Prelegeri literatura greaca

69
Homer şi lumea homerică Literatura greacă de dinaintea lui Homer. Ciclul epic Poemele homerice reprezintă prima operă păstrată a literaturii greceşti şi europene. Nişte scrieri atât de ample, de complexe şi de realizate artistic nu pot apărea, evident, ex nihilo, ci presupun o îndelungată tradiţie literară. Informaţiile noastre despre poezia prehomerică sunt însă extrem de limitate reducându-se, practic, la ceea ce aflăm chiar din Iliada şi Odiseea sau din operele prea puţin credibile ale unor autori din antichitatea târzie. De pildă, în cântul al IX-lea al Iliadei Ahile care se retrăsese în cortul său îşi alină mânia cântând cu acompaniament de liră "faptele de vitejie" ale unor eroi din vechime. Sau în cântul VIII al Odiseei la curtea feacilor, aedul Demodocos îşi încântă asistenţa cu relatarea aventurii picante a lui Ares şi a Afroditei sau a cuceririi Troiei cu ajutorul calului de lemn. Aceşti aezi de care vorbeşte Odiseea erau nişte veritabili profesionişti, pregătiţi în şcoli speciale. Ei improvizau, acompaniindu-se la diverse instrumente muzicale cu coarde (kitharis, phorminx, lyra) în principal pe teme eroice sau războinice. În general, ei se aflau în slujba unui principe, ale cărui fapte de arme aveau misiunea de a le glorifica. Dădeau însă reprezentaţii şi în faţa unui public mai larg adunat în aşa numitele leschai, săli de întruniri. Deoarece aceste reprezentaţii durau un timp îndelungat, cântul ajungea să se transforme în recitare. Cu timpul alături de aezi au început să se individualizeze drept o categorie distinctă rapsozii, recitatori, iar nu cântăreţi care renunţau la improvizaţie în favoarea unei prelucrări mai elaborate şi mai îngrijite a materialului epic pe care îl oferea tradiţia. Încă din vremea lui Homer acesta trebuie să fi fost extrem de vast. De pildă, chiar din Iliada aflăm de existenţa unui ciclu legendar teban ce fiinţa în paralel cu cel troian. Ba chiar, până spre sfârşitul epocii arhaice în Grecia se impuseseră un număr bine determinat de cicluri epice care cuprindea fiecare mai multe epopei ale căror autori erau în cele mai multe cazuri cunoscuţi. De departe cele mai populare din aşa numitul ciclu epic grec ce cuprindea printre altele o Teogonie, o Titanomahie, ori poeme dedicate unor eroi locali erau ciclul teban şi cel troian. Primul dintre 1

Transcript of Prelegeri literatura greaca

Page 1: Prelegeri literatura greaca

Homer şi lumea homerică

Literatura greacă de dinaintea lui Homer. Ciclul epicPoemele homerice reprezintă prima operă păstrată a literaturii greceşti şi europene.

Nişte scrieri atât de ample, de complexe şi de realizate artistic nu pot apărea, evident, ex nihilo, ci presupun o îndelungată tradiţie literară. Informaţiile noastre despre poezia prehomerică sunt însă extrem de limitate reducându-se, practic, la ceea ce aflăm chiar din Iliada şi Odiseea sau din operele prea puţin credibile ale unor autori din antichitatea târzie. De pildă, în cântul al IX-lea al Iliadei Ahile care se retrăsese în cortul său îşi alină mânia cântând cu acompaniament de liră "faptele de vitejie" ale unor eroi din vechime. Sau în cântul VIII al Odiseei la curtea feacilor, aedul Demodocos îşi încântă asistenţa cu relatarea aventurii picante a lui Ares şi a Afroditei sau a cuceririi Troiei cu ajutorul calului de lemn.

Aceşti aezi de care vorbeşte Odiseea erau nişte veritabili profesionişti, pregătiţi în şcoli speciale. Ei improvizau, acompaniindu-se la diverse instrumente muzicale cu coarde (kitharis, phorminx, lyra) în principal pe teme eroice sau războinice. În general, ei se aflau în slujba unui principe, ale cărui fapte de arme aveau misiunea de a le glorifica. Dădeau însă reprezentaţii şi în faţa unui public mai larg adunat în aşa numitele leschai, săli de întruniri. Deoarece aceste reprezentaţii durau un timp îndelungat, cântul ajungea să se transforme în recitare.

Cu timpul alături de aezi au început să se individualizeze drept o categorie distinctă rapsozii, recitatori, iar nu cântăreţi care renunţau la improvizaţie în favoarea unei prelucrări mai elaborate şi mai îngrijite a materialului epic pe care îl oferea tradiţia. Încă din vremea lui Homer acesta trebuie să fi fost extrem de vast. De pildă, chiar din Iliada aflăm de existenţa unui ciclu legendar teban ce fiinţa în paralel cu cel troian. Ba chiar, până spre sfârşitul epocii arhaice în Grecia se impuseseră un număr bine determinat de cicluri epice care cuprindea fiecare mai multe epopei ale căror autori erau în cele mai multe cazuri cunoscuţi. De departe cele mai populare din aşa numitul ciclu epic grec ce cuprindea printre altele o Teogonie, o Titanomahie, ori poeme dedicate unor eroi locali erau ciclul teban şi cel troian. Primul dintre acestea cuprindea Oidipodia, Tebaida, Epigonii şi Alcmeonis, epopei ce evocau destinul tragic al lui Oedip şi al urmaşilor săi.

Cu mult mai bogat era însă ciclul troian în componenţa căruia intrau: Cipriile (poem ce relata răpirea Elenei şi plecarea spre Troia a grecilor hotărâţi să se răzbune pentru dezonoarea suferită de Menelau), Iliupersis în care era narată cucerirea Troiei, Mica Iliadă (un fel de breviar al războiului troian), Etiopida, care se ocupă de perioada războiului de după uciderea lui Hector, în care în ajutorul troienilor vin regele etiopian Memnon şi amazoana Pentesileea), Nostoi, poem ce relata despre felul în care s-au întors acasă participanţii la războiul troian ori Telegonia, un epilog al Odiseei al cărui erou este Telegonus, fiul lui Ulise cu Circe. Nici una dintre aceste epopei nu ni s-a păstrat, fiindu-ne cunoscute doar din succintele rezumate alcătuite de nişte autori din antichitatea târzie, aşa cum ar fi Proclos. Pe baza comparării informaţiilor obţinute din aceste rezumate cu datele din Iliada şi Odiseea, exegeţii au stabilit că unele dintre aceste poeme sunt anterioare, iar altele posterioare capodoperelor homerice. Cert este însă şi în această privinţă anticii înşişi nu aveau nici o îndoială că toate aceste poeme erau mult inferioare estetic Iliadei şi Odiseei. Acest lucru a făcut chiar ca după ce în epocă arhaică toate creaţiile epice erau atribuite în bloc lui Homer un analist extrem de fin ca Aristotel să limiteze paternitatea homerică la Iliada, Odiseea şi poemul comic Margites.

1

Page 2: Prelegeri literatura greaca

Imperfecţiuni şi interpolări. Problema homericăÎn epocă elenistică doi critici literari, Xenon şi Hellanicos, întreprinzând o analiză a

celor două poeme şi constatând diferenţele notabile dintre stilul lor, au mers şi mai departe statuând necesitatea atribuirii celor două epopei la doi autori diferiţi. De altfel, în ciuda perfecţiunii lor de ansamblu atât în Iliada cât şi în Odiseea există nenumărate imperfecţiuni şi contradicţii de detaliu datorate manierei de compunere specifică rapsozilor. Aceştia recitând vreme de mai multe ore şi deseori improvizând, uitau deseori ce afirmaseră la începutul declamaţiei lor şi intrau de nenumărate ori în contradicţie propriilor spuse. Contradicţiile din poemele homerice sunt lesne perceptibile şi, evident, nu au putut fi trecute cu vederea de antici, Horatius ajungând să afirme că bunul Homer mai moţăie şi el din când în când (quandoque dormitat et bonus Homerus). De pildă, în cântul I al Iliadei Zeus hotărăşte ca troienii să fie biruitori atâta timp cât Ahile va sta departe de luptă, dar în primele zece cânturi grecii continuă să înregistreze succese. Sau, cu toate că ne aflăm, în al zecelea an de luptă abia acum Elena găseşte cu cale să-i prezinte pe căpetenii ahei regelui Priam. Mai mult chiar, Pylamenes este ucis în cântul al V-lea al Iliadei, iar apoi "este reînviat" pentru a asista la înmormântarea fiului său".

Alături de neconcordanţe, anticii au semnalat existenţa unor alte imperfecţiuni datorate tot manierei de compunere a rapsozilor care permitea adăugiri mai mari sau mai mici la textul poemelor primit de la înaintaşi. De pildă, cântul II al Iliadei ce conţine un catalog al corăbiilor venite din toate zonele lumii greceşti să cucerească Troia a suferit nenumărate interpolări generate de dorinţa fiecărei comunităţi locale de a fi avut reprezentanţi în vestitul război troian. De la Plutarh aflăm că aşa a procedat şi Solon pentru a legitima dominaţia ateniană asupra insulei Salamina revendicată concomitent şi de Megara. Versurile adăugate de el sunt următoarele:

Douăsprezece corăbii cu armie aduse şi AiasDin Salamina şi stete pe-alături de cetele Atenei.Pentru eliminarea acestor interpolări care aveau uneori dimensiuni considerabile

criticii şi exegeţii alexandrini, autori ai celor mai autorizate ediţii ale poemelor homerice au întreprins o muncă titanică de cercetare. Totuşi nici textul homeric care ne-a parvenit nu este totalmente epurat de astfel de adăugiri tardive. De pildă, Aristofan din Bizanţ şi Aristarh din Samotrace au arătat că Odiseea autentică trebuie să se termine la versul 374 din cântul XXIII, dar textul actual conţine încă un cânt ce cuprinde nu mai puţin de 548 de versuri.

Prezenţa acestui tip de inadvertenţe şi interpolări i-a făcut pe moderni să se întrebe foarte serios asupra modului în care au fost redactate poemele homerice. A apărut astfel una din cele mai spinoase chestiuni ale filologiei clasice care a făcut să se scrie sute de tomuri şi mii de articole. Aşa numita "problemă homerică" consta în găsirea de răspunsuri la următoarele întrebări fundamentale

1. Când, unde şi cum au fost compuse poemele homerice?2. În ce fel au fost ele transmise?3. Se cade să atribuim Iliada şi Odiseea unui unic autor?4. Existenţa acestuia este oare atestată istoric?Deşi încă din antichitate s-au încercat unele răspunsuri timide la aceste întrebări,

problema homerică rămâne în întregime apanajul epocii moderne. Lunga serie de lucrări dedicate acesteia a fost deschisă de Conjecturile academice asupra Iliadei ale lui François Hédelin, abate d`Aubignac prezentate în 1666, dar publicate postum în 1715. Acestea distrugeau mitul lui Homer, susţinând că Iliada şi Odiseea nu sunt decât nişte conglomerate de cântece populare, lipsite de o valoare literară reală. Cu mult mai importantă şi mai serioasă din punct de vedere ştiinţific a fost lucrarea Prolegomena ad Homerum (1795) a lui Friederich August Wolf. Acesta afirma că epopeile homerice au fost compuse în jurul anului 950 a. C. şi transmise pe cale orală graţie aezilor şi rapsozilor până în secolul al VI-lea a. C. când au fost

2

Page 3: Prelegeri literatura greaca

puse în scris de o comisie de redactare desemnată de tiranul atenian Pisistrate (560 –527 a. C.). Pe parcursul acestor secole s-ar fi strecurat în cele două poeme tot felul de interpolări pe care exegeţii alexandrini s-au chinuit să le identifice şi să le elimine.

Pornind de la lucrarea lui Wolf în cursul veacului al XIX-lea s-au constituit mai ales în Germania o serie de şcoli filologice care au formulat teorii opuse în privinţa modului de formare a Iliadei şi Odiseei.

1. Teoria dezvoltării sau evoluţionistă datorată lui Gottfried Hermann (1831) susţinea că la originea poemelor homerice se află mai multe mici epopei în jurul cărora s-au acumulat de-a lungul timpului tot felul de adaosuri şi de interpolări

2. Teoria cânturilor izolate i-a fost inspirată lui Karl Lachmann (1847) de serioasele studii pe care le dedicase poemelor Nibelungilor. Acesta considera că poemele homerice au rezultat din punerea cap la cap a unor cântece populare independente, 15 în cazul Iliadei şi 16 în cel al Odiseei.

3. Teoria compilaţiei sau a poemelor independente al cărui iniţiator a fost August Kirchhoff (1859) se apropia de teoria evoluţionistă prin faptul că admitea existenţa unor mici epopei iniţiale, dar statua şi existenţa unui "Homer" care ar fi conferit unitate operei rezultate din compilarea micilor poeme. De pildă, Odiseea ar fi fost rodul combinării unei Telemahii, a unui Nostos odiseic şi a unui poem ce nara întoarcerea în Itaca şi pedepsirea peţitorilor.

Împotriva tuturor acestor teorii care sfârtecau poemele homerice s-au ridicat începând din a doua jumătate a secolului XIX unitarienii, din rândul cărora se cuvin menţionaţi cel puţin Ullrich Willamowitz Moellendorf, Wolfgang Schadewaldt ori Albin Lesky. Aceştia au arătat că prezenţa unor inadvertenţe în cadrul poemelor homerice nu trebuie să ducă automat la socotirea acestora drept o operă colectivă, fiindcă scăpări similare se întâlnesc şi în lucrările de mari dimensiuni ale unor autori cunoscuţi (Orlando Furioso, Ierusalimul eliberat, Wallenstein). Totodată unitatea compoziţională şi stilistică a Iliadei şi Odiseei este incompatibilă cu existenţa mai multor straturi redacţionale şi a mai multor poeţi.

Fără a se dezice de concluziile la care ajunseseră unitarienii, în prima jumătate a secolului XX aşa numiţii neoanalişti (Dietrich Mülder şi W. Kullmann) au încercat să pună cu mai multă claritate în evidenţă materialul epic pe care l-a folosit Homer la compunerea epopeilor sale.

Folosindu-ne de rezultatele la care au ajuns toţi aceşti cercetători, putem formula următoarele răspunsuri la problema homerică:

1) Iliada şi Odiseea au fost compuse în Ionia asiatică în cursul secolului IX a. C. de către un rapsod care a folosit materialele epice preexistente, topindu-le însă într-un tot creator perfect original.

2) Puse în scris încă de la compunerea lor, poemele homerice au cunoscut în paralel o mai largă difuzare orală. Acesteia i se datorează apariţia interpolărilor şi inserărilor care nu sunt însă prea însemnate, aşa cum o atestă diferenţele relativ mici care se înregistrau între ediţiile locale ale epopeilor.

3) Iliada şi Odiseea se aseamănă mult atât în privinţa limbii, cât şi a metrului, a stilului şi a tehnicii, aşa încât nu există nici un impediment în a le socoti opera aceluiaşi poet.

4) De vreme ce, aşa cum am stabilit, Iliada şi Odiseea nu sunt o operă colectivă, ci a unui singur poet Homer trebuie să fi existat. Despre el ca persoană istorică nu vom putea însă şti niciodată nimic, aşa cum nici măcar anticii nu ştiau.

Aceştia aveau la dispoziţie un număr mare de aşa zise Vieţi ale lui Homer, dintre care nouă ni se păstrează nu mai puţin de şapte (cele mai interesante sunt pseudo-Herodot, pseudo-Plutarh şi Întrecerea dintre Homer şi Hesiod). Toate acestea reprezintă însă nişte scrieri în care fantezia autorilor se mişcă neîngrădită de nici un obstacol. Despre Homer neştiindu-se nimic, se poate afirma orice. De pildă, nu mai puţin de şapte erau localităţile antice care se luptau pentru onoarea de a-i fi dat naştere poetului.

3

Page 4: Prelegeri literatura greaca

Lumea homericăAşa cum am arătat, în vreme ce Homer trăieşte în secolul IX a. C. Războiul Troian pe

care îl cântă trebuie plasat la sfârşitul secolului al XIII a. C sau începutul secolului XII a. C. Data tradiţională vehiculată de antici era 1184 a. C. Nu ne va mira aşadar dacă în Iliada şi Odiseea vom întâlni un amestec al realităţilor specifice celor două lumi. Homer se străduieşte să descrie doar societatea plină de strălucire din epocă miceniană, dar, introduce involuntar şi elemente specifice vremii în care trăieşte. Ba chiar uimitoare este precizia cu care descrie realităţi care nu mai existau de câteva sute de ani. Acest lucru presupune o extraordinar de viguroasă tradiţie rapsodică ce a permis conservarea vreme de veacuri a unor amintiri din trecut.

Pentru a putea afirma că un element de la Homer este caracteristic epocii miceniene avem două modalităţi de control: tăbliţele în linear B care ne dau informaţii preţioase despre modul de organizare al societăţii miceniene şi elementele de civilizaţie materială revelate în urma descoperirilor arheologice.

În cele ce urmează nu putem oferi decât câteva exemple al acestui amestec de realităţi. De pildă, palatele regale descrise de Homer cum ar fi cel al lui Menelau de la Sparta, al lui Odiseu din Itaca ori al lui Alcinous prezintă similarităţi uimitoare cu cele descoperite de arheologi la Mycene, Pylos ori Tirint. Întâi stătătorul acestora poartă la Homer acelaşi nume ca în tăbliţele miceniene (άναξ, respectiv wa-na-ka), în vreme ce ceilalţi termeni micenieni desemnând funcţii politice apar la Homer cu un sens radical schimbat. Spre exemplu, basileul micenian (pa-si-re-u) era un simplu vătaf, în timp ce la Homer el a devenit regele din vreme clasică.

Alteori realitatea miceniană şi cea geometrică coexistă fără nici o dificultate. De pildă, în vremea lui Agamemnon morţii erau înhumaţi, ritual pe care îl întâlnim atestat şi în Iliada, fapt care nu împiedică ca trupul neînsufleţit al lui Patrocle să fie ars pe rug. Ba chiar şi armele cu care se luptă protagoniştii aparţin celor două epoci diferite: coiful împodobit cu colţi de mistreţi este specific micenian, în vreme ce lăncile uşoare sunt o armă prin excelenţă geometrică. O situaţie aparte o are carul de luptă micenian, care este utilizat de eroii homerici pe post de taxi, din care aceştia se dau jos pentru a se încăiera.

Subiectul epopeilor. Materia epică. Probleme de compoziţieÎnsuşi Aristotel îl laudă pe Homer în Poetica sa pentru că a ştiut să se ferească de

tentaţia de a povesti toate evenimentele din ciclul troian şi pentru că şi-a limitat subiectul epopeii sale la un număr redus de întâmplări, pe care le-a integrat într-o unitate dramatică. Din cei zece ani de război Homer selectează o perioadă de numai cincizeci şi trei de zile, care cuprinde însă unele din cele mai tulburătoare episoade ale asediului. Pentru a spori interesul şi dramatismul epopeii sale nimic nu îl împiedica pe poet să aglomereze în aceste cincizeci şi trei de zile şi întâmplări pe care tradiţia le plasa în alte momente ale războiului. De asemenea, tehnica rememorării îi permite să introducă în Iliada multe fapte săvârşite de protagonişti în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat.

O altă calitate majoră a subiectului din Iliada este aceea că formează o unitate dramatică bine închegată. Asemenea unei veritabile tragedii clasice Iliada are o expunere: cearta dintre Agamemnon şi Ahile, o acţiune, Patroclia şi un deznodământ, moartea lui Hector. În plus, întreaga acţiune a poemului se desfăşoară în jurul figurii tragice a lui Ahile, ceea ce conferă epopeii unitatea de acţiune. Chiar şi atunci când este absent, acesta este cel care determină întreaga evoluţie a evenimentelor de la Troia. Dovada că ne aflăm mai degrabă în faţa unei Ahileide, iar nu a unei Iliade o găsim chiar în invocaţia către Muză cu care începe poemul. Aceasta sintetizează în doar câteva rânduri cu mult mai bine decât ar putea-o face orice critic literar esenţa şi motorul întregii epopei: mânia lui Ahile. De asemenea, în Iliada putem vorbi şi de existenţa unei unităţi de loc (acţiunea se desfăşoară pe un spaţiu restrâns

4

Page 5: Prelegeri literatura greaca

între corăbiile greceşti trase la mal şi zidurile Troiei) şi a uneia de timp, pentru că raportate la cei zece ani de asediu cincizeci şi trei de zile pot fi cu uşurinţă socotite drept echivalentul unei zile clasice.

