FILIT: diplomaţie publică şi identitate...

Revistă de cultură contemporană n Serie nouă n septembrie 2014 www.revistatimpul.ro

Anul XIV Nr. 186

Fondat la 15 martie 1876

FILIT: diplomaţie publică şi identitate competitivă

Daniel Şandru

FOLKEVERși atitudinea culturală n

Aleşii şi mandatele lorOpinii semnate de Grigore Cartianu, Georgeta Condur, Mircea Kivu, Radu Magdin și Arthur Suciu n

Liviu Tofan:„Mă lupt cu un noian de mizerie, manipulare și dezinformare” n

ACTUALITATE 2

POLIS 4‑5

INTERVIU 12‑13

Alegerea lui Dimitrie CruduOpinii semnate de Nicolae Coande și Claudiu Komartin n

FOCUS 6‑7

Aflat în pragul celei de-a doua ediţii, după cea desfășu-

rată anul trecut, Festivalul Internaţional de Literatură și Traducere de la Iași repre-zintă deja un excelent exemplu pentru cum ar trebui să arate o campanie de di-plomaţie publică. După numai o primă ediţie, FILIT nu mai este doar al Iașului, nici doar al României, ci s-a impus ca fi-ind reprezentativ în spaţiul central est-eu-ropean. Meritul fundamental este, desi-gur, al echipei coagulate în jurul scrii torului Dan Lungu și al celor care au înţeles că dimensiunea culturală este un beneficiu pe care Iașul îl moștenește tradiţional, fără a fi fost folosit, însă, la capacitatea sa maximă în vremea din urmă. Memoria este, desigur, importantă. O comunitate nu poate respira, însă, cultural doar prin apel la memorie. Tradiţia, fie aceasta și culturală, trebuie să fie, din când în când, reinventată. În ultimul sfert de veac, în Iași, acest lucru s-a întâmplat, îndrăznesc să spun, pentru prima dată prin FILIT. Cultural, Festivalul este cel mai impor-tant proiect organizat aici, dincolo de succesele individuale pe care diferite per-sonalităţi ale Iașului le-au repurtat în de-cursul acestui timp. Iar acest lucru se

întâmplă, cred, tocmai pentru că FILIT este un cadru ce reușește să reunească toate aceste succese individuale, asigu-rându-le, prin limbajul universal al cultu-rii, posibilitatea de a se expune în forma comuniunii. Succesiunea de evenimente pregătite de organizatorii Festivalului și personalităţile invitate dau notă de aceas-tă filosofie a deschiderii spre lume, asu-mată ca un proiect al cărui obiectiv esen-ţial a fost atins încă de la prima ediţie: reinventarea europeană a Iașului.

Căci, să nu ne iluzionăm, dintre di-mensiunile comunitare pe care Iașul poa-te miza pentru a conta în concertul euro-pean, cel puţin în perioada următoare, cultura este cea mai la îndemână. Politi-co-administrativ, dată fiind majoritatea covârșitoare a celor care ne reprezintă, nu am avut și nu avem un oraș european (un pas ce ne poate da speranţa că acest lucru s-ar putea întâmpla a fost făcut recent, prin modernizarea Aeroportului). Econo-mic suntem, la fel, încă departe, din mo-ment ce Iașul este totuși un oraș consu-mator de servicii și care subzistă graţie mediului universitar. Cele mai importan-te mărci ale Iașului sunt în continuare cele cultural-academice, așa încât reconfi-gurarea acestora rămâne, pentru Iași, o

permanentă provocare. Din această per-spectivă, FILIT este dincolo de orice for-mă de provincialism, a depășit discursul lacrimogen al „capitalei culturale” și ne-a dus în plină postmodernitate europeană. O „capitală culturală” nefolosită, în anii postcomunismului, altfel decât ca etiche-tă politică, atât la stânga, cât și la dreapta nu putea să fie așezată pe harta Europei. Ca dovadă, nici nu a fost – exceptând, re-pet, succesele individuale, faţă de care trebuie mereu să facem reverenţa necesa-ră! – până la FILIT.

Impunându-se ca eveniment de an-vergură europeană, Festivalul Internaţio-nal de Literatură și Traducere reprezintă o marcă a ceea ce diplomaţia publică are drept nucleu central: identitatea competi-tivă. Aceasta din urmă obligă la două lu-cruri: continuitate și inventivitate, pe care sunt convins că organizatorii FILIT și toţi cei care susţin Festivalul vor putea să le asigure. Începutul a fost deci făcut, iar el are drept scop nașterea competiţiei axio-logice. Câtă vreme valoarea va fi cea care să primeze, vom avea garanţia că acestui Festival exemplar i se vor adăuga, în timp, alte evenimente de același calibru, ceea ce nu poate fi decât în beneficiul Iașului.

Daniel Cristea-Enache

Politicieni și intelectuali n

FĂRĂ AGENDĂ 16

AGORA 23

Birlic este mulţumit.La Fălticeni se joacă teatru n

www.revistatimpul.ro septembrie 2014

2 | ACTUALITATE

Conturi în euroCont în euro deschis de revista Timpul și Societatea Enescu din Viena la Banca BRD, sucursala Iași.Titular cont: Adriana Nazarciuc (şi/sau Daniel Șandru)IBAN: RO92BRDE240SV48538862400SWIFT: BRDEROBU

Cont în euro deschis de Filiala București a OAR la Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:IBAN: RO42RZBR000006001676 3759BIC: RZBRROBU

Cont în leiCont deschis de Filiala București a OAR la Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:RO43RZBR0000060016763741BIC: RZBRROBU

COLEGIUL DE REDACŢIE:

Ștefan Afloroaei, Emil Brumaru, Al. Călinescu, Daniel Condurache, Stelian Dumistrăcel, Liviu Leonte, Dan Petrescu, Alexandru Zub

Redactor‑şef:

Gabriel Cheşcu

Corespondenţi externi:

J.W. Boss (Amsterdam), Paula Braga Šimenc (Ljubljana),Bogdan Călinescu (Paris), Eva Defeses (Lisabona),Mircea Gheorghe (Montréal), Aliona Grati (Chişinău),Teodora Manea (Exeter), Ana‑Maria Pascal (Londra),Aurelian Crăiuţu (Bloomington), William Totok (Berlin)

Editori coordonatori:

Sorin Bocancea, Andrei Giurgia, Radu Vancu, Adina Scutelnicu

Redacţia:

George T. Șipoş, Bogdan Ulmu, Dragoş Dascălu, Andrei Rotariu (tehnoredactare), Andrei Cucu (fotoreporter)

Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei aparţine autorilor.

Redacţia şi administraţia:Aleea Copou, nr. 3, Iaşi – 700460Tel.: 0040 (232) 277998

Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797

ISSN 1223‑8597

E‑mail: [email protected]/Timpul.ro

Revista poate fi descărcată, în format PDF, de pe site‑ul www.revistatimpul.ro

Revistă de cultură contemporană editată de Grupul Editorial Adenium.

DIRECTOR: Daniel Şandru Folkever

şi atitudinea culturală

Donează în conturile campaniei pentru salvarea casei lui Enescu din Mihăileni, judeţul Botoșani:

În perioada 19-21 septembrie a avut loc la Rădăuţi și Siret a șasea ediţie a festi-valului Folkever, un eveniment de reper

al mișcării culturale din Bucovina, subinti-tulat „Festival de atitudine culturală”. După conferinţa de presă din prima zi, care a avut loc la Casa de Cultură din Siret, festi-valul s-a mutat la Rădăuţi, unde organiza-torii au propus publicului numeroase eve-nimente antrenante: lansări de carte, expoziţie de fotografie (Sorin Onișor, Ionel Onofraș), sculptură (Andrei Alupoaie), grafică (Emil Toma Morariu) și caligrafie (Adrian Clucencu), lecturi publice (Angela Furtună, Paul Gorban, Lia Faur, Manon Piţu, Vlad A. Gheorghiu) și concerte de chitară clasică (Eugen Toboș) și folk (Ma-ria Gheorghiu, Mihai Boicu, Trupa Icarus și Sandu Aristin Cupcea).

În a doua zi, festivalul s-a reîntors în cochetul orășel Siret, iar suita de eveni-mente i-a inclus de data aceasta și pe Ioan Gyuri Pascu, George Stanca, Lidia Grosu și Alexandra Negru, câștigătoarea din acest an a concursului de debut literar Folkever. De asemenea, au fost lansate ultimele nu-mere ale revistelor ieșene Timpul și Zona Literară. Începând cu ora 20.00 și până spre miezul nopţii, Casa de Cultură din Si-ret a găzduit recitaluri de muzică ale unor artiști și trupe consacrate din ţară (Ioan Gyuri Pascu, Ovidiu Scridon), dar și din

Republica Moldova (Osigan), Ucraina (Victor Avdochimov) și Bulgaria (Denvar).

În ultima zi a festivalului, Muzeul de Istorie din Siret a organizat vizionarea fil-mului documentar România învinsă, avân-du-i ca invitaţi pe Virginia Paraschiv și Mihai Ganea.

„Chiar dacă în acest an mijloacele și resursele nu ne-au ajutat prea mult, oame-nii care au venit la noi și pe care am pariat

ne-au demonstrat încă o dată că festivalul își merită titulatura de festival de atitudine culturală, pentru că, și în afara programu-lui artistic pe care ni l-am propus, Folkever a devenit o manifestare de masă și publicul a dovedit că educarea culturală a prins foarte bine mai ales în rândul tinerilor. În afară de poezie și muzică, anul acesta ne-am bucurat de expoziţii inedite de

fotografie, sculptură, grafică și caligrafie. Cred că Folkever a bătut monedă în seria marilor evenimente culturale din Bucovi-na”, a declarat Ioan Mateiciuc, directorul Folkever, pentru revista Timpul, partener media al festivalului.

A consemnat Gabriel Cheșcu

nr. 186 www.revistatimpul.ro

FILIT 2014 se concentrează în jurul a cinci secţiuni principale: Serile FI-LIT (care se vor desfășura în Sala

Mare a Teatrului Naţional din Iași), Scrii-tori în centru (întâlniri și dezbateri cu pu-blicul în Piaţa Palatului Culturii), Casa Poeziei (o noutate absolută în acest an, care va reuni în toate zilele de festival în-tâlniri și lecturi ale poeţilor români, la Casa Dosoftei), Concerte (o selecţie muzi-cală perfect adaptată spiritului evenimen-tului) și Scriitori printre liceeni (întâlniri organizate în secţiuni distincte: „Întâlniri-le Alecart”, în Casa Balș, și „Întâlnirile Clubului de Lectură Logos” de la Colegiul „Mihai Eminescu” din Iași, în sala Pod Pogor a Muzeului Literaturii Române.

Serile FILIT: David Lodge, Guillermo Arriaga, Herta Müller, Mircea Cărtărescu şi Norman Manea

Evenimentele de la Teatrul Naţional vor debuta pe 1 octombrie, ora 20.00, cu o dezbatere ce îl va avea în prim-plan pe scriitorul britanic David Lodge, unul din-tre cei mai populari autori străini în Ro-mânia. Acceptul lui Lodge de a participa la FILIT este cu atât mai important cu cât apariţiile sale publice din ultimii ani au fost extrem de puţine în cadrul festivaluri-lor, iar aceasta este prima sa vizită în România.

Pe 2 octombrie, începând tot cu ora 20.00, publicul va avea ocazia să stea de vorbă cu scriitorul mexican Guillermo Arriaga, o mare personalitate a literaturii și filmului mondial.

Laureata Premiului Nobel pentru Li-teratură Herta Müller va veni la Iași anul acesta și va participa, alături de Ion

Vianu, la dezbaterea din data de 3 octom-brie.

În ultimele două seri, participanţii la FILIT se vor întâlni cu Mircea Cărtărescu și Norman Manea.

Scriitori în centruÎn fiecare zi, pe toată durata festivalu-

lui, la Casa FILIT din faţa Palatului Cultu-rii vor avea loc întâlniri cu scriitorii invi-taţi. Discuţiile, dezbaterile și lansările îi vor avea în centrul atenţiei pe Care San-tos, Ion Vianu, Bogdan Suceavă, Monika Peetz, Vasile Ernu, Cezar-Paul Bădescu, Radu Aldulescu, Dumitru Ţepeneag, Ro-main Puertolas, Ana Maria Sandu, Corina

Sabău, Jens Christian Grøndahl, Gabriel Chifu, Alexandru Vlad, Andrei Ruse, Georgi Gospodinov, Dumitru Crudu, Matei Florian, Fabio Stassi, Marta Petreu, Simona Sora, Alexandru Vakulovski, Ca-ius Dobrescu, Sahar Delijani, Matei Viș-niec, Patrick McGuinness, Adina Rosetti, Adrian Schiop, Marin Mălaicu-Hondrari, Cătălin Dorian Florescu, Radu Părpăuţă, Oksana Zabușko, Lavinia Braniște, James Meek, Magda Cârneci și Mircea Diaconu.

Casa PoezieiPeste 20 dintre cei mai importanţi po-

eţi români se vor întâlni cu publicul în fie-care zi de festival la Casa Dosoftei, lo-cul-emblemă unde a funcţionat în secolul al XVII-lea prima tiparniţă din Moldova. De asemenea, în urma succesului de anul trecut, va continua proiectul „Noaptea Albă a Poeziei”.

În Casa Poeziei vor susţine lecturi câteva dintre cele mai importante voci ale poeziei contemporane românești, de la autori care au debutat în anii ’60 și au

devenit apoi nume mari ale literaturii noastre până la tineri scriitori care s-au afirmat în ultimii ani: Constantin Acos-mei, Radu Andriescu, Liviu Antonesei, Michael Astner, Svetlana Cârstean, Mari-ana Codruţ, Emilian Galaicu-Păun, Bog-dan Ghiu, Adela Greceanu, Nora Iuga, Florin Dan Prodan, Nicolae Prelipceanu, Octavian Soviany, Aleksandar Stoico-vici, Krista Szöcs, Robert Șerban, Radu Vancu, Elena Vlădăreanu și Răzvan Ţupa.

„Casa Poeziei” va debuta miercuri, 1 octombrie, când va fi prezentat și docu-mentarul realizat de artistul vizual ieșean Matei Benejaru, care îl are în centru pe poetul Emil Brumaru reîntors la Dolhasca,

unde a profesat ca medic și a scris poezie între anii 1963 și 1975.

„Suntem tot mai îndreptăţiţi să spu-nem că FILIT este un festival profesionist, puternic, cu identitate bine conturată, care s-a bucurat de recunoaștere internaţiona-lă încă de la prima ediţie și care pune Ia-șul pe harta culturală a Europei. Un festi-val pe care trecutul literar al urbei și cititorii actuali îl merită din plin”, a decla-rat Dan Lungu, managerul FILIT și direc-torul Muzeului Literaturii Române din Iași.

Concertele FILITEdiţia de anul acesta propune publi-

cului o selecţie muzicală adaptată eveni-mentului. Concertul simfonic al Filarmo-nicii Moldova, reprezentaţiile pe care le vor oferi Alexandrina Hristov și bandul acesteia, Maria Răducanu și Maxim Bel-ciug, trupa KUMM sau ieșenii Cosmin Vaman, Alexandra Andrei și Trupa Spam sunt câteva dintre ofertele de anul acesta ale celui mai amplu eveniment lite-rar din România.

Dezbaterea TimpulRevista de cultură contemporană

Timpul va organiza joi, 2 octom brie, înce-pând cu ora 16.00, dezbaterea „Jurnalismul cultural în epoca new-media”. În ce măsură afectează mediul virtual tipul de discurs ce a caracterizat, până spre finele secolului trecut, transmiterea conţinuturilor culturale, cum se raportează presa cultu-rală la provocările pe care i le aduc în faţă noile medii de comunicare și care sunt coordonatele jurnalismului cultural în epoca new-media sunt axele principale ale unei dezbateri în cadrul căreia se vor reuni reprezentanţii celor mai importante publicaţii și instituţii media ce activează în spaţiul cultural. Editori, coordonatori și

jurnaliști din presa scrisă, din audiovizual și din mediul online vor avea ocazia să discute, în contextul unei mese rotunde, despre situaţia actuală, despre calitatea și tendinţele presei culturale contemporane.

Dezbaterea, care va avea loc în Aula Bi-bliotecii Centrale Universitare „Mihai Emi-nescu” din Iași, va fi moderată de Daniel Șandru, directorul revistei Timpul, și îi va avea ca invitaţi pe Carmen Mușat, George Bondor, Daniel Cristea-Enache, Andi Lă-zescu, Marius Chivu și George Onofrei.

Împreună cu Asociaţia Studenţilor Jurnaliști din Iași, revista Timpul va realiza și un supliment dedicat FILIT, în care vor fi surprinse toate momentele importante ale festivalului, dar și interviuri cu autorii invitaţi. Acesta va fi lansat odată cu ediţia din luna octombrie.

Festivalul Internaţional de Literatură și Traducere Iași este un eveniment finan-ţat de Consiliul Judeţean Iași, prin Muzeul Literaturii Române. FILIT 2014 se desfă-șoară sub patronajul Reprezentanţei Comi-siei Europene în România și beneficiază de parteneriatul Băncii Naţionale a României.

A consemnat Andrei Giurgia

ACTUALITATE | 3

Start FILIT, ediţia a doua

La începutul lunii octombrie va avea loc la Iaşi cel mai mare şi important festival de literatură din România. În perioada 1‑5 octombrie 2014, capitala Moldovei va găzdui cea de‑a doua ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT). Evenimentul va reuni peste 300 de invitaţi de seamă ai literaturii mondiale şi române, precum şi traducători, manageri culturali, critici şi jurnalişti culturali.


4 | POLIS

Aleșii și mandatele lor

Pagini coordonate de Sorin Bocancea

Ordonanţa de urgenţă care suspendă temporar prevederile ce interzic migraţia politică a aleşilor locali este măsura cu cel mai pronunţat caracter electoral pe care actuala guvernare a adoptat‑o. Nu discutăm aici doar despre (ne)constituţionalitatea ei (a câta oară se modifică legi organice prin ordonanţe?), ci şi despre fenomenul migraţiei politice, posibil prin transformarea delegării prin vot într‑un soi de împroprietărire asupra mandatului. Efectele fraudelor electorale din ziua votării sunt minore faţă de

distorsionarea rezultatelor alegerilor prin migraţia politică. Practic, voinţa electoratului este reflectată în realitatea cuantificabilă, adică în mandate, doar până la prima migraţie politică. Electoratului i se spune că votează pentru patru ani, dar, în realitate, rezultatul votului său poate fi modificat după patru zile. Atunci la ce bun întregul ritual electoral? În fond, ale cui sunt mandatele şi ce le‑ar putea fi îngăduit aleşilor să facă cu ele?

Așa cum a recunoscut în trecut Adrian Năstase, PSD este un partid respec-tat, nu iubit. Doar partidele „de

dreapta” au fost până acum capabile de dis-locări electorale, de modificări de ritm, care trezesc entuziasmul maselor. Pentru a câști-ga alegerile, PSD trebuie să se bazeze în schimb pe mobilizarea structurilor de partid și a celor din administraţie. Ordonanţa de Urgenţă nr. 55/2014, prin care migraţia aleși-lor locali este legalizată pentru 45 de zile, urmărește tocmai acest lucru. Folosind mij-loace administrative specifice, PSD vrea să-și consolideze structurile, sporindu-și ast-fel șansele de a câștiga alegerile prezidenţi-ale și punând guvernarea la adăpost, în ca-zul unei înfrângeri.

Decizia este riscantă. Ea poate conduce, prin reacţie, la pierderi nete de voturi și ara-tă că partidul condus de Victor Ponta se teme foarte mult de alegerile prezidenţiale.

PSD suferă încă din cauza nerezolvării problemei succesiunii, după pierderea a două scrutine consecutive. Din anul 2000, partidul n-a mai reușit să câștige cea mai im-portantă funcţie în stat. Conflictul care a condus la destructurarea USL avea, la origi-ne, dorinţa PSD de a-și recâștiga statutul pierdut. În această cheie, USL nici n-a fost mai mult decât un instrument prin care PSD a revenit la guvernare, pentru a revendica apoi candidatura la prezidenţiale. Insistenţa cu care Victor Ponta a susţinut continuarea proiectului USL, chiar și după ce acesta

eșuase, cu greu a putut ascunde adevăratele sale intenţii, și anume asumarea candidatu-rii la prezidenţiale.

Acest proiect suferă, evident, de un defi-cit de legitimitate. Căci, într-un anumit sens, Victor Ponta nu candidează în numele PSD, ci în locul lui Crin Antonescu. El a avut pute-rea de a-și impune candidatura, dar nu a pu-tut-o impune și liberalilor – sau, mai exact, a făcut totul pe seama liberalilor. Tocmai din partea liberalilor trebuie să vină însă spriji-nul determinant în câștigarea alegerilor. Cum candidatura, și așa artificială, a lui Că-lin Popescu Tăriceanu, care are misiunea de a consolida flancul liberal apropiat de PSD, nu oferă prea multe garanţii de succes, PSD a decis să-și mărească forţa electorală prin atragerea aleșilor locali ai partidelor „de dreapta”. Întrebării „cum să-i dăm afară pe liberali și să-i obligăm să ne voteze?” i s-a dat totuși un răspuns: ordonanţa de urgenţă (o urgenţă a partidului de guvernământ) pri-vind legalizarea migraţiei politice.

Pot conduce asemenea practici la suc-ces electoral? Am spus deja că ele sunt ris-cante. Electorii se pot simţi ofensaţi, ceea ce-i va determina să voteze împotriva PSD. Aceasta se va întâmpla însă numai dacă tra-diţia mobilizării electoratului de către parti-dele „de dreapta” va fi continuată. Deocam-dată însă, „dreapta” nu și-a găsit nici pe departe ritmul, iar timp a mai rămas foarte puţin.

Cum să-i dăm afară pe liberali şi să-i obligăm să ne voteze?

Arthur Suciu

Guvernul a oferit 45 de zile de dezlegare de la lege, OUG nr. 55/28.08.2014 prevăzând o lună

și jumătate în care PSD poate să mă-nânce de frupt, adică să se înfrupte din aleșii locali ai opoziţiei. Cu toate că documentul a fost criticat în ter-meni duri, tăvălugul pesedist a trecut peste asta, ca o cireadă de cornute lo-vite de streche.

Justificările și argumentele invo-cate în documentele ce însoţesc această Transhumanţă de Urgenţă nu rezistă la o minimă analiză logică. „Îmi doresc un singur lucru, ca oame-nii care au votat USL în 2012 să aibă în continuare o administraţie USL până în 2016”, a declarat Victor Ponta. De aceea, a decis să le ofere tuturor o ad-ministraţie… PSD, indiferent de ce a votat fiecare, ca să se bucure toţi de plăcerea de a fi reprezentanţi traseiști. Sigur, nu reiese din lege că migraţia e posibilă doar înspre PSD, dar, în con-diţiile în care însăși supravieţuirea administraţiei locale depinde în mul-te locuri de banii de la Guvern, e clar cine este beneficiarul acestui act.

Documentele legate de acest act normativ nu conţin nimic consistent, în afară de câteva dezacorduri grama-ticale. Iniţiatorii nu sunt talentaţi nici măcar la sofisme. Se vorbește despre „remedierea efectelor negative” ale „rupturilor politice”, despre „blocaje (…) ca urmare a reorganizării unor partide politice, alianţe politice sau alianţe electorale” și despre „transfor-mările/modificările produse la nivelul majorităţii politice”. Păi, reorganizări ale partidelor, fuziuni, schimbări de majorităţi, ruperi și creări de alianţe au avut și vor avea loc tot timpul. De ce ruperea USL ar trebui tratată ca un cataclism?

Operează aici o viziune totalitară, conform căreia, dacă PSD nu e, nici majoritate (legitimă și funcţională) nu e! Dar și atunci când s-a format USL s-au schimbat majorităţile în unele consilii locale, iar Victor Ponta însuși a ajuns prim-ministru tot prin schimbarea fără alegeri a majorităţii parlamentare de atunci.

Se mai invocă principiul potrivit căruia „nimeni nu poate fi silit să facă parte dintr-o asociaţie”. Acesta este un argument ipocrit: 1. această liberta-te nu înseamnă și un drept de a men-ţine o funcţie obţinută datorită apar-tenenţei la acel partid; 2. dacă l-am accepta, ar rezulta că ar trebui abolită ca fiind neconstituţională legea care interzice migraţia politică a aleșilor locali. Dar nici PSD nu vrea să-i plece aleșii locali când e în opoziţie, ci ar dori doar o supapă într-un singur sens, care să funcţioneze numai când e la putere.

„Remedierea acestei sincope de sincronizare între nevoile reale ale ad-ministraţiei publice locale și prevede-rile legale” despre care se vorbește în document relevă faptul că „înţeleptul” Guvern a identificat nevoia de trase-ism și a decis că legea trebuie adapta-tă la nevoi. În aceeași logică, dacă ale-șii simt la un moment dat nevoia să fure, s-ar putea remedia urgent sinco-pa de sincronizare dintre lege și exi-genţele contextului penalo-politic, nu?

Dincolo de toate aceste aberaţii, dezgustătoare cu adevărat sunt evi-denta lipsă de scrupule care a dus la apariţia OUG și acest caracter tempo-rar de abolire a legii, sentimentul fra-pant de „Săptămână a Nebunilor”, de dezmăţ administrativ, de bacanală anomică, de carnaval, de modificare a identităţii fără consecinţe legale. Efectul psihologic este și el riscant, aleșii locali ce nu doriseră să migreze fiind acum dispuși să o facă, pentru a nu pierde „fereastra de oportunitate” deschisă temporar. Parcă-i și văd pe unii consilieri locali mai săraci cu du-hul înghesuindu-se să treacă la PSD precum octogenarele care se bulucesc să cumpere bormașini la ofertă: „Nu-mi trebuie, dar iau acuma, cât e pro-moţie, maică!”. Iar precedentul e periculos, fiindcă orice partid de gu-vernământ căruia i se face poftă de cărniţă proaspătă în post poate și el decreta, prin ordonanţă, propria peri-oadă de harţi.

