca o simplă sumă aritmetică de elemente în sine independente,

ci ca un sistem, ale cărui componente (procese, stări, trăsături) se

află într-o relaţie legică unele cu altele, condiţionându-se reciproc.

Această intercondiţionare este atât de puternică, încât generează

acea calitate emergentă a unităţii supraordonate, graţie căreia, în

orice proces particular, se imprimă pecetea întregului – stilul,

tipul etc. – şi efectul influenţării celorlalte. Abordarea sistemică se

opune astfel abordării atomare, bazată pe principiul

descompunerii-recompunerii, dezvoltată de asociaţionism.

IV. PROBLEMA LEGILOR ÎN PSIHOLOGIE

Scopul principal al oricărei ştiinţe este acela de a descoperi

şi formula legi, prin care să explice riguros şi obiectiv modul de

fiinţare şi manifestare (desfăşurare) a fenomenelor pe care le

studiază. Legea este înţeleasă ca o relaţie de condiţionare sau

determinare mai mult sau mai puţin stabilă şi repetabilă între

două sau mai multe fenomene. Cu cât cerinţa stabilităţii şi

repetabilităţii este satisfăcută mai bine, cu atât legea este

considerată mai valabilă şi mai veridică, şi invers.

După conţinut, legile psihologice au fost împărţite în: legi

de funcţionare, legi de compoziţie, organizare sau structură şi

legi de dezvoltare. Din prima categorie fac parte: legile

senzaţiei, percepţiei, memoriei, gândirii; din a doua categorie

pot fi menţionate: legea pregnanţei, legea bunei forme, legea

integrării; din categoria a treia fac parte legea diferenţierii-

individualizării, legea stadialităţii. Unul şi acelaşi proces, ca şi

psihicul în ansamblu, se subordonează concomitent tuturor celor

trei categorii de legi.

V. PSIHICUL UMAN

1. Noţiunea de psihic. Probabil că, în istoria ştiinţei, nu

există un alt concept a cărui definire să fi suscitat atâtea dispute

şi controverse ca cel de psihic. Tocmai pe tărâmul lui s-a produs

scindarea gândirii filosofice în materialistă, care va subordona

psihicul determinaţiilor şi însuşirilor materiei, şi idealistă, care

va lega psihicul de determinaţiile pur spirituale, extramateriale,

transcendente.

2. Specificul psihicului uman. Privit pe scară evolutivă,

filogenetică, psihismul nu reprezintă un continuum plat, uniform, ci

o succesiune de trepte, distanţate unele de altele, după gradul de

diferenţiere şi complexitate structural-funcţională. Treapta cea mai

de sus, care se distanţează cel mai mult de cea imediat inferioară, o

ocupă psihicul uman. Putem astfel afirma că principala caracteristică

a psihicului uman constă în aceea că el este forma cea mai înaltă de

organizare şi funcţionare, dintre toate formele de psihism cunoscute

nouă.

Superioritatea absolută a psihicului uman în raport cu

psihicul animal rezidă în diferenţierea şi dezvoltarea

excepţională a proceselor informaţionale cognitive, a capacităţii

de înţelegere, explicare, interpretare, decizie, creaţie (proiecţie,

planificare, anticipare etc.), precum şi în apariţia şi dezvoltarea

comunicării verbale, limbajul devenind cel mai perfecţionat

instrument de codificare-vehiculare a semnalelor (informaţiei).

La om, psihicul se realizează şi în forma conştiinţei. Această

superioritate o punem pe seama a doi factori esenţiali: a)

complexitatea structural-funcţională extraordinară a creierului

uman şi b)complexitatea şi specificul influenţelor mediului

socio-cultural.

3. Psihicul uman ca sistem. Psihologia contemporană

abordează psihicul ca sistem, de pe poziţiile metodologiei

sistemice. Prin natura componentelor sale, este un sistem

informaţional-energetic, deci nonsubstanţial. Se încadrează în

categoria sistemelor: dinamice (evolutive, cu autoorganizare),

semideschise, supercomplexe şi probabiliste. De asemenea, se

include în clasa sistemelor cibernetice, fiind dotat cu mecanisme

de autoreglare: feedback negativ (de stabilizare – homeostazia

psihică), feedback pozitiv antientropic (de optimizare şi de

dezvoltare), feed-thrtowght (de mediere şi de transfer), feed-

before (de prospectare-anticipare).

Sistemul psihic uman se compune din trei subsisteme aflate

într-o permanentă interacţiune şi intercondiţionare: subsistemul

inconştient, subsistemul subconştient sau preconştient şi

subsistemul conştient.

Subsistemul inconştient cuprinde o componentă înnăscută,

ansamblul tendinţelor, pulsiunilor, trebuinţelor şi instinctelor

determinate biologic şi legate de afirmarea şi conservarea fiinţei

biologice a personalităţii umane, şi o componentă dobândită,

ansamblul experienţelor timpurii şi al preceptelor conştiinţei

morale a societăţii, asimilate şi interiorizate în primii cinci ani

de viaţă.

Subsistemul subconştient cuprinde, pe de o parte,

conţinuturile informaţional-cognitive şi actele care au fost

cândva conştiente, dar care în prezent se realizează fără

controlul conştient, iar pe de altă parte, amintirile, cunoştinţele

şi schemele operatorii latente, care intră succesiv în fluxul actual

al conştiinţei, în funcţie de solicitări şi situaţii. Tot în

subconştient se includ şi acele elemente care emerg din

inconştient, aşteptând să intre în conştiinţă.

Subsistemul conştient este nivelul superior, evolutiv cel

mai înalt pe care îl atinge organizarea psihicului, fiind propriu,

în forma sa specifică, numai omului. Funcţionarea sa se bazează

pe principiul disocierii, al analizei critice, al teleonomiei

(formularea anticipată a scopurilor), al planificării, al realităţii.

VI. PROCESELE DE PRELUCRARE-GESTIONARE

A INFORMAŢIILOR

Adaptarea la condiţiile mediului extern este imposibilă fără

un minimum de „date” şi „informaţii” despre însuşirile

lucrurilor şi situaţiilor concrete, despre relaţiile dintre acestea,

despre legităţile care le guvernează. Captarea şi prelucrarea

informaţiilor din lumea externă şi utilizarea lor în reglarea şi

optimizarea reacţiilor de răspuns, a acţiunilor instrumentale

reprezintă funcţiile esenţiale ale sistemului psihic. La nivelul

omului, această funcţie se va realiza prin intermediul unor

procese înalt diferenţiate şi specializate: senzaţia, percepţia,

reprezentarea, imaginaţia, gândirea, memoria.