Dincolo de această unitate dramatică în interiorul Iliadei se găsesc numeroase corespondenţe şi simetrii care exclud ipoteza compilaţiei din nişte cânturi izolate. În primul rând, aşa cum a arătat Paul Mazon, fiecare cânt al Iliadei reprezintă o unitate bine închegată şi nu un segment arbitrar delimitat de către criticii alexandrini, aşa cum se întâmplă în cazul Odiseei. Pe de altă parte, Iliada are şi o structură de diptic lesne de reperat chiar şi de către cititorul mai puţin avizat. Astfel primele cincisprezece cânturi descriu reculul aheilor generat de refuzul lui Ahile de a lupta, în vreme ce cânturile XVII-XXIV prezintă nimicirea troienilor de către eroul pradă furiei şi durerii. Cele două unităţi menţionate ale Iliadei sunt legate ca printr-un ax de cântul XVI în care sunt zugrăvite isprăvile şi sfârşitul lui Patrocle. Mergând şi mai departe cu analiza noastră putem detecta o structură bipartită şi în cadrul primei unităţi a Iliadei. Astfel cântul IX (Solia) separă rapsodiile IV-VIII în care Ahile este total absent de cânturile X-XV în care eroul reapare. Şi punerea în lumină a simetriilor şi corespondenţelor poate continua până la nivelul fiecărui cânt în parte.

Perfecta articulare a ansamblului Iliadei nu exclude însă folosirea şi a unui material epic anterior, pe care neoanaliştii s-au străduit să-l pună în lumină. Aceştia arată, de pildă, că la baza epopeii homerice stă un cântec epic ce zugrăvea prietenia dintre Ahile şi Antilochos, fiul lui Nestor. Acesta este ucis în luptă de Paris şi de regele etiopian Memnon atunci când încerca să îl salveze pe tatăl său. Durerea şi furia lui Ahile nu cunosc atunci margini, nepotolindu-se până la uciderea lui Memnon. Ba chiar şi despre mânia distrugătoare a altor eroi circulau cântece epice care l-ar fi putut inspira pe Homer. De pildă, chiar din cântul IX al Iliadei aflăm despre mânia eroului Meleagros, care în urma unui conflict cu familia, refuză să participe la lupta împotriva cureţilor, provocând astfel pagube irecuperabile cetăţii Calidonului.

În comparaţie cu Iliada, Odiseea are o materie epică mult mai variată, în cuprinsul căruia influenţele orientale au devenit cunoscute graţie studiilor lui Victor Bérard. Spre exemplu, scrise sub impresia unui străvechi prototip egiptean par a fi atât naufragiul lui Odiseu din cântul VI cât şi întâlnirea cu Proteu regele focilor, al cărui nume nu este altceva decât o deformare a egipteanului pruiti sau pruti „sublima poartă”, perifrază prin care poporul se referea la faraon. Din Odiseea nu lipsesc nici punctele comune cu epopeea sumero-babiloniană a lui Ghilgameş. Este vorba de întâlnirea lui Odiseu cu lestrigonii ori de uciderea boilor soarelui. Ba chiar exegeţii au identificat în cuprinsul poemului şi diferite practici magice africane, cum ar fi cele legate de cultul berbecului ori cel al porcului. Toate aceste elemente străine nu impietează însă câtuşi de puţin asupra caracterului grecesc al Odiseei.

Spre deosebire de Iliada, aceasta nu mai are o structură bipartită, ci una de triptic circular, ale cărui elemente componente sunt lesne detectabile. Cânturile I-IV alcătuiesc aşa numita Telemahie relatând păţaniile eroului pornit în lume să afle ceva despre soarta tatălui său şi sunt legate de partea centrală a epopeii prin rapsodiile V-VI în care îl vedem pe Odiseu plecând din insula Ogygia înspre casă. Cânturile centrale VII-XII constituie o cronică a aventurilor lui Odiseu pe mare. Acestea sunt organizate în jurul cântului al XI-lea al contactului cu lumea morţilor, cânt ce reprezintă un veritabil ax al întregii epopei. Astfel înainte de a vorbi cu umbrele Odiseu trece prin şase peripeţii, iar după discuţia cu acestea prin altele şase. De asemenea, în cadrul aventurilor lui Odiseu Homer alternează cu artă un episod lung cu unul de scurtă durată. A treia parte a poemului, intitulată convenţional Nostos povesteşte întoarcerea lui Odiseu în Itaca şi pedepsirea peţitorilor care îi jefuiau avutul. Ritmul acestei părţi este accelerat, iar elementele care vor caracteriza drama de mai târziu sunt numeroase: recunoaşteri, răsturnări de situaţii.

5

Page 6: Prelegeri literatura greaca

Totodată, în comparaţie cu cea din Iliada, tehnica rapsodică din Odiseea este evoluată. Astfel în vreme ce în prima epopee homerică acţiunea se desfăşura linear fără intercalări de planuri, în Odiseea apar mai multe acţiuni paralele. De asemenea, Homer recurge frecvent la procedeul narativ intitulat retardatio, sporirea tensiunii şi interesului cititorului pentru acţiunea principală prin povestirea unor episoade colaterale.

Lumea zeilor şi a oamenilorÎn epopeile homerice şi, mai ales, în Iliada lumea zeilor şi a oamenilor se întrepătrund,

fiind indisolubil unite.Mai presus de zei se află destinul implacabil (aisa), în faţa căruia chiar şi cei mai

puternici dintre nemuritori sunt siliţi să se plece. De pildă, în cântul XVI al Iliadei nici Zeus, nu-şi poate scăpa fiul, pe licianul Sarpedon de la moartea hotărâtă de destin. La Homer acesta se dovedeşte a fi unul din puţinele elemente transcendente ce caracterizează lumea zeilor. Altfel nemuritorii apar pe deplin antropomorfizaţi, înzestraţi cu toate trăsăturile sau, mai degrabă, cu toate defectele oamenilor. Ba chiar existenţa zeilor pare a nu avea nici un rost în absenţa celei a oamenilor. Nemuritorii se bucură aidoma unor copii de fumul jertfelor arse pe pământ şi nu au vreo altă ocupaţie mai importantă decât aceea de a se amesteca în viaţa oamenilor. Mai mult, chiar intervenţiile lor pe pământ sunt generate de imbolduri dintre cele mai iraţionale şi nu ţin cont nici de cel mai elementar simţ al dreptăţii. Pentru a-şi atinge scopul zeii nu se dau în lături de la nici un fel de mârşăvie.

Această comportare a zeilor antrenează la nivelul epopeilor homerice imposibilitatea existenţei oricărui sentiment autentic de religiozitate. Ba chiar la o analiză mai profundă zeii se dovedesc a fi inferiori oamenilor din punct de vedere moral. De pildă, în vreme ce eroii cei mai orgolioşi asemeni lui Ahile sunt în stare să dea dovadă de omenie şi de nobleţe de caracter, nemuritorii nu par niciodată dispuşi să-şi calce orgoliul propriu.

Literar vorbind, caracterele oamenilor sunt mai complexe şi mai variate decât cele ale zeilor. Sigur nu ne putem aştepta de la Homer la o analiză psihologică de o extremă profunzime, dar personajele sale conturate din câteva trăsături sigure de penel sunt deseori magistrale. Remarcabil este cât de mult pot diferi între ele personalităţile unor eroi care deţin practic acelaşi statut social. Căci Homer nu portretizează în a sa Iliadă decât basilei mai mari sau mai mici, iar nu simpli luptători ori sclavi. Ba chiar şi celebrul Tersites socotit de unii exegeţi exponentul luptătorilor de rând sosiţi la Troia nu este decât un basileu decăzut şi marginalizat. În plus, toţi luptătorii din Iliada aderă la un ideal eroic, care socoteşte gloria drept valoarea supremă, pentru care merită să-ţi dai şi viaţa. Conştiinţa morţii apropiate pe care şi-o asumă îi face pe eroi să aibă un orgoliu exagerat şi să fie ahtiaţi după plăcerile vieţii de care nu se vor mai bucura decât pentru scurtă vreme. În adâncul sufletului ei sunt însă sfâşiaţi de o indicibilă melancolie.

Exponentul prin excelenţă al acestor eroi tragici este Ahile. Personalitatea sa este cu atât mai atrăgătoare cu cât conţine un amestec extraordinar de uman de calităţi şi defecte. E tânăr şi frumos, plin de vitejie şi de ardoare, dar se lasă pradă unei mânii necontrolate şi dovedeşte uneori o cruzime de fiară sălbatică, cum ar fi atunci când porunceşte ca doisprezece troieni în floarea vârstei să fie arşi pe rugul lui Patrocle ori când târăşte prin ţărână trupul neînsufleţit al lui Hector. Ceea ce îl înalţă este prietenia pentru Patrocle şi abnegaţia pe care o dovedeşte pentru memoria acestuia şi, mai ales, nobleţea de caracter pe care o demonstrează în finalul Iliadei, atunci când acceptă să îi înapoieze lui Priam trupul fiului său. Amestec de lumini şi umbre, personajul Ahile era eroul mitologic cel mai apreciat de greci.

În mod paradoxal, nu acelaşi lucru se poate spune despre Odiseu, în legătură cu care mulţi dintre cei vechi aveau reţineri. Cel mai mult îi supăra pe eleni duplicitatea eroului gata oricând să mintă pentru a ieşi dintr-o situaţie mai dificilă. Dar parcă tocmai această duplicitate este cea care îl face pe Odiseu cu adevărat uman. Cu Ahile ne aflam încă într-o lume

6

Page 7: Prelegeri literatura greaca

suprafirească, cea a semizeilor, în timp ce o dată cu Ulise ne-am pogorât pe pământ. Altfel eroul din Itaca nu are mai puţine calităţi decât Ahile. Şi el este frumos şi viteaz, ba chiar este şi mai inteligent. Spre deosebire de Ahile, Ulise deţine şi experienţa vieţii. Aceasta îl face să nu mai fie atât de intransigent şi să se poată adapta la orice situaţie. S-ar putea spune despre Odiseu că nimic din ce-i omenesc nu-i este străin. Dar tocmai aceasta este cheia reuşitei într-o lume în care puţini sunt cei care îţi fac cadouri.

Alături de figurile protagoniştilor prin Iliada şi Odiseea defilează o întreagă galerie de personaje, dintre care multe au individualităţi bine conturate: Agamemnon, comandantul suprem al grecilor veniţi la Troia, autoritar, orgolios, răzbunător şi ranchiunos, gata oricând să ia hotărâri pripite; Aias, fiul lui Telamon, luptătorul înalt cât un munte, de care nimeni nu poate trece, inimos, dar puţin cam nătâng; Hector, la fel de viteaz ca Ahile şi mai sincer decât Ulise, devotat cu totul patriei şi familiei, dar păcătuind şi el prin nestăpânire şi aviditatea de glorie.

Memorabile sunt şi câteva dintre figurile feminine ale epopeilor homerice. Penelopa, soţia fidelă şi dârză, pe care încercările prin care a trebuit să treacă au făcut-o vicleană şi neîncrezătoare; Elena, femeia fatală care nu-i poate lăsa indiferentă nici pe bătrânii troieni, ce ştie să fie când tandră, când autoritară şi mustrătoare ...

Importanţa lui Homer pentru greciPentru grecii din antichitate şi din Bizanţ epopeile homerice reprezentau o adevărată

Biblie. Pe textele homerice învăţau cu toţii buchile ori se iniţiau în tainele exegezei literare. Ba chiar critica, poetica ori filologia au apărut în antichitate tocmai ca urmare a studierii Iliadei şi Odiseei. Practic nu exista grec care să nu-ţi poată recita pe dinafară sute sau chiar mii de versuri din Homer. Totodată orice poet, indiferent de genul liric pe care îl abordează nu poate să nu se raporteze în continuu la poetul prin excelenţă al grecităţii. Mai mult chiar, acesta reprezintă cel mai de seamă simbol naţional, care conferă coeziunea de care avea nevoie unui neam atât de divizat.

7

Page 8: Prelegeri literatura greaca

Hesiod

Hesiod omul. Hesiod şi HomerChiar dacă acest lucru ar părea surprinzător, Homer nu trecea pentru toţi anticii drept

primul poet pe care îl zămislise Elada. Destui erau grecii care considerau că anterior autorului Iliadei şi Odiseei trăise Hesiod. Amândoi vieţuiseră într-o epocă îndeajuns de îndepărtată de perioada clasică pentru ca referitor la ei să se nască mai multe legende decât să parvină informaţii exacte. Totuşi între cei doi autori există multe diferenţe notabile. Homer este rapsodul discret care nu lasă să transpară în operă propria personalitate şi biografie, în vreme ce Hesiod este primul om din literatura europeană. Referitor atât la Homer cât şi la Hesiod s-au născut numeroase legende, numai că în cazul lui Hesiod dispunem de informaţiile pe care el însuşi ni le oferă în poemul Munci şi zile. Originar din Cuma eolică, tatăl poetului s-a stabilit după eşecul unor operaţiuni comerciale în satul beoţian Ascra, situat la poalele muntelui Helicon. Acolo a avut doi fii, Hesiod şi Perses cărora le-a împărţit bruma de avere agonisită cu trudă. După ce îşi risipise moştenirea care îi revenise, Perses l-a dat în judecată pe Hesiod şi, mituind judecătorii, a reuşit să-i smulgă o parte din avere. Şi tocmai acest trist episod din viaţa sa, este cel care-l determină pe Hesiod să scrie poemul Munci şi Zile. Altminteri, viaţa lui Hesiod nu are nimic spectaculos, nediferind prin nimic de traiul anevoios al ţăranului care munceşte de dimineaţa până seara pentru a-şi câştiga o bucată de pâine.

Revenind la comparaţia cu Homer, trebuie să subliniem alte diferenţe notabile între cei doi creatori. În timp ce Homer nu poate fi decât un profesionist al poeziei care trăieşte de pe urma artei sale, Hesiod este un truditor al gliei pentru care poezia nu reprezintă decât un hobby, cultivat însă cu extremă seriozitate. În plus, lumile pe care le zugrăvesc cei doi poeţi sunt totalmente diferite. În Iliada ne întâlnim numai cu basilei mai mari sau mai mici a căror unică îndeletnicire o reprezintă războiul, iar în Munci şi Zile cu viaţa grea a ţăranilor modeşti. În plus, chiar şi valorile sub semnul cărora se plasează cele două lumi nu au nimic în comun. Eroii Iliadei acceptă războiul cu toate consecinţele sale, deoarece este singurul în măsură să le aducă gloria, în timp ce pentru Hesiod acesta reprezintă cel mai cumplit flagel pe care Zeus îl aruncă asupra celor care nu respectă legea. Dacă ar fi să alegem câte o valoare magistră a celor două lumi, am opta pentru glorie în cazul lui Homer şi munca în cel al lui Hesiod.

Corpusul hesiodeicAşa cum s-a întâmplat cu mai toţi întemeietorii de genuri literare din antichitate, şi pe

seama lui Hesiod erau puse mult mai multe lucrări decât a scris, existând tendinţa de a-i fi atribuită orice compoziţie didactică sau genealogică. Din bogata producţie de acest gen nouă ni s-au păstrat numai trei poeme.

1) Munci şi Zile2) Teogonia3) Scutul lui HeraclesDintre aceste trei lucrări numai pentru prima paternitatea hesiodeică este unanim

recunoscută, Scutul lui Heracles fiind cu siguranţă apocrif. În ceea ce priveşte Teogonia, în zilele noastre tot mai mulţi cercetători înclină să-i o atribuie lui Hesiod.

Munci şi Zile. Structura poemului. Calităţi şi defecte.

Poemul Munci şi Zile este o scurtă compoziţie de numai 828 de hexametri dactilici. Dimensiunile sale reduse nu îl împiedică însă pe poet să abordeze un număr apreciabil de teme, scrierea căpătând aspectul unui mozaic. În cadrul acestuia putem distinge patru unităţi majore. O primă parte (vs. 1- 382) conţine un îndemn la muncă însoţit de diverse precepte, iar a doua sfaturi folositoare cultivatorilor pământului ori corăbierilor (vs. 383-694). Cea de-a

8

Page 9: Prelegeri literatura greaca

treia unitate a poemului este şi cea mai pestriţă, cuprinzând un fel de crestomaţie de precepte etice sau religioase. În schimb, finalul poemului reprezintă un fel de calendar al zilelor faste şi nefaste.

Structura de mozaic pe care tocmai am invocat-o este cel mai pregnantă în cadrul primei părţi unde se succed una după alta un număr apreciabil de subiecte. De altfel, o caracteristică generală a stilului hesiodeic este trecerea foarte rapidă şi foarte liberă de la o temă la alta de care nu se leagă în mod organic. De pildă, cele doar 382 de versuri din prima secţiune a poemului conţin printre altele o invocaţie către muze, o alegorie ale celor două Eris, miturile lui Prometeu, al Pandorei şi al celor cinci vârste ale lumii, apologul eretelui şi al privighetorii, o paralelă între binefacerile justiţiei şi relele provocate de violenţă. În aceste condiţii unitatea acestei prime părţi a poemului este serios periclitată. Şi totuşi chiar şi aşa există o unitate datorată unor idei generale care se degajă cu vigoare din toate aceste episoade. Este vorba de necesitatea muncii, singura care permite supravieţuirea omului pe pământ. Totodată toate întâmplările evocate sunt legate între ele şi prin referirile continue la Perses, fratele lui Hesiod pentru care trebuie să constituie tot atâtea învăţăminte morale.

Şi celorlalte părţi ale poemului li se pot aduce reproşuri similare: lipsa unei organizări riguroase, absenţa mai multor elemente dintr-o enumerare ce se vrea completă, insuficienta aprofundare a anumitor idei. Şi totuşi dincolo de lipsuri poemul deţine nişte calităţi ce fac să se estompeze toate micile imperfecţiuni.

Este vorba de un autentic sentiment religios, naiv şi sincer caracteristic omului de la ţară care raportează la divinitate toate fenomenele misterioase care se petrec în jurul său. Din poemul hesiodeic au dispărut zeii homerici, capricioşi şi răzbunători care nu acţionează neţinând seama de nimic altceva decât de bunul lor plac. Dimpotrivă ceea ce caracterizează divinităţile poetului beoţian este un accentuat simţ al dreptăţii. Zeilor nu le scapă nici una dintre faptele muritorilor, deoarece "ochiul lui Zeus vede toate" şi le dau acestora răsplată în funcţie de meritele lor. Aceasta este convingerea sa fermă pe care Hesiod o exprimă în repetate rânduri pe parcursul poemului său. Ea este cea care îi dă forţa să înfrunte toate greutăţile vieţii şi să meargă înainte.

Hesiod îşi asumă munca şi o predică cu vigoare nu pentru că ea ar reprezenta vreo valoare în sine, ci pentru că este o necesitate implacabilă. Munca face parte din acele "nenorociri de care e plin pământul, dar e plină şi marea". Viziunea poetului este puternic pesimistă, dar pesimismul său este unul resemnat, neconducând la disperare sau abandon. Aşa stau lucrurile, trebuie să ne adaptăm, pare a spune poetul din Ascra.

Un merit şi mai mare al lui Hesiod este acela de a fi reuşit să creeze în Munci şi Zile o veritabilă şi originală poezie a naturii. Sigur, descrieri de natură se întâlnesc şi în Iliada numai că Homer se limitează la zugrăvirea unor imagini grandioase, pline de măreţie, asemenea celor de pe scutul lui Ahile. În schimb, din versurile lui Hesiod orice idealizare a dispărut. Ne aflăm la poalele Heliconului, într-un ţinut sărac şi pietros, ars vara de soare şi iarna îngheţat şi bătut de crivăţ. Hesiod descrie natura cu precizia ţăranului care cunoaşte la perfecţie toate fenomenele meteorologice şi implicaţiile lor pentru muncile câmpului. Natura este pentru Hesiod un fel de adversar căruia ţăranul trebuie să-i smulgă fiecare roadă a pământului.

Dincolo de aceste merite se cade remarcat şi tonul foarte personal al poetului.

Teogonia

În afara poemului Munci şi Zile de la Hesiod ni se păstrează şi o lucrare de cu totul altă factură, fapt care i-a determinat pe destui cercetători să o socotească apocrifă. Este vorba de poemul Teogonia (1022 de hexametri), o istorie versificată a lumii şi a zeilor. Originea acestui tip de literatură ce va cunoaşte o deosebită înflorire în Grecia arhaică, dar din care Teogonia este unica operă păstrată, trebuie căutată tot în poezia epică. Atât în epopeile, cât şi

9

Page 10: Prelegeri literatura greaca

în imnurile homerice se găsesc numeroase genealogii de zei şi eroi care nu au însă decât un caracter accesoriu. Eroii îşi prezintă, de pildă, originea divină pentru a-şi spori prestigiul. Ca atare, între genealogiile din imnurile homerice şi un poem ca Teogonia este însă o distanţă mare. Scrierea hesiodeică încearcă şi în mare parte reuşeşte să pună ordine în mult prea încâlcitele genealogii divine, trasând o istorie completă a lumii şi a zeilor. Omul a început să se întrebe asupra naturii lumii şi a originii ei, până la apariţia ştiinţelor şi a filozofiei ne mai fiind decât un pas.