Ordonanţă de harţi pentru partidul-stat

Georgeta Condur


POLIS | 5

Când politicienii comit anumite fapte prin care își batjocoresc votanţii, suntem tentaţi să spu-

nem că mai jos de atât nu se poate. Dar există mereu loc de „mai jos”. Așa se întâmplă și cu celebra ordonanţă a tra-seismului politic. Avem aici toate ingre-dientele unei operaţiuni politice de tip interlop. E un fel de crimă cu premedi-tare la adresa democraţiei. Operaţiunea are câteva etape (parcurse sau în desfă-șurare) și aparţine unor personaje cu poziţii-cheie în stat.

Etapa I: planul ticluit de Pon-ta-Dragnea-baroni. Jupânii PSD-iști din teritoriu au presat Centrul, iar Centrul, anticipând migraţia voturilor de la dreapta la stânga, a jubilat: da, o facem! Vor sări în sus ONG-urile, vor vocifera câţiva ziariști, va da un comu-nicat Ambasada SUA, dar știţi cum e: câinii latră, caravana trece.

Etapa a II-a: diversiunea mediati-că. Liderii PSD, cu Liviu Dragnea vârf de lance, au vorbit despre necesitatea unei OUG prin care „să li se facă drep-tate” primarilor și consilierilor care, îm-potriva voinţei lor, sunt ţinuţi prizonieri de partidele haine. Argumentele-forte, perfect mincinoase: a) au fost aleși pe listele USL, iar USL nu mai există; b) trebuie deblocată administraţia locală, mai ales că vine iarna și… Doamne, fe-rește!

Etapa a III-a: Ordonanţa de Urgen-ţă. Joi, 28 august: Ponta și Dragnea au semnat documentul, publicat peste cinci zile în Monitorul Oficial. Din 2 septembrie, ordonanţa se află în vigoa-re, deci produce efecte. Așadar, timp de 45 de zile, până pe 17 octombrie, primarii și consilierii pot pleca la orice partid fără a-și pierde mandatul.

Etapa a IV-a: adormirea Avocatului Poporului. Victor Ciorbea confirmă

așteptările tizului său din fruntea Guvernului, astupându-și urechile la sutele de solicitări de a ataca ordonanţa la Curtea Constituţională. Se explică de ce Ponta a apelat la arma banditească a ordonanţei: legile pot fi atacate de opo-ziţie la Curte, dar ordonanţele de urgen-ţă sunt blocate de marioneta deghizată în Avocat al Poporului. La trei săptă-mâni de la adoptarea OUG, Ciorbea încă nu reușise s-o citească, deși ea are un singur articol de zece rânduri.

Etapa a V-a: dansul cadânelor par-lamentare. Pe 17 septembrie, Camera Deputaţilor a respins legea de aprobare a ordonanţei, cu 195 de voturi „pentru”, 109 „împotrivă” și 21 de abţineri. Fiind lege organică, era nevoie de 203 voturi „pentru”. Nici o problemă pentru PSD: ordonanţa e în vigoare, întrucât forul decizional e Senatul. Până se va ajunge la vot în Senat, mai trec o săptămână, două…

Operaţiunea „Racolarea primarilor opoziţiei” se desfășoară conform plani-ficării partidului-stat. Urmează votul Senatului, contestarea la Curtea Consti-tuţională, votul Curţii… și uite-așa trec cele 45 de zile de traseism. Iar Avocatul Poporului doarme…

Acestui joc murdar și evident anti-constituţional (vezi art. 15, alin. 4 din Constituţie) i se mai poate opune doar bunul-simţ al aleșilor Opoziţiei, atât cât a mai rămas. Căci, vorba lui Pavel Tiu-dic, primarul PNL al comunei maramu-reșene Repedea: „Eu să plec? Da’ ce, sunt nebun? Am eu faţă de traseist? Eu sunt PNL-ist din 1992 și rămân aici până la moarte, nu se umblă așa din partide în partide! Cei care au plecat sunt bine plecaţi, mai încolo or să-și dea cu pumnii în cap… Ce să caut eu la PSD sau la alt partid?… Ordonanţa, pentru mine, este zero barat!”.

Grigore Cartianu

Ordonanţa de Urgenţă nr. 55/2014 pentru reglemen-tarea unor măsuri pri-

vind administraţia publică loca-lă este neconstituţională cel puţin pentru că este evident pentru orice om de bună-credin-ţă că nu există o situaţie de ur-genţă care să o justifice. Iar sus-pendarea unei legi doar atât cât să producă niște efecte care să-l avantajeze pe semnatarul ordo-nanţei în campania electorală e contrară oricărei idei despre

drept. Mâine s-ar putea să apară o ordonanţă care să suspende legea care pedepsește hoţia doar pentru o noapte anume.

Dar acuzaţia de fond, aceea că ar legaliza migraţia politică (de fapt, nu o face decât provizo-riu), nu mi se pare la fel de gravă. Eu cred că orice politician are dreptul să se disocieze, în anu-mite împrejurări, de partidul la care a aderat. Constituţia spune fără ambiguitate: „Orice mandat imperativ este nul” (art. 69.2). E drept, o spune în capitolul des-pre statutul deputaţilor și al se-natorilor. Dar de ce ar fi mai im-perativ mandatul unui primar decât cel al unui parlamentar? La urma urmelor, primul este câștigat în urma unei competiţii strict uninominale, spre deosebi-re de celălalt, care depinde mai

mult de performanţa partidului decât de cea a candidatului.

Problema e cauza care-i de-termină pe aleșii locali să migre-ze, în proporţie de masă, către partidele aflate la putere. Aceas-ta este bine-cunoscută: relaţiile clientelare din administraţie, con-cretizate în repartizarea discreţi-onară a resurselor de către Gu-vern. Nu te ai bine cu puterea? Nu primești bani, nu poţi realiza proiectele locale, nu-ţi poţi res-pecta promisiunile asumate (cu multă largheţe) faţă de alegători, iar data viitoare vor alege pe al-tul. Remedii există: în primul rând, reglementarea clară a mo-dului de alocare a fondurilor gu-vernamentale către administra-ţiile locale. Apoi, mărirea gradului de autonomie financiară a unită-ţilor teritoriale – adică mai

puţină dependenţă de pixul unui ministru al Dezvoltării sau al unui președinte de consiliu jude-ţean.

Nu trebuie uitat că traseis-mul a fost legitimat de apărăto-rul statului de drept, Traian Bă-sescu, în 2009, când i-a invitat la consultări pentru formarea unui nou guvern pe reprezentanţii partidului trădătorilor ce avea să se numească UNPR.

Atât timp cât cauzele migra-ţiei aleșilor nu sunt tratate, blo-carea efectului prin lege este inu-tilă. Știe cineva un singur caz în care un primar a fost demis pen-tru că și-a părăsit partidul? Pri-marii care nu mai vor să stea în partidul pe listele căruia au fost aleși o vor face doar de formă, dar în fapt vor acţiona împotriva acestora. La ce folosește PDL

faptul că primarul Clujului, Emil Boc, continuă să-și achite cotiza-ţia la partid (dacă o face), atât timp cât el participă alături de Tra-ian Băsescu la adunările Fundaţiei (nu ale partidului!) Mișcării Popu-lare și susţine deschis candidata pentru președinţie Elena Udrea?

Legea care tratează efectul re-laţiilor clientelare, dar nu și cauza nu face decât să adauge un plus de fariseism scenei politice româ-nești.

P.S. În calitate de președinte al Grupului pentru Democraţie Participativă Plenum, am semnat, alături de alte 20 de organizaţii ale societăţii civile, un protest împo-triva adoptării OUG nr. 55/2014. Textul este cel de aici: http://ex-pertforum.ro/domnilor-pon-ta-si-dragnea-nu-puneti-legea-in-tre-paranteze.

Traseismul este efectul, deci ţinta falsă

Mircea Kivu

Ordonanţă cu premeditare

E bine să avem încredere în faptul că societatea românească se maturi-zează. Din mai multe perspective:

din unghiul protestelor societăţii civile la adresa traseismului, respectiv din per-spectiva încrederii că oportunitatea politi-că va fi contrabalansată de un cost mai mare de imagine – foarte probabil tradus în voturi – pentru iniţiatorii acestui pro-iect. Combaterea traseismului este o ches-tiune-cheie pentru societatea noastră, căci ţine de ideile de onestitate și continuitate. Dacă ai candidat pe lista unui partid în administraţia locală, e normal să rămâi acolo până la finalul mandatului tău. Dacă sistemul nostru este pervertit la capitolul relaţia plan central – plan local, asta nu înseamnă că nu trebuie să încercăm să-l schimbăm în bine și că singura soluţie ră-mâne cedarea, coborârea standardelor. Nu, răspunsul stă în combativitate, iar la 25 de ani de la Revoluţie, după un sfert de secol de perpetuă tranziţie, românii meri-tă să ducă măcar o bătălie principială „până la capăt”. Dacă primarii se simt ameninţaţi, să protesteze; dacă consilierii locali se simt forţaţi, să folosească pârghi-ile legale aflate la dispoziţie în plan local și central; dacă sistemul e blocat, să se or-ganizeze noi alegeri. Nu poate fi o soluţie simpla cedare în faţa schimbării politice: dacă îndoim legea de fiecare dată când se vrea formarea unei noi majorităţi, ţara nu are nici o șansă de progres; trădarea va fi „legalizată” și politicul își pierde orice bastion de minimă moralitate.

Din perspectiva analizei politice, se poate înţelege, la limită, strategia politică din spatele validării legislative a migraţiei: PSD are în mai multe localităţi din ţară primarii „blocaţi” de noua majoritate ACL

(PNL + PDL). Însă întrebarea este dacă nu există un cost politic mult prea ridicat la capitolul imagine pentru PSD, care poate fi demonizat din nou de opoziţie pentru faptul că încearcă să recruteze oamenii celorlalţi. Poate că respectivii primari, nou-veniţi, vor trage tare pentru PSD, PMP sau PLR în comunităţile lor. Însă oare o parte din electoratul de la orașe, care în mod normal nu se prezintă la vot din lipsă de opţiuni, nu va veni, pe fundal de vot negativ, și va reuși să contrabalan-seze disciplina primarilor?

Din nou, în cazul migraţiei politice, ca și în cazul vehiculării unei a treia suspen-dări a președintelui Băsescu, se deschide Cutia Pandorei. De multe ori, clasa politi-că mizează pe faptul că românii au memo-rie scurtă. Poate că unii au, dar o altă parte din clasa politică nu are și va fi tentată să procedeze pe model similar cu prima oca-zie. Dacă dreapta câștigă alegerile, mai poate PSD să zică ceva în cazul unei bucle de traseism similare? Dacă PSD câștigă alegerile, poate Victor Ponta să stea liniș-tit în cazul unei noi majorităţi în 2016, care l-ar putea suspenda ca președinte sau mă-car ar încerca să îi arate pisica periodic? La aceste întrebări, care ţin de planurile mediu și lung, fundamentale pentru viito-rul unei ţări, nu pare să existe un răspuns. Pe lângă faptul că electoratul are senti-mentul că e înșelat, prin revalidarea trase-ismului, fie și pe o perioadă limitată, se devalorizează votul: de ce să mai votez dacă după aceea aleșii pot face ce vor ei, fără să își piardă automat mandatul? Rezultatele alegerilor sunt distorsionate și asta nu e normalitatea pe care o aștep-tăm cu toţii după 25 de ani.

Costul de imagine vs oportunitatea politică

Radu Magdin


6 | FOCUS

Alegerea lui Dimitrie Crudu

Nu au trecut neobservate, sunt sigur, selecţiile apă-rute după 2010 din poe-

zia lui Nicolae Coande (cu două cărţi, VorbaIago și Persona, în-tru totul convingătoare) și Radu Andriescu (în cazul volumului Metalurgic, vorbim despre o car-te-obiect cu o selecţie restrânsă, ce impune, în ciuda unei circulaţii li-mitate, un discurs de prim-plan), în timp ce O. Nimigean a optat pentru o antologie masivă, ce reia integral volumele publicate între 1992 și 2007 (nu-ţi garan-tează nimeni nimic). Totodată, doi marginali tot mai pu ter nici și mai clar conturaţi cu fiecare nouă carte, Nicolae Avram și Io-nel Ciupureanu, s-au afirmat pe deplin după 2009, publicând vo-lume despre care s-a vorbit și s-a scris ca despre revelaţii ale ulti-milor ani. Ani în care Jucăria mortului a lui Constantin Acos-mei a ajuns la a patra ediţie, iar poeţii „Grupului de la Brașov” au rămas printre cei mai activi scri-itori și universitari români (re-centa Firul alb a regretatului Andrei Bodiu ar trebui să-i facă dreptate acestui poet veritabil și risipitor).

În acest context apare la Edi-tura Cartier din Chișinău antolo-gia Falsul Dimitrie a lui Dumitru Crudu, cuprinzând poeme din Falsul Dimitrie (1994), E închis vă rugăm nu insistaţi (1994), Șase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (1996), Poooooooooate (2004) și Eșarfe în cer (2012), câteva „poe-zii crude” scrise între 1988 și 1992, două poeme inedite, „Akvi-ka” și „Fiecare cu alegerea sa”, urmate de Prima anexă a „Mani-festului fracturist” și de un inter-viu din 2013. O carte generoasă, care arată așa cum ar trebui să arate o antologie de poezie a unui autor de vârf de după 1989, care confirmă retrospectiv încre-derea fără rezerve arătată de pro-fesorii săi brașoveni de la înce-putul anilor ’90 (nu întâmplător cartea e dedicată memoriei lui Alexandru Mușina), contrasă în observaţia exactă a lui Gheorghe Crăciun: „Dumitru Crudu este un poet prolific, proteic (…) obse-dat de o perpetuă fugă și regăsi-re de sine”.

Între 90-ism şi 2000-ism

Când l-am citit prima oară pe Dumitru Crudu, la începutul anilor 2000, prima mea reacţie a fost de șoc receptiv: am înregis-trat prospeţimea acelui discurs și vitalismul pe care poetul basa-rabean îl pompa în textele sale, dar nu am aderat din prima la noutăţile pe care le aducea, la co-tidianul contorsionat, la absurdul

și deriziunea din Falsul Dimitrie (în care intuiam o întâlnire regi-zată impecabil între Harms și Samuel Beckett). Foarte prezent în contextul discuţiilor legate de apariţia „douămiismului”, deși cu zece-doisprezece ani mai mare decât tinerii poeţi care ci-teau în cenaclul „Euridice” și în-cepeau să debuteze la Vinea, Pontica sau Timpul, l-am asociat o vreme pe Crudu beligeranţei și entuziasmului cam ranchiunos al fracturiștilor – prin 2002-2003 Crudu participa de la distanţă la revista condusă de Marius Ia-nuș, părând polul mai discret, dar mai coerent și din punct de vedere teoretic, și ca practică textuală, al unei grupări care în-cepuse deja să provoace (și, în câteva rânduri, să scandalizeze) establishmentul literar, odată cu publicarea în 1998 a „Manifestu-lui fracturist”.

Ar fi necesare mai întâi câte-va precizări orientative: în 1994, când debutează simultan cu Fal-sul Dimitrie (carte reeditată zece ani mai târziu, și care dă în 2014 titlul antologiei de la Cartier) și E închis vă rugăm nu insistaţi, Dumitru Crudu e receptat cu oa-recare dificultate, inerentă de altfel contextului literar al mo-mentului – în același an apărea Arta Popescu (al doilea și ulti-mul volum antum al lui Cristian Popescu), iar Ioan Es. Pop debu-ta cu Ieudul fără ieșire, așa că toată atenţia părea îndreptată spre orientarea dominantă a mo-mentului, reprezentată de scrii-torii formaţi în cenaclul „Univer-sitas” și propulsaţi deopotrivă de zelul lui Laurenţiu Ulici, dar și de PR-ul agresiv marca Dan-Silviu Boerescu. Atât de bine primită a fost în prima parte a anilor ’90 apariţia în poezia românească a lui Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu sau Lucian Vasilescu, încât „90-ismul” a părut o aface-re de familie a acestei grupări, excentricilor încă inclasificabili ai fenomenului (Nimigean, An-driescu, Coande, Ciupureanu, Crudu) rămânându-le să-și apro-fundeze filoanele și păstrând ast-fel o motivaţie mai puternică de a se autodepăși. În 2000, când publică antologia Podul, Ioan Es. Pop e deja un poet „clasic” al li-teraturii sfârșitului de secol, iar Cristian Popescu e truvabil doar cu selecţii restrânse (în Antolo-gia poeziei generaţiei 80 a lui Alexandru Mușina sau în Poezia română actuală a lui Marin Min-cu), în vreme ce Dumitru Crudu se află în centrul discuţiilor lega-te de apariţia unei noi generaţii literare, ce pledează pentru o po-ezie cu un puternic sens eticist, adesea cu accente de stânga și în care scrisul este inseparabil de biografic: „tu ai îmbătrânit/ ca o

privire fixă/ ca o gură fără dinţi/ deja/ nu mai putem evita/ călătoriile/ în jurul becurilor aprinse/ enorme/ Așa sunt și ochii mei oare/ acum/ ca aceste becuri/ Nu mai am poftă de ni-mic/ de nimic/ decât poate să beau/ și să mă gândesc la/ cât de mult/ ai îmbătrânit/ t/ u”.

Un poet experimentalProbabil că volumul de poe-

zie în care „metoda” fracturistă e cel mai clar ilustrată rămâne Poooooooooate (2004), în care Crudu face figură de poet experi-mental, cu o tehnică ireproșabi-lă, fără a rămâne însă la nivelul inovaţiei sau al provocării ling-vistice fără acoperire existenţia-lă: „timpul în care/ ești foarte/ singurrrr și/ ameţești senzaţia de frigggg și de/ neputinţă voi

căuta să nu am/ niciun fel de responsabilităţi cum/ era când-va/ cândva eraaam cel care/ sunt voi citi/ sunt foarte/ sin-gurrrrr îmi vine să/ urlu și să mă agăţ cu/ mâinile de tavan (...)/ am trei limbi de fier în/ gură/ pune păr lângă ușă când mă/ vezi/ pune cenușă sub/ pernă când mă/ auzi (...)”. Autentic, așadar, în cel mai înalt grad, pen-tru că asta cereau în primul rând

poeţii noului val, obsedaţi de „re-inventarea emoţiei” și de recu-perarea „fiorului necontrafăcut al realităţii”, Dumitru Crudu se întorcea la poezie după opt ani ca un scriitor pe deplin format, care nu numai că adera la ideolo-gia dominantă în cadrul promo-ţiei 2000, dar era, alături de mai tinerii Marius Ianuș, Ruxandra Novac, Elena Vlădăreanu și Domnica Drumea, unul dintre principalii săi exponenţi.

Nu-i vorbă, Crudu experi-mentase încă din Șase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente o formulă aparent minimalistă (după ce, în cărţile anterioare, își arătase disponibi-litatea pentru ironie și umor ne-gru), propunând, după formula lui Marin Mincu, un discurs „nud, descărnat, aproape de gra-dul zero”. Iată că după 18 ani intuiţiile lui Crudu se dovedesc

câștigătoare – o parte importan-tă a liricii de după 2000 pare acum influenţată de acest spirit deziluzionat, de disperarea exis-tenţială (pe care o critică leneșă și crispată a etichetat-o drept „mizerabilism”), de febricitatea și pregnanţa imagistică a poezi-ei falsului dimitrie: „Acum ochii tăi/ ca două găuri în priză/ Acum/ bătrânii te plimbă/ cu ta-xiul prin oraș/ Acum/ gura ta/

ca o flacără de/ brichetă/ Oda-tă/ peste/ cartier/ planau/ bărbaţii locului/ Acum tu/ sin-gură ca un chibrit/ unui bătrân/ de 80 de ani/ i se scurg/ ochii/ după tine/ cred că el te-ar pene-tra și/ cu creștetul capului”.

De revoltă, de dragoste şi moarte

Cumplită poezie de dragos-te și revoltă scrie în primele sale cărţi acest poet însingurat („di-mitrie a iubit-o ca hârtiile care învelesc tortul/ din toate părţile strângând-o cu putere în braţe/ ce disperate sunt hârtiile rupte de tort rușinate/ ele își ascund ochii și nu cred să mai aibă vreun/ sens în viaţa asta noi nu mai avem nici un sens nici/ un sens”). Rătăcirea sa are ceva în-fiorător, care ne poate spune ceva despre anvergura la scară personală a unei traume istori-ce, despre eșecul edificării omu-lui nou (sau mai curând, în cazul lui Crudu, născut și crescut în epoca lui Brejnev, a lui homo so-vieticus): „îmi duc singurătatea în geaman tane/ acasă/ trecutul genunchilor mei/ anul 1967// atâtea unghii mi-am tăiat/ un drum pe care nu am mers nicio-dată” („dimitrie”).

Au mai trecut opt ani până la următorul volum de versuri, Eșarfe în cer, timp în care D. Crudu s-a afirmat ca dramaturg (textele sale teatrale au fost montate în opt ţări), prozator (două romane și un volum de povestiri) și ca voce angajată pledând de la microfonul Euro-pei Libere pentru democraţie și normalitate în Republica Mol-dova. Eșarfe în cer e poate cea mai surprinzătoare carte scrisă până acum de Crudu, marcând o despărţire de poezia anterioa-ră – nicăieri până la acest lung poem, care mi s-a părut a fi cea mai „rusească” relatare confesi-vă din literatura recentă, nu mai fusese într-o așa de mare măsu-ră un scriitor compasional, eli-berat de orice strategie literară. Scris dintr-o suflare, îndoliat și cu un acut sentiment al angoa-sei, poemul lui Crudu (pe care antologia de faţă îl reţine inte-gral) e zguduitor ca Moartea lui Ivan Ilici și intens ca faimosul kaddish al lui Allen Ginsberg, iar câteva dintre secvenţele ca-re-l alcătuiesc pot intra în orice antologie de poezie româneas-că a ultimei jumătăţi de secol.

Nu am nici o îndoială: Fal-sul Dimitrie e cartea unuia din-tre cei mai buni scriitori români pe care-i avem.

Urmăresc de câţiva ani cu atenţie – şi cu satisfacţia că „generaţia de mijloc” a literaturii noastre de astăzi a ajuns în momentul maturităţii şi al consolidării unor formule – antologiile câtorva poeţi care au devenit – încet, dar sigur – repere indiscutabile pentru ultimele promoţii. Claudiu Komartin


FOCUS | 7

Zoia Gheorghievna îl învaţă pe Crudu să moară

Când încerci să scrii despre un poet care este şi fondator al unui manifest literar, cum este Dumitru Crudu, există riscul ca interpretările asupra poeziei lui să fie condiţionate de această ariergardă teoretică. E un fel de tunică a lui Nessus, pe care mai întâi poetul şi‑a asumat‑o şi care poate fi transmisă cumva imaterial şi celui care doreşte să înţeleagă poezia aceluia. E un risc, dar tot un risc este şi atunci când poetul nu este autor de manifeste sau de teorii literare, mai mult sau mai puţin complicate. Poezia contează – asta e totul.

Faima lui Crudu în România este dată mai degrabă de agitaţia din jurul receptării

manifestului fracturist, precum și de vocaţia sa reală de drama-turg. Poetul, se știe, e depășit, în acest sens, de orice îndrăznește să-l depășească. Faima lui vine din viitor, chiar și din acela în care cărţile nu vor mai exista. Cu toate astea, critica l-a receptat intens, iar un poet și critic tânăr ca Ștefan Baghiu consideră că Dumitru Crudu „apare astăzi ca unul dintre exponenţii principali ai celor mai recente promoţii po-etice (chiar și în vâltoarea reor-ganizărilor canonice). Și cel mai important poet basarabean”.

De vreme ce nu am avut ac-ces la ediţiile princeps ale cărţi-lor sale, pot presupune că poetul și-a topit întreaga producţie în antologia pe care o discut sau pot gândi că a operat o selecţie. Cum din antologia de faţă, Fal-sul Dimitrie (Editura Cartier, 2014), nu aflu nimic despre un eventual antologator, deduc fap-tul că poetul e cel care s-a au-toantologat. Emilian Galaicu Păun i-a fost lector de carte, poa-te i-a făcut sugestii, dar nu știm asta, putem bănui doar. Și-apoi, cine să priceapă mai bine decât poetul însuși ce a scris de-a lun-gul vremii? Poate un alt poet, vorba lui Robert Bolaño.

Prima senzaţie pe care o am după ce am trecut prin poezia sa e aceasta: e un Dumitru Crudu care vrea să fugă din Dumitru Crudu. Unul e arţăgos, visceral și croit să le-o trântească oame-nilor în faţă, în acord cu acea „autenticitate” clamată în mani-festul semnat împreună cu Ma-rius Ianuș, celălalt e cel care nu șterge numerele de telefon ale celor care s-au dus din agenda personală și suferă lângă un mu-ribund săptămâni de-a rândul. El este insul caritabil, acel individ etic/eretic pe care se bizuie uma-nitatea viitorului – ce fel de uma-nitate o mai fi fiind și aceea. Este cel care, cu spusa unui filozof, pune semnul egalităţii între etic și estetic, întrucât arta, mai ales poezia, nu poate minţi și nu poate fi minţită. Este cel care privilegiază caritas, nu veritas a bisericilor sau academiilor care ur mează principii ontoteologice și din acest motiv nu mai văd su-ferinţa umană. Cum spune chiar Crudu, într-un interviu unde reia punctele-cheie ale manifes-tului fracturist, „noua etică să se construiască pe relaţia dintre

învingător și învins. Învingăto-rul va trebui să-i recu noască toa-te calităţile pe care le are învin-sul și să i le aprecieze…”

„Singurătatea noastră ca oameni...”

Dar ajunge cu prolegomene-le astea, să intrăm în poezia sa, care se deschide cu câteva texte „crude”, care ne reamintesc fap-tul că poetul a publicat înainte de 1990 și unde ironia fină se îm-pletea cu o anume lentoare a ex-punerii ce făcea ca vocea lui Crudu să sune foarte matur și convingător: „Simt liniile cum alunecă încet/ Pe sticla geamu-lui îngheţată, până departe./ De-sigur, sunt liniile vieţii unui poet,/ Dar conturându-se apare motanul Petrache./ Pe stradă ob-serv/ Cum oamenii se îndepăr-tează de copaci/ Până se fac ner-vi,/ Dar tu încă taci?!” („Motanul Petrache”, datată 1988). Așadar poetul este încă de la început preocupat să ne spună că scrie poezie într-un fel foarte conști-ent și că nu se plasează în zodia poeţilor apucaţi de amoc, ilus-trând tendinţa aproape generală a „genialităţii”, care aproape nu are habar ce face, întrucât „ge-niul” se dispensează de luciditate.