1. Senzaţia. Aceasta este procesul psihic de captare şi

prelucrare a informaţiilor despre proprietăţi (însuşiri) singulare ale

stimulilor externi specifici şi ale propriului organism. La baza ei

stă sensibilitatea – funcţie de recepţie-semnalizare, care derivă din

excitabilitatea sau iritabilitatea primară şi se realizează de

mecanisme structurale specia-lizate denumite analizatori.

Atât după natura mecanismului, cât şi după natura însuşirilor

pe care le reflectă, senzaţia se realizează într-o mare diversitate de

modalităţi (tipuri). Distingem: a) categoria senzaţiilor care ne

furnizează informaţii despre lumea externă (exterocepţia):

senzaţiile cutano-tactile, senzaţiile vizuale, senzaţiile auditive,

senzaţiile olfactive, senzaţiile gustative; b) categoria senzaţiilor

care ne furnizează informaţii despre poziţiile posturale şi actele

motorii ale membrelor, capului şi trunchiului (propriocepţia); c)

categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre

modificările şi variaţiile mediului intern al organismului

(interocepţia).

Legile sensibilităţii. Sensibilitatea este o funcţie dinamică

evolutivă. Dinamica ei este surprinsă într-o serie de legi generale:

1) legi evolutive (legea diferenţierii, legea specializării, legea

complexi-ficării); 2) legi psihofizice (legea raportului invers

proporţional între valoarea pragului absolut şi nivelul sensibilităţii

E = 1/I, unde E = nivelul sensibilităţii, I = intensitatea stimulului;

legea raportului constant al pragurilor diferenţiale dx/x =

constant, unde dx = fracţiunea de intensitate a stimulului specific

ce trebuie adăugată la stimulul iniţial pentru a determina o

modificare abia conştientizabilă a intensităţii senzaţiei; legea

progresiei: în timp ce intensitatea stimulului creşte în progresie

geometrică, intensitatea senzaţiei creşte în progresie aritmetică E

= K log. X + C, unde E = intensitatea senzaţiei, X = intensitatea

stimulului, K şi C = constante; aceste legi au fost formulate de

francezul Bouguer şi germanii Weber şi Fechner (purtându-le

numele); 3) legi psihofiziologice (legea adaptării, legea

sensibilizării, legea depresiei, legea contrastului, legea sinesteziei);

4) legi socioculturale (legea învăţării-optimizării, legea estetizării,

legea profesionalizării).

2. Percepţia. Percepţia reprezintă un nivel calitativ superior

al procesării informaţiei extrase din interacţiunea actuală a

subiectului cu obiectul. Ea are la bază senzaţia şi se constituie

prin articularea şi integrarea senzaţiilor, dar nu este reductibilă la

acestea, aşa cum susţinea Şcoala asociaţionistă. Imaginea

perceptivă sau perceptul este un model informaţional complex,

care ne raportează la obiect ca întreg, în identitatea lui

individuală sau categorială specifică. A percepe înseamnă a

putea da răspunsuri corecte la întrebarea „Ce este acesta?”

Spre deosebire de senzaţie, care se produce oarecum spontan

şi pasiv de îndată ce stimulul specific acţionează asupra organului

de simţ corespunzător, percepţia presupune o implicare mai activă

a subiectului, care recurge la operaţii şi strategii speciale de

explorare, căutare, selecţie, evaluare, comparare. De aceea,

definirea percepţiei ca reflectare nemijlocită sau imediată este

improprie, ea fiind mediată în realitate de operaţiile succesive ale

subiectului. Astfel, desfăşurarea percepţiei ia un caracter fazic.

Experimental, s-a demonstrat existenţa următoarelor faze: a)

detecţia, care constă în sesizarea acţiunii stimu-lului şi încadrarea

lui în spaţiu şi timp; b) discriminarea, care rezidă în desprinderea

stimulului din contextul celorlalţi; c) identificarea, care se

concretizează în integrarea finală a modelului informaţional al

stimulu-lui şi în elaborarea răspunsului „este x”; d) interpretarea,

în cadrul căreia se desprinde semnificaţia stimulului identificat şi

se pune în relaţie cu scopul activităţii subiectului.

După conţinut şi mecanism, distingem: percepţii

monomodale (exemplu, percepţia vizuală, percepţia auditivă,

percepţia tactilă) şi percepţii plurimodale, care au la bază

interacţiunea între doi sau mai mulţi analizatori şi care integrează

informaţii despre mai multe genuri de însuşiri ale obiectului.

În seria formelor complexe ale percepţiei umane se includ:

percepţia spaţiului (formă, volum, distanţă, poziţie), percepţia

timpului (durate, intervale vide, succesiuni), percepţia mişcării

(direcţie, viteză), percepţia limbajului (oral, scris), şi percepţia

muzicii (raporturi de înălţime, linie melodică, structură

armonică).

Legile percepţiei. Aspectele esenţiale ale percepţiei sunt

exprimate de un ansamblu de legi, pe care le împărţim în

următoarele grupe: a) legi ale asociaţiei (asemănare, contrast,

contiguitate spaţio-temporală), care acţionează în etapele iniţiale

ale formării mecanismelor şi schemelor perceptive în raport cu o

clasă sau alta de obiecte); b) legi de structură (legea bunei forme,

legea pregnanţei, legea bunei continuităţi, legea destinului comun,

legea unum-duo etc), care exprimă funcţionarea mecanismelor şi

schemelor perceptive consolidate şi atestă ireductibilitatea

percepţiei la o simplă sumă de senzaţii); c) legi generale,

supraordonate (legea integralităţii, legea selectivităţii, legea

semnificaţiei, legea constanţei, legea obiectualităţii).