Spre deosebire de poemul Munci şi Zile, Teogonia hesiodică are o structură mult mai unitară, prezentându-se sub forma unei lungi înşiruiri. Singura bucată care poate fi desprinsă din acest continuum este lunga introducere a poemului (115 versuri) alcătuită din fragmente diverse a căror provenienţă exactă e greu de stabilit. Din acest amestec compozit se remarcă pasajul în care Hesiod povesteşte cum a primit de la muze darul poeziei atunci când îşi păştea turmele la poalele Heliconului. Aceste versuri respiră o emoţie religioasă sinceră, iar muzele pe care le cântă poetul beoţian sunt nişte divinităţi vii, apropiate credinciosului, iar nu recile abstracţiuni de mai târziu. Dar chiar şi modul în care sunt ele prezentate se găsesc destule contradicţii ce trebuie puse pe seama unor interpolări şi a unor redactări succesive.

Poemul propriu-zis începe însă de la versul 116. Principalul criteriu pe care îl aplică Hesiod în prezentarea materialului său este cel cronologic, abaterile de la acesta fiind puţine şi întotdeauna justificate. Cosmogonia heisodeică nu porneşte ex nihilo, ci de la trei fiinţe primordiale, Haosul, Erosul şi Gaia. Se cade remarcat caracterul abstract al primelor două, Erosul nefiind propriu-zis o divinitate, ci un principiu catalizator. De altfel, întreaga Teogonie urmează o evoluţie de la abstract la concret, de la figurile monstruoase ale primelor generaţii divine la cele antropomorfizate de mai târziu. Cu toate că şi Chaosul dă naştere unor divinităţi abstracte, Erebos, Noaptea, Eterul, Uranos, Pontos, practic mama generaţiilor divine ulterioare este Gaia. Din ea şi Uranos se nasc rând pe rând Titanii, Ciclopii, Monştrii cu o sută de mâini şi, în sfârşit, Cronizii. Trecerea de la divinităţile consemnate doar de mitologie de cele venerate propriu-zis de către greci se face în mod cu totul natural, ca şi cum între cele două categorii n-ar exista nici o diferenţă. Înşiruirea conştiincioasă de nume şi progenituri divine este rareori întreruptă de unele episoade pe care Hesiod găseşte cu cale să le dezvolte. Abia ascensiunea lui Zeus suscită în mai mare măsură atenţia poetului, fără a beneficia totuşi de o dezvoltare prea amplă. Singurele episoade care reuşesc să întrerupă curgerea fără sfârşit a generaţiilor sunt luptele lui Zeus cu titanii şi cu monstrul Typhoeus. După relatarea acestora nu mai rămâne de povestit decât naşterea ultimilor Olimpieni. Poemul nu se încheie însă aici, ci continuă destul de confuz cu o addenda la genealogiile divine şi un fel de heroogonie.

Din ce izvoare trebuie să se fi inspirat Hesiod la redactarea acestui poem, este astăzi foarte greu de spus. Cercetările ultimilor ani au pus în lumină precedentele orientale ale multora dintre miturile greceşti. De pildă, într-un text hitit de secol XIII a. C. întâlnim aceleaşi lupte pentru supremaţie dintre zei şi succesiuni ca în cazul lui Uranos, Chronos şi Zeus. În versiunea orientală protagoniştii sunt însă patru, numindu-se Alalu, Anu, Kumarbi şi Zeul Furtunilor.

Meritul lui Hesiod constă însă, dacă nu şi în tratarea originală a miturilor, cel puţin în sistematizarea lor. Poetul beoţian ştie să creeze în primul rând un ansamblu, subordonându-i acestuia toate părţile componente. Nici una dintre acestea nu capătă astfel dimensiuni exagerate, încadrându-se cu toatele armonios în întreg. Prin faţa noastră defilează un număr imens de divinităţi, iar impresia generală de măreţie şi solemnitate se întipăreşte adânc în mintea cititorilor. Dar oare un astfel de poem în care unele versuri nu conţin decât nume, nu riscă să-l plictisească pe cititorul modern pentru care cele mai multe dintre divinităţile citate de Hesiod sunt obscure? S-ar părea că da şi aceasta era şi părerea unui Quintilian. Acest lucru se întâmplă însă numai pentru cei care nu recurg direct la originalul grec, pentru că Hesiod ştie să transforme înşiruirea de nume într-o adevărată incantaţie. Fiecare zeu este însoţit de

10

Page 11: Prelegeri literatura greaca

unul sau mai multe epitete alese cu cea mai mare grijă şi artă. Secvenţele lungi sunt alternate savant cu determinanţii monolectici, poetul având întotdeauna grijă ca ansamblul să fie fără fisură. Citindu-l pe Hesiod în greacă nu putem decât să-i dăm dreptate criticului grec de secol I p. C. Dionysios di Halicarnas care spunea că poetul beoţian "a reuşit să atingă la o exprimare plăcută prin şlefuirea cuvintelor şi armonia aşezării lor".

11

Page 12: Prelegeri literatura greaca

Lirica arhaică

În Grecia secolele VIII-VI a. C. reprezintă o perioadă de transformări radicale. Este epoca marii colonizări care îi poartă pe eleni de la un capăt la celălalt al Mediteranei ori până pe coastele cele mai îndepărtate ale Pontului Euxin şi vremea constituirii polisurilor clasice. În aceste condiţii, este evident că vechile forme de poezie epică, ce reflectau lumea miceniană apusă de veacuri, nu mai corespundeau necesităţilor unei societăţi dinamice, aflate într-o permanentă evoluţie. Pe tot teritoriul ocupat de greci se nasc acum specii lirice noi şi variate, menite să exprime toată gama de sentimente pe care o puteau încerca autorii ei. Este momentul în care omul se descoperă pe sine şi îşi descoperă propriul univers interior, poezia ne mai urmărind acum să descrie evenimente petrecute în lumea din afară, ci să exteriorizeze diverse stări de spirit.

Evident lirismul nu a apărut dintr-o dată ex nihilo, ci antecedentele sale sunt detectabile chiar în poemele homerice. Totuşi abia acum el capătă o formă cultă, reuşind să se desprindă din anonimatul cântecelor folclorice. Opoziţia epic – liric este însă una profundă, realizându-se pe mai multe planuri. În primul rând, poezia homerică era recitată, fiind însoţită doar de un modest acompaniament, în timp ce creaţiile lirice sunt înainte de orice compoziţii muzicale. De asemenea, Iliada şi Odiseea erau scrise în hexametri dactilici, iar poemele lirice în versuri iambo-trohaice, mult mai apropiate de vorbirea zilnică. Acestea renunţau şi la dialectul epic, o creaţie artificială şi compozită în favoarea idiomurilor locale. În plus, spre deosebire de epopeile homerice, noile creaţii lirice limitau în mod drastic referirile mitologice.

O sistematizare antică a acestei producţii lirice multiforme ne-a parvenit graţie grămăticului Proclos. Acesta vorbeşte de trei genuri ale liricii, elegie, iamb şi poezie melică, dintre care primele două tind să se transforme cu timpul din creaţii muzicale propriu-zise în poezie ritmică. Din punctul de vedere al instrumentului muzical folosit de poeţi, Proclos clasifică lirica în citarodică şi aulodică. Totodată, el introduce şi diviziunea în lirică monodică şi corală pe baza numărului de interpreţi al poemelor.

Dincolo de această clasificare generală, numărul de specii ale liricii greceşti este mult mai mare. Se poate vorbi, în primul rând, de compoziţii cu valoare rituală, în special imnuri. Cele mai multe dintre acestea se întâlneau în cultul apolinic. Este vorba de pean, cântec interpretat de un cor masculin acompaniat de chitară sau flaut, al cărui nume provine de la refrenul ie paian, iniţial un epitet al zeului, dar şi de prosodion (piesă executată cu ocazia unor procesiuni), hyporchema (creaţie movimentată însoţită de dans) şi de nomos (un imn liturgic). În schimb, lui Dionysios îi era închinat ditirambul, interpretat de cinzeci de corişti care dansau avântat în sunetul flautului. Tot valoare religioasă aveau aşa numitele threnoi, bocete, cântecele nupţiale, himeneu şi epitalam, ultimul interpretat, atunci când mireasa era condusă la casa mirelui. Alături de poemele propriu-zis religioase mai existau:

1. Encomia poeme destinate proslăvirii unor oameni; dintre acestea cele mai răspândite erau aşa numitele epinicii, compoziţii dedicate atleţilor învingători la competiţiile sportive panelenice

2. Cântece războinice, dintre care cele mai reprezentative erau marşurile (embateria)3. Scolia (cântecele de banchet)4. Poeme de dragoste, cântece de muncă (ale păstorilor, ale secerătorilor etc.), cântece

de leagăn, ghicitori, strigători etc.Evident nu toate aceste poeme au cunoscut prelucrări culte, multe dintre ele rămânând

numai la stadiul de creaţii folclorice. Din păcate pentru noi, lirica arhaică greacă, una dintre cele mai fascinante creaţii ale

genului elenic, a fost foarte puternic lovită de naufragiul literaturii antice. Nu ni s-au păstrat decât manuscrise conţinând odele lui Pindar şi elegiile din corpusul teognideic, aşa că până la sfârşitul secolului XIX majoritatea covârşitoare a vechii lirici elene ne era cunoscută numai

12

Page 13: Prelegeri literatura greaca

din citatele prezente la alţi autori antici. Începând de atunci descoperirile papiriacee din Egipt au început să arunce încet încet lumină asupra acestei poezii încă atât de prost cunoscute.

Elegia

Primul gen liric apărut în Grecia este cel al elegiei. Acesta se apropie încă mult de epopee atât prin limba folosită, în esenţă homerică, cât şi prin versul utilizat, distihul elegiac, o combinaţie între hexametrul epic şi pentametrul dactilic. Comune cu epopeea sunt şi temele războinice pe care le abordează primele elegii.

Cel dintâi poet elegiac de la care ne-au parvenit versuri este Callinos. Acesta a trăit la Efes în epoca invaziei cimerienilor (675 – 650 a. C.), îndemându-şi concetăţenii să lupte pentru apărarea propriei cetăţi. Moartea oricum va veni mai devreme şi mai târziu, acesta este destinul pe care ni l-au hărăzit zeii. În schimb, nimic nu este mai nobil decât sfârşitul glorios în primele rânduri, şi nimic mai ruşinos decât să fugi de măcelul luptei şi să pleci în exil, spune cu vigoare Callinos în singurul fragment mai amplu care ne-a parvenit din opera sa.

Mai cunoscut ne este Tirteu (Tyrtaios) care a trăit la Sparta în timpul celui de-al doilea Război Messenian, mobilizând prin versurile sale trupele lacedemonene trimise împotriva dârzilor răsculaţi. Universul tematic şi de idei al versurilor lui Tirteu este foarte asemănător cu cel al lui Callinos. Războinicul viteaz are parte de glorie atât în timpul vieţii cât şi după moarte, în timp ce laşul este dispreţuit de toţi, repetă în versurile sale Tirteu, care ne apare drept purtătorul oficial de cuvânt al regimului aristocratic spartan. Deşi ideile celor doi poeţi sunt similare imaginile create Tirteu sunt mai pregnante decât cele ale lui Callinos. De pildă, tinerii sunt îndemnaţi să lupte prin prezentarea imaginii terifiant a bătrânului cu tâmplele albite căzut în ţărână, strângându-şi cu mâna organele genitale.

O dată cu Mimnerm (Mimnermos) din Colophon (circa 670 – 600 a. C.) climatul poeziei elegiace suferă o schimbare radicală. Alături de poemul epic Smirneis, acesta a scris o culegere de versuri intitulată Nanno, după numele unei flautiste pe care a iubit-o. În acestea el cânta plăcerile tinereţii şi ale dragostei, pe care le resimţea însă ca teribil de pasagere. Clipele îndrăgite ale tinereţii sunt comparate de poet cu frunzele copacilor care se ofilesc aproape imediat, făcând loc cumplitei bătrâneţi. Aceasta este percepută de Mimnerm drept o nenorocire mai mare decât moartea şi e descrisă prin acumularea tuturor relelor posibile (ruina gospodăriei, sărăcia, moartea copiilor şi mai ales bolile şi suferinţa fizică).

Ajungând şi pe pământul Aticii datorită lui Solon, elegia îşi recapătă caracterul cetăţenesc. Reformator politic imparţial, Solon s-a folosit de poezie pentru a-şi atinge scopurile politice şi pentru a-şi face apologia propriilor acţiuni. Versurile sale sunt mândre şi pline de vigoare bărbătească, având alura unui discurs politic avântat. Solon îşi prezintă propriile reforme şi realizări (o legislaţie dreaptă valabilă pentru toţi, readucerea în patrie a cetăţenilor atenieni vânduţi sclavi pentru datorii) şi se făleşte că nu a căzut pradă tentaţiei de a deveni tiran. Acest lucru îl face într-o poezie în care le dă cuvântul unor concetăţeni care îl compătimesc pentru că şi-ar fi pierdut minţile, de vreme ce a refuzat puterea discreţionară care i se oferea. Atunci când nu se mai află la conducere, Solon devine primul analist şi comentator politic al lumii europene, prevenindu-i pe atenieni de primejdiile tiraniei.

Un alt elegiac ce abordează teme politice este Theognis din Megara (sec VI a. C.) de la care ni se păstrează un corpus de aproape 1400 de versuri, multe însă în mod limpede apocrife. Theognis este un aristocrat alungat de la putere şi decăzut, ros de invidie şi de ură împotriva democraţilor care au acaparat atât puterea, cât şi bogăţiile cetăţii. El predică intransigent valorile unei lumi intrate în declin şi nu este dispus să facă nici un compromis. Orice contact între nobilii de viţă veche şi noii îmbogăţiţi este proscris. Viziunea sa asupra vieţii devine în aceste condiţii de un sumbru pesimism, iar poezia sa clocoteşte de ură şi de furie oarbă.

13

Page 14: Prelegeri literatura greaca

IambulUnele dintre primele versuri iambice scrise în greacă reprezintă o reuşită absolută

datorită personalităţii copleşitoare a lui Arhiloh (Archilochos). Acesta este, înainte de toate un mare reformator al poeziei greceşti. Mai întâi el limitează utilizarea hexametrului şi a distihului elegiac în favoarea versurilor iambico-trohaice şi a unor combinaţii metrice mai complexe pe care le experimentează în Epodele sale. Totodată, el pune sub semnul întrebării valorile eroice de sorginte homerică, recunoscute încă în epocă. Gloria războinică nu este pentru el decât o vorbă goală, Arhiloh preferând să se salveze prin fugă de pe câmpul de bătaie şi să-şi abandoneze scutul în loc să moară încununat de slavă. Pentru prima oară în versurile sale ne întâlnim cu viaţa reală a războinicului silit să se îndestuleze pe fugă cu o coajă de pâine şi să-şi bea vinul sprijinit în lance, pentru că duşmanii inopinaţi pot ataca oricând. În versurile sale Arhiloh reuşeşte să distrugă orice convenţie şi să scape de orice prejudecată. El se exprimă la persoana I singular şi nu are practic nici un fel de tabuuri. Îşi descrie fără nici un fel de jenă patimile erotice ori se laudă cu desfrâul său. Arhiloh este şi un satiric muşcător înzestrat cu o vervă neegalată în antichitate. Victimele săgeţilor sale sunt dintre cele mai diverse, dar cel mai dur atacate au fost logodnica sa din tinereţe Neobule şi tatăl acesteia, bătrânul Lycambes. De pildă, fosta sa iubită este prezentată drept "o târfă obeză", "o leoaică bătrână vânând iubiţi tineri", poetul conturând o imagine terifiantă a degradării fizice şi morale căreia i-a căzut pradă Neobule.

O violenţă de limbaj şi mai mare găsim în versurile unui alt iambograf, Hipponax din Efes. Vlăstar decăzut al aristocraţiei, acesta a ajuns într-o sărăcie lucie care îi pune sub semnul întrebării însăşi subzistenţa. În aceste condiţii, multe dintre versurile sale sunt nişte cereri mişcătoare adresate lui Hermes, protectorul hoţilor şi al comercianţilor, de a-i dărui şi lui o manta sau nişte sandale care să-l apere de gerul iernii. O dată cu Hipponax, poezia pătrunde pentru prima oară în lumea interlopă, al cărei limbaj reuşeşte să-l ridice la nivelul unei veritabile arte.

Lirica monodicăSpre deosebire de elegie născută în Ionia, lirica monodică este o creaţie a eolienilor

din insula Lesbos. Aceasta adoptă idiomul local şi se supune unor principii metrice specifice. Este vorba de isosilabism şi de imposibilitatea substituirii silabelor lungi prin două scurte. Poezia eolică este, în plus, una strofică cu unităţi de dimensiuni mici ce nu depăşesc, de regulă, patru versuri.

Unul dintre întemeietorii acestui gen de poezie este Alceu (Alcaos), născut la Mitilene în jur de 620 a. C. Făcând parte dintr-o mare familie aristocratică, el a participat activ la viaţa politică a insulei. S-a aflat însă mai totdeauna în opoziţie, intrând în conflict cu toţi tiranii care s-au perindat rând pe rând la conducerea insulei, fapt care a dus şi la exilarea sa. Această implicare politică a sa, se reflectă într-un mare număr de poezii militante. Deşi aproape întotdeauna învins, Alceu nu renunţă niciodată la luptă. Temperament vulcanic, clocotind de pasiune şi de mânie, el nu se dă în lături de la invectiva cea mai dură. Victimele sale predilecte sunt tiranii insulei, Myrsilos, Melanchros şi, mai ales, Pittacos. Uneori poezia sa politică este înnobilată de alegorii dintre cele mai plastice. De pildă, situaţia tulbure care domneşte la un moment dat în insula Lesbos este sugerată prin descrierea unei corăbii zguduite de furtună.

În afara poeziei politice, Alceu a scris şi cântece de banchet, al căror inventator era îndeobşte socotit. El dedică vinului care te face să uiţi de toate relele un număr mare de poezii, dar reuşeşte să nu se repete conturând de fiecare dată o atmosferă aparte. O dată convivii beau la gura focului într-o seară lungă de iarnă, alteori la ceas de arşiţă când greierii cântă şi scaieţii au înflorit, iar alteori la vremea chindiei, ne mai având răbdare să aştepte căderea nopţii. Vinul apare uneori ca un leac împotriva necazurilor, iar alteori ca o băutură

14

Page 15: Prelegeri literatura greaca

sărbătorească menită să celebreze un triumf al poetului şi camarazilor săi. De poezia bahică se leagă şi lirica de dragoste aproape exclusiv pederastică a lui Alceu. Inspiraţia acesteia este facilă, iar implicarea sentimentală a poetului mai degrabă superficială.

O contemporană ceva mai tânără a lui Alceu a fost Sapho (Psappho). Aceasta a condus în insula Lesbos un fel de şcoală rezervată tinerelor de familie bună, care primeau aici o educaţie în care muzica, dansul şi cântecul deţineau rolul principal. Evident din discuţiile şi preocupările acestor fete nu puteau lipsi iubirea şi frumuseţea, mai ales că zeitatea sub protecţia căreia se aflau era tocmai Afrodita. De altfel, dragostea este tema magistră a întregii lirici safice. Aceasta e exprimată cu o delicateţe specific feminină în nişte versuri care îmbină forţa cu simplitatea. Sentimentul este întotdeauna sincer şi autentic, cunoscând o întreagă gamă de nuanţe. Uneori Safo arde de pasiune, descriind cu o precizie aproape medicală senzaţiile fizice pe care le încearcă, iar alteori este doar tulburată de amintirea fugară a unui vechi amor. În poezia safică nu ne întâlnim aproape deloc cu dragostea împlinită, ci doar cu aşteptări dezamăgite, cu despărţiri ori cu clipe de singurătate. Ba chiar rarele momente de fericire sunt plasate într-un trecut iremediabil pierdut. La Safo poezia dragostei este însă şi o poezie a naturii, cele două teme lirice îmbinându-se organic. Aceeaşi prospeţime şi gingăşie ce caracterizează sentimentul amoros se întâlneşte şi în descrierile de natură.