Crudu este un poet care um-blă cu luciditatea la braţ și, se știe, „câtă luciditate, atâta dra-mă”. De aceea, în volumele sale de debut (poetul a dat „lovitura” în 1994, publicând Falsul

Dimitrie și E închis vă rugăm nu insistaţi), el validează perfect ceea ce mai târziu va profesa cu hotărâre în Manifestul fracturis-mului, și anume faptul că, „în afară de reacţiile noastre strict personale, într-o poezie nu ar trebui să mai existe nimic altce-va”, cum ar fi însingurarea, un anume orgoliu al solitudinii de care trebuie să fie cuprins fiecare poet ce începe pe cont propriu poezia, fără trucurile și artificiile vane cu care poeţii își însoţesc creaţiile, fără acea bravadă care – Crudu dixit – aderă la „o realitate schematică”. El crede în binecu-vântarea de a fi singur în faţa scrisului și a vieţii, ca o condiţie aproape eroică, deși banalizată de vremuri, un soi de părăsire a lumii, a vacarmului și verminei sociale pe care atâţia o îndră-gesc din nevoia de succes social: „să fii singur ca un/ cuţit ce intră în pâine/ și apoi în salam/ ca bu-căţelele alea subţiri/ de salam rotunde/ care se rostogolesc pe masă// să fii singur ca o sticlă/ de chefir goală/ ca un dop de/ șampanie/ ce sare în aer/ să fii singur singur/ și să scrii poemul ăsta”.

În același manifest, Crudu enunţase și acest panseu care duce cu gândul la un soi de isi-hasm de practicat în mijlocul lu-mii: „Singurătatea noastră ca oa-meni este cel mai mare bine pe care îl avem.” Această singurăta-te este motorul vieţii noastre profunde și pe aceasta poetul luptă să o salveze de la agresiu-nea lumii exterioare. Ca orice spirit temerar, dar neagresiv, Crudu își ia însemne de război-nic tocmai pentru a se putea apăra de zgura și cojile din preaj-mă. Însă pentru că tocmai împo-triva acestora luptă, pe ele le ob-servă cel mai bine un poet care descrie terifiantul lumii obscure plecând de la observaţia pe care o face asupră-și: „eu sunt șobola-nul și eu sunt viermele/ eu sunt fluturele care zboară prin aer/ noi cu toţii suntem cei care mer-gem/ pe pământ și ne târâm în coate vocile/ noastre nu se aud sunt slabe slabe/ dar uneori noi ne vedem eu sunt șobolanul/ care își scoate capul dintr-o gau-ră veche știu/ că sunt urât și din cauza asta sufăr enorm/ iar eu sunt viermele/ care mișună prin bălegar/ și eu am complexe dar vine seara și ea mă ia/ în palme și se joacă cu mine noi cu toţii suntem/ singuratici singuratici și suferim enorm”.

Asumarea poetică a marginalităţii

Tot poetul tânăr scrie poeme ale dezabuzării și însingurării, dar Crudu își face din asta un program, cum am văzut, iar scâr-ba programatică definește atitu-dinea unui poet care își constru-iește atent starea de marginal, chiar din punctul intuiţiei că marginalii vor să schimbe cu adevărat câte ceva. Sigur, ar pu-tea exista și tentaţia jemanfișis-mului, a unui soi de vinovată respingere a soluţiei dialogului, dar poetul e nepăsător la con-venţii și convenienţe. Prima lui grijă e să rămână el însuși: „l-a îmbrăţișat într-o staţie/ era beat pulbere/ dar asta a fost demult/ dimitrie a acoperit ziua aia cu hârtie/ de celofan/ dimitrie a murit îl urma/ un roi de muște/ la un colţ o femeie vindea flori/ dimitrie a cumpărat un buchet/ la alt colţ l-a aruncat/ odată/ di-mitrie urca niște scări/ ca în-tr-un film de proastă calitate/ dimitrie a rupt fotografia asta/ dimitrie și-a dezbrăcat maioul/ dimitrie v-a auzit vocile”. Portre-tul de ins liber, nepăsător și cum-va cinic este paradoxal contrazis sau poate tocmai potenţat de imaginea de ins tandru, care cu-noaște și recunoaște gustul eșe-cului („oricum scrii versuri proaste”), dar o face în deplină libertate a gândului și a unui sentiment care îi dă o aură de lo-ser conștient de amărâta sa viaţă.

În Șase cânturi pentru cei care vor să închirieze aparta-mente, Crudu pare să fie pe ace-eași lungime de undă cu Ioan Es. Pop, minus versul prins în litania neagră a aceluia, atunci când simte cutremurându-se un trans cen dent în abjecţia ce cu-prinde vieţile celor care au cuce-rit lumea alcoolului și a disperă-rii de a fi: „de unde această frică Doamne/ când te invoc/în întu-nericul care crește în mine/ Doamne Isuse Hristoase eu/ stau beat pe pat și mi-e frică/ mi-e frică/ capul mi se învârte pe pat ca pe/ valuri/ și nu pot să adorm/ în camera vecină cineva râde/ de mine/ poate ești tu/ Doamne/ Doamne Isuse Hristoa-se/ în camera vecină/ nu ești oare tu/ apartamentul nr. 27 bl. 5/ str. Memorandului unde/ în fie-care seară/ toţi se întorc beţi/ cu troleibuzul nr. 7”. Această „în-toarcere a religiosului” (dacă o fi plecat vreodată) este cea care străbate de la un capăt la altul

excelentul volum din 2012, Eșar-fe în cer, unde poetul atinge acel apogeu de caritate visat în pro-priu-i manifest. Cu o delicateţe care îl sperie și în același timp îl vertebrează, Crudu scoate la iveală un personaj capabil de milă, compasiune și regret unic în poezia românească, chiar dacă se întâmplă ca numele lui să fie… slav: „nevastă-mea des-chidea ușa/ ca să-mi spună/că Zoia Gheorghievna mai trăieș-te/ după moartea ei/ în camera Zoiei Gheorghievna se aud/ sus-pine/ dar când/ deschid ușa/ acolo nu-i/ nimeni/ după moar-tea ei stătea/ pe pat cu faţa/ spre cer/ de parcă urmărea încotro/ se îndreaptă/ sufletul ei,/ așa cum ai urmări o eșarfă roșie/ pe care vântul ţi-o smulge din mâini…”

Lecţia morţiiPoetul învaţă lecţia morţii, a

umilitudinii, fiinţa îi este invada-tă de amintiri din copilărie („dar eu, vorba lui Berryman, de mult nu mai am trei ani”) și simţim că până și principiile fracturismu-lui au rămas undeva în urmă, chiar dacă nu cu totul. E un Cru-du în afara oricăror imperative, comandamente, plasat de data asta nu ca marginal, ci direct în epicentrul vieţii care își asumă suferinţa unei morţi, alta decât a sa: „STAU PE UN SCAUN lângă Zoia Gheorghievna/ care geme/ și-i umezesc buzele/ pe întune-ric/ și mi-e frică/ aș vrea să pot să nu-mi fie/ frică/ dar îmi este/ șiroaie de lacrimi/ îmi intră în gură/ nu-mi pot scoate mâinile din buzunare/ un porumbel dă buzna în casă/ inima îmi iese din piept/ se izbește de pereţi/ se pocnește de fereastră/ vrea să zboare afară și nu găsește ieși-rea/ ea vorbește cu o voce tot mai subţire/ ca a unui copil de opt ani/ mi se taie genunchii/ apoi ca a unei puștoaice/ de șase ani/ plâng în hohote/ apoi ca a unei fetiţe de trei ani/ porumbe-lul se izbește de lustră/ și lumina se stinge/ iar ea vorbește cu vo-cea/ «unui prunc/ abia-abia năs-cut», cum/ ar zice cineva,/ și atunci/ porumbelul ţâșnește pe fereastră afară/ și eu încep din nou să sper”.

Acest Dumitru Crudu mă in-teresează în mod deosebit.

Nicolae Coande


8 | CRONICI

Cronică de carte

Cronică de arte vizuale

Vasile Morar

Carol Iancu: în căutarea comunităţii pierdute (2)

De pildă, avem acces la ideea de firesc sau nefiresc al evo-

luţiei comunităţii prin statisticile meșteșugarilor și deceselor dintre anii 1876-1908 din cele două comunităţi (evrei și creș-tini, având aproape ace-lași număr) sau prin tabe-lul referitor la numărul evreilor în 1899 (2 718, dar numai 2 032 în 1910, înre-gistrându-se o scădere de 25%). Rezultă o imagine elocventă pentru ceea ce a însemnat, de pildă, zbuciu-mul tragic al anului 1907 sau destinul füssgeier-ilor („emigranţii pedeștri”) și felul în care a reacţionat, prin ajutor și solidaritate, comunitatea din Hârlău

atunci când „drumeţii bâr-lădeni” au fost primiţi și cazaţi la câte o familie. Există mărturii brute ale statisticilor (în Primul Război Mondial au fost re-crutaţi 80 de creștini și tot atâţia evrei, în cazul celor din urmă specificându-se că erau „recrutaţi ca locui-tori ai ţării”), dar și relatări pline de înţeles asupra prejudecăţilor ofiţerilor ro-mâni, atât de bine surprinse de Michael Landau într-un text memorabil (pp. 81-82). Tema prejudecăţilor apare în toată dimensiunea sa inumană atunci când este descrisă perioada de groa-ză (un fel de Noapte a Sfântului Bartolomeu) 5-7 ianuarie 1941, formula

utilizată de un antisemit neavând nevoie de alte co-mentarii: „Nu se întâmplă nimic! Îi duc pe jidani la poliţie!” (p. 131).

Cum funcţionează re-sentimentele și prejudecă-ţile vedem și din punerea faţă în faţă a comporta-mentului a doi primari din Hârlău: cizmarul Ion Bul-fan (între septembrie 1940 și ianuarie 1941), un „om lipsit de omenie”, și primarul Ioan Agapi, un om moderat, care nu a fă-cut nici un exces, ba mai mult, a găsit cele mai po-trivite mijloace ca să nu execute ordinul de evacua-re a evreilor, prin amânare și argumente de tip prag-matic: „fiscul ar pierde

câteva milioane din dările plătite acum de evrei” (p. 147). De altfel, Agapi a insistat de câte ori a fost nevoie asupra acestei teme a rolului inteligenţei morale în contexte satura-te de agresivitate și feroci-tate. Ca un moralist auten-tic, nu putea să nu evidenţieze aportul gândi-rii bune și corecte la rein-staurarea dreptăţii.

Carol Iancu depune mărturie pentru tema cum ar trebui să trăim în următorii termeni: o viaţă fără hybris, fără teroare, fără jafuri și violenţe, fără stigmatizări nedemne, fără muncă obligatorie, fără lis-te pentru muncă forţată (vezi mai ales capitolul X, „Al Doilea Război Mondi-al: Antisemitism de stat și teroare legionară”, pp. 125-144, și capitolul XI: „Al Doilea Război Mondi-al: Evitarea evacuării la

Botoșani. Deportări în Transnistria. Munca forţa-tă la Hârlău și detașamen-te exterioare”, pp. 145-178). O asemenea viaţă fără hybris poate fi posibilă nu-mai dacă moralele închise, cele care divid comunităţi-le și oamenii, sunt înlocui-te de morala deschisă, de morala fără hybris, cea în care, conform intuiţiei ge-niale din Vechiul Testa-ment, sfinţenia este ceva palpabil și identificabil: este cuget moral în luptă. (Ideea aceasta a fost dez-voltată în principal de Kant în Critica raţiunii practice, partea I, cartea I, cap. al treilea. Ea va fi dezvoltată în filosofia românească de Niculae Bellu, în Etica lui Kant, Editura Știinţifică, București, 1974: „Morala nu este sfinţenie [ci] simţă-mânt moral în luptă” – p. 2.)

Un astfel de exemplu al speranţei dârze în

victoria cugetului moral în luptă ne este dat de Carol Iancu în nenumărate ipos-taze de-a lungul cărţii sale. Reţinem unul și pentru faptul că este legat de măr-turia tatălui său, Iţic Iancu (cu trimitere la Porunca a V-a a Decalogului). Într-un interviu din arhiva fiului, tatăl, relatând despre mun-ca forţată din Basarabia, insista asupra solidarităţii, a spiritului de organizare și a „speranţei că ziua mântuirii va sosi”. Aceste lucruri i-au salvat. Ele re-prezentau pentru ei „cuge-tul moral în luptă”, atât de adecvat redat în cântecul compus de David Strul și Hună Pascal, un „cântec al rezistenţei morale” al evre-ilor din Hârlău: „Când va veni timpul acela/ Eu nu-l văd prea îndepărtat/ Când noi vom părăsi/ Munca pietrelor!” (p. 174).

Tabloul ce îi are în prim‑plan pe evreii din Hârlău este făcut viu prin alternanţa dintre statisticile oficiale sau ale comunităţii, scrisori sau mărturii directe, pe de o parte, şi evaluările istoricului atent la developarea sensurilor, pe de altă parte.

Piaţa Unirii – Piaţa ArtelorMaria Bilaşevschi

Un eveniment marcant al acestei veri, care cu greu poate fi trecut cu vederea

și care a transformat și animat un spaţiu a cărui încărcătură is-torică și culturală este doar oca-zional exploatată, a fost tabăra de creaţie intitulată „Piaţa Unirii – Piaţa Artelor”, organizată de Uniunea Artiștilor Plastici, filiala Iași în cadrul FIE. Sunt sigură că oricine a trecut prin Piaţa Unirii s-a oprit chiar și pentru un mo-ment pentru a-i privi pe cei 30 de artiști care și-au prezentat lucră-rile, constatând nu numai deter-minare și talent, ci o destindere și o colaborare aproape fraternă întru însufleţirea unui spaţiu pu-blic. Ulterior, expoziţia a fost parţial inclusă și expusă în spa-ţiul galeriei „N. Tonitza” de pe Lăpușneanu până pe 30 august, fără să aibă aerul unei instituţio-nalizări pripite.

Tabăra în sine, care a presu-pus lucru intens la șevalet și con-ceperea unor instalaţii sculptu-rale ingenioase de-a lungul a două săptămâni pe o platformă improvizată, s-a concretizat într-un număr mare de lucrări suspendate pe pânza albă a cor-tului instalat temporar în centrul

pieţei. Ca ansamblu, imaginile ce descriu în detaliu cel mai ade-sea chiar spaţiul în care au luat naștere lucrările, dar și cele care surprind figuri și siluete atempo-rale ori simboluri culturale loca-le, distorsionate pentru a impri-ma un nou sens pe retină suge rează o experienţă colectivă în care culoarea și-a făcut loc în griul impersonal al spaţiului.

Intuiţia joacă un rol impor-tant în conturarea unei suite de lucrări, fie în delimitarea atentă a liniei și formelor într-o compo-ziţie organică, fie în creionarea aparent spontană și imprevizibi-lă, impregnată de tensiuni inter-ne ale unui peisaj urban sau chiar în conceperea aproape ce-rebrală, prin tușe dense ale unui discurs pictural ce preferă pro-funzimile eului realului colectiv (Cristian Diaconescu). Formele sunt surprinse în mișcare, insi-nuând doar intenţiile naturii, cir-cumstanţele, vibraţiile, artificiile, extracţiile sau refugiile sale pro-funde.

De remarcat panotarea lu-crărilor, dispunere care te îndru-mă spre oniric, abstract, cobo-rând și urcând dinspre realism spre suprarealism, expre sio nism,

pop-art, hiperrealism, activând inocenţa copilăriei și jocurile specifice, dar mai ales spaţiul și timpul.

Deși s-ar impune o abordare mult mai detaliată a acestui eve-niment, prin amintirea și trata-rea distinctă a fiecărui artist în parte, am extras o serie de ten-dinţe care pot fi considerate reprezentative pentru spiritul acestei expoziţii. Am gustat sati-ra politică și chiar socială propu-să de Radu Carnariu la adresa redundantei folosiri a unor sim-boluri locale (capul de bour care marchează istoria multiseculară a Moldovei vs logoul lui Super-man tatuat pe pielea acestuia fără discreţie), dar și propunerile pentru revalorificarea simboluri-lor culturale (Cristi Ungureanu). Dacă din această primă tendin ţă, aparent antitetică, emerge nece-sitatea resimţită de artiști de a revitaliza trecutul sau de a supri-ma latura hipercomercială a acestuia, cea de-a doua captează, precum un instantaneu, viaţa. Marea de culori ce înconjoară personajele aparent solitare sur-prinse în diferite ipostaze în Pia-ţa Unirii, pe statuie, bancă, lângă orologiu sau fântâna arteziană,

oferă o versiune idealizată a spa-ţiului, fără urmă de nostalgie a jocului sau copilăriei. Nici tim-pul nu pare a mai fi necruţător, surprins în lucrări ca un parte-ner tainic, între teluric și celest.

Fără îndoială, ediţia din acest an a fost o ediţie de forţă, viziunea artiștilor fiind viguros construită, de o deosebită vitali-tate cromatică. Mi-aș dori ca ast-fel de evenimente colective, ne-înregimentate ca spirit, pe alocuri experimentale, să-și găsească un ritm ciclic prin care să solicite privitorului o dublă lectură, în care acesta nu descoperă doar situaţiile care există în cadru, ci mai ales pe cele ce prefigurează viitorul.

Artiștii participanţi (în ordi-nea lucrărilor expuse): Petronela Iacob, Rodica Grosu, George Cernat, Alexandra Floarea, Clau-diu Ciobanu, Sorin Purcaru, An-dreea Dascălu, Mitruţ Peiu, Ci-prian Croitoru, Andrei Morteci, Maria Gheorghiţă-Vornicu, Andre-ea Macovei, Mihai Pavel, Ștefan Coman, Adrian Crîșmaru, Sorin Pătrășcanu, Valeriu Stăncescu, Mădălina Toma, Silvia Bighiu, Alina Modyrca, Cristi Alexii, Oana Mazarache, Mihai Pavel,

Maria Martiș, Eugen Alupopanu, Cristian Diaconescu, Zamfira Bârzu, Felix Aftene, Cristian Un-gureanu, Radu Carnariu.


Pericolul uniformizării și al prelu-ării unei identităţi virtuale în detrimentul identităţii umane

este sesizat de Florin Caracala în Identity Check, o etalare audiovideo ce prinde contur prin construirea/de-construirea unor cuburi de un alb imaculat și neutralizant, prin proiec-ţie și video mapping. Imaginea nuan-ţează momentele spectacolului, sunetul punctează subiectul, textul semipoetic subliniază ideile: imposi-bilitatea de a distinge între real și ire-al, între adevăr și fals în ceea ce pri-vește trecutul, glacialitatea, limitarea, alienarea din viitor. Din nou, prezen-tul nu e decât un punct indecis, la li-mita dintre celelalte două ipostaze temporale. Preocupat de raportul din-tre trecut, prezent și viitor, Florin Ca-racala își structurează performance-ul în funcţie de această dominantă: tre-cutul subiectiv al unui personaj pre-zentat parodic, ales să reprezinte pu-blicul conectat la internet pe durata spectacolului, trecutul obiectiv (date istorice dintre anul 1989 și anii 2000, redate cronologic, pe un ton ironic și persiflant), viitorul (ispita anului 2050).

Toate mijloacele folosite (în spe-cial decorul în schimbare) susţin tre-cerea de la o reprezentare clasică asu-pra spaţiu-timpului, ca succesiune ordonată, la o alta postmodernă, ca alternare aleatorie de întâmplări posi-bile, reprezentând domenii distincte (social-politic, medical, ecologic). În primă instanţă, cuburile sunt aliniate, iar evenimentele înșiruite; este con-struit un cub Rubik de proporţii, iar datele sunt spicuite haotic, dinspre viitor, proiectate pe două paliere: dreapta/stânga, credibile/absurde, po-zitive/negative. Ulterior, cele două perspective se unesc: simulacrul unui oraș, construit din desfacerea cubului Rubik, alternând blocuri de diverse mărimi, este distrus prin ardere sim-bolică. De la proiectarea descompu-nerii în particule a creierului uman de la început (sunet – problema încălzirii globale), la video mapping-ul incendi-ar de la final, identitatea virtuală co-lectivă s-a constituit ca într-un joc. Se alege o alternativă din trei la zece în-trebări privind posibilitatea vieţii pe Terra, în condiţiile suprapopulării, in-formatizării, dificultăţilor alimentaţiei eco etc. Interactivitatea nu se referă la actor și spectator, ci la spectator și spaţiul virtual, performerul este doar un pion, alături de mijloacele multi-media, în atingerea scopurilor regizo-rale.

CRONICI | 9

Angelo Mitchievici

Cronică de film Cronică de teatru

În inima oraşului

Esenţa orașului asemeni unui vulcan în erupţie, (Ba)Sin City, un alt mito-logic Atlantic City, unde în locul

magnatului local, Nucky Thompson, se află senatorul Roark (Powers Boothe), este corupţia de neeradicat. Sin City, ca și Las Vegasul constituie un fel de enclavă, un fel de grădină zoologică în care toate cuștile au fost deschise simultan, deasupra jun-glei urbane plutind apoftegma hobbesia-nă din Leviatan: homo homini lupus. Desti-nul personajelor din film este legat de istoria violentă a orașului, o sinteză sulfu-roasă de megalopolis cu simulacrul urban al unui mega-cazinou gen Las Vegas, cu suburbii sălbatice alocate tribal și domina-

te matriarhal, cu mașini ale căror faruri ling clădirile și se înfig oarbe în noaptea ca o melasă și în ninsoarea electrică ce îneacă orașul.

Întreaga construcţie a celei de-a doua părţi a seriei se bazează pe filmul anterior din 2005, în raport cu care sunt precizate nuanţat diferenţele. O serie de personaje sunt reîncărcate, precum golemul urban, Marv (Mickey Rourke), detectivul Harti-gan (Bruce Willis), spectrul plutind în coș-marurile etilice ale lui Nancy Callahan (Jessica Alba) ori seria de amazoane mor-tale și sexy conduse de Gail (Rosario Dawson), îmbrăcate în piele și înarmate până în dinţi. Violenţa reprezintă a doua natură a acestui tip de BD metamorfozat filmic, sumbru, baroc, postapocaliptic, de reflex distopic, populat de duri incomen-surabili, cu vulnerabilităţi tăinuite, pre-cum detectivul Dwight McCarthy (Josh Brolin), un cruciat romantic în slujba unui bine iluzoriu, de femele vorace precum „dama pentru care merită să ucizi”, Ava

(Eva Green), femme fatale tipică în regis-trul noir, de killeri pe post de bodyguarzi, cu aerul stilat al șoferilor unor limuzine. Într-un fel, pulp-ul pe care-l exploatează cinematic Frank Miller et Co. împrumută ceva din cruzimea gratuită a seriilor man-ga. Există o stilizare a violenţei, cel mai bine subliniată de femeia-samurai Miho (Jamie Chung) și compania de amazoane, ca și de crimele și mutilările fără memorie ale tectonicului Marv. În aceeași linie sti-listică se află acest contrast al fotografiei alb-negru cu apariţia culorii incandescen-te, care luminează o serie de personaje, majoritatea feminine, senzualitate servită uneori pe un pat de gheaţă. Însă regizorii își propun și o filosofie a violenţei, care, oricât de ieftin s-ar vinde, are propria ex-presivitate, informând eficient asupra per-sonajelor. Pokerul ţine de partea america-nă a poveștii și răspunde cel mai bine amestecului de hazard, fatum și putere și mentalităţii marilor carnasiere precum se-natorul Roark sau cu cuvintele acestuia din urmă: poker, savage power in gentle-men hands. Cel mai interesant episod al filmului mi se pare de departe cel consa-crat întâlnirii dintre senatorul Roark și un challanger, posibil copil din flori, imperti-nent prin tinereţe și norocul aproape ab-surd care-l însoţește, Johnny (Joseph Gor-don-Levitt). Doar marii jucători forjează pentru sine un profil, lansează provocări, trasează linia destinului cu sânge. La masa la care norocul îi surâde mereu senatoru-lui, Johnny câștigă cu licărul de satisfacţie aproape dement al cuiva care vrea să ducă demonstraţia până la capăt. Obstinaţia cu care tânărul revine în cursă, câștigând încă o dată într-un fel care umilește și con-damnă, are ceva dintr-un complex oedipi-an rău lichidat, dintr-o eronată întoarcere a unui fiu risipitor la un tată canibal, dar și dintr-un soi de ineluctabilă, aproape ne-verosimilă inocenţă. În jocul de cruzime și derizoriu, Frank Miller strecoară o lacrimă inutilă, lipită de un gidian act gratuit.

Într-un fel, tot ce ţine de Sin City poar-tă pecetea unei simbioze indestructibile între bine și rău, you can’t take the good without the bad, cum spune detectivul Dwight. Filmul este ameţitor și pentru că regizorul nu lasă loc pentru un respiro, li-nia naraţiunii fiind fracturată nu o dată într-un zigzag derutant, care conferă fil-mului ritmul sincopat de jazz age al unui atac de cord. Fascinul vine și din acest vid alb-negru în care se consumă toate aceste existenţe, lumea în care se învârt persona-jele fiind una autarhică; nu poţi trăi în Sin City decât după regulile lui, lăsându-l să-ţi intre în sânge, purtându-te apoi departe, tot mai departe către propria distrugere.

Pulp‑ul din care se alimentează Sin City: A Dame to Kill For, neo‑noir‑ul lui Frank Miller şi Robert Rodriguez, este totodată şi marker‑ul său, genetic vorbind. Frank Miller nu este interesat să facă satiră socială sau zolism fioros indicând sursele corupţiei societăţii

americane, ci se apropie mai degrabă de romantismul sumbru al unui Norman Mailer, de luciditatea cinic‑dezabuzată a detectivilor lui Raymond Chandler sau Mickey Spillane sau de cruzimea eratică şi filosofia crimei a personajelor lui McCormick, mai ales cel din No Country for Old Men, într‑un fel de gotic policier.