SEMESTRUL II

3. Reprezentarea. Noţiunea de reprezentare se foloseşte

pentru a exprima două realităţi psihice relativ distincte - una care

ţine de produs, cealaltă care ţine de proces*. Astfel, în primul

caz, vom spune că reprezentarea este imaginea sau modelul

informaţional intern, actualizat, al unor obiecte, fenomene,

evenimente, situaţii etc., care au fost percepute anterior, dar care

în momentul dat pot lipsi din câmpul nostru senzorial. Aşadar,

spre deosebire de percepţie, care ne furnizează informaţii numai

despre obiectele şi fenomenele reale prezente, care acţionează în

momentul dat asupra analizatorilor noştri, reprezentarea ne oferă

astfel de informaţii şi în absenţa obiectului de referinţă. In cel de

al doilea caz, reprezentarea este procesul de producere şi

utilizare mentală a imaginilor unor obiecte în absenţa lor.

Atât reprezentarea ca produs, cât şi reprezentarea ca proces

au aceleaşi surse: memoria de lungă durată şi imaginaţia.

Memoria este cea care înmagazinează, păstrează şi

reactualizează informaţia structurată iniţial în imaginile

perceptive. Astfel, încă înainte de dezvoltarea imaginaţiei,

reprezentarea devine posibilă datorită fixării mai mult sau mai

puţin fidele şi durabile a conţinutului informaţional furnizat de

percepţie.

Trecerea între percepţia propriu-zisă şi reprezentarea

propriu-zisă o realizează efectele de urmă şi imaginile

consecutive. Primele constau în persistenţa, un anumit interval

de timp (câteva sutimi sau zecimi de secundă), a excitaţiei, pe

traseele nervoase, după încetarea acţiunii

Dacă senzaţia şi percepţia ne oferă informaţii despre

obiectele care acţionează hic et nunc asupra organelor noastre de

simţ, reprezentarea reflectă şi ne oferă informaţii despre un

obiect sau altul în absenţa acestuia. Astfel, ea devine prima

treaptă în organizarea şi funcţionarea activităţii mentale

autonome (operarea pe plan mintal cu imagini ale unor obiecte şi

fenomene percepute cândva în trecut şi ale căror modele

informaţionale au fost stocate şi păstrate în memoria de scurtă şi

lungă durată).

Termenul de reprezentare desemnează două realităţi: a)

procesul de ecforare-reactualizare sau de elaborare a imaginii unui

obiect în absenţa lui şi b) produsul, respectiv, imaginea

conştientizată.

Procesul poate avea o desfăşurare spontană, involuntară, luând

aspectul unui flux de reactualizări (amintiri) mai mult sau mai puţin

haotice, amalgamate sau una intenţionată, voluntară, imaginile

succedându-se într-o ordine logică şi fiind subordonate unui scop.

Produsul poate fi caracterizat după următoarele calităţi (proprietăţi):

a) claritatea sau pregnanţa, în funcţie de care distingem reprezentări

intense sau vii şi reprezentări pasive sau şterse; b) completitudinea,

pe baza căreia delimităm reprezentări bogate, care tind să se

suprapună imaginilor perceptive, şi reprezentări sărace sau lacunare

(în principiu, imaginea-reprezentare este mai săracă, mai rezumativă

decât imaginea-perceptivă); c) relevanţa sau semnificaţia, care

permite delimitarea reprezentărilor relevante, în care se selectează şi

se reţin notele cele mai caracteristice şi semnificative ale obiectului,

şi a reprezentărilor derizorii, care conţin note accidentale,

nesemnificative (de regulă, reprezentarea reflectă în mai mare

măsură semnificativul, relevantul, caracteristicul decât percepţia); d)

gradul de generalitate, după care distingem reprezentări individuale,

care reflectă obiecte concrete singulare (o anumită persoană, o

anumită casă, un anumit obiect etc.), şi reprezentări generale, care

reflectă prototipul unei clase de obiecte asemănătoare (reprezentarea

de casă în general, de om, în general, de copac, în general); de

regulă, imaginea-reprezentare are un grad de generalitate mai înalt

decât perceptul; e) caracterul mijlocit, care constă în aceea că

elementele informaţionale constitutive ale imaginii-reprezentare sunt

furnizate de senzaţii şi percepţii; f) caracterul panoramic, care rezidă

în transformarea seriilor şi succesiunilor de dimensiuni (însuşiri) care

se etalează în percepţie în configuraţii simultane.

4. Gândirea. Gândirea este procesul psihic de cunoaştere

cel mai complex şi calitativ cel mai înalt. Ea permite omului

reflectarea şi luarea în stăpânire mintală a generalului,

esenţialului şi necesarului din realitatea externă.

Spre deosebire de percepţie, care este legată strict de

prezent, hic et nunc, gândirea se organizează ca activitate

intelectuală multifazică, întinzându-se pe toate cele trei

coordonate temporale: prezent, trecut, viitor. Ea realizează o

permanentă corelare între diverse momente şi stări ale

„obiectului”: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului

pentru a explica prezentul lui; integrează informaţia despre

trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina (prevedea)

starea lui în viitor.

Gândirea conferă activităţii de cunoaştere atributele

abstracti-zării, predicţiei, anticipării, teoretizării.

Fiind un proces şi o structură multidimensională de maximă

complexitate, gândirea poate fi descrisă şi definită din unghiuri

diferite: cognitiv-procesual, structural-operaţional, structural-

informaţional.

Din punct de vedere cognitiv-procesual, gândirea este

activitatea intelectuală discursivă de prelucrare criterial-logică a

informaţiilor furnizate de percepţie sau memorie, în vederea

înţelegerii, explicării şi interpretării fenomenelor din univers

(natură şi societate), a rezolvării diferitelor tipuri de situaţii

problematice, a elaborării diferitelor proiecte şi planuri de

activitate creatoare, a elaborării şi adoptării deciziilor optime de

acţiune.

Din punct de vedere structural-operaţional, gândirea este

un sistem ordonat de operaţii sau de transformări care se aplică

unei situaţii iniţiale (A0) pentru aducerea ei într-o stare finală

(scop) (A*), ce reprezintă un răspuns, un rezultat sau o soluţie.

În lumina acestei definiţii, gândirea ne dezvăluie o anumită

organizare dinamică internă, în cadrul căreia vom identifica două

tipuri mari de operaţii: generale şi particulare (specifice).

