în literatura română

Evoluţia poeziei

În perioada medievală poezia este înţeleasă ca exprimare în versuri. Deprinderea tehnicii de a compune stihuri se realizează prin traduceri versificate(“Psaltirea în versuri”).Poeţii din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi de la începutul secolului al XIX-lea pun poezia în slujba seducţiei erotice (Nicolae Văcărescu).În prima jumătate a secolului al XIX-lea poezia trece printr-o transformare radicală, ale cărei urmări se resimt si astăzi.Ea începe să fie considerată rodul unei înzestrări creatoare superioare, bazate pe sensibilitate şi imaginaţie.

“Poezie…vas să zică facere,creaţie.Creatorul a toate,Dumnezeu,este primul si a-totpotentul poet.Creaţia sau poezia sa este întregul unviers.”Poetul începe să fie considerat un ins de excepţie: sensibil, imaginativ, visător, înclinat către melancolie şi nostalgie.Poezia nu se află doar în scrisul şi în mintea poetului,ci în însuşi compoziţia lumii. Sunt poetice natura, dragostea, frumuseţea feminină, visele şi iluziile,etc.Pentru poet, sursa poeziei este inspiraţia. Astfel se poate debarasa de reguli şi de constrângeri normative, favorizând originalitatea, sinceritatea şi spontaneitatea.

Perioada romantică- Mihai Eminescu

Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani sau Ipotești - d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.Eminescu este creator de limbaj poetic: a impus,prin lirica lui, un lexic bogat, expresiv, deschis înnoirilor, o sintaxă poetică nouă şi maleabilă, o varietate şi un rafinament al rimelor nemaiîntalnit .Imaginarul eminescian ,cu o recuzită fastuoasă şi o muzicalitate aparte, a influenţat hotărâtor toată lirica românească ulterioară.

"Luceafărul" Mihai Eminescu

« Ea, îmbătată de amor, Dar nu mai cade ca-n trecut Ridică ochii. Vede În mări din tot înaltul: Luceafărul. Şi-ncetişor Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, Dorinţele-i încrede: Dac-oi fi eu sau altul? Cobori în jos, luceafăr blând, Traind în cercul vostru strâmt Alunecând pe-o raza, Norocul va petrece, Pătrunde-n codru şi în gând, Ci eu în lumea mea ma simt Norocu-mi luminează! Nemuritor şi rece. »

El tremură ca alte dăţi În codri şi pe dealuri, Călăuzind singurătaţi De mişcătoare valuri:

Povestea Lucafărului îşi are originea într-un basm “Fata-n grădina de aur” versificându-l şi schimbându-i sfârşitul. M. Eminescu a ales acest basm, pentru că a găsit o concepţie proprie despre soarta geniului în lume, el aflîndu-se sub influenţa lui Schoppenhauer. Dupa Schoppenhauer geniul setos de cunoastere coboară în cercul restrîns al muritorilor, dar nefiind înteles, se întoarce în lumea lui.

Într-o filă de manuscrise M. Eminescu face interpretarea Luceafarului: "Înţelesul alegoric ce i-au dat este că dacă geniul nu cunoaşte moarte, şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pămînt nu e capabil nici dea ferici pe cineva, nici de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc".

Neoclasicism si neoromantism

Dupa moartea lui Eminescu poezia pare în impas. Se dezvoltă, în schimb, fenomenul epigonismului eminescian. Clasic în expresie, cu poezii de un lirism obiectiv şi cu o tematică mai degrabă rurală, cu peisaje solare, inovaţii prozodice şi, nu în ultimul rând, accesibil, Coşbuc trece pentru cititori drept un nou Eminescu.

George CosbucDupă cum însuși a mărturisit-o, Coșbuc intenţiona să realizeze o epopee, astfel încât „baladele” și celelalte poeme luate din „poveștile poporului” pe care le-a scris, să capete „unitate și extensiune de epopee”. Deși nerealizată pe deplin, cele mai izbutite poeme ale sale se încadrează într-o viziune unitară, alcătuind o monografie epico-lirică a satului românesc. Regăsim în creaţia sa natura românească, muncile câmpenești, datinile atașate marilor momente ale existenţei, erotica ţărănească, revolta ţăranului, experienţa tragică a războiului, momente din istoria poporului român.

„Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care crește atâta spanac des și abundent, a apărut în sfârșit zilele acestea și un copac și e așa de mândru și așa de puternic, că mii și mii de recolte de buruieni se vor perinda și el va sta tot mereu în picioare, tot mai sănătos și mai trainic, înfruntând gustul actual și vremea cu schimbările ei capricioase și făcând din ce în ce mai mult fala limbii noastre românești - un volum de Balade și idile de George Coșbuc”(I.L.Caragiale)

Moartea lui Fulger George Cosbuc

“I-a fulgerat deodată-n gândSă râdă, căci vedea plângândO lume-ntreagă-n rugăciuni. -"În faţa unei gropi s-aduniAtâta lume de nebuni!Să mori râzând...

Şi clopotele-n limba lorPlângeau cu glas tânguitor;Şi-adânc, din bubuitul frântAl bulgărilor de pământ,Vorbea un glas, un cântec sfântŞi nălţător:

"Nu cerceta aceste legi,Că eşti nebun când le-nţelegi!Din codru rupi o rămurea,Ce-i pasă codrului de ea!Ce-i pasă unei lumi întregiDe moartea mea!”

Simbolismul

De la începutul secolului al XX-lea până la primul război mondial,poezia românească e dominată de curentul simbolism. Simbolismul nu este însă lipsit de adversari :i se reproşează caracterul de imitaţie neromânească, temele morbide şi decandente, obscurităţile limajului poetic.

