- cunoastere – nu in sensul cognitiv, activitate fizica a creierului, ci un cumul de cunostinte care la nivel conceptual ajung sa descrie intr-un fel realitatea

- trecere – treapta la alta – de la senzatie pana la ce ar putea intelege mintea ca fiind cunostinta

- cel putin 2 lecturi posibile: Platon si Aristotel – o intelegere a aristotelismului ca prin neoplatonism (poate fi citit si asa)

- la Platon, filosofia nu este exterioara, la Aristotel este, pana la un punct- la Platon – transmite doar dorinta de a cunoaste – teoria ideilor = o ipoteze care porneste

dinspre gandirea mitico-religioasa- el zice: daca intr-adevar oamenii asa cred ca stau lucrurile, nu ma intereseaza daca e

gandire religioasa, ma intereseaza o structura – ea poate fi recunoscuta in alta experienta- cand vorbim de cunoastere – nu transmitem continuturi ci forme- cand eu spun cunoastere vorbesc despre natura oamenilor – EIDOS (forma) = trecerea

de la a vedea cu ochi trupesti la a vedea cu ochii mintii- cand vorbim de forma reducem prea mult intelesul lingvistic, ne gandim la aspect – la

Platon nu, el nu conceptualizeaza- Parmenides (a gandi inseamna a fi) - o identitate a noastra dar in afara noastra – nu este o experienta subiectiva (daca a fi

inseamna ceva din mine scos afara si pus pe tapet, atunci sofistii ar avea dreptate – un sir nesfarsit de tautologii)

- a fi e acel ceva care, desi recunoscut de fiecare, este (ca el insusi) – noi am traduce prin sine (identic cu sine insusi)

- citit in cheie mistica – o revelare pe care zeita o face cleui ce merge pe calea dreapta sau citit altfel – o intuitie – si daca nu e contrazis e adevarat, dar e ipoteza

Daca exista o asemenea structura a cunasterii care permite ramanerea unuia si aceluiasi ca sursa a cunoasterii, atunci ramanem

- a fi = sensul etern, cand spunem cunoastere = acel lucru care este mereu acelasi atunci este un UNU

- UNU = origine, DOI insemna deja dimensiune (ei gandeau geometric, punct si de jur imprejur)

Platon preia aceasta idee parmenidiana si ipoteza pitagoreica si spune:

TOT CE VEDEM NOI SI SPUNEM CA EXISTA EXISTA PRIN PARTICIPAREA LA CEEA CE NUMIM IDEE

- trebuie sa pastrez in minte mereu ce spunea Parmenides – ca este si este mereu, unul si acelasi

- fiinta parmenidiana = una si aceeasi mereu

EIDOS = ideea, modelul, paradigma = trebuie sa fie in ideea fiintei parmenidiene = mereu una si aceeasi, origine, atemporal, nu depinde de obiectiv sau subiectiv

Sofistii – nu am niciun temei pe baza caruia sa spun ca ceea ce vad simt aud ar fi adevarat din moment ce toata lumea se organizeaza in functie de aceste lucruri, DECI limbajul nu e nimic altceva decat o copie a lumii sensibile

- ca atare, pentru ca nu am un DINCOLO la care sa am acces si nu pot proba prin experienta nu am acces la cunoastere

Filosof al limbajului Borgias – in timpul lui Parmenides a scris un poem despre nefiinta – in oglinda respinge – eroarea e la fel de indreptatita la adevar – limbajul nu poate fi un temei la un DINCOLO absolut

Parmenides a aratat un drum – cum se ajunge pe drumul asta la a fi i-a ramas lui Platon

Cunoastere = nu depinde nici de mine, de interioritatea mea, trebuie sa ajung la nivel lingvistic nu numai sa fiu crezut, ci sa fie imposibil sa se nege ceea ce spun

La Platon – nu e o simpla distinctie intre o lume a ideilor si o lume sensibila – e mult mai complicat – psukhe (intraductibil) = cunosc ceva numai atunci cand am vazut direct (nu prin experienta si nu ca eu consider ca asa stau lucrurile) IDEEA

- deci, trupul nu poate vedea IDEEA- atunci, va trebui sa ma prevalez de o credinta religioasa si sa spun ca daca acest psukhe e

al meu ca persoana atunci - natura ramane schioapa = lucrurile se nasc toate dar si mor toate – dar daca ar muri toate

nu s-ar mai naste nimic – ei nu puteau gandi creatia din nimic – lumea e eterna – ceea ce este etern n-are cum sa nu fie – faptul ca ceva este trebuie gandit ca intotdeauna si pentru totdeauna – in plan inteligibil si sensibil