Operaţiile generale sunt: analiza, sinteza, abstractizarea,

generali-zarea, concretizarea. Analiza constă în descompunerea,

pe plan mintal, a obiectului în părţi componente, pentru dezvăluirea

şi descrierea-explicarea structurii lui interne; sinteza este operaţia

inversă, de reconstituire, pe plan mintal a obiectului, extrăgându-se

şi reţinându-se informaţia esenţială despre structura lui internă.

Rezultatul unei sinteze poate deveni „obiect” pentru o nouă analiză

(analiza prin sinteză); abstractizarea rezidă în selectarea-reţinerea

elementelor şi însuşirilor esenţiale şi lăsarea în afară a celor

neesenţiale, secundare; generalizarea este operaţia de extindere a

unor însuşiri sau relaţii extrase prin abstractizare la toate obiectele

care fac parte din aceeaşi clasă; concretizarea este o operaţie de

aplicare a principiilor şi legilor generale la analiza şi interpretarea

cazurilor şi situaţiilor particulare.

Operaţiile particulare (specifice) sunt cele care se formează

şi se utilizează în interiorul diferitelor ştiinţe: matematică, fizică,

chimie, biologie, psihologie, sociologie etc.

Operaţiile gândirii au caracter formal, în sensul că se aplică

unor constructe ideale, simbolice, desprinse de suportul obiectual

concret, şi reversibil, în sensul că pentru orice transformare există

una inversă sau opusă, a cărei aplicare duce la revenirea la situaţia

sau starea iniţială.

Din punct de vedere structural-informaţional, gândirea

trebuie definită ca un sistem de noţiuni, organizat după criteriile

esenţialităţii şi generalităţii. Noţiunea devine în acest caz

unitatea structurală de bază a gândirii. Noţiunile pot fi empirice,

reflectând însuşiri neesen-ţiale, desprinse în cadrul cunoaşterii

comune, al experienţei cotidiene, şi ştiinţifice, reflectând însuşiri

esenţiale desprinse în cadrul cunoaş-terii ştiinţifice. După sfera

de cuprindere, se delimitează: noţiuni individuale, care se

raportează la obiecte singulare, luate separat, noţiuni particulare,

care reflectă însuşiri comune unor grupe de obiec-te, şi noţiuni

generale, categoriale, care cuprind însuşirile esenţiale comune

mai multor clase de obiecte sau tuturor obiectelor (exemplu,

noţiunea de „existenţă”).

Un nivel superior de integrare a conţinuturilor

informaţionale (respectiv, a noţiunilor) este judecata. Aceasta

afirmă sau neagă ceva despre altceva, suportând testul

adevărului. Orice judecată este adevărată sau falsă, după cum

conţinutul ei corespunde sau nu realităţii.

La rândul lor, constructele informaţionale ale judecăţilor se

integrează în structuri informaţionale şi mai complexe de tipul

raţionamentelor. În raţionament sunt surprinse discursivitatea

gândirii, mişcarea ei de la anumite date sau judecăţi iniţiale către

un anumit rezultat final (o concluzie) în care să apară informaţii

sau adevăruri noi.

Raţionamentul se realizează în trei forme principale:

inductivă, în care, pornindu-se de la judecăţi individuale,

particulare, se ajunge la o concluzie generală, deductivă, în care

se porneşte de la general, particular şi se merge spre particular,

individual, şi analogică, în care se compară două obiecte pentru

a li se pune în evidenţă asemănările, ceea ce au în comun.

Formele gândirii. Gândirea se diferenţiază pe plan

operaţional şi informaţional, îmbrăcând mai multe forme:

a) În plan operaţional distingem: 1) gândirea algoritmică

şi 2) gândirea euristică şi, de asemenea: 1) gândirea

convergentă şi 2) gândirea divergentă.

Gândirea algoritmică se caracterizează prin aceea că

aplicarea unei anumite succesiuni de operaţii (transformări) duce

în mod necesar la rezultatul scontat; gândirea euristică are un

caracter explorator, se desfăşoară după principiul încercare-

eroare, succesiunea de operaţii nu duce în mod necesar la

găsirea soluţiei corecte; gândirea convergentă porneşte de la un

număr mare de elemente, de date pentru a ajunge în final la un

număr mic de elemente sau date (ea comprimă câmpul

informaţional); gândirea divergentă porneşte de la un număr

mic de elemente sau date şi ajunge în final la un ansamblu mare

de elemente sau date (ea diversifică şi lărgeşte câmpul

informaţional).

b) În plan informaţional, se diferenţiază: 1) gândirea intuitiv-

concretă şi 2) gândirea simbolic-abstractă. Gândirea intuitiv-

concretă se caracterizează prin predominarea codificării figural-

imagistice a conţinu-turilor informaţionale şi prin dependenţa de

suportul perceptiv; gândirea simbolic-abstractă se caracterizează

prin predominarea codificării informaţionale şi prin detaşarea de

suportul perceptiv.

5. Imaginaţia. Deşi nu întotdeauna i s-a recunoscut

identitatea de sine, imaginaţia este un proces distinct de

prelucrare şi utilizare a informaţiei.

Pe de o parte, ea vine în continuarea reprezentării,

bazându-se pe memorie, pe de altă parte, ea deviază printr-o

buclă traiectoria care începe spre gândire, ocupând astfel o

poziţie aparte pe continuumul activităţii cognitive a omului.

Formele imaginaţiei. Imaginaţia se manifestă sub mai

multe forme, diferenţierea făcându-se după natura produsului şi

după dome-niul de aplicaţie. După primul criteriu, se

delimitează: 1) imaginaţia reproductivă şi 2) imaginaţia

creatoare. După cel de-al doilea criteriu, distingem: 1)

imaginaţia artistică (literară, muzicală, plastică);

2) imaginaţia tehnică, exprimată în inovaţii şi invenţii; 3)

imaginaţia ştiinţifică, exprimată în conceperea strategiilor şi

proiectelor de cerce-tare, în elaborarea modelelor explicative

etc.; 4) imaginaţia arhitectu-ral-constructivă, exprimată în

crearea unor forme şi stiluri noi de construcţii; 5) imaginaţia

managerială, care constă în elaborarea celor mai ingenioase şi

eficiente moduri de conducere şi administrare etc.