George Bacovia“În poezie m-a obsedat întotdeauna un subiect de culoare.Pictură a cuvintelor sau audiţie colorată (...).Pictorul întrebuinţează în meşteşugul său culorile alb,roşu,violet.Le vezi cu ochii.Eu am încercat să le redau cu inteligenţă prin cuvinte.Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare.”

George Bacovia (n. 17 septembrie 1881 (S.V. 4 septembrie), Bacău – d. 22 mai 1957, București) a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez. Este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. La început văzut ca poet minor de critica literară, va cunoaște treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoașterea sa ca cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți din poezia română modernă.

"Amurg violet" George Bacovia

“Amurg de toamnă violet ...Doi plopi, în fund, apar în siluete-- Apostoli în odăjdii violete --Orasul e tot violet.

Amurg de toamnă violet ...Pe drum e-o lume lenesă, cochetă;Multimea toată pare violetă,Orasul tot e violet.

Amurg de toamnă violet ...Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;Străbunii trec în pâlcuri violete,Orasul tot e violet.”

Poezia interbelica

Perioada interbelică reprezintă o etapă de efervescenţă creatoare pentru poezie, care dobândeşte „o conştiinţă de sine şi, deci, o existenţă proprie”. (Nicolae Manolescu)

Ca urmare a tensiunii între originalitatea spiritului creator al unei generaţii de poeţi valoroşi şi orientările literare/culturale dominante în epocă (modernismul, tradiţionalismul, avangarda), poezia română se înnoieşte şi cunoaşte o diversitate tematică, stilistică şi de viziune.

Lucian BlagaLucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, lângă Sebeș, comitatul Sibiu - d. 6 mai 1961, Cluj) a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar și diplomat român. Personalitate impunătoare și polivalentă a culturii interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada respectivă prin elemente de originalitate compatibile cu înscrierea sa în universalitate.

Considerată artă poetică reprezentativă a liricii lui Blaga,poemul care deschide volumul cu acelaşi nume anunţă participarea programatică a poetului la sporirea misterului lumii,atitudine afirmată şi în următorul aforism din volumul ,,Pietre pentru templul meu,, :,,Câteodată,datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim,ci să-l adâncim aşa de mult încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.”

"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" Lucian BlagaEu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucidcu mintea tainele, ce le-ntâlnescîn calea meaîn flori, în ochi, pe buze ori morminte.Lumina altorasugrumă vraja nepătrunsului ascunsîn adâncimi de întuneric,dar eu,eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -şi-ntocmai cum cu razele ei albe lunanu micşorează, ci tremurătoaremăreşte şi mai tare taina nopţii,aşa înbogăţesc şi eu întunecata zarecu largi fiori de sfânt misterşi tot ce-i neînţelesse schimbă-n neînţelesuri şi mai marisub ochii mei-căci eu iubescşi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Tudor Arghezi

Tudor Arghezi (n. 21 mai 1880, București - d. 14 iulie 1967) a fost un scriitor român cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română. Numele său adevărat este Ion N. Theodorescu, iar pseudonimul său, Arghezi, provine, explică însuși scriitorul, din Argesis - vechiul nume al Argeșului

Flori de mucigai Tudor Arghezi

“Le-am scris cu unghia pe tencuialăPe un părete de firidă goală,Pe întuneric, în singurătate,Cu puterile neajutateNici de taurul, nici de leul, nici de vulturulCare au lucrat împrejurulLui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.Sunt stihuri fără an,Stihuri de groapă,De sete de apăŞi de foame de scrum,Stihurile de acum.Când mi s-a tocit unghia îngereascăAm lăsat-o să creascăŞi nu mi-a crescut -Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.Şi mă durea mâna ca o ghiarăNeputincioasă să se strângăŞi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.”

NEOMODERNISMUL

În atmosfera tulbure din primii ani de după război se produce o revigorare a ideilor şi a practicilor de creaţie suprarealiste.În aceeaşi perioadă se fac auzite vocile unor poeţi rebeli,practicând o poezie deliricizată,v oit prozaică în teme, recuzită şi expresie, sfidând solemnitatea discursului poetic modernist.

Nichita Stanescu

Nichita Stănescu (n. Nichita Hristea Stănescu, 31 martie 1933, Ploiești, judeţul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din București) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.Considerat atât de critica literară cât și de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română,pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”,Nichita Stănescu aparţine temporal, structural și formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970.

“Auzi, bă, Gore, ei o să rămână nişte ziarişti toată viaţa, noi o să rămânem poeţi toată moartea!”

Leoaica tânără, iubirea Nichita Stanescu

Leoaica tânără, iubireami-ai sărit în faţă.Mă pândise-n încordaremai demult.Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

.....

Mi-am dus mâna la sprânceană,la tâmplă şi la bărbie,dar mâna nu le mai ştie.Şi alunecă-n neştirepe-un deşert în strălucire,peste care trece-aleneo leoaică arămiecu mişcările viclene,încă-o vreme,şi-ncă-o vreme...

Indiferent de perioadă şi de ce s-a întamplat în lume poezia a existat întotdeauna şi va exista în continuare, fiind o parte din noi toţi, o parte sensibilă, melancolică, indrăgostită , fericită, o stare pe care-o dobândim în funcţie de ceea ce citim.

“Am să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta. Eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie”(Nichita Stănescu)

Proiect realizat de Galan Olga PatriciaNeculai Monica VivianaClasa a X-a CColegiul National “Gheorghe Roşca Codreanu”,BârladProfesor îndrumător: Adriana Iordache