Cu totul altul este însă climatul pe care îl întâlnim în lirica de dragoste a lui Anacreon. Născut în insula Teos, acesta a fost obligat să-şi părăsească patria cucerită de perşi (545 a. C.) şi să colinde pe la curţile diverşilor suverani generoşi care îi ofereau ospitalitate (Policrate la Samos, Hipparh la Atena). Poet de curte, cântăreţ al iubirilor galante Anacreon nu mai percepe iubirea ca pe un foc mistuitor asemenea lui Safo, ci ca pe un joc de societate cu reguli bine ştiute. O dată cu Anacreon în lirica de dragoste pătrunde flirtul. Poetul trece ca un fluturaş de la o iubire la alta, aprinzându-se când după o frumoasă din Lesbos, când după nişte băieţandrii chipeşi asemenea lui Cleobulos, Megistes sau Batilos. Niciodată sentimentele sale nu sunt însă prea puternice sau de durată, aşa cum o mărturiseşte însuşi poetul "Iarăşi sunt îndrăgostit, dar nu tocmai îndrăgostit." Şi anii trec în mijlocul acestor plăceri uşoare, iar tâmplele poetului încărunţesc. Succesele amoroase îl părăsesc, iar sumbra împărăţie a lui Hades este tot mai aproape. Anacreon găseşte însă resurse în sine pentru a face faţă noii situaţii. El ştie să fie autoironic, bătându-şi joc de propriul său alb şi de eşecurile sale în dragoste. Şi poetul din Teos ne descrie bătrâneţea cu neajunsurile ei, numai că imaginea este una destul de convenţională şi de resemnată. Ne aflăm deja departe de disperarea fără margini a lui Mimnerm.

Poezia coralăÎnceputurile liricii corale greceşti se leagă de numele poetului sardian Alcman, invitat

la Sparta pe la jumătatea veacului al VII-lea a. C. Aici a primit sarcina de a organiza şi pregăti corurile de băieţi şi fete ce urmau a interpreta diferite imnuri cu ocazia sărbătorilor religioase locale. De altfel, opera sa consta mai ales în compoziţii religioase, peane, hiporheme, partenee, scrise în strofe logaedice (îmbinări de trohei cu dactili). Imnurile sale sunt însă departe de recile creaţii homerice, poetul dovedind o rară sensibilitate în faţa naturii. Aceasta capătă la Alcman dimensiuni propriu-zis cosmice, ca în versurile ce descriu firea adormită. Poetul sardian iubeşte imaginile limpezi strălucitoare, în care aurul şi lumina orbitoare a soarelui deţin o importanţă care îl anunţă deja pe Pindar.

Un pas înainte în direcţia organizării liricii corale este făcut de Stesihor (Stesichoros). Originar din Magna Graecia, acesta a trăit după toate probabilităţile la sfârşitul secolului VII şi începutul secolului VI. Lui i se datorează inventarea triadei (strofă, antistrofă, epodă) ca va fi preluată de către toţi autorii de ode, ca şi multe alte inovaţii muzicale. În numeroasele sale compoziţii lirice, intitulate convenţional peane, Stesihor introducea o materie epică bogată şi diversă, ce aparţinea deseori unor cicluri legendare mai puţin cunoscute. Rezultau astfel nişte compoziţii poetice de dimensiuni apreciabile ce ar putea fi foarte bine caracterizate drept

15

Page 16: Prelegeri literatura greaca

poeme epico-lirice. În plus, poetul sicilian este şi părintele poeziei bucolice, creând personajul literar Dafnis, păstorul meditativ şi melancolic, de care se îndrăgostesc nimfele.

Un demn continuator al lui Stesihor pe pământ italic este Ibycos din Rhegion. Obligat să-şi părăsească patria în urma tulburărilor politice interne, acesta a pornit într-un exil care l-a dus în insula Samos la curtea tiranului Policrat. Aici a intrat în contact cu lirica monodică practicată de Anacreon, Alceu şi Safo, renunţând la a mai compune poeme epico-lirice în maniera lui Stesihor. A realizat astfel o sinteză între poezia corală a cărei structură formală o prelua şi lirica monodică de dragoste. Ibycos înlătura în mod programatic subiectele mitologice din versurile sale, limitându-se la a cânta frumuseţea tinerilor efebi. Urmând însă modelul safic, el introducea în lirica sa erotică ample descrieri de natură menite a potenţa sentimentul amoros.

Eforturile lui Stesihor de a conferi o structură unitară odelor corale îşi găsesc încununarea în activitatea lui Simonides. Originar din micuţa insulă Ceos, acesta şi-a petrecut toată viaţa pe la curţile diverşilor tirani amatori de poezie. Încă de tânăr a cunoscut un succes cum nu mai avusese până atunci nici un alt poet grec şi a strâns o avere uriaşă pentru vremea aceea. Deşi a practicat un număr mare de specii lirice, numele său a rămas legat mai ales de epiniciu, căruia i-a conferit structura clasică adoptată de Bahilide şi Pindar şi de epigramă, în care a reuşit să concentreze ca nimeni altul cele mai diverse filoane de inspiraţie lirică. Simonide a excelat însă şi în poezia patriotică, transformându-se în vremea războaielor medice în poetul oficial al întregii lumi elenice. Eroilor căzuţi pe câmpul de luptă le-a dedicat numeroase epigrame sau threnosuri rămase pe bună dreptate celebre. În versurile sale Simonide reuşeşte să contureze şi un nou ideal de viaţă care îi recunoaşte omului libertatea de a-şi alege propriul drum în viaţă, pretinzându-i însă responsabilitate faţă de comunitatea în care trăieşte şi faţă de propria conştiinţă Grandoarea şi nobleţea viziunii poetice a lui Simonide nu exclude însă sensibilitatea şi gingăşia, prezente, de pildă, în emoţionantele vorbe pe care le rosteşte Danae, aruncată în valuri pruncului său Perseu pe care îl ţine strâns în braţe.

Tradiţia poetică inaugurată de Simonide este continuată de către nepotul său Bahilide (Bacchylides). Părăsindu-şi insula natală, acesta parcurge o traiectorie similară unchiului său, ajungând în cele din urmă la curtea tiranului siracuzan Hieron, unde are de înfruntat un rival pe măsură în persoana lui Pindar. Opera sa foarte bogată şi diversă, cuprinzând imnuri, peane, ditirambi, hyporcheme, partenee, epinicii, cântece de pahar, poeme de dragoste ne-a fost aproape total necunoscută până la sfârşitul secolului XIX. Nişte fericite descoperiri papiriacee din acea epocă ne-au revelat 1.400 de versuri din opera lui Bahilide, printre care figurau şi cinci poeme ample, relativ bine păstrate. Artist impecabil, Bahilide se exprimă într-un stil plin de strălucire, neafectat de nici un fel de scăderi ale tonului. Îl caracterizează mai ales graţia, abundenţa facilă şi inventivitatea. Poetul manifestă o înclinaţie specială pentru legendele locale, prea puţin cunoscute publicului larg, pe care le dezvoltă, conferindu-le o alură cvasi-epică. În plus, Bahilide este un mare creator de limbă în fragmentele păstrate din opera sa regăsindu-se peste o sută (102) de creaţii lexicale originale, mai ales epitete plinde de culoare şi pitoresc. Poetului îşi lipseşte însă o gândire morală sau filosofică proprie care să se degaje cu forţă din versurile sale, aşa cum se întâmplă la Pindar. De asemenea, odele lui Bahilide păcătuiesc prin lipsa unei unităţi organice, pe care o vom regăsi la acelaşi mare rival al poetului din Ceos.

Acesta (Pindar) se naşte în preajma Tebei în jurul anului 521 a.C. în ilustra familie a Egeazilor şi primeşte o educaţie tradiţională îmbibată de religiozitate. îmbrăţişează de tânăr carierea literară, devenind în scurt timp cel mai solicitat poet liric din întreaga lume grecească. Scrie foarte mult şi chiar călătoreşte pe la curţile diverşilor suverani care îi comandă ode (Sicilia, cirenaica, Macedonia). Din opera sa amplă şi foarte variată ni se păstrează circa un sfert, cuprinzând însă doar poeme de un singur fel, epincii (imnuri de slavă închinate învingătorilor la competiţiile sportive panelenice). Acestea fuseseră grupate încă din

16

Page 17: Prelegeri literatura greaca

antichitate în patru cărţi (Pitice, Delfice, Nemeene, Istmice) după competiţia ai cărui învingători erau celebraţi şi constituiau, după părerea celor din vechime, partea cea mai valoroasă a operei pindarice.

Datorită atât educaţiei, cât şi firii sale, Pindar este un spirit profunde religios. Pornind tot de la divinităţile tradiţionale homerice, el reuşeşte să le purifice şi să le spiritualizeze. Pindar refuză să creadă în zeii afectaţi de imperfecţiune şi modifică legendele tradiţionale pentru ca divinitatea să nu mai apară în situaţii incompatibile cu statutul ei. Ba chiar în pasajele sale cele mai îndrăzneţe Pindar ajunge să susţină unicitatea divinităţii. "Ce este zeul? Ce nu este? Totul".

Pe o linie asemănătoare se înscriu concepţiile lui Pindar despre destinul omenesc şi despre morală. Fiinţă efemeră "omul este visul unei umbre", dar dacă zeii călăuzesc asupra sa o rază de lumină, existenţa sa poate deveni dulce. Şi această dualitate între nimicnicia condiţiei umane şi viaţa fericită graţie zeilor străbate ca un fir roşu întreaga lirică a lui Pindar. El cântă tinereţea însoţită de frumuseţe, dragoste, bogăţie, putere, glorie, dar îşi aduce mereu aminte de zădărnicia lucrurilor. Totuşi acest fapt nu îi induce o concepţie puternic pesimistă ca lui Hesiod şi Theognis, Pindar dobândit o seninătate conferită de religiozitatea sa. Spre deosebire de predecesorii săi Pindar vorbeşte şi de viaţa de după moarte şi de metempsihoză. Favoarea zeilor nu se coboară însă asupra zeilor în mod automat, ci solicită din partea acestora eforturi susţinute şi continue pentru dobândirea virtuţii.

Aceeaşi nobleţe caracterizează şi viziunea lui Pindar asupra relaţiilor poetului cu comanditarii săi. Pindar se compară cu vulturul lui Zeus care străbate într-o clipă tăriile văzduhului, cu un sculptor ale cărui creaţii vii şi înaripate ajung până la marginile lumii. El este plătit pentru odele sale, dar această plată nu reprezintă simbria unui mercenar, ci răsplata legitimă cuvenită geniului său. Faţă de comanditarii săi Pindar are o atitudine plină de o nobilă demnitate, dispreţuind linguşirile şi minciuna. într-adevăr, el îşi celebrează comanditarul, dar nu îi aduce elogii deşănţate, ci îl laudă în limitele decenţei, neezitând să-i dea sfaturi şi să îi reamintească statutul omului pe pământ.

Trecând acum la stilul lui Pindar, trebuie să subliniem faptul că poetul are darul de a sintetiza esenţa fiecărei situaţii. El nu se pierde în detalii, ci găseşte întotdeauna acele două-trei trăsături plastice, care rezumă esenţialul. Chiar şi expresia sa este condensată şi redusă la maxim. Poetul exprimă un număr mare de idei în cuvinte puţine. Totul se prezintă nobil şi măreţ, fără a fi lipsit de graţie. Deşi născut la Teba, Pindar nu scrie în graiul doric, ci într-un limbaj poetic accesibil tuturor grecilor, în care dorismele îmblânzite se amestecă cu homerismele şi poetismele. Limbajul său abundă în arhaisme repuse în circulaţie şi în creaţii lexicale originale. În orice odă pindarică întâlnim metafore strălucitoare, perifraze expresive, îmbinări neaşteptate de cuvinte. Pindar manifestă o înclinaţie deosebită către termenul abstract, general, ce conferă versurilor sale o alură nobilă. Măiestrită este şi aşezarea cuvintelor în frază, Pindar folosind rejeturile şi topica cea mai îndrăzneaţă. Frazele sale sunt când scurte, pline de pregnanţă, strălucire şi gravitate, când foarte lungi, adevărate torente de imagini frapante, de asocieri de idei neaşteptate.

Această aplecare a lui Pindar către general, abstract şi ideal exclude din versurile sale descrierile precise, pline de culoare, precum şi prezenţa unor personaje distincte cu o psihologie individuală bine conturată. El operează în Odele sale nu cu oameni reali, ci cu tipuri caracterizate printr-o trăsătură definitorie care slujeşte unei demonstraţii a poetului. Idealul este întotdeauna unic, excluzând diversitatea realităţii.

Nu putem încheia fără a spune câte ceva despre structura Odelor pindarice şi despre temele pe care acestea le abordează. Aşa cum declară programatic poetul teban, epiniciul trebuie să fie o compoziţie extrem de variată ("imnurile zboară ca albinele de la un subiect la altul", "diademă lidiană brodată cu toate sunetele nuanţelor"). Ele conţin mai întâi o referinţă la victoriile atletului(disciplina, locul victoriei), urmată de elogiul jocurilor (originea divină,

17

Page 18: Prelegeri literatura greaca

prezentarea unor legende legate de ele). Victoria fiind darul unor zei, poetul trebuie să le mulţumească. Se trece apoi la elogiul învingătorului (victoria de faţă, succese anterioare, originea sa nobilă, virtuteam bogăţia sa), după care i se dau sfaturi În final pot fi evocate şi circumstanţele în care poetul scrie, precum şi propriile sale sentimente.

18

Page 19: Prelegeri literatura greaca

Tragedia greacă

Alături de chestiunea homerică problema originilor tragediei a fost una dintre cele mai studiate teme ale filologiei clasice. Resuscitată în epoca modernă de celebra carte a lui Nietzsche Originea Tragediei, problema are însă o întreagă istorie în antichitate. Cercetările în acest sens au fost iniţiate de Aristotel şi continuate de şcoala peripatetică, informaţiile noastre bazându-se pe textul păstrat al Poeticii stagiritului. Ideile lui Aristotel sunt următoarele:

1. Tragedia provine din ditiramb, imn coral închinat lui Dionysos2. La origine tragedia era o compoziţie satirică, scurtă şi amuzantă, bazată pe

improvizaţie. Cu timpul a căpătat amploare, gravitate şi a substituit tetrametrul trohaic cu trimetrul iambic

3. În 534 cu ocazia Dionysiilor organizate de Pisistrate, Thespis introduce un prim actor pe care îl contrapune corului.

4. După părerea lui Aristotel, tragedia este cântecul ţapilor pentru că însoţitorii lui Dionysos erau costumaţi în ţapi.

După alte informaţii apariţia corurilor tragice nu aer fi avut loc la Atena, ci la Sicyon în Peloponez.

Nerespingând din principiu mărturiile lui Aristotel, cercetătorii din secolul nostru au pus accentul pe studierea manifestărilor dramatice la popoarele primitive , observând legăturile dintre acestea şi riturile de fertilitate ori ceremoniile de trecere de la copilărie la pubertate. N-au fost neglijate nici manifestările cu caracter dramatic din cadrul diverselor ceremonii misterice ori ceremoniile legate de cultul eroilor (tânguiri, celebrări ale faptelor de arme etc.). Totodată, s-a încercat contestarea naturii dionisiace tragediei, subliniindu-se caracterul exterior şi superficial al acesteia.

Iată câteva dintre concluziile la care s-a ajuns.1. Manifestările cu caracter dramatic sunt mult mai vechi de 534, legându-se de

formele de religiozitate preelenă2. Tragedia nu este legată de ritualul dionisiac, fiind introdusă în cadrul acesteia abia

în epoca clasică de tiranul Pisistrate3. Evident, originea tragediei trebuie căutată în străvechi manifestpri mimico-

dramatice cu caracter religios, dar peste care s-au suprapus un mare număr de elemente a căror origine, succesiune şi dată rămâne fatalmente incertă.

ESCHIL Deşi creată de Thespis, putem spune că tragedia se naşte din nou o dată cu Eschil.

Acesta a văzut lumina zilei în 525 a.C. la Eleusis într-o veche familie de eupatrizi. Atât locul naşterii, cât şi mediul familial explică patriotismul şi profunda religiozitate ce răzbate din operele sale. Eschil a şi participat cu arma în mână la luptele de la Maraton şi Salamina, considerând că aceasta este realizarea majoră a vieţii sale, fapt pe care l-a exprimat şi în epigrama care a dispus să fie gravată pe mormântul său.

Producţia sa tragică a fost imensă, cuprinzând nu mai puţin de 90 de tragedii şi drame satirice, dintre care ni se păstrează doar şapte: trilogia Orestia (Agamemnon, Choeforele, Eumenidele), Suplicantele, Cei Şapte Împotriva Tebei, Perşii,

Ideile filosoficeFără a fi propriu-zis un filosof, Eschil şi-a format nişte idei bine definite asupra zeilor

şi a oamenilor, idei pe care le exprimă cu vigoare în piesele sale. Baza reflecţiilor sale, deseori mai degrabă teologice decât filosofice trebuie căutată în miturile Greciei. Acestea nu sunt însă

19

Page 20: Prelegeri literatura greaca

prea originale, dobândind forţă şi atingând sublimul doar datorită contextului dramatic care le ilustrează.

Eschil crede cu tărie în puterea fatalităţii, iar de cele mai multe ori piesele sale sunt o strălucită ilustrare a acestei convingeri. Dincolo de destin acţiunile oamenilor sunt puternic influenţate de divinitate, care acţionează în virtutea unor planuri superioare. Acestea sunt iniţial ignorate de oameni şi înţelese doar după împlinirea voinţei zeilor, atunci când este mult prea târziu pentru muritori. În spatele a ceea ce se petrece pe scenă la Eschil se află întotdeauna un zeu sau fatalitatea.

Pentru ca să fie fericit omul trebuie să nu încalce anumite reguli. Prima este aceea că mărirea oamenilor stârneşte invidia zeilor. Ideea este generală printre grecii epocii arhaice, dar Eschil reuşeşte să-i dea viaţă în tragediile sale. Nenumărate sunt în tragediile sale cazurile în care rătăcirea fatală (a[th) îi face pe oameni să comită o nelegiuire faţă de zei (u{bri").

Alături de invidia zeilor Eschil crede cu tărie şi în ereditatea crimelor şi a păcatului. Pentru că strămoşii săvârşiseră nişte nelegiuiri atât Atrizii, cât şi Labdacizii cad pradă unui şir nesfârşit de suferinţe.

Dincolo de aceste idei care îi cufundă şi pe zei şi pe oameni într-o lume a păcatului şi a crimei Eschil crede într-o evoluţie, o purificare a lumii divine, în carer zeii sângeroşi din generaţiile mai vechi sunt înlocuiţi cu divinităţi noi, paşnice şi umanizate. Exemplul cel mai edificator este cel al Eriniilor preschimbate la finalul Orestiei în paşnicele Eumenide.

Concepţia despre tragedie. Structura pieselorDupă părerea lui Eschil tragediei i se potrivesc subiectele simple şi patetice, măreţe şi

cutremurătoare. Nu e nevoie de multe peripeţii, ci doar de o înfruntare între zei şi oameni, de un subiect care să stârnească mila şi groaza. Totul se bazează pe o mare idee care trebuie ilustrată, iar aceasta se face mai ales prin contribuţia lirică a corului. Ilustrarea trebuie să fie grandioasă, iar pentru obţinerea acestui efect sunt folosite toate mijloacele inclusiv cele scenice. Marea idee este enunţată încă din prolog pentru a apărea încet-încet pe parcursul piesei. Pentru a fi cât mai bine pusă în lumină este necesară însă o acţiune viguroasă, plină de momente de emoţie şi de tensiune, aşa că fiecare scenă este marcată de sentimente răscolitoare de temeri, de ură, de speranţe năruite. Desigur lui Eschil i s-ar putea reproşa o anumită monotonie, caracterul static al acţiunii, dar să nu uităm că el a complicat tragedia preluată de la predecesori cu o structură foarte simplă. De pildă, el a fost cel care a adăugat un al doilea actor. În aceste condiţii meritele lui Eschil sunt cu atât mai mari cu cât a reuşit să obţină un efect atât de puternic cu nişte mijloace atât de simple. În plus, trebuie spus că efectul de monotonie al corurilor este sporit de traducerea care nu poate reda freamătul ritmurilor greceşti mereu schimbătoare. Varietate există peste tot la Eschil, dar este una de natură, lirică sau psihologică, iar nu una de acţiune.

PersonajeleTragedia gândită în acest mod nu permitea existenţa unor caractere bine

individualizate. Toţi eroii lui Eschil seamănă între ei. Acţionează în virtutea unor credinţe pasionale mai degrabă decât sub imboldul raţiunii. Asemenea lui Eschil, şi eroii săi sunt caractere meditative, obsedate de câte o idee care revine sub nenumărate forme în cugetul lor. Şi totodată ei cad cu toţii pradă unor suferinţe profunde. Acesta este sentimentul pe care Eschil ştie să-l pună cel mai bine în scenă. Prometeu, Etoercle, Clitemnestra, Oreste sunt caractere puternice, cu o voinţă de fier canalizată unilateral, care îi transformă în supraoameni. Ei se îndreaptă direct spre ţintă fără ezitări sau probleme de conştiinţă, iar slăbiciunea lor latentă se revelează tocmai prin contrast cu hotărârea şi eforturile lor.

20

Page 21: Prelegeri literatura greaca

Există însă piese în care acest tip de protagonist lipseşte, Atossa sau Danaos neavând nimic cumplit sau măreţ de înfăptuit. Nu le rămâne decât să se tânguie şi să fie cuprinşi de groază, identificându-se până la un anumit timp cu corul căruia îi preiau sentimentele.