Procedeele imaginaţiei. Ca activitate intelectuală finalistă,

imaginaţia se sprijină pe o serie de procedee specifice, precum:

a) Schimbarea proporţiilor lucrurilor prin diminuarea sau

amplifi-carea lor (exemplu, „Guliver în ţara piticilor”, „Flămânzilă”,

„Setilă” etc.).

b) Amalgamarea – combinarea de elemente şi trăsături

esenţiale luate de la lucruri diferite (exemplu, Ducipalul lui Al.

Macedon).

c) Schimbarea raporturilor cauzale (exemplu, un piepten

aruncat de Făt-Frumos duce la apariţia unei păduri).

d) Substituţia (înlocuirea unor elemente cu altele, a unor

obiecte cu altele).

e) Schematizarea (redarea unor fenomene, procese relaţii

printr-o schemă).

f) Tipizarea (redarea unei trăsături generale printr-un

prototip individual: avariţia întruchipată de Hagi Tudose).

6. Memoria este procesul prin care se realizează

gestionarea informaţiilor şi experienţelor cotidiene prin: fixare

sau engramare, păstrare, reorganizare şi reactualizare. Ea

conferă Eului nostru identitate şi continuitate în timp şi asigură

transformarea necunoscu-tului în cunoscut.

Evaluarea funcţionării şi eficienţei memoriei o realizăm

după următorii parametri:

a. Durata engramării materialului considerat (cu cât mai

scurtă, cu atât mai bine).

b. Volumul materialului reţinut şi reprodus după o singură

per-cepere (prezentare).

c. Trăinicia păstrării materialului memorat.

d. Fidelitatea recunoaşterii şi reproducerii.

e. Completitudinea reproducerii.

f. Capacitatea de cuprindere (diversitatea modală: cu cât

mai întinsă, cu atât mai bine).

Valorile acestor parametri depind atât de factori subiectivi

(particularităţile individuale şi stările subiective de moment), cât

şi de factori obiectivi (volumul materialului, modul lui de

prezentare, gradul lui de organizare, sistematizare). Acţionând în

mod adecvat asupra acestor factori, memoria poate fi

îmbunătăţită.

Formele memoriei. Ca şi alte procese psihice, memoria se

poate realiza la niveluri integrative diferite şi în forme diferite.

După prezenţa intenţiei şi contextului voluntar, se disting: 1)

memoria involuntară (absenţa intenţiei şi a scopului de a reţine,

păstra şi reactualiza un fapt, o informaţie etc.) şi 2) memoria

voluntară (prezenţa intenţiei şi a scopului). După gradul de

înţelegere a celor memorate, se diferenţiază: 1) memoria

mecanică şi 2) memoria logică. După durata păstrării celor

achiziţionate, au fost identificate: 1) memoria de scurtă durată,

pentru care limita superioară a păstrării este de trei minute, şi 2)

memoria de lungă durată, pentru care limita superioară a păstrării

echivalează cu durata vieţii individului. După conţinut, se

delimitează: 1) memoria informaţional-cognitivă, prin care se

achiziţionează, se păstrează şi se actualizează toate cunoştinţele

noastre despre lume şi despre noi înşine, 2) memoria afectivă,

care realizează păstrarea şi evocarea întregii experienţe

emoţionale, plăcute sau neplăcute, şi care se integrează în

dispoziţia generală de fond, 3) memoria motivaţională, legată de

păstrarea trebuinţelor primare înnăscute şi a celor secundare,

dobândite; 4) memoria motorie, care asigură păstrarea şi

actualizarea schemelor mişcărilor obiectuale şi instrumentale care

alcătuiesc praxia. După canalele senzoriale implicate în

recepţionarea şi integrarea informaţiei, se diferenţiază: 1)

memoria vizuală, 2) memoria auditivă, 3) memoria tactilă, 4)

memoria olfactivă, 5) memoria gustativă şi 6) memoria

kinestezică. În sfârşit, pe lângă o memorie evocativă, prin care

aducem trecutul în actualitate şi-l integrăm în activitatea şi

comportamentul cotidian, trebuie admisă existenţa şi a unei

memorii prospective, de fixare, păstrare şi conectare la prezent a

evenimentelor şi acţiunilor ce urmează să se producă în viitor.

Această formă de memorie maxim dezvoltată la om face posibile

programarea, planificarea şi anticiparea în reglarea

comportamentului.

Uitarea este un fenomen opus memoriei şi constă în

ştergerea sau scăderea sub pragul de actualizare a informaţiilor,

experienţelor, amintirilor de un gen sau altul. Ea are atât o latură

pozitivă, cât şi una negativă. Latura pozitivă rezidă în aceea că

ne ajută să ne debarasăm de informaţii şi date nesemnificative şi

inutile, lăsând locul liber pentru achiziţionarea altora mai

importante; latura negativă constă în blocarea sau eliminarea din

fluxul actual al conştiinţei a unor informaţii şi date importante şi

necesare pentru finalizarea optimă a unei activităţi.

Dinamica ei depinde de natura şi caracterul materialului

memorat. Astfel, uitarea se produce mai rapid şi în raţii mai mari

în cazul unui material fără sens (exemplu, silabe, cuvinte fără

înţeles) decât în cazul materialului cu sens; se produce mai

repede şi mai intens în cazul unui material neorganizat,

fragmentat, decât în cazul unui material bine sistematizat şi

organizat logic; se produce mai repede şi mai intens în cazul

unui material lipsit de semnificaţie pentru noi, decât în cazul

unui material cu semnificaţie mare. Uitarea nu acţionează ca o

fatalitte decât în cazuri patologice, de amnezie totală. În mod

normal, ea poate fi ţinută sub control, determinând-o să

acţioneze selectiv. Cerinţa principală pentru stabilirea efectului

negativ al uitării constă în activarea şi întărirea (consolidarea)

periodică a celor pe care le apreciem ca fiind importante şi

necesare în activitatea noastră viitoare.

VII. PROCESELE DE ENERGIZARE, POTENŢARE,

DIRECŢIONARE A COMPORTAMENTULUI

Dacă, din procesele cognitive, omul reuşeşte să

diferenţieze, să identifice, să interpreteze, să înţeleagă şi să

explice ceea ce se află şi se întâmplă în jurul său, prin procesele

de energizare, potenţare şi direcţionare, el devine capabil să ia o

anumită atitudine şi să se exprime activ şi selectiv prin

comportamente specifice. În categoria acestor procese includem

motivaţia şi afectivitatea.