Identity CheckDana Ţabrea

Trecerea printr‑un loc de graniţă, bunăoară prin checkpoint‑ul unui aeroport, echivalează cu o verificare a pasagerilor. Folosirea oricărei reţele de socializare (facebook, twitter, tumblr etc.) presupune proba unui control similar, a unei normări şi construirea unei

identităţi virtuale (profil, online/internet identity), asociată cu sau disociată de identitatea reală. Plecând de aici, se poate vorbi despre o identitate de grup, despre anumite trăsături pe care toţi utilizatorii unei reţele de socializare ajung să le posede în comun.

Concept: Florin Caracala. Performeri: Andreea Spătaru, Doru Ioan Călin, Dragoş Maftei, Arun Cotic, Ionuş Ungureanu, Andrei Petrariu. Instalaţie video: Andrei Cozlac, Ioana Bodale. Editor sunet: Biatrice Cozmolici.

Spectacol produs de Compania Fapt, cu sprijinul Consiliului Judeţean Iaşi. Premiera: 27 august 2014, Sala Studio a Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi.

Coloristic, se mizează pe nuanţe puternice, în asociere, uneori comple-mentară, sau singulare, semnificative (vișiniu-turcoaz, roșu-verde sau albas-tru). Prin muzica electronică (un ritm alert), alături de video mapping, sunt create identitatea colectivă, tradiţio-nală („orașul trecutului”), respectiv cea dispusă online („orașul viitoru-lui”). Identitatea personală nu e mai puţin fragilă: deși deosebiţi între ei, „oamenii trecutului” au proiectate plase pe chip (închisoarea interioară), în timp ce „oamenii viitorului” nu se vor mai putea distinge unul de altul în uniformizarea mediatică (închisoarea virtuală). Textul, în cea mai mare par-te audiat, cu excepţia moderatoarei din prima parte și a „cobaiului”, face apel la voci înregistrate, sintetizate, dublate, punând punctul pe i printr-o idee cutremurătoare: noi suntem ge-neraţia Y, urmând generaţiei X, căre-ia poate că nu îi va mai urma o alta, generaţia Z. Vom mai putea vorbi despre existenţa umană după 2050? Cei care au fost în sală la Identity Check au ales.


10 | LITERATURĂ

Emil Brumaru

Adriana Noxi Rotaru

SeptembrieSe bat covoarele a toamnă lungă, Castanele au ţepii tot mai moi, Murate‑n dup‑amiezele de‑oloi; Din urmă melcii vor să ne ajungă Și să ne‑ntrebe ce mai ştim de îngeri; S‑au cam rărit şi‑apar numai spre seară Cu catastife pline de constrângeri, Ca fără veste‑n umbră să dispară, Lăsându‑ne nedumeriţi şi singuri Să ne jucăm cu trupurile noastre Și‑apoi să ne sorbim tăcuţi din linguri Mâncarea din castroane vechi şi‑albastre Pe care Dumnezeu ni le‑a dat nouă De când ne învăţa, în rai, gustul de rouă…

bună seara, domnul meu… permi-te-mi posesivul în continuare… ești deja mai al meu decât bănuiești, dar simt nevoia să mă devirtualizez puţin. înain-te de orice, trebuie să repet că nu-ţi sunt necunoscută, deși este ceva timp de când ne-am pierdut din vedere… destul cât acest timp să aibă efectul cernelii sepiei… uite, îţi propun un joc: eu îţi spun în ce m-am transformat, să vedem dacă recunoști matriţa. un fel de, iar -tă-mi frivolitatea, poker pe dezbrăca-te… „is you in or is you out?”… ce mă face pe mine să fiu o femeie normală? așa, după metoda dicteului automat…

am o profesie, învăţătoare, locuiesc în clanul originar, cu părinţii, bunica, ocazional, fraţii și cumnata, îmi plac vinul roșu, ciocolata amăruie și pepenii galr-beni mai mult decât toate cele-lalte, culorile tari, neamestecate, din gama caldă a curcubeului, hainele elegante și original comt-binate, înot bine, prefer vocile grave, răgușite ca ale Patriciei Kaas și Vaya con Dios, ador vara și numai vara, iubesc felinele, caii, macii, lalelele. am o adevă-rată fascinaţie pentru sticlă și tot ce poate ea să ivească, de la biju-terii la vitralii de catedrale. am nopţi și zile bune și proaste… vei ști asta fiindcă nu înţeleg să le maschez prin sobrietate autoimpusă sau zâmbete false, miros a Chanel 5, sunt Capricorn, cerebrală, serioasă, fi-delă și greu de aprins, dar odată aprinsă ard alimentându-mi singură flacăra, așa că se compensează, prefer cărţile ecra-nizărilor cinematografice, iubesc de-a dreptul pe Tolstoi și proza lui Jane Ausi-tin, dar mai ales pe femeia de excepţie care a fost ea, proză pe care o asociez întregii literaturi britanice, cu toată po-pulaţia de nobili scăpătaţi, dar atât de decenţi, domniţe fine și sclipitoare la minte, lorzi întunecaţi și clocotitori și neapărat prelaţii cei mai senini…

ce mă face o femeie nu obișnuită? de șase ani sunt directorul școlii și voi fi cel puţin până în toamnă, acum locuiesc în

Insula Mare a Brăilei, unde m-am năs-cut, în cea mai sudică și izolată localitad-te, în mod asumat, nu impus, detest rozul, și culoarea, și metafora, vorbesc cursiv limba franceză, port bijuterii ma-sive, nu mă plictisesc niciodată și prefer abordările originale în orice, de la acest text la sursele neconvenţionale de ener-gie, de la ţinutele scoase din anonimat prin detalii la metodele activ-participa-tive de predare…

iubesc bărbaţii care spun în faţă ce au de spus, chiar dacă taie ca stiletul, drept atribuit lor de către femei, care

trebuie să fie mai diplomate, asumat, dar atât de rar exercitat și pe cei conștir-ent neînfricaţi pentru că în faţa lor pot fi și fragilă, nu numai strong (n-ar profir-ta niciodată)…

nu-mi plac deloc situaţiile-surpri-ză… și nici spanacul. flirtez uneori, alte-ori doar sfidez flirtând, nu mă deranjează gelozia unui bărbat, e semn că își ia drepturi asupra ta… când un bărbat își ia drepturi asupra unei femei, ea este mai liberă decât oricând… oricât de Pierre Choderlos de Laclos ar suna. sunt, repet, și o viscerală, deși asta poate părea imposibil pentru o cerebrală și uneori, în societate, din cauza izolării insulei ăsteia, cam sălbatică, sălbăticia

marsupialelor australiene, candoare, neevoluţie, izolare…

ce caut? cu ardoare, bărbatul care să fie sincer de la un capăt la altul, unul franc, care să mă scutească de nuanţe și insinuări, care să-mi ceară ce are de ce-rut, nu să mă lase să bănuiesc sau să deduc, fiindcă simţul decriptării duble-lor sensuri, al înţelesurilor subliminale îmi este aproape atrofiat… care să-mi spună când vrea să fie lăsat în pace și când s-a săturat de mine în lenjeria din dantelă, stârnită, devorându-l și care să mă vrea cuibărită în braţele lui, potolită și caldă… care să știe că într-o iubire

adevărată nu există orgolii de frânt. care să aibă timp de consu-mat cu mine, să nu mă grăbeas-că, să mă lase să adulmec până am confortul și curajul să mă apropii (așa fac sălbăticiunile, nu?). un bărbat care să-mi facă faţă, cu care să port lungi discuţii despre ultimul roman citit sau despre politica economică a Chinei comuniste. un bărbat care să fie dispus să înţeleagă că „cele două cuvinte” spuse, trimi-se în fiecare zi unei femei, pot face mai mult decât orice altce-va. unul la umbra căruia să cresc…

cam asta am de spus acum. vei deduce singur mult mai mul-

te și desigur vei sesiza și ușoarele autou-ironii… iartă sacadarea de declamaţie în latină a discursului meu. m-am simţit provocată și am scris dintr-o suflare. n-o să-ţi cer să-mi aduci nimic de la Paris, pentru că aș ieși din ritmul încet și prou-fund… ceva ales de tine pentru mine arde etape și devine prea intens pentru acest moment…

și încă ceva. trebuie să încetăm să ne mai întâlnim așa… în curând, mă vor expulza de pe acest site din cauza mesajelor interminabile…

te îmbrăţișez.

(Fragment din romanul cu același nume, în curs de apariţie la Editura Adenium,

în colecţia Punct RO. Debut)

e-xilul colecţionarei de fluturi

Îngerii şi lucrările lor

CântecSărută‑ţi Mireasa! Ea este aleasa De tine, de zei.

Sărută‑ţi Mireasa Când intră în casa Din piatră de stei.

Sărută‑ţi Mireasa Ce‑ţi udă mătasa Cu sângele ei…

Prietenii mei sunt departe pe oasele lor zace chiciură proaspătăn‑au muritdoar că s‑au înfrățit cu răcealacu frigul, cu omătuldau mesaje prefabricate la sărbătoriuneori se laudă cu exotice călătoriirestaurante de luxdivorțuri rentabilesub pantofii lor somptuoşimoare poemul călcat din neatenție

Oase vii

Alexandru Jurcan


LITERATURĂ | 11

1. o decapotabilă care se împarte la trei & aerul te plesnește ca un bebeluș cu palma

lui umedă & sunetul ca o muscă murind între

rezistenţele luminate violet

2. totul se simte mult mai acut mult mai acum firele de păr sacadează imaginile cu mișcări bruște cu care întorci o clătită

în tigaie

3. ideea de hd e doar o speranţă pixelii cresc din cercuri în pătrate

în dreptunghiuri într-un pumn butucănos de ziler

4. rigoarea își pierde mișcările de altădată & să te împingi în banchetă nu mai face parte din același tipar

confortabil

5.panica intră ca un ac de seringă & același reflex să-ţi tragi braţul & același gol în braţ când acul penetrează & aceeași panică pe care-o cunoști la fel de

bine ca pe dungile dintre gresiile de deasupra

wc-ului

6.de la cincizeci încolo muzica își pierde

orice înţeles & viaţa își pierde each and every figment of

the imagination & realitatea se pierde în realitate

7. capul care se întoarce spre tine se întoarce

în slow motion ochii zvâcnesc în orbite gândurile la femeia după care mori se pierd în creier ca alicele și asta nu

înseamnă nimic decât că ele sunt acolo & anunţă viitorul

8. comunicarea se-ntâmplă loudly & fără

galanterie e mereu un lips sau e mereu ceva în plus care să bombardeze orice strategie de

construcţie a vreunui fapt stabil

9. nu e nici o șansă să aprinzi o ţigară & nu e nici o șansă să găsești o groapă în

lumea asta & nu e nici o șansă la liniște cum nu e nici o

șansă la loto

***[domnul amărăciune coboară în negrul lui costum scrobit somptuoasele scări de marmură exact la ora cinci]

[domnul amărăciune mereu cu faţa palidă & mereu cu mâinile la spate]

[la orice abur care se ridică el traverseaz-orașul

luna îi crește ca urdoarea la marginea pleoapei]

[domnul amărăciune distilează detaliile unor lucruri trecuteîntr-un film schizo & para cu pumni în ficat & apneicu anestezii fără inconștienţă cum să vă spun practic cu o imensă & intensă greaţă]

FigurineEa coboară din locul acela înalt, invizibil, pășește graţios, invizibil, pas cu pas, tocurile îmi sfâșie pielea și se înfig adânc în ceva invizibil… da… s-a împotmolit, acum își trage speriată piciorul, privește în jos… și nu înţelege de ce are în toc o inimă invizibilă…

Another love song Ascultăm Queens of the Stone

Age și gonim fericiţi pe autostradă. Doi infractori care în noapte asta tocmai au braconat timpul.

***

Ea s-a oprit între linii

de înaltă, mă privește în ochi și se picură…

***

Am spus eu-lui meu să mă ucidă,

să mă taie bucăţi, să mă facă versuri… merit să mor abstract ca un poem din Atlantis cu buzele lipite, cu ochii larg deschiși în cea mai nefirească poziţie, în cel mai izolat loc pe care l-aș putea descrie

vreodată.

***

Ea are ţâţe tari de oţel și pântec laminat, sudăm, sudăm… electrozii aruncă scântei, în jurul nostru totul e

inflamabil, suntem o bombă cu ceas,

nebunia ne cuprinde, muncim din instinct, cu patimă, ca niște caracatiţe care scurmă

fundul oceanului în căutarea unui loc unde să

moară… sudăm… o inimă de tablă de altă inimă

de tablă, ne place munca asta derizorie,

simplă, ne place să vedem cum liniile se

unesc, cum din ţâţele ei blegi se înalţă catedrale, sudăm, ce puta madre!

***

Pentru că o zi vine după alta,fără să o vezi, fără să o vrei,fără un nume și fără răbdare,pentru că vine dintotdeauna,pentru că pleacă mereu, fără să lase un semn…Nu-mi pasăcine pe cine visează,nu-mi pasă de zâmbetul tău

formal,de nesiguranţa lumii în care

trăim,de oglinzi, de homunculi,de a inspira și expirala infinitunul în altul,unul în altul…

***

Ea locuiește în spaţii gri, verticale ca niște coșuri de fum…

acolo e locul în carene incinerăm cuvintele pe care

nu le putem rosti,acoloe doar atingere.

***

Îmi amintesc de cizmele tale negre care m-au oprit în tocul ușii… de unghiile înfipte adânc în

perete, privirea rece, alcoolizată…

Dragostea a început acolo fără voia noastră, în întuneric, în grabă, ca un refren punk.

***

Pentru că e ţara mea,Trag din eaCa dintr-un joint.

***

În noaptea asta morţii stau agăţaţi de gene și-mi bat cu pumnul în pleoape.

Insomniile sunt groaznice… insomniile sunt ca niște uși care

se trântesc la infinit.

Daniel Coman

Lucian Parfene


12 | INTERVIU

În studenţie aţi vrut să faceţi film, dar aţi practicat meseria de jurnalist, iar faptul că aţi ajuns la Europa Liberă a fost din întâmplare. În viaţă lucrurile au un sens după o anumită perioadă?

Bine spus „o anumită perioadă”. Poţi să cântărești și să judeci lucrurile dintr-o anu-mită perspectivă, chiar mult mai bine. În-tâmplări ca aceea care m-a dus la Europa Liberă am avut mai multe în viaţă. Nu pot să mă plâng: lucrurile s-au cam legat și am avut șansă, așa cum a fost și momentul când am ajuns la Europa Liberă. A fost un privile-giu să pot lucra la acest post de radio în anii ’70 și ’80. Foarte rar ai ocazia să asiști la un fenomen istoric cum este prăbușirea unui imperiu.

Până să plecaţi în Germania, cum aţi simţit regimul comunist?

Eu am prins o perioadă relaxată. Am ter-minat școala în 1966. Practic, m-am maturi-zat în cea mai relaxată perioadă din comu-nism. Am fost student în acea perioadă și nu am simţit în mod direct constrângerile regi-mului. Însă dorinţa mea era să plec din ţară. Nu mi-am văzut niciodată viitorul în Româ-nia. Asta și pentru că sunt pe jumătate neamţ: am făcut școala germană din Bucu-rești, care mi-a deschis alt orizont. Pe măsu-ră ce înaintam în facultate și vedeam ce mă așteaptă (repartiţia obligatorie, profesor la ţară), viitorul nu arăta prea încântător. S-a întâmplat ca în ultimul an de facultate să se pună pe capul meu și Securitatea, ca să mă recruteze. Căutam cu disperare o ieșire. Tot în ultimul an de facultate am avut șansa ca universitatea să aibă nevoie de un translator de limba germană care să însoţească în Ger-mania, la un congres, un tip din CC al UTC. Așa am avut șansa să ies din ţară și acolo am rămas. Mi s-a propus să vorbesc cu cei care erau atunci la Radio Europa Liberă. Nu era deloc în proiectul meu acest lucru. Acolo l-am cunoscut pe Noël Bernard. Am lucrat mulţi ani cu el, iar în viaţa mea profesională a fost personajul principal. A avut multă în-credere în mine și m-a convins să rămân la radio. M-a promovat șef al serviciului de știri când încă eram foarte tânăr și de la el am învăţat ce înseamnă jurnalism profesio-nist.

Cum se făcea pe atunci jurnalism la Europa Liberă?

Extrem de riguros. Pentru un tânăr care acum alege să urmeze calea jurnalismului în România, rigorile care existau la Europa Li-beră, ale jurnalismului anglo-saxon de cali-tate, sunt de neimaginat.

Ne puteţi da câteva exemple?Aveam o cărţulie în care ni se descria cu

cea mai mare precizie toţi pașii și toate

abordările în exercitarea profesiei. Codul acela ne interzicea cu stricteţe să abordăm viaţa personală a unei persoane, să facem afirmaţii care nu aveau acoperire din două surse. Chiar și să fim ironici ne era interzis. Europa Liberă își lua rolul în serios și asta pentru că era absolut interzis să inciţi la di-verse acţiuni sau să îndemni pe cineva să fugă din ţară. Nu aveai cum să-ţi asumi răs-punderea pentru ce avea să i se întâmple acelei persoane sau la ce se putea întâmpla în ţară dacă am fi îndemnat la o răzmeriţă. Europa Liberă era foarte conștientă de influ-enţa pe care o avea și de consecinţele pe care ar putea să le aibă un pas greșit în tim-pul emisiunilor. A existat și o lecţie: Unga-ria, 1956. S-a afirmat atunci că unii colegi de la departamentul maghiar ar fi derapat de la reguli. Cei din Ungaria s-au simţit încurajaţi și îndemnaţi să reziste și să lupte fără ca ra-dioul să le poată oferi un sprijin. După revo-luţia din Ungaria, din cauza acestor reacţii, stricteţea în realizarea programelor a deve-nit și mai puternică. Nu aș vrea să se înţelea-gă din asta că libertatea noastră era îngrădi-tă. A fi liber înseamnă să-ţi asumi o marjă de răspundere într-un cadru dat. În secţia românească, fiecare realizator putea să-și construiască emisiunea așa cum voia. Noi aveam sursele, ne alegeam singuri subiectele, informând conducerea în cadrul ședinţei de redacţie despre ce vrem să facem și asumân-du-ne în cadrul respectiv cele spuse pe post.

„Eram îndemnaţi să fim atenţi cu cine stăm de vorbă, cu cine ne întâlnim, să nu ne expunem”

Cum se filtrau informaţiile?Europa Liberă a însemnat, practic, peste

20 de posturi de radio, pentru Europa Răsă-riteană și pentru spaţiul sovietic. Pentru a fi cât mai eficienţi în exploatarea surselor jur-nalistice, pentru aceste posturi de radio exista o secţie centrală de știri, „centrul ner-vos” al radioului. Aici intrau toate sursele de informare. Pe imprimante aveam două cana-le de distribuire a informaţiei. Erau două „sârme”. Prima conţinea material absolut si-gur, verificat și care putea fi dat în buletinele de știri. Acestea se făceau live, la fiecare oră, iar sistemul și timpul de lucru nu permiteau verificarea buletinelor de știri prin nu știu ce filtre sau canale. Pe a doua „sârmă” veneau materiale care puteau fi folosite în diverse programe, dar nu puteau fi folosite în știri. O altă sursă de informaţii era postul de radio București, pe care îl ascultam. Aveam o sec-ţie specială, care asculta posturile de radio naţionale ca să cunoaștem pulsul actualită-ţii. Eram experţi în a citi presa românească printre rânduri. Asta însemna să știi contex-tul. Aveam surse de la ambasadele străine,

Liviu Tofan

Nu şi‑a propus să facă jurnalism la cel mai înalt nivel, dar destinul l‑a îndrumat spre cel mai ascultat post de radio din perioada Războiului Rece. După absolvirea studiilor în România, a părăsit ţara şi s‑a stabilit în Germania. Aici l‑a întâlnit pe Noël Bernard, la postul de radio Europa Liberă. În 1980 a fost numit

şef al serviciului de ştiri, apoi director adjunct al Departamentului Românesc. Recunoaşte că la evenimentele din decembrie 1989 redacţia de la Europa Liberă a avut câteva derapaje. Toate acestea din cauza emoţiilor trăite de la distanţă, dar şi a încărcăturii nervoase. După Revoluţie s‑a întors în ţară, iar din 2008 este directorul Institutului Român de Istorie Recentă. Liviu Tofan ne vorbeşte despre formarea sa, despre experienţa la Europa Liberă, dar şi despre starea actuală a presei din România.

Simt că mă lupt constant cu dez-informarea și sunt într-o luptă permanentă cu diversiunile din presă, dar am destule repere și suficientă experienţă ca să știu cum ajustez informaţia și să-mi fac o imagine corectă.


INTERVIU | 13

„Mă lupt cu un noian de mizerie, manipulare și dezinformare”unde făceam, practic, schimb de expe rienţă. Nici ei nu știau totul. Le spuneam ce știm și invers. Aveam prieteni din ţară care, când ajungeau la München, ve-neau și ne spuneau ce se mai în-tâmplă, care era starea de spirit. Ajungeau la noi și scrisori de la oameni pe care nu-i cunoșteam, dar, știind contextul, ne dădeam

seama că erau fapte reale. În plus, aveam corespondenţi pro-prii, care mergeau în ţările-ţintă, în special cele mai deschise. Nu toate ţările socialiste erau atât de rigide cum era România lui Ceaușescu. Relaţia cu Ungaria sau Polonia era mult mai relaxa-tă. În 1988 am avut un trimis per-manent de la München la Bu-dapesta. Lucra de acolo fără nici o problemă. La București, acest lucru nu era de imaginat.

Au fost momente când vă era frică?

Eram foarte conștienţi de pericole. Nu pot să spun că mi-a fost frică. Eram prevăzători și eram îndemnaţi să fim atenţi cu cine stăm de vorbă, cu cine ne întâlnim, să nu ne expunem. Ști-am cazurile lui Virgil Tănase, Paul Goma și al Monicăi Lovi-nescu. Știam ce se poate întâm-pla. Nu am știut că atentatul din 1981 a fost opera Securităţii și că ne viza pe noi, dar era clar că ve-nea din partea răsăriteană. A fost cazul lui Emil Georgescu, asasi-narea lui Cornel Chiriac în 1975.

„Mă deranjează când se afirmă că Europa Liberă a dezinformat”

Aţi pomenit de Cornel Chi-riac. Când aţi ajuns la Europa Liberă, aţi lucrat cu el la redacţia muzicală. Era un nume important. Cum l-aţi perceput dumneavoastră?

Ne-am cunoscut și am deve-nit prieteni. Am făcut și o emisi-une împreună. S-a întâmplat de câteva ori, când redactorii muzicali erau plecaţi în concediu sau lipseau în același timp. Cel mai tânăr din redacţie era bun la

toate. Atunci mi-a spus să fac un top 20. Nu știam ce presupunea asta, dar m-a asigurat că este simplu și mi-a explicat cum se face. Cornel este un caz special, la care ţin foarte mult și aș vrea să-l valorific cândva în folosul nostru și în memoria lui. A fost unul dintre foarte puţinii care ar fi făcut o carieră și ar fi avut un

nume chiar și fără Europa Liberă. Își făcuse o platformă și un nume încă din România. Fi-ind extrem de pasionat de muzi-că, a reușit să se impună la Radio București. Aici a început cu o emisiune de jazz, apoi a lansat emisiunea Metronom. Cornel a ignorat cenzorul de la Radio B u c u -rești. În-

tr-o e m i -siune, a schimbat componenţa acesteia aprobată de cenzor. A schimbat o melodie cu una de protest. Se în-tâmpla la începutul lui 1969. Era o melodie de protest împotriva invadării Cehoslovaciei. A pus Beatles, cu Back in the USSR. Asta l-a costat. Emisiunea i-a fost interzisă. Era un tip foarte sufletist și foarte angajat. Cât a fost în România, a promovat cât a putut muzica românească și tinerii care voiau să facă muzică pe atunci. I-a plăcut foarte mult Phoenix și i-a sprijinit cât a

putut. Îmi pare bine că lucrul acesta nu a fost uitat. La Mün-chen ne-am apropiat și pentru că eram cei mai tineri din redac-ţie. Cred că influenţa extraordi-nară pe care Cornel o avea în România în rândul tinerilor a speriat îngrozitor regimul, parti-dul și Securitatea. Sunt foarte multe dovezi în acest sens: două texte de pe blogul lui Adrian Cioflâncă, două declaraţii ale to-varășului Ion Iliescu, ministrul Tineretului în 1971, în care se ia nominal de Cornel Chiriac. Îi preocupa foarte mult chestia asta.

Aţi afirmat că la Revoluţie secţia română de la Europa Li-beră a fost „luată de val”. Au fost derapaje?

Am sărit din cadru atunci. Acea rigoare care ne-a ghidat și ne-a caracterizat tot timpul a fost lăsată la o parte. Reascul-tând emisiunile din acea perioa-dă și rememorând evenimentele, nu cred că voi mai trăi vreodată stări de o asemenea încărcătură nervoasă și emoţională ca a tunci. Într-o viaţă de om nu se întâm-plă asta de două ori. Noi trăiam totul de la mare distanţă, dar îmi

dau seama cât de intensă era

a c e a

e mo ţ i e pentru cei din

România. Emoţiile te co-pleșesc, iar controlul și raţiunea trec undeva pe planul doi. Mă deranjează când se afirmă că Eu-ropa Liberă a dezinformat și a vorbit despre miile de morţi de la Timișoara. Se poate verifica. Noi am citat niște surse. Sigur că trebuia să ne dăm seama că ace-le cifre nu erau realiste. Lumea spunea că tot ce afirmam noi era declarat de Europa Liberă. Sursa nu mai conta.

„Vedeam în presa românească cel mai frumos rezultat al Revoluţiei”

În 1989 am obţinut liber-tatea mult dorită și visată.

Există astăzi libertatea presei? Cum au evoluat

lucrurile?Sunt extrem de dez-

amăgit. În anii ’90-’91, când am venit pentru prima dată în ţară după Revoluţie, eram îndrăgostit de noua presă din România. Primii mei prieteni au

fost cei de la Academia Caţavencu. Vedeam în

presa românească cel mai frumos rezultat al

Revoluţiei și lucrul care îmi dădea cea mai multă

speranţă pentru mersul lu-crurilor în viitor. Acum sunt

dezamăgit că lucrurile au mers atât de prost și continuă să meargă tot mai prost. Astăzi, presă bună înseamnă câteva mici excepţii, într-un peisaj îngrozitor de urât. Excepţiile nu pot juca rolul pe care ar trebui să-l joace o presă bună într-o so-cietate așezată.