Eschil are însă capacitatea de a crea şi personaje secundare, conturate din două-trei tuşe sigure care le individualizează şi le dau viaţă (Okeanos, Io, Hermes, Talthybios, Agamemnon, Cassandra).

Mai toate caracterele sale sunt caracterizate însă mai ales în funcţie de situaţia dramatică şi mult mai puţin de condiţia socială şi de diferenţele de vârstă, sex etc. Pe ansamblu, însă personajele lui Eschil acoperă mai toate marile sentimente ale umanităţii: energie, ură, violenţă, fanatism, milă, tristeţe, groază, cu aplecare însă înspre tot ce este măreţ şi teribil.

Poetul liricPână la Eschil tragedia se reducea aproape exclusiv la cântul corului. Poetul nostru

introduce dialogul, dar partea lirică a pieselor sale se menţine preponderentă. Eschil este un urmaş direct al poeţilor liric care stăpâneşte perfect tehnica compoziţiei şi a versificaţiei. Lirismul corespunde însă şi structurii sale sufleteşti intime.

El creează ansambluri lirice extinse şi savante, talentul său desfăşurându-se pe spaţii largi. În cadrul acestora el structurează diviziuni nete, creând o ordine fără cusur. Acestea sunt puse în evidenţă prin schimbările de metru ori prin refrenurile preluate din poezia populară.

Corurile reprezintă însă partea în care Eschil îşi pune în lumină şi îşi dezvoltă ideile filosofice. Dincolo de prezentarea acestora Eschil îndrăgeşte lungile enumerări sonore şi strălucitoare, alături de care se cade remarcat elementul patetic, tânguirile, angoasele, pasiunile dezlănţuite.

SOFOCLE

Născut la Colonos lângă Atena în intervalul 497-495, Sofocle are parte de o bună educaţie literară şi muzicală (Homer, ciclul epic, lirică, elegie), dar şi sportivă. Frumuseţea sa adolescentină ieşită din comun face ca la vârsta de 15-16 ani, în 480 să conducă corul de tineri care proslăvea victoria de la Salamina. Sofocle are norocul de a trăi în perioada de apogeu a Atenei, devenite capitala lumii elenice. Acum se creează imperiul maritim atenian, dar se şi ridică marile monumente Partenonul, Propileele şi se pun în scenă spectacole grandioase. Dedicat în totalitate artei sale, Sofocle nu se implică în politică decât atât cât se cuvenea să facă orice bun cetăţean al Atenei (este strateg ori helnotam). Îşi reprezintă prima tragedie în 469-468 a.C., continuând apoi să iasă în faţa publicului cu cel puţin o tetralogie la doi ani. A fost poetul tragic cu cel mai mare succes, neobţinând niciodată locul trei la vreun concurs la care a participat.

OperaDupă Aristofan din Bizanţ, Sofocle ar fi scris 123 de piese, ce abordau mai toate

ciclurile legendare (mai ales cel troian şi al argonauţilor, dar spre deosebire de Eschil, nu şi cel dionisiac. Ca noutate se inspiră din legendele lui Heracles şi din cele atice, dar nu se arată deloc atras de relatarea evenimentelor contemporane). Din acest ansamblu extrem de bogat ni se păstrează doar şapte piese: Aiax, Antigona, Electra, Oedip Rege, Trahinienele, Filoctet, Oedip la Colonos.

Concepţia despre tragedie. AcţiuneaSofocle a fost un inovator în domeniul teatrului; a renunţat la tetralogia legată, a

introdus al treilea actor, a sporit număr coriştilor de la 12 la 15, a diminuat părţile corale şi a introdus decoruri pictate pe scenă.

Tetralogia legată presupunea piese cu o acţiune extrem de simplă,. legate între ele printr-o unică idee religioasă. Sofocle complică însă acţiunea şi trece în prim planul pieselor

21

Page 22: Prelegeri literatura greaca

sale omul cu o voinţă hotărâtă şi nobilă. Aceasta stă la baza tuturor dramelor sale care nu sunt, în ultimă instanţă, decât o dezvoltare a voinţei protagonistului. Din bogata materie legendară avută la dispoziţie Sofocle alege acele episoade care presupun nu o intervenţie a zeilor, ci o înfăptuire omenească. În Aiax Sofolce nu pune în scenă nebunia eroului sau vreun alt lucru datorat zeilor, ci actul voluntar al sinuciderii. În Electra dramaturgul pune accentul pe nu pe răzbunarea lui Orest ca urmare a oracolului primit de la Apollo, ci pe cea a eroinei îmboldite de propria conştiinţă.

Tragediile sale se bazează pe caractere pe care peripeţiile prea numeroase le-ar stânjeni, nepermiţându-le să se desfăşoare. De aceea piesele lui Sofocle se apropie de cele ale lui Eschil prin simplitatea lor. Deznodământul piesei se vede de departe, dar Sofocle are abilitatea de a întreţine aşteptarea şi de a creşte suspansul. Peripeţiile pe care le introduce nu sunt unele de natură factică, ci morală. De pildă, în Filoctet nu găsim nici un eveniment propriu-zis cu toate că situaţia se schimbă neîncetat prin confruntarea dintre cele trei caractere.

Unul dintre elementele cele mai importante ale pieselor lui Sofocle este aşa numita discuţie dramatică. Protagonistul şi nu numai el are posibilitatea de a-şi expune în mod contradictoriu principiile care îi determină acţiunea. El primeşte sfaturi, rugăminţi, ester îndemnat să acţioneze sau oprit de ameninţări, presimţiri sau oracole. Intervin şi prieteni care încearcă să-i tempereze avântul sau duşmani care îi dau ordine şi formulează interdicţii. Discutând cu unii şi cu alţii, eroul îşi limpezeşte şi îşi potenţează de la scenă la scenă sentimentele.

Chiar dacă Sofocle mută fatalitatea şi acţiunea zeilor în planul doi, el le face să intervină în momentele cele mai dramatice, atunci când oamenii erau cei mai siguri pe ei şi nu se aştepau deloc la răsturnarea situaţie (De pildă, Clitemnestra triumfă, crezând că Oreste a murit, dar este chiar în acel moment spintecată de el). Fără a dispreţui raţiunea umană, poetul vrea să dovedească cât îi este de uşor acesteia să se înşele.

PersonajeleSpre deosebire de cele ale lui Eschil personajele lui Sofocle deţin o psihologie proprie.

Teatrul lui Sofocle reflectă transformările pe care le suferise omul grec care ajunsese să se studieze pe sine însuşi şi să analizeze natura, direcţie continuată şi dezvoltată de Socrate.

Toţi protagoniştii pieselor au o voinţă fermă formată încă de la începutul piesei. Eroii ştiu de la început ce vor şi transmit acest lucru spectatorului. Totuşi această voinţă care izbucneşte natural nu este una simplă ca la Eschil, ci îmbracă aspecte variate (Antigona, deşi inflexibilă are o dulceaţă şi o feminitate deosebită, Electra e aspră şi înăcrită, Oedip o fire tenace, impetuoasă şi sigură pe sine).

Nu doar protagoniştii diferă sensibil între ei, ci şi de la scenă la scenă un unic şi acelaşi personaj. Aceste schimbări nu se datorează unei renunţări las propriile principii, ci diverselor situaţii în care este pus. Se ajunge chiar ca protagonistul aparent atât de sigur pe el să aibă umanele lui regrete şi şovăieli (Antigona îşi plânge tinereţea, Aiax salută soarele). Dar toate aceste momente de slăbiciune sunt pasagere, hotărârea fiind luată.

Graţie lui Sofocle pateticul a reuşit să pătrundă în teatru. Poetul descrie şi analizează atât suferinţa fizică, cât şi cea psihică. Se complace în a arăta un suflet mare pradă durerii, care meditează asupra stării sale fără a capitula de la principii ori a-şi ştirbi demnitatea. Ceea ce nu dispare niciodată este tocmai raţiunea, sentimentele nu obnubilează inteligenţa, ci tocmai o fortifică. Personajele îşi prezintă motivele direct, cu sinceritate şi fără sofisme. Totul este concert şi clar, fără a se pierde în generalităţi. Retorica timpului a avut până acum numai un efect pozitiv, conferind claritate structurării ideilor.

La Sofocle nu numai protagoniştii, ci şi personajele secundare sunt vii şi fermecătoare, deşi mai puţin hotărâte moral decât eroii principali. De altfel, ele sunt mai umane decât

22

Page 23: Prelegeri literatura greaca

protagoniştii tocmai prin aceste slăbiciuni. Ba chiar şi tritagoniştii, prin natura rolului personaje prea puţin individualizabile (solul, paznicul, tiranul) capătă la Sofocle trăsături distinctive.

Acesta reuşeşte pentru prima oară să creeze şi personaje feminine. La Eschil cu arta lui grandioasă şi măreaţă aveam numai eroine, nu şi femei. Sofocle însă izbuteşte să redea multe trăsături feminine, precum dulceaţa şi devotamentul Antigonei, exaltarea Electrei, tandreţea neliniştită a Iocastei. Totuşi ar fi exagerat să afirmăm că analiza sufletului feminin a ajuns prea departe. De altfel, dragostea este aproape exclusă din tragediile sofocleice.

Ceea ce li s-a reproşat personajelor lui Sofocle este permanenta idealizare (Aristotel scria: Sofocle prezintă oamenii cum ar trebui să fie, Euripide aşa cum sunt). Această aparenţă de idealizare se datorează eliminării sentimentelor josniceşi faptului că toţi protagoniştii sunt figuri nobile, generoase, în ciuda destulelor lor slăbiciuni. Măreţia lor naturală şi simplă aminteşte de eroii epici (e.g. Oedip cerşetor - Priam). Totuşi, figurile acestora sunt influenţate şi de lumea contemporană (de pildă, personajul Creon se apropie de felul în care atenienii concepeau tiranul, Tezeu e un simbol al Atenei, Odiseu e atenianul elegant, rasat, veritabil om de lume).

Poetul liricMult reduse în comparaţie cu tragediile lui Eschil, părţile lirice deţin încă de la Sofocle

o extindere considerabilă, iar Sofocle este un poet liric dintre cei mai talentaţi, ale cărui versuri îmbină nobleţea cu graţia). În plus, în corurile sale pătrund pentru prima dată accente delicate, feminine.

EURIPIDEViaţaConform tradiţiei, dramaturga s-ar fi născut în anul 480, la Salamina, chiar în ziua luptei cu perşii. Cu toate acestea, în opera sa nu se recunoaşte nici un fel de tradiţie locală sau de familie, ruptura cu trecutul fiind totală. Euripide nu a făcut politică decât prin intermediul pieselor. Om izolat şi puţin sociabil, prefera compania cărţilor în dauna celei a concetăţenilor săi (a fost primul atenian cu o bibliotecă personală considerabilă). Graţia acestor lecturi s-a familiarizat cu filosofica contemporană (Heraclit, Anaxagoras, Prodicos), a căror influenţă este detectabilă în opera sa. Debutează tânăr în 455 cu Fiicele lui Pelias, dar nu obţine decât foarte rar favoarea publicului atenian (înregistrează doar cinci victorii). Şi poate tocmai acesta este motivul care l-a făcut ca înspre sfârşitul vieţii să plece din Atena pentru a se stabili la curtea regală de la Pella în Macedonia.

OperaÎn antichitate îi erau atribuite 92 de piese, dintre care nouă ni se păstrează 82 de titluri. Conservate sunt însă 19 piese dintre care Rhesos este apocrifă, iar Ciclopul este o dramă satirică. Celelalte şaptesprezece sunt: Alecsta, Medeea, Hipolit, Troienele, Elenea, Oreste, Ifigenia în Aulida, Bacantele, Andromaca, Heraclizii, Hecuba, Suplicantele, Electra, Hercles scos din minţi, Ifigenia în Taurida, Ion, Fenicienele. Pe baza titlurilor nu se pot însă stabili ca la ceilalţi dramaturgi subiectele pieselor pierdute, datorită tratării originale a miturilor. Euripide nu renunţă la inspiraţia din Ciclul Troian m dar privilegiază legendele locale, în special, cele atice. prea puţin îl interesa însă numele personajelor, cât pateticul situaţiilor în care erau puse acestea.

Libertatea spirituluiSpre deosebire de ceilalţi tragici, Euripide nu mai nutreşte nici o credinţă străveche, nu mai este robul tradiţiei. Spirit viu, îndrăzneţ, veşnic căutător se simţea înclinat să pună totul sub semnul întrebării. Adevărurile simple şi facile nu-l mai mulţumeau. Astfel Euripide ajunge

23

Page 24: Prelegeri literatura greaca

chiar să pună în gura personajelor sale gânduri şi afirmaţii de natură să scandalizeze publicul. În spatele acestor îndoieli metafizice nu se structurează însă nici un sistem filosofice bine închegat. Euripide formulează întrebări, fără a da de cele mai multe ori răspunsuri, reprezentând un poet al contradicţiilor.

Contradicţiile spiritului săuAcestea se întâlnesc pretutindeni în concepţiile sale despre zei şi oameni, impresia fiind sporită de forma gnomică de sentenţe definitive, în care Euripide prezintă cugetările unor personaje. Din toate acestea se desprinde un sentiment acut al mizeriei umane, ce nu exclude însă, pe alocuri, prezentarea aspectelor luminoase ale vieţii. Euripide pătrunde cu inteligenţa sa ascuţită dincolo de aparenţe, prezentând dedesubturile lucrurilor, în câteva vorbe bine ţintite. Prin natura sa el este un distrugător de iluzii care se complace să arate viciul ascuns, răul pe care superficialitatea umană îl ignoră. Ceea ce îi lipseşte lui Euripide este însă capacitatea de a sesiza corect ansamblul, fapt care îl duce la contradicţii în judecăţile sale care se dovedesc prea ferme, prea categorice.

Imaginaţie şi sensibilitateÎn afara gânditorului în personalitatea lui Euripide se ascunde şi visătorul tandru, uneori puţin naiv. El construieşte personaje tinere, pure, abia intrate în lume şi care nu cunosc răul. manifestă o înclinaţie specială pentru aspectele surâzătoare ale naturii, ape crânguri, pajişti, munţii populaţi de nimfe, narea liniştită. Dacă raţiunea sa deseori se întunecă, imaginaţia îi rămâne mereu surâzătoare. Viziunea sa poetică e luminoasă, limpede, imaginile clare se structurează una după alta, fără a se amesteca. În spatele acestei imaginaţii se ascunde o sensibilitate ce ar putea fi foarte bine caracterizată drept feminină . El nu îşi subordonează sentimentele ideilor, ci le lasă pe acestea să erupă în funcţie de impresiile şi senzaţiile de moment. Lui Euripide i se poate reproşa însă căderea în banalitate şi convingerea că elementele exterioare ale mizeriei (zdrenţe, sărăcie) sunt de ajuns pentru a crea şi a susţine un spectacol tragic.

Influenţa retoriciiPeste aceste predispoziţii naturale ale dramaturgului s-au suprapus obiceiurile şi modele lumii contemporane: gustul pentru antiteze şi distincţii subtile, discuţiile savante, argumentele paradoxale. De multe ori Euripide pare să discute de dragul discuţiilor, punându-şi probleme de ordina practic, pe care omul de rând le rezolvă fără nici o dificultate: de pildă, se cuvine să ne căsătorim, să avem copii etc. Ba chiar el le atribuie diverselor personaje, fără a mai ţine cont de situaţia dramatică în care se află şi de condiţia lor socială, discursuri de filosof, reflexii generale şi satire muşcătoare.

Concepţia asupra drameiContradicţiile menţionate determină lipsa unei concepţii asupra teatrului şi a unei structuri unitare asupra pieselor. Spre deosebire de Sofocle care subordona totul unităţii dramatice Euripide urmăreşte mai întâi varietatea, iar apoi unitatea dramei realizată printr-un artificiu. În Troienele poetul condensează un mare număr de scene de epopee care nu sunt legate între ele decât într-un mod cu totul artificial.

Varietatea dramelorLa Euripide chiar şi piesele cele mai bine construite abundă în episoade secundare. În plus, scenele nu se nasc unele din altele decât în mod natural, ci într-un mod ce contravine aşteptărilor.

24

Page 25: Prelegeri literatura greaca

IntrigaPentru legarea între ele a tuturor celorlalte episoade Euripide a recurs la o mulţime de mijloace. Orice artificiu e bun pentru scopul urmărit (o scrisoare neaşteptată, sosirea bruscă a unui prieten, o întâlnire surpriză). Pentru a face rost de astfel de artificii Euripide îşi permite să trateze într-un mod foarte liber şi chiar să modifice legendele tradiţionale. Dintre aceste mijloace dramatice cel la care Euripide recurge cel mai frecvent sunt recunoaşterile, pe care ştie să le pregătească cu cea mai mare artă (le face dorite, le amână, după care le plasează în momentul cel mai potrivit).

Prologuri şi deznodăminteÎn condiţiile lipsei de unitate a pieselor poetul este silit să introducă anumite elemente menite să confere coerenţă acestora. Este vorba, mai întâi, de prologuri (multe dintre ele rostite de zei) care prezintă acţiunea piesei, îi semnalează spectatorului acele elemente la care trebuie să fie atent şi îi precizează ce turnură vor lua evenimentele. Un rol similar joacă şi deznodămintele care constau în apariţia neaşteptată a unei divinităţi, deus ex machina. În acest fel, tragedia căpăta un aparent caracter religios, erau soluţionate conflictele ajunse într-un punct mort, se puteau da amănunte despre viitorul personajelor etc. Un alt procedeu prin care se conferă unitate este gradaţia efectelor. De pildă, în Hecuba durerea maternă din prima parte devine în a doua furie dezlănţuită.

PasiunileSpre deosebire de Eschil şi de Sofocle, Euripide este un mare creator de personaje. Eroii săi au instincte şi pasiuni, suferă, urăsc ori iubesc, dar nu deţin trăsături personale prea bine conturate. Ei acţionează mai ales sub imboldul unor impulsuri, al unei deprinderi morale. Ceea ce dramaturgul ştie cel mai bine să zugrăvească la personajele sale sunt suferinţele, instinctele şi sentimentele. O face cu un realism îndrăzneţ care a scandalizat în epocă. În antiteză cu Sofocle, Euripide pune în scenă mai ales suferinţa fizică, insistând asupra aspectelor ei concrete, cvasimedicale. Poet al patimilor, el introduce în tragedie dragostea cu consecinţele ei funeste, întrucât se opreşte numai asupra iubirilor vinovate sau incestuoase, insistând asupra luptei violente şi tenebroase a eroinelor cu ele însele. Alături de aceste sentimente obscure, dramaturgul reprezintă şi sentimente pure, ca afecţiunea dintre părinţi şi copii ori dragostea dintre fraţi sau soţi. În spatele regilor şi a eroilor se ascund la Eurpide oameni simpli, care se află departe de a putea fi consideraţi vulgari, având cu toţii o nobleţe nativă. Marele merit al lui Euripide este acela de a fi ştiut să facă să fuzioneze în cadrul personajelor sale sentimente contrare eroismul cu familiaritatea, puritatea cu trăirile tulburi.

ObservaţiaEuripide nu este doar un mare poet, ci şi un fin observator. El a studiat cu atenţie societatea contemporană, neputându-se abţine de a se transforma uneori într-un cenzor. El se arată, de pildă, dezgustat de atleţii atât de apreciaţi de mulţime, de ghicitorii vicleni şi avizi de bani, de oratorii care înşeală cu tertipurile lor poporul.

25

Page 26: Prelegeri literatura greaca

COMEDIA

Aceasta apare şi se dezvoltă ulterior tragediei, cunoscând o evoluţie radicală. periodizarea ei curentă vorbeşte de comedia veche (sf. sec. V), medie (începutul secolului IV) şi nouă (veacurile IV-III).Comedia veche se inspiră din viaţa politică a timpului şi se caracterizează prin duritatea atacurilor, în timp ce comediile medie şi nouă se ocupă de viaţa de familie şi de studiul caracterelor. Originea comediei este cel puţin la fel de obscură ca şi cea a tragediei. Germenii ei se găsesc deja în poemele homerice (episodul cu Tersit, lupta dintre cerşetori, scena în care Hefasitos este înşelat de Afrodita pe care o prinde în pat cu Ares), dar şi în străvechile reprezentaţii de pantomimă atestate în Atica şi în Peloponez. În cadrul acestora actori mascaţi întruchipau personaje cu diverse defecte fizice. Acest manifestări au fost ridicate la rang de artă de către Sofron şi Xenarh întemeietorii mimului literar, un fel de scenete cu acţiune rudimentară. Tot în Sicilia, patria celor doi apare, graţie lui Epiharm (jum. sec. VI - jum. sec. V) comedia propriu-zisă. Inspiraţia acesteia este, fie mitologică, fie de factură populară, piesele lui Euripide apropiindu-se de noua comedie atică. În Atica, comedia se dezvoltă propriu-zis abia după Războaiele Medice. Echivalentul lui Eschil în tragedie este reprezentat de Cratinos, care împreună cu Eupolis şi Aristofan intră triada comică. Spirit inventiv şi plin de vervă, acesta l-a atacat neîncetat pe Pericle. Ca şi Eschil, Cratinos era un tradiţionalist care respingea tot ceea ce este nou şi aduce decăderea. Capodopera sa era piesa Clondirul. Poetul acuzat de beţie se justifică şi se autoironizează deopotrivă, arătând cum îşi înşeală soţia legiuită Comedia, cu amanta, Beţia. Din punctul de vedere al structurii comedia se apropia de tragedie (prolog, stasimon, părţi corale, episodia, exod) Unul dintre episoadele specifice comediei era agonul, confruntare de idei între protagonist şi cor. Un stasimon specific comediei era aşa numita parbază, un intermezzo, de obicei, fără legătură cu acţiunea piesei în care poetul lua atitudine faţă de evenimente din viaţa cetăţii.