1. Motivaţia. Prin termenul de motivaţie se desemnează un

întreg ansamblu de „entităţi” psihice care reflectă oscilaţiile,

disonanţele şi deficitele ce apar în cadrul diferitelor componente

ale sistemului personalităţii, determinând subiectul să acţioneze în

direcţia înlăturării lor şi restabilirii echilibrului. Luată global,

motivaţia reprezintă, aşadar, forţa motrice internă a

comportamentului şi activităţii, conferindu-ne caracterul de fiinţe

active şi relativ autonome.

Orice act comportamental integrat are o anumită bază

motivaţională, iar motivaţia devine o lege generală de organizare a

comportamentului.

Elementul central al structurii motivaţionale este trebuinţa.

Aceasta exprimă nevoia puternic consolidată de ceva anume:

hrană, apă, aer, odihnă, mişcare, adăpost, informaţie, frumos etc.

Nesatisfacerea îndelungată a unei trebuinţe duce la perturbări

majore ale echilibrului psihic al personalităţii. De aceea,

trebuinţele, prin actualizare, generează cele mai puternice motive

sau mobiluri de acţiune. Genetic, trebuinţele umane se împart în

două grupe mari: primare sau înnăscute (aici intrând, în primul

rând, trebuinţele biologice şi fiziologice) şi secundare sau

dobândite (aici intrând trebuinţele de cunoaştere, trebuinţele

estetice, trebuinţele religioase, trebuinţele morale).

Pe lângă trebuinţe, în alcătuirea sferei motivaţionale a

omului intră alte două componente: interesele şi idealurile.

Interesele realizează legătura noastră selectivă şi relativ stabilă

cu diferite aspecte ale realităţii şi domenii de activitate;

idealurile reprezintă forţa de proiecţie şi propulsie a etaloanelor

şi modelelor de devenire a propriei personalităţi.

După efectul în timp pe care îl are satisfacerea lor,

trebuinţele pot fi împărţite în pozitive, care contribuie la

menţinerea echilibrului personalităţii sau la stimularea şi

menţinerea proceselor de dezvoltare, şi negative, care determină

degradări şi tulburări serioase ale tabloului psihocomportamental

(exemplu, trebuinţa de alcool, trebuinţa de droguri etc.).

Raportată la performanţa activităţii, motivaţia pune în

evidenţă o anumită intensitate optimă – optimum motivaţional.

În principiu, activităţile uşoare şi mai puţin atrăgătoare prin

conţinutul lor reclamă o motivaţie mai puternică, iar cele dificile

şi atractive prin conţinut reclamă o stare de motivaţie mai slabă.

2. Afectivitatea. Sub denumirea de afectivitate se reuneşte un

ansamblu de structuri specifice, raportul de concordanţă sau

discordanţă dintre dinamica evenimentelor interne (stările proprii

de motivaţie) şi dinamica evenimentelor externe (situaţiile,

obiectele, persoanele din jur).

Orice trăire şi componentă emoţională se caracterizează

prin următoarele proprietăţi:

a) polaritatea (semn pozitiv – plăcere, relaxare, satisfacţie,

bucurie, sau semn negativ – tensiune, insatisfacţie, repulsie,

suferinţă);

b) intensitatea (încărcătura energetică pe care o antrenează

cu sine trăirea emoţională; aceasta poate fi slabă, medie sau

mare; intensitatea cea mai mare o au afectele);

c) durata sau stabilitatea (scurtă, medie, lungă; emoţiile

sunt de durată scurtă, sentimentele sunt de durată lungă);

d) convertibilitatea (proprietatea structurilor afective de a-

şi modifica semnul în timp: iubirea poate trece în ură, iar ura

poate trece în iubire);

e) ambivalenţa (proprietatea unei structuri afective de a

include concomitent trăiri de semn opus, pozitiv şi negativ,

exemplu: gelozia).

Genetic, se delimitează emoţii primare, înnăscute (teama,

frica, plăcerea, bucuria) şi emoţii secundare, dobândite (emoţiile

estetice, sentimentele morale).

După gradul de complexitate, se diferenţiază emoţiile

simple (tonul emoţional care acompaniază procesele cognitive,

trăirile de esenţă organică, stările de afect), emoţiile complexe

(emoţiile situaţionale curente, emoţiile integrate activităţii – de

joc, de învăţare etc.) şi structurile afective superioare

(sentimentele).

Afectivitatea trebuie considerată o componentă

indispensabilă, necesară a vieţii noastre psihice; ea conferă

relaţiilor omului cu lumea un caracter activ şi selectiv. În funcţie

de semnul dominant al organizării afectivităţii, tindem să ne

apropiem şi să ne integrăm în lume, să stabilim şi să menţinem

raporturi de comunicare şi cooperare cu cei din jur sau,

dimpotrivă, să ne retragem şi să ne izolăm de lume. Fără emoţii,

fără sentimente, existenţa umană ar deveni cenuşie, omul ar fi un

simplu robot, care nu ar face decât să reacţioneze mecanic la

stimulii externi. Afectivitatea ne raportează nu numai la lumea

externă, la celelalte persoane din jur, ci şi la propria persoană,

fiecare din noi dezvoltând faţă de propriul Eu trăiri pozitive, de

satisfacţie, de stimă, de acceptare, de mândrie de sine etc. Modul

în care ne autopercepem şi ne autotrăim condiţionează modul în

care ne relaţionăm cu ceilalţi.

Afectivitatea joacă un rol esenţial în activitate, susţinând şi

orientând, ca şi motivaţia, desfăşurarea ei. Pe fond de indiferenţă

afectivă, performanţa în orice activitate este scăzută; la fel se

întâmplă şi în cazul unor emoţii prea puternice (afecte); devine

astfel justificată introducerea noţiunii de optimum emoţional.

Aceasta exprimă intensitatea pe care trebuie s-o posede o trăire

emoţională pentru a facilita finalizarea eficientă a activităţii.

De aici decurge necesitatea dezvoltării controlului voluntar

asupra intensităţii trăirilor emoţionale, pentru a nu le permite să

ne dezorganizeze gândirea şi acţiunea.