Sunteţi informat corect în România?

Simt că mă lupt constant cu dezinformarea și sunt într-o lup-tă permanentă cu diversiunile din presă, dar am destule repere și suficientă experienţă ca să știu cum ajustez informaţia și

să-mi fac o imagine corectă. Mă lupt cu un noian de mizerie, ma-nipulare și dezinformare.

Se mai poate face ceva acum?

Numai noi putem să facem ceva. Societatea românească este încă prea săracă, nu neapărat material, ci pentru a-și permite o presă de calitate. Nivelul de dez-voltare al unei societăţi se mă-soară prin calitatea presei. Con-cluzia ar fi destul de neplăcută în cazul nostru: nivelul societăţii românești nu este unul foarte ri-dicat. Cum suplinești lipsa aceasta? Și factorul material joa-că un rol foarte mare. Nu poţi aspira la un nivel spiritual foarte înalt atâta timp cât trăiești în să-răcie. Fără șanse reale de pro-gres, o societate nu poate să de-vină mai bună. Este un fel de cerc vicios. Cred că singurul lu-cru care menţine România pe o cale rezonabilă este faptul că a avut norocul integrării în struc-turile europene. Altfel, cred că eram de multă vreme un fel de Ucraina. România a avut mare noroc prinzând acea perioadă în care, din considerente politice, Uniunea Europeană și NATO au considerat util și necesar să o ac-cepte. A fost o mare șansă. Nu suntem la nivelul cerinţelor și, ca de multe ori în istoria noastră, România a avut noroc și șansă.

A consemnat Andrei GiurgiaFotografii de Corina Gologoţ


14 | ESEU

Mioara Anton

Cotidianul comunist

Teodora ManeaDetaşatul cultural

Limba şi lumea

Tezele din iulie”, care anun-ţau „dezvoltarea conștiin-ţei socialiste” și „educarea

comunistă” a societăţii, erau in-compatibile cu năravul încetăţe-nit al chelnerilor, frizerilor, vân-zătorilor și șoferilor de taxi de a pretinde și primi sume de bani pentru serviciile pentru care erau oricum plătiţi. În realitate, însă, prin această campanie, re-gimul încerca să pună capăt unor practici negative, generali-zate în aparatul administrativ: furturi, delapidări, trafic de influ-enţă, corupţie. Deteriorarea con-diţiilor economice, lipsa produ-selor alimentare și raţionalizările, precum și calitatea îndoielnică a celei mai mari părţi a bunurilor de larg consum favorizase apari-ţia acestor fenomene îngrijoră-toare pentru ordinea statului so-cialist. Abundenţa de la mijlocul anilor ’60 tindea să devină o amintire. Într-o scrisoare anoni-mă, din 8 septembrie 1970, se consemna cu ironie că în orașul Satu Mare se îmbunătăţiseră condiţiile de aprovizionare oda-tă cu detașarea unor miliţieni ce

reușiseră să ordoneze cozile pe două rânduri.

Considerate forme de para-zitism social, șomajul și bacșișul fuseseră încadrate ca atare, în 1970, într-o lege specială, care prevedea sancţiuni severe împo-triva celor care refuzau să se an-gajeze sau își sporeau veniturile pe căi ilicite. Cetăţenii revoltaţi, muncitori, strungari, coopera-tori, cereau prin vocea propa-gandei de partid sancţionarea exemplară a celor care își făcuse-ră un obicei din a-și dubla sau tripla veniturile utilizând mita, șperţul și bacșișul. Se cerea lipi-rea de afișe în magazine, restau-rante și hoteluri prin care să fie anunţată interzicerea bacșișului, după cum se solicita organizarea de conferinţe publice în institu-ţiile predispuse la această practi-că „fanariotă, lipsită de etică”.

Un cetăţean cinstit și indig-nat semnala cazul revoltător al unui croitor din Brașov care fu-sese descoperit că deţinea ilicit două mașini, o Dacia 1300 și un Renault-16, 100 de cămăși, 20 de costume bărbătești, 20 de pe-rechi de pantaloni, 8 paltoane, 20 de perechi de pantofi și alte

bunuri a căror ordine nu o mai reţinuse. Pentru eradicarea aces-tui „revoltător nărav, factor polu-ant al mediului etic”, Chivu Con-stantin, pensionar din București, propunea recrutarea unor „agenţi voluntari obștești”, dotaţi cu in-signe de buzunar și agende, care să depisteze în timpul unor rai-duri camuflate formele de bacșiș, dar mai ales frecvenţa cu care acestea erau încasate. Agenţii puteau fi folosiţi și pentru identificarea „lăţoșilor”, a celor îmbrăcaţi sumar, „paraziţii soci-ali”, care începuseră să-și facă apariţia chiar și la televiziunea naţională. Dorinţa i-a fost înde-plinită și, peste numai un an, era promulgată legea referitoare la instituirea controlului obștesc în toate instituţiile statului.

În spatele spectacolului pro-pagandistic regizat de Scânteia, realitatea socială arăta diferit. Vocile celor de jos au fost mirate de gălăgia nefirească a celor de sus, care patronau și încurajau reţelele de influenţă din interio-rul partidului. Pentru Doru Ion din Timișoara, programul ideo logic lansat în iulie era lipsit de conţinut, întrucât cei numiţi

„să educe poporul” înţelegeau doar să profite de funcţiile pe care le deţineau. Nimeni din conducerea partidului nu părea să fie deranjat de atenţiile pe care activiștii le primeau atunci când erau trimiși pentru control în teritoriu, de obișnuinţa docto-rilor de a stabili tarife speciale pentru serviciile medicale sau de mita oferită cu generozitate pentru admiterea în învăţămân-tul liceal sau superior: „Oameni cu cultură, ziare, radio, televiziu-ne, s-au repezit asupra bărbieri-lor că iau bacșiș. Această catego-rie de oameni ai muncii ar fi trebuit să fie cei mai din urmă care să fie atacaţi (…). Trebuia să

se înceapă cu asanarea conștiin-ţei medicilor, avocaţilor, profeso-rilor, chiar universitari, la care vine porcul gras de sfintele săr-bători și el pe de altă parte sforă-ie în ziare sau televiziune cu sfa-turi de etică socială”.

Rezultatele campaniei au fost dezamăgitoare pentru apa-ratul de propagandă. La trei luni de la lansare, un raid prin restau-rantele și magazinele bucurește-ne scotea la iveală faptul că bacșișul continua să supravieţu-iască, iar îndemnul lansat de Ti-tus Andrei, la 23 iulie, „Bacșișul trebuie să dispară! Nici numele să nu-i mai rămână!”, rămânea o simplă retorică.

Descifrarea unei limbi stră-ine era în mintea mea descifrarea unui cod. De

exemplu, am început cu CHIEN. Eram sigură că înseamnă CÂI-NE. Deci C = C, H = Â, E = N, N = E. Am făcut la fel cu alte cuvinte, liste peste liste, în ideea că voi ajunge la un alfabet cu cores-pondenţă totală. Eram foarte mândră să le arăt tuturor că am descifrat limba franceză și acum voi citi Pif. Mare a fost dispera-rea când literele au început să se suprapună, iar cuvintele descifrate nu aveau nici un sens. Mai întâi am dat vina pe câinele Pif și pe Hercules, motanul alb-negru, că vor să mă inducă în eroare și că produc nori albi, plini de cuvinte fără sens. După marea mea dis-perare, Bunicul a încercat să-mi explice că limbile străine funcţio- nează altfel. El prinsese ceva ger-mană în război, așa că m-a învă-ţat să număr până la zece. Îmi amintesc sentimentul straniu de rușine când trebuia să pronunţ cu voce tare cuvinte ciudate,

șiruri anormale de sunete: ainţ, ţvai, drai…

Prima mea iubire a fost lim-ba franceză, datorită unei profesoare excelente și romanelor lui Dumas. Engleza am urât-o din cauza lui Oachi, profa tem-belă care ne obliga să purtăm părul în două cozi împletite. Părul meu nu era suficient de lung, iar împletit așa arăta ca două cioturi anoste împungând de sub bentiţa eternă. Îmi pur-tam părul strâns în coadă. M-a dat afară pentru că trebuia să-mi fac două cozi împletite. A doua oră am venit cu trei cozi cretine împletite și iar am aterizat pe cu-loar. Așa că ora de engleză era masacrată în orarul de pe perete, iar verbele din chenarele roșii ale cărţii mi se păreau un calvar

fără sens. Încă le urăsc, urăsc lo-gica timpurilor ciudate, polifo-nia și polisemia care fac imposi-bile regulile de pronunţare. Când pe la 20 de ani m-am apucat să învăţ germana, mi s-a părut că sunt într-un rai lingvistic. Oame-nii ăștia chiar au reguli, există relaţii destul de univoce între sunete și litere, iar în învăţarea unei limbi străine asta este ca și cum ai merge pe marginea unei prăpăstii cu mâna prinsă de o balustradă solidă. E destul că gramatica și topica propoziţiilor, valenţele verbelor și genul sub-stantivelor te scot din sărite, dar măcar știi cum să pronunţi.

De aproape opt ani trăiesc îmbibată de limba engleză pe care am urât-o. Și ea mă urăște la rândul ei, îmi întinde mereu

capcanele vocalelor lungi sau scurte, care schimbă penibil semnificaţia cuvintelor. Piis sau pis, șiit sau șit, șiip sau șip, biici sau bici. Așa că, atunci când mă grăbesc, pace se transformă în pipi, o foaie de hârtie se aude ca o foaie de rahat (asta mă face mereu să tremur de frică să nu le spun studenţilor ceva în gra-bă!), oaia se transformă în va-por și plaja în căţea. Cel mai mult detest faptul că această limbă este singurul meu drum de întoarcere spre cariera uni-versitară, singura fereastră prin care oamenii pot vedea ce este în capul meu.

Relaţia mea cu limbile a de-venit maladivă. Copilul meu nu are limbă maternă, are doar lim-bă paternă, pentru că în casă se

vorbește germana, deși îm-pestriţată din ce în ce mai mult cu engleza. Am încercat să vor-besc în română cu el, dar am des-coperit că o limbă are nevoie de mediu unde să crească, de dia-log, de jocuri, de o curiozitate care să o facă dorită. Fără mediu, o limbă este moartă. O limbă vorbită doar în casă devine o limbă casnică și săracă. Vocabu-larul ei se restrânge la activităţi-le rutinei cotidiene, iar noutatea care pătrunde intra muros-ul do-mestic are sunetele limbii care a produs-o.

La fel ca încercarea mea co-pilărească de a stabili o cores-pondenţă magică a literelor, o limbă străină nu este o traducere punctiformă a cuvintelor. Limba este o lume. Limba se învaţă, se cultivă, se trăiește și se însușește în același fel în care învăţăm să vieţuim într-un anumit loc. Sau să vieţuim, în genere.

Cititorii ziarului Scînteia descopereau cu uimire, în dimineaţa zilei de 23 iulie 1971, că regimul le pregătise o nouă surpriză, care luase forma unei campanii de „stârpire” a bacşişului. Un obicei al

pământului devenise peste noapte unul dintre inamicii de temut ai eticii şi echităţii socialiste.

Pe la vreo cinci sau şase ani am descoperit la bunici nişte reviste cu benzi desenate Pif. Nu prea ştiam ce este o limbă străină la vremea aceea, iar unchiul Titi mi‑a spus că nu poate să‑mi citească, pentru că nu ştie limba. Am crezut că nu are chef, aşa că am încercat să le descifrez singură. Mi‑am imaginat că, dacă voi fi sigură ce înseamnă un

cuvânt, voi reuşi să identific literele, care erau, în mod clar, puse în altă ordine.

Caricatură publicată în Scînteia, ediţia din 12 septembrie 1971

Bacşişul ilicit


ESEU | 15

Radu Diaconu

Povestiri bune, marketing mincinos

Politica arhitecturii Dragoş Dascălu

Dezamăgirea vine din fap-tul că ambalajul acestui produs este înșelător; ci-

titorul în căutare de „scandal” va parcurge cu oarecare interes pri-mele trei texte pentru ca apoi să descopere povestiri mai degrabă cuminţele. Presupunând că sus-numitul cititor alege să în-ceapă de la sfârșit, el se va afla în exact aceeași situaţie: ultimele trei texte sunt cât de cât „deo-cheate”, dar atât!

Nici aceste șase povestiri care deschid și închid seria nu produc însă vreun șoc simţitor oricui e cât de cât familiarizat cu literatura ultimilor cincizeci de ani; dacă despre „cartea cu vam-piri” a Elizabethei Kostova, Co-lecţionarul de istorie, s-a spus că nu conţine mai mult de o ceașcă de sânge vărsat în cele aproape o mie de pagini, și despre Miros de roșcată amară… a lui Alexe se poate spune, la fel de onest, că abia dacă umple cu umori ale amorului un amărât de pahar.

Textele au totuși valoare, dincolo de veșmântul „scanda-los” care, în mare parte, nu li se potrivește (și autorul e conștient de comercializarea la care e

supusă literatura sa – a se vedea, în această privinţă, Frenetica moarte a lui Martin Heidegger, penultima povestire a volumu-lui). Dan Alexe scrie cu umor, cu ritm, știe să creeze întâmplări și deznodăminte, atinge pe alocuri note sentimentale – și, atunci când o face, pune frâu verbozită-ţii de care în alte circumstanţe nu duce lipsă în favoarea unei exprimări eliptice, simple, care scoate în evidenţă încărcătura emoţională a naraţiunii. Aceste povestiri dramatice, recomanda-te de Radu Paraschivescu în pre-faţa cărţii, sunt, în mod ironic, și cele mai cuminţi: Viciu de proce-dură, Anka Butt și Poveste de Crăciun narează dramele unui bătrân, unui tânăr și unui copil într-o manieră dibace, dincolo de inserţiile mai degrabă acci-dentale din domeniul sexualului; de exemplu, singurul pasaj „scandalos” din Poveste de Cră-ciun (scurtă relatare la persoana întâi a plasării unui copil la orfe-linat) e următorul: „mi-au expli-cat că […] dacă mă fute vreunu’ în cur am dreptul să mă plâng la director, dar că mai bine învăţ singur să mă bat”.

Celelalte texte nu sunt nici ele lipsite de un libertinism care înlătură eventuala monotonie, iar când se adaugă acestei reţete și o doză sănătoasă de referinţe culturale și intertextuale, rezul-tatul n-are cum să fie plictisitor – și nu e. Istoria șamanismului românescu e un astfel de ames-tec între naivitatea naratorului și erudiţia ţicnită a personajului principal, dublate de un suspans atent creat și dialoguri la fel de reușite, în aceeași cheie a unei culturi înalte, mascate în limba-jul periferiei; de pildă, într-o dis-cuţie asupra moralităţii amendă-rii călătorilor ce nu plătesc bilet în cursa cu un tramvai clandes-tin, întâlnim această replică de efect: „Și ăla, la greci, care-i tre-cea pe oameni apa morţilor, le lua numai un bănuţ, nu-i escro-ca. Care nu plătea, le futea o vâs-lă-n cap, da’ tot îi trecea apa până la urmă”.

Vulgaritatea e prezentă deci mai degrabă în limbaj decât ca substanţă narativă: în cele 12 (din 33!) povestiri în care se descrie actul sexual propriu-zis – în pasaje care nu depășesc mai mult de 3-4 rânduri –, tema nu e nici măcar o singură dată respectivul act sexual, ci fie rela-ţia dintre un narator, care-și joa-că cu obstinaţie și autoironie cartea culturii ca mijloc de cuce-rire, și partenerele sale, fie o preo cupare de natură mai abs-tractă, asupra cuvintelor și a le-găturilor acestora cu lumea

(deși, evident, această temă e și ea parodiată). Autoironic, nara-torul se prezintă ca lingvist epatant, care citește „ostentativ la terasă” din „unealta de seduc-ţie”, o Ramayana în ediţie bi-lingvă sanscrită-rusă, condiţie care îl duce adesea în tot felul de incompatibilităţi tragi-comice cu partenerele sale. Aceste două-sprezece povestiri nu alcătuiesc însă majoritatea volumului; cele-lalte sunt fie total lipsite de orice fel de referinţă explicit sexuală, cum e, de pildă, Sâmbăta morţi-lor, fie prezintă doar vulgaritate ocazională de limbaj; în orice caz, adjectivul „scandalos” din titlu pare să joace nu atât un rol descriptiv, cât comercial.

În acest context, tonul excesiv de negativ cu care Marius Chivu desfiinţează volumul lui Alexe, numindu-l, fără nici un temei, „o suită de variante ale aceleiași fantezii erotice, istorisite la per-soana întâi”, pare să meargă, în scop critic, pe aceeași linie pe care a mers, în scop de promova-re, și ideea de marketing a Editu-rii Humanitas. Marius Chivu dovedește o vervă critică lipsită de argumente, părând să nu ţină cont de faptul că nu se poate vor-bi numai despre un singur nara-tor și despre șirul său de aven-turi erotice – am văzut deja eterogenitatea celor 33 de po-vestiri. Culmea criticii lui Chivu vine când, într-un exces de preţi-ozitate, afirmă că „volumul este nerecenzabil cu instrumentele criticii literare” și îi oferă, cu o pedanterie condescendentă, lec-ţii de stil autorului.

Departe de a fi un „porno pentru tocilari”, cum îl numește Marius Chivu (cu observaţii per-fect aplicabile unora dintre po-vestirile selectate de el pentru antologia Primul meu porno), volumul de povestiri al lui Dan Alexe reprezintă o lectură în ge-neral plăcută și pe alocuri chiar ofertantă pentru majoritatea citi-torilor; iar dacă ele nu se pretea-ză la „instrumentele criticii lite-rare”, ce ne împiedică să credem că problema nu e chiar a acesto-ra din urmă?

M iros de roșcată amară și alte povestiri scandaloase, colecţia de proză scurtă a lui Dan Alexe, e un produs de marketing care dezamăgeşte. Povestirile sunt însă reuşite.

De unde, atunci, această dezamăgire?

Mahalaua, uliţa, strada, cartierul au oferit o formă de organizare intermediară, ce stimula și parti-

ciparea la viaţa publică. Veriga lipsă ce micșorează distanţa

dintre individ și administraţie, dintre in-divid și partid, dintre individ și stat. Căci, cu cât distanţa dintre individ și stat creș-te, statul mărindu-și eficienţa și puterea, cu atât implicarea individului este mai scăzută, mergând în urma dezamăgirii până la retragerea completă din viaţa pu-blică (măsurată printre altele și prin lipsa participării la vot).

La Drăguș, în Ţara Făgărașului, am regăsit, prin intermediul Atelierului „Ur-banizare și peisaj cultural rural”, organi-zat de asociaţia Centrul pentru Mediul Construit, vecinătatea ca instituţie. În-tr-adevăr, mai puţin importante ca în peri-oadele trecute, cele 11 vecinătăţi din Dră-guș sunt încă funcţionale. Acestea aveau grijă de propria stradă, decideau ce lu-crări se fac, îi ajutau pe cei în dificultate, construiau casele din vecinătate și ale-geau un reprezentant, „tata de vecin”, cu rol executiv și de reprezentare în discuţii-le cu administraţia. Distanţele dintre indi-vid și administraţie sunt reduse, fiind

posibilă chiar o formă de democraţie par-ticipativă veritabilă și eficientă.

Poate părea că discuţia despre veci-nătate nu are nimic de-a face cu arhitectu-ra sau cu o politică a arhitecturii. Vecină-tatea însă este o instituţie socia lă puternic

legată de loc, de me diul construit. Nu este astfel întâmplător că una dintre primele încercări de creare a vecinătăţii este lega-tă de o formă construită. Clarence Perry, sociolog și urbanist, propune o schemă ce a ajuns să fie aplicată la nivel mondial, în

care vecinătatea era definită și de „calita-tea arhitecturii, aranjamentul străzilor, plantările în lungul curbelor și în grădini, aranjamentul și fundalul clădirilor și rela-ţia cu magazinele (…), toate elementele ce intră în mediul unei case și constituie at-mosfera sa exterioară”. Este evident as-tăzi că una nu o determină în mod auto-mat pe cealaltă. La Drăguș, vecinătăţile arată în mare parte la fel. Acest lucru nu înseamnă însă că arhitectul și urbanistul nu au nici un rol. Conștientizând aceste condiţii date, prin intervenţiile construite sau prin procesul gândit, modul de orga-nizare pe vecinătăţi poate fi stimulat, iar indivizii pot fi capacitaţi. La Drăguș, in-tervenţia construită poate fi un element de testare și recreere a vecinătăţii.

Oare ne putem imagina procese simi-lare, proiecte de arhitectură, design urban și urbanism care să favorizeze apariţia, consolidarea și capacitarea unor vecină-tăţi în orașe? Cred că aceasta este una dintre temele principale de reflecţie pen-tru arhitectură și pentru arhitecţii care își propun să atingă un scop social sau poli-tic pentru proiectele lor – reconstrucţia ve-cinătăţii.

Cetăţean, caut vecinătate

Ne lipsesc vecinii. Nu din punct de vedere fizic, pentru că toţi avem pe cineva care trăieşte în apartamentul sau în casa de lângă, ci acea structură, instituţie socială, bazată pe

reciprocitate, mobilizare, cooperare denumită vecinătate.


16 | VITRALIU

Fără agendă

Politicieni și intelectuali

Doi fraţi ziuatici: T. Maiorescu şi V.A. Urechia

Daniel Cristea-Enache

Calculul politicianului au-tohton pornește de la bu-na-credinţă a intelectua-

lului și o folosește; în schimb, buna-credinţă nu conștientizea-ză calculul. Făcând un joc de cu-vinte, aș spune că nu-l calculea-ză, nu știe și nu poate să facă asta.

E motivul pentru care în Ro-mânia postrevoluţionară avem intelectuali taxaţi ca iliescieni, feseniști, băsiști, pedeliști, pese-diști, dar nu avem politicieni a căror imagine să fie debitoare asocierii simbolice cu intelectua-lii care i-au susţinut. Asimetria e spre paguba intelectualilor, acu-zaţi de colegi ai lor pentru a fi susţinut un președinte sau altul, un partid aflat la Putere, o struc-tură care, mă-nţelegi, a făcut atâta rău ţărișoarei… Ar fi aproape co-mic (de unde și trimiterea la Ca-ragiale) dacă în spaţiul nostru public ar fi existat mai multă rela-xare, puţin umor și o undă de re-lativism. Din păcate, și imediat după ’90, și după ’96, și după 2004, unde ne-am uitat, am văzut numai figuri încruntate, posomo-râte, încrâncenate. Un ministru

ca Pleșu, cu relaxarea sa, enerva pe toată lumea: și pe exponenţii fostului regim, și pe susţinătorii Pieţei Universităţii.

Acest scenariu al conflictu-lui perpetuu, al demolării „adver-sarului”, al demonizării celui de altă părere decât a ta, i-a favori-zat în mod clar pe politicieni și a făcut mult rău comunităţii noas-tre intelectuale. Primii din așa ceva au trăit și trăiesc: se acuză reciproc de cele mai oribile ma-șinaţii, pe care tot ei le fac, se despart zgomotos și cooperează pe ascuns, se trădează cu pasiu-ne și se „ceartă” cu schepsis. Au învăţat (de unde oare? când? de ce așa ușor?) toate modurile imaginabile și inimaginabile de a manipula electoratul în intere-sul lor; și au înţeles că numai îm-preună pot reuși.

Intelectualii, însă, au pierdut masiv din investiţia lor de încre-dere – totală – într-un politician sau altul, într-un lider de partid și în partidul însuși. Indiferent de culoarea aflată la Putere, an-terior în Opoziţie, intelectualul de bună-credinţă, mizând totul pe exponenţii ei, s-a văzut înșe-lat în așteptări, păcălit de realita-tea politică, umilit de calculele reci. Principiile sale, proiectate idealist în politicienii autohtoni, nu au fost și ale lor. A fost sufici-entă trecerea unor ani pentru ca acest lucru esenţial să se vadă.

Ce au făcut politicienii noș-tri știm. Se vede în jur, în realita-tea socială pe care ei au constru-it-o până la nivelul la care au putut. Dar ce ar fi trebuit să facă intelectualii noștri de bună-cre-dinţă pentru a nu fi anexaţi,

confiscaţi simbolic, mistificaţi și utilizaţi?

Cred că ar fi trebuit să pună o distanţă între ei și politicieni; și să fie, fără excepţii, solidari cu colegii lor, indiferent de culoa-rea opţiunii fiecăruia. Era și este mai importantă solidaritatea in-telectuală manifestată în timpul epocii de aur ceaușiste decât evoluţia pe un culoar ideologic cu desfiinţarea, în efigie, a celor de pe alte culoare. Era și rămâne mai importantă solidaritatea an-ticeaușistă manifestată de So-rescu și Ana Blandiana în anii ’80 decât ruptura din anii ’90 a celor doi, prinși ca într-un meca-nism diabolic în conflictul poli-tic.

Azi asistăm la același tip de ruptură, pe linia de conflict a mandatelor lui Traian Băsescu. PDL-ul și PNL-ul fac alianţă,

după ce s-au acuzat de toate rele-le pământului strămoșesc; Crin Antonescu a divorţat de Victor Ponta și este cel mai vajnic com-batant împotriva fostului tova-răș de idealuri; Traian Băsescu demonizează PDL-ul pe care l-a susţinut; Tăriceanu vrea să-l sus-pende pe Băsescu, după ce a fost premier, cu Băsescu președinte; PSD-ul tună și fulgeră împotriva UDMR, făcând apoi apel tocmai la UDMR… Pe acest carusel de bâlci, cu foști aliaţi care se lovesc și foști dușmani care se îmbrăţi-șează, intelectualul român, cel de bună-credinţă, rămâne fixat în proiectul lui idealist, în setul său de principii. Înţeleg perfect sila lui Patapievici, apoi a lui Cărtărescu, de a mai evolua, cu scrisul lor angajat, în acest spa-ţiu al lipsei de cuvânt, de onoare și de bun-simţ.

Când intelectualul român va fi și puţin politician, nelăsând un actor politic să-i folosească ima-ginea și numele pentru propria agendă, o filă deloc glorioasă a vieţii noastre publice va fi, în sfârșit, întoarsă.