- ei nu puteau gandi ca ceva poate sa apara asa, din nimic = nici noi, chiar si crestinii practicanti – grecul poate merge pana la un punct de unde se intoarce – nu ne putem imagina ca ceva apare din nimic

- e imposibil sa spui ca nu este = negatia realitatii e imposibila – altfel ar trebui sa neg inclusiv aceasta negatie – dpdv lingvistic am un predicat care in lb greaca poate fi si predicat si subiect (in nicio limba moderna nu exista asa ceva)

- atunci, cand spun este = inteleg ceva-ul care spun ca este dar si ca acel subiect este pentru ca eu ma raportez la el – cum? Aristotel vine cu cele doua teorii (coerenta si corespondenta), Platon vine cu nume, reprezentare, experienta, teorie si apoi acces la Adevar

- Platon – acces in ce fel? indirect – CUM:

- ideea nu este concept, nu este ceva de natura materiala, nu este un gand oarecare, nedeterminat (prima parte a dialogului Parmenides) – si chiar daca este ceva, este un ceva care nu este nici aia, nici aia, etc

- stim doar ca exista o limita, si ca ideea aceea dincolo de limita dianoeticii noastre- ideile sunt un fel de radacini ale plantelor = noi vedem doar copacul, radacina (temeiul)

nu-l vedeti, il presupuneti, dar fizic nu-l vedeti – asa si aici- o gandire analogica = ana + logon = printr-o logica merg dincolo de (prin analogie pot

ajunge dincolo) – asta nu garanteaza ca cee ace spun este adevarat- spre exemplu: trecerea sufletului dintr-un trup in altul – cineva spune ca are sapte vieti –

nu poti nici sa-l crezi, nici sa-l contrazici, dar poti trage niste consecinte: sa spui ce anume inseamna acest psukhe

- zice Platon: dar daca, metafizic, psukhe gandeste, are gandire? (a gandi inseamna a distinge intre sensibil si inteligibil – nu gandim dpdv logic ci doar descriem)

- Platon: cunoasterea este o reamintire – nu e ceva psihologic – nu inseamna in plan temporal am facut un lucru, mi-am amintit pt ca l-am facut

- atunci, a cunoaste inseamna a-ti aduce aminte, anamneza = ana + mnesis- Platon gaseste un sens metafizic a ceea ce numim noi psukhe care transgreseaza lumile –

pleaca din lumea asta in alta, dar nu sunt lumi, ci cicluri a trecut de 10.000 de ani, se poate purifica – inteleg eternitatea ca pe un mereu acelasi

- spune ca a sti, a cunoaste inseamna a-ti aduce aminte, insa doar psukhe isi aduce aminte – trupul il impiedica pe psukhe sa cunoasca ceva – atunci cunoasterea este a inteligibilului

- atunci cine produce? reamintirea faptului ca sufletul meu a fost candva acolo si a vazut Adevarul

- a fost intr-un loc neloc - IDEEA = acel ceva la care prin participare un lucru este si poate fi cunoscut

Psukhe isi aduce aminte – dar aceasta aducere aminte nu este in timp si spatiu – ca atare am dintr-o data (in sensul scrisorii a VII-a apare in suflet cu trimitere la identitatea parmenidiana)

ESTE = GANDIT/CUNOSCUT (cand spun una spun si cealalta, cand am una am si cealalta)

Ce-mi permite sa spun ceva e mare? sau ceva e frumos? prin participare la ideea de MARE

- ideea este acel ceva, acel resort care-mi permite mie sa spun, un fel de sursa a cunoasterii – reamintirea inseamna intelegerea identitatii ontologice dintre gandire si fiinta

- daca gandesc fiinta sensibila ca fiind creata de fiinta inteligibila, atunci ultima trebuie sa fie un UNU

- sufletul trebuie sa fie un UNU – este inrudit cu acea entitate ontologica numita IDEEA- el e vazut ca un UNU datorita anamnezei

- un lucru mare – compus din mai multe lucruri mici – ca sa fie, trebuie sa participe la acel ceva din lumea ideilor – sufletul fiind jos, prins in trup, il recunoaste pentru ca psukhe cand vede in acelasi timp identifica ceea ce a vazut (a vazut MARELE)

- contemplatia = munca sustinuta pe care Platon o concepe plecand de la nume – reprezentare – experienta – teorie (techne) – lumea inteligibila

- apsukhe – o capacitate care sa nege ca plecam de la adevar si sa afirme faptul ca posibilitatea cunoasterii este adevarata