Modul de structurare şi funcţionare a afectivităţii depinde

nu numai de firea omului, de individualitatea lui, ci şi de

regimul educaţional, de împrejurările de viaţă. Astfel, o

persoană emotivă din fire, prin exerciţii de voinţă şi suport

adecvat din afară poate să ajungă să-şi controleze foarte bine

emoţiile situaţionale, prevenind instalarea timidităţii, după cum

şi invers, o persoană din fire puţin sau deloc emotivă, într-un

climat educaţional represiv şi în împrejurări de viaţă dure,

dramatice, poate deveni timorată, cu rezistenţă scăzută la

acţiunea factorilor afectogeni.

VIII. COMUNICARE ŞI LIMBAJ

Una din capacităţile esenţiale ale omului ca fiinţă socială

este aceea de a comunica, adică, de a emite către cei din jur

anumite mesaje cu diferite conţinuturi şi semnificaţii şi de a

recepţiona de la aceştia mesajele lor. Această capacitate are

premise şi mecanisme naturale, neurofiziologice, şi este

modelată şi structurată socio-cultural.

Deşi termenul de comunicare a intrat în uzul cotidian ca

sino-nim cu termenul de schimb în general, sub influenţa teoriei

informaţiei şi a teoriei organizării, cel puţin în lingvistică şi

psihologie, sfera lui se limitează la procesele de emitere,

transmitere şi receptare a mesajelor informaţionale în cadrul

relaţiei dintre: două persoane umane, o persoană umană şi

computer sau altă maşină, o persoană umană şi un animal.

După suportul de codificare a mesajelor, comunicarea

interuma-nă este de două feluri: nonverbală şi verbală.

Comunicarea nonverbală se realizează sub mai multe

forme: comunicarea prin corp (ţinută, îmbrăcăminte, machiaje,

gestică, mimică), comunicarea prin spaţiu şi teritorii (modul de

organizare a ambianţei, distanţe fizice interpersonale şi

intergrupale în diferite situaţii), comunicarea prin imagini (afişe,

fotografii, benzi desenate, ilustraţii, cinema).

Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul

mijloacelor lingvistice – alfabete, reguli gramaticale, elementul

principal de codificare a mesajului fiind cuvântul.

Limbajul verbal este modul de funcţionare a limbii la

nivel individual; limba este o categorie socio-istorică, fiind

produsul comunicării în decursul timpului în cadrul unei

colectivităţi. Ea se compune dintr-un vocabular (tezaur de

cuvinte), dintr-un alfabet (pentru codificarea mesajelor scrise) şi

dintr-un ansamblu de reguli gramaticale (morfologice, semantice

şi sintactice). În raport cu indivizii concreţi, luaţi separat, limba

se prezintă ca un dat obiectiv, pe care aceştia trebuie să şi-l

însuşească şi să şi-l interiorizeze ca instrument de comunicare

interpersonală. Ceea ce rezultă este limbajul verbal individual, şi

organizarea lui va prezenta diferenţe mai mari sau mai mici de la

o persoană la alta.

Structura psihologică a limbajului include trei componente

principale: componenta fizică, componenta formal-gramaticală şi

componenta semantică.

Componenta fizică reprezintă ansamblul sunetelor

articulare (vocale şi consoane) care formează cuvintele (unităţi

fonetice de bază ale limbii) şi literele care se pun în

corespondenţă sunetele articulate, obţinându-se codifcarea

grafică a mesajelor. În măsura în care limbajul realizează

transmiterea informaţiilor, componenta fizică devine suportul

substanţial-energetic indispensabil de obiectivare şi codificare a

lor.

Componenta formal-gramaticală constă din ansamblul

normelor şi regulilor de formare a cuvintelor şi propoziţiilor,

astfel încât ele să fie inteligibile, adică încărcătura

informaţională pe care o poartă să poate fi uşor şi corect

decodificată.

Componenta semantică este alcătuită din ansamblul

legăturilor de designare dintre cuvinte – ca semne – şi mulţimea

obiectelor, lucrurilor, fiinţelor, fenomenelor, relaţiilor etc. din

jurul nostru. Legătura designativă este mediată de o imagine, o

schemă sau un construct conceptual şi formarea ei în ontogeneză

are la bază un act de învăţare condiţionată. Rodându-se şi

consolidându-se treptat în procesul comunicării, o asemenea

legătură devine atât de puternică, încât cele două entităţi iniţial

separate şi exterioare una în raport cu cealaltă devin organic

articulate, fiind percepute ca un tot unitar.

În plan intern, componenta semantică are o organizare în

forma unei reţele ierarhizate, cu conexiuni atât pe verticală, cât

şi pe orizontală. Se pot pune în evidenţă cel puţin trei zone

concentrice ale sistemului conexiunilor semantice între cuvintele

vocabularului nostru individual: a) zona centrală sau nucleu, în

care se situează cuvintele cele mai familiare, cu frecvenţa cea

mai mare în procesul comunicării noastre cotidiene; b) zona

secundară, în care se integrează cuvintele cu un grad de

familiaritate mai redus şi cu frecvenţă mai mică în procesul

comunicării curente; c) zona terţiară, în care se includ cuvintele

mai puţin cunoscute şi rar folosite în comunicarea obişnuită.

Raportul de pondere dintre cele trei zone defineşte în mare

măsură competenţa lingvistică sau verbală a unei persoane,

capacitatea sa de comunicare. Astfel, cu cât zona centrală are o

arie mai întinsă, iar celelalte două – una mai redusă, cu atât

nivelul de competenţă verbală este mai înalt, şi invers.

Probele de vocabular şi de înţelegere verbală ocupă un loc

important în diagnosticul inteligenţei şi al profilului

personalităţii.

Formele limbajului. Fiind nu numai un simplu instrument

fizic de obiectivare şi codificare a informaţiei, ci şi un mod de

conduită – conduita verbală, limbajul se structurează şi

funcţionează în mai multe forme. O primă diferenţiere se

produce după natura componentei fizice, rezultând limbajul oral

şi limbajul scris. O a doua diferenţiere se face după planul în

care se realizează, rezultând: limbajul extern, utilizat în

principiu, în comunicarea cu cei din jur, şi limbajul intern,

utilizat în activitatea mintală (de gândire) şi în comunicarea cu

sine însuşi.