ARISTOFAN

Dintre autorii comediei vechi singurul de la care ni se conservă piese este Aristofan, cu 11 comedii conservate. Aharnienii, Cavalerii, Viespile, Norii, Broaştele, Păsările, Sărbătoarea femeilor, Adunarea Femeilor, Lysistrata, Pacea, Plutos.

Tendinţele generale ale opereiO primă întrebare pe care cercetătorul este tentat să-şi o pună este aceea dacă în spatele satirelor lui Aristofan se ascund nişte idei clare, bine definite, constante sau totul nu este determinat decât de nişte butade de moment. În general orice poet comic îşi exagerează ideile, cu atât mai mult un poet al comediei vechi, iar acest stil i se potrivea de minune lui Aristofan. Debutând foarte de timpuriu, acesta nu a avut timpul să îşi contureze nişte idei bine definite şi profunde asupra lumii contemporane. El s-a remarcat prin atacuri dure la adresa tuturor puternicilor zilei, Cleon, Lamachos, Pericle şi chiar poporul. Despre Pericle el susţine că este robul unei femei şi că a împins Grecia într-un război fratricid din interes personal. La rândul său, Cleon linguşeşte poporul şi îl minte, îşi arogă succesele altora, exercită o adevărată teroare asupra aliaţilor şi a cetăţenilor simpli,, trage profituri ilicite. Sunt în ambele cazuri acuzaţii foarte grave în care nu putem afirma că poetul crede. Sunt mai degrabă zvonurile care circulau în agora sau la colţul străzilor. Probabil că pe Aristofan nici nu l-a interesat să analizeze dacă sunt adevărate sau false. Ceea ce îşi propune este să prevină mulţimea că acela

26

Page 27: Prelegeri literatura greaca

care o linguşeşte este în realitate cel mai mare duşman al ei. Este o idee fundamentală reluată sub mii de forme, poetul având rolul de a avertiza, nu de a da verdicte. Dar Aristofan nu îşi bate joc doar de oameni, ci şi de instituţiile ateniene; Sfatul, Adunarea Poporului, Tribunalele, de magistraţi, de popor ori de sistemul democratic căruia îi pune în lumină inconvenientele. De pildă, el arată că tragerea la sorţi face ca în tribunale să ajungă persoane fără nici o competenţă. Ambasadorii sunt doar nişte escroci care trăiesc regeşte, pe spezele statului. Să nu îl luăm însă foarte în serios pe Aristofan. Atmosfera carnavalescă îi permite să satirizeze pe oricine. În realitate, poetul era un conservator până în măduva oaselor care se opunea oricărei inovaţii. Poetul comic trebuia însă să arate ridicolul lucrurilor lumii şi, pentru a-şi bate joc de realităţile actuale, le ridică în slăvi pe cele din trecut. El caută mereu contrastem de aceea vorbeşte doar de Euripide, iar nu de Sofocle, opunându-l în permanenţă pe primul lui Eschil. Iar pentru a fi cât mai convingător, el descrie cu ingeniozitate vechile realităţi, cărora le redă practic viaţa, Totul este mare, pur, eroic.

Calităţile dramaticeSpre deosebire de rivalii săi care excelau fie prin forţă, fie prin imaginaţie, fie prin graţie, Aristofan deţinea un amestec bine dozat al tuturor acestor calităţi. De asemenea, el ştia să îmbine ca nimeni altul ideea pieselor cu acţiunea lor., ideea fiind, după Aristofan, sufletul comediei, iar acţiunea corpul. Demonstraţia poetului trebuie însă permanent susţinută de evoluţia evenimentelor. Acţiunile sale rămân simple şi facile fără a fi totuşi simpliste ca la predecesorii săi la care piesa se reducea la o suită de discursuri. În ciuda caracterului lor elementar şi a unei oarecari standardizări acţiunile rămân captivante. Toate piesele lui Aristofan se supun unei scheme bine definite, o situaţie care se dezvoltă, o întreprindere în desfăşurare şi un deznodământ uşor de întrevăzut. Toate întreprinderile sunt fanteziste şi ciudate, fără a fi totuşi absurde. Legătura cu realitatea este totdeauna păstrată, întrucât chiar şi alegoriile cele mai îndrăzneţe pornesc de la un element concret. O calitate fundamentală a pieselor lui Aristofan este dinamica, în care întâlnim la tot pasul schimbări neaşteptate, peste tot neprevăzut. Legătura dintre scene este laxă, episoade fără prea mare legătură succedându-se unul după altul. Rezultă astfel următoarea schemă a pieselor: La capătul primei părţi a piesei acţiunea este deja dusă la bun sfârşit, întreprinderea realizată, iar a doua parte prezintă numai avantajele acesteia. Prima parte are o intrigă elementară, cea de-a doua este o simplă defilare de personaje şi de situaţii (Aharnienii, Viespile, Pacea, Păsările, Adunarea Femeilor, Ploutos). În celelalte patru piese întreprinderea este realizată doar la final, cu toate că elementele decisive pentru îndeplinirea ei sunt acumulate în prima parte. Nici dificultăţile pe care le întâlneşte protagonistul nu se dovedesc prea greu de surmontat, succesul său părând garantat.Dincolo de progresia dramatică în piesele lui Aristofan putem vorbi şi de o progresie a demonstraţiei, care deţine în partea a doua a piesei rolul principal. În Acharnienii la sfârşitul primei părţi a piesei Pacea este obţinută, dar fiecare scenă din a doua secţiune adaugă câte ceva la demonstrarea avantajelor acesteia. Totuşi Aristofan nu recurge la elemente noi, ci doar la o concentrare măiestrită de mijloace dramatice.

PersonajelePrin natura sa comedia veche nu operează cu oameni reali, ci cu caricaturi bufone. Şi totuşi Aristofan ştie să le confere acestora sentimente veridice. El reuşeşte să îmbine armonios în construcţia personajelor sale fantezia debordantă cu elementele preluate din realitate. Este adevărat că multe personaje nu sunt decât nişte caricaturi groteşti, desuete deoarece satirizau o realitate de mult apusă. Totuşi destule dintre ele rămân pline de viaţă, fiind parcă îndrăcite. Chiar şi o alegorie asemenea Sărăciei din Ploutos are trăsături umane pregnante: e mândră, ironică, sinceră, puţin dispreţuitoare, iubeşte munca, deşi îi cunoaşte şi greutăţile.

27

Page 28: Prelegeri literatura greaca

Personajele sale sunt un melanj de calităţi şi defecte prin care devin şi simpatice şi reale. Dicaiopolis doreşte cu orice preţ pacea şi trece la acţiune cu hotărârea ţăranului care se bazează doar pe forţele proprii. Nu este însă o natură eroică, ci un om real cu micile lui slăbiciuni: iubeşte vinul, carnea friptă şi plăcerile Venerei. Tot un ţăran este şi Strepsiades, dar de altă factură, simplu şi încăpăţânat, puţin necinstit, dar naiv în dorinţa sa de învăţătură, debordând de bucurie când crede că şi-a atins scopul, iar apoi cpzând într-o cruntă, dar comică disperare. Philocleon, manicaul proceselor e într-adevăr stăpânit de o unică idee, dar aceasta îmbracă nenumărate forme: îşi ţine sub teroare familia şi servitorii, este mereu irascibil şi, chiar şi atunci când se converteşte temperamentul său rămâne identic, tot arţăgos, tot certăreţ, chiar dacă a devenit un om de viaţă.În concluzie, observarea realităţii îl face pe Aristofan să dea viaţă personajelor sale. Totuşi, specificul comediei vechi nu trebuie uitat. Aceasta nu îşi propune o analiză fină şi profundă a caracterelor, ci reprezintă o fantezie bufonă, împănată de satire la adresa puternicilor zilei, de unde şi o anumită incoerenţă a caracterelor. Totuşi, alături de Sofocle, Aristofan poate fi considerat marele creator de personaje al epocii. Amnândoi au înţeles că voinţa omului reprezintă un solid motiv dramatic. În ciuda comicităţii lor şi a impresiei că iau totul în uşor eroii lui au o hotărâre care le dă o notă de serios, mobilele şi motivele lor fiind serioase şi profunde.

MENANDRUÎndrăgostit de patria sa pe care nu a părăsit-o nici pentru a călători în Egipt la invitaţia lui Ptolemeu, Menandru a dus o viaţă frumoasă, bucurându-se de favoarea stăpânilor Atenei (Demetrios din Faleron, Demetrios Poliorcetul), de iubiri galante (curtezana Glykeria) şi, mai ales, de succesul pieselor sale. Ar fi scris peste 100 de comedii (adică 3, 4 piese pe an), din care la sfârşitul secolului XIX dispuneam doar de un florilegiu de 877 de sentenţe dintre care multe erau apocrife. şi de cca 1500 de versuri citate de diverşi autori antici. Descoperirile papirologice din Egipt au dus însă în secolul XX la reînvierea creaţiei lui Menandru. Au fot găsite fragmente mai mari sau mai nici din 15 piese şi o comedie aproape integral păstrată (Dyscolos, 1959).Bătrânul mizantrop Cnemon a fost părăsit de soţie pentru firea sa dificilă şi acum trăieşte singur, numai cu fiica sa, cultivând un mic ogor care îi aparţinea. Pietatea fetei îl determină pe zeul Pan să îl facă pe tânărul Sostratos care vâna prin zonă să se îndrăgostească de ea. Acesta îşi trimite mai întâi sclavul, apoi vine chiar el la Cnemon, dar are parte de o primire ostilă. Se întâlneşte însă şi cu fratele fetei, Gorgias, care se convinge de seriozitatea tânărului bogat. Între timp soseşte şi mama fetei pentru a aduce un sacrificiu nimfelor, scop în care cere o cratiţă de la o servitoare a lui Cnemon. Aceasta scapă în puţ, iar mizantropul avar se coboară după ea, iar frânghia se rupe. Este salvat de la moarte de la fiul său vitreg căreia îi încredinţează căsătoria fetei sale. El i-o dă de soţie tânărului bogat, obţinând în schimb mâna surorii acestuia. Totul se termină cu bine, iar Cnemon care este chinuit de durerea pricinuită de cădere este batjocorit de toţi sclavii pentru comportamentul său nedemn. Valoarea morală a comediei este mai mult decât evidentă, ea proslăvind solidaritatea umană, sentiment la care trebuie să adere toţi. Deşi Menandru nu a ajuns să stăpânească perfect tehnica dramatică (prăbuşirea în puţ este un eveniment mai degrabă artificial), dialogurile sunt vivace şi spirituale. Încă de acum Menandru excelează în construirea unor caractere veridice bazate pe o atentă observare a realităţii. Reuşita cea mai mare o constituie figura lui Cnemon, bătrânul avar, morocănos şi mizantrop, dar care are puterea de a recunoaşte într-un memorabil monolog din actul al patrulea că toate valorile la care aderase erau greşite. Să nu uităm că Mizantropul este o piesă de tinereţe scrisă la doar 25 de ani, când Menandru nu ajunsese la deplina maturitate artistică.

28

Page 29: Prelegeri literatura greaca

O realizare de un cu totul alt calibru este piesa Împricinaţii (Epitrepontes), unanim apreciată de antici, din care ni se păstrează circa două treimi. La numai cinci luni de la căsătoria cu Charisios, Pamphile aduce pe lume un copil pe care este silită să îl abandoneze împreună cu câteva podoabe din aur. În urma celor întâmplate Charisios îşi părăseşte soţia pentru a trăi cu o curtezană, Habrotonon. Copilul este, din fericire, găsit de un sclav, Dacos, care îl încredinţează unui cărbunar sărac, pe nume Siriscos. Nu îi dă însă şi obiectele din aur, cei doi ajungând astfel la arbitrajul lui Smicrines, tatăl Pamphilei. Acesta decide că bijuteriile i se cuvin lui Siriscis, numai că între timp soseşte sclavul lui Charisios, care stabileşte că inelul îi aparţinea de fapt stăpânului său. Ce se întâmplase? În timpul unei sărbători nocturne, Charisios ameţit de aburii alcoolului o violase pe viitoarea sa soţie. totul se termină cu bine datorită generozităţii curtezanei Habrotonon, care, deşi îndrăgostită de Charisios, acceptă să renunţe la el pentru a nu strica o familie.Tehnica dramatică a lui Menandru este acum extrem de bine pusă la punct şi de complexă. Regăsim peripeţii dintre cele mai complexă. Refăsim peripeţii dintre cele mai complexe preluate din arsenalul tragediei de sorginte euripideică. Ne întâlnim însă şi cu un veritabil triunghi conjugal alcătuit din Pamphile, Charisios şi Habrotonon. Nici unul dintre personajele sale nu este pur sau eroic, ci se caracterizează toate printr-o umanitate medie. Charisios este în fond un egoist căruia puţin îi pasă de violul comis, dar îşi repudiază soţia fără să o asculte şi se dedică plăcerilor oferite de curtezană. Cu toate acestea continuă să o iubească pe Pamphile şi, când află adevărul de la Habrotonon este cuprins de disperare. Nici PAmphile nu este capabilă de sacrificiu, abandonându-şi copilul şi nici măcar sinceră nu este cu soţul ei. Cu toate acestea, îl iubeşte şi îi iartă escapadele amoroase, continuând să îl aştepte, în ciuda ordinelor tatălui ei. Faţă de Habrptpnpn reuşeşte să fie recunoscătoare şi să nu îi poarte resentimente. Personajul cel mai luminos şi mai bine realizat este Habrotonon, o fată de condiţie servilă, silită să se prostitueze. Meseria sa înjositoare nu îi perverteşte însă sufletul. Ea poate să iubească şi îl iubeşte pe Charisios, fiind gata să se sacrifice pentru el. Nobleţea gestului este cu atât mai impresionantă cu cât se fală în vădit contrast cu statutul umil al personajului. Sacrificul este cu atât mai mare cu cât se face cu discreţie.Astfel de figuri sunt noi în literatura greacă, respirând o umanitate pernă. Totuşi lumea în care se învârt este una îngustă, am spune, mic burgheză. Lipsesc de aici marile sentimente şi pasiuni, idealurile măreţe, întreprinderile de anvergură. Oamenii simpli, cu viaţa lor placidă şi ambiţiile mărunte devin obiectul unei arte fără cusur. Zugrăvirea acestor personaje este permanent însoţită de reflecţii gnomice care dovedesc o profundă înţelegere a oamenilor şi a vieţii. De altfel, acesta a fost unul dintre motivele care au determinat faima lui Menandru în antichitate.

29

Page 30: Prelegeri literatura greaca

ISTORIOGRAFIAHERODOT

GeneralităţiDenumirea de părinte al istoriei care îi este atribuită lui Herodot poate să înşele, Istoria pe care o scrie acesta nu este ştiinţa de astăzi, ci un gen literar care se apropie mai mult de tragedie: discursuri frumoase, protagonişti nobili sau josnici, dar care au toţi ceva supraomenesc. Anticii studiază marile forţe istorice (suverani, cetăţi, armate), dar într-un mod superficial. Cauzele profunde care determină constituirea acestora sau le permit să acţioneze (finanţe, economia politică, organizare) le scapă din vedere sau sunt sumar tratate. Cei vechi nu nutreau nici acelaşi respect ca şi modernii pentru documentul istoric, citarea sursei ori informaţia directă. De asemenea, ei scriau mai degrabă literatură decât o lucrare ştiinţifică.

ViaţaS-a născut în 480 la Halicarnas în Dorida într-o familie nobilă şi cultă. De pildă, unchiul său dinspre mamă Pannyasis era poet epic. A avut astfel parte de o bună educaţie literară (Homer, ciclul epic, poeţi lirici). De asemenea, pentru a se informa asupra lumii, Herodot străbate oikumena într-o epocă în care turismul de orice natură era necunoscut. A călătorit în Egipt,Persia, Crimeea, Fenicia, Cirenaica, Cipru, Grecia continentală. La întemeierea coloniei panelenice Thourioi din Sudul Italiei (444) se stabileşte acolo. Deja în 446 îşi scrisese o mare parte a operei sale pe care o citise la Atena, cetate pe care o admira şi unde fusese premiat. A murit probabil prin 426-425.

OperaUnica operă a lui Herodot Historiai tratează Războaiele Medice şi toate evenimentele premergătoare care au provocat conflictul dintre greci şi barbari. În forma sa actuală Istoriile cuprind nouă cărţi ce poartă numele muzelor şi care cuprind istoria Lidiei şi al cetăţilor greceşti din Asia Mică, lupta dintre Cresus şi Cyrus, faptele lui Cyrus, cucerirea Ioniei şi a Babilonului luptele cu masageţii, cucerirea Egiptului, războiul din Sciţia, revolta din Ionia, luptele lui Darius cu grecii, cel de-al doilea război medic. împărţirea în cărţi este însă una tardivă. Herodot nici măcar nu foloseşte acest cuvânt, ci vorbeşte de logoi (discursuri) izolate pe care a avut însă grijă să le topească într-un ansamblu unitar.

Concepţia asupra istorieiCare au fost însă intenţiile care l-au animat pe Herodot atunci când şi-a scris opera? Ne-o spune chiar el în prefaţa cărţii #Va povesti lucruri mari şi minunate pentru ca amintirea lor să nu se şteargă, iar ele să nu rămână lipsite de glorie". Prin această declaraţie Herodot se apropie de logografii care tratau în proză o materie mai degrabă epică, genealogii divine, întemeieri de cetăţi etc. Se deosebeşte însă în unele puncte esenţiale. Renunţă la relatarea evenimentelor mitice în favoarea istoriei contemporane De asemenea, el limitează caracterul anecdotic, făcând loc unor fapte pozitive (date geografice şi etnografice precise). El este cel care introduce în istorie politica şi războiul. Pentru Herodot istoria nu mai este o înşiruire de fapte, ci o cercetare (historie). Fac călătorii pentru a se informa, confruntă mai multe surse, proclamă necesitatea realizării unei critici a faptelor.

VeracitateaPutem însă conta pe buna-credinţă a lui Herodot, pe veracitatea faptelor sale? Aceasta a fost contestată încă din antichitate (Ctesias, Plutarh, Lucian) reluaţi de mai mulţi exegeţi moderni. Argumentele lor nu sunt însă nici pe departe decisive. De fapt, Herodot este călăuzit de o

30

Page 31: Prelegeri literatura greaca

curiozitate generoasă, de o vie simpatie pentru tot ce este măreţ, nobil, minunat. De aici rezultă un fel de candoare, de naivitate care îl face să admită unele lucruri fără să le verifice. Această tendinţă este însă contrabalansată de o moderaţie, ce îi este intimă fiinţei sale.

Metoda şi critica datelor istorieiHerodot deosebeşte trei tipuri de fapte, cele pe care le cunoaşte pentru că le-a văzut cu proprii ochi, cele pe care le ştie din auzite şi cele pe care le-a dedus din conjecturi. Primele sunt numeroase (ţări, monumente, obiceiuri), iar Herodot descrie cu exactitate şi talent ceea ce a văzut. Sigur, există şi scăpări, dar acestea sunt secundare. Mai numeroase sunt lucrurile pe care le ştie din auzite, acestea alcătuind, în ultimă instanţă, baza lucrării sale istorice. Aici lucrurile nu stau chiar atât de bine. În ţările străine Herodot nu are acces la documentele oficiale, ci se bazează pe discuţiile cu oamenii locului (preoţi, paznici de sanctuare, ghizi improvizaţi) Pentru Grecia la aceste surse se adaugă inscripţiile şi ofrandele din sanctuare. Aceste informaţii foarte diverse sunt tratate cu un bun simţ înnăscut. Uneori istoricul nu poate decide între două tradiţii şi, de aceea, îl lasă pe cititor să o facă el însuşi, alteori citează ceea ce se spune, dar se delimitează de tradiţie. Bunul simţ înnăscut nu este de multe ori suficient, întrucât Herodot este silit să judece informaţii aparţinând unor domenii la care nu se pricepe (limbi orientale, ştiinţele naturii, psihologie etc.)Unele inadvertenţe din opera sa se datorează şi concepţiei sale religioase. Spre deosebire de filosofii timpului, el se dovedeşte fidel Panteonului de sorginte homerică, pe care îl îmbogăţeşte cu zei de la toate popoarele. În plus, Herodot s-a iniţiat şi în diverse culte misterice. El crede cu tărie că zeii se amestecă în viaţa umană şi, ca atare, acceptă minunile şi oracolele, dintre care le respinge pe unele doar din motive secundare.