Ce face diferenţa între un politician şi un intelectual român, chiar dacă, uneori, cele două categorii se întrepătrund, de la Iorga la Paleologu şi de la Maiorescu la Manolescu? E diferenţa dintre calculul de oportunitate şi naivitatea bunei‑credinţe.

Slăbiciunea marelui om de stat pentru damele deja măritate ce nu se feresc a

șugui cu holteii – exemplarele mai „frumușele”, cum le numeș-te aghiotantul domnesc – e um-brită însă de trebi mai urgente. Cert lucru, nici unul nu respectă promisiunea dezlegării tainelor, deși mulţi ar fi vrut să afle cum de reușise timidul Basil să în-treacă performanţele unui Byron și să ţină (simultan) nu două, ci trei surori. Inflamând fantezia posterităţii critice, nu se face lu-mină nici măcar în acea sordidă afacere a incestului între fiica legitimă (Corina) și fiul nelegi-tim (Căpitanul Guriţă), sfârșită prin sinuciderea ca în filme a cu-plului, exact în patul dăruit de controversata regină iberică Isa-bela a II-a.

Așa cum ni-l dezvăluie scrie-rile sale intime, Urechia pare un tip impersonal, tot așa de apoli-nic pe cât era și liderul Junimii, el însuși autor al unui jurnal ra-refiat. Preciși în datarea triumfu-rilor zilnice, amândoi ne oferă un sinopsis al voinţei de putere și o reţetă a succesului aclamat în for. De unde și fascinaţia amândurora pentru oratorii

înzestraţi și pentru secretele elo-cinţei, artă însușită la perfecţie de ei înșiși și temă a unor reflecţii cu posibil substrat au-toscopic. Deși multe vor fi fost motivele de invidie, Maiorescu și Urechia împart totuși aceeași zi de naștere (15 februarie), deta-liu semnificativ, după cum se va vedea în cele ce urmează. Pentru unii ca ei, „tainele vieţii” se con-sumă la suprafaţă, ocupând demnităţi publice sau inventân-du-le ad usum delphini; când nu se află în vreun post la minister, păstrează totuși calitatea lideru-lui cultural incontestabil, în fruntea Convorbirilor sau a Ate-neului; când nu obţin fotoliul de parlamentar, pot face oricum po-litică de pe margine, propovădu-ind junimismul sau naţionalis-mul. La o adică, notaţia lapidară, cvasi-funcţionărească poate lipi un certificat de deces în contra-pagina unei râvnite diplome, poate înregistra, mereu egal, tra-gedia pierderii fiului Tancred și bucuria acceptării ca membru în Academia spaniolă.

Trăitor în vremea constitui-rii trusturilor gazetărești, printre care și cel din jurul Convorbirilor literare, V.A.U. a beneficiat de

ceea ce astăzi s-ar numi publici-tate negativă. Cu excepţia prie-teniilor „crocodilești” de la Revista contimporană (Petre Grădișteanu, G. Sion) sau a su-periorilor ierarhici (Kogălni-ceanu, I.C. Brătianu), toţi îl

persecută; de la Maiorescu, Has-deu, Eminescu și până la Iorga, nimeni nu are pentru „urechiat” o singură vorbă bună. Dintre

toate execuţiile publice care i-au călit răbdarea, mai cunoscută este cea a junimiștilor. Pentru că metafora „corridei” îl satisfăcea pe însuși Urechia (vezi Elocinţa română, 1866), vom spune că Maiorescu își asmute victima ca un torero, în vreme ce Eminescu îl execută ca un matador, cobo-rându-se la invectivele din Ure-chiada sau din alte materiale colaterale Satirelor II și III, reali-zate între 1875 și 1876.

Prima acuză a poetului – și a junimiștilor ce-l îmboldeau cu aplauze de pe margine – se refe-ră la lingușitorul proiect al lui V.A.U. de a publica o biografie a noului principe, Carol I. Volumul iese în 1868 fără a produce prea mare entuziasm printre cărtu-rari, mai ales în rândurile altor aspiranţi la onoruri regale, cum Maiorescu însuși pare să fi fost. Nu întâmplător, spre finele seco-lului, își va edita cele 4 volume de discursuri politice sub prea-supusul titlu Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I. Cuvin-te-cheie: dezvoltare politică și dinasticism. Cine știe dacă nu din astă pricină „regală” strică

Maiorescu prieteșugul cu Ure-chia…

Reglându-și tirul cu niscaiva „observări polemice” (1869), cri-ticul duce gâlceava pe culmile paroxismului (vezi Beţia de cu-vinte, 1873). Relaţiile vor rămâne încordate până spre 1880, când liderul junimist se strecoară printre membrii fondatori ai Academiei Române și devine vi-oara întâi în comisia de unificare a ortografiei limbii. Altfel, me-morialistul simte nevoia să clari-fice filmul relaţiei cu Maiorescu, precizând mai ales coincidenţe-le de gândire (pp. 365-371). Cu toate că nu pusese umărul nici la înfiinţarea Societăţii Academice Române (ba chiar își dăduse demisia în 1869), nici nu sprijini-se proiectul Ateneului Român, el se va instala comod într-o insti-tuţie gândită, după model fran-cez și spaniol, de însuși hulitul V.A. Urechia. Până aici mergea imperturbabila dispoziţie apoli-nică a marelui Titu Maiorescu! Firește că i-ar fi venit peste mână să admire nu propria reflecţie în oglindă, ci tragica agitaţie a unui geamăn care gândea și făcea aproape același lucruri ca și el.

Roxana Patraş Anecdota rimează


JURNAL | 17

Dorin David

Fals jurnal de câteva ţări europene

Nici nu știu despre care dintre ţările sau orașe-le vizitate în luna au-

gust să scriu într-un fals jurnal atât de scurt. Dacă ar fi să aleg câte un cuvânt, două care să descrie cât mai bine ce am sim-ţit în fiecare loc, atunci cam așa ar sta lucrurile: Viena și Salzburg – opulenţă imperială; Milano și Veneţia – aglomera-ţie renascentistă; Postojna (Slovenia) – grote superbe; Budapesta – monumentală; Elveţia (de la St. Moritz până la Matterhorn): incredibilă; Ro-mânia – de toate.

Toate ţările au și bune, și rele. Dar, oricât aș încerca să ignor părţile negative și să mă gândesc numai la cele po-zitive din România, nu e posi-bil: parcă în ţara asta s-a răs-turnat căruţa cu draci împieliţaţi și nici un Dănilă Prepeleac nu le mai vine de hac.

Pentru că, dacă într-ade-văr salina din Turda e specta-culoasă, organizarea mai are

de lucru: parcare mică pentru un număr astronomic de vizi-tatori (când am ajuns noi, pe toate câmpurile din jur erau deja mașini parcate, și tot nu era loc suficient); dacă stai aș-teptând liftul, atunci staaaaai (mai bine nu: am mers pe scări, pentru că până în sala mare nu e chiar rupere de picioare). Dar dacă vrei să ajungi la lăcușorul care este mai jos cu câteva etaje, atunci să ai răbdare e puţin spus: cel puţin douăzeci de minute am stat în faţa scării, într-o îm-bulzeală crescândă (firește că, într-un final, am renunţat). La Postojna s-a întâmplat așa: locuri în parcare suficiente; am cumpărat biletele la unu fără un sfert pentru intrarea la ora unu cu grupul de limbă engleză. La intrare, normal, multă lume, dar la unu eram cu toţii îmbarcaţi în trenule-ţele cu care se pătrunde doi kilometri în inima peșterii. Apoi încă un kilometru de plimbare la pas, printre

minunăţiile de stalactite și stalagmite. În final, înapoi cu trenuleţul. Totul a mers ca pe roate. Minusuri: cealaltă peș-teră, Vivarium Proteus, nu-și justifică preţul biletelor, care sunt oricum piperate: pentru o familie cu doi copii, ambele peșteri, plus parcarea costă dublu faţă de celebra Grădină Zoologică Tiergarten Schön-brunn din Viena, unde chiar ai ce vedea o zi întreagă.

Clujul e frumos, dar e un calvar să intri, să ieși sau să circuli prin oraș. La fel și Salzburgul: străduţe vii, forfo-ta turiștilor și a localnicilor, cafenele celebre, case memo-riale, cetatea care veghează de pe deal etc.

În Austria, circulaţia pe autostradă este fluentă; la fel și în Italia, dar există restricţii de viteză de care italienii ori-cum nu ţin cont. Și în Slove-nia se circulă bine pe auto-stradă. Până și Croaţia, pe care am tranzitat-o în drum spre Ungaria, are autostrăzi

foarte bune. Ungaria, deja o știe toată lumea, stă nu bine, ci foarte bine la acest capitol.

Mai are rost să zic ceva despre Elveţia, despre cum se poate circula prin munţi la o înălţime de peste 2 000 de metri? Noi avem Transalpina, însă o ţinem închisă. Românii au fost binecuvântaţi cu munţi frumoși, de care însă nu au grijă. Elveţienii au și ei munţii lor, mai mari și mai spectaculoși. Dar drumurile – fie de fier, fie de piatră – cu ajutorul cărora poţi ajunge în inima acelor munţi le-au fă-cut singuri. Nu e ieftin să mergi cu trenul până la Gor-nergrat, o „gară” la peste 3 000 de metri (accesibilă cu funicularul încă din 1898), de unde se văd toate vârfurile, inclusiv Monte Rosa, mai înalt decât Matterhorn. Ori-cum, merită toţi banii!

În vecinătatea oricărui om, chiar și a celui mai delicat, există zone primejdioase,

în care este riscant să te aven-turezi. Ca în cazul acelor ma-carale liniștite care te averti-zează să te ferești din raza de acţiune a braţului lor.

*Așa cum din nebăgare de

seamă un ins se poate îmbră-ca cu haine care-i sunt prea largi, tot astfel, inconștientă de propriile-i limite, o minte se poate hrăni cu esenţe prea tari pentru ea, pe care nu le poate metaboliza și care, în loc să o împingă mai departe, o intoxică și o blochează. Ori se poate aventura în tărâmuri unde totul o derutează, o umi-lește și, din acest motiv, o face ostilă faţă de celelalte minţi, mai întreprinzătoare. Și atunci anticii, cu principiul moderaţiei, cu acel modus in rebus al lor ar avea dreptate. Cum mediocritatea spirituală nu doare, dar domină în sta-tistici, înseamnă că e prudent ca fiecare să-și respecte pro-pria măsură nu doar în ale trupului, ci și în ale minţii. Altminteri există riscul să-și facă rău, ca broasca lui La Fontaine.

*În clubul virtual al celor

super puternici, super fru-moși, super bogaţi și super

celebri, adagiul Quod licet Iovi non licet bovi („Ce i se permite lui Jupiter nu i se permite boului”) este accep-tat cu naturaleţe ca un pre-cept ce se potrivește fără dis-cuţie membrilor lui și-i ridică, așa cum se cuvine, deasupra mulţimii. Dar prea puţini din-tre membrii clubului observă și respectă reversul: Quod licet bovi non licet Iovi. Au și boii privilegiile lor, interzise Jupiterilor. E firesc atunci, când interdicţia aceasta nu e respectată, ca insul jupiterian să se rostogolească din Empi-reu în mijlocul cirezii.

*A: — Insul din faţa noas-

tră, distins, politicos și rafi-nat, iubitor de conversaţie elevată, care ne vorbește cu temenele cvasi-orientale, care ne învăluie în elogii și, extazi-at, ne pune să repetăm frazele noastre banale ca să ţină min-te adevărurile fundamentale cuprinse în ele, omul acesta care nu se enervează nicioda-tă și care este atât de modest, de umil chiar, în superiorita-tea afișată cu discreţie (dar întotdeauna afișată), omul acesta este sec și impostor… El ne ţine la distanţă printr-o necontenită fugă înainte. Nu poţi sta de vorbă cu el, dacă ai trecut flatat de faza elogiilor și ai omis să i le întorci îndoit.

Și atunci, dacă-i spui ceva obișnuit, cum ar fi, de exem-plu, că ai sufletul greu, el refu-ză să se implice într-un su-biect atât de personal și te trimite la o lucrare funda-mentală de psihologie abisa-lă. Dacă accepţi discuţia, fuge în antropologie și se ascunde într-o pagină din Claude Lévi-Strauss. Admiţând că-l găsești și acolo, sare alarmat în hinduism ori în manuscri-sele de la Marea Moartă. Și tot așa până când, obosit să treci dintr-o cameră în alta fără să aprinzi lumina, te re-semnezi și recunoști că nu mai poţi discuta. „Nu mă pri-cep la treburile astea”, „Nu e domeniul meu de predilec-ţie”, „Trebuie să citesc și eu lucrurile astea ca să putem vorbi” – iată formulele pe care le agreează omul din faţa ta ca un fel de recunoaștere ofi-cială a unei condiţii de subal-tern cultural. Căci ăsta e sin-gurul lucru care-l interesează. Această recunoaștere îţi va da dreptul să te bucuri de alte temenele și de alte elogii ipo-crite fiindcă datorită ei ai de-venit pentru omul acesta dis-tins, politicos, rafinat, dar impostor o prezenţă agreabi-lă și necesară.

B: — Cred că greșești. La urma urmei, poate nu despre impostură e vorba, ci doar

despre inconfort psihologic. Probabil că insul se îndoiește de sine și din pricina asta își caută puncte de sprijin în ce cred alţii despre el. Prin fuga înainte, el încearcă să forţeze preţuirea sau admiraţia inter-locutorului. Ai putea spune că este aidoma cuiva care, de-testându-și chipul și temân-du-se din pricina asta să se uite în oglindă, alege să se privească doar în portretele binevoitoare pe care i le fac pictorii de stradă. Cu iluzia că dacă alţii creionează despre el o imagine convenabilă, asta înseamnă că oglinda minte.

A: — Idealizezi. Îl crezi fra-gil, or, el este un carnasier. Dacă-l contrazici ori dacă in-tri în jocul lui mai mult decât se așteaptă, exasperat și la strâmtoare, nu va ezita să-și arate dinţii. Ai să vezi atunci că este un polemist redutabil, distins, rafinat și sigur de sine. Așa încât nu de exigenţă și spirit critic are el nevoie, ci doar de complicitatea unor inși orgolioși și snobi, care, în schimbul temenelelor și elo-giilor nemeritate, să fie dis-puși să-i cumpere autoportre-tele falsificate. Spre a le difuza mai departe.

Mircea Gheorghe

Tableta de lut (6)

Bogdan Ulmu

Decretul400

Directorul teatrului dintr-un oraș mic, un oarecare Vancea, analfa-bet și obedient în faţa Puterii, toc-

mai primise un ordin de la CC al PCR și tremura de dorinţa de a-l împărtăși lide-rului sindical. Acesta din urmă repeta o piesă inutilă despre Vlad Ţepeș, în sala de lectură a teatrului.

— Bă, tovarășe, vino dracu’ puţin!Liderul sindical făcea nazuri, că are

treabă, că nu poate ieși…— Te cheamă directorul tău, bă! Și

veni și ordin de sus, de la Tovarășa, mă, beţivanule! Aţi îmbulinat-o, ’raţi ai dracu’ de inconștienţi!…

Auzind aceste argumente solide, li-derul sindical ieși. Intrară în biroul direc-torial. Misterios, ca un cărvunar de ope-retă, șeful cel mare îi comunică sec secretarei:

— Să nu ne deranjeze nimeni, bă, doamnă! Prelucrăm directivele Tovară-șei.

Trase ușa după el și strigă, în cazul în care vreun curios ar fi lipit urechea de mușamaua capitonată:

— E grav, bă! Nu se mai bea în teatru! Veni decret! De la Tovarășa! Cabinetul 2! S-a dus cu băuturaaaa, băăăăă, nenoroci-ţilor!… Gata cu beţiileeeeee, detracaţilor ce sunteţi!!!…

Și directorul lăcașului de cultură combină un surâs sardonic cu un ton de lungire a vocalelor, specific bocitoarelor îndemânoase. Continuă să urle:

— Nu se mai bea nici la biroooouri… nici la cabiiiine… nici pe scenăăăă…

Apoi încet, dar încet de tot, dădu un ordin scurt și neclar:

— Bagă mâna în coșul de hârtii!…Președintele sindicatului execută po-

runca și, cu uimire, scoase de-acolo o sti-clă de votcă Stolicinaia…

— Așa, tovarășe. E musai să execu-tăm dispoziţia partidului și-a guvernu-lui!… (apoi încet) Desfă dopu’!

Liderul sindical se execută, cu oare-care voioșie chiar. Directorul spuse tare:

— Cum ziceam, s-au dus vremurile de chefuri continue, în detrimentul produc-ţiei… (încet) Bea dracu’ fo’ două-trei guri, ce stai ca nărodu’?!… (tare) Randament cu băutură nu se putea! Știe tovarășa ce vă poate pielea, mă, nenorociţilor, măăăă! (încet) Încă două guri, nu mai mult, alco-olicule!… (tare) Că se săturase și bietul public plătitor de beţivăneala și descom-punerea voastră morală, mă, detracaţilor și grobienilor ce sunteţi!… (încet) Gata, gata, lasă și mie!… (ridică din nou vocea) Acu’, ia să te văd, mă, tovarășe, dacă ai înţeles ce ţi-am comunicat oficial, ca să știi să prelucrezi în grupe, cu maximum de responsabilitate… (încet) Noroc, că cine știe când vom mai avea ocazia să bem în nenorocitul ăsta de teatru, în care altă mângâiere oricum n-aveam!…

Cât timp V. trăgea din sticla rămasă pe jumătate, parcă mai gustoasă ca ori-când, secretarul organizaţiei recapitula cu sobrietate cele auzite și privea cu tris-teţe la conţinutul care se ducea cu repezi-ciune pe gâtlejul tăbăcit și mereu însetat al culturnicului. Când sticla rămase goa-lă, oftară amândoi scurt, rusește.

— Așa, tovarășe, e bine că ai înţeles exact cum e cu decretul 400, proaspăt so-sit de la Cabinetul 2!… (încet) Ia dracu’ sticla, că o găsește pe-acilea vaca aia de secretară și ne dă-n gât!…

Așa s-a prelucrat eficient și prompt, educativ și convingător, rapid și cu simţ de răspundere decretul cu pricina, venit taman de la Cabinetul 2, în anul de graţie (parcă) 1980.

Să luăm exemplu!?…


18 | INTERNAŢIONAL

De ce este Franţa altfel?

Bogdan Călinescu

Lucian Dîrdală

Referendumul scoţian şi deliberarea democratică

Autorul acestor rânduri și-ar dori ca răspunsul alegătorilor să lase

neschimbate graniţele actua-le și să îndemne la politici care să refacă solidaritatea. Oricare ar fi, însă, deznodă-mântul, am fost martorii unui fascinant proces de manifes-tare a democraţiei, cu toate

plusurile și minusurile ei.Ceea ce urmează nu este

o analiză a campaniei sau a dezbaterii publice în sens larg: ca întotdeauna, ultimele zile vor fi cele mai interesan-te. Este doar o încercare de a înșirui câteva argumente în sprijinul ideii că referendu-mul scoţian este o sursă de inspiraţie pentru toţi cei pre-ocupaţi de viaţa politică occi-dentală.

Am avut, așadar, ocazia de a-l vedea pe Alex Sal-mond, un comunicator poli-tic desăvârșit, în cea mai im-portantă bătălie a carierei sale. Populiștii rareori ajung în fruntea guvernelor, însă domnul Salmond este de șap-te ani First Minister în Execu-tivul scoţian (creat prin devo-luţiunea de competenţe).

Spre deosebire de cei mai mulţi dintre populiștii de pe continent, liderul scoţian este un populist cu un blazon de-mocratic nepătat. Graţie lui, mulţi alegători au conchis că mândria e mai importantă decât precauţia, că promisiu-nea viitorului primează în faţa gloriei trecutului. Alex Salmond a reușit să ia cu el, înspre necunoscut, milioane de oameni.

Același lucru s-ar putea spune, într-un cu totul alt sens, despre premierul brita-nic David Cameron, care s-a hotărât să simplifice o realita-te politică ce nu se preta la așa ceva. Dorind o rezolvare rapidă și tranșantă a proble-mei scoţiene, el a exclus din start varianta „devo-max” (transferul de noi competen-ţe către Edinburgh). Plasată pe buletinul de vot, ea ar fi subminat serios cauza independenţei, dar establish-ment-ul londonez a considerat că astfel ar fi doar amâ nată, nu eliminată confruntarea decisivă. Uneori, non-soluţii-le sunt preferabile asumării de riscuri, atunci când miza este enormă. Iluzia că deţii controlul, că poţi anticipa ra-ţionamentele cetăţenilor este întotdeauna periculoasă.

Campania premergătoa-re referendumului a ilustrat și faptul că, în situaţii de mare încărcătură emoţională, reperele nu reușesc întot-deauna să tempereze pasiu-nile. Incertitudinea financia-ră și monetară sau nevoia de a renegocia aderarea Scoţiei la NATO și UE ar fi, în teorie, factori ce ar încuraja compor-tamentul precaut, orientat spre statu-quo. În fapt, rolul lor a fost mult mai mic decât se anticipa: echilibrarea rapidă a balanţei dintre susţinătorii și adversarii independenţei, la începutul lui septembrie, ne arată că instrumentele de analiză obișnuite se pot

dovedi ineficiente în cazuri excepţionale.

Indiferent de rezultat, se va vorbi mult despre falia ce pare să despartă Scoţia de restul Regatului Unit. Există, din acest punct de vedere, ne-numărate combinaţii între cauze adânci și cauze superfi-ciale. Reformele traumatice din epoca Thatcher; promisi-unile neîndeplinite ale guver-nelor New Labour, sub Tony Blair și sub scoţianul Gordon Brown; revenirea conservato-rilor la putere sub stindardul ortodoxiei bugetare – toţi acești termeni vor fi introduși în ecuaţie. Lor li se adaugă elemente ce ţin de contextul internaţional: renașterea iden-tităţilor regionale și fragmen-tarea statelor; distanţarea faţă de stilul de politică exter-nă promovat de Londra (în special faţă de intervenţiile militare) și construirea unei imagini diferite a rolului Sco-ţiei pe arena globală, luân-du-se drept model statele nordice; și enumerarea poate continua. Toate acestea riscă să dea senzaţia unei suprade-terminări, mai ales dacă ţinem cont și de suspectul uzual, petrolul din Marea Nordului.

În fapt, supradetermina-rea este întotdeauna un prie-ten fals. Marea provocare ar fi ordonarea și ierarhizarea cau-zelor, precum și elucidarea modului în care oamenii își formează și își schimbă opi-niile. Scoţia este un atelier de lucru fascinant pentru stu-diul politicii contemporane: membrii unei colectivităţi democratice mature și sofisti-cate au deliberat înaintea celei mai importante decizii colective din ultimele trei secole. Deliberarea nu se su-pune niciodată regulilor stricte ale raţionalităţii: teama și speranţa o însoţesc mereu.

România de astăzi are o soră în Occident. E Franţa. Cele două ţări seamănă mai ales

prin faptul că sunt diferite de restul lumii civilizate. A pune Franţa alături de România poate surprinde cititorii. Însă nu trebuie înţeles greșit. Sigur, nu se pun încă la socoteală diferenţele dintre dezvoltarea economică, nivelul de trai, viaţa culturală și multe alte-le… Totuși, similitudinile sunt fra-pante. Ca să vă faceţi o idee, iată câteva dintre ele.

Nu cred că există o altă ţară în Europa în care politicienii să fie atât de discreditaţi ca în Franţa și în România. Și pe bună dreptate. În Franţa, un ministru al Bugetu-lui e prins cu fraudă fiscală. Un se-cretar de stat la Comerţ e obligat să demisioneze după o săptămână deoarece nu și-a plătit impozitele de câţiva ani. Același personaj po-litic făcea parte din comisia de an-chetă constituită pentru fostul

ministru al Bugetului și intitulată – nu e o glumă – Comisia pentru Transparenţă Financiară. Între timp, s-a descoperit că nu-și plătea nici chiria (unui luxos apartament situat în Cartierul Latin), nici amenzile. Dar le dădea lecţii de ci-vism francezilor, așa cum face în general stânga franceză.

Un fost consilier – intelectual de stânga – al lui François Hollan-de a fost descoperit că aduce regu-lat la președinţie un lustruitor de pantofi dintr-un magazin de lux… Obligat să demisioneze, a reacţio-nat violent, declarându-se victima unui complot pus la cale de „Cheka holandeză”.

În Franţa, un fost lider al stân-gii a fost acuzat de viol, iar un pre-ședinte în funcţie își aduce iubita (Valérie Trierweiller) la președin-ţie. Fără a avea o legătură oficială cu președintele, aceasta profită de toate privilegiile acordate Primei Doamne. După mai puţin de doi ani, despărţirea e violentă. Presa dezvăluie că Președintele are o amantă, o actriţă bine-cunoscută. Doamna repudiată și vexată publi-că o carte în care dezvăluie tot ce poate despre personajul François Hollande. La ora când scriu aceste rânduri, cartea a fost vândută în

peste 400 000 de exemplare și e considerată cel mai răsunător suc-ces de librării pentru un volum de eseuri. Aflăm, printre multe altele, că președintele socialist nu supor-tă oamenii săraci. Îi numește sans dents („cei fără dinţi”). O nouă în-truchipare a stângii ipocrite… Ta-lentatul actor Fabrice Luchini nu-și ascunde preferinţele pentru dreapta liberală. Întrebat de un zi-arist de ce nu e de stânga (ca majo-ritatea actorilor), el a răspuns iro-nic: „Aș vrea să fiu de stânga, e dorinţa mea… Însă e de o calitate morală atât de perfectă, încât am renunţat…”

În privinţa dreptei, spectaco-lul nu e mai prejos. S-au descope-rit fraude financiare la bugetul partidului UMP (Union pour la Majorité Présidentielle). Contrac-te acordate fără concurs, posturi bine plătite și date prietenilor sau membrilor familiei, escrocherii organizate cu banii publici etc.

Faţă de lipsa de popularitate a gu-vernului socialist, opoziţia de dreapta e incapabilă să se organi-zeze. Nu e un lider care să se re-marce. Mai mult, reapare un fost prim-ministru – Alain Juppé – ce s-a remarcat prin eșecuri politice și a fost condamnat la 10 ani de ineligibilitate în afacerea posturi-lor fictive (în care a fost implicat și fostul președinte Jacques Chirac). Opoziţiei franceze nu-i rămâne decât să aștepte întoarcerea lui Nicolas Sarkozy, și el ameninţat de mai multe scandaluri și afaceri dubioase.