O a treia diferenţiere se produce în sfera limbajului oral

(extern), delimitându-se: monologul, comunicarea se desfăşoară

într-un singur sens – de la emiţător la receptor (auditoriu), şi

dialogul, comunicarea se desfăşoară în dublu sens, emiţătorul şi

receptorul schimbându-şi succesiv locurile.

Funcţiile limbajului. Se recunoaşte unanim că limbajul

verbal îndeplineşte mai multe funcţii în viaţa individuală şi

socială. Există însă deosebiri mai mult sau mai puţin esenţiale

între autori în clasificarea acestor funcţii. Indiferent de criteriul

pe care-l adoptăm, vom regăsi următoarele funcţii principale: a)

de comunicare; b) de cunoaştere (cuvântul este un instrument de

extragere, organizare şi prelucrare a informaţiilor lor); c) de

reglare (cuvântul influenţează desfăşurarea atât a proceselor

psihice pe plan subiectiv intern, cât şi a comportamentelor pe

plan obiectiv extern); d) ludică (jocuri de cuvinte cu caracter

distractiv).

IX. PROCESELE DE REGLARE: ATENŢIA ŞI VOINŢA

1. Atenţia. Poziţia atenţiei în structura psihologiei generale

a fost puternic controversată: din element central în psihologia

introspec-ţionistă devine lipsită de consistenţă în behaviorism.

De asemenea, s-a discutat mult dacă trebuie considerată un

proces, o stare, o activitate sau o condiţie facilitatoare.

Prima constatare de care trebuie să ţinem seama în

definirea atenţiei trebuie să fie aceea că ea nu posedă un conţinut

informaţional propriu; cea de-a doua constatare trebuie să fie

aceea că atenţia caracterizează toate procesele psihice de

cunoaştere şi toate actele comportamentale finaliste, conştiente.

Din cele două constatări se des-prinde concluzia că termenul cel

mai adecvat pentru definirea atenţiei este cel de mecanism psihic

de reglare. Astfel, atenţia este mecanismul psihic prin

intermediul căruia se potenţează şi se orientează selectiv

activitatea perceptivă, activitatea mintală (de gândire) şi

activitatea motorie externă, creându-se condiţii psihofiziologice

optime de finalizare.

Atenţia pune în evidenţă o serie de trăsături sau calităţi,

care au valori diferite la diferite persoane, ceea ce face necesară

testarea şi evaluarea ei.

Cele mai importante calităţi care se cer a fi determinate şi

măsurate sunt: 1) concentrarea, care exprimă gradul de activare şi

intensitatea focalizării conştiinţei şi controlului voluntar în cadrul

percepţiei, gândirii şi acţiunii; 2) distributivitatea, care constă în

concentrarea simultană a conştiinţei şi controlului voluntar asupra

a două sau mai multor obiecte sau activităţi; 3) stabilitatea,

proprietate a atenţiei de a se menţine la nivel optim de

concentrare pe toată durata desfăşurării unei activităţi; opusă ei

este instabilitatea, care are influenţă puternic perturbatoare atât

asupra învăţării, cât şi asupra activităţii profesionale; 4)

mobilitatea, proprietatea atenţiei de a-şi deplasa punctul optimei

concentrări în concordanţă cu succesiunea evenimentelor şi

secvenţelor activităţii; opusul ei este rigiditatea sau fixitatea –

stagnarea atenţiei într-un punct.

În explicarea atenţiei se confruntă două tipuri de modele:

fiziologice şi psihofiziologice. Primele pun accentul pe rolul

sistemului reticulat activator ascendent şi pe raporturile de

inducţie reciprocă dintre excitaţie şi inhibiţia centrală de care se

leagă în plan comportamental reflexul de orientare şi mozaicul

cortical cu crearea succesivă şi selectivă a dominantelor

funcţionale. Celelalte (psihofiziologice) pun accentul pe

interacţiunea dintre mecanismele neuronale şi factorii psihici,

cum ar fi: motivaţia, valoarea scopului, dependenţa sau

independenţa de câmp, respectiv, introversia şi extraversia,

forţa voinţei, autocomanda şi autostimularea verbală.

2. Voinţa. Voinţa este modalitatea superioară de autoreglare

a sistemului psihocomportamental, care, în forma sa completă,

este proprie omului şi se împleteşte strâns cu dezvoltarea

funcţiilor conştiinţei.

Stimulii specifici care determină constituirea blocului

funcţional al reglajului voluntar sunt obstacolul şi dificultatea

sarcinilor cărora individul uman trebuie să le facă faţă încă din

primele zile după naştere. Ca factori interni favorizanţi se

menţionează forţa proceselor nervoase fundamentale – excitaţia

şi inhibiţia –, echilibrul acestor procese, motivaţia, rezistenţa la

tentaţii.

X. PERSONALITATEA

1. Precizări terminologice. În psihologie, ca, de altfel, şi în

cele-lalte ştiinţe socioumane, circulă, de cele mai multe ori ca

sinonime, trei termeni: individ, persoană, personalitate. La o

analiză mai atentă, cei trei termeni exprimă conţinuturi diferite.

Termenul de individ desemnează acea entitate indivizibilă

care este determinată biologic. El este aplicabil în descrierea şi

analiza nu numai a omului, ci şi a oricărui organism viu – plantă

sau animal.

Termenul de persoană este corespondentul, în plan social, al

individului în plan biologic. El desemnează individul uman ca

entitate concretă într-un cadru relaţional dat, aşa cum este perceput

de cei din jur.

Termenul de personalitate este legat în sociologie, istorie,

etică, filosofie de atributul valorii; în psihologie, el se ia într-o

accepţiune diferită, ca desemnând modul şi gradul de integrare şi

ierarhizare sistemică a componentelor biologice, psihice şi

socioculturale la omul normal, considerat într-un mediu social

concret.

BIBLIOGRAFIE*

Allport, G.W. (1991), Structura şi dezvoltarea personalităţii,

EDP, Bucureşti;

Golu, M. (2002), Bazele psihologiei generale, Editura

Universitară, Bucureşti;

Golu, M. (2007), Fundamentele Psihologiei, vol 1–2, Editura

Fundaţia „România de Mâine”, Bucureşti;

Neveanu-Popescu, P. (1979), Dicţionar de psihologie, Editura

Albatros, Bucureşti;

* Pentru ambele semestre de studiu.