RezultateleÎn privinţa geografiei care abia făcuse primii paşi timizi, Herodot este la nivelul contemporanilor săi, ba chiar îi depăşeşte puţin, întrucât călătoriile sale i-au permis să afle multe lucruri din sursă directă. În privinţa Orientului Herodot face o istorie legendară şi populară. Neputând avea acces la sursele directe, el recurge la ceea ce spuneau oamenii pe străzi. În privinţa istoriei recente (Cyrus, Cresus, informaţiile sale sunt mult mai exacte, pentru că timpul scurs fusese mai puţin. Şi aici se strecoare însă destule legende, iar Herodot se simte tot timpul tentat să se delimiteze. În schimb, atunci când ajunge la istoria contemporană, lucrurile se schimbă, lucrarea lui Herodot devenind solidă. Faptele sunt prezentate într-o conexiune logică şi naturală, deşi Herodot acordă o atenţie prea mare actelor individuale. Pentru el istoria este guvernată de o lege moral-religioasă (cf. Solon, Eschil, Pindar). Condiţia omului este una umilă, iar dacă el încearcă să o depăşească, trufindu-se, zeii îl nimicesc. Nemesis este neiertătoare.

Procedee de expunereO calitate evidentă a lui Herodot pentru orice cititor al său este aceea de bun povestitor. Oare acest talent al istoricului este dăunător adevărului ştiinţific? De multe ori imaginaţia poetică a lui Herodot este suverană, ea recreând totul, dacă nu ansamblurile, cel puţi amănuntele. În Istorii întâlnim la tot pasul scene desprinse parcă din epopee. personajele sunt vii, implicate în dialoguri antrenante, anecdotele abundă. Dar Herodot nu se mulţumeşte numai cu atât. El nu e un simplu cronicar, ci un gânditor care face să răzbată propriile idei în spatele naraţiunii. El intervine deseori în operă şi emite judecăţi proprii pe teme dintre cele mai diverse (lucruri, oameni, oracole, fenomene fizice). Procedează însă şi altfel. Din când în când introduce însă în scenă şi personaje celebre: Cresus, Solon, Darius, nobilii perşi, Xerxes, Artabanes, care dialoghează sau emit judecăţi despre politică ori morală.

31

Page 32: Prelegeri literatura greaca

TUCIDIDE

ViaţaNăscut în 460/455 într-o familie înstărită de origine tracă (poseda mine de aur în Pangeu). Devenit strateg în timpul Războiului Peloponesiac, Tucidide nu intervine la timp pentru a despresura Amfipolisul care se predă spartanilor. Drept pedeapsă este silit să plece 20 de ani în exil, unde îşi va scrie şi opera. Se întoarce la Atena abia la sfârşitul ostilităţilor, unde şi moare, probabil prin 400.

OperaUnica sa lucrare se intitulează Xyngrafe sau Historiai şi tratează evenimentele din timpul Războiului Peloponesiac (431-404). Repartiţia evenimentelor pe parcursul celor opt cărţi actuale este următoarea: Cartea I - Introducere, Arheologia, Premizele Conflictului, pentecontaetia, Sparta şi Atena faţă în faţă, Cărţile II-V, Războiul Arhidamic (431-421), Cărţile VI-VII, Expediţia din Sicilia (415-413), Cartea VIII, Începutul Războiului Deceleic până în vara lui 411. Lucrarea este evident neterminată, anul 411 nefiind nici măcar un punct cheie în evoluţia operaţiunilor.

Concepţia asupra istorieiE de ajuns să citim capitolul I, 20-22 al Istoriilor pentru a constata că Istoria, aşa cum o concepem noi se naşte o dată cu Tucidide. Acesta statuează necesitatea unei informări ample, a unei documentări scrupuloase şi exacte ce presupune consultarea documentelor originale, expunerea cronologică a evenimentelor, evaluarea importanţei acestora şi încadrarea lor în contextul istoric, descoperirea motivaţiilor psihologice care au determinat actele protagoniştilor. Ne aflăm foarte departe de logografi şi de poeţi de care Tucidide se delimitează în mod programatic. Pe primii poetul îi acuză de înfrumuseţarea evenimentelor pentru a le spori importanţa, iar pe ceilalţi că au urmărit captarea interesului cititorilor cu preţul sacrificării adevărului istoric. Încă din prima parte a lucrării sale Tucidide clamează importanţa Războiului Peloponesiac, eveniment capital pe care îl contrapune evenimentelor legendare. Acestora le face o critică severă şi îndrăzneaţă în Arheologia sa în care nu ţine seamă de nici o pretinsă autoritate, cum ar fi cea a lui Homer.Aceeaşi acuitate şi putere de pătrundere a gândirii se întâlneşte şi în analiza rivalităţii dintre Atena şi Sparta. Conflictul dintre cele două este rezultatul unor concepţii şi moduri de viaţă diferite, ireconciliabile şi nu atât al luptei pentru supremaţie într-o lume greacă devenită prea mică. Războiul dezlănţuit acum presupune călcarea în picioare a tuturor legilor divine şi umane, impunerea dreptului celui mai puternic. Statul solonian şi eschileic, fondat pe justiţie şi care considera libertatea drept valoarea supremă a devenit de mult literă moartă. Apărătoarea libertăţii de odinioară, Atena s-a transformat într-o tirană care îşi terorizează aliaţii, exterminând fără ruşine populaţii întregi. În celebrul dialog dintre atenieni şi melieni, Tucidide teoretizează în termeni universali valabili logica implacabilă a puterii, plasând-o în afar unei judecăţi morale. O dată cu Tucidide, istoria teocentrică şi etică a lui Herodot este înlocuită cu una atee şi raţională. Omul devenit propriul său stăpân este acum motorul istoriei. Şi totuşi dincolo de acest raţionalism există ceva iraţional care dă peste cap toate calculele şi aşteptările. Bogata, invincibila Atenă ajunge în numai câşiva ani la dezastru. Atena, construcţia politică ideală preamărită de Pwericle în cadrul discursului epitaf este acum în ruine. Şi totuşi Tucidide o evocă, deoarece rămâne nemuritoare pentru că a creat şi a impus o nouă scară de valori, o nouă demnitate umană.

32

Page 33: Prelegeri literatura greaca

Deşi nu sunt despărţiţi decât de un interval de trei decenii, Tucidide şi Herodot aparţin unei alte lumi. Istoricul din Halicarnas reprezintă epoca de cea mai mare strălucirea Atenei pericleice, cu avântul deopotrivă militar, politic, cultural. Atena şi-a creat un imperiu înfloritorşi s-a înfrumuseţat cu monumente cum nu mai cunoscuse lumea greacă. Sofocle şi Euripide cunosc acum apogeul carierei.Tucidide este, în schimb, istoricul schimbărilor ce vor interveni în lumea greacă. El le sesizează cu acuitate încă din faşă, remarcând că Războiul Peloponesiac nu este un episod disparat, oarecare, ci un conflict care va schimba radical lumea greacă. Concentrându-se exclusiv asupra schimbărilor, el lasă să îi scape tot ceea ce ţinea de continuarea gloriei apuse. Perioada 431-411 este una dintre cele mai rodnice cultural, ceea ce Tucidide ignoră complet. Atena nu este pentru el oraşul artelor şi al ştiinţelor, ci o maşină de război în care se adună armate, se pregătesc flote, sunt vehiculate resurse financiare şi umane imense, iar oamenii politice de toate felurile pregătesc războiul. Într-un singur loc din Discursul Epitaf al lui Pericle , Tucidide exaltă Atena, cetatea spiritului şi a libertăţii. Întrebarea firească ce se impune nu este ocolită de autor. Greşise Pericle? Poate fi inteligenţa învinsă de întâmplare? Tucidide nu se mulţumeşte să fie istoric, ci devine filosof, punându-şi întrebări asupra condiţiei omului, ca supus al istoriei. Tocmai ceea ce conferă eternitate scrierii lui Tucidide este faptul că evenimentele particulare din istoria Greciei sunt transcense, căpătând o semnificaţie pernă. Tucidide se întreabă continuu, dând şi răspunsuri asupra condiţiei omului şi asupra marilor momente ale istoriei. StilulDintre toţi autorii atici Tucidide acordă cea mai mică importanţă stilului. Descoperirile şi procedeele retoricii care se dezvoltase rapid în epocă graţie lui Gorgias sunt ignorate în mod programatic. la tot pasul întâlnim anacoluturi, schimbări neaşteptate de subiect, construcţii sintactice neobişnuite. Armonia membrelor frazei atât de căutată de retori nu pare să îl intereseze. La aceasta se adaugă însă cuvinte poetice, figuri de stil diverse, cuvinte şi expresii idiomatice, un limbaj cu o tentă arhaizantă. De fapt, Tucidide şi-a propus să sfarme orice canoane ale retoricii, scriind după cum i-o dictează fiecare subiect. De aici rezultă o mare varietate de tonuri.

XENOFONXenofon este reprezentantul cel mai tipic pentru ceea ce grecii numeau kaloskagathos, un om înzestrat cu toate calităţile fizice, morale şi intelectuale, capabil să se remarce în toate domeniilel. Născut în 426 într-o familie de cavaleri, acesta a devenit curând discipolul lui Socrate. Forţând mâna maestrului, el pleacă în 401 să se înroleze în armata lui Cyrus cel Tânăr, care urmărea să-l răstoarne de la putere pe fratele său Artaxerxes, regele Persiei. Porneşte ca simplu soldat şi se întoarce general, după ce a trăit nişte aventuri incredibile. Întors din campania orientală, atenianul Xenofon se apropie de Agesilau şi de Sparta, luptând chiar împotriva patriei sale la Coroneea. Este exilat, dar spartanii îi dăruiesc la Skilous în Elida un frumos domeniu, unde se poate dedica cultivării ştiinţifice a pământului, vânătorii, cititului, scrisului, dar şi relaţiilor sociale. La Atena se întoarce abia în 367 când este iertat ca urmare a alierii dintre Atena şi Sparta împotriva Tebei aflate în ascensiune. Unul dintre fiii săi, Grylos, nolare luptând pentru patrie, suplinind aşadar ceea ce nu făcuse Xenofon.Om de litere şi de acţiune, acesta este autorul unei opere variate, filosofice, istorice, memorialistice, dar şi agronomice ori cinegetice. Termenul care s-ar potrivi cel mai bine pentru a defini personalitatea şi talentul lui Xenofon este cel de eseist. Recunoştinţa şi pietatea pe care le purta maestrului său Socrate s-au materializat în trei lucrări: Apologia, Amintirile, Banchetul. Aceste lucrări oferă o imagine a lui Socrate total

33

Page 34: Prelegeri literatura greaca

diferită de cea pe care o cunoaştem de la Platon, care îl prezentase pe filosof ca prea didactic şi pedant. Vrând să restabilească adevărul, Xenofon îl înfăţişează pe Socrate ca un om de lume, un bon viveur, care ştie să se distreze şi să glumească cu prietenii. Această latură ludică a lui Socrate nu exclude însă caracterul de moralist sever al filosofului. Spre deosebire de omologul său platonic, Banchetul lui Xenofon reprezintă pentru noi un document mult mai exact pentru cunoaşterea modului în care se desfăşurau acest tip de reuniuni ale grecilor.Cea mai cunoscută şi mai pasionantă dintre scrierile lui Xenofon este însă Anabasis. Aceasta rerlatează aventurile mercenarilor greci angajaţi de Cyrus, care în urma unei trădări îşi pierduseră toţi comandanţii şi rămăseseră singuri în inima Imperiului Persan. În urma unui vis Xenofon hotărăşte să se ăună în fruntea grecilor şi să îi conducă înspre casă. Peripeţiile prin care trec grecii sunt pasionante, Anabasis fiind primul roman de aventuri din literatura universală, iar Xenofon ştiind să-l ţină permanent pe cititor cu sufletul la gură. De asemenea, el manifestă un interes etnografic sporit, complăcându-se în a descrie obiceiurile ciudate ale seminţiilor întâlnite de greci în drumul lor. Tot caracterul unui roman de aventuri îl are şi Cyropedia, biografia romanţată a lui Cyrus cel Mare, întemeietorul Imperiului Persan. Xenofon porneşte de la educaţia primită de Cyrus în copilărie, prezentată ca un model de educaţie princiară, ale cărui efecte sunt analizate pe termen lung în întreaga activitate a regelui. Episoadele care descriu copilăria lui Cyrus sunt unele dintre cele mai agreabile, permiţând fanteziei lui Xenofon să se desfăşoare liber. Relatarea faptelor lui Cyrus îi permite lui Xenofon prezentare propriei concepţii asupra statului ideal. În viziunea sa acesta este o monarhie absolutăîn care suveranul este cel mai înţelept şi mai bun om de stat. Întregul stat este organizat pe principii militare, supunerea şi disciplina oarbă reprezentând adevăratul motor al statului. O lucrare propriu-zis istorică a lui Xenofon o constituie Hellenicele, scriere care relatează istoria greacă de unde se oprise Tucidide (411 - bătălia de la Cyzicos) şi o continuă până în 362 a. C. (bătălia de la Mantinea). Asemănările dintre metodele celor doi istorici sunt numai de suprafaţă. Xenofon descrie evenimentele clar, ordonat, cu exactitate şi onestitate, dar nu are nici pe departe profunzimea şi puterea de înţelegere şi de analiză a lui Tucidide. Ba chiar prin aplicarea către aspectele anecdotice, episoadele dramatice şi pitoreşti, Xenofon este mai aproape de Herodot decât de Tucidide. Alături de operele socratice şi istorice, Xenofon este autorul unui mare număr de lucrări ce ar putea fi catalogate drept tehnice. Legătura între operele socratice şi cele tehnice este făcută de Economic, scriere în care Xenofon îl pune în scenă pe Socrate, dar îşi prezintă propriile idei asupra agriculturii. Alături de meseria de războinic acesta reprezenta pentru greci una dintre profesiile cel mai onorabile. În Economic Xenofon îşi valorifică experienţa pe care o dobândise vreme de douăzeci de ani pe domeniul de la Skilous, vorbind ca un adevărat expert despre însămânţat, plivit, secerat, treierat, cules. El nu mai este însă, asemenea lui Hesiod, ţăranul care trudeşte din greu un petic de pământ, ci un mare proprietar care practică o agricultură ştiinţifică. Alături de cultivarea pământului, Xenofon a fost pasionat şi de vânătoare şi călărie, dedicând câte un tratat fiecăreia dintre aceste discipline. Spre deosebire de contemporanii săi care s-au canalizat asupra unui singur gen literar, Xenofon a avut ambiţia să le experimenteze pe toate. Acest lucru l-a făcut să nu atingă perfecţiunea în nici unul dintre ele deşi a ajuns la un nivel foarte înalt în toate.

34

Page 35: Prelegeri literatura greaca

ELOCINŢA

Ca gen literar bine definit, iar nu ca o simplă practică unanim răspândită oratoria apare în Sicilia în sec. V a. C., o dată cu marele număr de procese de restituiri ale averilor şi ale drepturilor pierdute, ce au urmat înlăturării regimurilor tiranice. Părinţii elocinţei sunt consideraţi Corax şi Tisias. Primul dintre aceştia a stabilit o formă standard a discursului ce includea un prooimion (în care era solicitată bunăvoinţa autorului), naraţiunea şi epilogul care debuta cu o recapitulare a naraţiunii. În ceea ce îl priveşte, Teisias, este autorul primului tratat teoretic de retorică din istorie. În plus, ambii autori urmăreau să definească persuasiunea şi verosimilul, formulând şi destule paradoxuri. Un adevărat mediator dintre elocinţa pe solul Italiei şi cea atică este Grogias din Leontinoi. Deopotrivă dialectician şi orator, acesta este creatorul prozei de artă greceşti, o construcţie savantă în care abundau clausulele ritmice, figurile retorice strălucitoare, antitezele neaşteptate, periodurile savant construite. Sosit la Atena în 427 a.C., Gorgias produce o impresie copleşitoare asupra publicului. Şi aici exista însă o solidă tradiţie retorică. Se individualizaseră deja cele trei genuri oratorice: deliberativ (politic), judiciar şi epideictic (demonstrativ), clasă vastă în care intreu toate discursurile ce nu se puteau încadra în primele două categorii.

Pleiada oratorilor atici, zece la număr conform canonului alexandrin, este deschisă de Antifon (480-409). Aristocrat de viţă veche, acesta a fost unul dintre conducătorii regimului oligarhic al celor 400. Răsturnarea rapidă a acestuia a dus la judecarea şi la condamnarea la moarte a lui Antifon, în ciuda strălucitei sale apologii, elogiate de Tucidide. Acesta a fost de altfel şi singurul discurs ţinut de Antifon care practica meseria de logograf, scriind cuvântări la comandă pentru împricinaţi care nu erau în stare să le redacteze singuri. De la Antifon ni se păstrează 12 discursuri grupate în 3 tetralogii cuprinzând fiecare 1 discurs al acuzării, 1 discurs al apărării, 12 replică a acuzării, 1 replică a apărării), abordând toate chestiuni juridice complexe, precum omorul involuntar ori cel comis fără a lăsa urme. Discursurile lui Antifon au deja structura pledoariilor juridice clasice ce conţineau un proemium, o naraţiune, o argumentaţie bazată pe probe şi o peroraţie. Caracteristicile oratoriei lui Antifon sunt o argumentaţie viguroasă, un stil puţin naiv, dar limpede şi un vocabular colocvial.

O oratorie pur politică a practicat însă Andocide (440-390). Descendent al unei familii nobile ateniene, acesta a dus o viaţă tumultuoasă care s-a soldat cu mai multe exilări. Episodul cel mai spectaculos din viaţa sa a fost reprezentat de participarea la mutilarea hermelor de pe străzile Atenei chiar în preziua plecării trupelor ateniene înspre Sicilia (415). De acest episod din viaţa sa se leagă discursul Despre Misterii, rostit în 399atunci când vechile acuzaţii împotriva sa fuseseră reluate. Acestuia i se adaugă cuvântările, Asupra întoarcerii în patrie, rostit în 407 atunci când spera ca sentinţa de exil să fie abolită şi Despre pacea cu spartanii, rezultatul participării în 391 la negocierile de pace cu lacedemonienii. Dintre toţi oratorii canonului atic Andocide este cel mai slab. Oratoria sa este simplă, rudimentară, lipsită de figuri retorice, într-un cuvânt, lipsită de artă. Nu îi lipseşte însă o anumjită forţă în demonstraţie şi o ştiinţă în repartizarea părţilor discursului. Cuvântările lui Andocide rămân însă o sursă de prim rang pentru cunoaşterea acestei perioade agitate din istoria Atenei.

Un orator de un cu totul alt calibru a fost Lysias (455-380). Fiul unui bogat fabricant de arme siracuzan stabilit la Atena la invitaţia lui Pericle, Lysias a avut parte de o educaţie strălucită, care a inclus frecventarea celor mai buni maeştrii ai retoricii, atât la Atena, cât şi în patria retoricii, Sicilia. Existenţa sa îndestulată şi lipsită de griji a fost zguduită din temelii de regimul dictatorial al celor treizeci de tirani. Aceştia, dorind să pună mâna pe averea

35

Page 36: Prelegeri literatura greaca

considerabilă a lui Lysias şi a familiei sale, îl arestează pe orator. În urma unor peripeţii pasionante, acesta reuşeşte să scape, alăturându-se luptătorilor pentru rezistenţă conduşi de Trasibul. Din păcate, fratele său Polemarh este ucis, iar averea sa risipită. În ciuda capodoperei sale, Contra lui Eratostene, ucigaşul fratelui său scapă cu faţa curată, iar măsura de confiscare a averii sale rămâne în vigoare. Sărăcit, poetul este obligat să-şi câştige pâinea ca logograf, scriind discursuri de apărare pentru diverşi împricinaţi. Opera sa, limitată la elocinţa juridică, întrucât Lysias nu avea dreptul să participe la viaţa politică, nefiind cetăţean atenian era uriaşă. Anticii cunoşteau 425 de discursuri (destule erau însă apocrife), din care ni se păstrează 31. Dintre acestea câteva reprezintă adevărate capodopere, cum ar fi deja menţionatul Contra lui Eratostene, în care Lysias îl acuză pe ucigaşul fratelui său şi cere dreptate. Elocinţa sa este gravă, măsurată, patetismul reţinut, Lysias prezentând crimele lui Eratostene cu o sobrietate care le face şi mai zguduitoare. Discursul Despre moartea lui Eratostene dramatizează o tragedie conjugală din Atena secolului V. Eufiletes l-a ucis pe craiul Eratostenes pe care l-a prins în pat cu soţia sa. Povestirea lui Lysias este vie, pitorească, pline de amănunte plastice, dialoguri savuroase, care aduc sub ochii noştri viaţa de zi cu zi din Atena secolului V. Personajele sunt şi ele magistral realizate: soţul naiv, soţia şireată şi vicioasă, seducătorul neruşinat şi laş. Tabloul moravurilor ateniene ale timpului este completat de discursul Contra lui Simon în care Lysias dramatizează conflictele conjugale dintr-o relaţie exclusiv masculină, împricinatul şi cu Simon luptându-se din greu pentru a obţine exclusivitatea farmecelor lui Theodotos. Cu adevărat emoţionantă este pledoaria unui invalid care fusese văduvit de ajutorul bănesc din partea statului de care aveau parte la Atena năpăstuiţii sorţii.Calităţile pe care le admirau cel mai mult anticii în discursurile lui Lysias erau subtilitatea interpretărilor juridice, alegerea fericită a probelor, abilitatea în argumentare, eficacitatea peroraţiilor. În plus, Lysias ştie perfect să creeze personaje cărora să le atribuie sentimentele şi acţiunile cele mai veridice, dovedind calităţi remarcabile de psiholog, calitate susţinută şi de extraordinarul său talent de povestitor.