Franţa refuză să se debaraseze de reflexele marxiste. În mediile economice și sociologice, Statul rămâne un reper și un actor inevi-tabil. Lumea politică e un specta-col ce se confundă cu Statul și tre-buie să joace un rol activ. Franţa e singura ţară care nu și-a reformat Statul, așa cum au făcut celelalte ţări europene. Ţara lui Turgot, Tocqueville, Benjamin Constant, Bastiat, Jean-Baptiste Say, Jacqu-es Rueff, Raymond Aron și Jean-François Revel continuă să refuze liberalismul, încăpăţânându-se să fie altfel. Din alte motive decât Ro-mânia. Răspunsurile le veţi afla în numerele următoare…

Când acest text îşi va întâlni cititorii, rezultatele referendumului pentru independenţa Scoţiei vor fi deja cunoscute. Se va şti dacă ţara ciulinului va reapărea sau nu, ca entitate

independentă, pe harta Europei şi a lumii.


Femeia a încercat să-și îm-plinească – cu ajutorul căr-ţilor de credit, ce-i drept –

toate dorinţele și libertăţile amânate, fără a bănui câtuși de puţin că la sfârșitul acestui timp avea să primească o nouă veste, la fel de cutremurătoare, doar că în sens pozitiv, și anume că tu-mora canceroasă a dispărut în mod miraculos. Singura explica-ţie medicală a fost aceea că tu-mora respectivă s-a retras deoa-rece nu a mai recunoscut „noul” organism al persoanei.

Această explicaţie că tumora și-a încetat activitatea malignă deoarece n-a mai recunoscut un pattern nou al organismului mi se pare realmente incredibilă și extraordinar de plauzibilă în ace-lași timp. Respectiva explicaţie

presupune implicit că orice for-mă de malign, de rău, este gene-rată de un comportament, de un pattern, de un „program” vechi și viciat, care doar dacă este schim-bat sau înnoit fundamental nu mai generează efecte nocive.

Extrapolând această explica-ţie la orice formă de rău fizic, psi-hologic, moral sau spiritual, pu-tem înţelege că programul Răului dispare dacă nu ne mai recunoaște un anumit pattern, un anumit tipar vechi, cum ar fi,

de pildă, cel prin care, conform legii Talionului, răspundem sau reacţionăm la rău cu rău.

Trebuie deci să ne purtăm astfel încât Răul să nu ne mai re-cunoască, adică să nu mai recu-noască date din „programul” vechi care l-a creat. Pentru aceasta e necesară o schimbare radicală de mentalitate, sinoni-mă cu o revoluţie psihologică în stare să ne vindece, dacă nu de tot Răul, măcar de Răul cunoscut.

LABIRINT | 19

Stelian Dumistrăcel

Mare și mic

Ramona Ardelean

Cum putem să ne tratăm de Rău?

Ce este, mai întâi, mare? O plăcută surpriză o consti-tuie faptul că, într-unul

din primele texte traduse în ro-mânește, pentru dimensiunea impresionantă apare trimiterea la balenă: „Și făcu Dumnezeu mari pești ce să chemă chitul” (Palia de la Orăștie, 1581). În ex-presia mentalului comun rural, referinţele sunt însă, de obicei, la mediul înconjurător: ceva neo-bișnuit de voluminos, din per-spectiva concretului, este, fireș-te, „mare cât casa”, dar expresive sunt, în primul rând, comparaţii-le în care ideea de „mare” este subînţeleasă: „o gură cât o șură”, „cu părul cât claia”, „cu ochii cât cepele” etc. Iar în discursul pu-blic actual (recurgem la inter-net), referenţialele se pot diversi-fica de-a dreptul impresionant; iată mai întâi chiar referirea la casă, „o ofertă mare cât casa”, pentru ca să ajungem la hiperbo-la de-a dreptul bizară și chiar amuzantă: „șarpele mare cât un autobuz”, „o surpriză mare cât Ceahlăul”, „un sat mare cât

România”, „o copertină mare cât… China” etc.

Ne face plăcere să revenim asupra faptului că una dintre comparaţiile din această familie, atribuite, în demersul didactic, ca aparţinându-i lui Coșbuc, din Iarna pe uliţă, „Uite-i, mă, căciu-la, frate,/ Mare cât o zi de post”, este, de fapt, de sorginte popula-ră. Dovada o constituie prezenţa imaginii într-una dintre Didahii-le mitropolitului Antim Ivireanu, în cuvinte de înaltă morală și de desăvârșită artă în legătură cu ţinuta creștinului în timpul pos-tului, considerat de unii, profa-nator, un chin.

Iată contextul evocării enun-ţului respectiv, într-un discurs de

cunoaștere omenească a turmei păstorite: „Nu te face trist ca co-piii ce-i duc la școală; nu răpști [= cârti] împotriva zilelor celor cu-rate; nu cerca sfârșitul săptămâ-nii, ca sfârșitul iernii venirea ve-rii; (…) nu număra zilele postului precum așteaptă argatul cel rău plata simbriei; nu te întrista căci nu fumegă cuhniia [= bucătăria] ta…”. Și, în continuare: „Mă ruși-nez a spune de posomorârea ce-lor mâncăcioș, în ce chip să tân-guiesc în zilele cele de post: cască adese, să culcă puţin și iară să scoală; dorm în silă și si-lesc să treacă zilele și să nu le pri-ceapă”. Și, acum, evaluarea impli-cită a expresiei în discuţie ca aparţinând mentalului popular:

„Să îngreuiază asupra soarelui, căci zăbovește a înopta; numesc zilele postului mai mari decât ce-lialalte” („Cuvântul de învăţătu-ră la dumineca lăsatului sec de brânză”).

Dacă unele dintre imaginile și enunţurile expresive având ca suport conceptul de „mare” sunt tributare, chiar dacă prin stupe-facţie și detașare indiferent iro-nică, unui soi de admiraţie, pere-chile acestora în legătură cu „mic” transmit o altă notă gene-rală, aceea de maliţie izvorând din memoria socială, dar por-nind de la valori semantice ge-nerale.

Ne propunem să ne oprim la familia respectivă în articolul

următor, nu înainte de a oferi, ca introducere, două mostre de enunţuri ale confruntării mai mult sau mai puţin neutre, pe di-ferite planuri: „Mic să cheamă pănă în 25 de ai [= ani] și de aco-lia înainte să cheamă mare” (Carte românească de învăţătu-ră, Iași, 1646) și, ca minunată sin-teză de abstractizare, prin cea mai elocventă expresie a opoziţi-ei de cantitate, una dintre învăţă-turile evanghelice ale lui Isus către ucenici, privind puterea credinţei: „Dacă veţi avea cre-dinţă în voi cât un grăunte de muștar, veţi zice muntelui aces-tuia: mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (bibliaortodoxa.ro, după Matei 17, 20).

Însă, atenţie: „micul” nu este doar neînsemnat ori de dispreţu-it; ne-o spune proverbul „Buturu-ga mică răstoarnă carul mare!”.

Orientarea în spaţiu şi aprecierea valorii găsesc în aceste două adjective cele mai nuanţate şi expresive posibilităţi de caracterizare, de la concretul material, uşor de presupus, la abstracţia subtilă. Să vedem, pornind, de regulă, de la Dicţionarul Academiei, câteva dintre sintagmele şi enunţurile curente sau de

spirit ales care se referă la dimensiuni, situaţii sau calităţi sau/şi defecte apelând la numele conceptului „care depăşeşte dimensiunile mijlocii obişnuite”, prin considerarea absolută sau prin comparaţie.

Am citit recent despre cazul unei persoane diagnosticate la o vârstă relativ tânără cu un cancer laringian, căreia medicii i‑au mai dat de trăit doar o lună. Aflând această cutremurătoare veste, respectiva persoană a decis ca, în scurtul răstimp rămas, să trăiască tot ce n‑a trăit până atunci.


20 | VITRALIU

O asemenea filosofie ca gen literar stă în funda-lul poemelor propuse de

Rodica Dragomir. Cu publicarea volumului intitulat …cu Pavel, pe drumul Damascului la Editura Eikon, în 2013, ea a ajuns la al șaptelea volum de poezie, cu o tematică variată, dar cu două teme ce transpar pe tot parcur-sul creaţiei sale poetice. O di-mensiune se desfășoară pe linia cultivării rolului transfigurator al poeziei și a ritualizării existen-ţei prin includerea actelor cotidi-ene în spaţiul comunicării poetice. Cealaltă dimensiune presupune redescoperirea sacru-lui, camuflat sau pierdut, uitat sau lăsat în ascunderea indife-renţei. Cele două dimensiuni se împletesc în poezia scrisă de Ro-dica Dragomir în maniera în care Mircea Eliade ne spunea că

pentru omul modern literatura rămâne depozitarul ultim al ceea ce e semnificativ, al ceea ce poa-te fi asociat cu experienţa și trăi-rea sacrului.

O asemenea confluenţă (când discretă, când cu linii în-groșate) este avută în vedere atunci când Gheorghe Pârja vor-bea despre Rodica Dragomir ca despre „o ardere discretă pentru flacăra poemului” sau când, în prefaţa la volumul …cu Pavel, pe drumul Damascului, Ioan Mol-dovan afirma că „autoarea înţe-lege să scrie poezie ca și cum ar oficia după canonul de aleasă moștenire al marilor poeţi ai me-tafizicului”. Deși utilizează un simbolism religios, Rodica Dra-gomir nu ne propune ceea ce am putea numi, cu un termen generic, o poezie religioasă. Ea este mânată mai degrabă de

sentimentul unei căutări, pe care o putem percepe ca fiind una ce nu presupune o finalitate, fiind mai degrabă cea care așteaptă, iar așteptarea dă sens întregii căutări. În același timp, situ ându -se pe drumul Damascului, Rodica Dragomir este un însoţitor, reali-zând în plan metafizic ceea ce Pavel trăia în splendoarea mode-lării teologice a realului.

Prefigurând această realita-te, Rodica Dragomir ne propu-nea în volumul Ore fără memorie (Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008) o evadare din timpul des-fășurat sub semnul lui cronos pentru a intra în timpul modelat de kairos. Posibilitatea unui timp semnificativ – care e calita-tiv altfel și care poate să potenţe-ze viaţa, lumina și bucuria – de-vine realitate prin suprapunerea memoriei și a iubirii. Această

suprapunere îmi amintește de modul în care Martin Buber în-cerca să ne convingă de faptul că iubirea nu ţine de registrul senti-mentelor, deoarece sentimentele le ai, pe când iubirea este ceva care pur și simplu survine. Spre o asemenea metafizică buberia-nă a iubirii ne conduce Rodica Dragomir atunci când, în poezia sa, aduce memoria ca simbol al conservării iubirii, ca urmă a unor intruziuni ale sacrului, ca urme ale unei revelaţii ce se des-fășoară nu ca o irumpere a trans-cendenţei, ci ca o for mă autentică de comunicare intersubiectivă, ca o iradiere a imanenţei spre un cer care se lasă umplut cu spe-ranţele și trăirile noastre. Astfel, Ore fără memorie ar trebui parcur să ca un preambul al pornirii …cu Pavel, pe drumul Damascului.

Volumele Ore fără memorie (2008) și …cu Pavel, pe drumul Damascului (2013) îmbină o nostalgie metafizică a recon-strucţiei subiectului în comuni-care, ca într-un fel de cunoaștere mereu amânată și mereu regăsi-tă ca prezenţă a comunicării sau a iubirii. Din poezia Rodicăi Dragomir deducem că această redescoperire a valorii individu-lui ca fiinţă intersubiectivă este posibilă datorită faptului că

poezia este depozitarul prin ex-celenţă al sacrului în viaţa omu-lui postmodern. O soluţie ce pare să se circumscrie unui canon clasic caută să rezolve pe plan po-etic nevoia de a da semnificaţii trăirilor noastre cotidiene. Pentru a rezolva aceste probleme com-plicate, de o com plexitate filosofi-că fără ieșire, Rodica Dragomir recurge la filtrarea vieţii cotidie-ne prin registrul sensibilităţii, al construcţiei metaforice și al comu nicării poetice.

Despre comunicare, iubire şi poezie

Sandu Frunză

Lectura poeziilor publicate de Rodica Dragomir îmi aduce în minte afirmaţia lui Aurel Codoban că în lumea postmodernă „comunicarea construieşte realitatea”. O asemenea afirmaţie ar putea părea destul de tehnică dacă am face abstracţie de faptul că gânditorul ce promovează această sintagmă ca pe propria sa conştiinţă filosofică este autorul lucrării Amurgul iubirii. Astfel, ni se revelează faptul că

iubirea şi comunicarea îşi găsesc un loc de întâlnire la nivelul unui discurs pe care autorul îl doreşte a fi unul de gen literar.

Secretar literar la Teatrul de Comedie și Teatrul Naţio-nal, fondator al Caietelor

Teatrului Naţional bucureștean, Elvin a contribuit, prin antologi-ile de texte publicate, la accesul culturii române spre teatrul en-glez contemporan (John Arden, Harold Pinter, Arnold Wesker, John Osborne, Peter Shaffer), precum și la operele lui Albert Camus și Eugen Ionescu.

Stilistic sau ideatic, stereoti-pul este absent în scriitura lui Elvin, care abordează cu elegan-ţă teme mari apelând la febrilita-tea fantasmatică, ce-și impune propriul ritm, desfășurând o artă a culiselor psihice: „uneori, ceea ce ne imaginăm și trăim în inte-rioritatea noastră apasă deopo-trivă de greu ca și realitatea, fi-ind fapte dispunând de-o energie aproape egală cu eveni-mentele de afară, din care ce-ar rămâne dacă n-ar fi trecut prin

intensitatea conștiinţei” (Colţurile cercului, Editura Eminescu, 1985, p. 86).

Intelectualul cameleonic din majoritatea prozelor elviniene poate fi socotit un „frate de cru-ce” al protagonistului dramei absolute camilpetresciene, prin legitatea lucidităţii. Turnirurile imaginaţiei își parcurg capcane-le, savurează trecerea de la un interstiţiu la altul al experienţei, fără ca practica excesului mental să rezume un caracter.

De altfel, prin evitarea orică-rui tip de concluzii ultime, suita

personajelor sale aparent tipice (adolescentul pseudonevrotic, hamletianul sadea, femeia fata-lă) devansează permanent aștep-tările de lectură, cu atât mai mult cu cât luciditatea rămâne en gar-de chiar și atunci când se lasă traversată de dorinţă sau de me-canismele voinţei-oarbe-de-a-trăi.

Mimările, dedublările, iner-ţiile și eșafodajele psihice com-pun o reţea de ficţiuni identitare multiplu cromatizate, iar căuta-rea de sine se confundă deseori cu o fugă de sine.

Prin refuzul răspunsurilor univoce la dilemele personajelor sale, Elvin adoptă o serie de pro-cedee analoage dramaturgiei contemporane, prin faptul că faptele semnificative rămân la discreţia conștiinţei sau, altfel spus, a duelului neîntrerupt din-tre memorie și imaginaţie. Ca urmare, epicul emană precum-pănitor din fenomene impercep-tibile, aflate mereu la chere-mul imprevizibilului, favorizând totodată asalturile onirice asu-pra cotidianului.

În eseul dedicat lui Marcel Proust, Samuel Beckett susţine că „omul cu memorie bună nu-și amintește nimic fiindcă nu uită nimic” (Samuel Beckett, Proust, Editura Humanitas, București, 2004, p. 28), iar acest paradox re-prezintă una dintre piesele de rezistenţă ale scriiturii lui Elvin: „încerca să uite ceva de care-și amintea mereu” (Hotarul imagi-nar, p. 165); „Realitatea e că nu-mi amintesc multe tocmai fi-indcă nu pot să uit multe” (Col-ţurile cercului, p. 190).

Recunoscut în mod unanim drept un „mare discret”, Bernstein Elvin rămâne un model de spiri-tualitate incandescentă, ilus-trând cu precizie convingerea lui Camus potrivit căreia „marii ro-mancieri sunt romancieri filosofi, mai exact, contrariul scriitorilor cu teză” („Filosofie și roman – Creaţia absurdă”, în Mitul lui Si-sif, Editura Rao, 2011, p. 196).

La mijlocul acestei veri, m‑am lăsat ispitită la bibliotecă de un roman de‑al lui B. Elvin, şi anume Colţurile cercului (1985), după care am cedat altor trei: Prin ce se deosebește această noapte? (1977), Hotarul imaginar (1980), respectiv Patru și un absent (1988). Pe parcursul lecturii, am regăsit tonul elvinian, limpede şi aristocratic ce‑mi era familiar din studiile, eseurile şi reportajele din revista Lettre Internationale, al cărei

redactor‑şef a fost din 1992 până la sfârşitul vieţii.

Bernstein Elvin și impactul imperceptibilului

Ana Ionesei


EXCLUSIV | 21

Adina Scutelnicu

Sonia King şi poezia pietrelor

Sonia King este primul american care a „învins” tradiţionalismul și conser-

vatorismul italian în materie de mozaic, intrând în colecţia per-manentă de artă contemporană a Museo d’Arte della Città din Ravenna. A primit numeroase premii, dintre care amintim doar una dintre cele mai prestigioase distincţii din domeniul artei la nivel mondial: Premiul Internaţi-onal pentru Mozaic, Artă și Arhi-tectură din Italia. A fost preșe-dinta Societăţii Americane a Artiștilor Mozaiști și vicepreșe-dinta celebrei Associazione In-ternazionale Mosaicisti Contem-poranei (CIMA) din Ravenna. A creat secţia de mozaic a Centru-lui de Arte din Dallas și este în-drumător la Colegiul West Dean din Anglia. Organizează și parti-cipă la numeroase workshopuri în întreaga lume, la sute de expo-ziţii individuale și de grup și este autoarea bestsellerului Mo-saic. Techniques & Traditions, apărut la Sterling Publishing Company, New York. Prin inter-mediul revistei de cultură con-temporană Timpul, Sonia King s-a adresat pentru prima dată publicului din România.

Tesserae MundiNăscută în Texas, Sonia

King este continuatoarea mun-cii de o viaţă a mamei sale, Sherri King, care i-a fost și men-tor și care, din 1950 și până în ultimele zile ale vieţii sale (s-a stins în ianuarie 2014), a făcut

mozaic. Tot ea a fost cea care i-a deschis poarta Tesserae Mundi, o lume din care nu va mai pleca

niciodată. „Încă din copilărie, de când am făcut primul meu moza-ic, am știut că asta voi face toată viaţa”, ne-a mărturisit artista. „Mozaicul este dificil de realizat, dar mă ajută să dau sens unei lumi complexe și nesigure. Este lupta fiecărei piese pentru

unicitate, gestionând în același timp relaţia sa cu tessera urmă-toare și cu precedenta, fără a

pierde nici o clipă din vedere ansamblul, opera ca întreg.” Pe lângă faptul că este una dintre cele mai scumpe tehnici artisti-ce (dacă nu chiar cea mai scum-pă), mozaicul presupune și o muncă extrem de chinuitoare. Mozaicul clasic, de pildă, se face

cu un fel de sticlă colorată în masă (smalti), care, ca orice sti-clă, crapă, se sparge, te înţeapă.

Piesele trebuie tăiate cu un cio-can ascuţit sau cu un clește spe-cial într-un anumit fel, într-o anumită formă și nu de puţine ori masa de lucru este plină de sânge. Rănile sunt mai dureroa-se decât cele provocate de o sti-clă obișnuită (probabil din cauza substanţelor din compoziţie). Nu te poţi proteja, pentru că nu mai simţi tessera, nu mai poţi controla clivajul. Uneori, ultima tăietură a pietrei sparge piesa și trebuie s-o iei de la capăt. O muncă sisifică, frustrantă, trau-matizantă. „Există un plan de in-teracţiune atunci când se creea-ză mozaic, și asta m-a atras: interacţiunea dintre mental și fi-zic, premoniţia și abilităţile teh-nice. Iluzia și contradicţia mă fascinează. Ceea ce văd născân-du-se sub mâinile mele este o imagine de sub microscop sau o imagine din spaţiu? Percep structuri esenţiale și detalii ale scheletului, gânduri încurcate și concepte complicate. Mozaicul este captivant, dificil, provoca-tor, cronofag, dar n-aș face nimic altceva”, mărturisește Sonia King.

Suvenirurile de pe tărâmuri obscure

Mozaicul nu înseamnă însă doar să tai perfect tessera. Pro-vocarea complexităţii este de a crea gama de materiale necesare viziunii creatorului. Pe lângă cla-sicul smalti, Sonia King lucrează cu cele mai diverse materiale: marmură, aur, perle, sticlă fuzio-nată, scoici, minerale naturale, mărgele, oase, materiale recicla-te, obiecte găsite etc. Opţiunile sunt nelimitate în privinţa mări-mii, texturii, reflexiei și culorii. „Astfel, mintea va lucra în același timp pe mai multe planuri. Amestecurile aparent nelimitate de materiale oferă șansa de a descoperi noi relaţii, noi conexi-uni între componente de fiecare dată când privești lucrarea”, explică artista.

Absolventă a unui colegiu de pictură și sculptură, Sonia King consideră că, din lipsa dia-logului critic, mozaicul este con-siderat încă o artă „de nișă”, comparativ cu arta „tradiţiona-lă”. În același timp, ea este con-vinsă că mulţi dintre numeroșii mozaiști care și-au dezvoltat abi-lităţile tehnice vor deveni „voci”

în lumea artei, iar tehnica mozai-cului va lua amploare. Ce -ism i s-ar potrivi artei Soniei King? „Stilul meu este foarte distinct, dar greu de catalogat. Cred însă că mi s-ar potrivi «individualis-mul», dar nu în sensul general, peiorativ, de egoism. Arta mea vorbește despre diversitatea și complexitatea lumii noastre, în-cercând să creeze liniște și calm în tensiune și haos”.

Care este ţelul suprem al So-niei King? „Orice artist are ca scop suprem o viaţă creativă. Procesul de creaţie este foarte important pentru mine; selecţia activă a tesserae, deciziile care evoluează la fiecare alegere, des-coperirile făcute, lecţiile pe care le învăţ, scurtăturile, toate sunt explorări cu posibilităţi nelimi-tate care definesc mozaicul. Că-lătoria este importantă. Lucrarea rezultată este doar un suvenir.” „Suvenirurile” se numesc „Mesaj codat: Cerneala Invizibilă”, „Per-mafrost”, „Aquasfera”… și par creaţii divine – perfecte, natura-le. Am întrebat-o pe Sonia King dacă mai și greșește. „Tot timpul. Creativitatea este un proces ite-rativ. Totul este aditiv. Totul con-tează. Arta pe care fiecare dintre noi o creează, corporal sau emo-ţional, este rezultatul experien-ţelor noastre, totalitatea stimuli-lor pe care i-am absorbit. Astfel, povestea fiecăruia este diferită și cu toţii avem ceva unic să expri-măm. Nu știi cum ceea ce faci azi, ceea ce vezi, ceea ce studiezi, cum toate astea vor intra în joc în viitor. Trăiește și lasă și pe al-ţii să trăiască, adică trebuie să

încercăm să înţelegem și să tole-răm punctele diferite de vedere. Ele ne fac viaţa mai frumoasă.”

Când pietrele încep să scrie, compun mesaje codate, imprimate cu cerneală invizibilă. „Mesajul lor este criptat într‑un fel de hartă a unor locuri prin care nu mai treci niciodată”, spune mozaista Sonia King, una dintre cele mai apreciate artiste în această tehnică din lume. Punând împreună „tangibilul şi

intangibilul, biţii de textură şi culoare, tesserae de sens” (tessera este „piatra”, unitatea, pixelul numit şi abaculus sau abaciscus), Sonia King alcătuieşte, piesă cu piesă, lumi în care te poţi pierde sau te poţi regăsi, „suveniruri din călătorii prin ţinuturi obscure”, după cum însăşi artista ne‑a mărturisit. Hărţile de piatră

descriu un andamento vizual pe care Sonia King l‑a experimentat de‑a lungul

timpului. Pietrele – marmură, sticlă, minerale, scoici, perle etc. – alternează

sinestezic cu interstiţiile. Culoarea şi non‑culoarea formează partituri, structuri

de sunet. Dacă eşti atent, le poţi auzi muzica. O tessera este o poezie, iar

interstiţiile te conectează cu tenebrele de sub suprafaţa mozaicului, a căror

prezenţă doar o intuieşti. Este o succesiune binară de entităţi pozitive şi

negative, de abaculus şi non‑abaculus, de iluzii şi contradicţii care, relaţionând

între ele, dar păstrându‑şi identitatea, alcătuiesc întregul: mozaicul.


22 | DOSAR

Idei în agora

Rusia ca supraputere

Polemici cordiale

Dan Pavel

Economia sovietică a funcţio nat astfel încă din 1918 și nu s-a prăbușit. Fac-

torii interni ai prăbușirii supra-puterii comuniste au acţionat abia prin convergenţa cu cei ex-terni. Uniunea Sovietică s-a pră-bușit în principal datorită su-praextinderii la nivel global. Se poate demonstra cu harta și căr-ţile de istorie în mână cât de pu-ternică era influenţa sovietică în zone enorme din Africa, Asia, Europa, America de Nord și America de Sud. Cealaltă supra-putere, SUA, a pierdut teren seri-os în anii ’60, ’70 și chiar la înce-putul anilor ’80. „Străpungerea” geopolitică și debalansarea s-au petrecut datorită radicalei schimbări de strategie făcută de Ronald Reagan în anii ’80 (anti-cipată, de fapt, de Jimmy Carter, susţinut de consilierul său de securitate, strategul Zbigniew Brzezinski).

O anecdotă. Creditul pe care îl acordam unui important specialist în știinţe politice a fost serios zdruncinat când l-am au-zit declarând unei audienţe en-tuziaste că nu știe să fi existat vreun război important câștigat

datorită serviciilor secrete. Din-tre multiplele exemple care îl contrazic, merită amintit cel al Afganistanului sovietizat. Acolo a avut loc cea mai importantă covert operation din istoria CIA, care în cele din urmă a dus la re-tragerea trupelor sovietice, pri-ma înfrângere în război a Armatei Roșii, avanpremiera pră-bușirii Uniunii Sovietice.