N-am incredere in simturi, dar spun ceea ce spun pentru ca psukhe a fost in contact cu ideea

- acel ceva pe care il numesc cunoastere nu e in mine si nu eu produc aceasta cunoastere (Aristotel va zice ca el produce)

- psukhe fiind in trup, eliberandu-se de trup, va cunoaste = ca atare, cunoasterea Adevarului nu e posibila decat dupa moarte

- de aceea, el defineste filosofia ca pregatire pentru moarte

Republica – cetatea este sufletul omului, purificat, pe de-o parte, si care si-a reamintit ca trebuie sa conduca inteleptul (ratiunea)

- in Alcibiade – omul nu este altceva decat suflet – cand il contempla pe zeu (ratiune)

Cunoastere: sub termenii unitatii si universalitatii

Demonstrabilitatea (stiintific) = sa ramai la nivelul limbajului, pe cand el zice sa trecem dincolo

El spune – limbajul acea capacitate de a exprima relatiile dintre inteligibile

Constructia unui tip de rationalitate – la Platon – nu este stiintific, lipseste demonstrabilitatea

Psukhe este un intermediar – dar imprumuta si de la sensibil – corporalitatea (divizibilitate, greutate)

Cunoastere = o anumita intelegere a ceea ce sufletul contempla (ca proces, ca munca) – a reaminti identitatea ontologica

Prezenta nu trebuie luata in sensul de aflare intr-un loc si intr-un timp – gandirea mea este aici cu trupul meu, care trup al meu este aici la ora asta in spatiul asta, dar daca fac o pauza s-ar putea sa fie foarte departe – dar el aici este, imprumuta acele caracteristici ale trupului pe care le are aici

Platon isi mai propune sa organizeze cetatea ideala ca model pentru orice cetate posibila

Toata ontologia aceasta ar fi, de fapt, pusa in slujba intelegerii cetatii ca organism viu – ceva cer, pentru a fi in adevar, trebuie sa respecte structura sufletului – cine conduce trupul? mintea. ce trebuie sa faca? sa se hraneasca etc.

Cine trebuie sa conduca? Inteleptul (pentru el patimile sunt anihilate, n-ar trebui sa fie afectata ratiunea de niciun fel de patimi)

In ipoteza, fiecare filosof propune o lume in care sa traiasca oricine – unii se raporteaza din perspectiva religioasa, altii artistica, etc. Platon s-a raportat din toate

Putem da cel putin 4 lecturi pentru Phaidon – platonismul inseamna cunoasterea in intreg a ceva

- toate converg in relatia intre idee si ceea ce-i permite sa spuna- el construieste o teorie onto-metafizica, nu epistemologica- nimeni nu are Adevarul si nu poate fi stapan pe altii – stapan este doar inteleptul, zeul

(ratiunea)

ALEGORIA PESTERII

- nu pot exprima ceea ce este in sinele decat prin analogie- intuneric-lumina (necunoasterea-cunoasterea)- el gandeste in intreg (omul aude, vede, organizeaza, etc)- el trebuia sa vorbeasca aici despre in sinele absolut, pe care el aici il numele binele- Socrate spune – nu pot sa spun ce este binele direct, dar indirect pot spune ca ceea ce este

soarele pentru dedesubt este binele pentru lume- (sufletul meu ajunge la idee, dar nu la UNU – UNU este dincolo de gandire)- EIDOS (eideos = a vedea) = este vazutul acela cu mintea- ce-ar fi omul cunoscator? este cel care nu stiu cum s-a dezlegat si incet incet realizeaza ca

ceea ce numea adevar erau umbre, ce numea ... erau niste artefacte, confunda sursa cunoasterii cu focul (s-a stins focul, s-a dus cunoasterea)

- daca eu inteleg la acest nivel sensibil anumite raporturi, s-ar putea ca eu sa-mi amintesc niste raporturi la nivel inteligibil

- gandire dianoetica – (dia – dincolo, a strabate) = cand sunt dezlegat de lumea sensibila- ce este omul? este tipul zeului- pastreaza analogia dintre foc si soare- la Platon, cunoasterea presupune vizual – daca vedeti, vedeti pentru ca exista lumina care

va permite sa vedeti- UNU e dincolo de gandire – Platon propune ca cetatea sa fie organizata dupa ceva ce e

dincolo de intelegerea omeneasca- omul este acea fiinta dupa chipul si asemanarea zeului (om care nu este stapan al acestei

lumi prin forta ci prin faptul ca i s-a dat aceasta delegare – zeul = ratiunea universala)