Meseria de logograf a fost practicată şi de un alt orator care nu deţinea cetăţenia ateniană, Isaios. Acesta a deschis şi o şcoală de retorică, la care a studiat şi Demostene. Dintre cele 64 de discursuri compuse de Isaios ni se păstrează 12 care abordează cu toate probleme legate de succesiune. Plină de pitoresc şi de savoare este pledoaria intitulată Despre moştenirea lui Filoctemon, din care aflăm cum frumoasa Alke, o femeie de moravuri uşoare l-a făcut pe bătrânul Euktemon să-şi părăsească pentru ea familia şi să o facă administratoarea unui luxos imobil. Totuşi capodopera lui Isaios rămâne discursul Despre moştenirea lui Chiron, care abordează o problemă juridică extrem de spinoasă, în condiţiile în care legislaţia ateniană era lacunară. Avera defunctului este revendicată atât de fiul fratelui acestuia, cât şi de doi nepoţi, fii fetei din prima căsătorie. Apărător al primului, oratorul încearcă să demonstreze că nepoţii de frate sunt mai apropiaţi decât cei de fiică şi că linia masculină trebuie să predomine asupra celei feminine. În comparaţie cu Lysias, Isaios are o competenţă juridică superioară, cunoaşte la perfecţie legile, ştie cum să selecteze probele şi să-şi structureze argumentaţia. În plus, discursurile sale sunt pline de pasiune şi de energie.

Autor atât de discursuri juridice, cât şi de pledoarii epideictice a fost Isocrates. Fiul unui bogat producător de flaute, acesta a avut parte de o educaţie aleasă, frecventându-i pe retorii Prodicos, Gorgias, dar şi Socrate. Războiul Peloponesiac l-a făcut însă să-şi piardă averea şi să îmbrăţişeze pentru zece ani meseria de logograf (404-393). Având aspiraţii mai mari , Isocrate deschide în 393 o şcoală de retorică în care se vor forma nenumărate personalităţi ale lumii greceşti, oratorii Hyperides, Isaios şi Licurg, istoricii Ephoros şi Theopompos,

36

Page 37: Prelegeri literatura greaca

politicianul Timoteos. Isocrate a câştigat astfel o avere şi o popularitate imensă, devenind una dintre cele mai influente personalităţi ale lumii greceşti contemporane. Producţia sa păstrată cuprinde atât roade ale primei sale perioade de activitate, şi anume discursuri juridice, cât şi ale celei de a doua, cuvântări epideictice, la care se adaugă opt scrisori. Discursurile juridice în număr de şase au fost ulterior repudiate de Isocrate care nu a ezitat să se autoridiculizeze. Totuşi unele dintre ele dau deja măsura abilităţilor sale sofistice. Discursul Despre atelaj (396) i-a fost solicitat autorului de fiul lui Alcibiade, care avea de apărat memoria tatălui său, acuzat de arogarea abuzivă a victoriei unui atelaj la Jocurile Olimpice din 416. Cauza era extrem de dificilă, Isocrate fiind nevoit să justifice trădarea Atenei de către Alcibiade. În acest scop el recurge la diverse sofisme, trasându-i defunctului un elogiu plin de strălucire şi de artificialitate.În 393 la înfiinţarea şcolii sale, Isocrates publică discursul Contra Sofiştilor, care conţine un adevărat program ideologic. Isocrates se delimitează atât de eristicii reprezentaţi de Platon, cât şi de retori. În viziunea sa primii promit fără nici o bază elevilor virtutea, fericirea şi chiar nemurirea. Totuşi, ei au parte de anumite circumstanţe atenuante, deoarece urmăresc dreptatea şi cumpătarea, chiar dacă pe căi greşite. În schimb, retorii, adică sofiştii nu au nici o scuză, deoarece predau doar arta îmbogăţirii şi a intrigilor. Totodată, isocrates condamnă şi subiectele neînsemnate şi ridicole pe care le abordau sofiştii, elogii ale muştei, sării, cerşetorilor, exilaţilor.Ceea ce oferă Isocrate discipolilor săi este o educaţie de o cu totul altă factură, ce urmăreşte să facă din ei adevăraţi oameni de acţiune. El nu neagă o oarecare utilitate învăţăturii oferite de Socrate şi de Platon, dar arată că prin natura ei dialectică, teoretică nu poate reprezenta decât o etapă pregătitoare. Cu toate acesta nici el nu ezită să îşi aleagă teme cvasi-sofistice. Este vorba de Elogiul Elenei, eroina detestată de greci pentru a-şi fi trădat soţul şi a fi provocat războiul troian şi de Elogiul lui Busiris, crudul rege al Egiptului, care îl jertfea pe orice străin ajuns pe acele meleaguri. Oratorul susţine chiar că Elena a acţionat conform dreptăţii, frumuseţea, dar divin unanim recunoscut de greci fiind cea care justifică atât acţiunile sale, cât şi cele ale răpitorilor săi. În schimb, pentru a-l apăra pe Busiris, Isocrate recurge la artificii cronologice, blamându-i pe poeţii care pun pe seama zeilor şi a eroilor tot felul de blestemăţii.Marele merit al lui Isocrate este acela de a fi reuşit să depăşească maniera sofistică, practicată iniţial, transformându-se într-un teoretician politic şi cultural al întregii Grecii. Teoriile sale sunt cel mai bine ilustrate în discursurile Panegiric şi Panatenaic. În primul dintre acestea el trasează un vibrant elogiu al Atenei, educatoare Greciei, ale cărei merite sunt puse în lumină începând din perioada mitică, continuând cu Războaiele medice şi ajungând până în vremea sa. În aceste condiţii Atena este cea mai potrivită să conducă o coaliţie a tuturor grecilor împotriva duşmanului tradiţional, care este Persia. Momentul părea favorabil, mai ales că Atena îşi refăcuse forţele grav afectate de înfrângerea din Războiul Peloponesiac, iar Imperiul Persan trecea printr-o perioadă de criză. Iluziile lui Isocrate aveau însă să fie spulberate curând, ceea ce nu îl va împiedica să caute în lumea greacă un conducător al luptei antipersane. Aleşii săi sunt, pe rând, Iason din Pherai, Dionysios al Siracuzei şi Filip II al Macedoniei.În vârstă de 97 de ani, Isocrates îşi rosteşte Panegiricul în care întrevede cu o extraordinară clarviziune că numai Macedonia este cea care ar putea nimici Imperiul Persan. Isocrates nu este însă doar un politolog înzestrat, ci şi un stilist desăvârşit. Discipol al lui Gorgias, Isocrate a preluat de la acesta principiile şi tehnicile stilistice pe care le-a dus la perfecţiune. Perioadele sale sunt lungi, echilibrate, pline de asonanţe, rime interioare, clausule ritmice, care le fac să se apropie mai mult de vers decât de proză. Alegerea cuvintelor este făcută cu o artă fără cusur, dând însă impresia că este mai importantă decât ideile exprimate. Totodată, perfecţiunea unifprmă a textului, ce nu admite o prea mare varietate, poate crea însă pe spaţii ample impresia de monotonie.

37

Page 38: Prelegeri literatura greaca

Născut în 384 a.C., Demostene era la fel ca Lysias fiul unui bogat fabricant de arme. Acesta a murit repede, iar educaţia copilului de doar şapte ani a fost încredinţată la trei tutori, care i-au risipit repede averea. Pentru a se răzbuna pe aceştia şi a-şi recupera măcar o parte din banii pierduţi Demostene a devenit discipolul oratorului juridic Isaios, luptând totodată vreme îndelungată pentru a-şi învinge defectul de vorbire nativ. La 21 de ani a rostit îndelung pregătita pledoarie împotriva tutorilor, care a fost încununată de succes, dar nu a dus decât la restituirea unei mici părţi din banii moşteniţi. Pentru a se întreţine, Demostene a fost silit să îmbrăţişeze meseria de logograf. Ni s-au păstrat câteva dintre pledoariile scrsie de el: Contra lui Androtion, Contra lui Timocrates, Contra lui Leptines. oratoria juridică nu era însă genul cel mai potrivit pentru Demostene. Acsta se simţea atras de focul luptei politice, de cauzele mari şi eroice. Şi acestea nu-i vor lipsi. În 359 a.C. pe tronul Macedoniei se suie ambiţiosul şi abilul Filip II, hotărât să devină hegemonul lumii greceşti. În 351 Demostene rosteşte Prima Filipică, un duş rece pentru atenienii deprinşi cu o primejdioasă nepăsare faţă de ascensiunea macedoneană.. De atunci şi până la sfârşitul vieţii, Demostene îşi va dedica întreaga energie luptei inegale cu puternicul monarh macedonean. La scurt timp după rostirea primei Filipice, suveranul invadează Calcidica şi asediază Olintul, care solicită ajutorul Atenei. Înţelegând importanţa strategică a acestuia Demostene rosteşte în 349 trei discursuri concise, strălucitoare, în care arată că aparenta putere a lui Filip se datorează indoleneţei atenienilor. Mijloacele materiale pentru găsirea unei soluţii există, numai că e nevoie de voinţa politică. Dacă Filip nu e oprit acum, nu va ezita chiar să atace Atena. Compatrioţii săi nu îl iau însă în seamă pe Demostene, iar Olintul este ras de pe faţa pământului (348). Filip devenise deja mult prea puternic, iar atenienii, conştienţi că nu îi pot face faţă pe moment, acceptă negocierea unei păci bazate pe statu quo-ul în vigoare. Din delegaţia ateniană trimisă în Macedonia fac parte Demostene, Filocrates şi Eschine. Pacea încheiată (a lui Filocrates) nu îl împiedică însă pe Filip ca, erijându-se în apărătorul sanctuarului de la Delfi, să se implice într-un nou război care îl aduce până în inima Greciei.Acţiunea regelui macedonean îl determină pe Demostene, să-l dea în judecată pe fostul său coleg de delegaţie, pe Eschine. În discursul Despre falsa ambasadă îl acuză că s-a lăsat corupt de Filip şi s-a pus în slujba lui Filip, dar neputând aduce suficiente probe, nu poate determina condamnarea sa. Războiul cu Filip continuă. Pentru a împiedica expansiunea macedoneană în sudul Greciei Demostene îi convinge pe compatrioţii săi să trimită în Chersonesul Tracic un grup de colonişti conduşi de Diopeithes. Pretinzând că aceştia au încălcat prevederile tratatului de pace, Filip cere repatrierea lor, obţinând sprijinul partizanilor săi de la Atena. Acestora Demostene le răspunde prin discursul Despre evenimentele din Chersones şi, ceva mai târziu, prin Filipica a III-a , una din capodoperele sale. Filip a ajuns acum stăpânul Greciei, fiind mai puternic decât spartanii odinioară. Netemându-se însă de acest lucru, în virtutea tradiţiei sale de apărătoare a libertăţii, Atena are datoria de a i se opune fie singură, fie în fruntea unei coaliţii antimacedonene. Visul lui Demostene este acum la un pas de a se împlini. Între 340 şi 338 în jurul Atenei se strânge o coaliţie antimacedoneană , la care aderă, în cele din urmă, şi puternica Tebă, graţie aceluiaşi Demostene. Urmează însă bătălia de la Chaeroneia (338) care spulberă tot ceea ce clădise cu trudă Demostene. Din fericire, Filip se dovedeşte clement cu Atena învinsă, iar aceasta, administrată cu înţelepciune de Demostene şi Licurg se reface rapid. Drept mulţumire Ctesiphon propune acordarea unei cununi de aur pentru orator , cu ocazia Marilor Dionzsii, episod ce prilejuieşte o confruntare oratorică cu Eschine.Între timp Filip fusese asasinat, iar pe tronul Macedoniei urcase Alexandru care distrusese Teba, zdrobind definitiv orice încercare de rezistenţă a grecilor, iar el îşi începuse campania orientală.

38

Page 39: Prelegeri literatura greaca

Invidios pe Demostene pentru cinstirea primită din partea concetăţenilor Eschine îl dă în judecată pe Ctesiphon pentru un viciu de procedură. Demostene îi răspunde prin Discursul Despre Coroană, o apologie avântată a propriei politici, care determină exilarea lui Eschine care nu reuşise să obţină nici o cincime din voturi. Din păcate însă, aceeaşi soartă va avea curând şi Demostenes, implicat în dubioasa afacere a lui Harpalos. Om de încredere a lui Alexandru, acesta îl trădase, fugind cu tezaurul său. Acesta soseşte la Atena, cerând azil, ceea ce finalmente obţine, încredinţând banii săi Atenei. Dintre cei 700 de talanţi dispăruseră însă peste noapte mai mult de jumătate. Printre cei învinuiţi de pierderea banilor se numără şi Demostene, care propune să fie condamnat la moarte dacă va fi găsit vinovat. Printre acuzatorii săi se numără Hyperide şi Dinarh. Acesta este găsit însă vinovat nu de furt, ci de proasta gestionare a fondurilor, pentru care are de plătit o amendă de 50 de talanţi, pe care nu o poate suporta.Ne aflăm însă în 322 când Alexandru moare brusc, fapt care redeşteaptă speranţele de independenţă ale Greciei. Demostene se întoarce în triumf la Atena şi trece la organizarea armatei de eliberare, numai că trupele insurgenţilor greci sunt zdrobite de Antipatros. Una dintre principalele condiţii puse de învingători Atenei este predarea lui Demostene şi Hyperide, conducătorii partidei antimacedonene. Pentru a scăpa Demostene se refugiază într-un templu de pe insuliţa Calauria din golful Argos, unde se otrăveşte, încheindu-şi viaţa ca un martir al libertăţii.Activitatea de om politic a oratorului a fost evaluată în mod diferit. Unii l-au socotit un erou lipsit de noroc, în vreme ce alţii l-au acuzat de miopie politică. Acestora din urmă le răspunde chiar Demostene, care arată că, chiar dacă ar fi ştiut dinainte de biruinţa lui Filip, nu ar fi acţionat altfel. Ele apără un ideal de liberate şi de umanitate care merită orice sacrificiu.Dacă acţiunile politice ale lui Demostene au deopotrivă adversari şi partizani, oratoria sa are numai susţinători. Totţi criticii sunt unanimi în al considera cel mai mare orator al antichităţii şi chiar al tuturor timpurilor. E adevărat că Lysias sau Isocrate îi sunt superiori printr-o calitate sau două, dar nici unul nu atinge patosul său furibund, vehemenţa invectivelor sale, grandoarea sentimentelor care animă discursul. Arta sa nu este una căutată, asemenea celei a lui lui Isocrate, ci una care se aseamănă cu un torent năvalnic ce mătură totul în cale. El nu caută frumosul şi armonia frazelor, ci vorbeşte numai pentru a convinge. Foloseşte cuvintele din limba de toate zilele pe care le plasează într-o ordine dictată întotdeauna de sentimentele sale. Acest lucru generează chiar anacoluturi ori construcţii sintactice care violentează limba, dând însă relief discursurilor. De multe figuri de stil nu are nevoie. Cele câteva pe care le foloseşte sunt însă de efect, ba chiar frapante. Dintre procedeele la care recurge cel mai des este paradoxul. Acesta nu este însă unul artificial, ci ivit firesc şi capabil să stârnească interesul auditorilor. Acelaşi rol îl au şi dialogurile vii şi şfichiuitoare, ce amintesc de stihomitiile poeţilor tragici. Pe ansamblul ei, oratoria lui Demostene nu se supune tiparelor retorice consacrate , bătându-şi parcă joc de ele. Este ceea ce îl face pe Demostene inimitabil.

Adversarul prin excelenţă al lui Demostene, liderul partidului filomacedonean, Eschine a fost un politician clarvătăor, bine orientat mai degrabă decât oportunist. Provenit dintr-o familie de cindiţie modestă, Eschine a şrtiut să se ridice prin propriile forţe, practicând mai întâi meserii modeste, ca cea de scrib sau actor. După înfrângerea din procesul lui Ctesiphon, Eschine se retrage în Asia Nică unde deschide o şcoală de oratorie. A intrat de tânăr în tabăra lui Eubul, administrator excelent, care socotea pe baza unor calcule financiare simple că doar pacea poate asigura prosperitatea atenienilor. Însufleţit de aceste idei, el pleacă în Macedonia, fiind gata de orice compromis pentru obţinerea păcii. Reacţia patrioţilor atenieni este însă fermă. Un anume Timarh îl dă în judecată pentru trădare, dar Eschine ştie să scape cu abilitate de învinuiri, acuzându-l pe Timarh că s-a prostituat în

39

Page 40: Prelegeri literatura greaca

tinereţe. Acuzaţiile lui Timarh sunt reluate de Demostene în 343, Eschine scăpând de această dată la limită graţie discursului Despre abuzurile ambasadei. Când însă decide să treacă la atac împotriva lui Demostene, Eschine este zdrobit de rivalul său. Raportată la cea a lui Demostene oratoria lui Eschine este net inferioară. Lui îi lipseşte aproape total vigoarea şi patetismul răscolitor al adversarului. totuşi Eschine îi este superior lui Demostenes prin ordonarea echilibrată şi armonioasă a părţilor discursului. Forma acestora este întotdeauna limpede şi strălucitoare. Eschine foloseşte cu abilitate vehemenţa şi ironia, indignarea şi sarcasmul. Are graţie şi spirit, în vreme ce Demostene nu ştie să surâdă.

Din rândul partidului antimacedonean a făcut parte şi Hyperides, patriot onest, multă vreme aliat al lui Demostene. Deşi elev al lui Isocrate şi Platon, nu a putut fi convertit de cel din urmă la un mod de viaţă auster. În antichitate era renumit pentru aventurile sale cu cele mai renumite curtezane ale timpului (Phryne, Myrine, Aristagora, Phila), amante pentru care nu s-a sfiit să cheltuiască sume uriaşe. Pe Phryne, acuzată de a se fi dedat desfrâului într-un sanctuar a apărat-o, despuind-o în faţa tribunalului. La sfârşitul antichităţii, opera sa relativ amplă (ni se păstrează 70 de titluri) a dispărut total. Papirii egipteni ne-au revelat aproape complet Discursul Pentru Euxippos şi într-o stare precară de conservare cuvântările Contra lui Demostene şi Discursul funebru.Una dintre cele mai simpatice cuvântări ale lui Hyperides este Contra lui Atenogenes. În cadrul acesteia Hyperides ştie să se amuze pe seama situaţiilor în care se află clientul său, fără a dăuna totuşi cauzei sale. Peripeţiile par desprinse din teatrul lui Menandru cu toată verva comică a acestuia. Despre ce este însă vorba: Clentul său s-a îndrăgostit lulea de un tânăr sclav care lucra la un magazin de parfumuri din Atena. Pentru a obţine farmecele acestuia se hotărăşte să cumpere întreaga afacere, operaţiune pentru care recurge în schimbul unui comision însemnat la ajutorul Antigonei, o curtezană care era amanta proprietarului Atenogenes. Numai că cei doi întocmesc un contract prin care îl înşeală cumplit pe simpaticul îndrăgostit. Absenţa unor discursuri complete ne îngreunează judecata asupra lui Hyperides. Acesta era socotit de mulţi antici drept al doilea orator după Demostene. Discipol al lui Isocrates, Hyperides este mai puţin grijuliu decât acesta în construirea perioadelor, mai simple, dar conţinând o varietate de clausule ritmice. Lui Hyperides îi lipseşte însă patosul şi vehemenţa, elocinţa sa apropiindu-se mai degrabă de cea a lui Lysias.

40