Paradoxal, deși URSS s-a prăbușit, iar China a devenit a doua putere economică, Rusia a rămas o supraputere nucleară și a doua putere militară a lumii. Cel puţin la fel de important este faptul că serviciile secrete au ră-mas la locul lor, fiind chiar mai puternice (pe lângă cele două servicii succesoare ale fostului KGB, uităm de GRU – toate ex-trem de active în Crimeea și es-tul Ucrainei). Iar în fruntea Rusi-ei a ajuns un kaghebist-șef. Ascensiunea politică a kaghebiș-tilor s-a petrecut tocmai pe fon-dul redresării economice a ţării.

Un alt clișeu: se prăbușește principala supraputere a lumii, SUA. Nu se prăbușește, dar au apărut noi centri geopolitici de (supra)putere (the rising powers):

China, India, Brazilia, Indonezia, Turcia și, bineînţeles, Rusia. După bipolaritatea Războiului Rece a urmat unipolaritatea, iar acum lumea se îndreaptă către multipolaritate. Astfel, se apropie

de sfârșit criza geopolitică asoci-ată unipolarităţii. Simptomatică este situaţia din Siria. Acolo, SUA nu a intervenit, recunos-când implicit zona de influenţă a

Rusiei (care, în ciuda prăbușirii URSS, nu și-a retras baza milita-ră de la Tartus, Marea Meditera-nă, după cum a păstrat imensele baze militare din Sevastopol, Crimeea). Iar „califatul” înteme-iat de ISIS recunoaște revenirea Rusiei la statutul de suprapute-re. Pentru prima dată ameninţă-rile jihadiștilor nu se mai în-dreaptă doar către Occident și aliaţi, ci direct către Putin, pe care fanaticii islamiști vor să-l ucidă.

Rusia nu și-ar fi dat pe faţă intenţiile dacă Occidentul nu co-mitea erorile încurajării loviturii de stat din Ucraina împotriva lui Ianukovici. Fostul președinte

avea legitimitate electorală și ar fi trebuit schimbat prin alegeri libere, dacă se voia păstrarea in-tegrităţii Ucrainei ca stat. Rusia a acceptat cu greu pierderea in-fluenţei în micile republici balti-ce, iar perspectiva extinderii UE și NATO în Ucraina contravenea planurilor „în adormire” de reve-nire la statutul de supraputere.

După terminarea Campiona-tului Mondial din Brazilia, mi-crobistul Putin a rămas acolo pentru reuniunea BRICS. Zile întregi am urmărit la știri repor-taje despre celebrarea victoriei echipei Germaniei, dar adevăra-ta victorie a fost a Rusiei, care a pus la punct proiecte fabuloase și a încheiat avantajoase con-tracte economice (cu China, Bra-zilia, Africa de Sud, India și Argentina), de natură să com-penseze sancţiunile SUA și UE. Occidentul continuă anumite afaceri cu Rusia, deși acum nu mai poate nega nimeni că este o ameninţare privind securitatea. Încrengătura complicată de in-terese din lumea globalizată este zdruncinată din temelii de ambi-ţiile puse în practică de Rusia de a redeveni supraputere. Se în-cheie și o perioadă importantă din istoria postmodernă: este sfârșitul globalizării, așa cum o știam, cea despre care s-au scris cărţi care nu mai sunt de actuali-tate.

Principala miză a preşedinţiei lui Putin este revenirea Rusiei la statutul de supraputere. Contrar clişeelor încurajate chiar de aparatul de dezinformare rusesc, prăbuşirea URSS nu s‑a datorat doar imploziei unui sistem bazat pe o economie centralizată, ineficientă, necompetitivă.

Este uluitor cum președinte-le Putin ţine cu tot dina-dinsul să fie considerat

inamicul public numărul 1 al Europei. Dispreţul de care dă do-vadă, megalomania, aroganţa și sălbăticia lui sunt trăsături tipice nu atât ale unui conducător pu-ternic, așa cum vrea să fie, ci ale dictatorilor de talia lui Mubarak, Gaddafi, Mahmoud Ahmadine-jad sau Bashar Al-Assad. Neso-cotirea valorilor ce stau la baza

civilizaţiei europene îl fac, în plus, să fie asemenea lui Hitler. Cum sunt convins că are infor-maţii despre felul cum este

perceput de europeni, trag con-cluzia că acest dispreţ îl face să fie și mai nedrept, și mai violent.

În al doilea rând, nesocotirea dreptului internaţional face în așa fel încât Putin să adere la o teorie a dreptăţii de tipul celei sofiste. De exemplu, după Thrasymachos, dreptatea în-seamnă supunerea faţă de legile arbitrare ale unui stat, legi care sunt, la rândul lor, instrumente cu ajutorul cărora cei puternici reușesc să-și păstreze poziţiile în societate. Această înţelegere a dreptăţii îi permite celui puter-nic să facă tot ce dorește: el nu va acţiona în limitele trasate de legi și norme, ci va depăși per-manent aceste limite pentru a-și realiza propriile interese.

Din această perspectivă, re-laţia dreptate-putere este una cu două tăișuri pentru cine o conce-pe în acest fel: mereu se va găsi cineva care să fie mai puternic. Dacă nu acum (așa cum e cazul Ucrainei), poate peste un an, peste doi sau peste zece și în special atunci când statele se vor coaliza împotriva celui care de-pășește limitele ordinii interna-ţionale. Este greu de crezut că Putin nu știe asemănarea izbi-toare cu cazul Germaniei lui Hitler.

Un alt aspect al crizei ru-so-ucrainene este legat tot de putere. Este lăudabilă reţinerea iniţială a Ucrainei în a folosi for-ţa în raport cu cei care au ata-cat-o. Iniţial, au fost multe luări

de poziţii cu privire la nedeschi-derea focului: ucrainenii, paș-nici, înţelepţi, au dorit ca Rusia să ia tot ce vrea, dar să nu se ajungă la pierderea de vieţi ome-nești. Între timp, lucrurile au evoluat: au avut loc alegeri, iar noul președinte a început că ac-ţioneze mai decis și mai eficient.

Dar cu toate acestea Ucraina acţionează într-un mod de neîn-ţeles: dă amnistii, încetează fo-cul, duce tratative cu rebelii, are o atitudine în continuare pacifis-tă. Or, soluţia este una singură, și anume cea radicală: dacă preșe-dintele Poroșenko vrea să-și ape-re patria, atunci chiar trebuie să o facă, adică să lupte cu rebelii. Este greu de înţeles cum reușesc o mie de rebeli – sau câţi vor fi

fiind – să ţină pe jar o forţă mon-dială cum este Ucraina. Desigur, nimeni nu dorește ca Ucraina să-și folosească armele nucleare, însă chiar și numai folosind ar-mamentul convenţional ar putea respinge rebelii în mai puţin de două săptămâni (atât a declarat Putin că are nevoie să ajungă la Kiev și tot atât poate face și ar-mata ucraineană ca să ajungă la Moscova).

Se va spune că Putin nu va accepta un asemenea scenariu. Dar să nu uităm că acest război (nedeclarat) nu e cu Rusia, ci cu ceea ce se vrea a fi Noua Rusie. Ucraina trebuie să înţeleagă că nimeni nu va interveni în acest conflict, nici UE, nici NATO (de-cât poate neoficial), așa că nu-mai prin decizie și acţiune hotă-râte Ucraina poate elibera ţara de forţele rebele. Fără a-i prigoni (pedepsi) în vreun fel pe etnicii ruși, Ucraina poate și trebuie să rezolve singură conflictul în care a atras-o Putin.

Putin şi ThrasymachosAdrian Niţă

Conflictul ruso‑ucrainean a ajuns într‑o fază de maximă şi periculoasă intensitate: crearea unui stat artificial, a unei enclave, de fapt, care să fie un permanent focar de tensiune. Astfel, Ucraina nu va mai putea avea pretenţia să adere la UE sau la NATO. Deşi acest lucru era previzibil încă de la începutul conflictului, câteva

aspecte ale acestei crize internaţionale sunt de‑a dreptul uluitoare.


AGORA | 23

Birlic este mulţumit. La Fălticeni se joacă teatru!

Andrei Giurgia

De patru ani la rând, în oraşul Fălticeni se desfăşoară Festivalul Internaţional de Teatru pentru Tineret „Grigore Vasiliu Birlic”. Asociaţia „Fălticeni Cultural”, iniţiată şi coordonată de preotul Liviu Mihăilă, este organizaţia care a pus la cale acest eveniment în memoria celui care a fost cel mai mare actor de comedie din România, Grigore Vasiliu Birlic. Timp de şapte zile, peste 100 de tineri din toată ţara şi Republica Moldova au participat la ateliere de teatru, spectacole şi discuţii cu mari actori ai scenei româneşti şi s‑au prezentat în competiţie cu emoţie şi dragoste pentru teatru.

Tinereţea, pe scenă la Fălticeni

Ediţia de anul acesta, desfă-șurată în perioada 1-7 septem-brie, a reunit la Fălticeni, în con-curs, nouă trupe la categoria „Interpretare” și peste 30 de ti-neri la categoriile „Monolog” și „Poezie”. Juriul de specialitate, format din Lorette Enache, core-graf la Universitatea Naţională de Artă Teatrală și Cinematogra-fică, actorul Tudorel Filimon, profesorul de limba și literatura română Neculai Sturzu, regizo-rul Radu Ghilaș și Gheorghe Balint, regizorul trupei de teatru Birlic și președinte al juriului, a urmărit și analizat texte clasice (Almost, Maine, Legenda Mă-năstirii Argeșului, Un pedagog de școală nouă, Mecanica ini-mii), dar și texte contemporane sau adaptate (Satul electronic, Cinci nuanţe de negru, Româ-nia… unde ești?).

Prima seară a aparţinut tru-pei de teatru Birlic, înfiinţată odată cu festivalul, în anul 2011. Pregătiţi de regizorul Gheorghe Balint, tinerii aspiranţi la titula-tura de actor au prezentat două spectacole: Ţara asta ţine la tine, mă! (Matei Vișniec) și adaptarea Karagiale Reloaded.

Start, concurs şi emoţii!

Primii tineri intraţi în con-curs au fost din Iași, Roman și Lehliu Gară, unii cu experienţă, alţii la prima apariţie pe o scenă. Emoţiile s-au simţit, dar și plăce-rea de a juca în faţa unui public numeros. „Începutul este ca ori-ce început: cu timiditate. Festiva-lul are o notă serioasă, de profe-sionalism, chiar dacă lucrăm cu amatori. Se mai întâmplă să fie și spectacole ratate, cum am văzut și aici, dar noi le-am spus: reacţia cea mai bună nu o are juriul de specialitate, ci sala”, a subliniat regizorul Gheorghe Balint.

În următoarele două zile au intrat în concurs trupe de teatru din Hâncești (Republica Moldo-va), Suceava, Râmnicu-Vâlcea, Lugoj, Oniceni (Suceava) și Pan-ciu. Fiecare spectacol a construit o atmosferă și o emoţie cu totul speciale. „Au fost trupe foarte bune, în marea lor majoritate. Am văzut un entuziasm general și, trecând peste micile sau mari-le probleme, care nu vin de la copii, ci de la cei care aleg

textele, am văzut spectacole bune. Dacă doi-trei tineri dau la teatru după acest festival, este o mare realizare”, a susţinut acto-rul Tudorel Filimon.

Spontaneitate şi improvizaţie

Pe toată perioada festivalu-lui, cei peste 100 de participanţi au fost implicaţi în realizarea atelierelor de teatru susţinute de Lorette Enache și regizorul Radu Ghilaș. Mișcarea scenică, pre-zenţa în faţa publicului sau im-provizaţia au fost câteva dintre exerciţiile propuse participanţi-lor. „Mă bucur că am observat la concurenţii de anul acesta un plus de prospeţime, venit din maniera de a aborda rolurile, de a veni în faţa publicului cu o cu-răţenie sufletească specifică acestei vârste”, a menţionat Lo-rette Enache. Pe tot parcursul concursului, trupele s-au încura-jat, s-au aplaudat și chiar au schimbat impresii după fiecare reprezentaţie. „Aici, la Fălticeni, am văzut ceva mai rar întâlnit, din păcate, în aceste vremuri:

teatru de calitate. Tinerii sunt minunaţi. Mulţi dintre ei vor face teatru. Sper c-am reușit să-i îndrumăm și mai sper că, datori-tă Fălticeniului, teatrul va avea o viaţă mai bună. La workshopuri am învăţat unii de la alţii: spon-taneitate, improvizaţie. Am in-ventat texte, am creat mici spec-tacole. Teatrul este o competiţie și i-am învăţat cum să se com-porte într-o competiţie”, a adău-gat Radu Ghilaș.

Marii artişti în micul oraş

La fiecare ediţie de până acum, Asociaţia „Fălticeni Cultu-ral” a propus ca unor personali-tăţi marcante ale culturii româ-nești să le fie decernat titlul de Cetăţean de Onoare al Munici-piului Fălticeni. De-a lungul tim-pului, au primit acest titlu Radu Beligan, Draga Olteanu Matei, Eusebiu Ștefănescu, Emil Hossu, Catrinel Dumitrescu, Mihail Șer-ban și Vladimir Găitan. Anul acesta a fost rândul regizorului trupei de teatru Birlic, Gheorghe Balint, și tenorului Teodor Ilin-căi, originar din Fălticeni, să de-vină cetăţeni de onoare ai urbei, fiindu-le apreciată contribuţia la promovarea imaginii orașului prin toate activităţile realizate în ultima perioadă.

„Grigore Vasiliu Birlic este mult mai mare decât Louis de Funès”

Ziua cea mult așteptată, când s-au decernat premiile edi-ţiei a IV-a, a fost precedată de o întâlnire de suflet cu doamna teatrului românesc, Draga Ol-teanu Matei. De numele actriţei se leagă și salvarea Casei de Cul-tură din Fălticeni, actualul Cen-tru Cultural „Grigore Vasiliu Bir-lic”. „Nu vă pot descrie ce era aici acum patru ani! Ferestrele erau murdare, la fel și cortina. În sală totul arăta ca după război. Era o ruină. Scaunele erau arse cu ţigara și sfâșiate, mocheta ruptă. Era oribil. Mai lipseau șo-bolanii. Am început cu telefoa-ne, intervenţii. În două săptă-mâni, sala a fost reamenajată. Nici mie nu mi-a venit să cred”, a declarat actriţa Draga Olteanu Matei. La discuţie au participat și actorii Maria Voronca și Tudo-rel Filimon. Au fost evocate

amintiri despre cel care a fost Grigore Vasiliu Birlic. „Era dră-guţ și amabil de fiecare dată, ge-neros cu toată lumea. Un actor nemaipomenit. Avea profunzi-me. Eu cred și știu și alte păreri de la alţi actori că maestrul Gri-gore Vasiliu Birlic este mult mai mare decât Louis de Funès”, a adăugat Draga Olteanu Matei.

Actorul Tudorel Filimon le-a promis celor prezenţi în sală că la ediţia de anul viitor va prezen-ta la Fălticeni spectacolul de tea-tru Birlic.

Trupa Protha, câştigătoarea Festivalului

Trofeul „Grigore Vasiliu Bir-lic” a fost obţinut de trupa de teatru Protha din Panciu, pentru spectacolul Mecanica inimii. Ti-nerii din Panciu, coordonaţi de Cătălin Sfârloagă, au venit la Făl-ticeni încă de la prima ediţie. Perseverenţa și munca sunt cu-vinte de bază pentru acest grup de copii inimoși și cu dragoste pentru teatru.

Revista de cultură contem-porană Timpul și Editura Ade-nium, parteneri oficiali ai Festi-valului Internaţional de Teatru pentru Tineret „Grigore Vasiliu Birlic”, au înmânat câștigătoarei

trofeului, trupa Protha, premii în cărţi și bani.

Într-o sală arhiplină, gala s-a încheiat cu un spectacol extraor-dinar de operă, susţinut de Luci-an Dușa (pian), Silvana Coltor (soprană la Opera Naţională Cluj-Napoca) și tenorul Teodor Ilincăi.

„Festivalul a crescut de la o ediţie la alta. Împreună cu mem-brii juriului am decis ca, de la anul, Festivalul Birlic să se trans-forme în festivalul festivalurilor. Vom viza câteva festivaluri mari din ţară, iar trupele câștigătoare vor fi invitate timp de o săptă-mână la Fălticeni. Gala ediţiei de anul acesta a fost cea mai fru-moasă. Am lansat albumul folk interpretat de tineri și ne-am bu-curat de prezenţa tenorului Teo-dor Ilincăi. La anul vrem să avem un târg de carte în cadrul festivalului de teatru. Vom lua și iniţiativa ca o stradă din Fălti-ceni să poarte numele marelui actor”, a concluzionat părintele Liviu Mihăilă, organizatorul eve-nimentului.

A consemnat Andrei GiurgiaFotografii de Silviu Buculei


24 | AGORA

Goethe şi comunismul. Din nou despre Popescu-DumnezeuRadu Vancu

Presa Timpului

Într-un articol intitulat „Isto-rie afectivă: Dumitru Po-pescu (Dumnezeu) și indig-

narea anti-comunistă”, Alexandru Matei se pronunţă și el asupra textului dezgustător publicat de fostul kulturnic în numărul 26 al României literare sub titlul „Evo-cări din «prima fază»” – am scris și eu despre acea abominaţie, au scris destui alţi scriitori, mai toa-tă lumea a fost oripilată. Ei bine, Alexandru Matei nu este. Fără să fie câtuși de puţin impresionat de pasajele ample în care fostul Dumnezeu jignește memoria morţilor Revoluţiei & îi înfierea-ză drept „gropari” ai comunis-mului românesc, criticul găsește mai potrivit să plece în analiză de la felul în care fostul Dumne-zeu îl înţelege pe… Goethe. I se pare importantă lui Alexandru Matei acea frază a lui Po-pescu-Dumnezeu despre Faust fiindcă „face să vorbească un anume stil: o grijă pentru frază care trădează fetişizarea literaru-lui; un vocabular atent selecţio-nat pentru a putea fi validat mo-ral, dar şi estetic, din perspectiva criteriului autenticităţii unei tră-iri intense, dar deloc nude; peda-la apăsată pe simţirea eului, atât cât să apară ca o producţie cel puţin în parte spontană”. Și con-chide apoi: „în bine şi-n rău, el [acest pasaj – n.n.] realizează, prin scriitură, o sensibilitate care este cea a României urbane post-staliniste şi care nu-şi va atinge apogeul decât după exe-cutarea tiranului, în anii 1990. Istoria României ceauşiste nu este una de fapte şi nici doar una de experienţe traumatice, ci şi – cu atât mai greu de urmărit – una de stil. Aşa după cum ştii imediat când intri într-un restaurant dacă e «comunist» sau nu, sau după cum recunoşti un clip din anii ’80, ’90, 2000, există un stil, independent de opţiunile politice

conştiente ale enunţătorilor, care-i leagă pe atât de mulţi din-tre intelectualii noştri, încât aceste opţiuni, atunci când vine vorba de stil – şi deci de simţire – nici nu mai contează”.

Nuanţe & „dezagremente”

Am apreciat dintotdeauna la Alexandru Matei echilibrul & atenţia la nuanţe. De data aceas-ta, cred că încercarea de a nuan-ţa cu orice preţ o situaţie în care nuanţele sunt inutile l-a făcut să nu vadă evidenţa, și anume că e irelevant cât de bun comentator al lui Goethe e un om care-și șterge bocancii de memoria morţilor Revoluţiei. Că e irele-vant cât de luminat ar fi fost Po-pescu-Dumnezeu printre inte-lectualii comuniști. (Dacă aș ţine să nuanţez nuanţa lui Alexandru Matei, aș zice că nu era deloc lu-minat un tip care, printre multe alte chestiuni dizgraţioase, își avusese rolul lui în elaborarea acelui Cod al eticii și echităţii so-cialiste din 1974, prin care se în-cerca crearea „omului nou”. Dar nu vreau să insist, așa că passons.) Că e irelevant cât de extraordinar scriitor/stilist ar putea fi fostul Dumnezeu. (Din nou, dacă aș ţine să hipernuan-ţez, aș zice că efortul lui stilistic e mai degrabă ridicol & îl duce la o inadecvare uneori exasperantă – ca, de pildă, în finalul textului din România literară, în care nu-mește ororile regimului comu-nist „o categorie de dezagremen-te”; doar „dezagremente” au fost, prin urmare, și Canalul, și Piteș-tiul, și strivirea în pumni a lui Gheorghe Ursu, și toate celelal-te. În unele cazuri, inadecvarea stilistică nu mai e o eroare stilis-tică, ci una morală. Dar nu ţin să

insist nici aici, să trecem și de data asta.)

Ce e cu adevărat relevant e că un scriitor, indiferent cât de luminat & talentat, jignește me-moria unor oameni care au mu-rit pentru libertate. Inclusiv pen-tru libertatea noastră de a nuanţa. Sunt și eu un practicant al nuan-ţelor & cred că lipsa lor (și a dia-logului) a dus la radicalizarea pe care o constatăm azi. Însă există cazuri-limită în care nuanţele își pierd relevanţa. Putea Po-pescu-Dumnezeu să fie luminat ca Georg Lukacs & genial ca Céline – textul lui e la fel de imund & revoltător (indiferent cât de bun cititor al lui Goethe ar fi putut să fie). Iar prezenţa lui în România literară asemenea. Aici, nuanţele intelectuale & sti-listice sunt irelevante; după cum e irelevant cât de competent mu-zical & estetic era Goebbels, de pildă, cu care Popescu-Dumne-zeu a fost de altfel comparat.

De asemenea, nu mă convin-ge afirmaţia lui Alexandru Matei după care „stilul” lui Po-pescu-Dumnezeu ar fi ilustrativ pentru „sensibilitatea… Români-ei urbane post-staliniste” și nici aceea că ar exista „un stil, inde-pendent de opţiunile politice conştiente ale enunţătorilor, ca-re-i leagă pe atât de mulţi dintre intelectualii noştri, încât aceste opţiuni, atunci când vine vorba despre stil – şi deci despre simţi-re –, nici nu mai contează”. Chiar și în România post-stalinistă existau o pluralitate de stiluri re-ciproc ireductibile: relativ mono-color era doar stilul criticii & lite-raturii oficiale, în vreme ce scriitorii dizidenţi sau insubor-donaţi erau cu totul individuaţi stilistic. Kulturnicii scriau în-tr-adevăr toţi la fel, cu aceleași idei & cuvinte prefabricate, iar Popescu-Dumnezeu nu face de-loc excepţie. În schimb, între

Paul Goma și Alexandru Mon-ciu-Sudinski, sau între Ana Blan-diana și Mircea Dinescu, sau în-tre Andrei Pleșu și Dan Petrescu, de exemplu, diferenţele stilistice sunt evidente – scrisul lor e reac-tiv & viu și, implicit, individuat ca orice fiinţă vie.

Popescu-Dumnezeu şi comunismul „bun”

Cred că înţeleg de ce este, de data aceasta, atât de concesiv & inutil nuanţat Alexandru Matei. Spune el undeva înspre sfârșit: „Apologia sa, însă, cea a unui co-munism românesc «bun», merită cercetată în măsura în care dis-cursul pe care ea îl apără nu a fost nici unul minor, nici numai-decât opresiv şi nici nu este stră-in unei anumite mentalităţi cul-turale din care îşi trage seva, de pildă, o anume perspectivă asu-pra rolului literaturii naţionale în formarea unui individ. Deşi evidenţiat pe vremea lui Dej, Du-mitru Popescu este vârful de lan-ce al comunismului românesc din perioada deschiderii, diferit de cel de dinainte mai ales prin valoarea conferită factorului na-ţional în dezvoltarea unei repu-blici socialiste capabilă să iasă din sfera de influenţă a imperii-lor”. Așadar Alexandru Matei e dispus să treacă cu vederea inciziile batjocoritoare pe care „vârful de lance” le face pe trupurile morţilor Revoluţiei, întrucât fostul Dumnezeu ar fi fost ideologul unui comunism românesc „bun”. Mă întreb ce-ar fi gândit Alexandru Matei dac-ar fi citit undeva că apologia lui Goebbels pentru un nazism „bun” sau a lui Mussolini pentru un fascism „bun” (sau a oricărui altui ideolog totalitar) merită cercetate fiindcă discursul pe

care ele le apără nu e numaide-cât opresiv etc. Cred că ar fi înţe-les de la bun început că sunt, și acestea, cazuri în care nu încap nuanţe.

De dragul himerei acestui comunism „bun”, Alexandru Matei e dispus chiar să intre el însuși în zona de risc a ridicolu-lui; de pildă, atunci când Dumi-tru Popescu spune: „În regimul trecut apologia socială, propa-ganda politică nu puteau fi nici măcar contrazise, ceea ce astăzi se face cu prisosinţă în cadrul li-bertăţii de expresie care, alături de iniţiativa privată, reprezintă marele şi realul câştig al români-lor după 1989”. Ei bine, în acest caz, în loc să se întrebe când anume s-a îndrăgostit fostul șef al cenzorilor de libertatea de ex-presie (ipocrizia lui Dumitru Popescu e enormă, e ca și cum Rosenberg ar fi denunţat antise-mitismul), Alexandru Matei se declară „foarte serios” cucerit de clarviziunea fostului Dumnezeu în ce privește judecarea demo-craţiei: „Mi se pare, vorbind foar-te serios, una dintre cele mai lu-cide priviri asupra democraţiei româneşti”.

Rezumând: de dragul inven-tării unui comunism „bun”, un spirit de regulă alert & vigil pre-cum Alexandru Matei desfoliază infinite nuanţe & practică un soi bizar de inferenţă, plecând de la Goethe pentru a ajunge la „co-munismul «bun»”, doar pentru a putea să vadă în Popescu-Dumnezeu „una dintre cele mai lucide priviri asupra democraţiei românești”. Dacă ipocrizia lui Popescu-Dumnezeu mă revoltă, suspendarea voluntară a spiritului critic a lui Alexandru Matei reușește ceva mai grav: mă în-tristează.

Cultura, nr. 483-484, 11 septembrie 2014

FILIT: diplomaţie publică şi identitate...

Documents

Transcript of FILIT: diplomaţie publică şi identitate...